Cine erau coloniștii aduși de romani în DaciaPosted by Valentin Roman on Mar 4, 2015 in DEZVALUIRI | 0 comments

un articol de Valentin Roman

Din lucrarea Historia Augusta, o cronică a împăraţilor romani redactată de mai mulţi autori începând cu sfârşitul domniei lui Traian până la perioada lui Constantin cel Mare, aflăm ca împăratul cuceritor al Daciei a instituit o normă clară care interzicea cu desăvârşire colonizarea noilor teritorii cucerite cu colonişti aduşi de la Roma, oraş care, la acea vreme, începea să sufere din pricina depopulării cauzate de campaniile militare şi colonizările excesive anterioare.

Informaţia este confirmată şi de izvoare latine ulterioare domniei lui Traian. Potrivit acestora, atunci când împăratul Antoninus Pius a colonizat Spania cu oameni din Italia a procedat aşa împotriva perceptelor lui Traian. Aşadar, este de aşteptat ca romani pur-sânge veniţi în Dacia Romană să fi fost doar ofiţerii de rang înalt, cei din administraţie, oficialii, funcţionarii, perceptorii şi vameşii şi o parte încă nedeterminată a soldaţilor din trupele imperiale.

Tot surse antice, care sunt întărite şi de unii istorici români, precum Nicolae Iorga, vorbesc despre faptul că mare parte dintre coloniştii stabiliţi în Dacia au fost aduşi aici din zone vecine ale noii provincii, respectiv din Moesia, Pannonia, Iliria sau Dalmatia, zone care, la acea vreme, erau locuite tot de neamuri trace, aşadar înrudite cu autohtonii din provincia Dacia Romană. Concluzia care se poate trage de aici este aceea că populaţia autohtonă geto-dacă era înrudită cu mare parte din coloniştii veniţi în Dacia, că vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi religie, fiind cu toţii aparţinători ai marelui neam al tracilor.

Un număr însemnat de colonişti au venit din Illyricum, adică din partea de apus a Peninsulei Balcanice, din cele două Moesii, provinciile de pe malul drept al Dunării şi din Tracia. În regiunea Munţilor Apuseni, lângă Alburnus Major (azi Roşia Montană), de pildă, era un sat întreg de dalmaţi, din neamul pirustilor, pricepuţi în extragerea metalelor; satului i se spunea Vicus Pirustarum.

Aşadar, cei mai mulţi colonişti, înrudiţi sau nu cu autohtonii, îşi aveau aşezările separat de aceştia din urma, neexistând nişte dovezi care să conducă la ideea unui amestec de anvergură între autohtoni şi noii-veniţi.

Nicolae Iorga, la care am făcut referire mai sus, este de părere că masele aduse de romani în provincia Dacia erau împrăştiaţi şi în continuă mişcare şi formau o masă bizară care nu putea forma naţiunea română.

Cât priveşte numărul coloniştilor, deşi nu există informaţii clare cu privire la procentul lor în populaţia Daciei Romane, putem afirma că a fost unul destul de mic în raport cu numărul autohtonilor. Vasile Pârvan consideră că aceşti colonişti nu aveau origine romană ţi erau în număr mai mic decât veteranii lăsaţi la vatră în Dacia. Potrivit calculelor acestuia, coloniştii ar fi reprezentat sub 0,09% din numărul autohonilor daci.

Şi în acest caz, motivele sunt simple. Cel mai important dintre ele este reprezentat de faptul că zona Daciei Romane era una destul de nesigură şi agitată din punct de vedere al mişcărilor sociale (răscoale împotriva administraţiei romane încep încă din 118 d.Hr., la doar 12 ani după cucerire, fiind consemnate astfel de evenimente pe mai toata perioada stăpânirii imperiale la nord de Dunăare), dar şi din pricina atacurilor susţinute şi dure ale dacilor liberi ori ale migratorilor, care exercitau o presiune imensă asupra garnizoanelor romane ce păzeau graniţa Daciei Romane.

Prin urmare, cine oare ar fi fost tentat să se mute dintr-o zonă mult mai sigură, din interiorul imperiului, într-o zonă de graniţă, abia cucerită, nepacificată şi locuită de un popor ce nu s-a împăcat niciodată cu prezenţa unei administraţii străine? Poate doar persoane ce aparţineau aceluiaşi neam şi care ar fi putut fi acceptate mai uşor de autohtoni.

IMPORTANT! AJUTĂ ŞI TU LA CERCETAREA CULTURII CUCUTENI ŞI SPRIJINĂ DEMARAREA LUCRĂRILOR PE ŞANTIERUL ARHEOLOGIC DE LA HÂNDREŞTI, ADMINISTRAT DE ASOCIAŢIA VATRA DACIEI. AFLĂ CUM, aici http://www.vatra-daciei.ro/proiectul-handresti/sustine-proiectul_handresti/

La toate acestea mai putem adăuga faptul că administraţia romană nu era interesată de colonizarea noului teritoriu cu cetăţeni aduşi din zone îndepărtate ale imperiului, cum ar fi nordul Europei sau Orientul Mijlociu, din simplul motiv că diferenţele de climă şi caracteristici geografice ar fi fost impedimente clare în adaptarea acestora, în activităţile agricole sau economice.

După anul 106, sunt atestate, în Dacia Romană, o serie de aşezări întemeiate sau locuite în mare parte de colonişti, ce aveau statut de colonie sau municipium: Apulum (Alba Iulia), Sarmizegetusa Ulpia Traiana (capitala provinciei), Napoca (Cluj Napoca), Potaissa (Turda), Drobeta (Drobeta Turnu Severin), Romula (Reşca, în Oltenia), Dierna (Orşova), Tibiscum (Jupa, în Banat) şi Porolissum (Moigrad). De asemenea, mai sunt atestate şi altele, centre economice importante, cum ar fi Pagus Micia (Veţel), Pagus Aquensis (Călan), Germisara (Cigmău), Samum (Casei), Ampelum (Zlatna) sau Alburnus Maior (Roşia Montană).

Pe lângă aceste aşezări urbane sau proto-urbane, pe teritoriul fostului regat al lui Decebal au fost cercetate numeroase aşezări aparţinând autohtonilor, dacilor, fie că vorbim despre aşezări unde se practica agricultura, fie că vorbim de centre meşteşugăreşti sau păstoreşti.

Faptul că sunt atestate aşezări ale dacilor şi aşezări ale coloniştilor ne arată că cele două grupuri nu s-au prea amestecat, cei dintâi continuând să locuiască în vetrele vechi, iar cei nou-veniţi vieţuind în centre înfiinţate după cucerire, unele aflate în preajma castrelor armatei romane, pentru a fi protejaţi. Este drept că un anumit grad de relaţionare a existat, cel puţin la

nivelul schimburilor comerciale, al mineritului, însă avem puţine semne care să conducă spre concluzia unui amestec etnic, într-un număr mare, al dacilor cu coloniştii, în cadrul aşezărilor umane.

Aşa cum ştim, o parte a populaţiei din Dacia Romană s-a retras la sud de Dunăre, o dată cu administraţia şi armata imperiului, proces finalizat în timpul domniei împăratului Aurelian (în jurul anului 271 d.Hr.). Eutropius, povestind întâmplările din acea vreme, afirmă că Aurelian i-a adus pe romani din oraşele şi de pe ogoarele Daciei. Un amănunt interesant îl reprezinta formularea dintr-un izvor bizantin potrivit căruia cei aduşi de Aurelian la sudul Dunării erau urmaşi ai coloniştilor.

Ruinele amfiteatrului roman de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Aşadar, la vremea respectivă, nu se vorbea despre amestecarea dacilor cu cei aduşi de imperiu în provincie după 106 sau cu urmaşii acestora, iar autorii vremii fac o distincţie clară între cele două grupuri. De altfel, cercetările arheologice au relevat o scădere bruscă a numărului de locuitori din centrele urbane întemeiate de romani, amintite mai sus, unele dintre ele pierzând şi până la 95% din populaţie.

Tot cercetările arheologice au mai arătat că, o dată cu retragerea administraţiei romane şi a unei părţi importante a populaţiei urbane, fosta provincie Dacia intră într-un regres în ceea ce priveşte cultura, meşteşugurile şi viaţa religioasă, semn că aşa-zisa romanitate nu era implementată solid în conştiinţa, activităţile şi cultura localnicilor rămaşi la nord de Dunăre după 271. Mai mult decât atât, unii autori susţin că se poate vorbi de o dispariţie a culturii romane din zonă.

Prin urmare, dacă în cel mai optimisit scenariu al istoriei oficiale se poate vorbi despre demararea unui proces de romanizare după 106, informaţiile ce ne parvin din jurul anului 271 arată că acesta a încetat brusc, urmaşii coloniştilor părăsind Dacia, neavând sentimentul apartenenţei, în timp ce urmaşii dacilor, în marea lor majoritate, au rămas pe loc.

Ca atare, este greu de crezut că procesul ar fi putut fi complet, puternic şi eficient în doar 165 de ani, în ceea ce priveşte amestecul etnic şi influenţa lingvistică asupra urmaşilor dacilor şi, cu atât mai mult, este imposibil de acceptat cămasa coloniştilor aduşi de romani ar fi putut reprezenta un izvor de romanitate pentru autohtoni din Dacia.