Comentariu "O furnica" referat de Tudor Arghezi

O furnică mică, micăDar înfiptă, va să zică,Ieri, la prânz, mi s-a urcatDe pe vişinul uscatPe picioare, pentru căciMi le-a luat drept nişte crăci.

Mărunţica de făpturăDuse, harnică la gurăO fărâmă de cevaCare-acasă trebuiaAşezat în magaziePentru iarna ce-o să vie.

Un' te duci aşa degrabăGândul meu mâhnit o-ntreabăIncă nu te-ai lămuritCă greşeşti şi-ai rătăcit?Cu merinda îmbucatăTe-ai suit până-n cravatăŞi mai ai până-n chelieDouă dealuri şi-o bărbie.Nu vrei tată să-ţi arătCum iei drumul îndărăt? Să-ţi mai pun o întrebareE aproape de culcare;Unde dormi, aici, departe?Intr-o pagină de carte?S-ajungi virgulă târzieÎntr-un op de poezie?

Mă gândesc ce-i de făcutS-o feresc de neştiut,Ingrijat de ce-o să zicăMaica stareţă furnicăDe-o lipsi din furnicar,Şi-o aşteaptă în zadar.

Desi a debutat editorial târziu, abia în 1927, la 47 de ani, cu volumul "Cuvinte potrivite", Tudor Arghezi a realizat un univers poetic inedit în literatura noastra.

Arghezi este psalmistul singuratic, cautator al absolutului, razvratitul împotriva unei ordini strâmbe, evocatorul universului sumbru al închisorii sau poetul lumii marunte si al jocului.

Poezia universului mic îsi poate gasi explicatia în faptul ca "Refuzat de marele infinit la care nu poate accede, pe care nu si-l poate apropia strivit de vidul imens al ipostazelor acestui infinit [...], poetul îsi gaseste refugiul si oarecum putinta unei razbunari compensatorii, în infinitezimal" (Nicolae Balota). Acest microunivers apare înfatisat si în poezia "O furnica" din volumul "Versuri de seara".

Poetul porneste de la un fapt real în aparenta banal: o furnica, în cautare de hrana, se rataceste pe

piciorul scriitorului. Acesta este însa un minunat pretext de a construi un univers imaginar, poetul închipuindu-si lumea vietatilor marunte ca pe o copie de dimensiuni reduse a universului uman. Asa se explica faptul ca furnica apare personificata si poetul, prin intermediul gândului i se adreseaza în mod direct.

Universul minuscul în care traieste furnica este sugerat prin dimensiunile ei reduse "o furnica mica, mica", "maruntica de faptura" si este asemanat de poet cu universul uman deoarece furnica apare în postura unei gospodine îndraznete ("înfipta"), harnice si grijulii care duce în gura "O farâma de ceva/ Care-acasa trebuia/ Asezat în magazie/ Pentru iarna/ Ce-o sa vie."

Impresionat de stradania ei, poetul este preocupat de pericolele ce o pândesc: ratacindu-se, o asteapta o cale necunoscuta si anevoioasa ("înca nu te-ai lamurit/ Ca gresesti si-ai ratacit?/ [...] Si mai ai pâna-n chelie/ Doua dealuri si-o barbie?"), si el se ofera sa-i arate "drumul îndarat", întrucât noaptea se apropie. Ingrijorarea sa creste, caci posibilitatea de a dormi "într-o pagina de carte" implica riscuri majore ("S-ajungi virgula târzie/ într-un op de poezie").

Imaginatia poetului, stârnita de culoarea neagra a micii vietati, o asimileaza unei calugarite, ratacite departe de sihastria ei — furnicarul — si el este îngrijorat "de ce-o sa zica/ Maica stareta furnica/ De-o lipsi din furnicar/ Si-o asteapta în zadar."

Fantezia scriitorului este si aici, ca în toata opera sa,  deosebit de fecunda mai ales ca "universul marunt în care ne introduce Arghezi are portile larg deschise catre cele mai grandioase miracole ale firii" (Ov. S. Crohmalniceanu).

Apartinând altei lumi, de alte dimensiuni si cu alta putere de efort, de întelegere, furnica considera picioarele drept "niste craci", iar obstacolele din drumul ciudat pe care îl are de parcurs, din cravata "pâna-n chelie", sunt pentru ea "doua dealuri" (buzele si nasul) greu de urcat.

Neputinta furnicii, limitele ei, în ciuda atributelor umane conferite determina compasiunea scriitorului. Mâhnirea si îngrijorarea lui sincere sau mimate sunt însa înlaturate de uimirea copilareasca, de duiosia si gingasia cu care este privita mica vietate.

De aceea dialogul imaginar constituit dintr-o serie de interogatii retorice, oscilând între real si imaginar, între uman si inuman, sugereaza jocul, tonul glumet, simpatia si îngaduinta scritorului, ajungându-se pâna la unificarea celor doua universuri: "Nu vrei, tata, sa-ti arat/ Cum iei drumul îndarat?!"

In întreaga poezie se observa si folosirea unor cuvinte si expresii din limba vorbita: "sa vie", "sa spui", "îngrijat", "a îmbucat", "merinde", "a lua drumul îndarat" etc. care figureaza chiar în rimele poeziei, deoarece, asa cum remarca Dumitru Micu, "Arghezi a ajuns sa stapâneasca ritmurile si sonoritatile în toata diversitatea lor, întocmai ca vorbirea obisnuita. Nici un stih, nici o vorba nu tradeaza efortul elaborarii. Poetul se joaca realmente cu mijloacele versificatiei. Versifica parca spontan, ca si cum ar conversa, degajat".Intr-adevar, rima împerecheata, masura de numai opt silabe si ritmul trohaic confera poeziei o tenta accentuata de joc, de voiosie, o cadenta zglobie asemenea celei din folclorul pentru copii.Aceasta poezie, ca si toate celelalte care înfatiseaza mirificul univers "al boabei" si-"al farâmei", evidentiaza o expresivitate maxima a imagisticii argheziene, chiar daca îmbraca formele artei simple, copilaresti, naive.