1

ROMANI CRISS – CENTRUL ROMILOR PENTRU INTERVENŢIE SOCIALĂ ŞI STUDII

Sănătatea romilor

Perspectiva actorilor implicaţi

în sistemul sanitar – medici, mediatoare, pacienţi

Marius Wamsiedel

Eniko Vincze

Iustina Ionescu

2

INTRODUCERE ............................................................................................................................................. 5

ISTORICUL PROGRAMULUI DE MEDIERE SANITARĂ ......................................................................... 7

CONTEXTUL INIŢIERII PROGRAMULUI DE MEDIERE ........................................................................ 7

ETAPELE DEŞFĂŞURĂRII PROGRAMULUI DE MEDIERE SANITARĂ ............................................... 7

PROGRAMUL DE MEDIERE SANITARĂ ÎN CONTEXTUL DESCENTRALIZĂRII SERVICIILOR DE

SĂNĂTATE PUBLICĂ .............................................................................................................................. 10

PACIENŢI I ROMI – CERCETARE CALITATIVĂ ...................................................................................... 12

ÎNSCRIEREA LA MEDICUL DE FAMILIE .............................................................................................. 12

PRACTICI DISCRIMINATORII .............................................................................................................. 125

„NU MIŞTI MASA, NU NIMIC”: COSTURI INFORMALE .................................................................. 16

STRATEGII DE ABORDARE A PROBLEMELOR DE SĂNĂTATE ........................................................ 17

MEDIATOARELE SANITARE – CERCETARE CALITATIVĂ ................................................................... 19

INTRODUCERE ........................................................................................................................................ 19

CONDIŢII DE VIAŢĂ ÎN COMUNITĂŢI DE ROMI ............................................................................ 191

ZONE REZIDENŢIALE ŞI CONDIŢI I DE LOCUIRE ............................................................................... 20

ACCESUL LA EDUCAŢ IA ŞCOLARĂ ...................................................................................................... 23

ACCESUL LA LOCURI DE MUNCĂ ........................................................................................................ 25

MIGRAŢIA ECONOMICĂ ÎN STRĂINĂTATE ....................................................................................... 28

TRADIŢ IA COMUNITARĂ ...................................................................................................................... 29

MUNCA FEMEII ÎN COMUNITATE ...................................................................................................... 30

PROBLEMELE SĂNĂTĂŢII ŞI ALE ACCESULUI LA SERVICII DE SĂNĂTATE ................................. 31

IMPACTUL MEDIULUI ŞI CONDIŢI ILOR DE TRAI ASUPRA SĂNĂTĂŢI I ........................................ 31

CAUZELE ŞI CONSECINŢELE LIPSEI ASIGURĂRII DE SĂNĂTATE ................................................... 33

PRACTICA APELĂRII LA MEDICI ŞI LA „LEACURILE BĂBEŞTI” ...................................................... 34

VACCINAREA ........................................................................................................................................... 36

PLANIFICAREA FAMILIALĂ ................................................................................................................... 38

MICRO-ISTORIA TRĂITĂ A MED IERII SANITARE ............................................................................. 42

ÎNCEPUTURILE CARIEREI ...................................................................................................................... 42

MUNCA MEDIATOAREI SANITARE ..................................................................................................... 48

RELAŢIA CU INSTITUŢIILE PUBLICE Ş I POLITICE ............................................................................. 54

3

RELAŢIA CU COMUNITATEA DE ROMI .............................................................................................. 61

RELAŢIA CU INSTITUŢIILE ŞI CADRELE MEDICALE ......................................................................... 66

MEDIATOARE SANITARE – CERCETARE CANTITATIVĂ .................................................................... 70

INTRODUCERE ........................................................................................................................................ 70

PROFILUL MEDIATOARELOR SANITARE ............................................................................................ 70

RELAŢIA MEDIATOARELOR CU AUTORITĂŢILE LOCALE ................................................................ 72

RELAŢIA MEDIATOARELOR CU AUTORITĂŢILE MEDICALE ........................................................... 74

RELAŢIA MEDIATOARELOR CU MEMBRII COMUNITĂŢ II ROME .................................................. 74

NEVOILE MEDIATOARELOR SANITARE .............................................................................................. 76

MEDICI DE FAMILIE – CERCETARE CANTITATIVĂ ............................................................................. 79

PROFILUL RESPONDENŢILOR .............................................................................................................. 79

POPULAŢ IA DE PACIENŢI DESERVITĂ ............................................................................................... 80

ELEMENTE DE IDENTIFICARE A ETNIEI ROME ................................................................................ 81

POPULAŢ IA DE PACIENŢI CONSULTATĂ ÎN ULTIMA LUNĂ .......................................................... 81

MOTIVELE PENTRU CARE ROMII SE PREZINTĂ LA MEDIC............................................................ 82

STAREA DE SĂNĂTATE A PERSOANELOR ROME ............................................................................. 82

AFECŢIUNILE CEL MAI FRECVENT DIAGNOSTICATE ...................................................................... 82

PERCEPŢIA MEDICILOR CU PRIV IRE LA FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ STAREA DE

SĂNĂTATE ............................................................................................................................................... 84

ACCESUL LA SERVICII DE SĂNĂTATE ŞI INTERACŢIUNEA MEDIC-PACIENT .............................. 85

ÎNSCRIEREA PE LISTELE MEDICULUI DE FAMILIE ........................................................................... 85

FACTORI CARE LIMITEAZĂ ACCESUL LA SERVICII DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ PRIMARĂ ....... 86

VACCINAREA COPIILOR ROMI ............................................................................................................ 86

MOMENTUL PREZENTĂRII LA MEDIC ................................................................................................ 88

VULNERABILITATEA POPULAŢIEI DE ETNIE ROMĂ ........................................................................ 88

INTERACŢIUNEA MEDIC-PACIENT ...................................................................................................... 89

RELAŢIA CU MEDIATORUL SANITAR ................................................................................................. 91

EXISTENŢA MEDIATORULUI SANITAR ÎN LOCALITATE .................................................................. 91

COLABORAREA CU MEDIATORUL SANITAR ..................................................................................... 92

ACTIVITATEA MEDIATOR ILOR SANITARI DUPĂ DESCENTRALIZARE .......................................... 92

4

SOLUŢII DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A ACCESULUI PERSOANELOR ROME LA SERV ICII DE SĂNĂTATE 93

EVALUAREA MORALĂ A PACIENŢILOR ÎN UNITĂŢILE DE PRIMIRE URGENŢE .......................... 94

CONSIDERAŢ II METODOLOGICE ......................................................................................................... 96

ROLUL DE BOLNAV ŞI ROLUL DE PACIENT ....................................................................................... 97

ACCESUL LA ÎNGRIJIRE ......................................................................................................................... 98

CARACTERISTICILE SOCIALE ŞI PERFORMAREA ROLULUI ............................................................ 99

UN CAZ „LIPSIT DE ME RIT” ............................................................................................................... 101

RETORICA VIZUALĂ ÎN UNITĂŢ ILE DE URGENŢĂ ŞI CONSTRUCŢIA ROLULUI DE PACIEN T 102

CONCLUZII Ş I LIMITE .......................................................................................................................... 104

LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ PRIVIND DREPTUL LA SĂNĂTATE CU

APLICARE PE COMUNITATEA DE ETNIE ROMĂ ............................................................................... 106

ÎNTINDEREA DREPTULUI LA SĂNĂTATE ......................................................................................... 107

CONŢINUTUL DE BAZĂ ŞI REALIZAREA PROGRESIVĂ A DREPTULUI LA SĂNĂTATE ............. 110

1. CONŢINUTUL DE BAZĂ .................................................................................................................. 110

2. REALIZAREA PROGRESIVĂ ............................................................................................................ 113

LINIILE DIRECTOARE ALE DREPTULUI LA SĂNĂTATE ................................................................... 114

1. DISPONIBILITATEA.......................................................................................................................... 114

2. ACCESIBILITATEA ............................................................................................................................ 115

3. ACCEPTABILITATEA ........................................................................................................................ 118

4. CALITATEA ........................................................................................................................................ 119

OBLIGAŢIILE CORELATIVE ALE STATULUI PRIVIND DREPTUL LA SĂNĂTATE ......................... 119

1. OBLIGAŢIA DE A RE SPECTA .......................................................................................................... 120

2. OBLIGAŢIA DE A PROTEJA ............................................................................................................ 120

3. OBLIGAŢIA DE A REALIZA ............................................................................................................. 122

CONCLUZII SI RECOMANDARI .................................................................................................................. 126

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................................... 126

5

INTRODUCERE

Cercetarea de faţă este redactată în cadrul proiectului „Promovarea măsurilor anti-

discriminare în accesul la serviciile de sănătate al persoanelor aparţinând comunităţilor de romi

din România”, finanţat de Institutul pentru o Societate Deschisă, prin Proiectul pentru Sănătatea

Romilor.

Studiul de faţă vine în continuarea preocupării Romani CRISS de a identifica accesul

persoanelor rome la servicii de sănătate, progresele realizate în ultimii ani şi neajunsurile sistemului

medical, în cadrul cercetării „Sănătatea şi comunitatea romă: Analiză asupra situaţiei din România”

(2009). Dacă atunci am avut în vedere, îndeosebi, percepţia comunităţii rome cu privire la

problemele de sănătate şi accesul la servicii, prin intermediul unui sondaj reprezentativ la nivel

naţional, de această dată am ales să extindem aria de investigaţie şi să diversificăm metodele de

cercetare pentru a ajunge la o reprezentare mai complexă a fenomenului. În acest scop, am colectat

puncte de vedere şi experienţe personale de la principalii actori sociali implicaţi în sistem –

beneficiarii serviciilor de sănătate (pacienţii romi), furnizorii acestor servicii (medicii de familie care

deservesc comunităţi rome sau lucrează în mod curent cu pacienţi de etnie romă) şi agenţii

instituţionali implicaţi în facilitarea comunicării interculturale în domeniul medical (mediatorii

sanitari). Metodologic, cercetarea a utilizat deopotrivă instrumente cantitative (sondajul) şi

instrumente calitative (interviul semistructurat, focus-grupul, observaţia).

Introducerea programului de mediere sanitară pentru romi reprezintă un act prin care statul

recunoaşte şi încearcă să elimine dificultăţile de acces la sistemul de sănătate. Pe cât de importantă

este instituţionalizarea medierii sanitare, pe atât de puţin a fost explorat subiectul în cercetările

întreprinse până acum. Raportul de faţă aduce mediatoarele sanitare în prim-planul discuţiilor despre

sănătatea romilor, în trei capitole: unul dintre ele (Istoricul programului de mediere sanitară)

urmăreşte instituţionalizarea sistemului de mediere dintr-o perspectivă diacronică, de la emergenţa

mediatorilor locali în contextul conflictelor interetnice din primii ani de după Revoluţie, până la

situaţia mediatorilor sanitari în urma preluării lor de către autorităţile locale. Următorul capitol

(Mediatoarele sanitare – cercetare calitativă), realizat pe bază de interviuri semi-structurate, oferă o

imagine de ansamblu a modului în care mediatoarele explică, pornind de la propria experienţă

profesională, cauzele accesului redus al persoanelor rome la servicii de sănătate. În acelaşi timp, este

prezentată ideologia mediatoarelor cu privire la munca pe care o prestează.În sfârşit, un alt capitol

(Mediatoarele sanitare – cercetare cantitativă), construit pe baza răspunsurilor la un chestionar

trimis spre completare tuturor mediatoarelor active la momentul realizării cercetării, înregistrează

percepţia mediatoarelor sanitare asupra relaţiilor cu autorităţile locale în subordinea cărora se află,

relaţia cu cadrele medicale cu care colaborează şi relaţia cu comunităţile deservite, un ultim sub-

capitol explorând nevoile mediatoarelor.

Capitolul referitor la pacienţii romi adresează o serie de probleme care nu fuseseră acoperite

suficient în cercetarea anterioară: dificultăţile înscrierii la medicul de familie, practicile

discriminatorii la care au asistat sau cărora le-au fost victime în interacţiunea cu personalul medical,

costurile formale şi informale şi impactul lor asupra accesului la sănătate, respectiv strategiile

dezvoltate pentru a gestiona problemele de sănătate. Cercetarea a fost calitativă, realizată prin

metoda focus-grup. Astfel, s-au putut observa nu doar opinii, ci şi modul în care diferite atitudini

(precum cele referitoare la costurile informale) sunt negociate în interiorul comunităţii.

O cercetare a accesului la sănătate ar fi rămas incompletă fără perspectiva profesioniştilor

din sistemul de sănătate. De aceea, proiectul de cercetare a urmărit – pentru prima oară în mod

sistematic – percepţia medicilor de familie cu privire la interacţiunea cu membrii comunităţilor de

romi, factorii determinanţi ai stării de sănătate în rândul populaţiei rome, dificultăţile romilor de a

accesa servicii de asistenţă medicală primară şi cauzele accesului inegal. De asemenea, au fost

adresate întrebări referitoare la relaţia cu mediatoarele sanitare şi la impactul acestora asupra

îmbunătăţirii accesului la sănătate în rândul populaţiei deservite.

6

Percepţiile actorilor implicaţi în sistemul de sănătate şi experienţele povestite de aceştia sunt

completate de o cercetare pe bază de observaţie în unităţile de primire urgenţă ale spitalelor judeţene.

Cercetarea urmăreşte modul în care sunt evaluaţi moral (i.e. pe alte criterii decât cele clinice)

pacienţii la triajul serviciilor de urgenţă, arătând în acelaşi timp importanţa pe care o are performarea

rolului de pacient pentru tratarea cu prioritate a cazului.

Ultimul capitol prezintă cadrul legal care delimitează accesul la sănătate, pornind de la

experienţa românească şi jurisprudenţa internaţională. Dreptul la sănătate este conceptualizat şi

operaţionalizat pornind de la cele 4 direcţii stabilite de Comitetul pentru drepturile economice,

sociale şi culturale al Organizaţiei Naţiunilor Unite: disponibilitatea, accesibilitatea, acceptabilitatea

şi calitatea. Fiecare din aceste direcţii este explorată în profunzime, insistându-se asupra aspectelor

controversate şi a modului în care controversele au fost soluţionate în interiorul Uniunii Europene.

Capitolul descrie, totodată, obligaţiile statului legate de punerea în practică a dreptului la sănătate şi

realizarea accesului egal la sănătate pentru toţi cetăţenii, indiferent de etnie.

Mulţumiri

Realizarea studiului nu ar fi fost posibilă fără implicarea dnei. Nicoleta Biţu, coordonator de

programe în cadrul Romani CRISS, care a contribuit la elaborarea metodologiei şi a coordonat

activitatea de colectare a datelor. Mulţumim, totodată, dnei. Alina Covaci-Tabă si Fundaţiei pentru o

Societate Deschisă, Programul de Sănătate pentru Romi, Budapesta, care ne-a oferit sprijin constant

pe parcursul implementării proiectului.

Profităm de ocazie pentru a recunoaşte contribuţia companiei Totem Communication şi, în

special, a directorului departamentului de cercetare, dl. Bogdan Păunescu, prin realizarea sondajului

asupra medicilor care deservesc comunităţi rome sau au pacienţi de etnie romă pe listă. Gratitudinea

noastră se îndreaptă, de asemenea, către dl. Puiu Lăţea, care a lecturat manuscrisul, oferind

numeroase comentarii şi sugestii de îmbunătăţire a textului şi a contribuit la redactarea capitolului de

concluzii şi recomandări.

Extindem mulţumirile către colegii care au realizat transcrierea interviurilor şi a focus-

grupurilor (Carmen Brici şi Ionuţ Cioarţă, activişti în cadrul Romani CRISS şi studenţi ai

Universităţii din Bucureşti; Noemi Magyari şi Jobb Borbola-Boroka, studente ale Universităţii

Babeş-Balyai din Cluj-Napoca). Nu în ultimul rând, recunoaştem aportul extraordinar al

mediatoarelor sanitare, medicilor de familie şi pacienţilor, ale căror informaţii ne-au ajutat să

înţelegem cum funcţionează sistemul sanitar şi care sunt dificultăţile întâmpinate de persoanele de

etnie romă în accesarea serviciilor de sănătate.

7

ISTORICUL PROGRAMULUI DE MEDIERE SANITARĂ

Simona Barbu şi Carmen Brici

CONTEXTUL INIŢIERII PROGRAMULUI DE MEDIERE

Conceptul de mediator a fost împrumutat din Franţa, de la organizaţiile care lucrau în

domeniul social şi introdus în România, în comunităţile afectate de conflicte interetnice, pentru a

media problemele apărute la acel moment între membrii comunităţilor cu probleme de acest gen.

Persoanele care au fost formate pentru a deveni mediatori au fost ulterior angajate de Romani CRISS,

ca mediatori locali în comunităţile unde avuseseră loc conflictele interetnice, începând cu anul 1991.

Angajarea lor a făcut parte din proiectul ,,Dezvoltare locală comprehensivă în localităţi afectate de

conflicte interetnice:Vălenii Lăpuşului şi Mihail Kogălniceanu 1 ”, în anii următori existând o

preocupare în ceea ce priveşte formarea de mediatori, fiind astfel organizate mai multe seminarii, în

urma cărora au fost eliberate diplome pentru mediatori de conflicte şi mediatori şcolari.

Pe baza acestor experienţe şi pornind de la nevoile comunităţilor de romi, în 1996 Romani

CRISS a pilotat ideea de mediator sanitar, punând în aplicare un program2 dedicat formării femeilor

de etnie romă pentru a le îmbunătăţi statutul în comunităţi şi pentru a le implica în viaţa publică.

Mediatorul sanitar este definit ca persoana care mijloceşte/mediază relaţia dintre comunitatea de

romi şi autorităţile locale sanitare. O persoană aptă de a fi mediator sanitar trebuie să dispună de

abilităţi de comunicare şi să fie acceptată şi respectată atât de către membrii comunităţii, cât şi de

către reprezentanţii autorităţilor locale.

Mediatorul sanitar este lucrător pentru o comunitate de romi şi are următoarele roluri:

Înlesneşte comunicarea între comunitatea de romi şi cadrele medicale.

Facilitează accesul romilor la serviciile medicale.

Furnizează informaţiile membrilor comunităţii privind drepturile şi responsabilităţile statului faţă

de cetăţean şi obligaţiile cetăţeanului faţă de stat.

Transmite informaţiile necesare membrilor comunităţii, referitor la funcţionarea sistemului de

sănătate, a sistemului de asigurări de sănătate.

Programul a fost desfăşurat în parteneriat cu Comitetul Catolic de Lupta Împotriva Foametei

şi pentru Dezvoltare din Franţa (CCFD), începând cu anul 1996 şi a inclus un număr de 30 de femei

rome, dintre care 25 au absolvit cursul de mediatoare sanitare.

ETAPELE DESFĂŞURĂRII PROGRAMULUI DE MEDIERE SANITARĂ

În anul 19993 au început cursurile de formare pentru mediatoare sanitare organizate de

Romani CRISS, având ca obiectiv principal al proiectului îmbunătăţirea situaţiei sanitare a

comunităţilor de romi prin implicarea activă a mediatorilor sanitari ca punte de legătură între

autorităţile locale şi comunitatea de romi. Primele localităţi în care s-au organizat cursuri de formare

pentru mediatoarele sanitare au fost: Ştefănesti din judeţul Botoşani, Temelia din judetul Bacău,

Panciu din judeţul Vrancea, Slobozia din judeţul Ialomiţa şi Sfântu Gheorghe din Covasna.

1

Proiectul ,,Dezvoltare locală comprehensiva în localităţi afectate de conflicte interetnice: Vălenii

Lăpuşului şi Mihail Kogălniceanu1” finanţat prin premiul de Drepturile Omului acordat de Guvernul Francez în

1991. 2 Proiectul „Suport sanitar prin reinserţie profesională” implementat de Romani CRISS în 1996 şi

finanţat de Comitetul Catolic împortriva Foametei şi pentru Dezvoltare, Franţa. 3„Formare de mediatori sanitari în comunitaţile compacte cu romi”, proiect implementat de Romani

CRISS în 1999 şi finanţat de Comitetul Catolic împortriva Foametei şi pentru Dezvoltare, Franţa.

8

Începând cu anul 2000, s-a trecut la faza de elaborare a metodologiei de lucru şi a fişei de

post a mediatorului sanitar, începând astfel procesul de instituţionalizare a acestei meserii. Întâlnirile

şi dezbaterile organizate de CRISS în acest sens, au dus la implicarea mai multor actori ai societăţii

în sprijinirea instituţionalizării mediatorului sanitar.

O astfel de acţiune a fost organizată în septembrie 2001 la Comisia pentru sănătate şi

familie4, sub forma unei întâlniri la care au participat reprezentanţi ai autorităţilor locale, precum şi

reprezentanţi ai ONG-urilor rome şi nerome care au analizat posibilitatea înfiinţării unei comisii

ministeriale care să contribuie la implementarea strategiei pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor şi au

dezbătut rolul mediatorului sanitar în comunităţile cu romi. În cadrul Conferinţei OSCE5 din acelaşi

an s-a semnat ACORD6-ul de cooperare între Romani CRISS, Ministerul Sănătaţii şi Familiei şi

OSCE/ODIHR. Acest ACORD a fost reînnoit în anul 2005 şi în 2008, fiind resemnat de toate părţile.

Parteneriatul promovat de CRISS cu Ministerul Sănătăţii a facilitat implementarea

programului de mediere sanitară şi cooperarea dintre comunităţile romilor şi instituţiile locale ale

Ministerului Sănătăţii (Direcţiile de Sănătate Publică Judeţene - DSP).

În aceeaşi perioadă s-au făcut demersuri pentru înscrierea meseriei de «mediator sanitar» în

COR, fiind transmise adrese catre Ministerul Muncii şi Solidaritaţii Sociale şi organizându-se

dezbateri în acest sens. În urma acestor demersuri, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale din acel

moment a comunicat avizul favorabil în legătură cu această solicitare, ocupaţia de mediator sanitar

fiind inclusă în COR7 la Grupa de baza 5139 „Lucrători în serviciul populaţiei” codul 513902.

Pe baza demersurilor realizate pentru instituţionalizarea meseriei de mediator sanitar şi

având în vedere că Direcţiile de Sănătate Publică au iniţiat angajările mediatoarelor sanitare (6

mediatoare au fost angajate în perioada 2000 - 2001 în Slobozia, Botoşani, Ştefăneşti, Bacău, Panciu

şi Sfântu Gheorghe), s-au facut demersuri pentru formarea unui număr cât mai mare de mediatoare

sanitare care urmau să fie introduse în sistemul sanitar. Astfel, în perioada martie-octombrie 2002,

Romani CRISS a format, cu sprijin financiar din partea CCFD8, 84 de mediatoare sanitare (femei

rome cu nivel de instruire mediu) care au devenit angajate ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei, prin

intermediul Direcţiilor de Sănătate Publică judeţene, conform ORDIN-ului nr. 619/2002, articolul 19.

Se aproba funcţionarea în unităţile sanitare din România a mediatorilor sanitari, mediatorul sanitar

fiind astfel preluat de Ministerul Sănătăţii şi transformandu-se din iniţiativă a unei organizaţii non-

guvernamentale în politică publică recunoscută instituţional.

În continuare, în perioada ianuarie - decembrie 2003, echipa programului din cadrul Romani

CRISS a avut ca obiectiv principal formarea mediatorilor sanitari care să devină angajaţi ai DSP-

urilor judeţene conform ordinului 619 emis de Ministerul Sănătăţii. Astfel, la solicitările venite de la

DSP-uri, formatorii Romani CRISS s-au deplasat în fiecare judeţ şi au format persoane care ulterior

au fost angajate ca mediatori sanitari pentru comunităţile de romi, menţionand faptul că Ministerul

4Activitatea s-a desfăsurat in perioada 10-11 septembrie 2001 la Comisia pentru sănătate si familie din

cadrul Parlamentului României sub numele „Provocare la dialog; Invitaţie la inovaţie in domeniul sănătăţii

romilor” având ca temă accesul romilor la serviciile de sănătate publică, cu suport din partea OSCE/ODIHR–

Punctul de Contact pentru Romi şi Sinti. 5Conferinţă organizată sub titlul “Transpunerea vorbelor în fapte” în data de 12 septembrie 2001 de catre

OSCE/ODIHR – Punctul de Contact pentru Romi şi Sinti. 6Documentul ACORD reglementa relaţiile de colaborare între semnatari, în vederea implementării

activităţilor prevăzute în strategia de îmbunătăţire a situaţiei romilor (Hotarârea Guvernului Nr. 430 din 25 aprilie

2001 privind aprobarea Strategiei Guvernului României de îmbunataţire a situaţiei romilor, capitolul D-Sănătate). 7Ministerul Sănătăţii şi Familiei a aprobat în anul 2002 introducerea în Clasificarea Ocupaţiilor din

Romania (COR) a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale a ocupaţiei de “mediator sanitar” (la Grupa de baza

5139 “Lucrători în serviciu pentru populaţie”; codul 513902). 8Proiectul „Training naţional pentru mediatori sanitari” desfăşurat de Romani CRISS în anul 2002 cu

sprijin financiar de la Comitetul Catolic împotriva Foametei şi pentru Dezvoltare, Franţa. 9Ministrul Sănătăţii şi Familiei a emis Ordinul MSF Nr. 619/14.08.2002, pentru aprobarea funcţionării

ocupaţiei de mediator sanitar şi a Normelor tehnice privind organizarea, funcţionarea şi finanţarea activităţii

mediatorilor sanitari in anul 2002.

9

Sănătăţii a alocat un buget fiecărei Direcţii de Sănătate Publică care să acopere cheltuielile de

deplasare pentru formatori, la cursurile de formare. Totodată, formatorii Romani CRISS au oferit şi

asistenţă juridică DSP-urilor care au întâmpinat dificultăţi în aplicarea ordinului 619/2002.

În anul 2003, în paralel cu formarea profesională a mediatorilor, au fost desfăşurate acţiuni

pentru consolidarea programului de mediere sanitară, fiind elaborate instrumente de lucru pentru

actorii din sistem. Menţionăm aici “Ghidul mediatorului sanitar” în cadrul proiectului “Politici de

sănătate publică pentru romi în context European” 10 finanţat de OSCE/ODIHR - Punctul de

Contact pentru Romi şi Sinti.

Totodată, analizând rapoartele de activitate ale mediatorilor sanitari şi pe baza comunicării

cu aceştia, s-a observat că există nevoia de instruire în domenii specifice, respectiv: metodologia de

obţinere a actelor de identitate, noţiuni legate de drepturile omului, sănătatea reproducerii, TBC.

Pentru a răspunde acestor nevoi, Romani CRISS a organizat în perioada februarie-octombrie 200411

trei cursuri de formare continuă în care au fost instruiţi un număr de 96 de mediatori sanitari în

domeniile drepturile omului, îmbunătăţirea metodelor de lucru în comunitatea de romi şi însuşirea

noţiunilor cu privire la obţinerea actelor de identitate.

Ministerul Sănătăţii a sprijinit în paralel instruirea mediatorului sanitar în domeniul

prevenirii şi combaterii tuberculozei, în cadrul proiectelor cu finanţare extrabugetară („Doctors of

the World”, „The Global Fund to fight AIDS”, „Tuberculosis and Malaria”). În cursul derulării

acestor proiecte au fost elaborate şi materiale de educaţie pentru sănătate, adresate nevoilor specifice

ale comunitaţii de romi, în vederea preluării acestora ca viitor model naţional.

De asemenea, au fost organizate cursuri de instruire a mediatorilor sanitari în domeniul

sănătăţii reproducerii, realizate în cadrul proiectului „Educaţia femeilor rome în domeniul sănătăţii

reproducerii”12 implementat de catre John Snow Inc. În cadrul acestui proiect a fost elaborat şi

editat ,,Manualul mediatorului sanitar pentru sănătatea familiei şi comunitaţii”13.

Procesul de instruire teoretică a mediatorilor sanitari a fost unul continuu, în 2004 trecând şi

la faza de elaborare a unei metodologii de monitorizare şi evaluare a activitaţii mediatorilor sanitari

activi în cadrul DSP-urilor judeţene. Acest proces s-a realizat prin studierea rapoartelor de activitate

şi prin deplasări în teren a echipei coordonatoare a programului din cadrul Romani CRISS. Pentru o

evaluare aprofundată a programului de mediere sanitară, Romani CRISS a a cerut sprijinul CCFD,

evaluarea realizându-se în anul 2006, de Maria Maillat, antropolog.

Raportul s-a bazat pe discuţii cu membrii echipei Romani CRISS de la acea dată, precum şi

pe datele obţinute în urma vizitelor de teren şi întâlnirilor avute cu mediatoarele sanitare, cu

coordonatorii mediatoarelor de la nivelul Direcţiilor de Sănătate Publică, cu medicii de familie şi alţi

parteneri ai mediatoarelor.

Ca urmare a recomandărilor şi concluziilor raportului de evaluare realizat de Maria Mailat, în

2006 s-a trecut la o noua fază în dezvoltarea programului de mediere, prin înfiinţarea de centre

regionale de monitorizare a activităţii mediatoarelor sanitare (organizaţii rome locale), prin

organizarea regulată de cursuri de formare continuă, cu accent pe notiuni de bază de drepturile

omului, obtinerea de acte de identitate, precum şi aprofundarea tehnicilor de lucru de mediere

10

“Ghidul mediatorului sanitar” publicat de Romani CRISS în cadrul proiectului “Politici de sănătate

publică pentru romi în context European” finanţat de OSCE/ODIHR - Punctul de Contact pentru Romi şi Sinti,

2004, Editura Gama Expert, Bucureşti. 11

Proiectul „Formarea continuă a mediatorilor sanitari” implementat de Romani CRISS în 2004 şi

finanţat de Comitetul Catolic împotriva Foametei şi pentru Dezvoltare, Franţa. 12

Proiectul „Educaţia femeilor rome în domeniul sănătăţii reproducerii” 2004-2006, implementat de către

John Snow Inc. 13

„Manualul mediatorului sanitar pentru sănătatea familiei şi a comunităţii”, realizat de Romani CRISS şi

John Snow Traning & Research Institute în anul 2004.

10

sanitara14. Cele 5 centre regionale înfiinţate iniţial (la sfârşitul proiectului au fost 8 centre regionale

active) au sprijinit atât mediatorii sanitari la nivel local. cât şi echipa de coordonare a programului

din cadrul Romani CRISS, realizând vizite periodice în teren şi organizând întâlniri locale. S-au

organizat 41 de întâlniri de lucru la nivel judeţean cu mediatorii sanitari şi cu coordonatorii acestora

din cadrul Direcţiilor de Sănătate Publică judeţene, în vederea identificării problemelor din sistemul

de mediere sanitară.

Tot în cadrul proiectului, în 2007 a fost adoptat de către Consiliul Naţional de Formare

Profesională a Adulţilor, Standardul Ocupaţional15 pentru Mediatorul Sanitar în care au fost descrise

competenţele profesionale pe care trebuie să le obţină mediatorii sanitari pe parcursul activităţii

profesionale.

La nivelul anului 2008 erau angajate de către Ministerul Sănătăţii un număr aproximativ de

600 de mediatoare sanitare şi pentru facilitarea soluţionării acestora.

Pe 25 septembrie 2008, Romani CRISS a obţinut statutul de centru de evaluare 16 şi

certificare a competenţelor profesionale pentru ocupaţia de mediator sanitar, în urma analizării

dosarului de înfiinţare de către comitetul director al Centrului Naţional de Formare Profesională a

Adulţilor. În urma procesului de acreditare ca centru de evaluare, 100 de mediatori sanitari au fost

evaluaţi şi certificaţi pe baza standardului ocupaţional şi 13 evaluatori de competenţe au fost formaţi,

evaluaţi şi certificaţi. La sfârşitul anului 2010, un numar de 192 de mediatoare sanitare au fost

evaluate şi certificate profesional în cadrul centrului de evaluare.

În anul 2010, la finalul implementării proiectului „Îmbunătăţirea programului de mediere

sanitară din România17”o evaluare a programului de mediere sanitară şi a centrelor regionale de

monitorizare a activităţii mediatoarelor sanitare a fost realizată de catre Marcel Dediu şi Stanislas

Hubert. Au fost organizate deplasări şi întâlniri cu mediatoarele sanitare, discuţii cu coordonatorii

din cadrul centrelor regionale de susţinere şi monitorizare a activităţii mediatoarelor şi cu alţi actori

implicaţi pe tot parcursul derulării activităţilor proiectului (de exemplu: interviu cu Nicolae

Gheorghe, cu reprezentanţi ai Agenţiei Naţionale pentru Romi, ai Direcţiilor de Sănătate Publică,

ONG-uri etc). În urma evaluării, cei doi autori au realizat recomandări către Romani CRISS, în ceea

ce priveşte funcţionarea programului de mediere sanitară în anii următori şi aspectele de care ar

trebui să se ţină cont.

PROGRAMUL DE MEDIERE SANITARĂ ÎN CONTEXTUL DESCENTRALIZĂRII

SERVICIILOR DE SĂNĂTATE PUBLICĂ

Anul 2008 a fost marcat de începutul procesului de descentralizare, fapt care a indus nevoia

organizării unor mese rotunde la nivel local cu autorităţile şi cu mediatoarele sanitare. Principalele

obiective ale meselor rotunde au fost clarificarea unor aspecte legate de finanţarea programului de

mediere sanitară în anii următori, legate de redefinirea relaţiilor de cooperare a mediatoarelor cu

14

Proiectul „Imbunătăţirea programului de mediere sanitară pentru romii din România” implementat de

Romani CRISS în perioada 2006-2010 cu sprijin financiar de la Comitetul Catolic împotriva Foametei şi pentru

Dezvoltare, Franţa. 15

Standard Ocupaţional pentru ocupaţia Mediator Sanitar, Domeniul: Sănătate, Igienă, Servicii Sociale,

Cod COR: 513902, aprobat în decembrie 2007 de Consiliul Naț ional de Formare Profesională a Adulţilor. 16

În cadrul proiectului „Recunoaşterea rezultatelor învăţării” implementat de Romani CRISS în

colaborare cu Asociaţia Pro Vocaţie în anul 2008, Romani CRISS a fost autorizat ca Centru de Evaluare şi

Certificare a Competenţelor Profesionale pentru Ocupaţia de Mediator Sanitar în luna septembrie a anului 2008 şi,

în prezent, funcţionează sub autorizaţia CNFPA – Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor. 17

Proiectul „Imbunătăţirea programului de mediere sanitară pentru romii din România” implementat de

Romani CRISS in perioada 2006-2010 cu sprijin financiar de la Comitetul Catolic împotriva Foametei şi pentru

Dezvoltare, Franţa.

11

partenerii lor de muncă, dar şi realizarea de acţiuni de lobby şi advocacy pentru angajarea

mediatoarelor de către primării, existând uneori situaţii dificile în care primarii localităţilor unde

activează acestea refuză să le angajeze.

În urma ordonanţei de urgenţă a Guvernului cu nr 162/2008,18 mediatoarele sanitare urmau

să devină angajatele primăriilor, fiind preluate de la DSP-uri printr-un protocol de predare/primire,

care preciza că nu vor exista modificări în ceea ce priveşte fişa postului şi salariul mediatoarelor. În

realitate însă, acest lucru nu a fost pus în practică în tocmai, existând cazuri unde preluarea

mediatoarelor a fost refuzată de primării sau cazuri unde mediatoarelor li s-au impus sarcini care nu

erau de competenţa lor sau micşorări de salarii.

Descentralizarea programului de mediere sanitară s-a realizat practic în 6 luni, din ianuarie

2009 până în iulie 2009, doar prin transfer administrativ prin semnarea de protocoale între

autorităţile locale şi Direcţiile de Sănătate Publică de la nivel local. Nu au fost organizate consultări

cu autorităţile locale sau cu societatea civilă, în pregătirea procesului de descentralizare. Autorităţile

locale nu au fost pregătite în preluarea acestei responsabilităţi. Deşi finanţarea mediatorilor sanitari a

fost asigurată până în prezent, implicarea Ministerului Sănătăţii în monitorizarea procesului de

descentralizare a fost inexistentă. Nicio responsabilitate nu a fost asumată pentru asigurarea

continuităţii programului şi mai mult, în cazurile de la nivel local cu probleme în angajarea

mediatoarelor, semnalate de Romani CRISS, nu s-a înregistrat nicio reacţie.

Ca rezultat al acestor dovezi de ne-implicare, situaţia mediatoarelor sanitare pentru

comunităţile de romi a început să se înrăutăţească. Romani CRISS a monitorizat activ procesul de

descentralizare prin intermediul centrelor sale regionale de suport pentru mediatoarele sanitare.

Situaţia nu este una pozitivă, având în vedere că s-au înregistrat aproximativ 100 de nereguli în

procesul de descentralizare, cu menţiunea că au fost cazuri de migraţie şi demisie a mediatoarelor

sanitare care nu au putut fi înregistrate.

Tipologia cazurilor începe cu discriminarea, continuă cu concedierile abuzive, nerespectarea

fişei postului, limbaj rasist din partea angajatorului şi se termină cu forţarea mediatoarelor să ceară

intrarea în somaj.

Aceste aspecte au fost semnalate de Romani CRISS către Ministerul Sănătaţii, către

autoritaţile locale, dar şi către organisme internaţionale, cum ar fi Comisia Europeană, subliniind

nevoia de reacţie faţă de situaţia în care se regăseşte programul de mediere sanitară în urma

procesului de descentralizare. Deşi este menţionat că un program de bună practică în rapoarte

naţionale şi internaţionale şi este un program ce a rezistat timp de 15 ani, creând locuri de muncă

pentru aproximativ 600 de femei de etnie romă, nu există niciun plan de acţiune în ceea ce priveşte

continuitatea programului de mediere sanitară sau o decizie clară a autorităţilor din domeniu.

18Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/2008 privind transferul ansamblului de atribuţii şi

competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi

pentru suspendarea aplicării unor prevederi legale

12

PACIENŢII ROMI – CERCETARE CALITATIVĂ

Marius Wamsiedel

În urmă cu doi ani, Romani CRISS a finalizat o cercetare cantitativă cu privire la starea

de sănătate în comunităţile de romi (Romani CRISS 2009). Chestionarul realizat atunci a inclus

un set de întrebări privitoare la accesibilitatea şi utilizarea serviciilor de sănătate, dar nu a

acoperit gradul de satisfacţie a respondenţilor cu privire la calitatea serviciilor primite şi nici nu

a permis înţelegerea obstacolelor pe care pacienţii romi le întâlnesc în sistemul medical

românesc. Scopul principal al cercetării de faţă a fost de a identifica, pornind de la experienţele

personale ale subiecţilor, practicile discriminatorii din spitale şi cabinete medicale; secundar, s-

au avut în vedere interacţiunea pacienţilor romi cu furnizorii de servicii de sănătate, modul în

care sunt gestionate situaţiile dificile, impactul plăţilor informale asupra accesului la sănătate şi,

nu în ultimul rând, atitudinea pacienţilor romi faţă de cadrele medicale.

Cercetarea calitativă s-a întemeiat pe 6 focus-grupuri, realizate în perioada februarie-mai

2010 în localităţile Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova, Constanţa, Piatra-Neamţ şi Bucureşti.

Subiecţii au fost persoane de etnie romă care în ultimii doi ani au avut probleme de sănătate

pentru care au solicitat sprijin medical. Selecţia participanţilor a avut în vedere reprezentarea

echilibrată a persoanelor în funcţie de gen, mediu de rezidenţă şi tip de comunitate (tradiţională,

respectiv modernă). Ghidul de interviu a fost centrat în jurul a 3 situaţii ipotetice legate de

probleme pe care cercetările anterioare le-au semnalat ca fiind importante pentru a înţelege

accesul la sănătate şi starea de sănătate în comunităţile rome: absenţa actelor de identitate şi a

statutului de asigurat; dificultatea utilizării ambulanţelor; recomandarea contraceptivelor

injectabile de către medicii de familie, fără informarea corespunzătoare a pacientelor cu privire

la posibilele efecte adverse. Situaţiile au fost construite astfel încât să stimuleze schimbul de idei

între participanţi şi să deschidă discuţia spre alte aspecte relevante pentru înţelegerea

fenomenului avut în vedere.

Analiza focus-grupurilor indică existenţa unor obstacole serioase la înscrierea pe listele

medicilor de familie (imposibilitatea înscrierii pentru persoanele fără acte de identitate; limitarea

opţiunilor în alegerea medicului de familie din cauza refuzului unor doctori de a accepta

persoane de etnie romă pe listă), existenţa unui set de practici discriminatorii în unităţile

medicale (segregare în maternităţi; lipsă de implicare a pacientului sau a familiei acestuia în

alegerea schemei de tratament; lipsă de informare a pacientului cu privire la riscurile posibile ale

tratamentului prescris; redirecţionare a pacientului către altă unitate medicală sau alt medic;

plasarea pacientului la sfârşitul listei de aşteptare; folosire a unui limbaj ofensator; consultare a

pacientului de la distanţă; tratament superficial) şi existenţa unor costuri ridicate asociate

accesării de servicii de sănătate (atât costuri legale, care afectează cu precădere persoanele care

nu beneficiază de statut de asigurat, cât şi costuri informale). În aceste condiţii, persoanele rome

au dezvoltat patru strategii de abordare a problemelor de sănătate: evitarea prezentării la medic

până la stadiile avansate ale bolii; căutarea de metode tradiţionale de vindecare, în special pentru

afecţiunile minore; apelarea la medici care arată simpatie faţă de pacienţii romi; şi contestarea

deschisă a situaţiilor de abuz şi a cadrelor sanitare care le realizează.

ÎNSCRIEREA LA MEDICUL DE FAMILIE

Absenţa actelor de identitate a fost identificată ca factor esenţial pentru excluziunea romilor

de la servicii de sănătate (ERRC 2006; Rechel et al. 2009; Kingston, Cohen şi Morley 2010).

Persoanele fără certificat de naştere nu se pot înscrie la medicul de familie, nu pot beneficia de statut

13

de asigurat şi nu pot accesa diferitele programe de asistenţă socială pentru persoanele defavorizate.

Cercetările cantitative realizate în ultimii ani arată că ponderea persoanelor fără niciun act de

identitate din totalul populaţiei rome din România este sub 3,5%, tendinţa fiind de scădere (Zamfir şi

Preda 2002:288; Cace şi Vlădescu 2004:20; Sastipen 2010:32). O contribuţie importantă la

reducerea numărului de romi fără acte de identitate o reprezintă, fără îndoială, activitatea

mediatoarelor sanitare. Acestea informează pacienţii pe care îi deservesc cu privire la demersurile

administrative şi le oferă asistenţă pe întreg procesul dobândirii identităţii, identificând uneori şi

surse de acoperire a cheltuielior pe care obţinerea actelor le presupune:

Dumneavoastră aveţi multe cazuri de persoane care nu au acte de identitate în comunitatea

în care lucraţi?

Da, da. Foarte multe. Recent a fost un proiect de punere în legalitate, i-am însoţit la IML,

unde a fost stabilită vârsta. După IML au fost trimise dosarele la judecătorie la Cornetu... într-un

târziu au apărut hotărâri judecătoreşti, dar sunt incomplete.

Ce inseamnă incomplete?

Trebuie făcută o rectificare a hotărârilor pentru că lipseşte de acolo... nu întruneşte forma

legală. Este omis numele mamei. Şi din douăzeci şi două de hotărâri, au venit decât două corecte.

Restul au fost retrimise la tribunal la Cornetu, am tot sunat şi am întrebat ce se întâmplă pentru că

au nevoie de documente. Şi am înţeles că la tribunal a fost cerută o altă taxă, avocata care

reprezenta în proces a insistat şi a spus că nu greşeală din partea... nici a avocatei, nici... ci

hotărârea există. E dată deja, de ce mai trebuie cerută o altă taxă şi mă gândesc că din octombrie,

suntem deja în martie şi nu au apărut rectificările. Singura motivaţie pe care o dau cei de la tribunal:

sunt multe procese pe rol şi se întârzie cu rectificarea. Deci e o simplă greşeală... mai bine le

opream pe alea aşa greşite şi insistam la primărie, dar doamna care se ocupă şi este la starea civilă

a zis că nu poate să elibereze pentru că nu e hotărârea în forma care trebuie. Şi oamenii vin pe

drumuri şi întreabă şi iar întreabă şi nimeni nu-şi dă interesul.

Puteţi să ne spuneţi cam cât costă pentru o persoană să îşi obţină actele de identitate, deci

tot demersul ăsta juridic?

Deci în cazul în care mama are buletin că asta este... dacă tata nu are, chiar dacă nu are

tatăl. Dacă mama are buletin şi dă o declaraţie pe propria răspundere, chiar dacă nu a născut la

spital şi a născut acasă, merge la IML şi plăteşte acolo taxa de un milion. În afară de această taxă,

mai este nevoie şi de taxa juridică pentru dosar. Deci, să zic... nu ştiu cât costă , dar cam asta e

formalitatea acuma numai pe cale juridică. Fără aia nu se poate.

Pentru persoanele care au acte de identitate, înscrierea la medicul de familie este, în multe

cazuri, limitată de libertatea doctorului de a refuza anumiţi doritori. Medicii care au refuzat

înscrierea unor persoane de etnie romă şi-au motivat opţiunea prin faptul că doritorii nu erau

asiguraţi, nu aveau acte de identitate sau prezentau un comportament inadecvat sau prin faptul că

lista de pacienţi era plină. Din perspectiva pacienţilor, refuzul înscrierii reprezintă un act discreţionar

care face parte dintr-un set mai larg de practici discriminatorii, în vreme ce motivele invocate

reprezintă simple încercări de legitimare a unor acţiuni indezirabile:

La mine, de exemplu, doi [copii] îi am lângă sora... la medic. Şi doi sunt în Zorilor. Şi e o

diferenţă pentru că pe ăştia mici, când m-am dus să-i înscriu unde-s ăştia mari, mi-o spus „nu mai

am locuri”. (...) Când m-am dus a doua oară, când l-am avut pe-al treilea, să-l însriu, mi-o zis „nu

am locuri”. La al patrulea când m-am dus acum să mi-l scriu, o zis „nu avem locuri”. Ieşind afară

de la ea din cabinet, de la doamna doctor, (...) văd altă femeie lăuză venind cu fişa. Intră înăuntru şi

m-am aşezat pur şi simplu să văd: îi primeşte fişa sau nu? Şi stau aşilea afară şi tot mă uit pe ea. Îi

primeşte fişa şi eu am ieşit afară cu fişa. Şi am stat cu ea în mână şi m-am gândit: mă da`

extraordinar! Pe doamna o primit[-o], pe mine nu. M-am dus înăuntru şi zice păi nu... m-am dus a

doua oară. Doamna doctor, la doamna i-aţi primit şi mie nu. Din ce cauză? Pentru că doamna o

avut locul rezervat mai demult. (...) Am ieşit şi m-am dus afară.

Refuzul unor medici de familie cu experienţă şi o reputaţie bună de a înscrie pacienţi romi

limitează sever libertatea acestora de alegere, cu precădere în mediul rural, şi este percepută ca un

obstacol în accesarea unor servicii medicale de calitate. Persoanele respinse ajung, de cele mai multe

14

ori, la un medic care, din diferite motive, nu reuşeşte să atragă foarte mulţi pacienţi. Dacă doctorii

care se află la începutul carierei sunt mai deschişi către acceptarea pacienţilor romi, o parte din ei îşi

schimbă radical comportamentul în momentul în care dobândesc o reputaţie de medic bun;

experienţele de acest fel îi determină pe romii care le-au trăit să considere că medicii de familie nu

sunt cu adevărat interesaţi de starea lor de sănătate, ci doar de obţinerea de beneficii (fie de natură

materială, fie de natură profesională). Experienţa excluderii repetate generează un sentiment de

frustrare, dar şi neîncredere în sistemul medical:

S-a întâmplat la doctoriţa respectivă să fie cazul să se înscrie pe listele ei şi ea să refuze?

Dar nu. La dânsa nu a refuzat... n-a refuzat asta. Chiar asta e situaţia: sunt doi doctori,

dânsa şi mai este încă unu`, care la dânsul s-a mutat foarte mulţi. S-a umplut doamna doctor, că are

foarte mulţi pacienţi şi acuma... bine că face...

La început nu avea pacienţi, a primit cu braţele deschise pacientul (...) pentru că avea

nevoie de acest capital, să zicem, dar cu timpul a început să-i selecteze, să-i expedieze... cumva

printr-o atitudine (...).

Era acolo... d-asta, cum se cheamă? Centru medical pentru... gratuit, pentru oameni

nevoiaşi... Exact, comunitar, da. Norocul, zic eu, că am avut, că copilul ăsta nu era înregistrat şi nu-

l primea nimeni, nu există... practic nu există copilul ăsta, până nu l-am dat la Bucureşti vreo doi

ani, copilul ăsta a avut de suferit. Fără act, fără nimic, am avut noroc de doctorul ăsta care ce

crediţi că putea să-mi facă, doar multe nu. Aveam nevoie de o suspensie, când era răcit, de o

pastiluţă, de nu stiu ce, dar mai mult de atât nu mi se dădea, că nu avea ce. Că nu era înregistrat

decât aşa la comunitate. Pe urmă, să vă spun mai pe scurt, s-o desfiinţat acest centru şi a intrat la

un dispensar dumnealui. Acolo, eu ştiind că dumnealui ne-a supravegheat acest copil până o crescut

mare, vreo doi anişori, şi ştia că ne cunoaşte, ne-am dus înapoi la dumnealui, acolo la Circa

număru` 6 şi m-am rugat de el: Domnu` doctor, vă rog frumos, mă primiţi şi pe mine la

dumneavoastră? Deci atunci se împărţise medicii, te duceai la care unde vrei. Şi m-am dus tot la

dumnealui. De ce? Pentru că ştia starea la copilul meu. Mi-a spus frumos (...): îţi cauţi alt medic.

Doar atât? Nu v-a spus şi din ce cauză?

Păi eu v-am spus, era deja sătul de ţiganii din bloc. Deci dumnealui cât era şi o crescut prin

noi, ţiganii, vreau să spun. El şi-o făcut stagiatura, o făcut ca un fel de test, să zic aşa, cu noi... mai

mult de atât nu pot să spun, că doar test putea să facă ca să poată să ajungă pe mai departe. Şi s-o

realizat ce o vrut dumnealui, şi când o ajuns mai departe, pe noi nu ne-o mai văzut. Şi s-o trecut

numai oameni de-ai lui, români, cum ar veni. Dar foarte, foarte puţini ţigani. Dar nici nu mai sunt

ţigani, că oricum nu mai are cum să mai vină ţigani la dumnealui că... de acolo nu i-o mai primit, vă

spun eu.

...noi de când ne-am mutat acum aicea, a venit doamna doctor asta, la comunitatea noastră,

cunoscându-ne... s-a făcut bine. V-am mai spus, la început toţi medicii care sunt stagiari şi caută să

ajungă mai departe trebuie să-şi facă oameni, să se comporte frumos, chiar dacă rămân flămânzi ei

şi mai dau din buzunar şi mai rămân fără stare materială... caută pe undeva, zic şi eu, că altă parere

nu pot să mi-o dau după medicul care l-am avut odată, cândva şi acuma nu ne mai vede... tot la fel

şi doamna poate mai târziu, poate să se întâmple şi cu noi chestia asta, de dă acuma medicamente,

mai nu ştiu ce... dar nu se ştie mai târziu dacă ajunge pe post mai mare şi mai bun şi mai instărită...

s-ar putea să nu ne mai vadă nici ea.

PRACTICI DISCRIMINATORII

Discriminarea persoanelor de etnie romă începe, uneori, încă de la naştere. Participanţii la

focus-grup au menţionat existenţa unor maternităţi în care femeile de etnie romă sunt

repartizate în saloane speciale, separate fizic de saloanele în care se află persoanele

15

majoritare.19 Segregarea la nivel de salon favorizează comportamentul discriminatoriu al cadrelor

medicale:

Am ieşit afară să-l aştept pe soţu` şi o venit un bărbat aşa, înalt, slabuţ, ce să zic, de 40 de

ani... poate nici atâta. Doamna, doamna, da` m-o fi văzut că-s brunetă, că nu-s aşa albă că să nu

creadă că-s ţigancă. Doamna, doamna, ai născut? Da. Hai te rog frumos să-i zici la nevastă să vină

afară. Sigur, zic, cum să nu? Am văzut că-i ţigan şi orice era, tot om era. Cum să nu? Dar unde-i?

Nu mai ţin minte, dar cu A. Ori e 16A... ceva. A şi B. Când mă duc pe acolo nu văd nimic, unde

Dumnezeu o fi salonul ăsta? Întreb pe o asistentă: nu vă supăraţi, ştiţi unde e cutare salon? Ce

căutaţi acolo, pe cine căutaţi? Păi m-a rugat un domn, zic, s-o chem pe nevastă-sa. Bine, dar vezi

bine că acolo îs ţigani. Bine... mă enervasem şi eu, dar nu am zis nimic că am trecut... m-am dus

înăuntru. Era frig, era iarnă. Ianuarie. Iarnă, nu vară. Copiii noştri, deci asta e adevărat, nu-i nici

măcar un cuvânt în plus... fetiţa mea şi copiii din salon erau înfăşuraţi cu baticul ăla în cap, cum

făceau acolo, mototolit... sau să zicem căciuliţe. Am intrat în salonul respectiv, era un salon mai

mare decât ăsta, împărţit în două cu un paravan, ca d-ăsta sunt la ginecologie, acolo era numai Iris

[cartier populat în special pe persoane de etnie romă]. Şi nici un copil cred că nu era (...), deci nici

cu căciuliţă, căciuliţă poate n-or fi avut mamele de acasă, deci nici înfăşurat, nimic... şi era

asistenta înăuntru. M-am dus la femeia respectivă, uite vă asteaptă soţul afară, doamna o plecat, nu

o avut nicio treaba. Zic, doamna asistentă, dar nu le e frig la copii? (...) Stai liniştită, doamnă, că nu

e frig, zice, că ăştia-s căliţi, ăştia-s ţigani. Atâta de prost m-am simţit în momentul ăla, sincer vă zic,

că am ieşit afară şi aşa aveam lacrimi... nu da` cu ce a greşit copilul ăla că s-a născut ţigan şi că nu

s-a născut român? ...Şi ăsta e caz real, adevărat...

Alte practici care duc la tratament inechitabil în sistemul de sănătate sunt redirecţionarea

pacienţilor către furnizori de servicii medicale din proximitate; primirea persoanelor rome

după ce consultarea pacienţilor majoritari se va fi încheiat, indiferent de momentul în care

aceştia au ajuns la cabinet; şi utilizarea limbajului ofensator. Dincolo de violenţa simbolică

inerentă, refuzul de a primi pacienţi romi sau menţinerea lor o perioadă îndelungată în sala de

aşteptare poate duce la agravarea problemei de sănătate.

Eu am stat la rând... civilizat, cu românii într-un loc, şi când a ieşit şi m-a văzut pe mine, l-a

băgat pe ăla din spatele meu.

Dar e treaba următoare: că poţi să aştepţi. Sau vii cu copilul, de un exemplu, el avea un

medic de familie şi stai afară pe coridor în sală de aşteptare să-ţi fie cu febră de trei`ş`opt,

trei`ş`nouă la copil... şapte, opt ani să stai cu un copil cu trei`ş`nouă afară pe hol. Şi vine alta care

vine cu un pachet, că zice că-i cadou, îi duc masa la amiază la doamna doctor. Intră înăuntru şi

iasă... iasă afară cu un braţ de reţete. Şi stai aşa şi te consumi singur, că nu poţi să te ambalezi, că

te abţii.

Da, exact tot el era. El mi-a spus nu la mine, du-te în partea ailaltă! Balaurule, vino în

partea ailaltă. În fine, până la urmă m-am dus şi când colo... n-o vrut să mă primească. [Am mers]

înapoi la camera de gardă. Atunci m-am enervat...

Dezinteresul unor cadre medicale faţă de pacienţii de etnie romă se traduce, în timpul

consultaţiei, prin evitarea contactului fizic cu bolnavii; neimplicarea pacienţilor şi a familiei

acestora în alegerea tratamentului; omiterea informării acestora cu privire la riscurile

administrării unui tip de tratament; şi în utilizarea unor proceduri agresive. Consultarea de la

distanţă, fără performarea oricărei investigaţii medicale, creşte riscul diagnosticării greşite, iar

experienţele participanţilor la focus-grupuri abundă în situaţii asupra cărora planează suspiciunea de

malpraxis:

Eu, dacă eram bolnavă, şi sunt bolnavă, nu venea numai dacă îi spuneam. Atât. Numai dacă

îi spuneam... sau să mă consulte sau să se deranjeze de pe scaun... nu, nu făcea treaba asta.

19

Cazuri de segregare în maternităţi au fost documentate în România (Romani CRISS 2007), dar şi în

Ungaria (ERRC 2004), Slovacia (World Bank 2002:120) şi Bulgaria (ERRC 2006:54).

16

Dacă eu îţi spun dumitale, doamna doctor, mă doare coloana, mă doare aici... îmi dă biletul

de trimitere, mă trimite în alt loc... am facut radiogafie. M-o consultat la plămâni, peste tot... zice,

domn’e, ai probleme cu coloana şi ai o spondiloză lombară. Bun. Cu aia m-am dus înapoi la medic,

la urgenţă acolo, la neurologie... îi dau la asistentă, că zice eu o sa plec în concediu, dar o las la

asistentă. Bun. Am venit înapoi, am dat la asistentă. Când m-am întors, a doua, a treia zi... nicăieri

nu o mai găsea. Doctoriţa zice apăi io-i dau tratamentul. Staţi, doamnă, eu am dat rezultatul... cum

îmi dai tratamentul ăsta? Las` că ştiu eu. Şi l-o prescris. Eh, pastilele alea pe mine m-au atacat. Că

alea erau pentru oameni cu epilepsie, cu boli psihice.

Spre seară, pe la vreo nouă, zece am mai făcut o cădere, tot de tensiune şi o fost chemată

salvarea a doua oară... [Medicul de la urgenţe:] Stai săptămâna asta, da, uite, ia pastila asta, pe

bune! Ia pastila asta, înghite-o! Mi-a dat puţină apă, tot dumneaei... şi duceţi-vă acasă! Pe cuvântul

meu de nu mi-o dat singură drumul acasă, de d-abia mă ţineam de pereţi. Că nu de mult iar am fost

luată cu salvarea şi am stat cardiacă şi am stat numai în aparate şi mi-o dat drumul uite aşa, de am

ajuns până acasă, numai în poartă la spital.

În general, pacienţii romi nu sunt informaţi corespunzător cu privire la riscurile

asociate unor forme de intervenţie. Remarcabil este cazul femeilor care sunt interesate de mijloace

de contracepţie. După cum s-a observat deja (Mailat 2006:17), contraceptivele injectabile sunt

recomandate pe scară largă de medicii care deservesc comunităţile rome datorită eficacităţii ridicate.

Însă femeile rome cărora li se recomandă astfel de tratament nu primesc, de multe ori, consiliere

referitoare la efectul pe care contraceptivele injectabile îl au asupra corpului, la posibilele efecte

adverse şi la riscurile administrării incorecte:

Au fost foarte multe cazuri în comunităţile rome cu utilizarea de anticoncepţionale

injectabile. De fapt, la un moment dat erau printre puţinele mijloace gratuite şi atuncea toată lumea

apela la ele. Acum, faza că nu sunt... nu erau consultate, nu erau numai la femeile rome, nu se

concepea efectiv... doreşti s-o iei? Da. Poftim, indiferent că erau bune sau nu. Asta nu ştiu să zic

dacă o fi corect sau nu, da`e clar că se folosea... se folosea la scară mare. Într-adevăr, populaţia

majoritară a început să renunţe repede la injectabile şi doar populaţia noastră romă o mai folosea.

Foloseau datorită faptului că erau gratuite şi că era o metodă foarte comodă. Şi vedeau şi ele că la

un moment dat într-adevăr apăreau efecte secundare şi vedeau şi ele efectele sencundare şi, cu toate

astea, tot o utilizau în continuare. Deci era într-un fel şi alegerea lor. Că nu erau informate corect,

nu se străduia nimeni să le spună: vezi că injecţia asta poate provoca asta şi asta şi asta. Dar totuşi

ele observau că ceva nu e în regulă şi tot continuau. Pentru că ziceau că nu mai pot să fac copil, nu

mai am posibilităţi. Şi atunci ce faci? Mai bine să păţesc eu ceva decât să mai chinui copiii pe lumea

asta.

În mod normal, literatura de specialitate spune că această injecţie se dă în urma unor

analize foarte amănunţite privind dozajul hormonal făcut. Ori în România nu se face aşa ceva. Deci

nu se face deloc, nu există procedura asta. Decât la cerere, plătit şi mai ştiu eu cum. Şi e o

procedură destul de scumpă. Într-adevăr, la dozajul hormonal se vede cine poate să folosească sau

nu, că de fapt injecţia asta e o bombă de hormoni, care invadează organismul brusc.

„NU MIŞTI MASA, NU NIMIC”: COSTURI INFORMALE

Într-un sistem sanitar corupt, situaţia materială a pacienţilor reprezintă un determinant

important al accesului la sănătate. Dincolo de costurile legale ale diferitelor prestaţii medicale şi ale

medicamentelor, care depăşesc posibilităţile multor familii de etnie romă, există costuri informale,

care aduc o presiune în plus pentru pacienţi şi îi determină pe unii bolnavi să caute remedii în afara

sistemului medical. Discursul despre contribuţiile informale nu este, însă, unitar. Există două

abordări dominante – moralizatoare şi pragmatică. Prima insistă asupra caracterului ilegitim al

practicii şi efectului de excluziune pe care îl generează pentru membrii săraci ai comunităţii, iar cea

17

de-a doua vede, mai degrabă, avantajele pe care le procură plăţile informale, inclusiv posibilitatea de

a depăşi discriminarea etnică:

E chiar aşa de greu să găseşti un alt medic de familie?

E foarte greu pentru că nu se acceptă ... fiindcă ştii ce spune? Nu mă compromit, că când

vin să stea afară la mine la cabinet, poate se întâmplă că vin doi ţigani şi vine un român. Şi dacă de

exemplu vine un român şi vede pe ăia doi afară, nu mai intră la mine în cabinet. Şi poate ăla aduce

ceva... mă rog. Şi ăştialalţi vin numai cu mănurile în buzunar, numai să le dau reţeta, ce zice...

Dacă mergi la medicul de familie, copilul ţi-e bolnav sau ai nevoie de anumite probleme ca

să le rezolvi, tre` s-aduci trei ghivece de flori. (...) Trei ghivece, exact! Şi pentru doamna doctor... şi

la asistentă... şi pentru studenta aceea care va fi peste câţiva ani asistentă şi ea. Sau dacă nu, un

borcan de cafea... d-ăla mai mare, preţ mai scump... o cutie de ciocolată... Eu, din propria

experienţă, eu toate le ştiu că aşa ar trebui să facă. Dacă apuc să primesc o reţetă sau eventual să-

mi deie buletin de analiză, să-mi facă analize la copii.

Dincolo de aceste considerente generale, atitudinea faţă de plăţile informale depinde de

context, de beneficiile aşteptate şi de comportamentul cadrului medical. În general, plăţile informale

sunt acceptabile atunci când este vorba despre afecţiuni minore, când suma cheltuită nu este

semnificativă („mici atenţii”), când se aşteaptă un tratament preferenţial şi când doctorul nu solicită,

explicit sau implicit, ceva. În schimb, atitudinea devine puternic negativă atunci când vine vorba

despre situaţii grave (situaţii de urgenţă, intervenţii chirurgicale majore), când cheltuiala depăşeşte

posibilităţile pacientului şi când performarea actului medical este condiţionată de plata unei

contribuţii informale (cu alte cuvinte, atunci când un ethos al darului este resemnificat ca schimb

economic). În cadrul focus-grupurilor a fost menţionat şi cazul unei persoane rome care nu a fost

operată pentru că nu a avut banii solicitaţi de un chirurg, iar după câteva zile a încetat din viaţă.

Deci astmul îţi taie aerul, deci mă credeţi că dădeam din mâini şi ceream ajutor lu` sor-mea

şi lu` bărbate-miu, dar n-aveau ce să-mi facă... şi până la urmă a doua seară m-am dus şi din

fericire am găsit un medic foarte tânăr, m-a vazut pentru că se vede suferinţa... şi când mă lua criza

aia să tuşesc se vedea că nu mai am aer şi m-a consultat, m-a trimis sus să-mi fac radiografie şi eu

acolo de unde aveam să-i dau... întâi m-a luat, mi-a zis „calmeză-te, stai liniştită”, mi-a spus unde

lucrezi şi i-am spus că nu lucrez nicăieri. M-a întrebat câţi copii am şi câţi ani am, i-am spus că am

trei copii şi am treizeci şi şase de ani. A zis banii aştia care tu mi i-ai dat mie, ţi-i iei şi te duci şi-ti

iei medicamente. Pentru că... m-a întrebat şi unde lucrează soţul şi chiar de nu lucra şi mi-a zis: să

ştii că mai sunt şi medici care cred, mai sunt şi medici... te rog doar să-i iei înapoi. Nu-i dădusem

mult, două sute de mii. Te duci şi-ţi iei medicamente. Eu o să-ţi fac o din aia... aerosol... N-a vrut să

mi-i ia. Mi-a dat înapoi, mi-a facut aerosolul (...) şi de atuncea chiar că nu am mai avut nimic şi nu

ştiam cum să-i mulţumesc. Deci nu-mi venea să cred că mi-a vorbit foarte frumos, foarte frumos şi

mi-a zis că sunt şi oameni care cred că nu ai.

Ţi-o cerut şaşe milioane ca să ...?

Da, şaşe milioane trebuie că să nu sufere copilul.

Eh, hai s-o luăm pe aia bună că acuma medicii cer. Nu se mai... nu se mai feresc şi cere

exact. În faţa îţi spune, te costă atât.

Începând de la infirmieră şi până la doctor...

Da, începând de la infirmieră şi până la doctor. La toată lumea tre`să dai, altfel nu pun

mâna pe tine.

STRATEGII DE ABORDARE A PROBLEMELOR DE SĂNĂTATE

Din mărturisirile participanţilor la focus-grupuri, spitalul şi cabinetul medical reprezintă

spaţii publice în care intoleranţa are loc frecvent, dar este foarte rar sancţionată. Experienţele

personale sau ale unor apropiaţi generează o atitudine de neîncredere în sistemul medical şi în

18

profesionalismul cadrelor medicale. Teama de discriminare îi determină pe mulţi membri ai

comunităţii rome să amâne prezentarea la medic până în stadiile avansate ale bolii:

Referitor acuma de cât de des mă duc la medic, v-am spus. Deci din punct de vedere al bolii,

nu ajung decât în condiţiile de maximă urgenţă. După ce anul trecut am avut nişte dureri groaznice

trei zile la rând, atunci m-am dus.

Dacă ne doare oleacă, îmi trece. Şi apoi înc-o zi, poate trece... şi a treia zi dacă nu trece,

poate atuncea om merge. Dar dacă ne trece peste două zile...

Exact. Nu mai mergem.

Apelarea la leacuri tradiţionale sau automedicaţia reprezintă o altă metodă de abordare a

problemelor de sănătate, însă este rezervată exclusiv afecţiunilor minore (răceală, tuse, dureri de cap,

dureri de spate). Este o soluţie convenabilă, care nu afectează bugetul familiei şi care se consideră că

poate da rezultate asemănătoare tratamentului recomandat de medic. În plus, utilizarea plantelor

medicinale este preferată pentru lipsa efectelor secundare:

Până să ajungi la medic ... adică am mai spus-o mai înainte, nu-ţi mai vine să mergi în

momentul când n-ai niciun ban, măcar de autobuz. Iar dacă ajungi la medic, aşa gândim noi, cu

gândirea noastră, dacă ajungem la medic nu avem bani de a cumpăra acel tratament care ni se dă.

Atunci noi, din toate sursele noastre, din sărăcie, ne mai tratăm cu un ceai sau cu nişte leacuri

băbeşti, sau cu cel mai ieftin tratament, paracetamol, câte două, trei pastile cumpărate de la o

farmacie, din buzunar... nu tot flaconul, că nu-l iei. Două, trei pastile pentru o zi, pentru două.

Maxim dacă e... dacă a trecut astăzi, a doua zi nu mai mergem. Ne-o trecut azi... iară pe urmă

boala... ne afectează.

Deci sunt şi leacuri din astea folosite, totdeauna s-a apelat şi la astea. Până şi farmacia asta,

fitoterapie, tot pe asta se bazează, pe plante şi... dar trebuie într-o anumită doză. Şi mai bine apelezi

la ele decât la atâtea medicamente şi antibiotice că pân` la urmă îi periclitezi [copilului] sănătatea

în timp, imunitatea nu o ajuţi cu nimic şi... deci există şi până la urma dă şi rezultate (...) Să pui un

fruct, o apă plată şi ceapă nu poate să facă unui copil rău.

În momentul în care persoanele rome care se adresează specialiştilor se confruntă cu situaţii

neplăcute, fie aleg să caute un alt medic, cu disponibilitate de a ajuta pacienţii indiferent de etnie, fie

preferă să ia atitudine împotriva situaţiilor de tratament inechitabil. Soluţia din urmă este urmată cu

precădere de romii care au informaţii cu privire la organizarea sistemului de sănătate, cunosc

drepturile şi obligaţiile actorilor implicaţi şi au abilităţi remarcabile de comunicare:

Deci doamnă, prin virtutea obligaţiei pe care o aveţi ca medic zonal, de familie, vă rugăm în

programul de teren să treceţi şi pe la noi. Scrie şi în cărticica aia care ne-o dă de la spital când

naştem, când trebuie să vină medicul, la cât timp... deci scrie foarte clar.

Să ştiţi că medicii reacţionează şi orice... şi la orice autoritate, când te duci, dacă nu ştii să

te impui un pic şi să ajungi într-o situaţie de constrângere, să-l ameninţi, nu rezolvi. Dacă te vede

aşa un om şi te rogi, te milogeşti, te vede că nu prea ai putere, aşa, în tine de convingere... dacă nu,

trebuie să vorbeşti pe alt ton şi să încerci să... domn’e, mă duc şi-ţi fac reclamaţie, recurgi şi la alte

lucruri...

Focus B: Sigur că da.

Focus: ... d-abia atunci eşti văzut. Stai puţin, că n-am de-a face cu un prost, trebuie să fac...

că aştia pot să-mi facă figura. Deci trebuie...

Vreau să spun că romii, până nu sunt provocaţi, nu vorbesc urât, sunt oameni de omenie,

dar dacă sunt... ăăăă... respectaţi, ştiu şi ei la rândul lor, aşa, cât sunt de necăjiţi, ştiu să respecte

înapoi şi ei, la rândul lor. Iar dacă suntem provocaţi, atunci ştim şi noi să ne răzbunăm.

19

MEDIATOARELE SANITARE – CERCETARE CALITATIVĂ

Enikő Vincze

INTRODUCERE

În vara anului 2010, echipa de cercetare a proiectului a realizat 17 interviuri aprofundate cu

mediatoarele sanitare din următoarele localităţi: [1] comuna Caraula, judeţul Dolj, [2] comuna

Crăcăoani, judeţul Neamţ, [3] Târgu Jiu, [4] Craiova, [5] comuna Homorod, judeţul Harghita, [6]

Vaslui, [7.1] şi [7.2] comuna Sărăţel, judeţul Iaşi, [8] Râmnicu-Sărat, [9] Târgu Jiu, [10] comuna

Homorod, judeţul Harghita, [11] Miercurea-Ciuc, [12] Huedin, judeţul Cluj, [13] oraşul Câmpina,

judeţul Alba, [14] comuna Cozmeni, judeţul Harghita, [15] Târgu-Mureş, [16] Timişoara, [17]

comuna Dumitriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud. În zece cazuri, interviurile cu mediatoarele au fost

completate cu interviuri de istorie orală. Metodologia calitativă utilizată în cercetarea asupra

accesului romilor la servicii de sănătate o completează pe cea cantitativă (ancheta sociologică),

generând o bogată şi detailată imagine a experienţelor trăite de către aceşti actori importanţi ai

sistemului medical public şi ai societăţii civile rome. Pentru a le asigura confidenţialitatea, în acest

raport facem referire la persoane prin numerele din lista de mai sus.

Prin întrebările fixate în Ghidul de interviu, dar şi cele generate de-a lungul discuţiilor faţă-n

faţă, interviurile şi-au propus să identifice aspecte ale accesului romilor la servicii de sănătate din

punct de vedere al mediatoarelor sanitare. Pe de o parte, experienţele acestora ne relevă atât

dificultăţile comunităţilor de romi în care ele activează, cât şi disfuncţionalităţile sistemului medical

public. Pe de altă parte, povestirile expuse de-a lungul interviurilor surprind problemele cu care se

confruntă femeile rome angajate ca mediatoare sanitare.

Trăind în mijlocul comunităţilor în care lucrează, mediatoarele sanitare sunt în măsură să

descrie nu doar problemele de sănătate ale oamenilor şi dificultăţile accesului la servicii în acest

domeniu, ci şi modul în care acestea se întrepătrund cu alte aspecte ale vieţii şi ale excluziunii

sociale, cum ar fi accesul la locuinţe decente şi locuri de muncă. Cunoştinţele lor relevă fără niciun

echivoc faptul că îngrijirea sănătăţii este atât una dintre cauzele, cât şi una dintre consecinţele unui

trai confruntat cu multe lipsuri materiale, dar şi cu prejudecăţi negative despre şi atitudini

discriminatorii faţă de romi. Experienţele relatate de ele ne mai ajută să înţelegem cum se aşează

problema accesului romilor la servicii de sănătate în contextul mai general al sistemului medical

primar.

Datorită faptului că mediatoarele sanitare intervievate exercită această meserie de mulţi ani,

întâmplările lor sunt şi oglinda proceselor şi schimbărilor instituţionale din acest domeniu. Astfel,

experienţele relatate pot şi trebuie interpretate ca unul dintre elementele problemei accesului romilor

la servicii de sănătate. Povestirile mediatoarelor de sănătate ne ajută să conştientizăm tensiunea

inerentă poziţiei de mediator: ele, prin poziţia pe care o ocupă, sunt parte a sistemului medical public,

dar pe de altă parte, prin viaţa lor cotidiană, ele aparţin comunităţilor de romi care au de confruntat o

serie de probleme în ceea ce priveşte accesul la serviciile acestui sistem, în timp ce, mediind,

încearcă să facă faţă aşteptărilor din ambele părţi.

Utilizând multe fragmente din interviurile semistructurate, acest raport discută despre

următoarele trei mari teme:

1) condiţii de viaţă în comunităţi de romi;

2) problemele sănătăţii şi ale accesului la servicii de sănătate;

3) micro-istoria trăită a medierii sanitare.

Valorificarea povestirilor mediatoarelor sanitare în acest raport are atât considerente analitice,

cât şi implicaţii morale: astfel, urmărim cunoaşterea perspectivei emice (a participantelor implicate)

asupra temei analizate, dar şi aducerea unui tribut persoanei şi activităţii lor dedicate nu numai

meseriei, ci şi unui mod activist feminin de a înţelege şi practica apartenenţă la comunităţile de romi.

20

CONDIŢII DE VIAŢĂ ÎN COMUNITĂŢI DE ROMI

Mediatoarele sanitare, de cele mai multe ori, trăiesc în sânul comunităţilor, de aceea au

cunoştinţe native despre problemele curente ale acestora, ele însele experimentând, în diferite

momente ale vieţii lor, ce înseamnă lipsurile materiale, inclusiv lipsa sau nesiguranţa unui loc de

muncă, dar şi atitudinile discriminatorii faţă de romi. Pe de altă parte, prin virtutea atribuţiilor de

mediator sanitar, ele trebuie să identifice (să „catagrafieze”) starea acestor comunităţi, de aceea

cunoştinţele lor – împărtăşite cu noi prin interviurile pe care ni le-au acordat – sunt nu doar veridice

şi relevante, ci şi la zi. Aceste două motive ne fac să afirmăm că prin narativele lor putem să oferim

o imagine despre viaţa comunităţilor respective.

În cele ce urmează, prin mai multe fragmente din interviu realizate cu mediatoarele sanitare,

descriem condiţiile de viaţă din comunităţile de romi pe care le deservesc prin prezentarea (1.1.)

zonelor rezidenţiale şi condiţiilor locuirii, a accesului la (1.2.) educaţie şcolară şi la (1.3.) locuri de

muncă, dar şi (1.4.) a migraţiei lor economice în străinătate. Nu în ultimul rând, prin acest capitol ne

propunem să surpindem (1.5.) tradiţiile observate de către mediatoare în comunităţile respective, dar

şi (1.6.) modul în care activitatea lor se desfăşoară şi este privită în cadrul lor ca muncă prestată de

femei.

ZONE REZIDENŢIALE ŞI CONDIŢII DE LOCUIRE

Mediatoarele de sănătate intervievate deservesc o multitudine de comunităţi de romi din zone

rurale şi urbane, compacte sau dispersate, tradiţionale sau „românizate”/”maghiarizate”, dar de cele

mai multe ori concentrate în colonii/comunităţi confruntate cu o sărăcie acută. Prin prisma rolului,

ele au contact cu grupurile cele mai dezavantajate care, într-adevăr, au nevoie de servicii de mediere

căci, datorită unor cauze structurale, nu se pot descurca singure în faţa autorităţilor -- medicale sau

de alt fel -- la care trebuie şi ar putea să apeleze exercitând drepturile cetăţeneşti. Mediatoarele au un

statut socio-economic mai bun decât membrii comunităţilor în care trăiesc şi/sau lucrează. De cele

mai multe ori, ele au avut contacte cu cei din urmă chiar dinainte să lucreze în această meserie.

Totuşi, în majoritatea cazurilor, ele recunosc că a fost un şoc să cunoască mai îndeaproape condiţiile

foarte precare în care trăiesc aceştia. Atunci când abordează o problemă, nu uită niciodată s-o

privească în contextul mai larg al vieţii cotidiene, dar sunt conştiente că soluţionarea celor mai mari

provocări (izolarea coloniilor de romi şi condiţiile locuirii) depăşeşte atribuţiile şi abilităţile lor

personale. Pe lângă faptul că locuinţele unde trăiesc nu asigură condiţii decente şi chiar periclitează

grav sănătatea oamenilor (în unele cazuri, ele fiind plasate lângă gropi de gunoi sau staţii de epurare,

sau chiar în localităţi poluate de proceduri miniere), problema locuirii de multe ori implică şi lipsa

actelor de proprietate asupra spaţiilor locative. La rândul său, acest lucru implică nesiguranţă şi

riscul evacuărilor. Cele din urmă sunt evitate doar pe termen scurt în cazurile în care autorităţile

locale distribuie oamenilor nevoiaşi locuinţe sociale pe bază de chirie, nemaivorbind de faptul că

soluţiile găsite de ele agravează fenomenul segregării rezidenţiale.

În comuna Caraula trăiesc cam 800 de romi din totalul de 3000 de locuitori. Sărăcia îi

doboară. Sărăcia e pe primul loc şi apoi analfabetismul. Suntem ţigani ursari, dar ne ocupăm mai

mult cu agricultura. [1]

Eu am lucrat în Oglinzi, în Crăcăoani, în Humuleşti, în Vânători. Humuleştiul este o

suburbie a oraşului Târgu Neamţ. La intrarea în Humuleşti stau cei mai avuţi, cei mai bogaţi.

Bulibaşa şi familia lui. [2]

De la noi din Târgu Jiu, această comunitate în care îmi desfăşor eu activitatea este cea mai

mare. Are în jur de 2500 de persoane de etnie romă şi este o comunitate compactă de romi

tradiţionali. [3]

21

Comunităţile de romi din Craiova, sunt aproape 12 la număr, sunt neamuri de căldărari,

ursari, rudari. Acestea sunt comunităţi tradiţionale, mai ales comunitatea din faţa Luncii şi cea din

Popoveni. Aici am peste 2000 de oameni. Comunităţi compacte sunt cele din faţa Luncii, Popoveni,

Româneşti şi Drumul Apelor, iar în rest sunt puţin mai dispersate. [4]

Înainte am lucrat în comunitatea din Racoş, unde sunt cam 1200 de romi. Iar acum sunt în

Ticuşu Vechi şi Cobor, unde trăiesc cam în jur de 850 de romi. La Ticuşu Vechi e, e mult mai bine

decât la Racoş. Deci mai au animale. La Racoş sunt foarte mulţi unguri şi ungurii să ştiţi că nu-i

mai primeau la lucru chiar dacă se ducea să şi se plângeau că uite „Luaţi-mă-ţi la lucru să

muncesc.” Nu-i primea pentru că unii din ei au furat, sunt foarte mulţi în puşcărie şi le era frică să-i

mai ia la lucru chiar dacă omu’ era foarte cumsecade şi avea acasă 5, 6, 10 copii, nu-l primeau la

lucru din cauza asta. Romii săraci trăiesc în căşi care n-au nici geamuri, nici uşi ... şi am vorbit

chiar cu o firmă a unui neamţ care vrea să-i ajute şi le-o dus geamuri, le-o dus uşi, deci, materiale

de construcţii, mai bine zis. [5]

Reghinul este o suburbie la cinci kilometri distanţă de oraşul Vaslui, aici avem o comunitate

compactă cu un număr de 1600 de romi românizaţi, nevorbitori de limba romani. Locul acuma este

declarat cartier. Oamenii stau în case de o stare foarte proastă, asta este comunitatea cea mai

săracă a oraşului. [6]

La Paşcani, la catagrafie am găsit doar opt sute treizeci de romi, deşi la recensământ s-au

găsit o mie două sute... Noi avem romi cu port tradiţional, ursari şi lăieşi. Din ajutor social trăiesc

mai mult, nu au încălţăminte, spre exemplu ăştia din Broşteni sau Domeni nu au pur şi simplu cu ce-

i încălţa sau îmbrăca pe copii. Mulţi mănâncă de la cantina socială. Alţii sunt muritori de foame.

Mai sunt şi unii care o duc mai binişor, care sunt în oraş. Dar ăştia din suburbii... [7/1]

Eu am romi ursari din comuna Sărăţel, iar colega mea are lingurarii, vreo opt sute şi ceva.

Ursarii se descurcă, sunt vreo cinci sute cinci zeci. Majoritatea tinerilor pleacă în străinătate.

Ăştialalţi la treizeci şi cinci, patruzeci de ani trăiesc din ajutorul social. Nu au loc de muncă, nu au

pământ, drumul e foarte rău la ei, nu asfaltat, nu nimic, nu pietruit. E compactă comunitatea. Mulţi

nu s-au declarat. E frica asta la bătrâni în special, cum o fost mai demult când o venit şi io luat de-

acasă. Trăieşte povestea. S-a transmis frica. [7/2]

Marea problemă a comunităţii de romi din Râmnicu Sărat aici este că nu au apă. Familiile

care nu au apă sunt familii foarte sărace, au cantină socială, nu au nici o altă sursă de venit. [8]

Lucrez în comunitatea din Pisteştii din Deal. Nu e chiar compactă. Ei sunt cărămidari…

Adică, mai demult, se ocupau cu cărămidăria din pământ. Alţii se ocupau cu vânzări de haine

second hand, femeile, iar bărbaţii mai vindeau fier vechi şi carămizi. Cam 40% din populaţie ia

ajutoare sociale, în schimb, la Microcolonia Meteor situaţia este un pic mai bună. Doar cam 10%

din comunitate e mai nevoiaşă. Au tezaur de aur foarte mult. Unii din ei se duc în portul Constanţa

şi cumpără fierul de-acolo şi-l vând. Au un bulibaşa, el e penticostal, îs pocăiţi mai mulţi acolo. Se

face strângere de ajutoare odată pe lună şi se dau la ceilalţi de la periferii. [9]

Comunitatea de romi din comuna Homorod are aproximativ 1147 persoane, din care sunt

declaraţi aproape 900. Cei care nu se declară, nu înţeleg termenul de romi. Le e teamă că în

momentul când ei se declară romi, cineva le-ar putea face un buletin de ţigan. Deci ei confundă

cetăţenia cu etnia. [10]

Acum sunt cam 660-680 de romi în oraş, dar poate şi mai mulţi. În trei locuri stau, în

colonia Primăverii, colonia Somlyo şi colonia din Miercurea-Ciuc. În colonie sunt cam 200, în

cealaltă parte tot cam 200, pe deal sunt cam 60 de familii. Şi mai sunt câţiva şi în oraş. În 2000 sau

2002 au fost evacuate multe familii de romi din centrul oraşului şi le-au dus acolo la staţia de

epurare. Stau în barăci. Sunt condiţii grele acolo, atât pentru adulţi cât şi pentru copii. Şi din

punctul de vedere al sănătăţii, pentru că acolo e staţia aia, care e dăunătoare. Dar nu au unde să

meargă... Problema în cele mai multe locuri este sărăcia. [11]

22

Aicea corturarii se simt mai mândrii, cei care au plecat dincolo şi s-au reîntors. Ei sunt mai

înstăriţi, mai bogaţi. Palatele sunt ale lor. Au palat, dar ei locuiesc într-o cameră, au căsuţa lor

mică în curte, acolo trăiesc. Asta e mândrie la ei, da, să aibă palatul. Dar au probleme şi cu

turnuleţele, şi cu totul. Majoritatea romilor din Huedin, totuşi, în sărăcie trăiesc. … Gaborii din

oraş nu-s bogaţi, casa lor e amanetată. Şi avem romii celălalţi, românizaţi, care toată viaţa lor

dinainte au muncit într-o fabrică. Mai avem romi care au fost lăutari. Dar nici asta nu mai merge.

Şi apoi mai avem romii care trăiesc lângă rampa de gunoi, lângă cetatea veche. E foarte periculos

acolo. Vara nici nu pot să stea acolo. Vin şobolani, şerpi … De miros nici nu mai zic. Şi ei merg să

colecteze, selectează gunoiul. [12]

Condiţiile în care trăiesc romii de la marginea oraşului Câmpina, lângă pădure, sunt rele de

tot. Au căşi făcute din bârne. Mai sunt care au căşi de cărămidă şi cu ţiglă, dar alţii au tavane de

cartoane. Curent au. Le-o ajutat primăria, le-o mai dat bani de curent, mai şi-o tras de la unul la

altul curent. Apă chiar de la anul ăsta le-o făcut primaru să aibă şi ei apă că n-or avut de atâta

timp... Şi n-aveau nici containere de gunoaie până când m-am dus la ei. Era un focar de infecţie

acolo. Acum le-o dus container... O singură, două familii din comunitate au acte de proprietate, atât.

Dar în buletine au adresă. Nu-s proprietari pe teren. Terenul e al primăriilor, ei şi-au făcut căşi, se

duc, n-au bani, fac din lemne, cum pot... Am mai avut şi comunitatea din Albac, acolo este mai bine,

toţi aveau acte. [13]

Cozmeni are aproape 900 de locuitori, din care 670 sunt romi. Pe toată comuna

comunitatea de romi este mai mare ca şi comunitatea de maghiari. Şi tocmai pentru asta, deci într-

adevăr pentru asta ar fi fost nevoie de fiecare, mediator, expert. Dar primăria nu-i vrea, nu, şi ei nu

pot fi obligaţi la nimic. Locul unde trăiesc romii în Cozmeni se cheamă Groapa. În groapă au apă,

există un robinet comun, din partea primăriei, dar n-au electricitate. Au containere de gunoi. Au

început să facă curăţenie, să fie mai curaţi... Terenul e a unor persoane fizice. Oamenii stau în nişte

bordeie. Îs cinci, şase, şapte, opt persoane într-o cameră micuţă, deci e foarte greu. Au fost

construite de ei. Aici nu se mai vorbeşte limba romani. Aici vorbesc numai în ungureşte. [14]

Eu am cam 700 romi. Suntem şase mediatoare în Târgu Mureş. Cam atâţia are toată lumea.

Noi toată lumea am stat în cartierul Rovinal. Apoi s-a făcut cartierul Băneasa şi majoritatea au

mers acolo. Au primit locuinţe sociale. Că înainte erau locatari ilegali ai unor blocuri părăsite, iar

acum aceste blocuri au intrat în renovare. Locuinţele sociale sunt ale primăriei. Oamenii plătesc

chirie statului. [15]

În Timişoara romii locuiesc în mai multe cartiere. La recensământ s-au declarat cam 3500

de persoane. Cartierele pe care am lucrat io, nu sunt chiar sărace, sunt oameni integraţi. Probleme

sunt cei care stau în cartierul Blascovici, care stau în barăci şi pe care primăria îi tot evacuază. [16]

Aicia în Dumitriţa avem o polulaţie de 2985 de persoane, din care 900-1000 sunt romi. În

trei sate, Dumitriţa, Ragla şi Budacul de Sus. Partea proastă că romii, aici, în Budacul de Sus nu se

declară ca fiind romi, li e ruşine să-şi declare etnia. Aşa că sunt foarte puţini, 370 şi ceva declaraţi

romi, dar în baza mea de date sunt în jur de 873 de persoane. De regulă, romii stau la periferia

satelor, aici în Dumitriţa îi spune ”Cătunul Dumitriţei”, deci când ieşiţi dinspre asfalt ... Dar mai

sunt romi care locuiesc printre români. Casele lor, unele, sunt din lemn, dar sunt familii şi mai

năcăjite, cu case din cârpici, dar ei sunt mai puţini la număr. Că acuma majoritatea romilor a mai

fost prin străinătate şi a mai câştigat un bănuţ la negru şi o mai făcut o căsuţă. Acte de proprietate

nu există. Dacă 1-2% din toată comună au acte. S-a făcut cum şi-o făcut, sau sunt case moştenite de

la bunica, mătuşa, străbunica, dar fără acte doveditoare, deci asta o problemă la noi, cum toate nu

au acte. Deci şi majoritarii, şi majoritarii şi romii, cam toţi. Ăsta a fost un sat săsesc. De la soacra

mea am înţeles că romii cu saşii se înţelegeau foarte bine pe vremea aia, mai demult, când erau

bătrânii mai tineri, erau cunoscători de limbă germană. Deci toţii vorbeau săseşte, germană, romii

ştiau vorbi perfect germana, pentru că colaborau, conlucrau, erau într-acelaş sat, deci nu se punea

problema că ştia saşi sînt nemţi şi ăştialalţi îs ţigani, nu. Zice că foarte multe lucruri au învăţat de le

săsoaice, vis-a-vis de agricultură, vis-a-vis de murături, de cămară, de mai ştiu eu ce. Au preluat

foarte multe obiceiuri şi tradiţii de la saşi. Acuma cum au rămas casele, nu ştiu, nu ştiu. Exteriorul,

23

sau în casă camerele foarte mari, geamurile foarte înalte şi tavanele foarte înalte, ăsta e specificul.

Exterior n-o mai lăsat nimica din tradiţia saşilor. Au turnuleţe. Asta e o mândrie a romilor, cu câte

ai mai multe turnuleţe, sau mai înalte, se vede că eşti dintr-o familie bună. O văzut că şi-a făcut

vecinul, i-ar place şi lui la fel, aşa, dar asta nu vine de la saşi. [17]

ACCESUL LA EDUCAŢIA ŞCOLARĂ

Dintre mediatoarele sanitare intervievate, două au studii superioare, câteva au absolvit liceul,

iar altele ciclul gimnazial, una dintre condiţiile de a fi angajate pe acest post fiind terminarea clasei a

opta. Datorită acestui fapt, ele sunt modele pentru celelalte persoane din comunitate. Mediatoarele

observă că în cele mai multe cazuri abandonul şcolar după clasa a V-a sau a VI-a are cauze

economice, dar în altele se leagă de practica migraţiei părinţilor în străinătate şi, chiar dacă într-un

procent mic, se datorează şi tradiţiilor comunitare care prescriu norme privind protejarea

femeii/fetelor, dar şi rolul lor domestic în comunitate. Nu în ultimul rând, ele menţionează situaţiile

în care copiii se confruntă la şcoală cu un tratament umilitor din partea colegilor, părinţilor şi

cadrelor didactice majoritare, dar şi cazurile în care autorităţile locale refuză să facă ceva în vederea

îmbunătăţirii accesului la şcoală a romilor dezavantajaţi sau în care unităţile de învăţământ îi separă

de români sau maghiari. Chiar dacă nu stă în atribuţiile lor, şi mai ales în cazul în care comunitatea

nu beneficiază de mediatori şcolari, mediatoarele sanitare fac eforturi să îi înscrie şi menţină pe

copiii romi la şcoală. Ele observă o schimbare lentă în acest sens: cei care pleacă în străinătate cu

părinţii lor se şcolarizează acolo (şi ştiu multe limbi străine); tradiţia începe să se adapteze nevoilor

curente de şcolarizare; părinţii recunosc valoarea educaţiei şcolare şi fac eforturi pentru a le asigura

copiilor şansa să o dobândescă; cadrele didactice (de la sine sau sub presiuni) conştientizează nevoia

educaţiei integrate, recunosc diferenţele care îi dezavantajează pe copiii romi, totuşi, în materie de

aşteptări, nu îi tratează diferenţiat/discriminator.

Copiii sunt înscrişi acolo în străinătate. Avem persoane care şi în Grecia sunt înscrişi de 5

ani aproape, copiii, şi când au venit acum şi am discutat cu ei, nici nu-mi venea să cred că ştiu

limba greacă. Mi-au zis că „suntem mai deştepţi ca dumneavoastră şi ştim limba greacă şi

dumneavoastră nu ştiţi doar puţin spaniolă şi italiană, da’ noi ştim mai multe limbi”. Deci copiii de

romi începură să-şi dea drumu’ şi la carte. Dar acasă ei fac 5, 6, 7 clase maxim. [1]

Dintotdeauna comunitatea mea a fost mult mai informată şi mult mai inserată social, mai

emancipată în comparaţie cu celelalte comunităţi pe care le-am văzut. La noi educaţia este într-

adevăr o valoare. [2]

Mai nou femeile de la noi din comunitate şi-au înscris copiii la şcoală. Şi rămân acasă cu

copiii. Dar există multe cazuri de neparticipare şcolară sau de abandon, din păcate, în general la

fete. Nu le mai lasă părinţii să meargă după clasa a patra, a cincea. Tot timpul mă izbesc de acelaşi

răspuns. Păi nu, că nu mai merge la şcoală, că se iau băieţii de ea, că este în pericol. Şi atunci mai

lăsăm o perioadă să treacă şi venim cu completarea, cu A doua şansă. Nu foarte satisfăcător, dar

am mai reuşit aşa să mai înscriem. [3]

Sunt puţine cazuri de copii care depăşesc clasa a opta şi merg în continuare, ceilalţi

abandonând şcoala din a cincea, a şasea, moment de la care merg cu părinţii la aşa zisa muncă.

Până atunci au grijă de ceilalţi fraţi. Avem în comunitate şcoala cu clasele I-IV. Apoi trebuie să

mergi în celălalt sat alăturat, la o distanţă de 5 kilometri, cred că asta e un impediment, şi apoi ar

trebui să meargă la oraş după clasa a opta. Foarte puţini copii care depăşesc licee, şcoli post

liceale, nu mai spun facultăţi. Cred că sunt doar vreo cinci cazuri. [6]

Căldărarii nu merg la şcoală. Cât am încercat să îi conving, mă de ce adică, tu ai băiatul de

opt ani, tu îi cumperi femei, dar de ce nu îl înveţi să meargă la şcoală? Ca să aibă un viitor. Şi îmi

spun, „a, dar ce face cu şcoala în ziua de azi? Nu vezi că nu se mai angajează nicăieri, nu se mai

lucrează nicăieri? Ce să facă cu şcoala, să steie să moară de foame acasă?” Pe principiul asta

24

merg, şi pleacă de la cinşpe-şaişpe ani şi lasă şcoala, pleacă în ţări străine. Face banu, vine şi îşi

ridică casa. [7]

Ce mă doare cel mai mult, noi colaborăm foarte mult cu şcoala din apropiere de acolo,

şcoala generală cu clasele I-VIII, eu acolo fac 4 ore pe zi la cabinet, iar fetele din clasele V-VIII nu

mai frecventează şcoala, o abandonează. Este foarte mult abandon şcolar. Datorită religiei şi

tradiţiei lor. Faptului că se căsătoresc repede. [9]

Şi eu am avut probleme cu nepotul ăsta al meu la şcoală. S-o făcut diferenţă. M-am dus cu el,

eram foarte puşi la rând, curaţi, eleganţi... Între copii n-o fost problemă între ei, dar au fost părinţii,

care ştiau că eu sunt ţigancă. Că oricât ai fi de lux şi de pus la punct tot ţigancă eşti. Copiii vroiau

deja să se pună în bancă lângă el. Şi am văzut părinţii cum îi trăgeau de mână că nu, că hai de aici.

M-am simţit foarte prost. Vă daţi seama, l-o lăsat în banca a doua singur. Şi era cel mai curat, cel

mai pus la punct. Că nu era nici unul mai frumos ca el. Acuma îl vedeţi în poza aia că nu-i nici

negru sau... să zici că e un negru sau...mami, urăsc să stau cu ăsta-n bancă... La noi la şcoală or

fost şi clase separate, da. Dar au avut un învăţător bun, din mâna lui or învăţat copiii. La urmă a

intrat altcineva, l-o dat afară. O rămas copiii pe nicăieri. [13]

S-au dus cu cererea că, copilul n-ar fi sănătos şi au aranjat mulţi să primească certificat de

handicap. Ca urmare au venit cei de la protecţia muncii să vadă cum stau lucrurile, care-i adevărul,

pentru că îi ştiau pe toţi copiii pe nume, şi mi-au cerut să mă duc cu ei pentru că eu le cunoşteam şi

să vedem cum stau lucrurile cu adevărat. Era un lucru neplăcut, serios, că trebuia să mă duc... Până

la urmă am găsit copiii acasă şi părinţii nu erau acasă, dar li s-au tăiat din ajutoare, din tot. M-am

simţit foarte prost că era din vina mea şi eu i-am cauzat neplăceri... E foarte greu. Dar erau foarte

mulţi de aici. Aproape toţi copiii au figurat ca fiind handicapaţi. Şi într-adevăr, copiii nu au nimic,

numai că erau educaţi din partea celor de acasă, când erau la doamna psiholog şi erau întrebaţi,

atunci să se prefacă şi într-adevăr, au păcălit-o. Nu prea mergeau la şcoală... Acuma mai vin la

şcoală şi astfel se integrează mult mai bine. Acuma nu mai există diferenţe, ci merg cu toţii la şcoală,

împreună cu ungurii. Au început să meargă şi la grădiniţă. De vreo doi ani buni. Numai că acuma

ungurii iarăşi zic că problema e că sunt prea mulţi ţigani, cică nu vor să îi lase pe copii lor cu copiii

ţigani... Avem foarte multe alte încercări, pentru că cumnatul meu e preşedintele romilor aici în

judeţul Harghita. El încearcă pe mai multe niveluri, şi cu fonduri pentru programul A doua şansă ca

începând din toamnă să pornească formarea pentru adulţi. Numai să vedem dacă ies lucrurile aşa

cum vrem noi. Ar trebui să înţeleagă şi primăria că şi satul câştigă dacă ei se duc la şcoală, vor fi

mai integraţi. Dar ei nu se gândesc aşa... Acum 4-5 ani era şi o clasă pentru romi. Clasa era în

şcoală, în şcoala din sus, şi aşa era că ne-am dus după amiază. După ce au terminat cei de la zi ne-

am dus noi, pentru că numai aşa se putea. Veneau copiii. În jur de zece, doişpe. Numai un an a

durat asta. După aia n-au mai venit. N-au mai venit şi s-a desfiinţat clasa... Dar acum începe să fie

mai bine. Şi acum sunt câţiva dintre ei care nu prea vin. Nu le place să vină pentru că alţii îşi bat joc

de ei. În forme diferite, ştiu şi eu, îl chem ţigan, sau nu stau lângă el, sau ştiu şi eu. Şi încă mai e

ceva, şi învăţătoarea le aşează separat. Şi copilul rămâne cu impresia asta. Deci nu mai are chef să

meargă. Şi nici n-au condiţii să înveţe acasă, am discutat despre asta şi cu învăţătoarea. Asta e, dar

chiar dacă unii copii sunt foarte talentaţi, ei necesită mai multă atenţie şi răbdare, pentru că dacă la

prima vedere nu înţelege ceva, trebuie să înţelegem că el n-are ajutor acasă... Acum copiii sunt în

clase mixte normale. În grădiniţă situaţia e că sunt patru grupe. Pentru că sunt mulţi, foarte mulţi

le-au trimis copilul, deci trebuia făcut patru grupe. Dintre ei numai şase sunt unguri, restul sunt

romi. Părinţii maghiari aşa ziceau, dacă la grădiniţă vor fi atâţia ţigani, ei nu le lasă copiii lor

acolo. Dar după părerea mea, îi vor lăsa până la urmă, că altfel nu au cum să rezolve, unde să îi

ducă. Trebuie să se obişnuiască, n-au ce să facă. [14]

La noi la şcoală vin din cele două sate, Ragla şi Dumitriţa, dar vin şi copii din Budacul de

Sus. Un pic la noi, în Dumitriţa, îs profesorii mai buni, mai severi şi foarte punctuali. La Budacu

avem şi şcoala de arte şi meserii. Copiii romi merg şi nu merg, ne cam batem cu prevenirea

abandonului şcolar, acolo nu-s foarte constrânşi de către profesori... Părinţii se plâng că nu au

banii, că se mai cere fondul clasei, fondul şcolii. Nu au banii să îi îmbrace, nu au bani de haine,

bani de rechizite şi multe altele. Sau dacă au un animal, doi, sau mai ştiu eu, prin grădină ceva de

25

lucru, îi cam ţin acasă. Sau dacă au fraţi mai mici îi ţin acasă să-i supravegheze pe cei mici. Cam

după clasa a VII-a, a VIII-a, cam acolo e abandonul. Am avut la începutul anului o astfel de

tentativă de segregare în şcoală. Nu s-a produs, dar erau gata-gata să fie formate clase numai de

romi. Că domnul director zicea ca, copiii de romi să rămână acolo unde au făcut şi grădiniţa, la

marginea satului, că vor beneficia de un program, cu mentorat, cu masă caldă. Dar am stat de

vorbă cu directorul, un pic cu primarul şi am rezolvat problema. Şi nu s-a mai întâmplat. [17]

ACCESUL LA LOCURI DE MUNCĂ

Cu puţine excepţii, comunităţile de romi deservite de mediatoarele sanitare intervievate

trăiesc în zone defavorizate din punct de vedere al dezvoltării economice şi al disponibilităţii

locurilor de muncă. Pentru ele, transformările de după 1990 au însemnat falimentul industriilor

locale, dar şi privatizarea terenurilor agricole şi a pădurilor, şi automatizarea multor munci agricole

care nu mai apelează la forţă de muncă necalificată. În aceste condiţii, romilor săraci care nu au nicio

proprietate li se oferă doar şansa să lucreze cu ziua pentru ceilalţi din comunitate, sau la majoritari,

sau la unele firme care preferă să nu îi angajeze, sau să facă munci sezoniere, cum ar fi culesul de

fructe caracteristice zonelor. Pe de altă parte, economia de piaţă face ca produsele rezultate din

munci tradiţionale (de exemplu cărămidă sau măturile din nuia) sau serviciile prin care muzicanţii au

avut un loc în viaţa comunităţii locale mai largi să nu mai fie vandabile, astfel încât ocupaţiile

tradiţionale nu mai reprezinte o sursă de venit. Nesiguranţa locului de muncă înseamnă nesiguranţa

traiului, condiţie în care unii apelează la ajutorul social, sau recurg la furtul unor produse de pe câmp,

sau la tăierea ilegală a copacilor, practici care sunt sever pedepsite în economia bazată pe

proprietatea privată.

Cred că lipsa locurilor de muncă este o problemă generală şi la români şi la romi, dar la

romi este mai acută într-adevăr… În afară de faptul că mai lucrează la negru ei şi la case, la

construcţii, la diverşi patroni, sunt care mai vin şi-i mai ia. [3]

Cu ziua mai lucrează, fiecare cum se poate descurca, nu au o ocupaţie stabilă. Sunt în

general beneficiari ai ajutorului social... Destul de mulţi. [4]

La Ticuşu Vechi e mult mai bine decât la Racoş. Deci mai au animale, cei din comunitate,

mai merg cu ziua la lucru, sunt oameni în sat care îi primesc la lucru şi primesc trei-patru sute de

mii pe zi plus mâncare, pe când la Racoş sunt foarte mulţi unguri şi ungurii să ştiţi că nu-i mai

primesc la lucru pentru că unii din ei au furat, sunt foarte mulţi în puşcărie şi le era frică să-i mai ia

la lucru chiar dacă omul era foarte cumsecade şi avea acasă 5, 6, 10 copii, nu-l primeau la lucru

din cauza asta. Oamenii din Racoş trăiesc efectiv din ajutorul social şi din alocaţiile pentru copii,

deci acolo-i o situaţie mult mai dificilă. Mai mergeau pe tren, mergeau până la Braşov pe tren,

bineînţeles fără bilet, pe urmă alte probleme că-i luau că n-au bilet, îi prindea, mă rog, diverse

probleme de genu’ ăsta. Mergeau în Braşov la cerşit. [5]

Oamenii, marea majoritate, au beneficiat de legea 416/2001, iar ceilalti fac munci agricole

si neagricole, la câţiva kilometri distanţă există platforma oraşului, iar romii merg şi colectează fier

vechi pentru a-l comercializa, ăsta fiind principalul venit al familiei. Mulţi umblă la cerşit. Stau pe

scări şi cerşesc bani, dă-mi un ban că nu am ce mânca. [7]

La căldărari cam am trei cazuri mai speciale asa, restul o duc mai binişor. Chiar dacă nu au

salarii, nu au un venit aşa mai grozav, dar oricum locuiesc mai bine, se descurcă mai bine. Mai

vând mărfuri, se duc la bazar la Suceava sau la Bucureşti, se duc şi cumpără mărfuri mai ieftine şi

se duc în sate şi le vând. Se descurcă, na, depinde de fiecare cum îl duce capul. [7/2]

Aici locuri de muncă nu se oferă absolut nicăieri, e foarte greu. În trecut, baza era confecţia,

dar nici confecţia nu mai este la putere. Locurile de muncă sunt la pământ în Râmnicu-Sărat. Nu au

altă şansă, să ştiţi, decât de-a alege de-a pleca. Din cei care au rămas şi cei care sunt foarte săraci

iau cantină socială. Şi să poţi pleca, trebuie să ai nişte bani, nişte condiţii, unde să stai. Tocmai

26

familiile astea care sunt mai sărace nu au avut posibilitatea să plece. Mai muncesc ei aşa şi cu ziua,

că altă sursă nu au. Era înainte mai bine, că făceau cărămidă şi îşi asigurau traiu’ de zi de zi îşi. [8]

Cam sunt 225 de dosare de ajutor social, din care 95% îs romi. Mulţi dintre ei mai lucrează

zilier. În comună există firme, la persoane fizice vorbesc, lucrează cu ziua la ei, dar dacă sunt prinşi,

se suspendă ajutorul social, şi aşa nu sunt asiguraţi la medic. Pe baza anchetelor sociale se

descoperă. Restul, care nu primesc ajutor social, sunt şi angajaţi între ei, destul de puţini.

Bineînţeles, avem şi pensionari între ei. Este o fabrică la Hoghiz, în comuna Hoghiz. Lucrează în

combinat şi sunt angajaţi acolo. Unii sunt angajaţi, unii lucrează tot zilieri şi acolo. Problema ştiţi

care e: că mulţi dintre ei merg, stau un timp şi abandonează. Se plictisesc probabil. Şi asta încerc să

le spun, că dacă ne plictisim nu rezolvăm nimic. Deci trebuie să dăm în viaţa de zi cu zi foarte mult

pentru a răzbate. [10]

Au lucrat în trecut în fabrici, dar s-au desfiinţat şi atunci acum e greu. Mulţi nu au loc de

muncă. Nu le merge bine. Trăiesc din ajutorul social, din ăla trăiesc ei, şi din alocaţia pentru copii.

Muncesc ca zilieri, unde apucă, dar nu au loc de muncă. Femeile stau acasă, cu copiii. Mai pleacă

la cules de ciuperci. Deci depinde de sezon, trăiesc din asta. [11]

Nici muzicanţilor nu le mai merge. Oamenii preferă şi la nunţi şi aşa muzica de la

calculator… Iar gaborii chiar făceau lucruri frumoase, dar asta nu se mai vinde, sau se ocupă cu

haine. Cumpără mai ieftin, mai câştigă, dar nu prea câştigă mult. Doar atâta au, că au ce mânca.

Nu avem în oraş firme. Atâta e, ecologia. Munca sezonieră. La ecologie, ştiţi ce se zice, din fiecare

familie trebuie să iau… şi nu pot angaja mulţi. Într-un oraşel mic, mă rog câte locuri se dau. Mai

angajează şi la curăţarea oraşului. Dar nu lucră tot timpul, că lucră nu ştiu cât, pe urmă îi pune în

şomaj. Cât îl pune în şomaj, angajează alţii în locul lui. Ştiţi, ca să aibă fiecare ceva. Pe vremuri a

fost fabrica de mobilă de Vlădeasa. O parte de secţie a fabricii din Cluj. Se lucra cu tot felul. Că şi

eu am fost acolo. Tot feluri de piese, mă rog, din fier se lucra totul. Şi mai era Autobaza şi acolo

erau muncitori. Dar toate astea s-au închis. Cei care au terenuri în afara Huedinului, nici ei nu prea

are posibilitate să şi-l lucre. Numai atâta lucră pentru ei, cât să aibă pe iarnă. Dar romii nici nu au.

Ei mai merg cu ziua. La săpat, la cules se cheamă. Dar aia nu toată vara. E pe moment. Şi ştiţi cum

e, oamenii nu primesc bani, primesc cartofi, fasole, pâine, mă rog aia tot mâncare e. Dar aia nu e

un trai decent, ca să trăiesc. Deci în ziua de astăzi nici o muncă nu e sigură. Nici a noastră nu e.

Pentru că noi suntem angajaţi pe perioadă determinată. Eu mă pricep şi la croitorie, dar cine mă

mai angajează peste 40 de ani şi cum să-mi fac eu firmă? Că am avut autorizaţie, să ştiţi, la o vreme,

vindeam în piaţă. Şi am avut în Cluj şi pentru textile, şi aşa ceva. Şi ne-am mutat aici în Huedin şi l-

am închis, autorizaţia. Aicea piaţa e mică. Şi pentru mine nu e rentabil. În Cluj aveam tarabă şi

stăteam în fiecare zi. Luam marfa din Bucureşti şi de la Suceava. Dar nu mai merită să facem naveta

la Cluj pentru asta. Şi aicea nu e forţă de cumpărare… Îs oameni foarte săraci. Eu ştiu. [12]

Toate minele s-au închis. Şi alte firme nu s-au făcut. Ajutor social la noi. Atât, nimic. Mai

este de lemn mobilă, dar unu sau doi dacă a angajat, tineri, atât. La primărie mai sunt ceva angajări,

măturători de stradă. Trei persoane, atât. Mai merg cu ziua, aşa se mai descurcă. La descărcat, la

încărcat lemnul. La descărcat, la încărcat, la gatere... la astea mai ajută şi ei. La tăiat de lemne, la...

Pădurea e lângă ei, înţelegeţi? Lângă romii ăştia, pădurea e lângă ei. Mai se duc mai iau şi ei...Nu

să vândă. Pentru ei, să se încălzească. Nu să vândă. La noi se mai cresc animale, tauri. Avem

Asociaţia de crescători de tauri. Dar romii nu au, nici cai, nici căruţe nu au. Îs vreo doi care au doi

cai, atât. Aici la noi, nu. Mai ţin şi ei câte o găină două, care cum. [13]

Acuma merg la cules de fructe. Mai e şi afine, zmeură, sunt şi ciuperci, astea mai sunt. Iarna

e mai greu şi pentru ei pentru că nu prea reuşesc din micul ajutor social. De fapt ei sunt cărămidari.

Se mai practică şi azi, fac cărămizi şi... Vin în timpul iernii, primăvara, şi le vând dar nici aia nu e

prea valoros, deci... Încet, încet ajungem la un punct la care nu mai e piaţă pentru astfel de cărămizi,

nu mai sunt căutaţi pentru că există cărămizi şi mai duri, practic iese de la modă. Până la urmă se

încetează totul. Se mai ocupă şi de legatul de mături sau cu ştergători pentru picioare, cu astfel de

lucruri... Până cooperativa mai funcţiona, erau foarte mulţi acolo, foarte mulţi lucrau acolo. Şi au

mai lucrat şi pe câmp. În vremurile vechi mai trebuiau să meargă şi la câmp, dar acum nu mai e

27

nevoie de ei, maşinile lucrează în locul lor. Am ajuns la punctul la care nu mai sunt chemaţi nici la

culesul de cartofi. Mai sunt câteva persoane care le cheamă, dar şi cartofii sunt culeşi cu maşini,

deci maşina execută lucrările, nu mai e nevoie de oameni. Agricultorii zic că e mai ieftin aşa, decât

să-i dă de mâncare zilnic la nu ştiu câte persoane, şi să plătească munca cu ziua. Se mai întâmplă

că sunt chemaţi când cartofii trebuie să fie selectaţi sau ştiu şi eu, trebuie să fie puse în saci, dar...

Nimic n-a mai rămas. Singura opţiune e culesul de fructe în timpul verii. Sau culesul de ciuperci,

dar numai pentru o scurtă perioadă. Na, şi în această perioadă nici nu primesc ajutor social. Dar

asta se întâmplă numai la noi, pentru că în alte localităţi primesc şi în timpul verii. Na, dar la noi

primarul a zis că nu... Şi de la Sânmartin şi Sâncrăieni, au găsit refugiu aici pentru un timp, după ce

tot s-au dus înapoi. Acum nu mai e nimeni aici dintre ei, au plecat cu toţii, s-au dus acasă. S-au

calmat puţin, e linişte acum, dar nu ştiu până când. Romii au trebuit să îşi vindă calul. Da, fiecare

trebuia să-l vândă, cei care au avut cai, au trebuit să îi vândă. Cal, căruţă, sunt interzise pentru că

se zice că se duc la furat cu ele. Nu mai ştiu din ce o să trăiască. [14]

Nu sunt locuri de muncă, şi dacă sunt, nu sunt ţiganii luaţi. Şi la salubritate, săracii oameni,

vai Doamne. Cerşesc, cerşesc serviciul şi le dă două milioane... Acum au pornit fetele, care sunt în

drept să-şi facă ajutorul social, că au înţeles cât de necesară este asigurarea medicală. Dar dacă

stau cu mama în casă şi mama are o pensie, atunci nu se mai încadrează. [15]

”Caştalăii” sau ”caştalii” din Budacu de sus, se spune despre ei că pentru că nu sunt

vorbitori de limba romani, au limba de lemn sau le mai spun ”rudari”, pentru că se ocupă cu

împletituri din nuiele, coşuri, cotări, mături, tot ceea ce ţine de nuielit. Fac şi acum, dar mai puţin,

sau dacă fac, se duc pe sate că nu au piaţă de desfacere, nu au unde să-şi vândă produsele. Fac

mături, cotor şi cu ele pe spate se duc prin sate, prin cele mai apropiate, şi le vând cât de cât. Dar

majoritatea sunt beneficiari de ajutor social. Deci pe Budacul de Jos, când lucram, erau vreo 10-15

dosare, pe când aicea în Dumitriţa avem 180 şi numai la romi. În total, pe comună avem 220 de

dosare, de ajutor social. Partea proastă e că nu-şi găsesc de un lucru, pentru că nu au pregătire

profesională. Deci degeaba ne ducem cu ei la AJOFM, dacă nu au pregătirea profesională necesară.

Noi mergem o dată pe lună sau de două ori, depinde când se ţine şedinţa grupului mixt de lucru din

cadrul Prefecturii, unde participă toate instituţiile. Acolo aflăm când este bursa locurilor de muncă

special pentru romi sau nu numai şi îi îndrumăm, anunţăm. Cu afişe sau informăm în comunitate, că

există posibilitatea angajării. Merg oamenii, dar nu-şi găsesc, nu îşi găsesc pentru că nu au

pregătire profesională. Dar se mai întâmplă ca patronii să nu-i ia, pentru că sunt romi, unii au şi

spus asta direct... Sunt multe furturi la noi. La noi infracţionalitatea se ridică foarte mare. În

Budacul de Sus oamenii se ocupă cu lemnăritul, cu lemnele. Se duc în pădure, taie lemne de foc,

vând la gatere, pentru construcţii. Avem peste 39 de inculpaţi, închişi în penitenciarul Bistriţa.

Infracţionaliatea silvică. Sunt familii în care soţul e închis, că o avut mai multe amenzi, mai multe

dosare penale, rămâne nevasta în casă cu copiii, nu are un loc de muncă, nu beneficiază de absolut

nimic, şi se duce şi ea în pădure, şi dacă e prinsă, e închisă şi ea, sau dacă nu sunt prinşi, în cel mai

fericit caz, fug în străinătate... La Bistriţa mai lucrează câţiva la o firmă de cabluri, nu ştiu câte

persoane să vă spun, aproximativ 50. Au lucrat 100 de oameni la început. Toţi după 3-4 luni au avut

acces la un credit într-o bancă. Fiecare şi-o făcut o bancă, două-trei, sunt care au făcut şi 7, şi 9. Şi

acum nu mai au loc de muncă şi nu-şi mai pot plăti ratele. Îs foarte mulţi la care vine banca şi le

pune sechestru... La noi aicea în Budacu de Sus sunt foarte multe afine, zmeură, mure, mai ştiu ce.

Oamenii fac asta, la negru, munci ocazionale, da. Pe două luni, cât îi sezonul, ori le vinde în sat, ori

pe stradă. Producătorii le ridică, plătesc marfa, le ridică şi atât. Avem şi în piaţă, dar mai rar, că

acolo le trebuie certificat de producător şi multe alte acte pus la punct şi nu prea... Vrem să scriem

un proiect vis-a-vis de, un centru de colectare, pe organizaţia asta. Pe dezvoltare comunitară, numai

că e un pic mai greu, că e la început şi e cam greu. [17]

28

MIGRAŢIA ECONOMICĂ ÎN STRĂINĂTATE

Migraţia temporală în străinătate de natură economică este un fenomen foarte răspândit în

comunităţile în cauză, deşi, ca şi opţiune, nu este accesibilă celor mai sărace categorii. Ea pare a fi

strategia cea mai eficientă de adaptare la criza locală a locurilor de muncă, chiar dacă şi în afară

muncile cele mai accesibile sunt cele sezoniere, necalificate şi prestate de pe o zi la alta, fără forme

de angajare care să asigure o siguranţă pe termen îndelungat. Chiar dacă migraţia temporală are şi

efecte nefaste asupra familiei şi copiilor, ea totuşi generează fonduri din care oamenii îşi construiesc

locuinţe şi îţi îmbunătăţesc condiţiile de trai de acasă. În unele cazuri pleacă toată familia, în altele

copiii rămân acasă în grija bunicilor sau a altor rude şi sunt situaţiei în care bărbaţii pleacă masiv, iar

femeile rămân pe loc. Chiar dacă taţii trimit bani acasă, femeilor astfel le revine, pe lângă datoria de

a se îngriji de copii şi de treburile casnice, şi obligaţia de a asigura resursele materiale zilnice ale

vieţii.

Acum, cu criza asta financiară, se miră lumea unde să se ducă, ce să facă, de unde să facă

rost de bani. … În străinătate sunt mulţi plecaţi. Cam 40-50%. Şi bărbaţi şi femei. În Spania, Italia,

Franţa, Grecia. Cam din 2006 au început să plece persoanele de etnie romă datorită faptului că au

văzut că nici cu agricultura nu merge prea bine. Cine a rămas, sunt ăia mai bătrâni de la 40 şi ceva

în sus. Ăi mai tineri au plecat cu copiii, majoritatea cu copiii după ei. Dar vin la 2-3 luni acasă şi tot

cu agricultura se ocupă şi acolo… la măsline, la ceapă, la căpşuni, cartofi. [1]

Majoritatea femeilor iau ajutor social, iar bărbaţii mai pleacă în afara ţării. Femeile se mai

ocupă cu comercializarea hainelor second hand. De la Piteşti, merg cu maşinile, pleacă mai multe

femei şi, cu diverse dubiţe, şi îşi aduc marfa pe care o vând la diverse târguri care au loc aici în

judeţ sau au un loc special amenajat. Acolo se află cam un număr de 100 de femei de etnie romă

care îşi vând marfa. Comerţul acesta nu este formal în mare parte, ci de la persoană la persoană.

Majoritatea bărbaţilor de la noi din comunitate sunt plecaţi în Portugalia.Majoritatea sunt în

aceeaşi comunitate pentru că se cheamă unii pe alţii. Este o migraţie de lungă durată. În ultimul

timp nu se întorc foarte des. Sincer, majoritatea femeilor rămân acasă cu copiii, rare sunt cazurile

când pleacă şi femeile. [3[

În general oamenii sunt plecaţi în străinătate... muncesc pe acolo, mai revin în ţară la un

anumit interval de timp. Afară merg la cerşit. Mai sunt cazuri în care cei care mai au şi şcoală s-au

mai angajat. Acum chiar o parte dintre ei, chiar sunt câteva cazuri care au intrat în şomaj în Italia,

dar sunt rare. De obicei merg în Italia, Spania, Anglia, Irlanda. Pleacă întâi cineva şi după aceea

vin rudele, prieteni., De obicei pleacă unii după alţii. Văd că într-o parte merge, se poate câştiga

bani şi toţi merg acolo... Merg împreună femeile şi bărbaţii. În general familiile tinere. Bătrânii sunt

lăsaţi acasă. Stau câteva luni si apoi se întorc. [4]

Au mai fost plecaţi, au mai venit. De la Racoş am avut mulţi care au fost plecaţi în Polonia.

Am avut copii foarte mulţi fără certificate de naştere din cauza că s-au născut pe-acolo, pe urmă o

venit, iarăşi au plecat şi au rămas copiii fără acte de identitate. Au stat doi ani, trei, unu jumate,

depinde cât şi unde o avut de lucru. S-au şi întors. Nu toţi, da’ s-au întors din ei. Şi când s-au întors

au început să-şi facă căsuţa lor, care înainte n-o aveau, o-nceput să-şi facă căsuţa lor undeva mai

aproape de apă, pentru că acolo nu exista nici apă, pe vârfu’ dealului în comunitate. [5]

Am găsit 830 de persoane la catagrafiere şi erau 1200 declaraţi la recensământ, explicaţia

ar fi migraţia. Sunt multe cazuri de căsătorie în afară. Pleacă în Italia, pleacă în Spania. Sunt mulţi

plecaţi la lucru, nu au cu ce trăi aici în România, au copii mulţi şi nu le ajunge cât e ajutorul social...

Cel puţin tineretu, majoritatea pleacă, pot să zic că marea majoritate stau mai bine ca românii. Şi-

au făcut case. Sunt care pleacă şi vin, sunt care stau, sunt plecaţi cu tot cu copii, cu nevastă cu tot,

îşi trimit banii aci şi văd că-şi ridică casa. Exact nu ştiu ce fac acolo, muncesc la construcţii am

auzit la bărbaţi, în special, iar femeile la restaurante, la babe, ce-o fi, nu contează, iese banu, se

descurcă, îşi vede de treaba lui, nu fură, nu dă în cap şi îşi face o situaţie. [7]

O parte din ei totuşi au plecat în afară şi şi-au îmbunătăţit traiu’... Până-n 2000 făceau

cărămidă, ocupaţia lor principală era asta, dar nu se mai caută. Şi au plecat majoritatea în afară.

29

Franţa, Italia, Spania... Majoritatea au plecat şi cu familii, cu copii cu tot au plecat. Păi, care au

plecat cu familii au plecat pe o perioadă mai lungă, au dat copiii acolo la şcoală. [8]

Ţiganii maghiari merg în Ungaria. Lor li se suspendă ajutorul social. Stau 2-3 luni vara şi

după aceea se întorc. Iarna stau acasă şi atunci beneficiază de ajutor social. Mulţi dintre ei îşi

construiesc cu banii pe care îi aduc de dincolo. Deci luptă să trăiască. Sunt dintre ei care iau şi

soţiile cu ei şi aicea avem probleme foarte, foarte grave pentru că au plecat cu toţii şi au lăsat copiii

acasă. Au câte 8 copii, 10 copii. [10]

Am femei în comunitate care şi-or lăsat câte 2-3 copii, au plecat în Spania. Au dosar penal,

şi fug din cauza asta. Dar dacă vin acasă înainte de şapte ani, tot sunt urmărite. Şi nu e nici o firmă

care i-ar angaja, în condiţii legale. Au ceva bonuri la lemne, o dată pe săptămână au acces în

pădure, legal. Doar că ei merg cu zi şi cu noapte şi câştigă existenţa. Şi ei spun de multe ori: ”Păi

ce să fac? Să mă duc să fur sau să omor?!? Nu, mai bine mă duc şi tai un lemn, îl vând şi am un ban

cinstit. Eu nu pot să le spun copiilor că nu am bani sau nu am să le dau mâine o pâine.” Sunt nevoiţi

să facă lucrul ăsta. Majoritatea romilor a mai fost prin străinătate şi au mai câştigat un bănuţ la

negru şi o mai făcut o căsuţă. În Spania, în Italia, în Germania au fost plecaţi de aici de la noi. Au

reuşit să supravieţuiască sau să-şi facă câte ceva pe lângă casa, dar foarte mult nu. [17]

TRADIŢIA COMUNITARĂ

Mediatoarele sanitare sunt afectate de tradiţia comunităţilor pe care le deservesc în mai multe

privinţe. Aparţinând unor grupuri în care există norme stricte cu privire la rolul şi prezenţa femeilor

în comunitate, dar şi la practici corporale cotidiene, ele – chiar dacă personal nu le mai respectă – se

adaptează la acestea, în vederea facilitării unei comunicări eficiente cu cei cărora aceste norme încă

sunt importante. Cunoaşterea limbii romani, dar şi a graiului local specific, este crucială în

comunităţile de căldărari sau de gabori. Pentru că aparţin poate altor neamuri, mediatoarele se

confruntă de multe ori cu etichetarea negativă care le poziţionează drept persoane externe

neacceptate, în aceste cazuri ele trebuind să găsească soluţii personalizate în vederea colaborării. Pe

de altă parte, atunci când doresc să genereze schimbare în practicile privind educaţia (şcolară) a

fetelor sau familia (sau ordinea de gen) ideală, se ciocnesc de gândirea tradiţională care naturalizează

rolul domestic al femeii şi respinge tendinţele de a le transforma, catalogându-le pe cele din urmă

drept străine, inacceptabile şi periculoase.

Eram vorbitoare de romani, vorbeam limba maternă, dar nu dialectul dânşilor. Înţelegeam

foarte mult din ceea ce se vorbea, dar eu nu le-am spus ca sunt vorbitoare. Iar spre sfârşitul zilei

când soarele asfinţea, vă daţi seama, era nouăsprezece iulie, când am vrut să mergem la o familie,

deodată intrarea în comunitatea Humuleşti am realizat că acolo sunt cei mai avuţi, cei mai bogaţi.

Fata bulibaşei, Claudia, i-a spus tatălui său în romanes că „tată, eu nu merg, eu la naşa nu merg!

„De ce să nu mergi?” o întreabă. Şi atunci ea îi spune în romanes: „Uită-te la ea, că e îmbrăcată în

pantaloni”. Din context mi-am dat seama ce a zis. Şi mi-am spus, Doamne, am gafat din prima zi.

Eram într-un pantalon de trei sferturi. Şi atunci am spus eu, scuze, că am transpirat, sunt obosită, şi

hai să lăsăm pe mâine. A doua zi am avut grijă sa port rochie până la oul piciorului, aşa cum m-a

învăţat bunicu, şi i-am cerut scuze Claudiei... Trebuie să vă spun că eram tunsă foarte scurt, scurt-

scurt pe vremea aceea, periuţă. Bunica a suferit mult când a văzut că m-am tuns scurt. M-a certat

atunci. Mi-a spus, hai că asta este podoaba femeii şi hai că înţeleg că stai fără basma pe cap, dar

nici aşa tunsă băieteşte. Asta era prea mult. Pentru ea a fost o suferinţă când m-a văzut în poze cu

părul tăiat. [2]

Sunt romi tradiţionali. Există un model într-adevăr al căsătoriei, din păcate. Încă mai există

acest model. 15-16 ani, dar nu este general, adică nu majoritatea la 15-16 ani. Au atins şi vârste

mai mari, cel puţin în ultimii ani, da, dar sunt jumate dintre tineri care la 15-16 ani se căsătoresc. Şi

băieţii şi fetele. [3]

30

Se căsătoresc foarte devreme, la vârsta de 11 ani, 12 ani. După căsătorie, fata se mută la

băiat. Îţi dai seama că nu mai poate să mai urmeze cursurile, nu mai poate nimica. Am un grup de 5

sau 6 fete care mă tot roagă „vorbeşte cu părinţii mei”, „eu vreau să merg la şcoală”, „eu vreau să

învăţ carte”. Nu se poate, nu se pune problema, „nu discutăm aşa ceva”, îmi spun, „rămâne acasă,

nu mai face nicio oră la şcoală”. „Trebuie să aibă grijă de bărbat, de casă, n-are ce face cu cartea”.

Spun că aşa este istoria romilor, tradiţia lor de sute de ani şi aşa trebe să fie şi să şi-o păstreze. [9]

Între gabori, mai mult, astea se-ntâmplă, să nască mai tinere. Dar acuma chiar am aflat de

la o familie, cu familia asta cu care am umblat pentru acte şi-au zis că nici la ei nu mai prea, da’ nu

chiar toţi. Aşteaptă până au copiii 16 ani. Nu-i mai cu vârsta asta fragedă, de la 12, 13 ani, cum era

înainte la ei. A zis că mai se schimbă şi ei puţin. Acuma aşteaptă şi ei până au copiii 15, 16 ani, nu e

cum era înainte. [16]

MUNCA FEMEII ÎN COMUNITATE

Fiind femei, mediatoarele sanitare ne oferă o perspectivă aparte asupra comunităţilor, una

care chiar dacă de multe ori este invizibilă, este parte integrantă, chiar centrală a vieţii acestora. Ele

ne ajută să înţelegem mai bine rolul femeii în comunitate, şi în mod particular condiţia feminină ce

conferă un statut şi o semnificaţie specifică rolului asumat de ele. În această ipostază regăsim rolul

tradiţional feminin, acela de a se îngriji de ceilalţi. Dar rolul maternal se desfăşoară în cazul lor într-

o formă nouă, formă care la rândul ei conferă noi semnificaţii acestei poziţii clasice în familie şi

comunitate. În primul rând este important să observăm că ea este o poziţie asumată în mod conştient,

este un rol învăţat şi, în sensul larg al cuvântului, este un gest politic. Astfel ni se demonstrează că

maternitatea nu este prelungirea naturală a feminităţii. Chiar dacă mediatoarele sanitare uneori fac

apel la instinctul lor feminin de a înţelege problemele celorlalte femei, ele sunt conştiente de faptul

că regimul de gen al comunităţilor şi socializarea sunt factorii care transformă femeile în femei şi

datorită acestor factori femeile joacă rolurile pe care le joacă în relaţiile lor interpersonale (cum ar fi

grija faţă de ceilalţi, responsabilitatea de a crea şi susţine spiritul căminului, sau datoria de a menţine

contactele familiei cu lumea din afară). Iar în al doilea rând, trebuie să recunoaştem că medierea

sanitară este însăşi o practică de capacitare a femeilor. Prin ea se acordă credit competenţelor pe care

le au, şi contribuţia lor la viaţa personală/familială se transformă într-o prezenţă publică şi într-o

practică de activism civic care deopotrivă le schimbă şi pe ele, şi pe ceilalţi.

Foarte mult m-a ajutat că sunt femeie. M-a ajutat datorită faptului că am ajutat şi eu pe

altcineva. Deci şi pe mine m-au ajutat alţii, da’ şi eu pe altcineva am ajutat şi de-asta… [1]

Munca asta a dat culoare vieţii mele. Ajunsesem aproape după 11 ani de căsnicie să mă

consider că sunt aşa, vorba din popor, „găina din jurul casei”. M-am dedicat stării de sănătate a

copilului meu şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că a binecuvântat-o cu sănătate. M-am ocupat foarte

mult de copii, până la un moment dat, când au avut de suferit copiii, în timpul acelor cursuri, acele

plecări ale mele. Toată formarea mea, toată completarea mea ca om, ca mediator a fost un pic în

detrimentul copiilor mei. Vorbind despre sacrificii chiar acesta a fost. Faptul că nu am fost mereu

lângă copii. [2]

Eu zic că nici nu se pune problema să fie un bărbat mediator sanitar, părerea mea. Cel

puţin n-ar putea să comunice cu femeile din comunitatea mea, părerea mea personală. Şi până la

urmă cred că marea problemă este a femeilor în comunităţile de romi şi mai puţin a bărbaţilor.

Pentru că şi problemele de sănătate sunt mai multe la femei. Faptul că femeia face copii, faptul că în

comunitatea mea femeia munceşte mai mult. Da, într-adevăr asta este diferenţa. [3]

Chiar m-a ajutat în munca asta că sunt femeie. Pentru că sunt anumite probleme ale

femeilor şi se simţeau mult mai apropiate de mine ca femeie. Sunt lucruri pe care nu le poate discuta

cu un bărbat. Îi e ruşine. Şi nici nu cred că ar fi fost lăsate să discute cu un bărbat, de către soţ, de

familie . Mediatoarea trebuie să fie femeie. [4]

31

O femeie mediatoare îi mai bine primită. Pentru că lucrez foarte mult cu mama şi copilu’,

poate că şi un bărbat, nu ştiu ce să zic, dar... totuşi zic că o femeie îi mult mai..., altfel simte o femeie,

altfel, mai ales dacă e mamă, nu? Te pui în situaţia imediat la femeia respectivă care-i mamă la doi,

trei, cinci copii, câţi are, deci altfel priveşti şi sufleteşte, nu numa’ chiar strict serviciu. [5]

PROBLEMELE SĂNĂTĂŢII ŞI ALE ACCESULUI LA SERVICII DE SĂNĂTATE

Urmărind aceeaşi procedură de descriere prin discursul emic ca mai sus, adică utilizarea

fragmentelor de interviu realizate cu meditoarele sanitare cu scopul de a vorbi despre tema cercetării,

în acest capitol ne propunem să prezentăm problemele legate de sănătate şi de accesul la servicii de

sănătate publică a persoanelor din comunităţile pe care le deservesc. Astfel, prin experienţele lor

putem înţelege (2.1.) impactul mediului şi condiţiei de trai asupra sănătăţii oamenilor, (2.2.) cauzele

şi consecinţele lipsei asigurării de sănătate, precum şi (2.3) practica apelării la medici şi la „leacurile

băbeşti”. Narativele mediatoarelor ne relevă totodată faptul că cele mai centrale provocări ale muncii

lor de mediere sanitară sunt (2.3.) vaccinarea şi (2.4.) planificarea familială.

IMPACTUL MEDIULUI ŞI CONDIŢIILOR DE TRAI ASUPRA SĂNĂTĂŢII

Bolile cu care se confruntă comunităţile deservite de mediatoarele sanitare nu sunt „boli

specifice romilor”. Descrierile de mai jos ne dovedesc încă odată că ele nicidecum nu sunt înscrise în

presupusele registre biologice şi culturale ale lor, ci sunt manifestări ale reacţiei organismului uman

la condiţiile traiului precar dus de multe ori în medii poluate. Ne reamintesc că, mai ales în cazurile

în care aceste comunităţi sunt plasate în apropierea unor gropi de gunoi sau staţii de epurare,

discriminarea romilor se alimentează şi dintr-un rasism de mediu. Lipsurile materiale implică şi lipsa

şansei unei alimentaţii sănătoase, şi trăirea în condiţii în care norma igienei elementare, chiar dacă

acceptată, nu poate fi respectată. Apartenenţa la grupuri dezavantajate de multe ori generează din

partea cadrelor medicale tratamentul neglijent al persoanelor care aparţin acestor grupuri, ceea ce

poate avea consecinţe dramatice. În aceste circumstanţe, ideea că „romii sunt căliţi” şi imuni la

condiţii precare, se dovedeşte a fi un mit care susţine neputinţa şi nepăsarea faţă de ei, fiind un fel de

eschivare de la responsabilităţile ce le-ar reveni instituţiilor şi cadrelor medicale, dar nu numai.

TBC-ul e pe primul loc la noi, iar pe al doilea ciroza hepatică. Cam 5 persoane au SIDA. Şi

băieţi şi fete, soţ-soţie cum ar veni. De la mama la făt nu s-a transmis. Sunt doi băieţi care nu ne

vine să credem ca ei nu au infectia HIV-SIDA. Bine, că sunt din ’96 cam aşa, ’97, sunt infectaţi cu

boala respectivă. Au mai şi murit mulţi cu boala respectivă datorită faptului că am avut o asistentă

la Pleniţa, la spitalul de care aparţinem noi, la 7 kilometri distanţă, care făcea injecţii cu aceeaşi

siringă nesterilizată. Vă daţi seama. Şi a umplut mai multe persoane atunci. Atunci, cineva căruia i-

a murit un băieţel, tatăl copilului a aflat că ea nu steriliza trusa medicală şi s-a dus peste ea, a

bătut-o şi pe el l-au pus în puşcărie. Atunci au murit 6-7, cred că şi 10. Ceilalţi mai sunt în viaţă.

Da’ comunitatea nu se fereşte de persoanele respective datorită faptului că le-am citit ceea ce

trebuia să le citesc. [1]

Avem foarte mulţi în comunitate, persoane care sunt bolnave de diabet. Şi hipertensivi avem,

la fel. Astea sunt cam majore. TBCu şi boli din astea încă nu am avut. Am avut epidemie de hepatită

A la copii. Asta am avut-o şi am scăpat cam greu de ea, de focar. Dar tot aşa, am colaborat foarte

bine cu SANEPID-ul, am făcut dezinfecţie, am tot vaccinat, am făcut câteva rapoarte la Bucureşti şi

procese verbale pentru a face rost de acest vaccin pentru că acest vaccin este contra cost. [3]

Aşa boli grave io n-am întâlnit, decât de TBC la câţiva care erau sub supraveghere

medicală... Bine, am mai depistat noi două, trei cazuri. Alte boli n-am avut, cu SIDA şi cu ăstea n-

am avut aicea. Am zis că parcă o avut ceva colega mea, da’ pân’ la urmă parcă n-ar fi fost, că

parcă părinţii nu sunt, numa’ copilu’...nu, nu ştiu chiar să vă spun. [5]

32

Am avut în fiecare an câteva cazuri de TBC, zece cazuri care zi de zi le administram

tratamentul la fiecare persoana acasă, să văd eu că ia tratamentul. Am avut şi un eşec, momentan

am opt cazuri. Eşecul a fost decesul unei mame, la naştere, căreia i-au mai rămas şapte copii şi m-

am simţit foarte rău când am auzit despre asta. Mi-am spus că eu trebuia să fac ceva şi n-am făcut

eu bine, era vina mea într-un fel, îmi spuneam. Cele mai principale sunt cazurile de TBC. Nu a

existat an să nu am cinci, şapte cazuri de TBC. Restul sunt boli obişnuite, nu sunt nişte boli specifice

ale romilor. Cazurile de TBC pornesc de la mediu, ei lucrând acolo la groapa aia de gunoi, cred că

de acolo pornesc. [6]

Am avut multe cazuri de TBC şi hepatită. Hepatita mâinilor murdare. Majoritatea au fost

copiii până-n 16 ani... Dar am colaborat bine cu Sanepid-u’ şi vreau să spun că în două-trei

săptămâni de zile s-a extirpat virusu’. Pe urmă mai este diabetu’, tensiunea, sunt multe femei

bolnave de inimă, cardiace. [8]

Încep cu vârstnicii, care au bolile bătrâneţii, reumatismul şi aicea pe Meteor am multe

cazuri de epilepsie. Şi copii adolescenţi. Poate e ceva genetic, poate din familie, nu prea există o

cauză ştiinţifică anume a apariţiei acestei boli. Mulţi spun că au blesteme, blesteme de familie. [9]

Unul singur am, în comunitate, de HIV. 21 ani are acum. Femeie. De la o transfuzie de

sânge. De când e mică. Şi a făcut tratament de atunci. Acum, eu am tot mers la ea. S-a şi căsătorit

ea. Da, reuşeşte, dar acuma este problema că nu ştim ce se întâmplă. Dacă nu mai face tratament.

Deci asta e problema. Altfel, arată foarte bine, e îngrijită, deci tatăl ei chiar o susţine, lucrează la

Partida Romilor taică-său… De altfel diabetul este foarte, foarte des. Am persoane care sunt

bolnave de cancer, paralizie, am nevăzători, cardiaci, cam astea-s boli frecvente. Boli de sânge...

Câte unul. Da, îi vizitez. Da, pentru că au nevoie mai mult de susţinere morală. Au foarte multă

nevoie şi merg la ei, discut cu ei, doamna doctor se ocupă de ei. Cel puţin cei care sunt bolnavi de

diabet au la timp medicamentele care trebuie să le ia, în cazul în care ei uită. Că acuma s-au făcut

programări. În momentul când trebuie să meargă după pastile. Mă duc şi le amintesc: „vedeţi că în

data respectivă trebuie să mergeţi la doamna doctor să luaţi pastilele”. Cam asta e. Am o persoană

bolnavă de schizofrenie. A ajuns deja în stadiul de demenţă. Acolo vizitez un pic mai rar, pentru că

nu se poate intra. Discut cu mama şi cu tatăl ei. De multe ori foarte puţin, să nu derajez. Au fost

cazuri de hepatită. Şi asta e pentru că nu există igienă cum trebuie şi mă lupt foarte mult la acest

capitol. Pentru că nu prea acceptă. În momentul când mă duc, cu orice mă duc, dar cu igiena

sanitară să nu mă duc la ei… Am mai fost chemată de domnii profesori la şcoală pentru că există

păduchi la şcoală, foarte, foarte dificil. Am fost, am făcut cu copiii igienă sanitară. De la şcoală

copiii au fost repede trimişi acasă. M-am dus la ei acasă, e foarte dificil, pentru că nu acceptă, deci

mai am încă de lucrat foarte mult la capitolul acesta. Pentru că nu mă acceptă dacă mă duc şi le

explic. [10]

Aproape toţi au ajutor social, ăştia bătrâni sunt câţiva pensionari, probleme de TBC-u iară

sunt în comunitate... Mulţi l-au făcut pe la şantier, unde au lucrat. Au lucrat la mină, la Roşia

Montana. Şi de la munca-n mină. Dar ăştia de care vă spun eu, deci ăştia chiar n-au lucrat la mină.

Foamea, sărăcia, mizeria, condiţiile foarte rele. Nu-s alimentaţi bine. [13]

Erau foarte multe persoane cu tuberculoză. Dar eu chiar nu m-am îmbolnăvit. Intri între ei,

niciodată n-ai cum să ştii, poţi să te infectezi într-un minut. Am primit medicamentele, le-aduceam

de la spital, după aia am venit acasă, le-am dus medicamentele şi le-au luat în faţa mea. [14]

Sunt foarte multe cazuri de infecţii respiratorii, există ceva în atmosferă, nu ştiu. Există ceva

în zona asta, nu ştiu. Peste 90 de persoane cu handicap. Doar 26 au făcute dosare la Primărie cu

însoţitor, dar ceilalţi sunt cu handicap fără a necesita însoţitor, cu aceeaşi boală, acelaşi diagnostic.

Handicap locomotor şi psihic, deci cam acelaşi diagnostic este la toate persoanele cu handicap. Şi

zicea şi medicul, că ceva există. La apă s-a mai luat probe, dar acuma avem de la reţea, că am

beneficiat de un proiect pe care s-o băgat apă. Doar că nu avem canalizare şi mai ştiu ce alte dotări,

doar că apă la reţea este. Este şi tratată, şi-s luate probe de apă. O fost afectaţi romii din cauza apei

nepotabile şi atunci s-o luat probe şi era apa de vină, din fântâni. Pe Cătunul lui Dumitriţei am avut

33

37 de cazuri de hepatită. Era poluată apa. O fost în urmă cu câţiva ani o fabrică în Rar, dar nu în

Budac sau în Cătunul Budacului, de detergenţi, Dero. Nu ştiu dacă de acolo... [17]

CAUZELE ŞI CONSECINŢELE LIPSEI ASIGURĂRII DE SĂNĂTATE

Sistemul asigurării de sănătate din România a trecut prin multe transformări. În lipsa unor

locuri de muncă care să le asigure drepturile de angajat, romii din comunităţile deservite de

mediatoarele noastre sanitare sunt asiguraţi datorită faptului că primesc ajutor social. Dar în

condiţiile în care ajutorul social poate fi tăiat datorită înăspririi continue a criteriilor de acordare (sau

în care oamenii optează mai degrabă pentru cantina socială şi astfel nu primesc ajutor social), dar şi

datorită migraţiei temporare în străinătate, calitatea de asigurat în cazul lor nu este una permanentă şi

chiar copiii care se nasc dincolo şi nu sunt înregistraţi din acest motiv rămân neasiguraţi. Una dintre

priorităţile mediatoarelor sanitare, de altfel în mod predominant realizată cu succes, este asistarea

celor defavorizaţi în obţinerea ajutorului social şi implicit a asigurării de sănătate, precum şi

înscrierea lor la medici de familie. Mai recent, medicii de familie pot înscrie pe listele lor şi persoane

neasigurate, dar această practică este mai mult una care vizează luarea lor în evidenţă şi una prin care,

eventual, le oferă consultaţii gratuite (în măsura în care sunt dispuşi să facă muncă voluntară).

Gratuitatea la servicii primare de sănătate publică însă nu este nici pe deplin asigurată nici

cetăţenilor asiguraţi, romi sau majoritari. Sărăcia întregului sistem românesc de sănătate publică face

ca medicii de familie să fie supraaglomeraţi, să impună taxe de consultare pentru cei care vin în afara

listei de programări zilnice, dar şi ca reţetele compensate să nu poată fi valorificate în farmacii,

nemaivorbind de precaritatea serviciilor medicale de specialitate din spitale. Cei care nu au bani,

asigurare şi medic de familie, apelează des la serviciile de urgenţe, ele însă fiind limitate şi de

calitate care lasă mult de dorit.

Sunt câteva cazuri fără asigurare medicală. Puţine cazuri datorită faptului că au plecat cam

de un an în străinătate şi li s-au tăiat ajutorul social. Şi sunt câteva persoane care au căşi, vile,

maşini, tractoare şi aşa mai departe, nu beneficiază atunci. Eu le explic persoanelor respective că

trebuie să-şi facă asigurare de sănătate. De o vreme marea majoritate a oamenilor nu stă fără

asigurare. [1]

Prima şi principala problemă la noi este lipsa calităţii de asigurat, deci asta se ştie. Cred că

este o problemă generală. Păi, normal, pentru că majoritatea femeilor, lucrând unde v-am spus că

lucrează, se ocupă cu comercializarea hainelor vechi, automat ele nu beneficiază de o carte de

muncă. Şi din banii pe care îi procură din aceste munci, nu-şi permit, sincer, să-şi plătească la casa

de asigurări. Cam 50 % la mine în comunitate nu au asigurare. Dar datorită acestui cabinet,

majoritatea vin aici. Mulţi se mai internează şi la urgenţe trei zile. [3]

Pentru persoanele care sunt neasigurate, mai mult cu medicul de familie încercăm să

mediem un pic relaţia şi să-i convingem să le mai un control medical gratuit. Prin urgenţe îi mai

primesc... La urgenţă, când se simt mai rău şi medicul de familie spune că-l depăşeşte situaţia. Au

fost cazuri când i-am şi însoţit, dar merg şi ei singuri. Că şi acolo dacă ajungi cu el şi e neasigurat

zice d-apoi, dar dacă vede că tu eşti mediator şi te ocupi de ei şi promiţi că te ocupi să fie asigurat.

[4]

Majoritatea persoanelor nu sunt asigurate. Pentru că acum s-a tăiat, nu se mai dă nici

venitul minim garantat. Ei nu lucrează, nu au servici, foarte puţini, doar vreo 10 %, e chiar mult zis

10 %. Dar totuşi marea majoritate sunt înscrişi la medic. Cum se nasc, le iau fişa, că ei nu o duc, şi

o duc la medicul de familie... Noi avem un cabinet dotat să spunem oarecum în comunitate, şi în ziua

respectivă, în timpul liber ei liber vine aici. Reţete compensate le dă şi dacă nu sunt asiguraţi... dar

numai că nu se găsesc medicamentele compensate în farmacii... Se mai întâmplă să ne dea bani

primăria, facem noi referat, spunem că avem nevoie de o anumită sumă de bani, noi mergem la

farmacie, cumpărăm şi aducem bon. [6]

34

Cei care beneficiază de ajutor social, da, au asigurare, dar o mare parte au cantină socială

şi nu au asigurare medicală. Ei preferă mai mult cantină pentru că ştiu că au pâinea asigurată de zi

cu zi, decât ajutoru’ social. Pentru că ajutoru’ social ia pe o familie dacă ia maxim două milioane,

dacă sunt mai multe persoane. Dar, în schimb cantina socială, au mâncarea aia asigurată zi de zi,

au pâinea zilnic... Majoritatea sunt înscrişi la medic de familie, cu toate că nu au asigurare

medicală. [8]

Sunt destui care nu sunt angajaţi. Şi nu au nici posibilitatea de a-şi plăti asigurarea. Pentru

că în momentul când mă duc la ei să le explic că au opţiunea de a-şi plăti asigurarea, de unde să şi-

o plătească? În momentul când merge la doamna doctor de familie de aici, din comună, este foarte

drăguţă, şi îi primeşte şi îi consultă, dar nu le poate da reţete gratuite. Problema în momentul de

faţă este că şi noi toţi care suntem asiguraţi, plătim. Pentru că avem o problemă foarte foarte gravă,

mai ales la spitalul Rupea. Nu există medicamente în spital. Femeile însărcinate la fel. Acum s-a şi

închis maternitatea, deocamdată. Dar până să se închidă trebuia să-şi plătească analizele. Deci nu

beneficiau de gratuitate, chiar dacă aveau ajutor social sau asigurare. Pentru că nu sunt fonduri.

Toată lumea ne spune: nu sunt fonduri. [10]

La fiecare familie în medie sunt cam 2-3 copii, maxim 4, sunt doar 10 familii care au mai

mulţi de 6-7 membrii. Şi una care are 11 copii, şi alta care are 10, şi în Budac una care are 12. La

Budacu de Jos erau probleme cu actele, certificate, copii născuţi în străinătate, neregistraţi, nefăcut

un certificat, erau mai multe probleme. Aici în schimb nu, deoarece în 2003, cu despărţirea comunei,

populaţia a fost obligată să-şi treacă buletinele pe comuna Dumitriţa, pentru că nu mai era comuna

Cetate. Şi atunci s-o cam refăcut în mare parte toate actele... Problema mare care e aicia la noi în

comunitate şi cu asta ne luptăm, îi că nu îşi dobândesc nicicum calitatea de asigurat. Dacă nu sunt

beneficiari de 416, că nu se încadrează, că e hotărârea Consiliului Local, cine are maşină, cal,

căruţă şi, de regulă, romii au cal şi căruţe, pentru că se ocupă cu lemnăritul, nu beneficiază de

ajutor social. Dacă nu au ajutor social sau nu au un loc de muncă stabil, nu îs capabili să fie

plătitori CNAS, nu îşi dobândesc calitatea de asigurat. Nu pot beneficia de asistenţă medicală, e

foarte greu. În cazul îmbolnăvirilor nu se pot duce la un medic să fie consultaţi, să fie internaţi, doar

în regim de urgenţă, beneficiază de 3 zile, de 72 de ore, în cadrul spitalelor... Copiii sunt asiguraţi,

0-18 ani au calitatea de asigurat. Dacă-şi continuă studiile, sunt studenţi, până la 24-26 de ani.

Copiii nu au o problemă. Cei care n-au ajutor social, sunt vreo 6-700. Asta e problema mare. Este

un singur medic pe comună, care merge la Budacul de Sus, pentru că acolo e pondere mai mare de

romi şi populaţia pe număr mai mare. Merge în fiecare zi şi o dată pe săptămână vine aici la

Dumitriţa, deci şi asta e punctul sanitar. Improvizat, că nu are utilităţi necesare pentru funcţionare.

Nu sunt bani, nu avem bani la Primărie pentru o reabilitare, reamenajare a spaţiului, şi astfel nu

primeşte acreditare pentru a funcţiona ca şi punct sanitar. [17]

PRACTICA APELĂRII LA MEDICI ŞI LA „LEACURILE BĂBEŞTI”

Cultura sănătăţii în România este una marcată de obiceiul de a merge la medic doar în cazuri

extreme şi de urgenţă, serviciile medicale fiind percepute ca intervenţii în caz de boală, şi nu ca acte

de prevenire a bolilor şi de îngrăjire permanentă a stării de sănătate. Aceste practici sunt şi mai

predominante în rândurile categoriilor defavorizate care nu îşi permit să facă calcule financiare între

investiţia pe termen lung în sănătate şi cea necesară în cazul îmbolnăvirii. În astfel de situaţii, apelul

la “leacurile băbeşti” încă se regăseşte în comunităţile de romi deservite de mediatoarele noastre

sanitare care afirmă că nu cred în ele, dar sunt neputincioase în faţa lor şi recunosc că ele pot avea un

rol simbolic/psihic în menţinerea iluziei de a se fi intervenit cu succes în tratarea unor boli. Ele spun

că datorită informării permanente a comunităţii au reuşit totuşi în câteva cazuri să încurajeze oamenii

să meargă la medicul de familie cel puţin la observarea primelor simptome ale bolii, un rezultat

palpabil mai ales în efortul femeilor de a-şi duce copiii la medic. Mediatoarele recunosc că acest

lucru se întâmplă, mai ales dacă cel din urmă este primitor faţă de persoanele de etnie romă şi poate

comunica cu ele, care la rândul lor ajung să aibă încredere în el.

35

Oamenii nu se duc la medic la primele simptome. Orice om e aşa. La prima simptomă o să-şi

ia un calmant, al doilea, al treilea. Chiar dacă vede că nu îi trece deloc, îşi zice, hai să mergem la

medicul de familie... Încearcă să se vindece prin leacuri băbeşti, cum s-ar zice. Dar de fapt, să zicem

aşa, că te ustură în capu’ pieptului. Zicem că ai un ulcer gastric şi babele spun, bă, mamă, ia şi fă

un pic de apă şi zahăr. Ia, că-ţi trece. Sau rânza căzută. Asta medicul de familie nu ştie, rânza, ce-

nseamnă. Înseamnă „hai sa te trag”. Şi vine ea cu o sită de cernut, cu amestec de mămăligă şi cu o

basma ce pun ţigăncile în cap, basma din-aia mare. Şi vine şi îl trage cu ulei acolo pe la stomac. Şi

zice că îi ridică cu sita aia. Nici eu nu stiu prea multe… [1]

La noi cam în primele faze ale bolilor se duc la medic. Mai nou. Înainte nu, înainte nu,

sincer, nu. Dar cred că unde colaborează, se înţeleg foarte bine cu medicul de familie care se ocupă

de ei la oră actual, acolo merg. Din cauza asta vin mult mai des ca înainte la medic. Mamele cu

copiii vin chiar mai mult decât ar trebui în ultimul timp… În sensul că, chiar vin să prevină, nu mai

aşteaptă să evolueze boala la copil foarte mult. Oricum eu le mai evaluez sau le mai monitorizez

tratamentul medicamentos, dar asta doar la persoanele la care ştiu euş de exemplu, am cazuri care

chiar nu ştiu să citească sau le ştiu că sunt puţin mai delăsătoare. Deci, în general, fac lucrul ăsta,

tot timpul le amintesc să vină să facă control după tratament. [3]

Păi eu ştiu în primul rând că nu prea merg la controalele astea periodice care se impun. V-

am zis mai sunt şi plecaţi în străinătate, când vin în ţară stau, dar nu foarte mult timp şi nu-şi găsesc

timp şi pentru controale. Sunt persoane care au probleme cardiace, în special cei mai în vârstă de

după 50 de ani şi persoane cu diabet avem. Sunt persoane şi cu cancer. Vin la medic mult mai târziu.

Când deja se cronicizează boala, atunci. Acuză tot timpul lipsa de timp. Leacurile băbeşti le aplică

cel mai des. Dar mai multe să vă zic cu leacurile astea nu ştiu, că eu nu prea am încredere în ele...

Până şi o fractură, cum zic ei, că sare peste o femeie gravidă, sare peste piciorul rupt, nu ştiu cum

să vă zic. Sau ca băbuţa care a luat nasturele în loc de pastilă şi spunea că se simte foarte bine. Măi,

aicea mai intră şi subconştientul. Deci uite mi-a făcut treaba asta şi ştiu eu că a mers şi la vecina şi

deja mă simt mai bine. [4]

Până nu era mediatorul sanitar, ei nu aveau informaţii şi pur şi simplu nici nu puteau să

comunice cu medicu’. Să ştiţi că aşa e, la medic stai la uşă, îi ia pe alţii, romii stau şi aşteaptă, nu

totdeauna sunt primiţi la rând şi atunci nu mai merg. Există discriminare nu numa’ la medicu’, ci şi

la primărie. Dacă merge după un act sau după ceva, hai mai târziu, hai mâine că n-am timp, hai

poimâine, peste tot. [5]

Ei nu-şi ascund niciodată bolile. Pentru că ei speră că se întâmplă ceva. Se duc la medicul

de familie, primesc o trimitere undeva şi se duc la primărie: Uite am trimitere, nu am bani, daţi-mi!

Şi i se acorda ajutorul de urgenţă. Şi probabil pe chestia asta nu se feresc de medic, nu au chestia

asta de a ascunde... Sunt cazuri foarte rare, depinde de familie. O familie mai respectată aşa, poate

ar ascunde o chestie, dar ceilalţi nu... Dar oricum, mai ales copilul când nu este în regulă, oamenii

apelează la spital. Imediat la spital, când e un caz mai special aşa. Deci ei nu vin cu programare la

noi, pentru trimitere la medicul de familie. Foarte rar se întâmplă. După ce s-a îmbolnăvit copilul,

cheamă salvarea şi a plecat la spital. [6]

Când simt aşa că îi doare prea tare, dar nu merg de la început să zică. N-au nici nişte boli

prea grave. Mai sunt cu capul bolnavi, de epilepsie de asta, cu inima, cu ficatul, cu spatele. Astea în

general au şi dacă îl înţeapă un pic rinichii sau aşa, îşi mai ia un unguent, nu chiar aterizează direct

la spital. Spitalul e şi departe, se duce mai bine la medicul de familie, care îi dă o reţetă să îi

amelioreze durerea. Merge înainte, şi doar când e prea grav, atunci cere să plece la spital. [7]

Să ştiţi că părinţii se duc cu copiii în momentul când văd că sunt răciţi, se duc şi doamna

doctor este, vreau să vă spun că este o femeie de excepţie, nu cere programare. Dânsa când a văzut

că vin familiile de romi cu copiii, ştie că încă ei nu s-au obişnuit cu sistemu’ ăsta de programare. Ei

în momentu’ când au văzut că copilu’ este bolnav, l-au luat în braţe şi au venit cu el la, la cabinet.

[8]

36

Mergeam în teren cu medicul de familie, îl însoţeam la fiecare asigurat pe care-l avea. La

campaniile de vaccinări tot la fel, stabileam o zi anume şi mergeam. Aşa au disparut şi focarele de

boli transmisibile. Că erau, erau… Până să vin eu, oamenii foloseau metode băbeşti. Dacă o doare

un picior, are reumatism, se bandaja, ca să zic aşa, făcea cataplasme cu rachiu, mai ştiu eu ce

puneau, frecţii, masaje. Dar problema era cu copiii mici şi fragili, nu puteai să le faci orice. Apoi,

continuau şi acestea, dar au început să ia medicamentele pe care le prescria medicul... Epilepticii

cel puţin de două ori pe lună merg la doctor. Pentru control şi pentru eliberarea reţetelor pentru

medicamente. [9]

Ştiţi care-i problema? Mulţi nu se duc, zice, n-am bani. Mă internez la urgenţă... La noi tot

se plăteşte, medicamentele, tot. Şi n-au bani.Nici la cei asiguraţi nu le dă nimica. Poate un

algocalmin sau o injecţie rapidă la urgenţe sau... Mi-o spus, ce să facem, merem la medic, ne dă

reţeta în mână, dar noi cu ce ne tratăm, că n-avem bani să le cumpărăm. Na, la noi tot se cumpără,

nu ştiu de ce. [13]

VACCINAREA

În ceea ce priveşte îmbunătăţirea accesului la serviciile de sănătate, una dintre priorităţile

mediatoarelor sanitare este asigurarea vaccinării copiilor. Acest lucru însă este îngreunat de mai

multe seturi de factori. Unele ţin de gradul de cunoaştere a importanţei acestora în comunităţile de

romi deservite, dar şi de teama faţă de consecinţele negative ale vaccinării, iar altele de sărăcia

sistemului românesc de sănătate publică. În timp ce mediatoarele în mare măsură au reuşit să

gestioneze primele (informându-le şi convingându-le pe mame despre necesitatea lor vitală), cel de

al doilea set de probleme depăşeşte abilitatea lor. În perioada în care s-au realizat interviurile,

medicii de familie şi persoanele înscrise la ei (rome sau majoritare) s-au confruntat cu lipsa

vaccinurilor obligatorii pentru copii, un fenomen pe care l-au observat la nivel de ţară. Cei mai

înstăriţi şi-au permis să cumpere aceste vaccinuri de la farmacii, dar foarte mulţi săraci nu au avut

acces la ele. Medicii erau nedumeriţi faţă de explicaţiile pe care puteau să le ofere în legătură cu

consecinţele faptului că aceste vaccinuri nu se iau în timpul preconizat de norme şi că ele se pot

recupera ulterior. În cazurile fericite, când s-au putut obţine fonduri publice sau private, mediatoarele

au participat la campanii de vaccinare în comunităţi care urmăreau eliminarea unor focare de infecţie

datorate condiţiilor de trai caracteristice sărăciei.

Le însoţesc la cabinet medical pentru vaccin. Dar acum e criză şi cu vaccinu ăsta, BCG-ul…

Noii născuţi, în urmă cu 6 luni nu s-au vaccinat de BCG. În primele zile ar trebui să se vaccineze de

BCG. Asta se zice că vaccinul BCG este valabil pentru hepatita B, hepatita A, mai multe boli

transmisibile din-astea. Dar nu au fost în spital. [1]

Le spun, trebuie să vii cu copilul la vaccin. Şi femeia respectivă îmi spune “de ce? ce

înseamnă vaccinul asta pentru copilul meu?” Asta-i dă putere, îi zic, asta-i dă maduva-n oase, asta

e calciu, asta e pentru îndepărtarea bolilor, pentru oreon, pentru hepatită, pentru TBC. Mai multe

chestii. Deci, le spun acolo pe limba mea şi le explic rolul vaccinului. Şi-atuncea zice da, „hai să mă

duc cu copilul meu la vaccin”. Înainte nu se vaccinau copiii, să ştiti. Prea puţini se vaccinau. Ca nu

ştiau ce e, ziceau că „aa, mă duc să-nţep eu copilu’ meu, nu mă duc sa-l înţep, să-mi facă

temperatură după vaccinu’ respectiv. Da’ ce, medicul de familie răspunde de copilu’ meu? Las’ că-l

cresc aşa”. Dar acum se duc. Şi mai recent, când a fost criza cu vaccinul ăsta începură să-mi

reproşeze mie, „ nu mai vine vaccinul şi putem să-l cumpărăm?” Când mă întâlnesc pe drum, mă

întreabă „eu am auzit ceva la televizor cu vaccinul asta, da’ nu înţeleg...”.[2]

Mai sunt cazuri când copiii ăştia micuţi sunt lăsaţi acasă cu bunicile şi atunci când merg să-

i mobilizez la vaccinare zic: lasă că nici lu tată-său nici lu’ mă-sa nu i-am făcut eu vaccinare. Şi ia

uite-l că de aia nu e el mare şi sănătos şi munceşte... Dar cei care sunt de acord cu vaccinare zice:

ei, că la câte boli sunt în ziua de astăzi lasă să fie mai bine ferit. De obicei, le fac. Chiar dacă mai

37

sunt plecaţi, le recuperează când se-ntorc. Le explic că dacă face un picuţ de temperatură e efectul

secundar al vaccinului. Îi dă un supozitor cu paracetamol la copil sau o compresă rece şi-i trece. Nu,

nu este o situaţie de care să te sperii. [4]

Vreau să spun că la început nu mergeau la vaccinat absolut deloc, doar dacă-l prindea pe

copil bolnav, stai că nu-i aşa răcit, hai să-i facem şi vaccinul. V-am spus, eu având şi un bar acolo

în curte, vaccinul se făcea în bar. Îmi rezervam o zi, nu intra nimeni, amenajam acolo şi vaccinul

avea loc la bar. Pentru că ei nu mergeau la oraş, nu am cu ce să îmbrac copilul, nu am haine, nu

sunt curate, nu am bani de autobuze. Vreau să spun că le-am dat bani de autobuz, dar ei nu mai

ajungeau la medicul de familie. Hai, uite, vă dau banii, veniţi cu autobuzul şi ne vedem acolo. Nu

venea nimeni. Nu erau conştienţi de importanţa sănătăţii copilului, nu conştientizau, asta cred că

este cel mai important. Au fost şi persoane care au înţeles. Şi apoi am zis, mergeam cu cinci zile

înainte, nu uitaţi în ziua respectivă să veniţi la doamna doctor la bar. Nu era corect ce se întâmpla

acolo dar, pentru sanatatea comunităţii mai fac unele compromisuri... Am avut o hepatită A, a fost o

epidemie de hepatită şi vreau să spun că am vaccinat cu doi medici de familie, în comunităţi, pe uliţe,

s-au pus mese jos şi s-au vaccinat acolo, în aer liber. S-a făcut aşa pentru că ei nu se prezentau. I-

am anunţat timp de o săptămână, dacă au venit vreo zece. Şi atunci s-a făcut campania asta. [6]

Nu au fost vaccinuri pentru copii o perioadă lungă. Timp de două luni nu au fost vaccinuri.

[8]

Nu facem mobilizare de vaccinare de patru luni. Deci nu există vaccine. Cei care vor să îşi

vaccineze copilul trebuie să îşi cumpere vaccinul. Nu-şi cumpără nimeni. Pentru că nu au

posibilitate. Deci chiar nici nu mă pot duce să le spun: cumpăraţi vaccinul. Pentru că nu au

posibilitate, pur şi simplu. Deci îi cunosc pe toţi, ştiu situaţia lor.[10]

Am lucrat ca mediator sanitar şi la Sânmartin pentru o perioadă… Copiii nu au fost duşi să

fie vaccinaţi, nici nu au vrut. Oamenii sunt altfel decât aici. Aşa au zis ei, copiii lor sunt sănătoşi,

teafări, ei nu vor să meargă să-şi vaccineze. Pentru că dacă copilul este vaccinat, uneori i se face

febră, dar asta e un efect secundar. Na, dar ei n-au vrut, că le aduc pe copii sănătoşi care devin

bolnavi după aceea, deci n-au vrut. Dar chiar trăiau în mare sărăcie. Păi erau case făcute din

nailon. Iarna. Când am intrat, am găsit un copilaş albastru de frig... Acolo sunt 170 de romi. Sunt

mai puţini, dar sunt altfel. Sunt altfel decât aici. Sunt mai agresivi. Şi acolo erau care mă cunoşteau,

chiar aşa, şi n-au mai fost probleme... Aici în Cozmeni n-au fost probleme. La început mai erau, dar

după un timp nu mai erau, pentru că i-am dat la înţelesul tuturor că vaccinul e necesar. Dar de ce?

Dar acolo...păi mi-a luat foarte mult timp, că de multe ori m-am dus seara la şase, ne-am aşezat pe

iarbă şi am fost acolo până la şapte, opt, tot acolo am stat. Ne-am aşezat pe iarbă şi am discutat. N-

ai ce face. Şi mi-au spus că nu vor şi că eu mă duc pentru că au păduchi şi purici şi ştiu şi eu mai ce

au. Păi zic, acum ce să mai fac? Asta e, dacă mi-am asumat acestă sarcină, atunci trebuie şi să-o

îndeplinesc. E foarte greu. [14]

Îi duceam la vaccin. Cu părinţii mergeam împreună cu ei, pentru că cu vaccinu’ iară era o

problemă. Era o problemă foarte mare la început. Nu vroiau să meargă cu copiii la vaccin, le era

frică că..., una singură dacă le-a dat o veste, gata. Le spunea „ce să fac io vaccinu’ la copii? Că

moare.” Că nu-i voie vaccin şi nu ştiu ce. Erau săracii aşa speriaţi. Şi dup-aia la fiecare mergeam,

care trebuiau să meargă la vaccin şi le spuneam: „Uite, îi foarte bine să faci vaccinu’ că şi io am

doi băieţi şi io am mers cu ei şi io le-am făcut vaccinu’, la amândoi. Vaccinu’ ăsta o să fie bun şi

pentru şcoală, pentru grădiniţă, când o să meargă. O să vi se ceară vaccinuri, zic, n-o să ai, nu poţi

să-l înscrii”, le spuneam, la grădiniţă, la şcoală, zic unde o să meargă mai departe copilu’. Şi-

atunci prin cuvintele care le spuneam io ei săracii se convingeau, cum să zic, şi veneau cu mine.

„No, bine, hai că, uite, îl îmbrac şi mergem.” Stăteam acolo, până nu-l îmbrăca, nu plecam fără ei.

Şi mergeam cu ele împreună. Hai că, uite, zic „Io o să fiu cu tine acolo”, zic „Dacă copilu’ îi răcit,

dacă e bolnav”, zic „io stau acolo până îl controlează doamna doctor. Dacă are ceva” zic „nu-i

face vaccinu’. Dacă e sănătos” zic „îi facem vaccinu’” şi atunci ei săracii, ştii, aveau încrederea

asta şi de la una, c-aşa merge, înţelegeţi? Să se convingă ei singuri. Şi-aşa o luat şi încrederea asta

38

cu vaccinu’. Au luat dup-aia, că au fost..mame care îmi spuneau „, io nu po’ să merg, uite” Mai

avea câte unu’ mic, „n-am cum să merg cu el. Da’ ia altu’, uite ţi-l îmbrac, du-l să-i facă...” „Păi,

zic, cum merg eu cu băiatu’ tău?” zic „Hai cu mine!”. „Du-l tu, du-l tu ca şi pe-al tău.” [16]

PLANIFICAREA FAMILIALĂ

Poate cel mai delicat aspect al intervenţiei mediatoarelor sanitare în comunităţile de romi

deservite, “planificarea familială“ necesită nu doar eforturi de informare din partea lor, ci şi

sensibilitate faţă de caracterul privat şi intim al deciziilor privind numărul de copii şi momentul

naşterilor. Sunt totuşi câteva aspecte ale problemei pe care ele îşi fundamentează implicarea şi se

simt legitimate în ceea ce fac: decizia personală a femeilor cu privire la câţi copii şi când să aibă nu

este cu totul autonomă, ci ea stă sub constrângerile inerente ale normelor tradiţionale sau a

convingerilor religioase; în multe cazuri, din dorinţa de a fi acceptate de comunitate sau din teama de

a nu face păcate, femeile nu-şi permit să utilizeze metode contraceptive moderne şi nasc mai mulţi

copii decât numărul într-adevăr dorit de ele; precaritatea resurselor materiale de care dispun face ca

femeile să nu apeleze la contracepţie moderna; ocurenţa excesivă a avorturilor ca modalitatea cea

mai accesibilă femeilor; experienţele personale din acest domeniu al vieţii private, în urma cărora

mediatoarele sanitare au conştientizat că au dreptul de a decide asupra propriului lor corp şi

utilizarea metodelor contraceptive moderne, chiar dacă au uneori efecte nedorite, le deschide

posibilitatea de a se afirma ca femei şi în afara rolului lor de mame. În mare măsură, planificarea

familială este o chestiune discutată între femei, dar se mai întâmplă ca şi bărbaţii să apeleze la

serviciile aferente. Frustrarea cea mai mare legată de această activitate a lor este că, după ce au reuşit

să capaciteze femeile în acest sens, sistemul medical românesc s-a împotmolit şi din acest punct de

vedere. Contraceptivele oferite gratuit de medicii de familie azi nu prea mai sunt accesibile

(fondurile publice şi private prin care s-a susţinut distribuirea lor s-au epuizat) şi, în general,

activităţile administrative legate de acest serviciu depăşesc limita suportabilităţii în programul lor în

general supraîncărcat. După ce femeile au reuşit să se convingă că planificarea familială nu este un

păcat comis împotriva tradiţiei comunităţii sau împotriva credinţelor religioase, şi că ele nu sunt

persoane egoiste care, prin această practică îşi urmăresc interesele individuale; după ce femeile au

reuşit să depăşească teama lor de a apela la medici pentru a avea acces la contraceptive şi ruşinea

resimţită faţă de situaţia în care îşi expun intimitatea în faţa unor străini, acum se confruntă cu

blocarea sistemului cu care abia s-au obişnuit. Astfel condiţiile materiale ale sistemului şi ale vieţii

lor afectează din nou negativ practicarea efectivă a drepturilor lor reproductive şi în general dreptul

lor la sănătate. Căci sănătatea reproducerii nu se limitează la garantarea accesului la contraceptive

moderne adecvate stării lor, ci include şi posibilitatea de a merge regulat la controale şi de a preveni

astfel tipurile de cancer aferente sistemului reproductiv.

Atunci când trebuie să plece în străinătate, bărbaţii vin, dar nu se exprimă în termeni

deschişi. Îmi spun, “Doamnă, vă rog frumos, ne trebuie şi nouă ceva”, doar atât, şi eu le spun cât

staţi plecaţi? Trebuie să plecăm în străinătate. Şi-mi spun o lună, două, trei. Atunci ne facem

calculul la medicul de familie şi le iau ei, că lor le e ruşine. Îmi spun, “ne iei tu, te rog frumos să ne

iei tu că nu putem să ne ducem acolo, că ne întreabă medicul de familie să ne facă fişe, mai multe

detalii, ne e ruşine şi nu putem să vorbim, nu putem să vorbim nici cu tine de chestii de genul ăsta,

dar n-avem la cine să ne adresăm”. Că le e ruşine. Atunci eu le iau, le dau, le fac fişa acolo la

medicul de familie. Dacă era un bărbat în locul meu, nu făcea mai multe datorită faptului că

bărbatul nu are răbdarea de a vorbi cu o femeie şi nu avea accesul la o femeie, să vorbească cu o

femeie, să-i explice rolul de femeie sau să-i spună că, vezi-Doamne, îţi vine ciclul în data de sau că

trebuie să iei pastila respectivă pe data de. Nu, un bărbat nu putea să facă faţă la şi mai ales cu

femeile, să vorbeasca într-o comunitate de etnie romă, mai ales cu femeile, despre aşa ceva. [1]

Eu le distribui oamenilor pliante, ne dă Direcţia Sanitară de-aci din Craiova. Le citesc la cei

care nu ştiu să citească. Mai ales bărbaţii, vă daţi seama, plecând în străinătate fără soţii, ei pleacă

39

şi vezi-Doamne ei nu stau cuminţi. Eu le citesc pliante cu viaţa sexuală, de boli cu transmitere

sexuală. Femeilor şi bărbaţilor. Se strâng în grup mai mare şi eu stau în mijlocul lor şi le citesc şi

atunci ei se cam sperie şi le explic, să se protejeze, să aibă grijă ce fac. Bineînţeles că am distribuit

cam 5-6 ani la rând prezervative, contraceptive la femeile rome să nu se mai ducă toată ziua la

ginecologi şi le-a convenit. Acum cu criza asta iar au făcut pauze, dar ele totuşi vin la mine şi-mi cer

şi nu am de unde să le dau. Îmi cer sfatul mie, nu sunt reticienţi la discuţiile astea.[2]

De exemplu înainte, îţi dau un exemplu, na, despre planning-ul familial, era imposibil, deci

nici nu existau femei care s-ar fi dus la cabinetul de planning din spital. Dar acum sunt destule care

frecventează. Eu cred că şi din lipsă de informaţie nu mergeau. Sincer, eu am prietene şi de etnie

romă, şi majoritare care multe chiar nu ştiu de acest cabinet. Nici majoritarele, nici. Cele cărora le-

a interzis soţul, nu merg nici acum la planning. Soţul ar trebui să meargă şi el de multe ori cu ea,

dar important e că am reuşit totuşi să lucrăm măcar cu femeile. Au concepţia asta, faptul că le este

ruşine să meargă la planning, au reticenţe. Sunt la mine în comunitate care au şi 7-8 copii, rar sunt

familii care au un câte un copil, deci foarte rar, dar în general sunt peste 3-4 copii în familie. [3]

Faptul că am în jur de 30 de femei care merg la planningul familial şi merg lunar pentru

mine este o mare satisfacţie. Faptul că am făcut campanii, am colaborat cu cabinetul de citologie

din spital şi am găsit ceva fonduri şi ceva resurse şi chiar ceva căi, să zic, mai puţin legale pentru a

face testele Babeş Papanicolau pe care înainte femeile rome nu-l făceau. Iar acum peste 100 şi ceva

de femei din comunitatea mea au făcut acest test iar este o satisfacţie mare. Şi în continuare îl mai

fac. Acest test este contra cost şi contra cost nu-l fac; nu-l fac nici gratuit multe acuma, nu pot să zic

că vai, toate femeile, nu. Exclus. Nu. Dar faptul că am reuşit şi ajuns şi chiar am depistat câteva

cazuri, nu grave, la femei. Chiar acum am avut unul acum câteva zile care-am mers cu el şi-am

insistat să meargă şi este o displazie aproape de cancer, depistată şi încă se mai poate face ceva la o

femeie tânară de 23 de ani... este o mare satisfacţie pentru mine. [3]

Am avut fete pe care le-am dus la planning pentru a lua contraceptive pentru că aveau deja

o vârstă tânără şi copii trei-patru, cinci... Bine, că am dus muncă de lămurire cu ele până le-am

adus pe drumu’ ăsta. Chiar mi-au mulţumit! Da, pentru că... când îţi intră nişte idei în cap, greu le

mai scoţi. În primu’ rând, contraceptivele, ziceau că le îngraşă, provoacă alte boli, a fost foarte

greu să le conving ca să-şi dea seama că nu dăunează cu nimic, din contră, le ajută la metabolism în

privinţa asta. Mai mult, în general la femei le e ruşine în faţa bărbaţilor să discute, dar io am

încercat cu tineretul aşa să le vorbesc foarte deschis. Îs o fire mai dintr-o bucată. [8]

Am făcut şi campanii de promovare a sănătăţii, a reproducerii, mai mult la femei, ne-am

strâns acolo în grupuleţe, sâmbătă sau duminică, în biserică acolo făceam, le explicam dezavantaje

a unei sarcini de la vârsta de 12-13 ani. Vorba aceea, nici nu începe bine menstruaţia şi hai, gata,

să facem un copil. Riscurile, bolile care apar. Dar văd că fără efect le fac, nu pot să le schimb

mentalitatea în privinţa asta. Şi chiar îmi pare rău, mă gândesc că poate nu servim bine. Dar nu pot

să intervin să fac o campanie de folosire a metodelor contraceptive datorită religiei penticostale

care-o au. Nu au voie să facă avorturi, nu au voie să piardă sarcini, şi-aşa mai departe. Metodele

contraceptive nu prea folosesc, nu. Au fost receptivi, dar în sensul negativ, să zic aşa… Am făcut cu

cei de la Protecţia Copilului acolo o conferinţă de presă foarte mare, când a apărut legea cu

căsătoria sub 16 ani… Parcă sunt un pic speriaţi de lege, un pic să zic aşa. [9]

Sunt foarte interesată de un curs de planificare familiară, pentru că din nefericire n-am

ajuns să-l fac şi mi-aş dori foarte mult. Pentru că întâmpin în comunitate, foarte multe greutăţi. Le

spun la femeile rome exact ce am învăţat de la colegele mele mai vechi. Deci mă confrunt cu foarte

multe probleme legate de igiena sanitară şi de sănătatea reproducerii. În momentul când vorbesc

despre planificare familială, adun câteva femei, de exemplu la mine acasă şi acolo începem şi

discutăm şi subtil le spun ce trebuie să facă, cum să procedeze. Merg foarte mult la domnul doctor

de la Rupea, avem un doctor de planificare familiară şi dânsul mă mai sfătuieşte ce să le spun, cum

să le spun. Pentru că mulţi consideră că steriletul nu este de ei, deci nu se poate să folosească aşa

ceva. Le produce cancer, le produce... Şi atunci încerc să le explic că nu este adevărat. Multe dintre

40

ele nu prea erau deschise, pentru că au, cum să vă spun, au o ruşine aşa să discute despre... Pentru

că de multe ori am discutat mai în profunzime fiind femei, numai femei, şi am început şi discutam

mult mai profund si atuncea se ruşinau şi nu mai: hai, tu, ce discutăm aici. Le-am explicat că este

ceva normal, că trebuie să discutăm aşa ceva şi să învăţăm una de la alta, şi au acceptat, în timp.

[10]

Planificarea familială este chestiune mai delicată. Sunt persoane care, şi mai ales femeia

romă, foarte geloase. Şi atunci evit să discut cu soţii lor, mai ales despre aşa ceva. Deci probleme

sociale sau care se pot discuta, discut şi cu soţii lor, dar planificarea famililaă este o problemă

delicată şi nu vreau să supăr femeile rome, să spună cumva că: se dă la soţii noştri sau, nu ştiu, deci

nu, nu discut. La început, bineînţeles că eu la început când am lucrat cu ei, le-am adunat la mine

prima dată, le-am spus despre planificare familială, nici nu ştiau ce înseamnă, şi atuncea am

discutat cu ele. Nu numesc asta planificare familiară. Nu în momentul când le chem: haideţi să

discutăm despre noi, femeile. Sterilet, pastile sau chestii de genul ăsta. Şi atuncea mă înţelege mult

mai bine decât să mă duc la ele să le spun: păi planificare familiară, să-mi zică: cu ce se mănâncă?

Ele de obicei nu-şi doresc, da’-i fac. Cam aşa îi. Pentru că, bineînţeles, nu am reuşite întotdeauna.

Deci sunt multe persoane, care eu discut cu ele, îmi dă dreptate: da, mergem, facem şi nu face. Ştiţi?

Deci nu am reuşite tot timpul. Din contră, am foarte mult de luptat pentru a le convinge. Că n-au

chef, că de ce să-şi pună sterilet. În comunitate întâlnesc fete care au copii şi nu au soţi. Şi atunci le

explic: păi, eu nu sunt căsătorită, nu am de ce. Şi atunci încerc să le explic, că au de ce, că se

întâlnesc cu un băiat, le place. Lasă, până mă întâlnesc eu... şi deja gata, numai, nu discută.

Pastilele triregol, rigevidon sunt cele mai des folosite. Da, până acum li s-au dat gratuit, nici astea

nu se mai dau gratuit. Acum am discutat cu asistentul social şi cu doamna doctor, mi-a promis că

mă ajută, dacă vin femeile, şi chiar am promis că merg eu cu ele. Şi ne ajută primăria, deci ne

plăteşte steriletele. Ca să nu mai facă copii. Că deja au mulţi. [10]

Cu planificarea familiară, cu contraceptive, prima oară a fost greu, n-au vrut, ziceau că e

tradiţie. Nici contraceptive, nimic. Dar după un timp au început să accepte acest lucru. Deci putem

spune că în comunitatea romă cam 80-90% sunt protejaţi. Cu sterilet, cu injecţii. Ei şi-au dat seama,

că acest lucru este un lucru bun.Că noi i-am zis de foarte multe ori, de ce le trebuie atâtea copii?

„Câţi copii ai tu? Păi patru. Şi de atunci de ce îţi mai trebuie? Hai să mergem să rezolvăm asta”. Şi

atunci a fost greu pentru ei, până când am adus 3-4-5 femei. Şi hai şi tu, că nu doare, şi gata. Da’

între ei. Deci cu ele nu trebuie să fim agresivi. Le-am explicat şi atât. Şi după aia îşi dau seama. Că

dacă eşti agresiv, nu ai ce să faci cu ele. Deci trebuie să vorbeşti cu ele pe limba lor. Păi asta e

viaţa ei privată, deci eu le zic doar despre ce este vorba, care este avantajul, care este dezavantajul.

Dacă vrei, bine, dacă nu, nu. Niciodată n-am fost cu ele aşa, dacă vrei te ajutăm, dacă nu, nu. E

decizia lor. Bărbaţii, ştiu şi ei. Prima dată şi ei spuneau nu, nici nu vroiau să audă. Dar după aia

şi-au dat seama, după ani, că acest lucru este bun. [11]

Problemele de planificare familială chiar, foarte bine să ştiţi la Albac, chiar foarte bine a

mers. Am discutat foarte mult despre anticoncepţionale, chiar foarte multe s-or operat, altele îşi fac

injecţia aia care-i pă trei luni. Îi foarte bine. Deci nu se apucă să facă copii cu ciurda şi să n-aibă ce

să le deie. Sunt organizate, or înţeles... Aicea mai greu. Cam puţine femei or înţeles cu

anticoncepţionalele. Le-am explicat, or început să-şi mai ieie şi ele anticoncepţionale. Îs gratuite, da.

Le-am spus. „Mergeţi că-s gratuite”. Am vorbit şi cu tinerele despre fel şi fel. Fel şi fel. Dar nu sunt

tot timpul deschise. [13]

Până în acest moment am reuşit o schimbare, îmbunătăţire legată de prevenirea sarcinei,

deci majoritatea femeilor se duc şă-şi primească injecţia. Pentru că nu prea iau tablete, injecţia este

mult mai des folosită. Şi tabletele sunt gratuite, numai că sunt analfabeţi şi se gândesc astfel că e

mai comod cu injecţia, pentru că astfel ştii că ai primit-o odată pe trei luni şi nu mai ai treabă, iar

cu tableta există riscul să nu o iei în fiecare seară. Sunt şi persoane cărora le interzice soţul. Şi

astfel, fără acordul soţului se duc să primească injecţia. Asta-i tradiţia lor, copilul reprezintă

binecuvântare... Păi am organizat mai multe sesiuni de formare. M-am dus la ele în Groapă şi ne-

41

am întâlnit acolo cu femeile şi am discutat şi am încercat să le conving. Şi separat şi cu bărbaţii. Şi

până la urmă putea să vină cine vroia, şi femeia, şi bărbatul ca să înţeleagă în fine că nici aşa nu e

bun, pentru că erau femei care au avut doişpe-treişpe avorturi într-un an, deci... Astfel că erau

persoane cu care am ajuns la un acord comun la sfârşit. Păi sunt şi acum care tot aşa trăiesc, dar

majoritatea, 80 la sută dintre ele se duc să-şi primească injecţia. [14]

Ei nici nu ştiu ce e aia anticoncepţionale. N-ai cod numeric, nu poţi beneficia şi tot necăjitul

ăla se umple de copii. Iar să mergi ca să te lege, că se face gratuit, iar trebuie adeverinţă medicală.

De la CAS şi aşa mai departe. Sunt foarte multe acte. Şi atunci sigur că ţigăncile mai necăjite nasc

opt, nouă, copii, unul după altul. Sunt multe care n-au asigurare. Şi nici certificate, domn’e. Sunt

copii născuţi noi şi nu au acte... Nu mai există anticoncepţionale gratuite. Şi mai mult, singurul

dispensar, medic care le primea, era doamna doctor Sándor. Dar eu le duc la planning, sus acolo.

Trebuie să-şi ieie un test de sarcină pentru prima dată. Să şi-l cumpere. Şi atunci să-şi facă

analizele. Bine, acolo se face, te consultă. Nu ştiu din ce analize fac rapid. Şi primeşti medicamentul.

Şi după aia lunar, s-au trimis. Gratuit a fost, dar a fost o perioadă că nu mai au avut fonduri, şi

deocamdată nu se mai aude nimica. 15

Aveam femei care aveau probleme ginecologicee, îs foarte multe femei care nu şi-au făcut un

control de când au născut. Au câte 6-7 copii, ei nu ştiu nimic, săracile, ce îi cu ele, ce se-ntâmplă.

Mergeam cu ele la control, le făceam câte un control la ginecolog, la doamnele doctor pe care le

cunoşteam. Şi nu le cerea bani. Ea era o femeie foarte cumsecade, care mă ajuta, săraca, tot timpu’

cu ei, nu-mi lua bani pentru ei, că-i duceam. Şi cu altele erau care vroiau să nu mai aibă copii şi tot

în sprijinu’ ăsta îi ajutam iară. Şi luau, no, anticopcepţional, cum se zice... Se dădea gratuit...

Planificarea familială e foarte grea, că am auzit în alte locuri că sunt mediatori bărbaţi, da’ ce

poa’ să facă un bărbat? Dacă io, ca femeie merg acuma şi vin la dumneavoastră şi ştiu că sunteţi

mediatoare şi vă spun „Uite, am o problemă, am probleme foarte mari cu sarcina” sau „Am o

problemă că...” are o scurgere sau nu ştiu ce. Ce fac? Poa’ să-i spună la un bărbat aştea toate? Nu

poa’ să-i spună. Pentru că femeile rome au, cum să zic, pentru bărbaţi au o ruşine, nu poa’ să-i

spună la un bărbat, chiar poate nici la bărbatu’ ei nu spune toate problemele care le are. Pentru că

le e ruşine ca să spună. Şi atunci pentru o femeie poate-i mai uşor ca să-i spună la o femeie. Şi ele

săracele, tot timpu’, dacă aveau ceva, chiar şi cu sarcinile, io mai mergeam prin comunitate tot

timpu’ să văd care sunt însărcinate, care vor ceva şi mergeau cu mine, le-nscriam că erau foarte

multe care nu erau, săracile, înscrise la un doctor de familie. Tot pentru asta, că le era frică că n-

aveau asigurare. Nu ştiau că fiind gravide sunt asigurate. Am avut părinţi care aveau copii, săracii,

de 10-15 ani, cum să zic, şi mai micuţ, până-n 3-4 ani era. Şi ei spuneau că le treb’e asigurarea la

copii. Nu ştiau. După ce-am aflat de ei, m-am dus la ei şi le-am zis „Copiii au asigurare până la 18

ani. N-ai tu, ce asigurare să-i faci tu la copil?” ... le mai duc pe femei la spital, la Bega, aici mai

mult mă cunoşteau, acolo le duceam pe săracele şi le făceam câte un control, o ecografie, le făceam

să vedem cum îi cu sarcina, cum îi cu bebeluşu’. După ce se năşteau copiii, iară mergeam la ei să

vedem cum îs, îi duceam la vaccin, la astea. 16

În Budacul de Jos, când am ajuns în comunitate, singura metodă de contracepţie, ceea ce nu

era metodă de contracepţie, femeile, ca primă măsură au recurs la avort. Deci nu ştiau de existenţa

metodelor de contracepţie. Aveam fete în comunitate care aveau 30-35 de ani şi aveau câte 20 şi

ceva avorturi. Deci m-am îngrozit. Am avut 175 de femei cu vârstă reproductivă înscrise pe listele

medicului de planificare familială, până când medicul de familie a făcut acel curs prin care putea

beneficia de contraceptive gratuite să le distribuie în comunitate. Prezervative am început să

distribui cam în 2003. Până atunci a fost un cabinet de planning, la Bistriţa, da. Acolo le înscriam,

cele mai multe luau injectabilele. Pilulele combinate, Marvelonul, pastilele, injectabilele şi

prezervativele erau gratuite pentru toate femeile care erau din mediul rural, era contracepţie

gratuită. Pentru cele din mediul urban, trebuia să plătească cotă parte din ele, nu ştiu exact să vă

spun, că n-am avut, acolo n-am lucrat. Şi mai există pe Programul Naţional III distribuirea

dispozitivelor intrauterine, steriletele, care printr-un program, un medic specialist din cadrul

spitalului se ocupa de implantarea lor, cine vroia să beneficieze de un astfel de implant. Mai mult

42

foloseau injectabil, pentru că o parte din ele se fereau. Să nu afle vecina, să nu audă soţul, să nu ştie

soacra sau „eu am foarte multe probleme, greutăţi şi dacă uit o zi, două pastila, rămân însărcinată”

şi atunci convenea să fie o injecţie o dată pe trei luni şi numai avea grija zilei de mâine. Au fost

dintre ele care au avut probleme cu injectabilul, ba că nu aveau menstruaţie, ba că au dureri de cap,

ba că nu se simt bine. Acuma nu ştiu dacă toate problemele lor putem să punem pe seama

injectabilelor, dar o fost care chiar s-o simţit rău cu injectabilul. Steriletul se punea doar în cazul

celor care aveau un copil, doi, ca să nu apară sterilitatea. Le-am anunţat, le informam în comunitate

că există o paletă largă de contraceptive, că vor beneficia de gratuitate, unde să meargă, unde

găsesc. Chiar erau încântate că au posibilitatea prevenirii unei sarcini nedorite. Sau le mai duceam

acasă, le duceam la medic, erau consiliate, li se întocmeau o fişă şi spuneau ele ce doresc, după

care după 3 luni le duceam acasă, că nu aveau posibilitatea să meargă în oraş. Se plângeau că nu

au bani de maşină, de nu ştiu ce şi erau mulţumite că pot beneficia, că-s gratuite, că e o metodă

pentru prevenire. O fost şi din cadrul Protecţiei Copilului un astfel de program şi nu, nu vrut să

beneficieze. Ziceau că ”Noi o avem pe doamna noastră care se ocupă de noi, de ţigani şi noi cu ea

am colaborat şi nu, mulţumim, noi nu vrem.” ... dar aici în Budac sunt şi familii care sunt pe secte,

nu vor să folosească. Nici avortul nu fac. Şi atunci şi copiii au probleme de sănătate şi mamele, că o

sarcină purtată din an în an nu duce bine. Nici pentru mamă, nici pentru copil, trebuie să fie spaţiu

cel puţin doi ani. Le explic, le spun, dar ei vor să facă atâţia copii cât le dă Domnul şi nu vor să

beneficieze de nimica. Sunt câteva familii. Nu chiar aşa multe, dar sunt. [17]

MICRO-ISTORIA TRĂITĂ A MED IERII SANITARE

În acest capitol ne propunem să înţelegem instituţia medierii sanitare din punctul de vedere al

experienţelor trăite de persoanele care prestează această muncă sau, mai bine zis, care practică un

anumit mod de implicare în soluţionarea problemelor comunităţilor de romi de care ele aparţin şi de

participare la sistemul medical care ar trebui să le asigure efectiv dreptul la sănătate. Rolul lor de

mediere este marcat de momentele de tensiune, dar şi de satisfacţie resimţite datorită faptului că ele

aparţin ambelor lumi, fiind între cele două şi având loialităţi diferite, uneori conflictuale, faţă de ele.

Dar acest rol este structurat şi de poziţia lor în comunitate constituită la intersecţia între statutul lor

social şi genul lor, ceea ce le conferă atât abilitatea de a empatiza cu categoriile dezavantajate, cât şi

capacitatea de a fi critice faţă de modul în care cele din urmă îşi duc traiul în condiţiile date.

Fragmentele de interviuri prezentate aici au fost prelucrate în jurul următoarelor teme: (3.1.)

începuturile carierei, (3.2.) munca mediatoarei sanitare, (3.3.) relaţia cu instituţiile publice şi politice,

(3.4.) relaţia cu comunitatea de romi şi (3.5.) relaţia cu instituţiile şi cadrele medicale.

ÎNCEPUTURILE CARIEREI

Debutul în meseria de mediator sanitar în majoritatea covârşitoare a cazurilor a fost marcat

de relaţiile inter-personale formale sau informale pe care femeile în cauză le-au avut în comunitate şi

în afara ei. Ele au fost identificate drept persoane adecvate acestei meserii ori de filialele locale ale

organizaţiilor sau liderilor locali, ori de Direcţiile de Sănătate Publică. Dar şi mai important de

observat este faptul că implicarea lor în comunitate, prin această meserie, în vederea îmbunătăţirii

condiţiei romilor, a fost precedată de prezenţa lor activă (personală sau prin taţii şi soţii lor) în

comunitate. La rândul ei, această prezenţă a fost motivată de dorinţa lor de a ajuta şi de a genera

schimbare, aceasta fiind şi motorul lor principal în continuare. În acest sens, meseria de mediator

sanitar a instituţionalizat ceea ce ele, într-o anumită măsură, făceau în mod informal. Voluntariatul

lor a continuat o vreme şi după ce au finalizat cursurile obligatorii, au trecut cu succes de examene,

în perioada în care au aşteptat să se oficializeze postul de mediator sanitar. În acel moment au mai

fost confruntate cu o altă provocare: trebuiau să înveţe autorităţile despre ceea ce este mediatoarea

43

sanitară, dovedind prin contribuţiile lor că este nevoie de ele. Povestirile legate de acest moment al

carierei divulgă ceva şi din poziţia lor ca femei în comunitate. Observăm că ele au fost anunţate de

posibilitatea de a deveni mediatoare sanitare şi într-un final au fost acceptate ca atare prin rudele lor

masculine, taţii sau soţii. Fără acordul acestora, ele nu aveau recunoaşterea şi puterea necesară de a

avea acces la acest rol. Însă modul în care ele ulterior au umplut această meserie cu conţinut şi

semnificaţie specifică, chiar dacă a fost influenţat de concepţiile despre rolul femeii în comunitate, a

fost marcat de personalitatea şi competenţele lor. Şi mai mult, fragmentele de interviuri de mai jos ne

demonstrează că, din moment ce au început să practice această ocupaţie fără precedent şi fără model

în România, ele însele s-au schimbat şi prin asta au început să schimbe ceva în ideile tradiţionale

despre rolul şi abilităţile femeilor. Schimbarea personală nu se limitează doar la dobândirea unor

cunoştinţe formale din domeniul comunicării, al legislaţiei, al drepturilor omului sau al sănătăţii

reproductive, ci constă poate în primul rând în capacitarea lor ca femei, în creşterea stimei de sine, a

încrederii în puterea lor de a face ceva pentru alţii. Aceasta se datorează, în mare măsură, spiritului

în care s-a făcut formarea lor ca mediatoare sanitare de către Romani CRISS, organizaţia amintită în

toate relatările despre începuturile carierei. Cursurile la care au participat au fost în primul rând

ocazii de a se cunoaşte reciproc şi de a se auto-cunoaşte, de a stabili prietenii şi colaborări, de a

resimţi forţa solidarităţii între femei, datorită căreia mediatoarele sanitare, azi, sunt capabile să se

auto-organizeze şi să-şi apere drepturile.

Liderii noştri au mers la o şedinţă la Partida Romilor în Craiova şi le-a venit o adresă de la

Bucureşti că trebuie să angajeze un mediator sanitar în comunele cu peste 500 de persoane de etnie

romă. În fine, au venit băieţii, au venit la fratele meu, liderul era naşul nepoţelului meu. Şi l-au

întrebat pe fratele meu: “bă, pe cine să punem noi de mediator sanitar în comuna noastră?”, “cine

are liceul făcut?”. Şi el a zis “are şi sora-mea liceu”. “Nu ştiu dacă cumnatu-meu acceptă chestia

asta sau nu”. Că vedeţi dumneavoastră, noi ţiganii, cum suntem pe ziua de astăzi. Nu prea au

încredere şi sunt geloşi pe neveste romii. Înainte cu doi ani de zile am fost însoţitoare la un

handicapat. Am avut şomaj, am intrat în şomaj cu 10 clase şi după aia imediat mi-am făcut carte de

muncă la persoana respectivă. A venit cumnata mea la mine la poartă şi mi-a strigat râzând „vrei să

te angajezi?” Şi eu am zis “Ce? la ce?”, şi-a zis “la noi la dispensar să anunţi lume”. Ea n-a ştiut

ce detalii să-mi dea. Şi am râs. “Faceţi mişto de mine, ce chestie e asta, eu nu cred”. Am intrat în

casă şi mi-am zis, ar fi bine să mă angajez, mi-ar place să fiu angajată, da’ nu stiu ce e asta, dar

dacă soţul mi-acordă o şansă, şi eu sunt de acord cu chestia asta. În fine, l-am chemat pe soţul şi l-

am întrebat. A venit şi fratele meu şi a zis “Nu râde că o să vină liderul de partid la voi să vă întrebe

de chestia asta”. Fratele meu a văzut că soţul meu parcă se agitase, parcă se ruşinase de chestia

asta, nu prea era el de acord. Şi, peste două ore a venit şi fratele meu ăl mare şi unchii lui, el nu are

părinţi, soţul meu şi nici eu, suntem amândoi orfani de părinţi. Familia a făcut o şedinţă şi atunci au

căzut de acord ca eu să fiu angajata ţiganilor, romilor cum se spune... Mie nu-mi venea să cred că

din toată comuna de etnie romă de 850 de persoane, prima femeie angajată în Caraula să fiu tocmai

eu… După asta am mers la un curs de formare organizat de Romani CRISS. Foarte, foarte mult ne-

au folosit cursurile astea. Ne-au şi dezgheţat puţin la creier. [1]

Activez ca mediator sanitar din 2004. Din iulie până în septembrie am activat neformată să

spunem, dar înainte de asta, în 2002, 20 zile am suplinit o altă doamnă mediatoare, prima doamnă

mediatoare sanitară din judeţul Neamţ, în municipiul Piatra-Neamţ... Prin 1998 am renunţat la un

posibil post la o fabrică de vopsea, din cauza problemelor de sănătate ale copilului. De data asta

mi-a venit o solicitare din partea biroului prefectural şi al biroului de sănătate publică să vin să

substitui colega. Ea, când a auzit că eu am mers pe post, a solicitat să revină în activitate... În 2004

m-a sunat un domn doctor la primărie, eu nu aveam telefon. Aşa am aflat că venise „Doctorii

Lumii” cu un program de anti-tuberculoză. Nu mă gândeam că o să aibă foarte mare succes şi o

foarte mare continuitate programul respectiv. Am venit şi i-am spus lui soţului meu că uite trebuie

să plecăm la un curs cu formatorii de la Romani CRISS, la Sfântu Gheorghe, dacă vreau să lucrez

ca mediator sanitar, trebuie sa fiu formată şi că cursul durează o săptămână, cel puţin. Poftim? Să

fii plecată de acasă o săptămână? Să îţi laşi copiii? Asta a fost prima motivaţie a lui, dar Dumnezeu

44

ştie câte motivaţii mai stăteau în spatele concepţiilor lui de ţigan adevărat din Crăcăoani. În fine,

am plecat, şi pe urmă am avut multe alte cursuri, formatori am avut pe comunicare şi legislaţie, pe

sănătatea reproducerii, pe tuberculoză, pe advocacy şi lobby, pe bolile cu transmitere, bolile

digestive, cum ar fi hepatita, măsurile de igiena, noţiunile elementare practic.[2]

Lucrez ca şi mediatoare sanitară de aproximativ 8 ani de zile. Am fost recomandată de

cineva de la Partida Romilor atunci, care o avea pe soţia dânsului aici în comunitate, ea făcuse

şcoală de asistente medicale. Şi înţelegându-mă foarte bine cu ei, m-au recomandat dânşii. Am mers

apoi la cursurile Romani CRISS. Am învăţat cu ce se mănâncă această mediere sanitară că. vă daţi

seama, că prima dată ne-am dus, chiar nu ştiam despre ce va fi vorba, sinceră să fiu nici după ce am

plecat de-acolo n-am fost foarte convinsă că ştiu... Că am înţeles perfect. Am învăţat foarte multe

lucruri despre comunicare, foarte mult schimb de experienţă, fiecare vorbea despre comunitatea sa,

ne-am acomodat puţin cu aceste lucruri... După cursuri ne-au preluat DSP-urile, ne-au chemat

pentru a semna contractele, nu ştiau nici ei foarte bine cu ce se mănâncă acest lucru, noi încercam

să le explicăm cât de cât, n-au înţeles nici ei foarte bine, au ştiut că trebuie să semneze aceste acte…

Şi după aceea a urmat mersul în comunitate, care nu a fost deloc uşor atunci la momentul respectiv.

[3]

Şi în 2007 am început să lucrez ca mediatoare sanitară. De la dl preşedinte de partid am

aflat despre acest post. A spus că Romani CRISS-ul formează şi ar fi bine să particip şi eu la cursul

respectiv, de fapt am dat înainte un examen la Direcţia de Sănătate Publică. Înainte de a face cursul

de formare s-a scos la concurs în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică un post de mediator sanitar

pentru comunităţile de romi din Craiova. Am participat... am câşigat.. m-am angajat, mi-am

continuat treaba pe care o ştiam deja... Apoi în februarie 2007 am fost formată cu acte în regulă ca

mediator sanitar, de oamenii de la Romani CRISS. Am participat la cursul de formare, am luat

examenul, am obţinut şi diploma... La curs ne învăţau cum să comunicăm cu persoanele, cum să-i

abordăm... Nu pleci aşa la om acasă şi zici: Sunt mediator sanitar şi gata vreau să te înscriu la

medicul de familie. Trebuie să ştii să faci o introducere, să câştigi încrederea omului, să fii

confidenţial. Nu te apuci să afli ceva de la o casă, te duci la casa următoare şi spui: uite ăla are nu

ştiu ce probleme de sănătate are sau aşa mai departe. Ne-a învăţat cum să catagrafiem, ne-a dat

nişte formulare pentru catagrafierea populaţiei, luarea în evidenţă a persoanelor de etnie romă din

comunităţi... Datele au fost centralizate. Catagrafierile pe care le-am făcut până acuma le-am dat

Direcţiei de Sănătate Publică. Şi pe urmă au mai fost şi alte cursuri. Pe partea juridică mai mult în

sensul cum s-ar putea înscrie persoanele la medicul de familie, cum se poate obţine un certificat de

naştere, toate, o înregistrare tardivă, toată procedura... Am mai avea nevoie pe partea medicală de

cursuri de formare, eu ştiu, cu privire la metodele contraceptive să ni se spună mai multe. Eu

colaborez şi cu doamnele doctor de la cabinet de planning familial şi mai sunt aşa informată. Mi se

dau pliante care merg în comunitate şi discut cu beneficiarii... Eu pot să spun că activez ca mediator,

da bine, fără acte în regulă, fără să fiu angajată, din anul 2000 în cadrul organizaţiei romilor

cărămizari. Încă de atunci îi ajutam în privinţa actelor de identitate, înscrieri la medicul de familie.

Mai târziu, pe partea juridică pentru înregistrarea tardivă a certificatelor de naştere... Îl cunoşteam

pe preşedintele de partid şi fiind, preocupându-mă problemele romilor şi văzând că într-adevăr este

nevoie de cineva care să-i ajute şi să întindă o mână de ajutor, am preferat să fac voluntariat. Mai

târziu am aflat despre medierea sanitară... Practic făceam acelaşi lucru fără să ştiu că ea se

numeşte mediere sanitară. [4]

Eu lucrez de şase ani ca mediator sanitar, această muncă a fost foarte importantă pentru

mine deoarece m-a transformat şi pe mine ca femeie, ca mamă, cunoscând anumite lucruri prin

cursurile pe care le-am avut. Şi persoana mea s-a schimbat foarte mult. Doresc ca să se facă în

continuare cursuri, pentru că mergând în comunitate trebuie să fim bine informate ca să putem să

ducem informaţia pe care o primim noi, să o ducem şi celorlalte femei, care şi ele la rându’ lor

aşteaptă de la noi ca să poată să cunoască şi ele anumite probleme de sănătate pe care le întâmpină.

Sora mea lucra la Protecţia Copilului.. Şi mergeam, ca să nu meargă singură, mergeam şi io cu ea

s-o ajut. Şi mergeam cu ei pe teren şi azi aşa, mâine aşa şi pe urmă am auzit că se vor înfiinţa nişte

posturi de mediator sanitar, care se vor ocupa cu romii, în general cu mama şi copilu’, şi aşa prin

45

ea am, am aflat de cursu’ ăsta. Am făcut primul curs la Buftea apoi am mai făcut şi alte cursuri. La

cursuri ni s-a spus despre gravide, despre cum să comunicăm, cum să comunicăm cu autorităţile

locale, cu cadrele sanitare. Asta mi-a folosit foarte mult, foarte, foarte mult. Pentru că înainte, când

am mers în comunitate, nici nu prea ştiam ce să le spun mămicilor, nu prea ştiam. Acuma io sunt şi

mai în vârstă şi deja am trecut peste faza asta cu copii mici şi sigur că o fost foarte interesante

pentru mine ca să pot să le duc informaţia şi lor. [5]

Eu locuiesc în comunitate, nu era nici o persoană înaintea mea . Deci atunci au fost formaţi

şi primii mediatori sanitari din Vaslui, în mai 2005. Era nevoie aici de mediatorul sanitar în primul

rând pentru că este una dintre cele mai problematice comunităţi din toate domeniile, social, sanitar,

educaţional şi chiar necesita o persoană de încredere pe care ei se puteau baza. În cercul acela

vicios, toate se adună. Despre postul de mediator sanitar am aflat de la liderul local. Iniţial nu ştiam

despre ce este vorba, dar la mine era centru să zicem aşa, deci toată lumea, poliţia, primăria, toată

lumea care avea o problemă şi căuta pe cineva, venea la noi. La noi acasă avem un bar. La început

am fost la interviu la ASP. Am dat un examen, s-a luat pe baza dosarelor de studii. Apoi a urmat un

curs de formare de aproape două, aici la Vaslui a fost formarea şi apoi am fost angajate de către

spitalele judeţene. Pe atunci am făcut cunoaşterea comunităţii de către mediatori, catagrafierea.

ASP-ul a organizat cursurile, pentru că eram penultimul judeţ unde nu existau mediatoare medicale

primare. Şi pe urmă, noi am avut şi privilegiul de a fi formaţi de formatorii de la Romani CRISS. Ne

adunam, aveam subiecte despre diferite teme şi discutam despre astea. Cred că ar mai fi fost

necesare cursuri cu legislaţia, cu protecţia copilului, chestii pe care noi le întâlnim în comunitate. [6]

Până acum, am fost patru mediatoare şi acuma am rămas doar eu şi încă o colegă. Eu

lucrez din 2007. A venit prima dată la mine domnul profesor din Târgul Frumos, preşedinte la

Partida Romilor şi m-a întrebat prima dată: „câte clase ai?” Zic douăsprezece.”Ai bacalaureatul

luat?” Zic, da. „Păi se angajează cineva ca mediator sanitar”. Şi atuncea nu puteam, aveam o fetiţă

mică, dar după aia am cerut eu să fiu angajată şi o fost de acord. La început aşa o fost, doar cu

liceu, apoi s-a mai răspândit şi au mai angajat şi cu opt clase şi cu zece. [7]

Eu de la început am fost, am făcut două cursuri de formare, primul pentru a obtine diploma

de mediator sanitar şi încă unul la spitalul de recuperare la spitalul Nicolina. Sunt mediator sanitar

din 2002. Am fost anunţată tot de preşedintele Partidei Romilor. Tata l-a cunoscut. Şi am luat

legătura cu el şi am făcut cursurile la Iaşi. Apoi am mers, am dat un examen. După curs, întâi am

făcut o lună de voluntariat. La început nu am fost primită bine, nu pot să zic că era doctoriţa de vină,

că mai era asistenta din sat şi ea mi-a făcut mai multe probleme. Dar m-o chemat într-o zi, asta la

început, cică să vin mâine la dispensar. M-am dus la dispensar, la cinci minute a apărut poliţia. Că

cu ce ocazie umblu eu în comunitate? Că nu am acte, adică neavând diplome cum să mă angajez?

Păi i-am spus: ”o să îmi vină diploma peste câteva zile, o să fiu angajata Direcţiei de Sănătate. [7/2]

Activez din 2005. Am făcut cursuri la Brăila cu formatorii de la Romani CRISS. Pur şi

simplu m-au luat prin surprindere... Ştiam de mult de cursurile astea, dar... io am lucrat în alt

domeniu, am lucrat ca magazioneră la o firmă de construcţii, am născut şi nu m-am mai angajat

acum că am avut grijă de fetiţă şi în timpul ăsta erau cursurile de mediator. Visul meu a fost

întotdeauna să ajut oamenii. Preşedintele Partidei Romilor a insistat foarte mult pentru cursurile

astea de mediator la Râmnicu-Sărat. Înainte au fost alte fete mediatoare, dar au plecat din ţară şi au

rămas locurile libere şi dacă s-au eliberat locurile, atunci am participat noi. La curs baza a fost

planning-ul, şi metodele de contracepţie. După curs reprezentantul Partidei Romilor a mers cu noi

la Buzău şi dânsu’ ne-a prezentat la DSP. Şi am fost repartizată unui medic de familie. Doamna

doctor mă cunoştea dinainte că eram cu fetiţa înscrisă la dânsa... Deja aveau probleme în cartier şi

i-a părut foarte bine dânsei în momentul în care a văzut că o să-i vină cineva în ajutor. [8]

Din 2002 şi până în prezent sunt mediator. Totul a început prin cursul de formare a

mediatoarelor de la Iaşi cu Romani CRISS-ul. De cursurile acestea am aflat de la tata. De la o

şedinţă la care a fost el prezent. Fiind un proiect susţinut de Partida Romilor la vremea aceea dacă-

mi aduc bine aminte… şi doreau să trimită trei mediatoare, trei fete din Gorj pentru cursul de

formare mediere. Direcţia de Sănătate Publică mai scotea încă 10 locuri la formare de cursuri de

46

mediatoare sanitare şi atunci se înscriseseră cam 20 şi ceva de persoane. Temele au fost măsurile de

prim-ajutor, drepturile asiguratului, comunicarea, care era de bază. Interesante, chiar mă simţeam

bine în mijlocul lor pentru că mie mi-a plăcut foarte mult să lucrez în domeniul sanitar, eram

interesată foarte mult de toate bolile din lumea asta, să ştiu despre ele, despre întrebuinţarea

medicamentelor, despre tratamente, deci chiar mă simţeam în largul meu când am făcut cursurile

acelea. Acum mai mult mi-aş dori un curs despre anatomia omului, dar asta nu ţine de noi, de

mediatoare. Eu am postliceala de farmacie, mulţi chiar mă întreabă “ce medicament să iau, uite mă

doare-n gât” sau “uite mă doare burta, ce să iau?”, “ce-i dau la copil”. Injectii n-am voie sa fac,

imi pare foarte rău... Am mai avut curs şi pe drepturile omului. În 2007 nu am mai fost chemată, în

2008 am revenit la serviciu după maternitate. Înainte să fiu angajată, am făcut voluntariat 7 luni

înainte. [9]

Avem un lider în comunitatea noastră, trebuia angajată o mediatoare sanitară pe comuna

Homorod şi a venit la sora mea, deci nu la mine, la sora mea, a angajat-o pe ea şi atunci, prin ea,

am aflat de acest program. Avea sora mea, nu numai Homorodul îl avea, avea şi Cuciulata, Hoghizu.

Şi atunci, mergând pe teren cu ea, am considerat că aş fi bună şi eu ca mediator sanitar. Mergeam

tot timpul cu ea, am văzut cum merg lucrurile şi mi-a plăcut foarte mult. Deci chiar m-a împlinit

lucrul ăsta. Asta mi-a schimbat viaţa. În bine. Cum a selectat-o? Eram prieteni de familie şi a

considerat el că e o fată isteaţă, pentru că este. A lucrat ca mediatoare şi ea până anul trecut, a

renunţat la post din cauza mea, mi-a lăsat mie postul la Homorod. Lucrez de trei ani ca mediatoare.

Am lucrat prima dată pe Buneşti, era foarte greu să ajung în comunitate. Păi este 28 de kilometri.

Am fost la mai multe cursuri de formare. [10]

Păi atunci în 2000-2001, nu pot să vă spun sigur, a fost demult, a fost o doamnă, ea s-a

ocupat de asta. Şi atunci, desigur, Jóni Géza el s-a ocupat de comunitatea romă. Deci cu el am luat

legătura şi atunci a venit aici şi a început un curs la care am participat şi eu, am fost mai mulţi. Dar

când cursul noi am început deja să lucrăm. Încă nu se ştia de postul de mediator sanitar. Dar noi

am pornit, am catagrafiat. Un fel de muncă de voluntariat. Dacă se începea să fim pregătiţi deja. În

2000-2001 a început acest curs şi apoi eu am început în 2003-2004. Deci a trecut un an până m-au

angajat, timp în care am lucrat ca şi voluntară. După care ne-au angajat. Şi au mai fost după noi.

Se poate zice că aici în împrejurimi sunt mediatori sanitari peste tot. Am început munca în 2004 în

Gheorgheni, dar a fost greu din cauza navetei. A fost greu, am făcut naveta timp de câteva luni,

după care au găsit o persoană din localitate, şi eu am venit în Miercurea Ciuc. La început a fost

greu, pentru că nimeni nu ştia în ce constă această muncă. Au înţeles destul de greu. Ei bine, i-au

luat un an, un an şi jumătate, până când şi-au dat seama că acest lucru le este bine. Deci, este în

beneficiul lor. [11]

Noi lucram la ciuperci. Deci lucram la un patron, unde se usca, se sorta, se curăţa. Pentru

că locuri de muncă în Huedin nu prea sunt. Soţul lucra la primărie, deci la Ecologie cu muncitori.

Era şi la Partida Romilor. Dar mă rog, nu era înscris aşa, numai ajutat. Ca şi un fel de secretar.

Pentru că dânsul deja are pregătire. Şi au fost anunţaţi, Primăria Huedin, că vine Romani CRISS.

Nu s-o ştiut pentru ce. Că o să fie aici ceva femei sau mame, care aveau mai mulţi copii, pentru un

curs de calificare pentru romi. Într-adevăr, eu stăteam afară în faţă la primărie, şi venisem de la

lucru, lucram câte trei, şase ore. Eram plină de afine pe mână. Şi spunea cineva: ‚Ce faci?’. Că ar fi

ceva şedinţă a lui nu ştiu cine, din Cluj. Nu ştiam nimic. Şi zice: ‚Hai şi tu acolo, cum stai tu jos?’

Erau alese două fete. Am stat de vorbă cu fetele, cu primarul. Toate fetele s-au speriat şi au zis că

ele nu vor la şcoala asta, să li se facă cursuri, nu vor, au refuzat. Zice soţul meu: vreau să mergi tu.

Zice, că ştiu, că ţie îţi place. Zic eu, m-aş duce, că mie îmi place, orice îi nou, imediat mă ataşez, mă

pun la învăţat. Şi oricum zice, se caută femeile rome care au mulţi copii şi nu ştiu ce. La primul

consorţiu, după ceilalţi, zicea soţul, că eu îmi aleg soţia, pentru că ştiu că merită şi ştiu că merge la

şcoală’. Şi a mai fost aleasă încă o doamnă. Deci tot la vot. Şi a doua zi trebuia să mergem. Da,

astăzi au venit şi mâine la şcoală. Alealtă colegă, deci trebuia să-mi fie colegă, nu a venit. A crezut

că numai se face ştiţi, un curs şi nu o să fie angajată. Mi-a plăcut foarte mult. Normal că n-am ştiut

pe atunci ce va însemna. Soţul m-a lăsat la poartă şi la culoar am intrat înăuntru. Şi am făcut într-

adevăr cursul. Au fost nişte cursuri şi am avut un profesor foarte sever. Şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut

47

enorm. A fost foarte bine. Deci s-a dat şi examen, s-au dat teste. Mi-a plăcut. M-am simţit foarte

bine în… Şi după ce am terminat noi, ne-au chemat la DSP. Direcţia de sănătate.. Mă duc şi acolo,

a vorbit cu noi şi multe lucruri, ni s-a explicat ce e. Mă rog, unii am ştiut, unii nu. Că am fost opt. Pe

atunci încă nu existau posturi de mediator sanitar la noi. În data de 4 octombrie 2006 mi-am depus

cerere. Şi asta a fost şi după ce nota ai primit-o la examen şi după aia s-o luat şi aia. Deci a fost

bine. Mă rog, dar nu putem zice nimic că aproape toţi am fost angajate. Şi în data de 9 octombrie,

chiar ne-a chemat doamna directoare la Cluj. Zice ”te rog frumos să mergi mâine la Spitalul

Huedin şi să aştepţi prin fax angajarea”. Domnul director râdea, nu ştiau ce e aia mediator sanitar.

Până nu văd fişa postului, eu nu ştiu, ce este’. Eu mă simţeam prost, îmi aplecam capul. Las’ să zică.

Aşteaptam angajarea. Stat acolo. La ora două a sosit. Când m-au angajat prima zi, am stat toată

ziua la spital. Şi am început să lucrez după cărţi. Adică am început catagrafierea romilor. Dar am

făcut-o cu soţul, pentru că singură îmi era foarte greu. Noi am catagrafiat atunci 900 şi. Dar la noi

îs mai mulţi romi. Dar fiindcă îs plecaţi din ţară, nici cum nu i-am putut catagrafia. Am făcut un

tabel cu cei care nu au certificate de naştere. Erau mulţi încă pe atunci, care n-aveau acte de

identitate în 2006. Puteţi să întrebaţi de la DSP. De acolo s-a pornit toată treba că Huedin era la

pământ cu actele. După carte, vă spun, am făcut totul. M-a ajutat soţul foarte mult, că singură nu

puteam, că plângeam la multe uşi. Mă credeţi. [12]

M-am angajat de trei ani ca mediator sanitar în urma unor cursuri pe care le-am făcut la

Alba Iulia. Mi-a fost foarte greu. Am făcut liceul, seralul l-am făcut, deci am făcut 10 clase la zi,

după care m-am înscris la liceu şi am continuat. La protecţia mediului. În trecut, atunci în perioada

aia când eram la şcoală mă tot gândeam ce să fac. Mi-era foarte greu, trei copii, divorţată. Am

plecat din Zlatna, am plecat cu hainele de pe mine cu trei copii... Am venit la părinţi, eram foarte

dezamăgită, descurajată, n-am ştiut ce să fac, unde să mă angajez... Cea mai mică avea 5 ani. Mi-

era foarte greu şi ce să zic, mulţumesc la doamna de la prefectură că ea o fost cu iniţiativa. Ea l-o

sunat pe taică-meu. Taică-meu fiind liderul romilor din zona munţilor Apuseni. O sunat pe taică-mio,

zice: ştiu că aveţi o fată, zice, n-ar vrea cumva să intre mediatoare? Că ştiu că ea e mai învăţată pe

acole. Ea-i mai cu scaun la cap. Şi zice „dar cum să nu.”.. Şi mi-o spus data, tot m-am pregătit, m-

am pregătit foarte bucuroasă şi m-am dus. Şi chiar mi-o plăcut cursurile , o venit CRISSu. Or fost

14 femei la curs. Or întârziat cam un an de zile după curs cu angjarea. Ziceau că n-au fonduri. În

2007 m-au angajat. Parcă-mi crescuse inima de bucurie, zic, vreau să fac şi eu ceva. Mi-au zis, nu

ştiu ce să spun, ce să fac, te angajez zice, cred că voi ştiţi ce aveţi de făcut... Ei nu ştiau acolo. Şi

nici nu m-or întrebat, deci n-or fost interesaţi. Un singur medic m-o întrebat, dar ce-i asta, ce-i

mediator sanitar. I-am explicat ce şi cum... Şi m-am apucat de lucru. M-am dus pe teren... deci în

prima zi mi-am făcut actele, tot. Mi-am adus diploma de liceu că atunci gătasem. Şi am plecat, cum

să zic, am plecat la luptă cum s-ar zice. [13]

Am lucrat şapte ani ca mediator sanitar. Nu mai lucrez de un an şi jumate, deci începând de

anul trecut din august. Pentru că anul trecut am început să lucrez în învăţământ. Din 2002 am fost

mediator, am fost printre primii. La început am fost numai câteva. Aici din judeţ am fost numai eu şi

o doamnă. Acum sunt mai multe. Am participat la mai multe sesiuni de formare, am participat la

cursuri, am făcut ăla, sănătatea reproducerii, şi până la urmă am ajuns să fim şi formatori de

mediator sanitar. Am avut o grămadă de examene, tot. În 2002 nici nu ştiau ce şi cum, care o să fie

responsabilităţile noastre, au fost foarte multe probleme legate de angajarea noastră, pentru că nu

ştiau în ce categorie să ne pună. Ne-a fost foarte greu. Până ce s-au obişnuit şi în spitale, peste tot.

Pentru că, până la urmă, ajutorul nostru e benefic şi pentru ei, pentru primar, pentru toţi. Încet-

încet s-au obişnuit cu toţii. Dar au fost multe, foarte multe probleme. Aici noi am fost angajaţi ca şi

asistenţi comunitari, dar am avut un salar foarte mic, un salar minim, patru- cinci milioane. Ultima

oară, anul trecut când am terminat am avut un salar de şase milioane cinci sute de mii. Deci de aia

am zis că nu mai vreau să fac, pentru că nu-i de ajuns şi de aia m-am dus în învăţământ. [14]

Acum 5 ani am început să fiu mediatoare. A început programul ăsta. Educaţia în ceea ce

priveşte sănătatea romilor, sprijin, comportamentul şi colaborare cu medicul să se poată descurca

şi romul analfabet. Şi noi am fost angajaţi şi instruiţi pentru a fi puntea între bolnav, persoană şi

medic, instituţiile. Că nu numai de sănătate ne ocupăm, ci şi de instituţii. Nu mai ştiu de unde am

48

aflat despre cursul asta. Sunt responsabilii comunităţii. Preşedinţii, da? Preşedinţii, şi atunci cred

că ei mi-au spus. Şi am fost selectaţi, cei care au şcoală. Asta a fost prima condiţie. Cealaltă

condiţie a fost, cum să zic? Ca în oraşul în care ai locuit, ca oamenii să fie obişnuiţi cu tine... Nu noi

am fost prima tură de şcolarizaţi, ca mediatori sanitari. A doua am fost. Am făcut cursul. Romani

CRISS-ul a organizat, de la ei avem diplomele. Dar DSP-ul era în bază cu prefectura. Un an de zile,

voluntariat am făcut. Că n-au venit diplomele, că nu ştiu ce. Un an de zile am lucrat pe cont propriu.

Că n-am avut încotro. După aia...doi ani de zile am fost la DSP, doi, trei, nu mai mult la ei. Şi

acuma am venit numai la primărie. [15]

Io am început în 2006. Doi ani de zile am fost ca voluntar. O doctoriţă în ginecologie m-a

ajutat foarte mult. Ăştia doi ani de zile, cât am fost voluntar nu am făcut cursuri. Dup-aia, în 2006,

la Cluj am mers şi am făcut cursu’ ăsta de mediator, după care nu mai ţin chiar minte bine, o

săptămână, cât ne-a acceptat, ne-a dat diplomele, tot, şi dup-aia am început să lucrez la DSP, la

Direcţia de Sănătate. Eram două mediatoare în Timişoara. În Lugoj mai sunt încă două...[16]

În 2000-2001 am beneficiat de un proiect, proiect al Direcţiei de Sănătate Publică, DSP-ului.

A fost un proiect pilot al acestui program de mediere sanitară. Am fost cooptată de către asistentul

medical de la Pietriş-Cetate, că pe vremea aia nu era despărţită comuna, era comuna Cetate cu 7

sate apărţinătoare. El m-a dus să particip la această instruire, la acest curs, era un proiect

Phare, ”Discriminare pozitivă versus ignoranţă”, dar era pe programul de mediere sanitară, formal

primind mediatori sanitari din judeţ. Medicii din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică, mai exact

Departamentul Promovarea Sănătăţii, ne-au spus că ar fi posibil să fim angajaţi, dar nu ne pot

spune când şi cum, şi să aşteptăm că ne ţine la curent. În cadrul Prefecturii activa un bejerist, cum îi

spuneam noi, el ştia de existenţa locurilor, a posturilor de mediator sanitar sau tot ceea ce era

destinat pentru romi. Colega mea a participat la Iaşi în 2002, la formarea celor de la Romani CRISS,

după care în octombrie s-a angajat, în 1 octombrie. Eu şi o altă colegă de la Budacu de Sus, care

deserveşte municipiul şi două cartiere aparţinătoare de Bistriţa, am fost angajate cu 15 zile mai

târziu, dar prin legătura doamnei din cadrul Prefecturii. Ni s-au trimis dosarele la Bucureşti, la cei

de la Romani CRISS, am fost acceptaţi, după care am fost angajată. Am fost angajată la Spitalul de

Urgenţă Bistriţa. Pe carte de muncă nu ni se spune ”mediator sanitar”, se spune ”instructor de

educaţie sanitară”. Partea proastă e că noi suntem angajaţi pe perioadă determinată, încă din 2002

şi suntem deja în 2010. [17]

MUNCA MEDIATOAREI SANITARE

Meseria de mediator sanitar diferă de majoritatea ocupaţiilor din România şi de muncile

plătite pe care femeile le-au făcut înainte, în sensul că necesită o prezenţă permanentă în comunitate.

Chiar dacă are o fişă de post, datorită faptului că grupurile de romi deservite au o multitudine de

probleme interconectate, dar şi datorită nevoii de a câştiga şi menţine încrederea oamenilor în ele,

programul zilnic al mediatoarei sanitare se adaptează cerinţelor curente şi, de multe ori, nu se

rezumă la cele opt ore obligatorii. Printre atribuţiile strict legate de acest post se află în permanenţă

catagrafierea comunităţii, informarea oamenilor despre modalităţile în care se dobândeşte statutul de

asigurat, înscrierea lor la medici de familie, asigurarea contactului între comunitate şi medicul de

familie, educaţia pentru igienă, informarea comunităţii despre vaccinurile obligatorii şi alte campanii

de vaccinare, dar şi despre accesul la serviciile de planificare familială. Dar pe lângă aceste atribuţii,

de multe ori mergând efectiv cu oamenii la instituţiile în cauză pentru a le rezolva problemele,

mediatoarele sanitare mai facilitează accesul pentru obţinerea actelor de identitate (certificate de

naştere, cărţi de identitate, înregistrarea tardivă) dar sunt implicate şi în campanii pentru dezvoltarea

infrastucturii în zonele unde sunt situate comunităţile (asfaltare, introducerea apei potabile, a

curentului). Pentru ca munca lor să aibă rezultate, mediatoarele sanitare colaborează nu doar cu

comunitatea şi cu medicii de familie, ci şi cu persoane din instituţii publice şi medicale locale şi

judeţene, primării, direcţii de sănătate publică, protecţia copilului, Sanepid, spitale, cabinet de

planificare familială, poliţie. Mediatoarea sanitară nu doar rezolvă, deci, probleme, ci le şi identifică

şi îi implică şi pe alţii în soluţionarea lor. Nu doar mediază, ci şi generează schimbări în actorii între

49

care sunt punte de legătură şi în relaţiile dintre ei. Nu doar pune în legătură, ci şi crează şi susţine

aceste legături. Este agent de schimbare, un pol al activismului rom de la firul ierbii. Este o meserie

care necesită implicare şi sensibilitate personală maximă din partea celei care o practică, dar şi

sacrificii, pentru că necesită şi muncă voluntară în sensul cel mai generos al cuvântului. Este o

muncă care, precum spun mediatoarele noastre intervievate, nu se face de dragul venitului oricum

foarte mic pe care îl generează, ci care trebuie în primul rând iubită. Satisfacţiile sale, umbrite de

dezamăgirile legate de sentimentul neputinţei în faţa realităţilor crunte şi nepăsării instituţionale,

sunt cele legate de relaţionarea cu oamenii, de bucuria resimţită în faţa bucuriei lor de a-şi vedea

viaţa un pic mai bună decât ar fi fără mediatoarea sanitară de lângă ei.

Lucrez de 8 ani ca mediator sanitar. Îmi place ceea ce fac. Munca mediatorului sanitar e un

pic grea datorită faptului că toata ziua suntem pe teren. Când e căldură, când plouă, noi suntem

mereu pe teren şi am 850 de persoane în comună… M-am dus şi am făcut catagrafia la fiecare

domiciliu. Şi evidenţa femeilor la vârstă reproductivă, de la 14 la 44 ani. Noi catagrafiem în fiecare

an. Le-am explicat oamenilor, nu e aşa cum spuneţi dumneavoastră, eu nu sunt asistentă, rolul meu

e de a vă explica cum se transmite o boală, cum trebuie să fie omul protejat, cum trebuie să mâncaţi,

cum trebuie să aveţi igiena personală… Nu am timp, nu sunt obişnuită să stau, sa fiu relaxată…

Dimineaţa plec la opt fără zece la cabinet, stau două ore la cabinet. Doi medici de familie avem.

După aia iau asistenta, mă duc pe teren cu ea, vedem la persoanele cu TBC dacă şi-au luat

tratamentul la timp. La bolnavii hipertensivi le ia tensiunea asistenta medicală, bineînţeles că eu

stau cu ea şi o duc unde trebuie… Cea mai plăcută amintire din viaţa mea este când ne-am dus la

Mamaia la curs. Chiar n-am fost niciodată şi eram fericită, eram extraordinar de bucuroasă când

am primit telefonul respectiv şi atunci am zis că azi nu mai fac absolut nimic. Asta a fost cea mai

frumoasă amintire din viaţa mea. În rest, stres mare în fiecare zi, comunitatea, munca de acasă,

gătitul, spălatul şi aşa mai departe. [1]

În cele 20 de zile de voluntariat, înainte să mă angajeze, eu întotdeauna am fost persoana

care a căutat să se informeze şi să-i informeze pe ceilalţi. Şi aveam noţiuni cât se poate de obişnuite

de nivelul unei mame, nivelul unei femei tinere. Pentru început am identificat femeile la vârsta

reproductivă care îşi doreau o măsură de contracepţie. Aşa am considerat eu, cred că era problema

mea de la acea vârstă personală. Şi încercam să împărtăşesc din experienţa mea, activam neformată.

Am contactat cabinetul de planning familial din Piatra Neamţ la spitalul judeţean şi am programat

femeile pentru consiliere ca apoi fiecare împreună cu medicul să hotărească ce măsură

contraceptivă va utiliza. Am anunţat primăria din Piatra Neamţ, am sesizat că la blocurile

respective este neapărată nevoie de deratizare. Am verificat vaccinurile copiilor şi trebuie să vă

spun că era aşa o uimire pentru medicii de familie, în oraşul Piatra Neamţ, în Dărmăneşti mai cu

seamă, să vadă că o tânără romă se interesează de vaccinurile copiilor romi. Era acea perioadă în

care se raportau direcţiilor de sănătate vaccinurile, dar nu tuturor copiilor li se făcea la modul real.

Erau rapoarte false. O singură doamnă doctor a primit cu deschidere şi cu bucurie demersul meu,

iniţiativa mea, că nu mă formase nimeni, nici măcar Direcţia de Sănătate Publică... Niciodată nu am

vrut să vin în faţa oamenilor sau a societăţii în conflict. Totdeauna am încercat ca activitatea mea şi

beneficiarii mei să îi pun în concordanţă cu legea şi cu normalitatea. Ceea ce consideram eu ca

normal în societate. Şi eu, personal, întotdeauna am căutat să îmi depăşesc condiţia, am dorit mai

mult şi în viaţa de familie şi profesional... Am făcut catagrafie, informare, mobilizare şi nu numai a

comunităţii, dar şi a cadrelor medicale. Unii erau receptivi, dar alţi medici îmi spuneau ”Pe ăştia

nu o să-i schimbi niciodată!”... Mai nou mă întreabă despre case, că şi că lucrăm cu Habitatul.

Dacă iniţial spuneam că sănătatea este primordială, pe urmă am învăţat că trebuie să mergem pe

factorii care influenţează sănătatea. Acum şase ani am prioritizat educaţia. Dar acum cred că

neapărat creearea unor locuri de muncă şi nevoia neapărată de formare profesională ar fi prima.

Nu m-am rezumat doar la activităţile sanitare pentru că mi-am dat seama că nu îi pot cere femeii

ăleia care nu are nici măcar o casă sau apă să spele o bluză pentru copil sau o oală în care să

fiarbă o mâncare, să aibă grijă de sănătatea lor, să prevină bolile. Trebuia să mă adaptez

posibilităţii lor, capacităţii lor de a pune în practică un sfat. Trebuia să nici nu-i ating foarte mult în

orgoliu şi i-am atras uşor de partea mea, am încercat să le ofer modele... Eu consider că mediatorul

50

sanitar este unul dintre cei mai importanti activişti, agenţi de schimbare din toată mişcarea asta a

noastră. [2]

Unde am lucrat eu, nu exista un cabinet medical. Era la o distanţă de 8 kilometri şi a fost

foarte greu, dar am colaborat foarte bine cu un domn doctor de-acolo. Un domn doctor care avea

o zi pe săptămână în care mergea cu mine pe teren, vaccina copiii, îi vedea pe cei bolnavi datorită

faptului că, mai ales când era iarnă, era foarte greu ca oamenii să se deplaseze la cabinet. Ȋ ntre

timp, după trei ani de activitate a mea acolo, tot de la Partida Romilor au făcut nişte proiecte în

colaborare cu primăriile unde s-au înfiinţat două cabinete medicale, acesta de-aici, pentru

comunitatea asta de romi unde activez eu acum şi încă unul acolo, pentru comunitatea respectivă,

pentru comunitatea Tetila. În acest cabinet lucrează un medic de familie care are înscrişi şi pacienţi

români, nu e nicio problemă, adică vin şi romi şi români. Mi-aduc aminte că acolo la Tetila făceam

foarte multe campanii, de când am apărut eu ca mediator sanitar, doctorii veneau mai des în

comunitate. Şi odată cu venirea cabinetului medical am putut face mult mai mult pentru comunitate,

acolo se consultau copiii tot timpul, veneau medici, doctoriţe de la planning care le ofereau

informaţii despre diverse anticoncepţionale la femeile care solicitau. Şi oamenii au fost mulţumiţi.

Când am venit la oraş a fost puţin mai greu cu toate că mai existase mediatoare înaintea mea, nu

ştiu mi s-au părut puţin mai aroganţi sau cel puţin mai siguri pe ei, cu toate că erau mult mai puţin

informaţi şi mult mai comozi decât ceilalţi. Nu cred că i-am schimbat că nu, oamenii nu se schimbă

aşa uşor, părerea mea sau nu se schimbă niciodată, mai nou, cred acum. Sau cel puţin nu în bine…

Nu, glumesc. Nu i-am schimbat eu, i-au schimbat lucrurile şi informaţiile care au venit pe parcurs.

Eu colaborez cu foarte mulţi oameni, începând de la educatori, profesori, asistente medicale, tot

timpul cu mine pe teren. Cred că lucrul asta i-a făcut nu să se schimbe, ci să-şi schimbe puţin

atitudinea vis-a-vis de sănătatea lor, de deschiderea lor către alte opţiuni… Să ştiţi că la noi în

comunitate aceste probleme sunt cam rezolvate, cu actele. Sunt persoane de etnie romă care

lucrează pe problemele romilor în primărie… Şi am făcut alte diverse acţiuni unde am implicat

diverse instituţii cum ar fi Protecţia Copilului, cum ar fi SANEPID-ul, cum ar fi cabinetul de

planning, cum ar fi cabinetul de citologie din spital, am reuşit să facem testul Babeş Papanicolau

gratuit... M-am implicat şi în înscrierea copilului la şcoală, la grădiniţe şi la a doua şansă… Cred

că dacă n-ar fi şi satisfacţii nu aş mai fi fost mediatoare. Nu vreau să spun acuma că vai, nu, este o

meserie care îmi place foarte mult, nu ştiu dacă ideea de mediator sanitar în sine, cât munca sau

ceea ce implică această meserie îmi place. Poate cel mai mult îmi place că am făcut foarte multe

relaţii cu oamenii, am aflat o mulţime de lucruri, şi de la oamenii de la instituţii, cât şi de la oamenii

din comunitate. Şi cred că mai am încă ceva de oferit. [3]

În primu’ rând încep cu catagrafierea persoanelor pentru că nu le cunosc şi trebuie să ştii

unde stau şi cum se numesc şi câţi copii au şi aşa. Pe urmă să vezi din ce trăiesc, cum trăiesc, ce

venituri au, pe urmă problemele de sănătate, copiii, căci sunt foarte mulţi copii cu probleme destule.

Pe urmă cu medicu’ de familie, să vezi de ce copiii nu vin la vaccin. Pe urmă sunt multe gravide

care nu se duc să se-nscrie la medicu’ de familie, le-ntâlneşti şi numa’ vezi că au burtă prin

comunitate. No, ele trebuie îndrumate să se ducă la medicu’ de familie pentru că nu se ştie ce se

poate întâmpla. Să nu ajungă să nască acasă şi să se-ntâmple alte nenorociri. Şi multe probleme de

urgenţe pe teren. Pe foarte mulţi îi ajutăm cu actele, pentru că nu ştiu să scrie, actele care se depun

pentru ajutor social, pentru anumite dosare, pentru ajutoru’ de lemne. Mergeam la Finanţe la

Rupea cu ei, pentru că trebuia, le trebuia adeverinţă că nu au venit... La început mi s-o părut mai

grea meseria asta, acuma mi se pare o muncă, deci io mă simt bine ca mediator sanitar. Mie îmi

place munca, îmi place să lucrez cu oamenii, cu femeile, în general, cu copiii, îmi plac foarte mult

copiii. Şi io am doi nepoţei şi mor după ei. O fac deci, cu plăcere. Bineînţeles că şi lipsa banilor te

face că trebe oricum să mergi la lucru, dar io o fac din plăcere... Uite, io fac naveta la Ticuş. Nu-mi

decontează nimeni nici un drum, io n-am maşină personală, merg cu ce pot şi numa’ din salariu

plătesc. Că nu ne mai dă nimeni nimica. Înainte, ne deconta drumu’. Şi acolo nu e autobuz, nu e tren,

nu e nimica. Practic, pierd numai cu transportul aproape o oră şi jumătate, două pe zi... Ai

satisfacţii după o zi de muncă totdeauna, pentru că îţi dai seama la sfârşitul zilei de anumite

îmbunătăţiri care le aduci acolo în comunitate. [5]

51

Eu veneam, oricum, din comunitate şi nu am avut o bună colaborare cu asistenţii comunitari.

Ei fiind deja de jumătate de an formaţi, totuşi, când am venit noi şi i-am sprijinit să intre în

comunităţi şi proveneam din comunitate şi intrau foarte usor, dar în acelaşi timp ne-au sprijinit şi pe

noi. Asistentul medical comunitar are cam aceleaşi atribuţii ca şi mediatorul sanitar numai că poate

să facă şi acte medicale, iar noi nu avem voie. Ne-ar ajuta şi pe noi o pregătire medicală, dar nu

cred că este indicat pentru că sunt persoane, mediatori sanitari care au opt clase, şi ar încurca mai

mult lucrurile... Primele probleme au fost actele de identitate, în primul rând să aibă certificate de

naştere. Nu am reuşit să le fac acte de identitate deoarece ei au locuinţe fără acte de proprietate şi

au primit doar cărţi provizorii. Apoi, următoarea problemă a fost înscrierea la medicul de familie, şi

actele pentru a beneficia de legea 416. Apoi veneau nenumarate probleme. Mai încercam să le zic

fetelor să nu se mărite repede. Dar asta poate să se schimbe în foarte mulţi ani. Ele într-un fel mă

vedeau şi ca un exemplu... Mediatorul sanitar nu are program până la patru, dacă se întâmplă ceva,

eu trebuie să fiu acolo când se întâmplă,e foarte greu să lucrezi cu comunităţile de romi... Am reuşit

să-i fac pe părinţi să fie conştienţi, ca să nu le ia copiii protecţia copilului. Am făcut rost de bani

pentru un copil să se opereze la inimă în Târgu Mureş. A fost un succes... În afară de conştientizare,

am făcut dezinfecţie prin multe case... Şi am contribuit ca unii să primească locuinţe sociale... Ce

este frumos? Lucrul cu oamenii în primul rând, satisfacţia pe care o ai în momentul în care rezolvi

ceva, şi respectul comunităţii, că ajungi un om respectat. Dificultăţi sunt, când vezi că nu se rezolvă

o problemă, sau ajungi la un moment dat să te gândesti „ Ce am făcut? Nu s-a schimbat nimic”...

Nu am vrut niciodată să mă las. Doar când erau multe probleme în timp scurt. Trebuia să mergi

acolo şi acolo, în toate părţile oraşului. [6]

Am făcut înregistrări tardive, la o persoană care are şase copii şi nu avea nici un act de

identitate. Dar asta e o problemă care mă depăşeste pe mine, pentru că dânsa este şi bolnavă psihic,

o fost suspectă şi de TBC. I-am făcut înregistrarea tardivă, s-a judecat, cu chiu cu vai i-am făcut-o

că nu are bani, nu are alocaţie, nu are ajutor social, are alocaţie doar la trei copii şi alea le ia

bărba-su şi nu îi dă nici un ban... Schimbul de experienţă, cu colegele, pe probleme diferite, asta îmi

place mult. Şi ai un serviciu în al doilea rând. Şi mai înveţi şi din experienţa de pe teren. [7]

Şi la mine mulţi s-au bucurat când le-am făcut certificate de naştere şi cărţi de identitate. Şi

au putut şi ei să ieie măcar ajutor social. Alţii pe care i-am înscris la medici, că nu erau înscrişi

niciodată. S-au bucurat că au medic de familie şi ei... Mediatorul, după cum îi şi spune denumirea

de mediator, mediază. La mine o venit căldărăriţa aceea, să îi dea primarul bani să îşi ia reţetele că

i s-o tăiat pensia. Primarul foarte repede s-o scuturat: „Nu am ce să îţi dau, nu am nici un ban”.

Gata şi o plecat. Şi atunci eu i-am spus, ai răbdare că mâine îţi trimit comisie... Acuma vreo lună de

zile am avut o problemă, s-au dus mascaţii la ăştia în Broşteni şi în Vatră. S-au dus zece maşini de

mascaţi. Şi i-au îmbarcat de la cap la coadă pe toţi şi i-a dus la poliţie, i-o tocat. Căutau, de fapt,

două persoane. I-o bătut pe toţi până o spus... Deci mediez problemele, dar totul pleacă de la bani,

neavând bani, omul nu poate să facă un pas înainte. Mediatorul vorbeşte foarte mult cu omul. Îl

îndrumi, îi explici. Îl informezi unde să se ducă, ce să facă, pe orice problemă. Depinde de om, dacă

e capabil să se descurce singur, se descurcă singur, dacă nu, mergi cu el... Munca asta te schimbă,

că ai responsabilitate în primul rând. Poţi să ajuţi pe cineva. Îmi place foarte mult treaba asta. Ştii

unde să apelezi, eşti informat. [7/2]

Copiii neajutoraţi, asta mă omoară cel mai mult… cu problemele lor de handicap fizic şi

locomotor şi mintal şi tot. Am un caz… Au nevoie de 25 de mii de euro pentru o operaţie. Pozitiv

este faptul că am putut să-l îngrijesc eu, să-l pansez, să-l tratez să zic aşa. Şi că am colaborat foarte

mult cu protecţia copilului. Îi vizitam în fiecare zi împreună cu ei să vadă dacă se schimba ceva la

condiţiile din casă. Atunci era chiar în perioada iernii. Nu aveau sobă, iar cei de la protecţia

copilului au făcut o sobiţă acolo… Mă gândesc cum să schimbăm situaţia noastră, problemele pe

care le întâlnim la angajare şi toate problemele comunităţii. Să înfiinţăm partida mediatoarelor? Să

putem rezolva problemele mai urgent. Ne mai întâlnim câteva, mai vorbim la telefon… Aşteptăm

iară să facem o întrunire din toată ţara. Pe noi întâlnirile acelea ne ajută. [9]

Fac catagrafia, igiena sanitară şi planificarea familiară. Şi îndrumarea către medic. În

momentul când au o problemă, vorbesc de mamă şi copil aici, deci în momentul când observă că are

52

copilul lor febră sau nu se simte bine pur şi simplu, să meargă în momentul acela la medic. Să nu

lase până se agravează situaţia, că atunci degeaba. Pentru că am întâlnit foarte multe persoane

care neglijează. De exemplu, e răcit copilul, îi dă acasă o jumate de pastilă şi a încheiat situaţia. Şi

atuncea foarte mult mă axez şi pe problema asta. [10]

În jur de 700 de persoane trebuie să fie ca să fie mediator. E mult. Mergem mult. Şi mergem

pe jos. Şi ei ne caută dacă se întâmplă ceva. Au fost multe ploi. Pârâul, apa a intrat în curte şi în

barăci. I-am sunat, n-am putut merge la ei, apa a fost foarte mare, a fost şi noroi, e foarte greu. Deci

trăiesc în circumstanţe foarte grele. Mai ales cei de pe Primăverii. Este foarte greu, mai ales pentru

copii, când începe şcoala. Când plouă, merg în noroi la şcoală. Sărăcie, lipsuri mari. Atâta că sunt

drăguţi. Nu există deci probleme, dacă merge cineva din partea unei instituţii, un mediator sau ştiu

eu cine, deci nu sunt agresivi. Ne ascultă, acceptă sfaturile… S-a schimbat mult viaţa mea de când

lucrez. Pot să vă spun că am devenit o persoană mai bună. Am cunoscut pe foarte multă lume, i-am

cunoscut mai bine. Despre problemele lor, despre sănătatea lor. A însemnat mult. Eu m-am

schimbat mult. Deci am văzut în ce condiţii trăiesc oamenii, cât de greu e pentru ei comparativ cu

situaţia noastră. Există rom sărac, rom puţin mai bogat. Cum e şi la maghiari şi la români. Sunt unii

mai săraci, unii mai bogaţi. Am văzut familii maghiare, au trăit într-o sărăcie, totul a fost un

dezastru. Dar maghiarul e maghiar, ţiganul este ţigan. Eu ştiam că există dificultăţi, în general le

cunoşteam, dar când am fost la ei, unde locuiesc, am spus că nici nu mi-am putut imagina, că există

aşa ceva în lumea asta. Şi ei totuşi se străduiesc ca copiii lor să meargă la şcoală şi să se schimbe.

Când mergem la ei, vedem că spală rufe, hainele puse la uscat sunt foarte, foarte curate. Mi-a fost

greu, până am început să-mi placă munca asta. La celălalt loc de muncă ştiam că mă duc, stau 8 ore,

mă duc acasă şi atât. Dar aici nu e aşa. Pentru că mă sună după masa, ori de la spital, ori de

altundeva. Aici nu există un program fix. [11]

Cu protecţia copilului, la comisie, la Cluj, de exemplu, trebuia să mergem la spital, nu ştiau

unde să meargă. Tot timpul eram ocupată. Prima dată am avut probleme şi cu soţul, un pic. Păi am

zis, tu m-ai ales. Chiar soţul a fost singurul în Huedin, care a ştiut ce înseamnă mediator sanitar.

Dar s-a obişnuit. Şi copiii sunt destul de mărişori. Pentru mine niciodată n-am avut timp pentru alţii

întotdeauna aveam… Mă caută acasă, vin acasă. Problema este, poate nu mă credeţi. Oriunde am

intrat cu ei, n-au fost refuzate. Deci eu m-am dus. Că asta a fost. Ştiţi? Unde mergeau ei, nu

rezolvau nimic. Şi mergeam eu sau sunam. Şi rezolvam asta. [12]

E o meserie frumoasă. Trebuie iubită, necesită foarte multă răbdare, asta-i tot. Oricum, şi

aşa am avut destule probleme la început. Legat de acte, buletin, certificat de naştere, astfel de

chestii. Na, dar până la urmă am reuşit să rezolvăm totul. Acum nu mai există persoane să nu fie

înscrise la medicul de familie, cu excepţia unei, doi familii. Au asigurare, pentru că primesc ajutor

social. În Cozmeni toţi ţiganii primesc ajutor social. În afară de una-două familii care stau în sat şi

au condiţii puţin mai bune, primesc ajutor cu toţii... Ar fi o chestie ca mediatorii care sunt angajaţi

în primărie, să presteze numai şi numai munca lor, pentru că aşa ceva nu merge că eu trebuie să fac

altceva decât ceea ce este în sarcina mea. Dar orice se întâmplase, oamenii tot la mine au venit. Cu

orice. Au venit şi bărbaţi. Na, şi e şi nevoie de o astfel de persoană, care devine un model pentru ei.

Şi m-au acceptat, orice ar fi fost m-au ascultat şi au acceptat că na, asta e, şi am reuşit să prevenim

multe conflicte. Le-am zis clar, ai drepturi, dar în afară de drepturi, ai şi obligaţii. Trebuie să

înţelegi că ai drepturi, dar ai şi obligaţii. Şi nu pot să ai dreptate de fiecare dată. Na, şi cu asta

multe conflicte pot fi prevenite şi despre aste e postul de mediator, asta era foarte bun. Am prevenit

foarte multe lucruri...Salariul chiar este foarte mic. Cinci-şase milioane, foarte puţin. Şi lucrezi

toată ziua. La un moment dat, ni s-a zis că cei care au terminat doişpe clase şi mai au şi diplomă

universitară, că acele persoane vor fi încadrate, ştiu şi eu, unde şi probabil că o să mai primească

un fel de spor de nu ştiu care. Dar nimic. E ca şi cum ai lucra cu opt clase, nu te poţi promova. Şi

faza era că noi ne-am dus frecvent la cursuri, că au fost multe cursuri, la cursuri am stat mereu, şi

pe ăsta am făcut, şi pe celălalt am făcut, dar nimeni nu le-a luat în calcul. Deci să fie recunoscut că

tu ai o diplomă de formator în sănătatea reproducerii sau orice altă calificare. După părerea mea în

comunităţi ar mai trebui să fie măcar două persoane. [14]

53

Toate astea au fost. Tot ce v-am enumerat. Lipsa actelor, n-aveau oamenii simpli încredere

în autorităţi sau le era frică că nu se ştiu descurca. De comunitate, da, am fost acceptată. N-am avut

probleme, că încă dinainte, cum să vă spun, ei veneau cu probleme la mine şi înainte. Fără să fiu eu

mediatoare. Şi înainte veneau, “fă-mi o cerere”, „vii cu mine”, şi aşa mai departe. Şi eu, după

timpul meu, sigur că mergeam cu ele. Cum să nu mă duc să ajut omul de lângă mine... Să aibă

mediator, este bine şi pentru ei. Pentru că nici eu nu aveam atâtea informaţii, despre datele

medicale, adică nu ştiam nici eu chiar atâtea... Am avansat foarte mult. Sunt mamele mai ordonate,

mai curăţele, mai punctuale. Ştiu riscurile, care sunt şi ştiu şi lucru bun care este, pentru copil chiar

şi pentru ele, că trebuie mers la medic. Să nu le fie ruşine... Am înscris foarte mulţi la medici de

familie. Mi-am luat eu un angajament, că sunt oameni care vin şi nu fac probleme. Eu aşa le spun

oamenilor: Vă rog, mergeţi, aveţi răbdare, aşteptaţi. Sau le spun că doamna doctor a zis să-ţi iei

fişa şi să mergi la ea. Şi cu asta îi sperii şi atunci vin. Sau doamna doctor mă sună pe mine, că uite

nu au ajuns încă, te rog frumos să mergi, să le chemi... Eu sunt puntea aceea mare între medic şi

pacient. Cred că sunt un caz fericit. [15]

Io niciodată nu le-am zis „te duci acolo, că acolo-i spitalu’” sau „acolo-i dispensaru’, că

trebe să mergi acolo cu copilu’” sau „trebe să mergi tu acolo şi te descurci”. Nu, io mergeam cu ele

împreună. Chiar şi la vaccin, chiar şi pentru orice a fost, io am mers cu ele, de mână cum ar fi, am

mers cu ele împreună şi nu le-am lăsat. Şi-au fost foarte mulţumite. Pentru că orice necaz, orice

aveau, veneau şi mă anunţau pe mine. Cu acte, erau foarte mulţi copii care n-aveau acte, chiar şi 20

de ani. Şi mai merg cu ei la tribunal, la judecătorie. Unora le-am făcut pensie de handicap. Io am

mers, le-a luat dosarele, am umblat, le-am depus. Sau mergeam cu ei împreună ... Acuma io în

continuare lucrez, chiar dacă nu mai am postul. Până acuma am depus vreo 7 dosare pentru

înregistrare tardivă, am depus. Cea mai mare problemă a fost şi va fi cu actele, pentru că foarte

mulţi copii se nasc în străinătate, foarte mulţi copii nici în ziua de azi nu au acte, pentru că părinţii

n-au acte şi dup-aia n-au nici copiii acte... Dumnezeu ştie de ce s-a desfăcut contractu’ meu. Io

lucrez cu ei din toată inima. Sunt foarte multe mediatoare care nici cu banii ăia care le dă, nu

lucrează cum am lucrat eu şi nu că mă laud sau nu ştiu ce. Poa’ să-ntreabă chiar şi în comunitate

cât am lucrat cu ei şi cât i-am ajutat. Da’ lucrez în continuare pentru că mi-e milă de ei şi am auzit

foarte multe probleme. Dacă merg singuri săracii, sunt refuzaţi. Uitaţi, acuma am înscris o grămadă

de copii la şcoli, le-am făcut, le-am rezolvat cu actele lor care veneau de dincolo... Mi-a plăcut ca să

lucrez cu oamenii, mi-a plăcut şi-am făcut-o din toată inima cu ei, nu am făcut-o pentru banii ăia

care au fost de 4 milioane care-mi dădeau ei sau 5 milioane. Dar mi-a fost pentru ei, mi-a plăcut să-

i ajut. Atunci eram mai bucuroasă, când îi rezolvam şi puteam să-i rezolv cu problemele lor. Chiar

şi în spitale când auzeam că sunt, mergeam să văd cum se descurcă acolo, cum vorbesc cu ei

doctorii, cum vorbesc cu ei asistentele. [16]

Oricum, am făcut foarte multe activităţi care nu făcea parte din fişa postului şi le-am făcut.

La un moment dat, am fost într-un un schimb de experienţă în Franţa. Şi mediatoarele sanitare de

acolo, una se ocupă de partea socială, una de cea medicală, una numai la judecătorie în cazuri de

divorţ sau violenţă domestică, pe când noi râdeam acolo şi ne distram: ”Mă, noi suntem ca şi

fetiţele Power Pow, noi suntem trei, noi lucrăm de toate, noi nu ne ferim.” Şi când ne-au întrebat pe

ce salar lucram, i-am spus că aproximativ 150 de euro, doar că n-avem noi 150 de euro, dar aşa ca

să priceapă în euro. Şi o zis că nu se poate, ”Noi avem 1500 de euro.” Bine, ei nu erau plătiţi de

către minister, luau salariile din cadrul ONG-urilor, unde lucrau, unde activau. Dar acolo

strict, ”Domnule, eu numai cu activitatea asta mă ocup.” Pe când noi, noi am făcut, am decontat

abonamente la copii prin Protecţia Copilului, doi ani integral, am dat copii în plasament intervenind

pe lângă Protecţia Copilului, nu ştiu ce n-am făcut. Acţiuni pentru sănătate, acţiuni educative, în

şcoli, triaje, nu ştiu ce n-am făcut ce nu scrie în fişa postului. Dar niciodată nu mi-o fost frică de

muncă, nu. [17]

54

RELAŢIA CU INSTITUŢIILE PUBLICE ŞI POLITICE

După cum spuneam în introducerea acestui raport, practicarea meseriei de mediator sanitar

este şi oglinda unor schimbări instituţionale petrecute în România de la introducerea ei în codul

ocupaţional până azi. Măsurile care au afectat poziţia şi angajarea lor desigur nu au fost sub

controlul lor, chiar dacă organizaţia Romani CRISS, care a avut un rol central în crearea instituţiei

medierii sanitare, le-au reprezentat interesele cu mai mult sau mai puţin succes în diversele momente

ale carierei. Precum au relevat fragmentele din sub-capitolul de mai sus, la început mediatoarele au

fost angajate de către Agenţiile/ Direcţiile Judeţene de Sănătate Publică fiind alocate unor spitale şi

aparţinând astfel sistemului gestionat de Ministerul Sănătăţii. Chiar dacă aveau fişa postului şi chiar

dacă angajarea lor s-a făcut conform metodologiilor oficiale, spitalele şi medicii de familie nu ştiau

de aceste dispoziţii. Atitudinea lor iniţială, respingătoare, rezulta pe de o parte din lipsa de informaţii

şi cunoştinţe despre medierea sanitară, dar femeile în cauză au resimţit în unele cazuri un tratament

neprietenos şi datorită etniei lor. Conform celor declarate, colaborarea cu Direcţiile de Sănătate

Publică au fost bune din toate punctele de vedere, şi în timp, mai ales cu medicii de familie, s-au

îmbunătăţit şi celelalte relaţii ale lor. Cei din urmă şi-au dat seama că astfel se elimină o lacună în

contactul lor cu comunităţile de romi, şi într-un fel li se şi uşurează munca de medic care deserveşte

persoane de etnie romă cu multe probleme rezultate din condiţiile lor de trai. În ceea ce priveşte

etapa iniţială de colaborare cu Partida Romilor, ea a fost de asemenea bună şi benefică. Pe parcurs,

multe mediatoare sanitare s-au distanţat de oamenii de la partidă, pentru că şi-au dat seama că

aceştia doresc să le implice în campaniile lor politice şi într-o logică de implicare în comunităţi care

era străină mediatoarelor, adică cea a unor promisiuni fără acoperire şi fără dedicaţie ulterioară.

Totuşi, pe baza relatărilor, putem observa că acolo unde relaţiile de rudenie sau de altă natură cu

liderii de partid au rămas intacte de-a lungul timpului, trecerea mediatoarelor sanitare la primării,

mai ales în cazul în care consiliile locale aveau consilieri romi, s-a desfăşurat fără, sau oricum cu

mai puţine probleme. Dar actul preluării lor la primării a fost poate cea mai mare provocare

instituţională în cariera mediatoarelor sanitare. El s-a întâmplat în contextul unui proces mai larg, cel

al descentralizării administraţiei publice. Precum ne arată fragmentele de interviuri de mai jos, unele

şi-au pierdut calitatea de angajat temporar (pentru una-două luni) sau definitiv (cel puţin până la data

realizării interviului). Aproape toate primăriile au reacţionat negativ la obligaţia de a le angaja. Unii

primari nu ştiau de ce ar avea instituţia condusă de ei nevoie de mediator sanitar, alţii nu ştiau sau nu

doreau să ştie că salariile mediatoarelor vor fi asigurate în continuare din bugetul Ministerului

Sănătăţii, în timp ce câţiva se temeau de consecinţele unei angajări în condiţiile în care angajările în

instituţiile bugetare au fost blocate, iar câţiva le plasau pe mediatoare de la departamentul de

asistenţă socială la cea de protecţia copilului sau chiar de patrimoniu. Contabilele, colegele de la

departamente, dar şi primarii au avut şi tentative mai implicite sau explicite de a le intimida şi

îndepărta în aşa fel. Cele care într-un final au fost angajate la primării au fost confruntate în

continuare cu noi provocări: tentative de a li se schimba fişa de post; alocarea unor atribuţii care nu

ţin de fişa de post; transferarea unor responsabilităţi ai angajaţilor mai vechi (cum ar fi asistenţii

sociali) la mediatoarea sanitară proaspăt venită; obligarea lor de a face muncă de birou în detrimental

muncii de teren ce era miezul meseriei lor; inferiorizarea, umilirea şi tratarea lor duşmănoasă. Totuşi,

au fost şi cazuri de preluare mai fericite. Cele în care, chiar dacă li se cerea să-şi înceapă şi să-şi

încheie programul de lucru la primărie (dar fără să aibă birouri şi fără să beneficieze de consumabile

necesare), mediatoarelor li s-a permis să-şi continue activitatea în felul obişnuit. Unele dintre ele

chiar au reuşit să colaboreze bine cu asistenţii sociali, şi să primească recunoaştere şi respect şi din

partea celorlalte persoane din primărie. Prin poziţionarea lor în această instituţie s-a reiterat ceea ce

înainte se întâmpla în practica lor de zi cu zi, adică implicarea lor nu doar în probleme ce ţin strict de

sănătate, ci în toate problemele sociale ale comunităţilor de romi. Dar acest lucru s-a

“instituţionalizat” fără modificarea fişei lor de post şi fără modificarea aferentă a salariilor. Acum “li

se permite” de exemplu să facă anchete sociale, dar această obligaţie impusă informal înseamnă că,

dacă doresc să-şi facă meseria pe care sunt angajate, trebuie să lucreze mai mult pe acelaşi salariu

oricum foarte mic. Datorită acestor schimbări majore, mediatoarele sanitare s-au trezit fără voia lor

cu nevoia de a media şi între alţi actori decât cei cu care erau obişnuiţi, şi anume administraţia

55

publică locală şi instituţiile de sănătate publică. Dacă până acum erau între două lumi, adică cea a

medicilor de familie şi cea a comunităţilor de romi, acum se află şi între primărie (unde sunt angajate)

şi Ministerul Sănătăţii (din bugetul căruia se asigură plata lor). Cum se va soluţiona această poziţie

paradoxală, nimeni nu ştie. Ceea ce este clar deocamdată, e că tensiunile aferente acestor nesiguranţe

se resfrâng asupra vieţii şi muncii mediatoarelor sanitare. Instituţiile publice centrale şi locale încă

nu doresc să-şi asume responsabilitatea riscului de a face imposibilă funcţionarea medierii sanitare,

un punct foarte pozitiv de altfel în perceperea României de către Comisia Europeană în materie de

îmbunătăţire a situaţiei romilor.

Cu liderul de partid nu m-am înţeles, acum el a decedat şi nu mai am probleme cu el. Vroia

să angajeze un alt mediator sanitar… Să mă înlocuiască pe mine. Din ce cauză, nu puteam să ştiu…

Mi-a părut rău atunci când am auzit că ne ia de la DSP şi ne aruncă la primării. Vedeţi

dumneavoastră cum e criza, că primăriile cum auzeau ei acum că trebuie să mai angajăm mediator

sanitar, se gândeau de unde să-i mai dau şi ăluia bani. Atunci Ministerul Sănătăţii când a auzit că

noi chiar facem probleme de chestia asta că, vezi Doamne, nu vrem să fim de acord cu primăriile

locale, a acceptat să ne mai plăteasca şi anul ăsta de la Minister. Atunci când primăriile au auzit că

suntem plătiţi tot de Ministerul Sănătăţii, ne-au acordat o şansă. Şi la anul să vedem ce se întâmplă.

Mai multe lucruri facem la primării faţă de ce făceam la ASP. Ceea ce-mi spun, aia le fac… Anchete

sociale. Sau cu certificatele de naştere ale copiilor…Şi cu abandonul copiilor. Ne ducem cu

asistentul comunitar. El ar trebui să se ocupe de abandonul copiilor. Da, fiindcă nu ştie ţiganii, mă

ia după ea. Primăria nu ne-a pus piedică să mergem în comunitate, doar că ne dă mai mult de lucru.

Birou nu am absolut deloc, nici la cabinetul medical, nici acolo în primărie nu am. In biroul

medicului de familie au făcut un dulap şi toate hârţoagele astea le ţin acolo. [1]

Împreună cu soţul meu, prin 1998, cred că o perioadă de trei-patru luni, am activat la nivel

de filială de partid pe localitate, până când am realizat faptul că nu mă regăsesc nici gând în

acea ... nu neapărat ideologie, că teoretic şi eu îmi doream ca toată lumea să ne îmbunăţim situaţia

noastră, dar în modul de relaţionare care era practicată, relaţiile inter-umane, dispoziţiile, maniera

dictatorială, m-au făcut să mă retrag... Când m-am dus la primarul din Humuleşti, mi-a zis, „Uite,

fată dragă, ce vreau eu de la tine, dacă tu reuşeşti într-un an de zile să nu mai văd pe străzile

oraşului Târgu Neamţ copiii ăia, amărâţii ăia din Vânători, dezbrăcaţi şi murdari, nu mai doresc

absolut nimic de la tine. Este singura misiune pe care ţi-o dau”... Acum se intenţionează lucrul

acesta la primării, să dea afară mediatoarele. Le vorbeam ieri, alaltăieri colegilor din centre că eu

am probleme şi nu numai eu am, şi colegii au probleme la Paşcani, acolo unde din patru au rămas o

mediatoare sau la Petroşani, unde mediatoarele acelea sunt mereu pe teren. ... Care este of-ul meu

aşa la primărie, de când ne-au mutat, sunt anchetele sociale. Eu le asist pe asistentele sociale din

primării, dar anchetele sociale nu trebuie să le fac. Acuma eu ce-am zis, mă, dacă tot nu mă solicita,

măcar sunt curioasă să văd cum, dacă oamenii sunt mulţumiţi de cum li se fac anchetele sociale în

comunitate. Personal, eu colaborez bine cu asistentele. [3]

Descentralizarea asta după părerea mea nu trebuia făcută, trebuia să ne lase acolo unde

eram pentru că acum zic eu că suntem ţinuţi aşa mai din scurt, în fişa postului ni s-a mai adăugat şi

efectuarea de anchete sociale. La mine în fişa postului zice că din oficiu sau la cecere şi, mă rog,

dacă dumnealor consideră că este necesară ca noi să urmărim dacă este sau nu respectat planul de

recuperare individuală al persoanelor cu handicap. Problema este că nu suntem trimise doar la

persoane de etnie romă, ci şi la majoritari. Şi o anchetă socială nu se face bătând din palme, pentru

că oraşul acesta e destul de mare, nu poţi să cunoşti toate persoanele, trebuie să participi la o

discuţie, să-l întrebi exact cum se efectuează ancheta socială. Trebuie urmărite anumite aspecte şi

eu zic că e un timp pierdut... Trebuie să merg dimineaţa să semnez o condică, la birou automat

trebuie să stau până pe la ora 11 ca să scriu anchetele sociale pe care le-am făcut cu o zi în urmă.

Sunt condiţii, deci aici n-am ce să comentez, sunt aceleaşi condiţii la toţi lucrătorii, nu există

discriminare sau se comportă cu mine la fel ca şi cu ceilalţi angajaţi... Cam la fel de mult lucrez şi

cu medicul de familie şi acum. Mai puţin în sensul că nu mai am atâta timp să mă ocup numai de

romi şi de medierea sanitară. Dar, relaţiile sunt aceleaşi, zic eu. Merg periodic la medicul de familie,

56

îl întreb de eventualele cazuri ale copiilor nevaccinaţi. Atunci când e cazul şi identific o gravidă am

grijă să merg cu ea la medic pentru a fi luată în evidenţă. Cam aceleaşi lucruri. Dar timpul petrecut

în comunitate este mai scurt acum. Înainte puteam să-mi desfăşor programul aşa cum ştiam eu că

pot să găsesc oamenii acasă, deci după ora 2 ştiam sigur că oamenii sunt acasă, pot discuta cu ei,

sunt liberi nu mai sunt presaţi... Primăria n-a vrut de la început să mă angajeze. Eu chiar am stat

două luni fără salariu şi mi se-nchisese cartea de muncă de la spitalul nr. 2, a trebuit să bat în

fiecare zi la poarta primăriei şi să solicit, să le arăt legea prin care trebuie să fiu preluată de către

primărie şi să-mi continui activitatea. Eu, de fapt, mi-am continuat în continuare, doar că nu eram

plătită. Până la urmă, banii au fost daţi... cred că prin noiembrie au început să-mi plătească salariu

şi din urmă. Omul nostru de contact de la centrul regional a mai discutat şi ea cu cei de la primărie,

a mai telefonat, până la urmă au înţeles că trebuie făcută această preluare... [4]

De la întâi iulie 2009, de când s-a făcut descentralizarea, nu a mai fost aceeaşi situaţie.

Deci,de când am trecut la primării, primarul nu mă accepta, deci comunitatea mă accepta, lucram

bine în comunitate, dar din cauza primarului am fost nevoită să mă transfer de acolo. Deci primaru’

de la Racoş dorea efectiv să angajeze pe cineva, nu din comunitate, să angajeze pe cineva din

Primărie sau pe o cunoştinţă de-a lor şi am avut probleme, io am întâmpinat probleme acolo. No şi

din cauza primarului am fost nevoită să mă mut în altă parte. Acuma lucrez la Ticuşu Vechi, de la

întâi februarie. Acolo mă înţeleg destul de bine cu primaru’, cu asistentul social, deci colaborez

destul de bine cu ei, însă în comunitate nu cunosc chiar pe toată lumea cum am cunoscut la Racoş...

Şi să ştiţi că chiar e o problemă cu descentralizarea asta, să ştiţi că de când s-a făcut

descentralizarea am rupt orice legătură cu spitalul. Deci înainte aveam medic coordonator, la

Spitalu’ Rupea. Dar acum nu mai face, că dacă acuma aparţinem de primării, ne-o luat primăriile,

acuma depinde de ce primar ai, cât de înţelegător e. Dar pe el nu-l interesează, el n-are legătură cu

sănătatea cum s-ar spune. Te duci în comunitate, da’ degeaba vii la primar să-i spui că copilu’ ăla,

ce probleme grave are sau unde ar trebui dus, deci nu, nu, nu mai este acelaşi lucru. Noi am

colaborat foarte bine când am fost angajatele Spitalului. [5]

O dată cu descentralizarea s-a făcut la noi centru comunitar, un centru de asistenţă

comunitară. Acolo e amenajat ca un cabinet medical, avem pat, avem trusă sanitară, bine asta o au

asistenţii comunitari... La început am avut probleme cu descentralizarea pentru că înainte de

Crăciun domnul primar ne-a dat dispoziţia, deci noi am fost trimise în şomaj. Nu ne-au preluat,

pentru că nu era concret că ministerul sănătăţii ne va finanţa şi pe 2010. Şi o lună de zile am stat în

şomaj. Cu toate că activitate am avut şi atunci. Cred că a fost şi o reticenţă din partea primarului,

pentru că putea să înţeleagă dacă dorea, cum au înţeles şi alte primării. Asta s-a rezolvat

deocamdată, în momentul în care au scris că noi lucram şi că Ministerul Sănătăţii finanţează

programul şi în anul 2010, atât asistenţii, cât şi mediatorii. Bine, noi am făcut presiuni pe la ASP să

rezolve. Apoi, asistentul medical şi mediatorul sanitar timp de o lună şi ceva de zile au stat într-o

debara în afara oraşului, într-o încăpere d-asta mare, frig şi aşa, au aşteptat persoanele beneficiare

ale programului zahăr şi ulei. Şi apoi trebuia să facem un fel de anchete că se preconiza tăierea

ajutorului pentru încălzire. Acum vă daţi seama că mai mult îi interesează partea socială pe cei de

la primărie şi noi trebuie să fim mai mult implicaţi în chestia asta, dar asta e bine... Între ora 8-10

avem activitate de birou, scriem anchete, raportări, referate, ce avem şi apoi mergem pe teren, după

care ne întorceam la trei jumate, patru, să zicem aşa... Acum avem o sută de şefi, ASP-ul solicită

acelaşi lucru, rapoarte, pentru că sunt nişte indicatori care se trimit lunar la Ministerul Sănătăţii.

Pe de altă parte e mai bine acum, poate că astfel suntem mai băgate în seamă. Dar partea rea e că,

de fapt, s-a cam decalat de la ce avea mediatorul sanitar de făcut, au cam schimbat unele lucruri. Şi

nu ştiu ce o să se întâmple în 2011. Asta depinde de primar. [6]

Obstacole tot au fost, astea, si cu primăriile la început tot aşa au fost. Asistentul comunitar îl

accepta, dar pe mine nu mă accepta. Mă ducea aşa, cu vorba, credea că sunt de doi ani. Mă ducea

cu vorba, păi să întreb contabila, dacă are bani, dacă nu are. Şi m-am dus la contabilă şi i-am spus

că :”Doamnă, nu mă plătiţi dumneavoastră”. Aia a sărit în sus, că de ce să spun eu ei cum e cu

banii. Dacă nu ştii, doamnă, nu trebuie să îţi spun cum e cu banii?... Şi apoi primarul spunea, nu

57

avem nevoie de mediatoare, ce să facă mediatoarele la noi? Au făcut măgării şi măgării. Asta este.

[7]

Ca să ne preia, n-au fost de acord. La noi nu ne-o preluat două luni de zile, noi am stat aşa

fără salar. Noi am sunat la Romani CRISS şi am spus:”Ce se întâmplă? Ce facem?” Lucraţi în

continuare, ne-au zis, că banii voştri sunt viraţi. Şi ei au să vă plătească, că nu au încotro. Şi aşa a

fost, ne-au plătit până la urmă, dar în cartea de muncă nu ne-au mai trecut că am lucrat în lunile

alea. Şi a mai făcut glume, primarul, care-i cu ochii albaştri, a spus, pe aia o s-o angajez, dar cu

ochii albaştri nu era nici una dintre noi. [7/2]

Trecerea la primărie, la direcţia de asistenţă socială, să ştiţi că a fost un lucru bun pentru

că noi întâmpinăm multe probleme sociale şi doamna directoare este o femeie de excepţie care

încearcă să rezolve absolut toate problemele, mai ales că familiile rome cer foarte mult de ajutor de

urgenţă. [8]

Descentralizarea a început anul trecut în decembrie la noi, ne-a preluat Primăria din Târgu

Jiu, iar cu întâi februarie 2010 ne-a preluat Direcţia Publică de Patrimoniu. Acum aparţinem de ei,

dar n-avem probleme cum ne-au povestit alte colege. La noi, ne facem treaba cum am făcut şi până

acum şi nu ne pune nimeni să facem alte munci în plus. În alte judeţe chiar sunt problemele astea…

Totuşi, eu zic că era mai bine înainte când aparţineam de spital. Domnul director ne spune, „vreau

să vă iau înapoi şi nu ştiu cum să fac”. Avantajul erau întâlnirile care le făceam acolo împreună,

faptul că era şi o evidenţă a muncii noastre. Şi aici scriem rapoarte, dar dacă-l citeşte e bine, dacă

nu, iară e bine şi uite-aşa trec lunile. Ca şi cum n-am face nimic, mă-nţelegi? Acuma ca şi cum am fi

ai nimănuia, nu mai existăm… Şi la DSP mai raportăm şi acum, dar cum să spun, nemaifiind ei

angajatorii noştri, nu cred că mai iau în calcul aşa de mult ceea ce facem… E altceva când ai un

impuls… Primăria prin Direcţia de Patrimoniu mai face o diferenţă acuma. La spital când eram,

mai luam consumabile. Pe când aicea nu mai luăm absolut nimica că n-au fonduri… Pe teren se

merge la fel de mult ca înainte, tot la fel comunicăm cu medicii de familie, n-avem treabă cu ei,

raportarea odata pe lună şi gata. [9]

În momentul când intri la asistentul social din primărie sau la doctorul de familie, trebuie să

ne căutăm cuvintele, cum să vorbim. Să nu fim aroganţi cu ei. Deci chiar şi cu ei trebuie să fim

foarte subtili, să vorbim foarte cald, că altfel nu avem succes. Deci vreau să vă spun că la început

toată lumea era şi de aici din primărie, era oarecum speriată. A venit asta să lucreze aici. Auzeam,

chiar şi auzeam. A venit domnul primar la început, chiar în birou cu doamna asistentă socială, avea

o teamă aşa de mine. Că eram de etnie romă şi cine ştie ce fac eu. Şi în timp am adus-o în situaţia

încât să colaboreze extraordinar de bine cu mine. Dar foarte mult am lăsat capul jos, am vorbit

foarte frumos cu ei, deci orice problemă am avut, am vorbit foarte umilă cu ei. Şi atunci am început

să am succes. Eram şi eu foarte speriată la început, mai ales când am început la Homorod, eram

foarte speriată… pentru că n-am fost acceptată la început, deci nu am fost de primărie acceptată

deloc. Nu era de acord domnul primar, deci mie aşa mi-a prezentat domnul primar în momentul

când am venit la dânsul, că nu-i de acord cu programul mediatorului, deci el nu vede rostul

mediatorului. Şi am venit zi de zi la dânsul, „haideţi, domnul primar, să vedeţi că o să fie nevoie de

mediator”. Şi până la urmă a acceptat. Bineînţeles că a insistat foarte mult şi centrul regional. Şi de

la DSP bineînţeles a insistat. După o lună a acceptat. La început eram foarte timidă, aveam

impresia că toată lumea se uită la mine cum nu trebuie, dar în timp am început să discut cu toată

lumea de aici, chiar şi cu domnul primar. Şi până la urmă, îi foarte bine. Acum am mai multă

activitate, da… Stau până la ora 11 la birou aici, în primărie, pentru că asta mi-a cerut domnul

primar, asta trebuie să fac. Plec acasă prima dată, deci trec prin comunitate şi plec la mine acasă,

ora de masă, şi pe urmă ies în comunitatea din Homorod foarte des. Foarte multe din zile plec la

Merchiaşa. Când merg la Merchiaşa sau Jimbor atunci durează mai mult pentru că ajung foarte

greu pentru că nu este circulaţie şi sunt orele foarte puţine. Deci nu mă duc de dimineaţa de la 8, şi

chiar dacă m-aş duce de dimineaţă de la 8, nu pot intra în căşile oamenilor pentru a discuta

probleme. Deci trebuie să aştept să se trezească lumea, să îşi facă treburile lor, vă daţi seama. Cam

ăsta e stilul în care lucrez. [10]

58

Într-adevăr am avut o colaborare bună şi cu medicul de familie, era un medic de familie

care se implica foarte mult în comunitatea de romi. Dar a contat foarte mult ca şi autorităţile locale

să fie în colaborare, să facem echipă în vederea rezolvării anumitor cazuri. Pentru că singură nu

puteam, nu-s factor de decizie, nu pot. Nu prea am avut legătură cu Consiliul Local atuncia. Orice

probleme aveam, când nu făceam parte din angajaţii Primăriei, că noi eram la spital, nu, nu prea

aveam tangenţă... Acum că am ajuns la consiliul local, e schimbare mare, că am aparţinut la spital

şi atunci am ajuns acolo. Dar am fost primiţi bine la consiliu. Nu au fost probleme. Eu nu l-am

cunoscut foarte bine pe primar, viceprimar. Am cunoscut-o pe Zita, am mai colaborat cu ea. Dar nu

au fost probleme. Au cunoscut situaţia, în ce constă munca mediatorului sanitar. Pentru colegele de

la sate, primarii au acceptat destul de greu, că i-a fost frică, că ei nu au bani. Până au înţeles că

există bani pentru asta, există bani, dar asta-i procedura. Domnul doctor a trebuit să le explice din

ce constă acest lucru, a trebuit să explice la primari. Şi am auzit că s-a rezolvat situaţia. Dar aici la

Miercurea nu au fost probleme. Ne întâlnim săptămânal la consiliu, discutăm despre probleme, dacă

există. Colaborăm bine, să spunem aşa. Ne înţelegem bine. Nu au fost opoziţii. Romi sau neromi.

Situaţia este că fiecare dintre noi trebuie să ne adaptăm la profesia noastră, la munca noastră şi

atunci sunt sigură că oriunde ar merge bine. Dacă cineva mă respectă pe mine şi eu respect

persoana. Dau şi eu respectul pe care-l îl aşteaptă şi eu aştept de la acea persoană acest lucru. Aici

nu se face diferenţa, dacă eşti de etnie romă sau nu. Eu n-am simţit asta. În cei 30 de ani de când

lucrez, niciodată. Trebuie să te adaptezi, aşa cum e şi la maghiari, români sau de oricare altă etnie.

Fiecare dintre noi trebuie să se adapteze. Unul după celălalt, să fie bine, să fie armonie, trebuie să

te adaptezi… Aici, la consiliul local, acceptă programul meu de până acum. Nu trebuie să stau la

birou. Acceptă că asta-i muncă de teren. Şi în contractul de muncă asta scrie, că eu fac muncă de

teren. [11]

De când m-am mutat la primărie, nu e bine. Nu-mi place. Pentru că foarte mulţi cred că le

fur locul, scaunul. Sau pentru că eşti ţigancă şi ai salariu parcă ai lua dintr-a lor. Ştiu că Ministerul

Sănătăţii ne plăteşte, dar nu le place. Nu la toţi. Unii sunt, sunt dintre ei, să ştiţi şi foarte

cumsecade… Mă cunosc la primărie, că tot timpul trebuia să mă duc. Dar persoana cu care ar

trebui chiar să colaborez foarte bine, asistenta socială, ea nu prea intră în comunităţi. Pentru ea

toată lumea e o cârpă murdară. Lucrez nu numai pentru romi de când îs la primărie. Că lucrez şi

pentru alţii, unde mă trimit ei. A spus, trăim în România. Asta n-ar fi o problemă, pentru că nu-s o

femeie rea. Înţeleg pe toată lumea. Dar dânsa în fiecare zi găseşte ceva ca să mă enerveze, dânsa ar

trebui să fie altă femeie, ca o mamă cum s-ar spune. Ca o mamă ar trebuie să fii acolo, ca asistent

social. Dar ea nu, e parcă ar fi gheaţă. O gheaţă, o bucată de gheaţă. Nu-i plac oamenii. Deci se

uită urât... Acum şi Partida Romilor a primit un birou acolo în clădirea primăriei. Acolo nimeni nu-

şi bagă nasul. Dar ei de la partidă îs altfel. Că le plac funcţiile şi atunci ei umblă, joacă cum îi cântă

alţii ca să fie bine pentru ei. Deci ştiţi care e situaţia? Să ştiţi că de ameninţat ne-au ameninţat! Şi

din păcate am auzit noi o să ajungem să fim coordonaţi de ei, de Partida Romilor. Dacă ne preia,

cred că eu pun puşca jos. Eu am fost ameninţată prin telefon... Şi să ştiţi că e mai rău acum la

primărie. Nu mă apără nimeni. Deci la spital să ştiţi că oricine s-a dus la spital şi s-a dus la domnul

director, el a zis: care e problema? Despre cine e vorba? Ieşi afară! Dacă ai zis ceva de ea,

înseamnă că ai zis ceva de mine. Afară de aici! [12]

Acuma ce să zic, că de când m-o dat la primărie am făcut mai mult lucruri sociale. Dar nu-

mi place că primaru’ vrea mai mult să stau în primărie, mă-nţelegeţi? Nu-mi place nici să mă iau cu

el în gură. Că dacă mă iau cu el în gură, poate nu mă mai primeşte, poate o să fim în subordinea lor

să ne plătească ei şi ce o să mă fac?... Nu mai pot face aşa terenul cum era pe vremuri. Să stau

acolo, în primărie, 8 ore. Dar mi-e groază să spun ceva, că ştiţi cum e, la urmă să-mi deie un picior

în cur, mai bine am tăcut. Deci am tăcut, am muncit ce mi-o spus să fac. M-am dus când or venit

oamenii după mine. I-am ajutat, m-am dus, mi-am cerut voie, deci nu pot să merg de capu’ meu,

înţelegeţi?... Sunt două femei la asistenţă socială la primărie. Am lucrat cu ele în birou. Cam trebuie

să fac şi treaba lor. Că umblă după mine că ce fac de nu mai viu, că au mult de lucru... Mie îmi

plăcea la munca asta că mergeam pe teren. Şi e ciudat, ne plăteşte direcţia de sănătate şi noi suntem

la primării. [13]

59

Adevărul e că lor, de la primărie, nu-i plăcea că eu am făcut şi facultate, nici primarului nu

i-a plăcut pentru că dacă eu ştiam că ceva nu este adevărat, eu i-am zis că nu-i aşa şi că nu-i

adevărat. Şi de unde naiba ştiu eu mai multe decât ei?! Dar eu nu ştiu mai multe, numai că uită-te,

ăsta-i adevărul. De foarte multe ori cu salarul. Eu ştiam în ce categorie trebuie să mă încadreze. I-

am zis, uită-te, asta-i legea, după asta trebuie să mă încadraţi. Nu-i, nu-i aşa că tu nu ştii bine. Na

după asta m-am dus sus la spital, am luat hârtia de acolo, i-am arătat. Păi ai dreptate. Păi dacă am

dreptate, de ce nu aşa o faceţi? Până la urmă tot aşa au făcut cum au vrut ei. Şi degeaba te baţi cu

ei că tot ei înving. Ei sunt mai mulţi, eu am fost singură, până la urmă tot ei au învins... Se

întâmplase că nu primeau oamenii ajutorul social timp de două luni. I-au făcut să semneze, dar nu

le-au mai dat banii. S-a făcut o mare isterie. M-am dus, i-am cerut stat de plată, tot. Am observat că

este semnat. Oamenii erau revoltaţi. Na până la urmă tot m-am dus la ei, tot m-am uitat aşa că au

chemat o şedinţă, o mare şedinţă. Îmi zice primarul să vin cu idee, pentru că altfel ăştia ne bat. Îi zic

că aşa ar şi trebui să facă! Na, l-am sunat pe cumnatul meu, îi zic hai să vii şi vezi ce s-a întâmplat.

Ce putem să facem? Îmi zice că situaţia e că degeaba suntem noi împotriva lor, că n-avem ce să

facem. Îi zic că dacă ţigănimea află ce s-a întâmplat, atunci gata, o să fie mari probleme. O isterie

atât de mare, Dumnezeu să ne ferească de ea. Aşa o să se termină cu bătaie, cu incendii, o să vezi.

Ar trebui cumva să nu intrăm în această capcană. Să rezolvăm pe căi paşnice. Na şi până la urmă

am inventat chestii, le-am explicat că au semnat pentru altceva şi ştiu şi eu ce le-am zis. Na în final

am rezolvat totul... Primăria a găsit alt loc pentru banii ăia. Şi ne-a pus pe noi să rezolvăm

problema în comunitate şi l-am rezolvat, fără treabă, l-am rezolvat... Şi sunt şi alte porcării. De

exemplu dacă cineva primeşte o amendă, poliţistul stă în faţă la caserie când acesta ridică socialul

şi nu-i dă socialul până nu-i dă banii pentru amendă. Asta e total ilegal, n-au voie să facă aşa ceva...

Mutarea la primărie e idee rea. Şi faza era când am ajuns aici de la spital, ni s-a zis că el are voie

să ne mai dă şi alte chestii de făcut. Pentru că eşti angajata consiliului el poate să-ţi mai deie şi alte

chestii, altă treabă de făcut. Bun. Trebuia să fim acolo la ora şapte, şi trebuia să stau până la ora

11.00 şi numai după 11.00 puteam să mă duc pe teren. Trebuia să fac munca altcuiva şi până la

urmă i-am zis primarului, dar şi contabilei şi asta nu i-a plăcut. Pentru că vă zic, asta nu făcea parte

din obligaţiile mele, nu era scris în fişa postului, că eu trebuie să fac aşa ceva. Pentru că eu sunt

mediator sanitar, nu e treaba mea să fac şi munca referentului social. Să-i ajut e totul altceva. Dar

să stau acolo cu ea zilnic de la şapte până la unşpe, atunci ea de ce este angajată? Na, astfel de

chestii erau. Sau atunci dacă cineva venea, trebuia să mă duc la recepţie, să stau acolo, dacă au

venit clienţi din străinătate, nu ştiau să vorbească, na trebuia să mă duc repede să traduc. Păi vă zic,

nu ştiau româneşte, nici în engleză, tot pe mine m-au sunat. Astfel de chestii erau, tocmai pentru

asta m-am săturat, că eram expusă tuturor voinţelor... Până când am fost la spital, era totul diferit.

Ştiam că mă duc, predau în fiecare lună ceea ce trebuia să predau, predau raportul şi atât. Ştiu că

dimineaţa mă duc să-mi fac munca, am terminat şi atât. Dar aici de la şapte dimineaţa până la nouă

seara fără oprire, pentru că nu ştiai ce să faci... Nu merită să mă mai lupt cu ei. Cu siguranţă te vor

alunga de acolo, pentru că nu pot să rezişti pentru mult timp, degeaba o vrei tu, dar dacă trebuie să

alergi în fiecare zi, te stresează să faci munca altuia... Aici în comună nu avem nici mediator şcolar.

Nu e nimeni. Din păcate. Şi eu am cedat până la urmă, pentru că nu are rost. Poate că am fost şi eu

slabă în momentul respectiv, că trebuia să acţionez în timp, când era şi şedinţa, să mă duc după aia

şi să încerc să rezolv problema, dar aşa m-am gândit că n-are rost. Până la urmă ei sunt mai mulţi

şi eu nu vreau să-mi fac necazuri, că oricum aici trebuie să trăiesc şi în continuare. Şi au mai făcut

şi treaba cu proiectul expertul de romi al ANR-ului. Mai întâi au semnat că sunt de acord să mă

implic şi să angajeze, pe urmă la o şedinţă a consiliului au decis altfel. Aşa am ajuns să-mi dau

demisia şi ca mediator sanitar, şi ca educatoare de la grădiniţă, şi nu am ajuns nici pe postul de

expert local. [14]

În fiecare zi dimineaţa merg acolo. Aparţinem de primărie. Acolo semnez şi plec mai departe.

La asistenţă socială, da. Unde este un birou, unde ne-au pus. Pănă acuma era bun pontajul,

ştampila de la doamna doctor. Dar acuma trebuie să ne prezentăm zilnic, semnăm şi după

semnătură ne pontează. Nici nu ne îndrumă ei, absolut cu nimic. Am venit înapoi la punctul de lucru.

Înapoi la dispensar. Dacă este muncă de teren este, dacă nu, sunt acasă. Se întâmplă că şi la ora

şapte şi la ora opt eşti pe teren... Am o legitimaţie cu care pot să urc în raza oraşului pe orice

60

autobuz. Este, deocamdată, valabil, da. Atât, în rest nimic. Nici pix, nici hârtie. Dar casa mea e

plină de hârtie... Profesia noastră este recunoscută, dar tot necalificate suntem. La Primărie nu prea

suntem recunoscute. Mergem, tot aşa ne trebuie cereri, trebuie să aşteptăm. Mai întâi eu am fost

pusă la Direcţia de Asistenţă Socială şi apoi mă sună de la Protecţia Copilului că m-o mutat. Io n-

am fost de acord, că am zis „Acolo n-am ce să fac, la Protecţie”, da’ n-am mai zis nimic. Am zis io

aşa, ştii, şi acasă. Am zis ce fac io acolo, că acolo nu am io ce, io nu merg să iau copiii de la ţigani,

io nu merg, zic, să mă cert cu ţiganii pentru copiii lor ce fac cu ei, pentru că nu poţi să meri la un

ţigan să-i iei copilu’ că nu-l ţine bine sau nu ştiu ce. Apoi în aprilie ştiu că m-a sunat că am întârziat

cu raportu’ că aveam şi aicea trebuia să fac şi acolo şi am întârziat vreo două zile, cu raportu’. Şi

mă sună de acolo, cică „vezi s-aduci raportu’ şi prezenţa”, „Da”, zic, „Uitaţi mâine”, chiar era pe

vineri, zic „luni mi-s acolo cu ele”. Când merg, îi duc raportu’, prezenţa, tot. După o săptămână mă

cheamă la Direcţie, la Asistenţă Socială, directoarea şi ăştia de acolo care lucrează, şi-mi spune „

ne pare rău, cică contractu’ s-a închis, nu mai avem, noi n-avem bani ca să te plătim, nu te mai

plăteşte Direcţia de Sănătate, nu mai te plăteşte nimeni.” Dar pe mine mă plătea, în continuare.

Când m-am dus mi-o făcut dosaru’, m-a pus să semnez, tot. Păi, ce să fac, să mă cert cu ei sau ce

dracu’ să fac cu ei? M-a pus să semnez, mi-a dat toate actele în mână după două zile şi a zis „Poţi

să-ţi pui pentru şomaj”. Dup-aia am mers, am sunat peste tot. Romani CRISS mi-a zis că m-ajută,

mă sprijină cu ce poate. A sunat aicea, să întrebe de ce m-au dat afară, ce a fost problema. Nimeni

nimic... Cele de la Asistenţă Socială, directoarea de acolo a zis „Noi avem nevoie de ea, pentru că a

lucrat, s-a văzut ce a făcut de când lucrează aicea cu femeile, cu romii, cu tot”. [16]

La noi nu prea au fost probleme cu descentralizarea, dar în schimb în alte judeţe, mă sunau

mediatoarele şi-mi spuneau, că nu-i primesc, că au probleme. Aici a fost bine, deocamdată. Am auzit

că e posibil să prelungească acest program, va fi finanţare în continuare de la Ministerul Sănătăţii,

dar nimic nu-i sigur. Nimic nu-i sigur şi eu stau aşa pe două locuri, că m-aş ţine şi de expert, că nu

ştii ce va fi şi cum. Nici programul asta nu-i foarte sigur, programul ANR-ului. Cam între două

scaune, ştiţi? Cine au ajutat foarte mult, o fost cei din cadrul DSP-ului, medicul coordonator al

programului de mediere sanitară, ne-o susţinut foarte mult. La începutul începuturilor, când ne-am

angajat în 2002 ne-au spus: ”Pilele noastre vor fi pilele voastre”, româneşte, ”Relaţiile noastre vor

fi relaţiile voastre”. Şi întra-devăr, ei ne-o susţinut. Şi au apelat pe lângă persoane abilitate din

cadrul instituţiilor şi ne-au rezolvat problemele, ale comunităţii, nu ale noastre... Noi am fi vrut

contracte pe o perioadă nedeterminată. Asta ne-o frământat pe noi, salariile mici şi perioada

determinată, pentru că ştiu că nu avem voie să ne mutăm de trei ori mai mult de pe un program pe

altul şi n-avem voie să stăm mai mult de doi ani pe un program. Ceea ce noi deja am epuizat. Ne-am

schimbat de multe ori, am fost pe Programul Naţional III, pe PN VI, pe PN XII, pe PN II, deci ne-o

purtat de pe un program pe altul, numai să nu dea afară, pentru că s-o văzut pe judeţ că sunt

neeficienţi vis-a-vis de gravide, vaccinări ş.a.m.d... La conferinţa mediatoarelor sanitare am vorbit

cu secretarul de stat, că asta vrem. Nu ştiu cum va fi, ne e frică, vă spun eu, pentru ziua de mâine.

Alţii ne încurajează, Direcţia de Sănătate Publică, întotdeauna. Ne spune, să nu fie frică, să sperăm

că programul o să deruleze în continuare, că trebuie să aibe continuitate, că am fost eficienţi, că în

aceeaşi poziţie sunt şi ei şi nu se ştie ce va fi nici cu ei, nici cu noi. Sau să nu ne facem probleme, să

ne facem datoria, să trăim cu speranţa. Dar cam nu prea putem să nu ne gândim la ziua de mâine....

Aici la noi avem romi consilieri, doi romi sunt. Din partea altor partide, a PSD-ului şi al PDL-ului.

Votează la şedinţe, merg, vin. N-am avut niciodată din partea lor sprijin, să-i zic: ”No, hai să

mergem în comună, să vedem ce putem face pentru romii noştrii!” Cei de la Partida Romilor la fel.

Încă la începutul, prin 2002-2003 ne-ar fi căutat pe noi ca şi mediatori sanitari, să ajutăm în

vederea voturilor, în vederea campaniei sau adeziunilor. Nu, niciodată nu mă implicam, că ştiam că

mediatorul sanitar nu se poate implica în partea asta de politică, noi trebuie să fim apolitici, pentru

că automat intervine conflictul de rol. Nu mai ştie omul din comunitate ce eşti, consilier din partea

romilor, mediator sanitar sau ce eşti acolo? Şi de asta niciodată nu m-am implicat în politică. Noi

am învăţat să nu promitem ceea ce nu putem să facem. Dar cei de la Partida Romilor promit foarte

multe, nu fac nimica şi comunitatea îi urăşte. Niciodată n-am făcut lucrul asta. Dacă am putut am

făcut un bine, rău n-am făcut la nimeni. De aia sunt şi respectată. Oamenii întotdeaunea au avut

încredere în mine. [17]

61

RELAŢIA CU COMUNITATEA DE ROMI

Fragmentele de interviuri de mai jos reiau multe dintre temele deja discutate în capitolele

precedente, în primul rând condiţiile de viaţă din comunităţile de romi deservite de mediatoarele

sanitare. Dar la acest sub-capitol vom accentua mai pregnant relaţia lor cu comunitatea aşa cum o

văd ele, ca un proces marcat de mai multe schimbări care într-un final a reuşit să clădească o

legătură bazată pe acceptare, respect şi încredere reciprocă. Desigur, această relaţie a fost influenţată

de existenţa sau inexistenţa contactelor precedente, de relaţiile de rudenie prin care mediatoarele sunt

legate de comunitate, şi de similitudinile sau diferenţele între concepţiile şi stilurile lor de viaţă. Ea

este marcată pregnant de competenţele personale ale mediatoarelor în materie de comunicare şi

relaţionare în general, dar şi de abilitatea persoanelor din comunitate de a accepta un “străin“ (chiar

dacă familiar din anumite puncte de vedere) şi de aşteptările lor consacrate faţă de persoane care

ocupă poziţii oficiale. Datorită meseriei lor, dar şi percepţiei despre ce înseamnă “ajutorul din afară”,

mediatoarele sanitare au un statut ambiguu în comunitate: ele se dedică ajutorării celei din urmă, dar

ar dori să evite fixarea unei dependenţe a acesteia faţă de ele; ele trebuie să faciliteze accesul

oamenilor la medici, dar cu acest scop trebuie să inducă schimbări şi în comunitate. Echilibrarea

între aceste nevoi şi provocări se întâmplă în feluri foarte personalizate, în funcţie de abilitatea

fiecărei mediatoare sanitare de a genera o schimbare petrecută dinăuntrul comunităţii şi de a ajuta

persoanele nevoiaşe prin capacitarea lor. Oricum ar fi, în cazul lor comunitatea nu este obiectul

muncii, ci este contextul în care se caută soluţionarea problemei împreună cu cei afectaţi şi în care se

împărtăşesc atât satisfacţii, cât şi nemulţumiri umane.

Să ştiţi dumneavoastră că în toată comuna în care am 850 de persoane, mie nu mi-a spus

nicio persoană „Nu vreau ca eu să îţi dau buletinul, nu vreau să mă înscriu la tine”. Ei credeau că

se înscriu la mine, nu, vezi-Doamne, că fac catagrafierea. Plus de-asta, mă înţeleg foarte bine cu

ei…. Prima dată când am făcut catagrafia, îmi spuneau, „ce ne daţi?” sau „ce ne faceţi?” sau

chestii de genul asta care ei nu stiau dspre ce e vorba şi ce înseamnă un mediator sanitar. Cu timpul

le-am explicat la fiecare în parte pentru ce sunt angajată şi ce trebuie să le spun şi ce trebuie să fac

în comuna respectivă. Atunci când şi-au dat seama, m-au primit cu braţele deschise, toată comuna.

[1]

Le spun: Să intri cu respect la un medic de familie, să vorbeşti frumos, ca să fii acceptat de

un medic de familie ca o persoană normală. Ei nu făceau chestii de genul asta. „Bună ziua” şi

intrau în afara rândului. Acum nu mai, acum intră şi ei civilizaţi... Deci, eu le dau un sfat, ştiţi?! Şi

ei se duc mai departe cu sfatul meu. Întodeauna ei vin repede la mine şi mă întreabă ce trebuie să

facă în diverse situaţii… Mă întrebau de foarte multe ori, de ce nu port bijuterii, că nu toţi erau

convertiţi, nu toţi erau pocăiţi. Dar în spatele întrebării era: „Eşti săracă de nici măcar cercei nu

porţi?” Sau eşti pocăită?... M-am adaptat portului lor, am învăţat din cuvintele lor şi mă simţeam

iubită de ei şi apreciată în Humuleşti. Este o onoare să te ducă în camera bună a casei şi să îţi ofere

din lada de zestre a fetei o rochie, o fustă, pe care o vrei, şi bluză, şi pe mine m-au dus, şi eu am

acceptat. Am ajuns că, când mă vedeau, veneau, mă pupau. Dar am intrat şi într-un conflict cu o

bătrână a comunităţii care era exagerată. Îmi spunea „ursăriţo”, aşa numesc romii căldărari pe

ceilalţi romi, indiferent de ce neam ar fi. Şi m-am apărat şi i-am spus în acelaşi grai ca al ei că nu

sunt ursăriţă. Apoi ne-am apropiat. În romanes vorbeam cu ei. La început am vorbit româneşte. Dar

uşor, uşor exersam mai mult cu bunica, să pot vorbi cu ei în graiul lor... Într-un cuvânt, să ştiţi că s-

a dezvoltat o relaţie de dependenţă în comunitate faţă de mediatorul sanitar. [2]

Eu chiar nu eram din comunitatea aceea, eu provin din comunitatea aceasta unde lucrez

acum, iar atunci am mers la o comunitate unde cunoşteam nu 70% , ci dar 50% din comunitate îi

cunoşteam, dar nu înţelegeau nici oamenii ce este cu mine pe-acolo. Şi a fost mai greu la început,

dar în timp m-au acceptat, am început să colaborăm şi să facem tot felul de acţiuni şi activităţi, în

general cu femeile, ceea ce a rămas şi acum, tot cu femeile facem acţiuni… Sinceră să fiu, a fost mai

multă reticenţă faţă de mine la oraş decât la ţara. Nu ştiu, oamenii, romii de la ţară, s-au cam dat

puţin după oamenii de la ţară, după oamenii români de la ţară. Această comunitate este între două

comunităţi de români şi, sincer, n-am avut reticenţe din partea lor. Mai mult la oraş, mai mult chiar

62

în comunitatea unde activez, oamenii mi s-au părut puţin mai duri, mai reticenţi, în sensul că ei le

ştiu pe toate, ei n-au nevoie… Dar la ţară nu, au fost foarte primitori. Încrederea mi-am câştigat-o

prin seriozitate… Asta este prima mea experienţă de muncă, eram la început, terminasem facultatea

şi chiar nu am lucrat niciunde înainte... De multe ori, când m-am supărat, m-am hotărât să-mi las

locul de muncă că sinceră să fiu am avut şi neplăceri în meseria asta. Nemulţumirea oamenilor cred

că ar fi singura neplăcere a mea pe care am avut-o. Dar nu m-am ghidat după cei cȃ ţiva oameni

care nu au fost nemulţumiţi şi am pus în balanţă şi am constatat că sunt mult mai mulţi care ar avea

beneficii de aceste informaţii şi atunci am trecut peste supărare, dar recunosc că am fost de câteva

ori dezamăgită. Să zic, mai mult comoditatea lor mă deranja de multe ori… Nu sunt dornici de

informaţie, să caute sau să meargă singuri în anumite locuri. Ȋ ncă nu sunt. Încă au o dependenţă de

mediatoarea sanitară, cel puţin femeile din comunitatea mea. Nu zic că sunt dependente de mine, nu,

am încercat cât de mult am putut să nu le fac dependente de mine. Înainte mergeam eu cu femeile la

planning, acuma merg singure. [3]

Destul de bine am fost primită în comunitate, pentru că îi cunoşteam pe majoritatea. Ei deja

ştiau ce, cu ce-i pot eu ajuta şi ce pot să fac. În celelalte comunităţi a fost un pic mai dificil, zic eu,

la început pentru că a trebuit să mă fac cunoscută cât de cât la anumite persoane. Să-i spun cine

sunt, cu ce-i pot ajuta, ce informaţii le pot da. Să le câştig încrederea prin muncă şi perseverenţă...

Oamenii văzând că îi ajut, îi sprijin, şi sunt serioasă, confidenţială, te lasă să te apropii de ei. [4]

Eu am lucrat până la întâi februarie în Racoş. În comunitatea de romi din Racoş, unde sunt

cam 1200 de romi. Comunitatea m-a primit foarte bine, lucrat foarte bine cu ei, dar am avut şi

destule probleme prin comunitate, pe care am încercat să le rezolv. Am şi rezolvat din ele, probleme

destul de multe. Eu am fost la a doua serie de mediatore, ştiţi? Şi mi-o dat mie Racoşu unde eram

nouă. Am reuşit până la urma urmei, m-am descurcat foarte bine şi, nu ştiu, probabil că am avut

mai multă răbdare, am mers mai mult pe la ei, că la-nceput sigur că n-au avut încredere în mine,

da’ probabil că pe urmă şi-au dat seama că le vreau binele. Mergând mereu, îi chemam lunar la

vaccin, deci erau copii care, mămicile nu se duceau cu copiii la vaccin şi mergând azi, mergând

mâine, mergând poimâine, au prins încredere. [5]

Oamenii au reacţionat bine la mine, pentru că până în momentul acela asistentul, fiind

majoritar, nu avea acces în comunitate. Şi mai avea şi chestia aia: intrăm la ţigani, sunt răi, mai

ales acolo la Reghin se auzea că sunt răi... M-am dus şi le-am spus oamenilor că s-a înfiinţat un post

de mediator sanitar şi dacă au vreo problemă, să vină să o discutam, pe atunci nu aveam sediu,

acum avem în comunitate. Foarte bine au reacţionat. Nici nu mă aşteptam. Şi au început cu tot felul

de întrebări, tot felul de chestii, ce-i durea pe ei, deci nu legat de mine. Întrebau orice. Au început cu

probleme şi mă întrebau, da’ „bine, dar ce ne faceţi?”. „Uite, noi nu avem act pe casă” sau tot

felul de chestii atunci le-am explicat şi ei au înţeles. La mine nu este problema că nu au aces la

autorităţile locale. Politic, la noi de zece ani sau mai bine a fost PSD-ul şi fiind acolo aşa şi luând

voturile, oamenii au fost primiţi la primărie. Bine, dacă îi întrebaţi pe ei, ei nu spun acelaşi lucru.

Dar eu ştiu oraşe în care romii nu sunt primiţi nici în faţa primăriei, iar la noi nu s-a întâmplat aşa.

S-au dus, au ţipat, au făcut ce-au vrut ei, li s-o dat ce-au cerut ei, deci n-au fost probleme de genul

asta. Cel putin acolo la Reghin, anul trecut au primit materiale de construcţii de nu se mai poate. De

trei patru ori aceeaşi persoană, chiar... Şi-au construit şi mulţi le-au vândut... nu pot sa divulg chiar

tot... Când mă duceam la ei, cel puţin la început, eu trebuia să mă aşez pe pat să nu dau impresia că

eu mă dau mai diferită decât ei. Începeam să le vorbesc, uite ce frumos îi aia, ar fi bine să mai faci,

chestii de genul ăsta, pe ocolite. În ultimul timp acum, suntem mai tranşanţi unii cu alţii să spunem

aşa. Le mai zic, uite, vezi, nu se face curăţenie, nu asta, o să vină cei de la protecţia copilului şi o

să-ţi ia copiii pentru că nu sunt în condiţii bune. Sau că eu nu te mai ajut, o să-i las să ţi-i ia. Şi

atunci se sperie şi acţionează. [6]

Aveam zona Boşteni, Lunca şi Vatra şi m-am dus să-i catagrafiez. Ei trăiau cu o impresie de

la preşedintele romilor care ar fi luat bani pe dânşii şi ar fi luat ajutoare şi nu le-ar fi dat. Se

întrebau dacă n-o să fac şi eu la fel. Sau la Lunca aveam alţii care ziceau: „Nu, că poate ne duce la

Bug asta”. Alţii spuneau: „Dar ce, te-ai făcut doctor, tu? Nu mă mut de la doctoriţa mea.”Aveau fel

de fel de idei, după aia au înţeles, acuma nu mai e o problema. Le-am zis, eu am să merg cu voi,

63

unde nu vă înţelegeţi... Îl iei cu frumosu prima dată, dar trebuie să ai şi autoritate asupra lor.

Trebuie să faci în aşa fel încât să te respecte, şi să-i respecţi şi tu, trebuie să te încadrezi între ei.

Trebuie să te dai după ei, în primul rând. Îi vezi problema la om, îl atingi la punctul slab şi

încercând să îl ajuţi, automat, omul te respectă. Şi odată ce vede că l-ai ajutat, l-ai îndrumat şi el s-

a folosit de îndrumarea pe care i-ai dat-o, te respectă după aia. Nu mergi cu nasul pe sus, de genul

“păi eu nu intru aici, ce-i aici”. Că sunt oameni care nu au nicio posibilitate. Trebuiesc şi ajutaţi,

nu chiar lăsaţi de capul lor... Dacă persoana aia vorbeşte urât, nu trebuie să-i vorbesc şi eu urât.

Aştept, poate se calmează, o ascult şi apoi îşi dă seama că o ascult şi o înţeleg şi când se calmează,

după aia ştiu ce să-i vorbesc... Şi e important să fie confidenţiale, că dacă intri în casa unui om şi îţi

spune problema lui care o are, nu te duci la casa aialaltă şi îi spui: „Uite, ăla ce mi-o spus că a

bătut-o sau aşa.” [7]

Eu sunt lăiaşă, dintr-un sat la vreo 7 kilometri. Dar tata o fost muzicant şi prin el cunoşteam

persoane mai în vârstă, mai cunoşteam şi tineri şi în momentul când am intrat în comunitate a fost

suficient să cunosc câteva persoane. Trebuie să cunoşti lumea, să vezi ce fel de probleme sunt. Toată

situaţia de pe teren. Eu singură m-am dus. Prima zi a fost ca un an. O fost suficient să întâlnesc o

singură persoană care m-a dat peste cap. Că dacă o plecat unu negativ de la tine, merge toată

strada imediat... Se întâmplă ca unu să fie beat şi treci pe lângă el, el strigă şi vorbeşte şi spune

aiurea, atunci eu trec şi îmi văd de treaba mea, nu-i răspund... Sau dacă omul nu vrea, nu poţi să

intri în casa lui. Vorbeşti de afară cu cine iese afară. Trebuie să prinzi momentul când să discuţi cu

omul. Nu întotdeauna omu e dispus să te primească în casă, sau el are casa întoarsă pe dos, normal

că nu te primeşte. [7/2]

Zilnic stau în jur de trei-patru ore pe teren. Ştiţi cum este, momentu’ când apuci să te

întâlneşti cu două-trei persoane, te ţin la vorbă, mai ales femeile astea mai în vârstă, Doamne!

Trebuie să înceapă să-şi spună ele necazurile, că sunt bolnave, sunt, într-adevăr aşa este, că n-au

surse de venituri, sunt mulţi care nu au decât un ajutor social sau sunt pensionari... Ştiţi, şi întâlnim,

întâlnim multe probleme. Şi stăm, şi ne strângem mai multe într-un grup şi stăm de vorbă... În

primul rând noi încercăm să ajutăm oamenii, să le creem nişte condiţii mai bune, să aibă o relaţie

cu autorităţile locale mai bune sau cu medicu’ de familie, încercăm să le explicăm ce să facă cu

acest scop. De exemplu, la familiile astea de spoitori, le-am spus, când ai intrat la medicu’ de

familie să ştii cum să vorbeşti, nu te trezeşti la tine-n în cartier; în primu’ rând e un medic, e pus

acolo să v-ajute, să vă schimbaţi modul de vorbire şi modul de comportare.” Au înţeles în privinţa

asta. [8]

În comunitate au reacţionat foarte bine, deja începuseră să-mi spună ce probleme au, să-mi

spună mai mult probleme de sănătate, că „uite mă doare aicea, mă doare aicea”. Şi atunci le zic,

„haideţi că mergem la medicul de familie, ne înscriem şi beneficiaţi de reţete gratuite, de

medicamente gratuite, de consultaţii, bilete de trimitere către celelelate secţii ale spitalului”. Şi au

înţeles foarte bine şi majoritatea s-au înscris. Că la vremea aceea 2000 de persoane erau acolo, cam

550 erau neînscrise. Şi am reuşit să îi înscriu aproape pe toţi. [9]

Prima dată când am început, prima angajare a fost Buneşti. Şi la început nici nu eram

obişnuită, am început să fac catagrafie. Am luat-o pe sora mea, era încă mediatoare, am luat-o cu

mine. Aveam emoţii, dar în timp am văzut că se poate lucra. Se poate lucra şi cu oamenii de acolo,

m-au acceptat. Prima zi când am ajuns acolo nu am ştiut unde este comunitatea de romi. Pur şi

simplu nu ştiam. N-am fost niciodată în Buneşti. Am întrebat pe cineva, mi-a arătat unde este situată.

La început, când m-au văzut acolo... Ei de obicei când vede pe cineva străin şi dacă mai au şi un

caiet în mână şi un pix, atuncea ei se adună cam toţi să vadă ce se întâmplă. Ce vrem. Bineînţeles că

îmi vorbeau frumos la început, îmi spuneau doamnă. Le-am explicat că sunt de etnie romă, că lucrez

pe problemele lor, vreau să-i catagrafiez, să-i am în evidenţă, să-i ajut cu ce pot, să-i îndrum, să-i

sfătuiesc. Şi automat s-a făcut o prietenie între noi foarte repede. Deci acolo chiar aveam probleme

cu mobilizarea de vaccinare, pentru că nu sunt transporturi. Cam aşa am lucrat la Buneşti. Pe urmă

m-am transferat la Homorod. Şi ştiţi din ce cauză? Pentru că în momentul când este ceva politic,

merg mulţi, probabil şi din Partida Romilor, deci aşa am impresia, le promite câte ceva, înţelegeţi?

Şi în momentul când am intrat acolo, până să le explic care este rolul meu şi ce vreau eu de la ei şi

64

vreau să-i ajut pe probleme sanitare şi chiar sociale cu cât pot, m-au cam respins. Mulţi dintre ei m-

au respins, pentru că zicea: veniţi cu toţii, ne promiteţi marea cu sarea şi pe urmă ne lăsaţi. Dar

încet am început şi le-am explicat, pentru că nu ştiau care e rolul meu, deci ei credea că mă duc să-i

mint că-i ajut cu ceva. Şi le cer ceva în schimb. Şi atunci normal că le-am explicat că nu le cer nimic

în schimb şi nici nu le dau, decât sfaturi, îndrumări… În primul rând, cel puţin în comunitatea în

care sunt acuma, sunt zilnic cu ei. Cel puţin în comunitatea din Homorod, că aici locuiesc. Să fii

foarte subtil cu ei. Foarte subtil, să ştii să le vorbeşti, să nu le impui lucruri. În momentul când le

spui: trebuie să faceţi, nu le convine. Deci mai bine îi luăm, „hei, ce-ar fi să facem aşa, ce spuneţi,

vreţi să facem aşa?” Şi atuncea imediat chiar i-am calmat şi fac. .. În momentul când am ceva la

conflict că vin la primărie şi sunt supăraţi, încerc cu ambele părţi să discut, deci tot pe probleme

sociale, vreau să vă spun, pentru că sunt foarte multe probleme sociale. Eu mă abţin cât pot de mult.

Chiar şi aici în primărie sau la medicul de familie, de multe ori, pentru că vreau să vă spun că

medicul de familie este foarte ocupat, de multe ori dificil, normal, că este medic, şi atunci, văd că nu

are chef, ies afară, mă duc acasă, merg înapoi la dânsa când se calmează, vorbeşte şi gata, trece.

Deci cam aşa. Cu comunitatea, de multe ori, mai mă enervez pe ei, mai ţip la ei, bineînţeles aici, de

la Homorod, la Jimboş şi Merchiaşa, nu. Mă abţin foarte mult. La Homorod mai ţip. Stăm pe

aceeaşi stradă şi mai ţip la ei, mai tăceţi, nu mai urlaţi, nu mergeţi la primărie să faceţi scandal.

Mai îndrăznesc cu ei pentru că ne cunoaştem foarte bine. Cu restul, tot la fel, mă abţin. [10]

La început a fost greu, ca comunitatea să ne accepte. Comunitatea, comunitatea romă, ei nu

ştiau despre ce este vorba. Şi cu încetul şi-au dat seama. Nu neapărat că le-a fost frică, au existat

abţineri, nu ştiau despre ce este vorba. Deci dacă noi i-am informat că copiii trebuie duşi la vaccin,

am avut campanii în acele perioade. În 2004, 2005. Le-a fost frică, ce o să se întâmple. Că copiii o

să păţească ceva, o să aibă probleme. Dar şi-au dat seama că acest lucru le este bine. I-am explicat,

că acest lucru este foarte important, vaccinarea, este necesar pentru copii. Ei şi-au dat seama

singuri, că da, aceste vaccinuri le face bine copiilor. Le protejează. Din cauză că sunt săraci, sunt în

mare dificultate, locuiesc în condiţii grele, igiena este grea la ei. Deci nu există condiţii nici pentru

adulţi nici pentru copii. Dar pe la sfârşit ne-am înţeles bine, m-au cunoscut mai bine... La început,

în primul an a fost puţin mai greu. Cartografierea a fost grea. Dar până la urmă şi-au dat seama că

este în beneficiul lor. Din acest punct de vedere am evoluat bine. Am evoluat bine şi din punctul de

vedere al sănătăţii, că au existat cazuri de TBC, ce au adus din alte oraşe. Am primit ajutor din

partea spitalelor, din partea medicilor. La sfârşit şi-au dat seama că noi le ajutăm şi că este în

beneficiul lor. Deci că este bun pentru ei… Soţul lucra într-un restaurant. El o început. El a fost

preocupat de problematica romilor. Şi cum el a fost acolo şi eu ştiam care şi cum... Sunt şi de etnie

romă, deci ştiam că există probleme, câţi romi sunt, dar... pentru că eu lucram de mult timp între

maghiari, români mie nu mi s-a părut evident. Pe mine nu m-a judecat nimeni, că eu sunt de etnie

romă. Niciodată, eu n-am simţit asta deloc. Niciodată n-am simţit. Nici copii mei. Dar când am

văzut comunitatea asta, când am văzut cum trăiesc, am fost şocată. Mi-aş dori să ajut aceşti oameni,

dar mai mult de atât nu pot, dar ei şi pentru asta sunt recunoscători. [11]

Prima oară mă luau romii, că îmi e şi groază să spun. ‚Pentru ce umbli?’ Şi eu am explicat.

Sunt mediator sanitar de partea romilor, lucrez pe sănătate… Şi am spus care e situaţia. Dacă au

medic de familie, dacă nu au, dacă putem să-i ajutăm. Să-i îndrumăm ce ar trebui să facă, dacă au

copii bolnavi şi aşa. Şi că la mine poţi să vii, dacă îmi aduci un sac de bani’. Deci prima dată am

fost luată să ştiţi, cam peste picior. Până când şi-au dat seama. Au fost câţiva romi şi cumsecade.

Am stat cu ei de vorbă şi şi-au dat seama că ar avea nevoie de îndrumările mele. Atuncea tot mai

mulţi, mai mulţi, mai mulţi mă căutau. Eram mediator şi nu ştiau, ziceau: ‚doamna unde e? Doamna

doctor?’. Dar am spus că nu sunt doctor. Dar nu puteau să zică mediator. Pe cuvânt sunt mulţi şi

acum. Sunt mediator sanitar. A fost cineva şi a întrebat de mediator sanitar, zice‚ eu nu ştiu cine e

mediator sanitar, dar noi avem o doamnă a noastră, care umblă pentru noi’… Să ştiţi că la început

le mai luam la copii napolitane, că mi-era milă de ei şi chiar am avut ceva probleme pe urmă. Tot

începeau să vină la mine acasă să-mi ceară mâncare. Am început să le zic, acum nu mai am

posibilitate, pentru că aşa este, nu pot. Când pot, vă dau. S-au supărat, dar apoi şi-au dat seama că

şi mie îmi e greu, şi eu salariu mic. [12]

65

Când am văzut prima oară romii în ce situaţie stau, vă spun că m-am demoralizat total... Am

mai avut contacte şi înainte cu ei, deci nu eram o persoană care să mă ţiu mare sau... Mai discutam,

mai vorbeam. Dar când m-am dus prima dată la ei acasă, vă spun drept mi-o fost şi frică. Că ştiu că

sunt şi periculoşi... Dar am ştiut să vorbesc cu ei, m-o cunoscut, l-or cunoscut pe taică-meu, el fiind

liderul romilor şi le-or părut la mulţi chiar foarte bine. Ăştia n-au nici o tradiţie ai noştri. N-au nici

o tradiţie. Au tot felul de denumiri. La ăştia ai noştri nu li se spune nicicum. Îs oameni, se îmbracă

normal ca toată lumea. Limba romani o vorbesc destul de mulţi... M-am dus deci în comunitate şi

am luat-o de la început pân’ la sfârşit. Din casă în casă m-am dus. Chiar s-or bucurat, i-am spus ce

îs, ce lucrez, cum îi ajut, ce pot să fac pentru ei. S-au bucurat, s-au bucurat. I-am întrebat dacă au

medici de familie, cum stau cu sănătatea, dacă copiii îs duşi la vaccinuri. Am vorbit şi despre acte,

dacă au buletine, dacă au certificate. Deci am găsit foarte mulţi fără buletine, fără certificate,

neînscrişi la medici, copii fără vaccinuri... În jur de 500 îs aici la noi. Cam, să zic, jumate nu aveau

acte. O fost care n-or avut medici de familie. Şi le-o părut foarte bine, le-am explicat că o să viu să-i

ajut, să-i înscriu, să mă duc cu ei la medici să discutăm. Cred că le-am spus de toate. După aia că

mergeam în fiecare zi să stau pe capul lor să-i învăţ igienă, curăţenie. Ba chiar îmi spuneau că nu

suntem luaţi în seamă la spital, că... Zic, mă oameni buni, trebuie să faceţi şi voi o schimbare dacă

vreţi să fiţi luaţi în seamă la spital, aşa am spus către ei. Când mergeţi la spital, pregătiţi-vă haine

curate. Dacă chiar nu aveţi zic, să aveţi măcar un rând. Ăla să vă fie, Doamne feri, de spital, să ai

curat. Sau la copii, sau nu ştiu ce se întâmplă. Că n-ai să dai o haină... Că veneau murdari la spital,

îţi dai seama, doctorii nu-i luau în seamă, îi era scârbă de ei... Şi le-am tot explicat, „mă, când

mergeţi la spital să fiţi curaţi, mă”. Dacă acasă mai umblaţi cum mai umblaţi. Dar la spital nu vă ia

medicii în seamă. Că ăştia ai noştri îs foarte săraci. Şi ei văzând că eu mă duc în fiecare zi la ei,

discut cu ei, vorbesc cu ei despre igienă, despre curăţenie cu copiii, cum să-i îmbrace, le-a plăcut. S-

or mai schimbat. Şi atunci i-am şi lăudat. [13]

La început era mai greu cu comunitatea pentru că erau foarte foarte multe probleme până ce

au acceptat că e avantajos şi pentru ei să fie înscrişi la doctori, ca să aibă actele puse la punct, totul

să fie aranjat. Au fost multe probleme. Dar şi cu doctorii. Unii doctori n-au vrut să le treacă pe listă

zicând că şi aşa au clienţi destui, n-au vrut să le accepte ca pacienţi. Pur şi simplu n-au vrut să le

acceptă pentru că sunt ţigani, deci n-au vrut să le treacă pe listă. Au fost extrem de multe probleme

şi la spital, dar până la urmă s-au obişnuit. Dar sunt, sunt şi acuma. Sunt extrem de multe probleme,

mai ales în circumscripţia din Miercurea Ciuc, multe, deci... păi nu ştiu dacă aţi auzit că au fost

deportaţi lângă staţia de epurare. Şi au fost multe probleme şi acolo. Păi vă zic, extrem de multe

probleme, pentru că e un teren contagios, infecţios, nici nu ştiu cum au fost transportaţi acolo, dar

oricum, acolo sunt momentan. Na, dar e mai bun acum că li s-a dat barăci. Dar e îngrozitor ceea ce

e acolo...[14]

Pentru mine era puţin mai uşoară munca, pentru că sunt localnică şi mă cunoaşte

comunitatea. Na, şi au avut mai multă încredere în mine. Deci, eu sunt preşedinta tineretului la

Partida Romilor din judeţul Harghita. Deci din acest motiv, că mă cunosc, era puţin mai uşor, dar

sunt şi locuri unde mediatorul sanitar nici nu este lăsat să intră. Nici mediatorul nu ştie să

vorbească cu ei, deci comunitatea trebuie să îl accepte totalmente. E nevoie de încredere, şi ei

trebuie să fie înţeleşi, pentru că degeaba vrei să atingi ceva cu agresivitate, nu funcţionează. Au şi ei

lideri, liderii au cuvânt în comunitatea lor, deci mai bine cu ei. Dacă au apărut probleme, am

încercat prin intermediul lor. Da, şi noi am discutat împreună, după ce ne-am dus şi am stat de

vorbă şi astfel am încercat să ajungem la un acord comun. Tot aşa legat de curăţenie, cu şcoala. Am

încercat să venim cu un exemplu, că ne-am dus la o familie unde era curat, au făcut curăţenie, tot şi

am încercat să le explicăm nu în mod direct, ci în mod indirect că e cu totul şi cu totul altceva să te

speli şi să fii curat şi astfel eşti acceptat şi de comunitate şi nu numai de comunitate, dar şi de către

maghiari. Aşa trăiesc, murdari, aşa merg şi copii la şcoală. Dar asta e, sărăcia e mare. [14]

Eu lucrez în flux continuu. Toată ziua cu orice. Dacă nu mă găsesc cumva acasă, mă strigă

la geam: eşti acasă? Ei n-au program, n-au. Dar pe mine nu mă deranjează. Mă înţeleg când vin, şi

îm cer ceva şi le zic, „acum nu am timp”. Dar se întâmplă să mă vadă pe stradă şi dacă am pix şi

66

hârtie le scriu cererea care le trebuie. Şi atunci n-am probleme cu oamenii. Şi copiii mei ne ajută. Şi

soţul. [15]

Încrederea era de la început, pentru că contează foarte mult ca să fie un mediator sau ceva

care lucrează în ţigănie şi cu ţiganii, să fie de etnie romă, pentru că vorbeşti cu ei limba lor. Sunt

foarte mulţi care nu-nţeleg, chiar dacă le zici în româneşte nu ştiu ce, sunt mulţi care nu înţeleg,

săracii, că în familie se vorbeşte numa’ ţigăneşte... cam rar care ştiu chiar bine, bine româneşte să

vorbească şi îi ajutăm foarte mult cu asta, că mergeam cu ei... Dacă ar fi să mă cheamă înapoi şi să-

mi facă din nou angajarea m-aş duce tot pentru ei, pentru că eu lucrez în continuare de când m-au

dat afară. Doar că înainte îi căutam io, acuma ei mă caută pe mine. Vin acasă, mă sună tot timpu’

că io le-am dat tot timpu’ număru’ meu. Şi nu pot să le spun „uite io nu mai sunt mediator sanitar”.

Le spun „nu vă las, merg cu voi împreună, merg să v-ajut şi să rezolvăm cu actele în continuare”.

[16]

Eu sunt din Năsăud, îs căsătorită aicia de 15 ani, în Bistriţa şi am lucrat pe Budacu de Jos.

Mi s-o părut mult mai corect să lucrez într-o comunitate pe care nu cunosc, m-am gândit că o să

câştig mai uşor încrederea, o să fiu mai respectată decât la mine în sat. Ştiţi cum îi la sat, lumea

povesteşte. M-am înşelat, că acuma de un an lucrez aicia, nu pot să mă plâng de nimic, mă descurc

bine, dar acolo la Budacu de Jos m-am obişnuit mai repede cu oamenii, i-am simţit mai calzi, mai

buni, mai pricepuţi, mai deschişi un pic. Chiar de la început. Chiar dacă nu m-au acceptat, că nu

ştiau cu ce mă ocup. Până când m-am dus din casă în casă, am făcut acea bază de date. Mi-am

câştigat destul de greu încrederea, că vă spuneam, nu ştiau ce-i cu mine acolo. Spuneam de

mediator sanitar, nu ştiau ei ce se mănâncă, nu ştiau exact ce fac, cu ce mă ocup. Până când am

făcut anumite activităţi, anumite acţiuni în comunitate şi atunci îmi cereau sprijinul vis-a-vis de

toate. La început credeu că sunt pocăită, ceea ce ei urau. La început am fost şi înjurată. Şi mă

gândeam: ”Doamne, oare îmi găsesc eu rostul aicia?” La un moment dat venea să renunţ, era

foarte grea munca acolo. Deci mai bine lucrez cu maşinile, cu utilajele, cu animalele, dar acolo nu,

deci era destul de greu. Dar în fiecare zi când îmi puneam gândul, ”Gata, renunţ!”, a doua zi

reluam cu mai mare elan munca. Şi aşa, cu încetul le-am câştigat încrederea, am fost respectată, am

făcut destul de multe lucruri bune în comunitate, după care ei au început să aprecieze munca şi ceea

ce făceam eu. Tot timpul veneau la mine, îmi cereau sprijinul şi orice problemă aveau, mă-ntrebau.

Chiar dacă ei se descurcau, ştiau unde să meargă exact, în vederea rezolvării anumitelor probleme,

mă întrebau: ”Ce crezi, ar fi bine sau pot să fac lucrul asta sau nu pot să fac... Am învăţat aicia, de

când îs căsătorită, în doi ani de zile am învăţat limba romani. În momentul când te duci în

comunitatea de romi şi ştie că eşti desemnat să lucrezi pentru ei, ei văd altfel lucrurile şi anume că

iei o grămadă de bani pe urma lor şi ceva se poate întâmpla, că tu ai puterea ca să schimbi sau să

faci ceva, încât să fie lor rău. Şi îs foarte suspicioşi. Că sunt romi şi se gândesc, dacă ne aduce un

medic doar nouă şi ne consultă numai pe noi, romii. Sau că dacă pe noi în şcoli ne pun copiii numai

de romi. [17]

RELAŢIA CU INSTITUŢIILE ŞI CADRELE MEDICALE

Pe lângă clădirea şi susţinerea relaţiei bazată pe încredere reciprocă cu comunităţile de romi,

miza umană a meseriei de mediator sanitar este de a crea un climat de colaborare eficientă cu medicii

de familie, poate cei mai importanţi actori ai sistemului de sănătate din punctul de vedere ai

pacienţilor. Şi nu doar datorită serviciilor medicale pe care le oferă, ci în primul rând datorită poziţiei

lor apropriate de oameni, care ar trebui să le inducă o calitate anume în deservirea celor care

apelează la ei datorită unor probleme de sănătate, deci au o anumite vulnerabilitate. Fragmentele de

interviuri de mai jos nu oglindesc doar experienţele mediatoarelor sanitare cu medicii de familie şi

alte cadre medicale din sistemul de sănătate publică, ci reflectă şi asupra modului în care cei din

urmă se raportează la pacienţii de etnie romă. Observăm că unii demonstrează o sensibilitate anume

faţă de categoriile dezvantajate, alţii doresc doar să-şi exercite profesia în mod corect faţă de oricine

indiferent de statutul său social sau etnia sa, dar sunt totuşi câţiva dintre ei care îi tratează pe romi

67

diferenţiat în sens negativ. În ceea ce priveşte manifestarea fenomenului discriminării romilor în

sistemul de sănătate acesta pare să fie mai grav în spitale. Discriminarea personală, bazată pe

prejudecăţi anti-ţigăneşti este mai puţin frecventă în cazul medicilor de familie. Vedem chiar că unii

depun eforturi pentru a neutraliza un pic discriminarea instituţională cu care ei se confruntă datorită

situaţiei lor socio-economice şi percepţiilor negative generalizate despre romi. Practica celor din

urmă ne arată că pentru eliminarea acestui tip de tratament inegal este nevoie de depăşirea barierelor

care deocamdată limitează instituţional accesul la servicii medicale de calitate a tuturor şi nu asigură

exercitarea dreptului la sănătate. Dar totodată ne convinge că pentru eradicarea discriminării

instituţionale, eforturile personale ale medicilor de departe nu sunt suficiente şi (şi în acest sens) este

nevoie de reformarea întregului sistem sanitar atât în materie de asigurare de resurse bugetare

adecvate, cât şi de implementare a unor măsuri afirmative care să asigure egalitatea de şanse în acest

domeniu. Problemele de sănătate şi de acces la servicii de sănătate ale romilor, transmise către noi

prin mediatoarele sanitare intervievate, trag un semnal de alarmă faţă de întregul sistem românesc de

sănătate publică, care deocamdată este depăşit atât de propriile boli sistemice, cât şi de problemele

unei populaţii masive bolnave.

Am fost primită, în primul rând, de domnul doctor, care este un doctor extrordinar de bun

care ne-a explicat ceea ce trebuie să facem şi ceea ce nu trebuie să facem. Fişa postului mi-a dat-o

dânsul. [1]

Destul de bine comunicăm cu medicii de familie, zic eu. Chiar astăzi m-a sunat o doamnă

doctor şi m-a rugat s-o mai ajut în depistarea unei fetiţe... Trebuie să-i facă un vaccin BCG şi nu

mai locuieşte la domiciliul vechi. Au plecat din spital nevaccinată... se mai întâmplă cazuri când

pleacă pur şi simplu. Multe au, nu ştiu, frica asta de spital. Pur şi simplu nu vor să stea în spital, da.

Mi-a semnalat cazul acesta şi urmează să mă ocup în continuare zilele următoare să depistez pe

unde, unde o pot găsi, identifica. [4]

În Vaslui au un medic foarte bun, nu am ce să zic, e un medic foarte bun. Puteam să mă duc

cu orice problemă la el... Şi acum am găsit un medic ginecolog care acceptă să vină în spital femeile

rome gratuit. Au fost cazuri, dar nu cred că se întâmplă doar la persoane de etnie romă, când

medicii nu acordă atenţie atunci când trebuie. [6]

S-o dus femeia, ce-i drept mergea de mai multe ori, că-i răcea copilul mai des. Şi fetiţa avea

o lună jumate şi răcea des. Şi o dus-o la spital. Şi l-a spital i-o dat un singur prăfuleţ. O plâns o

noapte întreagă. I-o internat pe toţi romii, toate femeile de etnie romă în acelaşi salon. Nu conta ce

are copilul ăsta, ce are copilul ăla. Fetiţa asta era răcită şi la plămân, avea şi o diaree care sângera.

Femeia disperată că plânge copilul într-un hal fără hal o stat o noapte întreagă, o batjocorit-o

celelalte toate, că nu puteau să doarmă copiii lor. Până la urmă pe la ora patru dimineaţa o ieşit

femeia pe hol şi se adresează la asistentă: „Doamnă asistentă, daţi-mi ceva că urlă copilul asta, i-a

sculat pe toţi. Mă ceartă femeile de aici. La care asistenta i se adresează în felul următor: „Mă

ţigancă, treci imediat în salon”. La care femeia asta cu copilul în braţe îi dă cu pumnii, cu palmele

peste cap şi pe urmă s-o tăiat la mână. Şi atunci m-au sunat de la spital şi mi-au spus, „am sunat

poliţia, ţiganii tăi fac ravagii în spital.” Ţiganii mei erau vinovaţi. Mă duc la spital să văd care-i

treaba. Prima dată ne-o luat directorul în tură:”Ţiganii voştri nu ştie să se comporte, nu sunt

educaţi, sunt nişte mizerabili, sunt nişte hoţi.” Şefa de secţie era cu directorul jos de cum am intrat.

Dânsa o mers cu noi, domnu’ director n-o mers. O iau pe femeie la întrebări. Şefa asistentă o

batjocorea: „Taci din gura, înecato, taci din gura că vin la tine şi să vezi ce o să păţesti. Nu mai

vorbi, nu mai spune minciuni.” Doamnă, zic, nu mai ţipati la dânsa, lăsaţi-o să spună ce are de spus.

Femeia plângea şi îmi povestea. Asistenta spunea, „eu îi fac externarea să plece acasă”. I-am zis,

„Da doamnă, dacă vreţi să îi faceţi externarea, faceţi-o doamnă, dar o faceţi pe răspunderea

dumneavoastră. Eu ştiu ce am de făcut, anunţ protecţia copilului să vină să vadă cum sunt trataţi

copiii de etnie romă aici. ... Dacă-i mai negru, nu e suflet şi asta?” Aici în spital, la spitalul

municipal din Paşcani s-a întâmplat asta. Da şi imediat o luat fetiţa de acolo, o dus-o la salon la

rezervă, imediat o adus alt doctor, a făcut o contravizită, au ascultat-o la plămâni din nou, i-au

administrat medicamente. Am mers în fiecare zi şi am văzut fetiţa să văd cum o tratează şi cum se

comporta cu dânsa. Ei, mi-au tratat-o, s-au ocupat de ea. [7]

68

Domnul doctor nu ştie ce e în comunitate, trebuie să mă duc eu să văd. Interesul lor acuma

este să aibă cât mai mulţi pacienţi.... Ăştia cu portul tradiţional, ăştia îs mai gălăgioşi, sunt când

aşteaptă acolo pe hol la spital. Se duc mai mulţi o dată, nu se duce numai unul. Se discută, vorbesc

tare. La dânşii când e unul bolnav păi se adună mulţi şi merg. Asta e stilul lor. Aşa merg ei, n-ai să

vezi niciodată un căldărar singur să meargă la medic sau la spital. Ei se simt mai în siguranţă în

momentul în care sunt mai mulţi. Neavând carte nu ştiu să se exprime... Şi la noi la spital ştiţi cum e,

dacă nu ai bani, nu deschizi gura. Nu înţeleg oamenii aceia din spital, medicul de familie parcă e

mai înţelegător, parcă ştie situaţia că e mai grea. [7/2]

Cât timp a fost epidemia asta de hepatită, a trebuit să merg io cu ei la analize şi nu erau

fonduri şi vreau să spun că foarte greu am putut să le fac analize la toate persoanele care erau

bolnave. Am întâmpinat greutăţi, foarte mari greutăţi, să ştiţi, mă trimiteau de la un cabinet la altul,

că nu au fonduri şi chiar am rămas surprinsă, chiar am spus şi la DSP Buzău. Am întâmpinat foarte

mari greutăţi în privinţa asta, să ştiţi, cu facerea analizelor la persoanele bolnave, mai ales pe

perioada de epidemie, mă trimiteau când la noi, aici la, la contagioşi, doamna doctor spunea că ea

nu are putere să mă ajute, mă trimitea înapoi la spital. Spitalul spunea că nu are, mă trimitea la

laboratoarele particulare din oraş. Ei n-au bani, n-aveau bani nici să facă o simplă analiză. [8]

Doctorii m-au primit foarte bine. Vă daţi seama că cum am apărut eu, cum s-a şi produs

explozia aceasta de înscriere la medicul de familie… Eu nu am avut probleme la medicul de familie.

[9]

Doctorii din spital refuză câteodată să îi primească. La faza aceea cu bebeluşul muşcat de

şobolan… Datorită şi efectului cum arătau, că erau murdari, nespălati, miroseau, copilul era

neîngrijit, plin de sânge, săracul, iar ăştia chiar au refuzat să-l trateze. Dar am intervenit şi am dat

bani de la mine din buzunar şi atunci l-au băgat în seamă. Asta este. Şi eu dacă merg cu copiii mei,

personal, bag banu’ în buzunar la doctor… Dar am încercat, ce-am încercat să fac, să-i bag sub

urmărire. Un doctor de la Comisia de expertiză medicală pentru persoanele cu handicap, că eu cu

asta mă ocup foarte mult. Şi faptul că am văzut cu ochii mei, nu că din auzite, am văzut că primea

mită şi îi dădea gradul doi. Şi când vine cineva chiar pe bune să ia acest grad, nimic. Îi dă poate

gradul patru. Nu beneficiezi de nimica cu asta. Dar l-am pus sub urmărire şi anul trecut l-au arestat.

Da’ fără să ştie de unde a pornit totul. [9]

Doamna doctor cu toată lumea se comportă aşa. Deci în momentul când e nervoasă, e

nervoasă pe toată lumea. Deci nu, n-am văzut să facă diferenţe. Şi săptămâna trecută a venit dânsa

cu noi în comunitate, a luat copilul, l-a dus la spital, pentru că unul dintre copiii care v-am spus

înainte e la spitalul de urgenţă. Chiar i-a dat bani la fata care e majoră cu ei, să aibă bani de

întoarcere din Braşov. Deci nu, n-am observat să facă diferenţe şi nici nu mi se plânge comunitatea

că ar face o diferenţă. Pentru că sunt mulţi dintre ei, din comunitate, care au felul lor de a fi. Deci ei,

dacă merg undeva, merg foarte îndrăzneţi, deci fără audienţe. Doctoriţa nu apreciază asta. I-am

spus că încerc să-i modelez cât se poate. Păi le spun să nu mai meargă aşa îndrăzneţi şi aici în

primărie, când vine nici nu întreabă: domnul primar e ocupat sau nu e ocupat? Ei intră. Şi atunci

mă duc şi le mai spun: „nu intra că e ocupat, aşteaptă şi după aia intri”. Şi atuncea rămâne şi

aşteaptă, ce să facă? [10]

La toţi medicii ne-am dus. Pentru că normal, medicii de familie erau pentru copii. Să fie

vaccinaţi, să aibă medic de familie şi aşa mai departe. Puţini romi au avut medici de familie. Pentru

ca au avut-o înainte pe doamna doctor. Toţi romii erau înscrişi la dânsa. Dânsa a plecat în pensie,

s-a afişat la policlinică, dar atunci nu era mediator sanitar sau nu ştiu ce. Ştiţi? Dânsa a afişat, că

ea pleacă în pensie şi să se înscrie la alţi medici. Ce să vă spun? Pe nimeni nu l-a interesat. Ei n-au

ştiut. Mulţi n-au carte, nu ştiu să citească. Ei mergeau la cabinet la doamna doctor. Dar nu mai

aveau medic de familie. Şi de aicea s-au rupt toate. Cei care beneficiază de ajutor social foarte

puţini au medici. După ce a plecat doamna doctor în pensie, alţii nu i-au primit. Şi atunci eu am

depus cerere către DSP. Şi în fiecare raport am scris că ducem lipsă de medic de familie. Şi am

depus şi la Primărie. Şi până la urmă, ne-a dat Dumnezeul un medic. Şi am început să înscriu romii

la ea, dar dânsa fiind din Aghireş, destul de repede s-a remutat acolo. Şi aşa oamenii de aici iar au

69

rămas fără. Ce am muncit în trei ani, să încep din nou. Pentru că, ştiţi cum e, toate rapoartele, deci

către DSP, către prefectură... Nici copiii nu beneficează de vaccine din cazua asta. Anul asta e al

patrulea medic care a venit şi totul trebuia să fac de la bun început, înscrirea şi tot. Dar bine că o

avem acum… Am mai dus femeile corturari la ginecolog. Poate, nu mă credeţi, le-am dus la medic,

şi au pus sterilet. Cică medicament nu le trebuie, pentru că uită sau nu le dă voie soacra pentru că

asta e a lor bucuria şi mândria să aibă cât mai mulţi copii. [12]

Cu doamna medic de familie m-am înţeles mai bine, vă spun sincer, ea o luat toţi romii. Şi

zice, toţi ceilalţi medici aruncă rahatu’ pe mine. Că eu mergeam să-i înscriu şi la alţii şi ei refuzau.

Spuneau că noi nu suntem plătiţi peste numărul de... Şi nu-i acceptau, nu-i acceptau. Că nu aveau

locuri, că ei nu poate, că ei au zona cutare... Du-te la doctor, aia că ea e cu romii. Mai sunt câţiva

numai, ceva bărbaţi, pe care nu-i mai înscrie nimeni. Că tot am apelat pe la direcţia de sănătate şi-

mi spunea că ăştia acuma dacă nu s-or înscris până acuma, obligaţiune nu mai are nimeni să-i

înscrie. O zis că chiar obligaţii îs pentru copii şi gravide. Mamă şi copil, atât. Degeaba şi dacă are

asigurare, degeaba. Bagă motive. Bagă motive, nu vor. Şi directoarea de spital tot aşa spune, de ce-

s aşa măgari, de ce. Zice nu mă pot băga peste ei, că-s particulari şi nu mă pot băga. Sunt patru

medici de familie. Şi cam 8 mii de locuitori pe oraş. [13]

Tot aşa e cu medicii de familie. Păi şi acum aşa e că eu nu mai lucrez ca şi mediator sanitar,

dar îi ajut. Păi e doctoriţa din Caşinu, e de două ori pe săptămână şi majoritatea sunt la ea, pentru

că la cealaltă doctoriţă sunt numai treizeci sau patruzeci de persoane. La cea din Caşinu, la ea e

majoritatea, cam şase sute de persoane. Vine marţi şi miercuri aici. Şi na, îi ajut. Îi ajut ocazional,

eu le zic când trebuie să ducă copilul la injecţie, păi şi acum mă sună să-i ajut. Nu le refuz, şi eu

aduc de la DSP soluţiile împotriva râiei sau păduchei, anticoncepţionale mai aduc şi tot feluri de

chestii. Eu îi aduc la cabinet... Şi mai sunt şi doi mediatori comunitari în sat. Na, şi ei trebuia să

muncească, pentru că eu nu mai sunt, deci ei trebuia să muncească. Şi să meargă la bolnavii din sat,

dar mai ales unul dintre ei e foarte încrezut, zice că el nu vrea să meargă spre Groapă. Păi zic, spre

Groapă, dar sunt oameni şi acolo. Păi orice problemă ar fi, trebuie să ai grijă de fiecare, nu-i aşa?

Zice că nu vine spre Groapă că îi e frică să se infecteze cu ceva. Păi zic, da, e foarte simplu să faci

aşa. Astfel de oameni sunt. Tot la consiliul local aparţin şi ei, tot aşa e cum a fost şi cu noi, ca

mediatori sanitar, tot aşa împreună am lucrat şi la spital şi când am venit aici au venit şi

„comunitarii” aici. Ei fac injecţii, bandaje, măsor tensiunea, orice. Au liceul sanitar. Noi n-am avut

şi nouă ne era interzis, noi eram numai mediatori între pacient, medic şi comunitatea locală. Ar fi de

datoria lor, dar ei nu vor să facă. Şi dacă o fac, trebuie să fie plătiţi. Nu prea se duc printre romi şi

faza e că şi asistentul comunitar tocmai pentru aia e, pentru bolnavi, ca să meargă la teren, să

viziteze casele lor, ştiu şi eu, dar tot acolo stă toată ziua, lângă doctori, şi acolo scriu reţetele şi cu

asta basta. [14]

Cel mai mare punct de ajutor, ştiţi ce a fost? Medicii de familie. Nimeni aşa un punct mare,

ca medicii de familie nu a fost. Pe nimeni n-au refuzat medicii de familie care sunt în zonă. Dar

dacă n-ai asigurare, n-ai act, ce poate face medicul? Dar copilul este primit, dacă are certificat de

naştere. Dacă n-are un cod numeric, n-are cum să-l consulte. Numai dacă plăteşti consultaţia. Mai

nou. Înainte da, doamna doctor a mai închis ochii şi a venit o mamă cu copilul. În mod sigur că n-au

refuzat-o. Primul ajutor l-a primit şi mai, mă rog, te duci la urgenţă. Avem un singur medic care

lucra fără dispensar, în Valea Rece, acolo sunt foarte mulţi romi. Doamna doctor avea cabinet la

Ogra ea, dar i-a luat şi pe cei din Valea Rece. Nimic profitabil. Voluntar a lucrat. Cine a avut un

cod numeric, cine n-a avut, a scris o reţetă, s-a descurcat. Toată lumea a mers la ea. Aici a rămas

cam gol locul din partea romilor la dispensarele teritoriale. Pentru că toată lumea s-a dus la ea. [15]

Medicii îi refuzau pentru că n-aveau, săracii, asigurare, spuneau că nu poa’ să-l interneze.

Chiar a fost o femeie cu preinfarct şi n-au vrut s-o primească. În spital au primit-o două zile, alea

trei zile, cât a fost şi dup-aia au dat-o acasă. Foarte mult contează să aibă pe cineva, chiar dacă n-o

să fiu io în continuare şi n-o să-mi facă mie, dar să fie un mediator pentru ei, care lucrează din

inimă, pentru ei aici în Timişoara. [16]

70

MEDIATOARE SANITARE – CERCETARE CANTITATIVĂ

Marius Wamsiedel

INTRODUCERE

Cercetarea cantitativă a percepţiei mediatoarelor sanitare cu privire la sistemul de sănătate

din România s-a realizat prin aplicarea unui chestionar tuturor mediatoarelor care erau active la

momentul desfăşurării proiectului (decembrie 2009-aprilie 2010). Chestionarele au fost distribuite

mediatoarelor sanitare la întâlnirile judeţene ale Centrelor Regionale şi au fost auto-aplicate. În total,

s-au înregistrat 399 de chestionare valide20.

Chestionarul a fost structurat pe 7 secţiuni: profilul mediatoarelor sanitare; relaţia cu

primarul; relaţia cu coordonatorul din cadrul Primăriei; relaţia cu membrii comunităţii; relaţia cu

personalul medical; nevoile mediatoarelor sanitare; accesul membrilor comunităţii pe care o

deservesc la serviciile de sănătate.

PROFILUL MEDIATOARELOR SANITARE

Profilul mediatoarelor sanitare a fost construit pe baza variabilelor mediu de rezidenţă, an de

angajare ca mediator, nivel de educaţie, sursa recomandării pentru poziţia de mediator sanitar, număr

de beneficiari deserviţi şi tipul contractului de muncă.

Ocupaţia de mediator sanitar este complet feminizată, neexistând niciun bărbat printre

respondenţi. Mai mult de jumătate (56,1%) din mediatoarele sanitare din eşantion activează în

mediul urban. În ceea ce priveşte momentul angajării, se observă două valuri importante: primul, în

anul 2002, când au fost angajate 15,7% dintre mediatoare, iar cel de al doilea în perioada 2005-2007,

când s-au angajat 69,7% dintre mediatoare21.

La întrebarea legată de nivelul de educaţie al mediatoarelor sanitare s-au înregistrat 266 de

răspunsuri. Mai puţin de un sfert dintre respondente au menţionat că ultimul nivel de educaţie atins

este de 8 clase sau mai puţin. Cele mai multe mediatoare au terminat fie 10 clase (34,6%), fie 12

clase (31,6%). Se remarcă, de asemenea, că o mediatoare din 10 (mai precis, 10,9%) a continuat

educaţia după absolvirea liceului sau a şcolii vocaţionale (Grafic 1). Mediatoarele cu studii

postliceale sau universitare reprezintă 13,5% din efectivul de mediatoare care activează în mediul

urban, respectiv 7,6% din totalul mediatoarelor din mediul rural.

Partida Romilor reprezintă principala sursă a recomandării pentru poziţia de mediator sanitar

(identificată ca atare de 42,1% dintre respondenţi), fiind urmată de liderii locali (17,3%) şi

organizaţiile neguvernamentale (12,9%).

20

Dat fiind contextul descentralizării sistemului de sănătate, nu cunoaştem numărul exact al mediatoarelor

care continuau să fie active la momentul realizării cercetării, dar estimăm că este de aproximativ 650-700 de

persoane. 21

Este vorba despre anul angajării mediatoarelor care continuau să activeze la momentul aplicării

chestionarului.

71

Grafic 1. Distribuţia mediatoarelor sanitare în funcţie de ultimul nivel de educaţie absolvit

Mediatoarele din eşantion deservesc între 110 şi 5500 de persoane de etnie romă, cu o medie

de 1112 beneficiari pentru fiecare mediatoare (Grafic 2). Cu toate că Ordinul Ministerului Sănătăţii

619/2002 menţionează că mediatorul sanitar deserveşte populaţii de romi numărând între 500 şi 750

de persoane (copii şi femei de vârstă reproductivă), 10,2% dintre respondente au declarat că lucrează

cu mai puţin de 500 de persoane rome, iar 19% au menţionat că lucrează cu mai mult de 1500 de

beneficiari. Este adevărat că răspunsurile din chestionar reprezintă o estimare spontană şi nu fac

distincţia între persoanele asistate în mod curent şi persoanele care beneficiază în mod indirect de pe

urma activităţii mediatorului. În orice caz, faptul că o mediatoare din cinci deserveşte o populaţie de

cel puţin două ori mai mare decât maximul prevăzut în Ordinul Ministerului Sănătăţii reprezintă o

sursă de îngrijorare, pentru că presupune o suprasolicitare a mediatorului şi, în acelaşi timp, reduce

inevitabil timpul alocat fiecărui membru al comunităţii. Comunităţile de mai mult de 1500 de

persoane deservite de mediator sanitar se întâlnesc preponderent în mediul urban (22,4%, faţă de

14,5% în rural), în vreme ce pentru comunităţile mai mici de 750 de persoane situaţia se prezintă

invers (45,5% în rural, faţă de 39,2% în urban).

Insecuritatea cu privire la locul de muncă se reflectă în proporţia mică a răspunsurilor la

întrebarea legată de tipul contractului cu primăria şi în proporţia redusă a mediatoarelor cu contract

pe perioadă nedeterminată. Din totalul de 399 de mediatoare care au completat chestionarul, s-au

înregistrat doar 146 de răspunsuri valide; 70,9% dintre acestea indicau un contract de muncă pe

perioadă determinată.

Grafic 2. Distribuţia mediatoarelor sanitare în funcţie de numărul persoanelor deservite

72

RELAŢIA MEDIATOARELOR CU AUTORITĂŢILE LOCALE

În relaţia cu primarul, trei sferturi dintre mediatoare se declară mulţumite sau foarte

mulţumite:

Grafic 3. Nivelul de satisfacţie a mediatoarelor în relaţia cu primarul

Întrebarea legată de nivelul de satisfacţie în relaţia cu primarul a fost urmată de o întrebare

care cerea justificarea răspunsului anterior. Mediatoarele mulţumite sau foarte mulţumite de relaţia

pe care o au cu primarul menţionează ca acesta se arată preocupat de problemele comunităţii rome,

încearcă să rezolve problemele semnalate de mediatoare, menţine o comunicare bună cu acestea, a

fost receptiv faţă de preluarea mediatoarelor în subordinea Primăriei. Pe de altă parte, mediatoarele

nemulţumite sau foarte nemulţumite de relaţia cu primarul sunt de părere că acesta nu înţelege rolul

medierii sanitare pentru romi, este dezinteresat de problemele comunităţii rome sau precizează că

primarul a refuzat să le preia în cadrul procesului de descentralizare.

Indiferent de nivelul de satisfacţie în relaţia cu primarul, mediatoarele au fost invitate să

menţioneze şi problemele pe care le-au întâlnit în interacţiunea cu acesta. Cele mai multe menţiuni

au avut în vedere probleme legate de angajare (salariile plătite cu întârziere, angajarea cu

jumătate de normă, nedecontarea transportului între Primărie şi comunitatea deservită,

excesul de sarcini, timpul redus acordat activităţii de teren, instabilitatea locului de muncă).

Comunicarea defectuoasă, promisiunile neonorate repetat şi contestarea legitimităţii

profesionale a mediatorului de către primar au fost, de asemenea, menţionate.

Aceeaşi tendinţă de evaluare optimistă se înregistrează şi în percepţia relaţiei cu

coordonatorul direct din cadrul Primăriei: 84,7% se declară mulţumite sau foarte mulţumite, 7,9%

sunt nici mulţumite, nici nemulţumite, în vreme ce doar 0,8% afirmă că sunt nemulţumite sau foarte

nemulţumite. Relaţia este considerată satisfăcătoare atunci când coordonatorul înţelege atribuţiile şi

recunoaşte competenţa şi utilitatea mediatorului sanitar; când se ajunge la un acord cu privire la

numărul de ore care trebuie petrecut de mediator la sediul Primăriei şi numărul de ore petrecute pe

teren sau când coordonatorul se arată deschis faţă de problemele etnicilor romi şi contribuie la

îmbunătăţirea situaţiei acestora.

În ciuda acestei reprezentări optimiste a relaţiei cu reprezentanţii Primăriei, preluarea

mediatoarelor de către autorităţile locale a fost, în numeroase situaţii, anevoioasă. Din cele 258 de

răspunsuri valide la întrebarea "Au existat probleme la angajarea dumneavoastră în primărie?",

73

aproape un sfert (mai exact 23,6%) au indicat existenţa unor asemenea probleme (Grafic 4). Între

problemele menţionate figurează refuzul autorităţilor locale de a le prelua pe mediatoare în cadrul

procesului de descentralizare, preluarea cu întârziere (care a dus la discontinuităţi în cartea de

muncă), modificarea contractului de muncă şi preluarea pe perioadă determinată. Potrivit

mediatoarelor, autorităţile locale au invocat ca principal motiv pentru refuzul de a prelua

mediatoarele absenţa fondurilor (cu toate că acestea proveneau din surse exterioare bugetului

Primăriei şi Consiliului Local). În unele cazuri, autorităţile au devenit receptive în momentul în care

au aflat că programul de mediere sanitară este suportat de Ministerul Sănătăţii, dar în alte cazuri a

fost nevoie de intervenţii suplimentare din partea centrelor regionale. O mediatoare a menţionat că

angajarea sa a fost condiţionată de demisia soţului, care activa ca expert local pentru romi în cadrul

Primăriei. De mai multe ori se menţionează că autorităţile le-au preluat exclusiv pe perioada în care

salariile vor fi asigurate din alte surse.

Grafic 4. Existenţa problemelor la angajarea în Primărie

Grafic 5. Numărul de vizite pe care coordonatorul din cadrul Primăriei le-a realizat în comunitatea romă împreună cu mediatorul sanitar în ultimele 3 luni

74

RELAŢIA MEDIATOARELOR CU AUTORITĂŢILE MEDICALE

Cele mai multe mediatoare colaborează cu un singur medic de familie (40,1%) sau cu doi

medici (31,3%) (Grafic 6). Mediatoarele care activează în mediul rural colaborează într-o proporţie

mai mare, comparativ cu cele din mediul urban cu unul sau doi medici (77,2%, faţă de 64,6%).

Diferenţa, care este statistic semnificativă (chi-pătrat = 8,26; gl = 3; p < 0.05), are la bază probabil

faptul că dispersiunea comunităţilor de romi este mai mică mediul rural decât în urban.

Se observă şi o uşoară corelaţie pozitivă (R=0,03) între numărul de pacienţi deserviţi de

mediatorul sanitar şi numărul de medici cu care aceştia colaborează. Astfel, 75,2% din mediatoarele

care lucrează cu cel mult 750 de beneficiari colaborează cu unul sau doi medici, faţă de 69,1% în

cazul mediatoarelor care deservesc între 751 şi 1500 de persoane şi 68,9% din mediatoarele care

lucrează cu mai mult de 1500 de persoane. Diferenţa nu este însă statistic semnificativă.

Grafic 6: Distribuţia mediatoarelor sanitare în funcţie de numărul de medici de familie cu care colaborează

La întrebarea "În ultimele 30 de zile, câte ore aţi petrecut în cabinetul medicului?" s-au

obţinut 248 de răspunsuri valide. Mai mult de jumătate din mediatoare (56,4%) petrec mai puţin de

10 ore pe lună în cabinetul medicului, în vreme ce aproape o treime (32,3%) petrec acolo mai mult

de 16 ore lunar.

O analiză a profilului mediatoarelor care petrec 5 ore sau mai puţin în cabinetul medicului

arată o diferenţă între mediatoarele cărora, în urma descentralizării, li s-a schimbat fişa postului şi

cele care au în continuare aceleaşi atribuţii. Astfel, 56,5% din mediatoarele cărora li s-a schimbat

fişa postului petrec 5 ore sau mai puţin în cabinetul medicului, faţă de 39,1% din mediatoarele care

au aceeaşi fişă a postului. Diferenţa este explicabilă luând în considerare că majoritatea

mediatoarelor cărora li s-a schimbat fişa postului au primit sarcini administrative în cadrul Primăriei,

li s-a solicitat să îndeplinească activităţi de asistenţă socială (de exemplu, realizarea de anchete

sociale pentru beneficiarii ajutoarelor din partea Primăriei) sau li s-a cerut să petreacă o parte

considerabilă din timpul de lucru la birou. Toate aceste cerinţe au redus timpul de lucru dedicat

activităţii de mediere sanitară, un indicator fiind durata mai mică a interacţiunilor cu personalul

medical.

Chestionarul a inclus două întrebări pentru măsurarea comunicării cu personalul medical.

Prima dintre ele avea în vedere calitatea comunicării, în vreme ce a doua urmărea eficienţa

75

comunicării. La întrebarea "Cât de bine comunicaţi cu personalul medical?" s-au înregistrat 271 de

răspunsuri valide, 91,1% dintre respondente apreciind că au o comunicare bună sau foarte bună cu

personalul medical. La întrebarea ”Cât de eficient comunicaţi cu personalul medical?”, 34,7% din

mediatoare au ales răspunsul ”Eficient”, în vreme ce 53,9% au preferat răspunsul ”Foarte eficient”.

Ca aspecte pozitive ale colaborării cu personalul medical, mediatoarele au menţionat vizitele

efectuate împreună pe teren, primirea de informaţii relevante cu privire la principalele afecţiuni şi

metodele de prevenire şi tratament, posibilitatea de a chema medicul în comunitate în afara orelor de

program, atunci când este necesar şi înţelegerile cu unii medici specialişti de a primi la consult

pacienţi de etnie romă care nu beneficiază de statut de asigurat. Pe de altă parte, mediatoarele au

menţionat situaţii în care doctorii au refuzat să înscrie pe liste anumiţi pacienţi de etnie romă şi

situaţii în care pacienţii de etnie romă au fost trataţi cu indiferenţă.

RELAŢIA MEDIATOARELOR CU MEMBRII COMUNITĂŢII ROME

Relaţia mediatoarelor cu membrii comunităţii pe care o deservesc a fost operaţionalizată

printr-un set de întrebări referitoare la frecvenţa vizitelor în comunitate, scopul deplasărilor, relaţia

cu liderii locali şi acţiunile desfăşurate voluntar. 87,2% dintre mediatoare declară că au efectuat, în

medie, cel puţin 5 vizite pe lună în comunitatea pe care o deservesc în cele trei luni dinaintea

aplicării chestionarului, în vreme ce doar 4,8% declară că au mers, în medie, de 3 ori sau mai puţin

în acelaşi interval de timp.

Mai mult de trei sferturi din vizitele în comunitate au urmărit creşterea nivelului de

informare a populaţiei rome cu privire la aspecte legate de sănătate, medierea interacţiunii cu

personalul medical sau activităţi legate de imunizare.

Grafic 7. Scopul vizitelor mediatoarelor sanitare în comunitate

Activităţile de informare au avut ca teme planificarea familială şi metodele de contracepţie

(80 de cazuri), igiena personală şi a locuinţei (58 de cazuri), importanţa vaccinării (55 de cazuri),

gripa sezonieră şi virozele respiratorii (38 de cazuri), tuberculoza (35 de cazuri), gripa AH1N1 (32

de cazuri), bolile cu transmitere sexuală (21 de cazuri), importanţa alăptării la sân (18 cazuri),

hepatita (15 cazuri), cancerul de col uterin (11 cazuri), cancerul la sân (8 cazuri), cancerul în general

76

(5 cazuri), alimentaţia sănătoasă (4 cazuri), diabetul (3 cazuri), administrarea corectă a antibioticelor

(2 cazuri), efectele nocive ale alcoolului şi tutunului (2 cazuri), obezitatea copiilor (1 caz) şi

osteoporoza (un caz). În cadrul vizitelor, au fost distribuite diferite materiale informaţionale oferite

de medicii şi asistenţii cu care colaborează, Autoritatea de Sănătate Publică şi organizaţii

neguvernamentale (Asociaţia Română Anti-Sida – ARAS).

De asemenea, mediatoarele au adresat în vizitele de informare şi alte probleme cu care se

confruntă comunităţile pe care le deservesc, precum importanţa participării şcolare, violenţa

domestică, discriminarea, eradicarea cerşetoriei, abandonul copiilor în maternităţi şi mariajele

timpurii.

O parte din mediatorii sanitari performează de bună voie activităţi în folosul comunităţii care

nu sunt prevăzute în fişa postului: acţiuni de ajutorare a persoanelor cu probleme sociale, acţiuni de

mediere şcolară, participarea ca observator la anchetele sociale. participarea la acţiuni de curăţenie şi

igienizare, colectarea şi distribuţia de haine şi alimente, colectarea de fonduri pentru o operaţie.

La întrebarea privitoare la relaţia cu liderii informali ai comunităţii rome, două treimi din

respondenţi (68,6%) menţionează o relaţie bună sau foarte bună. În acelaşi timp, 3,7% declară că nu

comunică deloc cu liderii comunitari, iar procentul e posibil să fie mai mare dată fiind proporţia non-

răspunsurilor (16,3%).

Grafic 8. Relaţia mediatoarelor sanitare cu liderii comunităţii pe care o deservesc

NEVOILE MEDIATOARELOR SANITARE

Mediatoarele au indicat trei tipuri de nevoi – materiale, de stabilitate şi de dezvoltare

profesională. În categoria nevoilor materiale intră: decontarea cheltuielilor de transport sau

asigurarea unor abonamente (59 de cazuri), primirea de rechizite/materiale consumabile (53 de

cazuri), primirea de cartele telefonice sau decontarea cheltuielilor de comunicare prin telefon (51 de

cazuri), salarii mai mari şi/sau primirea de stimulente financiare (16 cazuri), primirea de telefoane

mobile (12 cazuri), primirea unor bonuri de masă (6), primirea de calculatoare (6 cazuri) şi

asigurarea unui spaţiu de lucru/birou (2 cazuri). În categoria nevoii de stabilitate, au fost menţionate

dorinţa de a avea contract de muncă pe perioadă nedeterminată (15 cazuri) şi contract de muncă pe

normă întreagă (un caz). În categoria nevoii de dezvoltare profesională am inclus dorinţa de a

77

beneficia de cursuri de formare şi de pregătire în domenii apropiate medierii sanitare (10 cazuri) şi

dorinţa de a primi pliante şi alte materiale informative (2 cazuri).

La întrebarea legată de formarea continuă („Enumeraţi cinci domenii în care aţi avea nevoie

de formare continuă”) au răspuns 144 de mediatoare. Cursurile de formare în domeniul legislaţiei

(îndeosebi în privinţa legii administraţiei publice şi drepturilor omului) au fost cel mai des invocate

de participanţi (78 de menţiuni), fiind urmate de cursurile de prim ajutor şi cursurile de iniţiere în

informatică (fiecare menţionat de câte 22 de ori). Am grupat răspunsurile în trei categorii: informare

cu privire la principalele afecţiuni, metodele de prevenire şi tratament (107 referinţe); dezvoltare

personală şi profesională (100 de referinţe) şi legislaţie şi combaterea discriminării (84 de referinţe):

Informare medicală Dezvoltare personală şi

profesională

Legislaţie şi combaterea

discriminării

Cancer (col uterin, sân, prostată) –

28

Primul ajutor – 22 Legislaţie şi drepturile omului

– 78

TBC – 13 Iniţiere în informatică – 22 Combaterea discriminării –

6

Sănătatea reproducerii – 12 Comunicare – 16

Îngrijirea nou-născutului – 11 Redactare proiecte – 12

Planificare familială – 11 Asistenţă socială – 7

Boli cu transmitere sexuală – 10 Curs mediator sanitar – 6

Hepatită – 4 Pregătire administraţia publică – 5

Diabet – 4 Mediere conflicte – 3

AH1N1 – 4 Asistenţă medicală – 3

Imunizări – 4 Limba engleză – 1

Antidrog – 2 Istoria romilor – 1

Boli cronice – 1 Psihologie – 1

Îngrijirea lăuzei – 1 Eliberare acte de identitate – 1

Pediatrie – 1

Boli cardiace – 1

Tabel 1. Domeniile în care mediatoarele apreciază că ar avea nevoie de formare continuă

78

La întrebarea „Ce credeţi că ar trebui să facă Romani CRISS pentru sprijinul

dumneavoastră?” au oferit răspuns 142 de mediatoare. Principala nevoie identificată este aceea de a

oferi suport mediatoarelor în activitatea lor (41 de referinţe) şi asigurarea unui contract de muncă pe

perioadă nedeterminată (19 cazuri), prin lobby la Ministerul Sănătăţii pentru continuarea

programului (44 de referinţe), prin colaborarea cu Primăriile sau Asociaţia Primarilor (9 referinţe). A

doua direcţie de răspuns are în vedere organizarea unor cursuri de formare (32 de referinţe).

Colaborarea mai strânsă între Romani CRISS şi mediatoare, prin întâlniri frecvente şi deplasări pe

teren, a fost specificată de 27 de ori. Celelalte răspunsuri au avut în vedere acordarea de sprijin

financiar de către Romani CRISS, prin decontarea transportului şi acordarea de prime şi alte

stimulente (12 referinţe); acordarea de sprijin material, în special cartele de telefonie mobilă (5

referinţe); implicarea mediatoarelor şi în alte proiecte desfăşurate de Romani CRISS (6 referinţe) şi

asigurarea unei evaluări a activităţii mediatoarelor (2 referinţe).

Să ne evalueze (nu prin chestionare), ci cu teste pe plan medical şi social;

să prezinte la nivel central doleanţele, rezultatele muncii pentru a fi angajate

definitiv, să facă vizite în comunitatea pe care o deservesc, să ceară informaţii

despre mine la autorităţile locale, să mă ajute în ceea ce priveşte relaţia cu

medicul de familie, explicându-i care-mi sunt atribuţiile; salariul fiind de 650 de

lei, ar trebui să insiste pentru grila de salarizare.

79

MEDICI DE FAMILIE – CERCETARE CANTITATIVĂ

Marius Wamsiedel

PROFILUL RESPONDENŢILOR

Chestionarul destinat medicilor a fost aplicat pe un eşantion reprezentativ la nivel naţional

pentru populaţia de medici care deservesc comunităţi rome sau au mai mult de 100 de pacienţi

heteroidentificaţi ca romi pe listă. Volumul eşantionului este de 935 de subiecţi, iar eroarea de

eşantionare maxim admisă este de ±3,1%. 52,2% din medici (488 de cazuri) provin din mediul urban,

iar 47,8% (447 de cazuri) dn mediul rural. Mediul de rezidenţă se referă la locul în care activează

medicul de familie, nu la domiciliul acestuia/acesteia. Chestionarul nu a cuprins întrebări referitoare

la mediul de rezidenţă al domiciliului doctorului sau distanţa dintre domiciliu şi cabinetul medical

unde îşi desfăşoară activitatea.

Mai mult de trei sferturi din subiecţi (75,8%) sunt femei, aceeaşi tendinţă observându-se atât

în mediul rural (75,4%), cât şi în mediul urban (76,2%).

Vechimea în lucrul cu pacienţi de etnie romă este mai mare de 10 ani pentru 68,9% din

medicii din eşantion; 7,6% au pacienţi romi de mai puţin de 3 ani. 1,9% din medici nu au oferit nicio

informaţie cu privire la experienţa de lucru cu beneficiari romi.

La întrebarea „Ce vă motivează fidelitatea ca medic de familie faţă de comunitatea în care

profesaţi acum?”, întrebare cu răspuns multiplu, două treimi din subiecţi (66,1%) au menţionat

cunoaşterea bună a comunităţii şi nevoilor oamenilor, iar 52,4% au insistat asupra respectului arătat

de pacienţi:

Grafic 1: Motivele fidelităţii medicului faţă de comunitatea în care profesează

Cei care au invocat alt motiv s-au referit la plăcerea de a lucra în comunitatea respectivă şi la

absenţa prejudecăţilor (33 de cazuri); obişnuinţa de a lucra cu pacienţii pe care îi are (12 cazuri);

distanţa mică dintre cabinet şi domiciliul personal (3 cazuri); vârsta (3 cazuri) şi dorinţa de a ajuta

comunitatea (2 cazuri). Au mai fost menţionate: comunicarea foarte bună cu mediatorul sanitar,

plăcerea de a lucra în localitatea respectivă, răsplata financiară, preceptele religioase şi patologia

diversă întâlnită în comunitate.

80

POPULAŢIA DE PACIENŢI DESERVITĂ

Listele de pacienţi ale medicilor din eşantion numără între 100 şi 5500 de persoane, cu o

medie de 1983 persoane pe listă. 78,8% din doctori au înscrişi pe listă între 1001 şi 2500 de pacienţi:

Grafic 2: Distribuţia medicilor de familie în funcţie de numărul total de persoane înscrise pe listă, indiferent de etnie

Numărul persoanelor de etnie romă din lista de pacienţi declarat de medici variază între 10 şi

3000 de persoane, cu o medie de 288 de persoane. Aproape trei sferturi dintre medici (73,9%)

declară că au pe listă cel mult 300 de pacienţi de etnie romă, în vreme ce un medic din 20 (5,7%)

afirmă că are mai mult de 900 de pacienţi romi înscrişi:

Grafic 3: Distribuţia medicilor de familie în funcţie de numărul de pacienţi de etnie roma înscrişi pe listă

Ponderea persoanelor rome din totalul listei de pacienţi se situează între valorile 0,4% şi

93,3%, cu o medie de 15,1%. Ponderea a fost calculată prin împărţirea numărului declarat de

pacienţi romi la numărul total de pacienţi înscrişi pe listă, rezultatul fiind înmulţit cu 100. Pacienţii

romi reprezintă cel mult 5% din totalul listei de pacienţi pentru aproape un sfert din medici (24,4%);

între 5,01% şi 10% pentru aproape o treime din medici (31,5%); între 10,01% şi 25% pentru 26,2%

din medici; între 25,01% şi 50% pentru 13,9% din medici. Numai 4% din medicii de familie care

81

deservesc persoane de etnie romă au o pondere a pacienţilor romi mai mare de 50% din totalul listei

de pacienţi.

ELEMENTE DE IDENTIFICARE A ETNIEI ROME

Identificarea apartenenţei unor pacienţi la etnia romă se realizează în principal pe baza

numelui, culorii pielii, comunităţii de origine, limbii vorbite şi portului tradiţional (Grafic 4).

Mai mult de jumătate din medicii de familie care activează în mediul urban folosesc culoarea pielii

ca indicator al identităţii etnice rome (50,4%, faţă de 44,1% în cazul medicilor din mediul rural).

Diferenţa este la limita semnificativităţii statistice (chi-pătrat=3,759; gl=1; p=0.053). Alegerea

culorii pielii pentru identificarea pacienţilor de etnie romă nu este corelată nici cu numărul de

comunităţi deservite de medic şi nici cu ponderea persoanelor rome pe lista de pacienţi.

Grafic 4: Elementele prin care medicii determină apartenenţa unui pacient la etnia romă

De asemenea, aproape jumătate (49,5%) din medicii de familie care deservesc persoane de

etnie romă afirmă că au discutat cu pacienţii despre istoria şi tradiţiile rome. Formularea întrebării nu

permite să aproximăm ponderea medicilor care au discutat despre practicile de vindecare tradiţionale

sau despre normele culturale de menţinere a stării de sănătate în comunităţile de romi.

POPULAŢIA DE PACIENŢI CONSULTATĂ ÎN ULTIMA LUNĂ

Chestionarul a inclus întrebări referitoare la numărul de pacienţi consultaţi şi ponderea

aproximativă a persoanelor de etnie romă consultate, atât în cazul deţinătorilor de asigurare medicală,

cât şi în cazul pacienţilor fără asigurare. Ponderea romilor, în amândouă cazurile, a fost estimată de

medicul de familie.

În luna calendaristică anterioară realizării studiului, un sfert din medici (25,8%) au oferit

consultaţii unui număr de până la 300 de persoane cu statut de asigurat; 60,1% au consultat între 301

şi 700 de pacienţi; iar 14,1% au consultat mai mult de 700 de pacienţi. Ponderea pacienţilor romi din

totalul persoanelor cu asigurare care au fost consultate în intervalul respectiv a fost sub 20% în cazul

a 59% din medici; între 21% şi 60% în cazul a 24,4% din medici; şi mai mare de 60% în cazul a

82

4,9% din medici. 11,7% dintre respondenţi nu au fost în măsură să ofere răspuns la întrebarea

respectivă.

În privinţa persoanelor fără statut de asigurat, 8,9% din medici au declarat că nu au consultat

niciun astfel de pacient. 61,3% din medici au consultat cel mult 50 de pacienţi fără asigurare, 10,3%

din medici au consultat între 51 şi 100 de pacienţi; iar 4,2% din medici au consultat mai mult de 100

de pacienţi. 15,7% din medici nu au ştiut sau au preferat să nu ofere răspuns la întrebarea legată de

numărul de pacienţi fără asigurare medicală consultaţi în ultima lună calendaristică.

Din doctorii care au declarat că au oferit servicii medicale persoanelor neasigurate,

aproximativ 10% nu au consultat niciun pacient de etnie romă neasigurat, în vreme ce 25,5% au

estimat că toţi pacienţii care au beneficiat de consultaţii medicale fără să aibă asigurare medicală

erau etnici romi.

Grafic 5: Ponderea estimată a pacienţilor romi din totalul pacienţilor fără asigurare, consultaţi în ultima lună calendaristică

MOTIVELE PENTRU CARE ROMII SE PREZINTĂ LA MEDIC

Mai mult de două treimi din doctori (69,7%) consideră că motivul principal pentru care

persoanele de etnie romă au apelat la serviciile sale au fost consultaţiile legate de afecţiuni

acute/urgente. În acelaşi timp, 13,7% din doctori consideră că pacienţii de etnie romă se prezintă în

special pentru controale preventive (9,2%) sau de rutină (3,9%).

STAREA DE SĂNĂTATE A PERSOANELOR ROME

AFECŢIUNILE CEL MAI FRECVENT DIAGNOSTICATE

Dată fiind natura instrumentului de cercetare folosit (sondaj pe bază de chestionar), starea de

sănătate a persoanelor de etnie romă a fost operaţionalizată pe baza afecţiunii cel mai frecvent

diagnosticate de către medicul de familie respondent. Toate procentajele indicate în acest subcapitol

83

se referă la doctorii care au identificat o afecţiune ca fiind cel mai des întâlnită în practică, nu la

persoanele care suferă de afecţiunea respectivă. Pentru a oferi o imagine mai complexă a stării de

sănătate, întrebările referitoare la principala afecţiune au avut în vedere atât populaţia romă, cât şi

populaţia totală de pacienţi înscrişi pe lista medicului de familie.

În cazul tuturor pacienţilor, indiferent de etnie, hipertensiunea arterială a fost identificată

de mai mult de două treimi din medicii de familie din eşantion (mai exact, 67%) drept principala

afecţiune diagnosticată. Un medic din 6 (17,6%) se confruntă în special cu boli acute respiratorii sau

digestive. Medicii au mai identificat ca principală problemă de sănătate diagnosticată bolile de inimă

şi angina pectorală (6,6%), afecţiunile plămânilor (2,5%), diabetul (0,9%), bolile hepatice (0,6%),

bolile reumatice (0,6%) şi afecţiunile urogenitale (0,5%).

Hipertensiunea arterială reprezintă principala afecţiune diagnosticată în cazul a mai mult de

trei sferturi (75,4%) din medicii de familie care activează din mediul rural şi mai mult de jumătate

(59,4%) din medicii de familie care deservesc comunităţi urbane. Bolile acute respiratorii sau

digestive au fost menţionate ca principale afecţiuni diagnosticate într-o proporţie mai mare în mediul

urban faţă de rural (22,1%, faţă de 12,8%). Aceeaşi tendinţă se înregistrează şi în cazul bolilor de

inimă şi anginei pectorale (8,6% în rural, respectiv 4,5% în urban) şi al bolilor plămânilor - astm

bronşic, bronşită cronică, BPOC, tuberculoză (2,9% în urban, respectiv 2,0% în rural).

În cazul pacienţilor de etnie romă, hipertensiunea arterială a fost menţionată ca principala

afecţiune diagnosticată de cei mai mulţi dintre medicii de familie (37,5%), fiind urmată de bolile

acute respiratorii sau digestive (31,7%), afecţiunile pulmonare (11,7%), afecţiunile cardiace (5,3%),

bolile reumatice (1,8%), ulcerul gastric/duodenal şi gastrita (1,6%), diabetul (1,4%), bolile hepatice

sau biliare (1,3%), afecţiunile dermatologice (1,2%), parazitozele (1,0%) şi afecţiunile urogenitale

(1,0%). Se remarcă faptul că, spre deosebire de toţi pacienţii de pe listă, la pacienţii romi se întâlnesc

într-o proporţie mult mai înaltă ca afecţiuni principale bolile acute respiratorii sau digestive (31,7%,

faţă de 17,6%) şi bolile pulmonare (11,7%, faţă de 2,5%).

La fel ca în cazul populaţiei totale de pacienţi, şi în cazul pacienţilor romi hipertensiunea este

identificată ca principala afecţiune într-o proporţie mai mare în mediul rural decât în urban (43,4%,

respectiv 32,2%). În schimb, bolile de inimă şi anginele pectorale apar ca principale afecţiuni în

măsură mai mare la doctorii din urban (7,2%) decât la cei din rural (3,4%).

În cazul persoanelor de sex masculin adulte, hipertensiunea reprezintă principala afecţiune

diagnosticată de medicii de familie atât în cazul populaţiei totale de pacienţi (53,5%), cât şi în cazul

pacienţilor romi (34,7%). Bolile pulmonare sunt diagnosticate într-o proporţie mai mare ca

principală afecţiune în cazul bărbaţilor romi (16,8%) decât în cazul tuturor bărbaţilor de pe listă

(4,8%). În cazul bărbaţilor romi, ca principală afecţiune au mai fost menţionate bolile acute

respiratorii sau digestive (de către 13,8% din medici), bolile cardiace sau angina pectorală (7,6%),

bolile hepatice sau biliare, incluzând ciroza şi hepatita cronică (3,6%), afecţiunile prostatei (3,3%),

ulcerul gastric sau duodenal şi gastrita (3%) şi traumatismele (2,6%).

În cazul persoanelor de sex feminin adulte, hipertensiunea este, de asemenea, considerată

afecţiunea cel mai des întâlnită de către medici atât pentru femeile rome (28,3%), cât şi pentru toate

femeile de pe lista de pacienţi, indiferent de etnie (49,5%). În cazul femeilor rome, ca principale

afecţiuni au mai fost menţionate bolile acute respiratorii sau digestive (18,8%), afecţiunile genitale

(15,3%), bolile pulmonare (astm bronşic, bronşită cronică, bronhopneumopatie obstructivă cronică,

tuberculoză – 7,3%), bolile de inimă sau angina pectorală (3,7%), bolile reumatice (3,5%) şi bolile

osteoarticulare (2,8%).

În cazul copiilor, cei mai mulţi doctori identifică bolile acute respiratorii sau digestive ca

principală afecţiune (74,7% în cazul tuturor copiilor, respectiv 72,5% în cazul copiilor romi). Bolile

84

la plămâni sunt considerate principala afecţiune a copiilor romi de 6,3% din medici, iar a copiilor de

pe listă, indiferent de etnie, de 7,9% din medici. Parazitozele sunt văzute ca principală afecţiune de

5,6% din doctori în cazul copiilor romi şi de 3,3% din doctori în cazul tuturor copiilor.

PERCEPŢIA MEDICILOR CU PRIVIRE LA FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ STAREA DE

SĂNĂTATE

Peste 80% din medici consideră că alimentaţia, educaţia şi stilul de viaţă reprezintă probleme

care influenţează în mare sau foarte mare măsură starea de sănătate a pacienţilor romi pe care îi au

înscrişi pe listă. Condiţiile de locuire au fost menţionate de 78% dintre respondenţi, în vreme ce lipsa

banilor a fost indicată de 69% din medici. În schimb, doar un medic din 6 consideră că discriminarea

influenţează în mare sau foarte mare măsură starea de sănătate a pacienţilor romi.

Grafic 6: Percepţia medicilor cu privire la factorii care influenţează satrea de sănătatea pacienţilor de etnie romă

Modul în care a fost formulată întrebarea nu permite să identificăm cu precizie punctul de

vedere al medicilor cu privire la impactul discriminării asupra sănătăţii. Două interpretări sunt

teoretic posibile: fie medicii apreciază că între discriminare şi starea de sănătate nu există conexiune,

fie consideră că pacienţii romi înscrişi pe listă nu sunt discriminaţi. Prima interpretare este mai puţin

probabilă, dat fiind că existenţa discriminării limitează accesul victimelor la educaţie de calitate şi la

integrarea pe piaţa ocupaţională, reprezentând indirect şi un obstacol în asigurarea unor condiţii

decente de locuit. Cea de a doua interpretare prezintă şi ea două posibile ramificaţii: fie pacienţii

romi nu sunt victime ale discriminării în relaţia cu personalul medical, fie nu sunt victime ale

discriminării în societate în general. Revine unei cercetări ulterioare misiunea de a explora în

profunzime percepţia doctorilor care deservesc comunităţile de romi cu privire la discriminarea

persoanelor de etnie romă. Posibilele direcţii de urmărit includ: experienţa discriminării romilor în

viaţa de zi cu zi; discriminarea în relaţia cu autorităţile statului; discriminarea în relaţia cu personalul

medical; măsura în care discriminarea influenţează direct starea de sănătate; măsura în care

discriminarea influenţează indirect, prin consecinţele pe care le generează, starea de sănătate;

responsabilitatea pentru discriminarea romilor etc.

85

ACCESUL LA SERVICII DE SĂNĂTATE ŞI INTERACŢIUNEA MEDIC-PACIENT

ÎNSCRIEREA PE LISTELE MEDICULUI DE FAMILIE

Toţi pacienţii, indiferent de etnie. La întrebarea „S-a întâmplat să nu înscrieţi pacienţi pe

listele dumneavoastră, deşi aceştia şi-ar fi dorit să fie înscrişi?” au răspuns 935 de subiecţi. Patru

medici din cinci (81,2%) declară că nu s-au confruntat niciodată cu situaţia de a nu înscrie o

persoană pe lista de pacienţi, în vreme ce 18,2% recunosc că au refuzat înscrieri pe listă.

Neînscrierea pacienţilor este un fenomen mai frecvent întâlnit în mediul urban, unde 22,1% din

medici declară că nu au înscris pe lista de pacienţi persoane doritoare, decât în mediul rural, unde

numai 13,9% din medici au avut de a face cu o asemenea situaţie. Diferenţa este statistic

semnificativă (chi-pătrat = 11,402; gl = 2; p < 0,05).

Din cei 170 de doctori care nu au înscris pe listă persoane care şi-ar fi dorit să se înscrie,

37,6% au invocat absenţa statutului de asigurat al acestora; 35,3% au spus că lista de pacienţi era

prea mare şi nu permitea înscrierea de noi pacienţi; iar 28,2% au declarat că persoanele doritoare nu

aveau acte de identitate şi, din acest motiv, nu puteau fi luate în evidenţă. Alte motive pentru

neînscriere, menţionate, au fost comportamentul inadecvat al persoanelor în relaţia cu personalul

medical (22,9%) şi presupusa lipsă de educaţie a persoanelor, care ar fi îngreunat comunicarea

(8,2%). Izolat, s-a mai făcut referire la situaţii în care pacienţii se retrăseseră de pe lista doctorului şi

ulterior a dorit să revină, dar nu a mai fost primit (4 cazuri); situaţii în care doctorul nu a dorit să

intre în conflict cu colegii pe listele cărora doritorii fuseseră în prealabil înscrişi (3 cazuri); situaţii în

care persoana care dorea să se înscrie nu domicilia în localitatea deservită de cabinetul medical (un

caz); şi situaţii în care doctorul aprecia că părinţii nu îşi aduc copiii la control periodic (un caz).

Pacienţi de etnie romă. La întrebarea „S-a întâmplat să nu înscrieţi pacienţi de etnie romă

pe listele dumneavoastră, deşi aceştia şi-ar fi dorit să fie înscrişi?” au răspuns 935 de subiecţi. 17,2%

dintre aceştia declară că s-a întâmplat să nu înscrie pacienţi de etnie romă.

Grafic 7: Experineţa refuzului de a înscrie personae de etnie romă

Neînscrierea persoanelor de etnie romă pe liste este mai frecvent întâlnită în mediul urban,

unde 21,5% din doctori menţionează situaţii de acest gen, decât în mediul rural, unde numai 12,5%

din medici s-a întâmplat să nu înscrie romi pe liste.

86

Din cei 161 de medici care declară că nu au primit pe listă persoane de etnie romă care îşi

exprimaseră dorinţa de a se înscrie, 49,7% au motivat că doritorii nu aveau statut de asigurat; 32,3%

au menţionat absenţa actelor de identitate, care au făcut imposibilă înscrierea; iar 28% au declarat că

volumul pacienţilor înscrişi pe listă nu permitea înscrieri noi. Doctorii au mai explicat neînscrierea

unor persoane de etnie romă pe listă prin comportamentul inadecvat al acestora (26,7%) şi nivelul

scăzut de educaţie, care ducea la neînţelegeri (6,2%). Izolat, s-au mai adus în discuţie motivul că

părinţii nu aduc copiii la controale periodice (4 cazuri) şi situaţii în care pacienţii se retrăseseră de pe

liste, după care au dorit să revină, dar nu au mai fost primiţi (2 cazuri).

FACTORI CARE LIMITEAZĂ ACCESUL LA SERVIC II DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ PRIMARĂ

În opinia doctorilor, principalii factori care limitează în mare sau foarte mare măsură accesul

persoanelor rome la servicii de asistenţă medicală primară sunt nivelul de educaţie (56,9%), modul

în care populaţia romă tratează problemele de sănătate (55,3%), lipsa de informare (53,4%), nivelul

de venit (48,7%) şi absenţa unei ocupaţii (48,1%). La polul opus se situează distanţa mare între

locuinţa pacientului şi cabinet, în care doar 19,2% dintre respondenţi văd un obstacol serios în

accesarea serviciilor de asistenţă medicală primară. Se remarcă, de asemenea, că 15,4% din medici

nu ştiu în ce măsură absenţa mediatorului sanitar influenţează accesul la servicii medicale primare,

procent care poate fi interpretat ca lipsă de cunoaştere a programului de mediere sanitară în general

sau lipsă de cunoaştere a eficienţei acestuia.

Grafic 8: Factori care limitează accesul la servicii de asistenţă medicală primară

VACCINAREA COPIILOR ROMI

Cercetarea a acoperit 5 dimensiuni ale imunizării: frecvenţa problemelor întâmpinate de

doctori la vaccinarea copiilor romi; tipul de probleme întâmpinate; problemele întâmpinate la

vaccinarea copiilor romi comparativ cu copiii de altă etnie; cauza principală a nevaccinării copiilor

romi în percepţia medicilor de familie; şi vaccinurile pe care părinţii romi sunt în general reticenţi să

le administreze copiilor.

38,3% dintre medici declară că în ultimul an au întâmpinat des sau foarte des probleme la

vaccinarea copiilor de etnie romă, în vreme ce 58,2% afirmă că au întâlnit rar, foarte rar sau nu au

întâlnit deloc asemenea probleme. Nu se observă diferenţe majore în funcţie de mediul de rezidenţă

87

(probleme dese sau foarte dese reclamă 37,5% din doctorii din urban şi 38,9% din cei care activează

în mediul rural) şi colaborarea cu o mediatoarea sanitară pentru romi (probleme dese sau foarte dese

la vaccinare menţionează 41,4% din doctorii care lucrează cu o mediatoare sanitară, respectiv 40%

din doctorii care nu colaborează cu o mediatoare sanitară)22. Principalele probleme întâmpinate la vaccinarea copiilor au fost nerespectarea programărilor

de către părinţii romi (menţionat de 39,1% din medici) şi refuzul familiei de a accepta programul de

imunizare (menţionat de 36,8% din medici). Problemele cu incidenţă mai redusă sunt pierderea

carnetului de vaccinări (5,1%), lipsa vaccinurilor gratuite (4,8%) şi schimbarea domiciliului în ţară

sau în străinătate (2,2%).

Cei mai mulţi doctori (41,8%) consideră că problemele la vaccinarea copiilor romi sunt

similare cu problemele la vaccinarea copiilor de alte etnii, în vreme ce 38,7% sunt de părere că

problemele întâmpinate sunt mai frecvente în cazul copiilor de etnie romă. 8,7% dintre respondenţi

nu au putut sau nu au dorit să ofere răspuns la întrebarea respectivă.

La întrebarea „Care consideraţi că este cauza principală pentru care nu sunt vaccinaţi copiii

de etnie romă?”, aproape jumătate din respondenţi (47,8%) au invocat indiferenţa părinţilor faţă de

această măsură de sănătate. Al doilea răspuns ca frecvenţă a avut în vedere absenţa unor informaţii

cu privire la beneficiile şi riscurile vaccinării (21,8%). 3,9% din medici au pus problemele

întâmpinate la vaccinarea copiilor romi pe seama situaţiei economice precare a părinţilor, în vreme

ce 3,4% au pus faptul pe seama absenţei unui mediator sanitar în localitate. 7,9% dintre medici au

considerat că problemele la vaccinare au alte cauze decât cele menţionate anterior; explicaţiile

propuse, în ordinea frecvenţei, au fost următoarele: teama de vaccin şi de potenţialele reacţii adverse

(23 de cazuri), absenţa familiei din localitate (15 cazuri), lipsa vaccinurilor gratuite (13 cazuri),

tradiţiile rome care nu îi încurajează pe părinţi să meargă la doctor (4 cazuri), nerespectarea

programărilor (3 cazuri), afecţiunile acute repetate (1 caz), absenţa documentelor (1 caz) şi lipsa unui

domiciliu stabil (1 caz).

În privinţa vaccinurilor pe care părinţii refuză, în general, să le accepte, s-a obţinut

următoarea distribuţie a răspunsurilor:

Grafic 9: Vaccinurile pe care părinţii romi refuză, în general, să le accepte

22

La întrebarea „Lucraţi direct cu mediatorul sanitar?” au răspuns numai 384 de subiecţi, în vreme ce la

întrebarea „În ultimul an, cât de frecvent aţi întâmpinat probleme la vaccinarea copiilor de etnie romă?” s-au obţinut

935 de răspunsuri.

88

MOMENTUL PREZENTĂRII LA MEDIC

Chestionarul a inclus două întrebări legate de momentul prezentării la medic a pacienţilor

romi. Prima dintre ele a avut în vedere stadiul bolii în care pacienţii se adresează pentru consultaţie

la medicul de familie, în vreme ce a doua urmărea percepţia medicilor cu privire la motivele pentru

care unii pacienţi se prezintă la consultaţie abia într-un stadiu avansat al afecţiunii.

52% dintre respondenţi (486 de medici) apreciază că pacienţii romi vin la cabinet la primele

manifestări ale bolii, 34,5% consideră că momentul prezentării la medic corespunde unor faze

avansate, în vreme ce 9% sunt de părere că romii vin în general pentru controale medicale fără să

aibă simptome ale unei boli. 4,3% din subiecţi nu ştiu în ce fază a bolii romii vin în general la

consultaţie, iar 0,2% refuză vreun răspuns la întrebare.

Din cei 323 de doctori care opinează că pacienţii romi se prezintă abia în stadii avansate ale

bolii, mai mult de jumătate (52,6%) pun acest lucru pe seama tendinţei de automedicaţie şi/sau pe

practicile medicale tradiţionale/alternative, 15,8% consideră că lipsa banilor reprezintă motivul

predilect pentru prezentarea târzie la medic, în vreme ce 8% cred că principala cauză o reprezintă

neînscrierea persoanelor respective pe listele vreunui medic. Refuzul familiei de a-i lăsa să meargă la

doctor a fost menţionat de 2,8% din respondenţi. 11,8% din medicii care consideră că romii vin, în

general, la doctor în stadii avansate, consideră că există alte cauze decât cele menţionate în variantele

de răspuns. Acestea includ indiferenţa, ignoranţa sau neglijenţa (23 de cazuri), absenţa educaţiei

medicale (13 cazuri), părăsirea localităţii (1 caz) şi tendinţa de a se prezenta la medicul de familie

doar pentru a evita spitalizarea (1 caz).

VULNERABILITATEA POPULAŢIEI DE ETNIE ROMĂ

În designul chestionarului, conceptul de vulnerabilitate a fost interpretat în sensul de

susceptibilitate a populaţiei rome de a se confrunta fie cu anumite probleme de sănătate, fie cu

anumite probleme sociale şi economice cu impact asupra stării de bine a membrilor săi. Întrebarea

„În ce măsură consideraţi că populaţia de etnie romă din localitatea dumneavoastră este vulnerabilă

faţă de următoarele aspecte?” s-a aplicat asupra a 14 itemi: violenţa domestică; infecţii cu

transmitere sexuală, inclusiv HIV/SIDA; sarcini nedorite; sarcini timpurii (la minore); mortalitate

infantilă; cancer genital sau mamar; tuberculoză; lipsa vaccinărilor la copii; stil de viaţă nesănătos

(igienă personală deficitară, alimentaţie incorectă etc); boli provocate de fumatul excesiv; boli

provocate de consumul excesiv de alcool; boli cronice (diabet, hipertensiune); contactarea unor

forme de gripă sau altor boli respiratorii transmisibile; dobândirea medicamentelor necesare în caz

de boală. Evident, chestionarul nu măsoară direct vulnerabilitatea populaţiei de etnie romă faţă de

problemele mai sus menţionate, ci, mai degrabă, percepţia medicilor de familie care deservesc

comunităţile de romi faţă de expunerea membrilor acestor comunităţi la anumite riscuri asociate

sănătăţii.

Mai mult de jumătate din respondenţi apreciază că populaţia de etnie romă pe care o

deservesc este vulnerabilă în mare sau foarte mare măsură la un stil de viaţă nesănătos, incluzând

igiena personală deficitară şi alimentaţia incorectă (77,5%); boli provocate de fumat (70,2%) şi

alcool (63,6%); boli cronice precum diabetul sau hipertensiunea (57,2%); gripă sau alte boli

respiratorii transmisibile (53,8%) şi sarcini la minore (50,1%).

Pe de altă parte, mai puţin de o treime din medici consideră că populaţia de etnie romă căreia

îi oferă servicii de medicină de familie este vulnerabilă în mare sau foarte mare măsură la infecţii cu

transmitere sexuală (27,7%), mortalitate infantilă (23,4%) şi cancer genital şi mamar (18,2%).

89

Grafic 10: Vulnerabilitatea percepută a persoanelor rome faţă de diferite probleme

INTERACŢIUNEA MEDIC-PACIENT

Secţiunea din chestionar referitoare la interacţiunea dintre medicii de familie şi pacienţii de

etnie romă acoperă mai multe dimensiuni: frecvenţa accesării serviciilor medicale de către pacienţii

romi comparativ cu pacienţii aparţinând altor etnii; aprecierea efortului pe care îl presupune

consultarea unui pacient rom comparativ cu un pacient nerom; timpul acordat în general unui pacient

rom în comparaţie cu timpul acordat unui pacient de altă etnie; cauzele pentru care unii medici alocă

mai puţină atenţie pacienţilor romi decât celor neromi; nivelul de implicare a pacienţilor romi în

stabilirea variantei de tratament; problemele întâmpinate în relaţia cu pacienţii romi; măsura în care

elemente aparţinând culturii tradiţionale rome sunt considerate ca deranjante de către medic.

Cei mai mulţi medici (59,5%) consideră că pacienţii de etnie romă nu accesează

serviciile de medicină de familie mai frecvent decât cei de altă etnie. Doar o treime din medici

sunt de acord în mare sau foarte mare măsură că tratarea unui rom necesită, în general, efort

suplimentar din partea medicului. În ceea ce priveşte atenţia acordată pacienţilor romi, nouă medici

din zece (90,3%) nu sunt de acord că romilor li se acordă mai puţină atenţie decât pacienţilor de altă

etnie.

90

Grafic 11: Percepţia doctorilor cu privire la frecvenţa vizitelor pacienţilor romi, timpul acordat acestora şi efortul pe care îl presupune consultarea acestora, comparat cu pacientţii neromi

Doctorii care au fost de acord, cel puţin, într-o mică măsură că pacienţilor romi li se acordă

mai puţină atenţie decât celor de altă etnie consideră că această stare de fapt se datorează îndeosebi

comportamentului inadecvat al pacienţilor romi (31 de cazuri), absenţei igienei personale (18 cazuri),

nivelului educaţional scăzut (15 cazuri) şi comportamentului sau limbajului violent (14 cazuri).

La întrebarea „În general, implicaţi pacienţii romi în alegerea variantei de tratament pe care o

prescrieţi?”, mai puţin de jumătate din medici (46,3%) au răspuns pozitiv (Grafic 12). Doctorii care

au cel puţin jumătate din pacienţii de pe listă de etnie romă au răspuns pozitiv în proporţie mai mare

(72,2%).

Grafic 12: Distribuţia răspunsurilor la întrebarea “În general, implicaţi pacienţii romi în alegerea variantei de tratament pe care o prescrieţi?”

În privinţa problemelor întâmpinate în relaţia cu pacienţii de etnie romă, mai puţin de un

sfert (mai exact 22,5%) din medici au declarat că s-au confruntat cu aşa ceva în ultimul an.

Comportamentul agresiv şi/sau violenţa verbală a fost principala problemă menţionată (46 de cazuri),

urmată fiind de comportamentul inadecvat (40 de cazuri), refuzul controalelor medicale şi al

tratamentului (38 de cazuri), nerespectarea programării şi indicaţiilor medicului (25 de cazuri),

nivelul educaţional scăzut al pacienţilor (21 de cazuri), absenţa igienei personale (4 cazuri), absenţa

actelor de identitate (3 cazuri), prezentarea la cabinet în stare de ebrietate (3 cazuri) şi lipsa de

cooperare (3 cazuri).

91

Doctorii se arată în general deschişi faţă de specificul cultural rom. Astfel, numai 2,4% din

respondenţi sunt deranjaţi în mare sau foarte mare măsură atunci când o femeie romă se prezintă la

consultaţie îmbrăcată tradiţional, în vreme ce 9,7% sunt deranjaţi în mică măsură, iar 86,2% - în

foarte mică măsură sau deloc. De asemenea, la întrebarea „În ce măsură vă deranjează dacă o femeie

romă cere să fie însoţită de rude în timpul consultaţiei?”, 16,8% din doctori au afirmat că sunt

deranjaţi în mare sau foarte mare măsură, 26% sunt deranjaţi în mică măsură, iar 55,3% - în foarte

mică măsură sau deloc.

Formarea continuă a personalului medical în domeniul interculturalităţii a fost acoperită în

chestionar prin întrebări referitoare la participarea subiecţilor la cursuri sau întâlniri legate de

specificul cultural/etnic rom, participarea la astfel de activităţi în ultimul an calendaristic, percepţia

utilităţii unor astfel de activităţi, precum şi momentul cel mai oportun pentru realizarea lor pe

parcursul carierei de medic.

17% dintre respondenţi (159 de persoane) declară că au participat la cursuri sau întâlniri cu

teme specifice culturii/etniei rome. Două treimi dintre aceştia (105 persoane) au participat la cel

puţin o astfel de activitate în ultimul an calendaristic. Doctorii care au participat la cursuri de

formare sau întâlniri legate de specificul culturii sau etniei rome apreciază în proporţie de 85,5% că

acestea sunt utile sau foarte utile, în vreme ce 5% consideră că acestea sunt foarte puţin sau deloc

utile.

La întrebarea „În ce moment al carierei medicale consideraţi că sunt utile astfel de

cursuri/întâlniri?”, cei mai mulţi respondenţi (54,5%) au optat pentru momentul în care se începe

practica medicală în astfel de comunităţi, în vreme ce 17,8% consideră că pregătirea interculturală ar

trebui să aibă loc încă din timpul formării iniţiale (în timpul facultăţii), iar 9,2% consideră că

momentul oportun ar fi perioada rezidenţiatului.

RELAŢIA CU MEDIATORUL SANITAR

EXISTENŢA MEDIATORULUI SANITAR ÎN LOCALITATE

La întrebarea „În localitatea în care lucraţi există vreun mediator sanitar?”, 41,1% dintre

respondenţi au răspuns pozitiv, în vreme ce 42,5% au declarat că nu există. Este remarcabil şi faptul

că un medic din şase (16,1%) nu poate oferi informaţii în acest sens:

Grafic 13: Existenţa mediatorului sanitary in localitate

92

O proporţie mai mare a doctorilor din urban (44,5%) comparativ cu cei din rural (37,4%)

declară că localitatea în care activează este deservită de mediator sanitar. După cum era de aşteptat,

doctorii din mediul urban au răspuns, de asemenea, într-o proporţie mai mare „nu ştiu” decât cei din

rural (22,3%, respectiv 9,4%).

Răspunsuri pozitive la întrebarea cu privire la existenţa unui mediator sanitar pentru romi în

localitate se înregistrează la cel puţin jumătate din medicii care au cel puţin 300 de pacienţi de etnie

romă pe listă şi la medicii unde ponderea romilor pe lista de pacienţi este de cel puţin 25%.

Din cei 397 de doctori care au răspuns că în prezent nu există mediator sanitar în localitate,

21,2% nu au fost în măsură să spună dacă în ultimii 5 ani comunitatea locală a fost deservită de un

mediator, în vreme ce 12,8% au oferit un răspuns pozitiv (se remarcă şi aici o disparitate în termeni

de mediu de rezidenţă: proporţia e mai mare în rural decât în urban – 15,2%, faţă de 9,4%).

COLABORAREA CU MEDIATORUL SANITAR

254 de medici de familie, respectiv 27,2% din eşantion, au precizat că lucrează direct cu un

mediator sanitar. 94,5% din ei apreciază că au o colaborare bună sau foarte bună cu mediatorul

sanitar, în vreme ce doar 4,3% consideră că este vorba despre o colaborare proastă sau foarte proastă.

De asemenea, 92,1% din medicii care lucrează cu mediatori se declară mulţumiţi sau foarte

mulţumiţi de activitatea mediatorului sanitar în raport cu nevoile sociale şi de sănătate ale

comunităţii de romi.

În schimb, la întrebarea „În ce măsură consideraţi că activitatea mediatorilor sanitari a dus la

creşterea accesului persoanelor de etnie romă la servicii medicale?”, doar o treime din doctori

(34,9%) au ales variantele de răspuns „mare măsură” sau ”foarte mare măsură”, în vreme ce 38,2%

nu au fost în măsură să ofere o apreciere generală:

Grafic 14: Măsura în care activitatea mediatorilor a crescut accesul romilor la servicii medicale

ACTIVITATEA MEDIATOR ILOR SANITARI DUPĂ DESCENTRALIZARE

Respondenţii au fost întrebaţi cum apreciază activitatea mediatoarelor după descentralizare

comparativ cu perioada de dinainte. Mai mult de jumătate (58,3%) nu ştiu dacă descentralizarea a

influenţat în vreun fel activitatea mediatoarelor, tendinţa de răspuns putând fi pusă pe seama

perioadei scurte de când mediatoarele au trecut în subordinea autorităţilor locale şi situaţiei de

tranziţie ocupaţională, care împiedică evaluarea comparativă a activităţii mediatoarelor. 16,6% sunt

de părere că activitatea mediatoarelor s-a îmbunătăţit după descentralizare, 17,6% consideră că

activitatea e aceeaşi, în vreme ce 7% sunt de părere că activitatea mediatoarelor este mai slabă.

93

SOLUŢII DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A ACCESULUI PERSOANELOR ROME LA SERVICII DE

SĂNĂTATE

Chestionarul a urmărit să măsoare percepţia subiecţilor cu privire la eficienţa a 5 măsuri de

îmbunătăţire a accesului la servicii medicale a persoanelor de etnie romă (schimbarea legislaţiei şi

introducerea unor măsuri legislative specifice adresate populaţiei rome; realizarea unor campanii de

educare şi informare adresate populaţiei de etnie romă; implicarea comunităţii în rezolvarea acestor

probleme; înfiinţarea unor cabinete medicale care să ofere servicii de sănătate doar pacienţilor romi;

şi creşterea numărului angajaţilor de etnie romă în sistemul de sănătate), dar a oferit în acelaşi timp

posibilitatea de a identifica alte măsuri considerate necesare, prin includerea unei întrebări deschise.

Grafic nr.15 Măsura în care este eficient acest tip de acţiune pentru îmbunătăţirea accesului romilor la

servicii medicale, din punctul de vedere al medicilor

Din distribuţia răspunsurilor, se observă că medicii consideră că responsabilitatea pentru

accesul limitat al persoanelor rome la servicii de sănătate revine cu precădere membrilor comunităţii

rome; soluţiile la care au aderat cei mai mulţi medici sunt realizarea unor campanii de educare şi

informare adresate persoanelor rome (78,6%) şi implicarea comunităţii în rezolvarea problemelor

(71,9%). Creşterea numărului angajaţilor de etnie romă în sistemul de sănătate este considerată o

măsură bună sau foarte bună de 35,8% din respondenţi, în vreme ce schimbarea legislaţiei şi

introducerea unor măsuri legislative specifice adresate populaţiei rome este considerată o măsură

eficientă de 31,1% din subiecţi. Cea mai puţin populară măsură în rândul medicilor de familie care

deservesc comunităţile de romi o reprezintă crearea unor cabinete medicale care să ofere servicii

exclusiv pacienţilor de etnie romă – doar 18,9% o consideră o măsură bună sau foarte bună, în vreme

ce 72,2% sunt de părere ca înfiinţarea cabinetelor respective ar îmbunătăţi în mică măsură, foarte

mică măsură sau deloc problema accesului romilor la servicii de sănătate.

La întrebarea deschisă nu au răspuns decât 15 medici; 7 din ei au insistat pe integrarea

romilor pe piaţa ocupaţională, 6 au propus creşterea nivelului de educaţie, un medic a menţionat

creşterea efectivului de mediatori sanitari pentru romi, iar un medic s-a referit la sprijin pentru

transport.

94

EVALUAREA MORALĂ A PACIENŢILOR ÎN UNITĂŢILE DE PRIMIRE URGENŢE

Marius Wamsiedel

“Ăştia nici nu se uită la el. Ţigan, amărât, cum eşti, trebuie să se uite la tine”. Vocea bătrânei

rupe liniştea copleşitoare de pe coridor. Bărbatul de vârstă mijlocie de pe scaunul de alături dă din

cap cu resemnare: nu stă în puterea lor să schimbe mersul lucrurilor. Sala de urgenţă a spitalului A

este plină ochi de oameni care îşi aşteaptă numele strigate de vreun doctor de la „Urgenţe minore”.

Cu toţii au trecut prin examinarea iniţială de la triaj şi au fost trimişi la medicii care se ocupă de

cazurile în care viaţa pacienţilor nu este este în pericol şi care nu necesită monitorizare sau tratament

imediat. Două femei mai în vârstă, cu capul acoperit, stau una lângă alta, dar nu vorbesc. Aproape de

ele, un bărbat sub influenţa alcoolului fixează un punct pe perete şi, din când în când, repetă un

monolog despre cum o să meargă să bea ceva dacă tot nu vine nimeni să-l consulte. La început,

sporovăiala lui atrage câteva zâmbete din partea pacienţilor şi însoţitorilor; după o vreme, nimeni nu-

i mai acordă atenţie. Este o după-amiază încinsă de iulie, iar razele de soare strecurate prin jaluzele

proiectează în interior nuanţe verzui. Sala de aşteptare este un cazan în fierbere, în care mirosurile

grele de corpuri asudate şi medicamente împiedică orice conversaţie. Nu e loc decât pentru aşteptare.

Doar când vreo persoană în uniformă se întâmplă să treacă pe hol, se mai ridică o voce să întrebe cât

mai e până să intre la consultaţii. Doctorii şi asistentele sunt în general scumpi la vorbă – le cer

pacienţilor să aibă rabdare şi apoi pleacă, într-un cor de nemulţumiri. Infirmierii par să fie ceva mai

vorbăreţi; mai ales când mută un scaun cu rotile sau o targă, se opresc pentru un moment din drum şi

deplâng şi ei durata de aşteptare dinainte de consultaţie. De îndată ce se îndepărtează, sala se

cufundă din nou într-o tăcere ostilă. Dintr-odată, un bărbat rom de vreo 50 de ani ţâşneşte pe

coridorul îngust, deschide uşa de la „Urgenţe minore” şi strigă spre doctor că analizele sale sunt gata,

dar nimeni nu merge să i le ridice. Doctorul îl însoţeşte afară şi încearcă să îl calmeze, explicându-i

că numărul de urgenţe majore din acea zi e peste aşteptări şi, de aceea, nu mai sunt cadre medicale

libere. Îi dă asigurări că, deîndată ce o asistentă se va elibera, va merge să îi ridice rezultatele. Se

pare că omul se prezentase mai devreme la „Urgenţe minore”, iar medicul ceruse nişte teste specifice

la laboratorul spitalului. Analizele erau gata, dar regulamentul interzicea înmânarea acestora

pacienţilor. În acel moment, într-o bruscă izbucnire de solidaritate mergând dincolo de diferenţele de

clasă şi etnie - cum aveam să observ nu de puţine ori în din zilele ce aveau să vină-, bătrâna exclamă:

“Ăştia nici nu se uită la el. Ţigan, amărât, cum eşti, trebuie sa se uite la tine”.

Afirmaţia lui C. Wright Mills’ (2000/1959:14) că imaginaţia sociologică nu e doar apanajul

sociologilor se dovedeşte adevărată. Observaţia înţeleaptă a femeii că în sala de urgenţă cazurile sunt

gestionate după criterii informale stabilite de personalul medical este consistentă cu ideea existenţei

unei rupturi între logica instituţiei şi logica pacientului, care folosesc criterii diferite de evaluare a

severităţii unei afecţiuni şi ierarhizare a indivizilor pe listele de aşteptare (Vassy 2004:69).

„Evaluarea morală” a pacienţilor a fost avansată ca explicaţie pentru devierile de la regulamentele

oficiale în secţiile de triaj ale unităţilor de urgenţă. Evaluarea morală se referă la evaluarea cazurilor

bazată pe caracteristici non-clinice, precum valoarea socială/meritul social perceput al pacienţilor

(Glaser şi Strauss 1964; Sudnow 1967; Roth 1972). Evaluarea pacienţilor este atât retrospectivă, cât

şi prospectivă şi se încadrează într-un discurs utilitarist. Este retrospectivă în măsura în care

aprecierile despre caracterul moral al persoanei care cere ajutorul se construiesc pornind de la o serie

de date factuale şi inferenţe mai mult sau mai puţin legitime privind trecutul persoanei (status

ocupaţional în perioada premergătoare vizitei, statut de asigurat, situaţie familială, viaţă socială,

nivel de educaţie sau poziţie în ierarhia socială). În acelaşi timp, judecata este prospectivă, pentru că

prezice o traiectorie de viaţă după momentul părăsirii sălii de urgenţă. Această perspectivă

anticipativă este aplicată în cazul celor mai multe dintre persoanele care se prezintă la triajul sălilor

de urgenţă – cei pentru care deteriorarea sănătăţii nu este un proces ireversibil sau nu conduce la

invaliditate prelungită sau permanentă. Pentru persoanele înscrise pe traiectoria morţii (Glaser şi

Strauss 1965), valorizarea socială nu ia în considerare comportamentul aşteptat după recuperare, ci

pierderea suferită de societate în cazul în care încercările medicilor de a salva pacientul ar eşua

95

(Glaser şi Strauss 1964; Sudnow 1967:71-76). Evaluarea de către personalul medical a

caracteristicilor sociale ale pacienţilor se traduce adesea în categorizarea acestora ca „demni” sau

„nedemni” de îngrijire (Roth 1972), fapt care, la rândul său, serveşte la gestionarea cazurilor în

instituţia medicală şi la alocarea resurselor în vederea îmbunătăţirii condiţiei pacienţilor. Logica

subiacentă distribuţiei preferenţiale a resurselor urmează ideea conform căreia interesul societăţii

primează în faţa prevederilor egalitariste din regulamente. Vassy (2001) consideră că personalul de

la triaj aplică o teorie locală a justiţiei atunci când stabilesc regulile informale de acces şi ierarhizare

a pacienţilor pe listele de aşteptare.

Deşi recunosc valorizarea socială ca pe un factor determinant în gestionarea pacienţilor,

cercetările recente dedicate accesului la îngrijire medicală urmăresc o înţelegere mai amplă a

fenomenului. Într-un studiu privind organizarea muncii de urgenţă în cadrul echipelor mobile din

New York şi Paris, Nurok şi Henckes (2009) arată că valoarea profesională percepută a cazurilor

influenţează, în mare măsură, atitudinea şi comportamentul personalului medical. Pacienţii a căror

problemă de sănătate permite echipelor medicale de urgenţă să dovedească îndemânare în folosirea

echipamentului medical şi stăpânire a tehnicilor de resuscitare sunt preferaţi, indiferent de

caracteristici sociale sau economice, datorită valorii profesionale a cazului. Situaţiile limită sunt, de

asemenea, foarte apreciate, deoarece salvarea vieţii are loc în faţa unei audienţe, iar cel care o

săvârşeşte este recunoscut pentru succesul repurtat. Medicii şi asistentele novice tind să aprecieze

cazurile pe care nu le-au mai întâlnit înainte, în timp ce membrii mai experimentaţi ai echipei preferă

cazurile complexe, deoarece permit etalarea expertizei medicale. Nurok şi Henckes susţin că la

nivelul echipelor mobile de intervenţie are loc o competiţie între valorizarea socială a pacientului şi

judecăţile legate de satisfacţia profesională a cazului; astfel, evaluarea pacienţilor reprezintă o

„economie fluctuantă” (2009:505). Bazându-se pe muncă etnografică extensivă într-un spital dintr-o

suburbie pariziană, Vassy (2001) consideră că personalul medical din sălile de urgenţă construieşte

categorizarea pacienţilor bazându-se pe criterii clinice, organizaţionale, morale şi sociale. Criteriile

organizaţionale se referă la nevoia de a menţine serviciile de urgenţă funcţionale în momentele în

care fluxul de pacienţi este foarte mare. Pacienţilor care arată simptome triviale este cel mai probabil

să le fie negat accesul sau să fie redirecţionaţi către alte instituţii medicale din apropiere la orele de

vârf, în vreme ce majoritatea pacienţilor care sosesc pe timp de noapte, indiferent de severitatea

simptomelor, sunt consultaţi de către un medic (Vassy 2001:624-5). Distincţia dintre criteriile

sociale şi morale este ancorată în responsabilitatea individuală pentru perturbarea funcţionării sălii

de urgenţă. Pacienţii al căror comportament disruptiv poate fi pus pe seama unor trăsături

individuale (precum lenea) sunt supuşi evaluării morale negative şi, în mod particular, expuşi

consecinţelor practice care derivă din această judecată – întârzieri în oferirea îngrijirii, plasare în

josul listei de aşteptare, timp mai puţin alocat de personalul medical, orientare către alţi furnizori de

îngrijore medicală sau chiar refuzarea tratamentului. Evaluarea socială este bazată pe eşecuri

obiective pentru care pacientul poate sau nu să fie tras la răspundere: lipsa asigurării de sănătate,

neafilierea la un medic de familie, cunoaşterea insuficientă a modelului în care funcţionează sistemul

medical, sau posesia unor resurse economice limitate. Deşi reprezintă categoria cea mai vulnerabilă

de pacienţi, Vassy a descoperit că tocmai această vulnerabilitate îi face eligibili pentru acces în sala

de urgenţe. Un „sistem informal de discriminare pozitivă” (2001:629) este pus în mişcare pentru a le

oferi membrilor societăţii cu resurse limitate îngrijirea pe care nu ar putea-o obţine în altă parte. Alte

studii, efectuate în Franţa (Dodier şi Camus 1998) şi Spania (Rey Pino et al. 2008) subliniază că

evaluarea negativă a pacienţilor de către asistentele de la triaj şi personalul medical nu se traduce

automat în refuzarea accesului la tratament. Asistentele medicale spaniole justifică admiterea

indulgentă prin teama asumării responsabilităţii în cazul în care starea pacientului se deteriorează.

Având în vedere că reglementările oficiale nu stabilesc clar limitele între urgenţele minore şi cazurile

triviale, preferă să categorizeze majoritatea pacienţilor cu simptome uşoare ca având urgenţe minore,

acordându-le astfel dreptul la tratament (Rey Pino et al. 2008:174-5).

Deşi există numeroase studii care abordează evaluarea non-clinică a pacienţilor în sistemul

medical, valorile pe care se întemeiază şi consecinţele pe care le generează, „categorizarea este

adesea analizată printr-o perspectivă statică şi structurală, nu printr-una interacţionistă.” (Vassy

96

2001:617; Kelly and May 1982) Cercetarea de faţă îşi propune să umple acest vid. Deşi examinarea

valorii morale percepute a pacienţilor bazată pe caracteristici personale explică, în mare măsură,

alocarea diferită a resurselor în sălile de urgenţă, câteva întrebări rămân fără răspuns: De ce oamenii

care au caracteristici şi condiţii medicale similare sunt trataţi diferit? Ce face ca personalul de la triaj

să modifice ierarhizarea pacienţilor pe listele de aşteptări atunci când nu există semne de deteriorare

a simptomelor? Bazându-mă pe date empirice adunate, în principal, prin observaţie non-participativă,

consider categorizarea socială ca fiind dependentă nu doar de caracteristici sociale, ci şi de abilitatea

pacienţilor de a performa rolul de pacient în faţa personalului medical şi auxiliar al sălilor de urgenţă.

Cu toate acestea, nu există consens formal privind rolul de pacient, tot aşa cum nu există nicio

demarcaţie clară legată de modul în care un pacient ar trebui să se comporte în timpul conversaţiilor

cu personalul medical. Astfel, cercetarea de faţă va oferi o reprezentare a rolului de pacient plecând

de la probele accesibile pentru un observator: artefactele vizuale dispuse în sala de aşteptare şi sălile

de urgenţă şi interacţiunile dintre personalul medical şi pacienţi.

CONSIDERAŢII METODOLOGICE

Lucrarea de faţă are la bază 18 zile de observaţie23 în sălile de urgenţă din şase spitale

judeţene24. Procesul de colectare a datelor a fost marcat de un anumit nivel de secretizare, pentru a

putea spori acurateţea observaţiei25. Astfel, nu am făcut nicio cerere, formală sau informală, pentru

realizarea cercetării în spitale. Acest fapt a limitat drastic accesul la informaţie. În mod normal, o

vizită în sala de urgenţă presupune patru momente: evaluarea condiţiei la cabinetul de triaj,

aşteptarea în hol pentru consultaţie, consultaţia medicală şi redirecţionarea către serviciul de primire

al altei instituţii medicale către ieşire (Dodier şi Camus 1997). Eu nu am putut să asist decât la

primele două momente şi, chiar şi atunci, datele au fost strânse furtiv. Mai mult, nu am discutat cu

personalul medical, cu pacienţii sau cu însoţitorii acestora, încercând să surprind doar „baza

procedurală a evenimentelor” (Sudnow 1967). Am căutat să evit „vocabularele de motiv”, povestirile

retrospective, normele prescriptive şi percepţiile. Pentru a spori reliabilitatea datelor empirice

23

Observaţia a fost considerată metoda cea mai potrivită pentru scopul acestei cercetări din mai multe

motive: este mai puţin intrusivă decât alte metode de colectare a datelor; oferă acces la o serie de informaţii pe care

oamenii sunt, în general, reticenţi în a le oferi cercetătorului în cazul interviurilor sau sondajelor pe bază de

chestionar; facilitează înţelegerea problemelor relevante care ar putea fi ignorate în cazul unui design diferit al

cercetării; expune observatorul la situaţii al căror potenţial euristic i-ar fi fost, altfel, inaccesibil (Kluckhohn 1940;

Becker şi Geer 1957; Trow 1957). 24

Perioada de culegere a datelor a fost iulie-august 2010. Spitalele au fost alese în mod aleatoriu pentru a

obţine o mai mare variaţie a contextelor. Preţul plătit pentru acest tip de eşantionare a fost accesul dificil în sala de

urgenţă a unuia dintre spitale şi imposibilitatea de a intra intr-altul. La spitalul respectiv, am încercat să transform

acest neajuns într-o oportunitate, observându-i îndeaproape pe însoţitorii pacienţilor. Ca şi mine, nici aceştia nu

puteau intra în incinta spitalului, ci erau nevoiţi să aştepte ieşirea pacientului într-o zonă improvizată în faţa porţii

principale. 25

Asemeni lui Roth (1962), consider dihotomia secret – non-secret neadecvată pentru descrierea abordării

cercetătorului pe teren. Mult mai adecvată ar fi poziţionarea cercetătorului pe un continuum între secret absolut şi

non-secret absolut, luate drept constructe ideale. În ceea ce priveşte prezenţa mea în secţiile de urgenţă, aceasta a

tins către secret: am păstrat contact verbal limitat cu personalul medical, potenţiali pacienţi şi ceilalţi; nu am

informat pe nimeni de prezenţa mea în spital; am făcut tot ce a stat în puterile mele să-mi fac prezenţa neobservată.

Cu toate acestea, după câteva ore petrecute pe holurile spitalului, a devenit din ce în ce mai evident că nu eram nici

pacient şi nici rudă sau însoţitor. Spre surprinderea mea, în spitalul A, o asistentă care lucra la triaj a intrat în

contact cu mine – a spus o glumă unui pacient întins pe o targă şi apoi mi-a făcut cu ochiul, aşteptând reacţia mea

(i-am răspuns cu un zâmbet cordial). Aceasta a fost singura comunicare pe care am avut-o cu personalul de la triaj.

Reacţia binevoitoare la prezenţa mea acolo nu a fost împărtăşită de celelalte asistente sau medici, care au păstrat

întotdeauna o atitudine neutră, indiferentă. Ocazional, atunci când fluxul evenimentelor era prea rapid pentru ca eu

să le pot surprinde totul, am luat notiţe pe un carnet. În acest fel, am dat anumite indicaţii referitoare la poziţia şi

interesele mele.

97

colectate, am folosit triangularea prin investigatori diferiţi: am cerut unui coleg absolvent de

sociologie să mă însoţească pe teren şi să culeagă date pe cont propriu despre gestionarea pacienţilor.

Constrângerile metodologice mai sus menţionate au conturat, într-o bună măsură, domeniul

meu de interes: pentru că m-am bazat doar pe ceea ce este disponibil unui observator, am acordat o

atenţie deosebită intrării în rolul de pacient. Mai exact, am fost interesat de modul în care

conceptualizau rolul de pacienţi cei care veneau în căutarea asistenţei medicale, dar şi personalul

medical de la triaj; normele privind comportamentul adecvat în salile de urgenţă, aşa cum este el

trasat de artefactele vizuale existente în unităţile de primire-urgenţă, precum şi modalităţile de

aplicare a acestor norme şi de sancţionare a transgresiunilor.

ROLUL DE BOLNAV ŞI ROLUL DE PACIENT

Înainte de angajarea în discuţii legate de rolul de pacient în unităţile de urgenţă, este necesară

trasarea unei distincţii între „rolul de bolnav” propus de Talcott Parsons (1951a, 2005/1951b) şi

„rolul de pacient”. Parsons a conceptualizat boala ca pe o deviaţie legitimă de la ordinea societală,

conducând, în mod necesar, la o reconfigurare a drepturilor şi îndatoririlor pe care o persoană le are

de îndeplinit. Pe scurt, cel care este în rolul de bolnav este scutit atât de responsabilitatea condiţiei de

sănătate pe care o are, cât şi de îndatoririle şi responsabilităţile sale. În schimb, el trebuie să

recunoască faptul că este bolnav şi să-şi recunoască boala ca pe ceva indezirabil, să caute îngrijire

medicală şi „ajutor tehnic competent.” (Parsons 1951b:294) Boala este percepută ca o condiţie

temporară care poate şi trebuie să fie eliminată; în consecinţă, rolul de bolnav este limitat într-un

orizont temporal înainte de „reinstaurarea capacităţii de a juca roluri sociale normale.” (Parsons

1951a:146)

Modelul teoretic al lui Parsons a încurajat dezbateri intense în domeniul sociologiei medicale.

Prescripţiile abstracte ale comportamentului adecvat odată ce statutul de bolnav a fost acordat, au

fost puse sub semnul întrebării prin examinări empirice ale acestui concept (Twaddle 1969, Segall

1976, Levine şi Kozloff 1978, Wolinski şi Wolinski 1981). Descoperirile acestor studii au identificat

câteva din limitele acestei reprezentări ideal-tipice ale rolului de bolnav. Acest model a fost

considerat potrivit pentru bolile acute, dar dificil de aplicat în cazul bolilor cronice. Mai precis,

scutirea bolnavului de responsabilitate pentru starea de sănătate nu poate fi asigurată atunci când

boala se datorează unui stil de viaţă nesănătos (caracterizat, printre altele, de fumat, consum excesiv

de alcool sau dietă dezechilibrată) şi gestionării nesăbuite a sănătăţii (Levine şi Kozloff 1978:321,

Wolinski şi Wolinski 1981, Charmaz 1999:212). Prin comparaţie cu pacienţii care suferă de boli

acute, bolnavii cronici au şanse mai reduse de a-şi asigura în mod legitim rolul de pacient. O altă

obiecţie majoră adusă modelului lui Parsons – mai ales în studiile recente – este centrată pe asimetria

relaţiei dintre personalul medical şi beneficiari în termeni de acces la informaţie şi putere de luare a

deciziilor. Shilling (2002) şi Varul (2010:83-4) arată că accesul tot mai ridicat la cunoaştere

ştiinţifică în societatea contemporană rupe monopolul profesioniştilor din domeniul medical asupra

expertizei şi tinde, astfel, să echilibreze relaţia între personalul medical şi cei care primesc îngrijire.

Charmaz (1999:218) respinge ideea dependenţei aproape complete a pacienţilor, cărora li s-ar cere să

renunţe la orice implicare în procesul de luare a deciziilor. Studiile etnografice publicate ca reacţie la

teoria lui Parsons au arătat că, deşi medicul este actorul social care are ultimul cuvânt in punerea

diagnosticului şi stabilirea tratamentului, pacientul îşi asumă, de obicei, un rol activ în timpul

consultaţiei, cerând alternative, negociind prescripţiile şi punând uneori la îndoială deciziile

medicale.

În ciuda caracterului prescriptiv, limitelor inerente şi prevederilor depăşite, rolul de bolnav

contribuie la înţelegerea modului în care sunt gestionate cazurile la triajul unităţilor de urgenţă. Cu

toate acestea, un potenţial de explicaţie mai mare îl are performarea rolului de pacient. Deşi se

suprapun parţial, rolul de bolnav şi rolul de pacient nu coincid. Amândouă sunt legate de o boală

98

percepută, iar intrarea în rol necesită validarea anterioară a unui specialist. Există, însă, cel puţin

două diferenţe majore între ele. Mai întâi, rolul de bolnav se referă la relaţia subiectului cu societatea

în sens larg, în vreme ce rolul de pacient este limitat la aranjamentul social al spitalului şi la relaţiile

subiectului cu agenţii care intră în alcătuirea acestui aranjament (medici, asistente, infirmieri, paznici,

alţi pacienţi, vizitatori, însoţitori, poliţişti etc.). În al doilea rând, toţi bolnavii sunt pacienţi, dar nu

toţi pacienţii sunt bolnavi. Parsons susţine că, pentru ca statutul de bolnav să fie recunoscut, este

necesară confirmarea prealabilă din partea unui profesionist; astfel, doar pacienţii sunt îndreptăţiţi să

fie recunoscuţi ca bolnavi, cu relocarea implicită a drepturilor şi obligaţiilor ca membri ai societăţii.

În acelaşi timp, există pacienţi care nu sunt în situaţia de a cere o reajustare a poziţiei lor în sistemul

social, cum ar fi utilizatorii serviciilor de planificare familială sau pacienţii care accesează serviciile

medicale pentru prevenţie şi monitorizare. Un caz de o importanţă particulară pentru scopul acestui

studiu este acela al oamenilor care se prezintă la triaj cu simptome îngrijorătoare, trec de examinarea

iniţială şi ajung în sala de aşteptare. Aceştia dobândesc pentru o perioadă limitată de timp (înainte de

a fi consultaţi şi pe durata consultaţiei) statutul de pacienţi, dar evaluarea stării lor de sănătate este

preliminară şi instrumentală şi se bazează pe un set limitat de proceduri medicale şi un stoc redus de

informaţii privind starea reală a persoanei. O explorare medicală comprehensivă în secţia de

„Urgenţe minore” este necesară pentru a stabili un diagnostic definitiv. Pe durata aşteptării, aceştia

sunt îndreptăţiţi să performeze rolul de pacient, dar nu pot să revendice statutul de bolnav.

ACCESUL LA ÎNGRIJIRE

Personalul medical din unităţile de triaj-urgenţă este de regulă alcătuit dintr-un medic şi una

sau două asistente. În funcţie de mărimea spitalului şi numărul de clienţi, se fac ajustări pentru ca

timpul de aşteptare să fie redus, iar urgenţele majore să fie gestionate pe măsură ce sosesc. În timpul

cercetării mele, nu am întâlnit nicio situaţie în care persoane cu condiţii care le puneau viaţa în

pericol să nu fie consultate sau să li se ceară să aştepte. Indiferent de caracteristici sociale, statut de

asigurat sau mod de deplasare la spital (folosind sau nu ambulanţa), urgenţele majore au fost imediat

transferate la secţia specială, unde au beneficiat imediat de îngrijire. Întâlnirea de la triaj a fost scurtă

şi a constat în culegerea de informaţii succinte despre identitatea pacientului, simptomele acuzate şi

circumstanţele în care s-a produs deterioararea stării de sănătate. Atunci când condiţia sa a făcut ca

pacientul să fie incapabil să întreţină o conversaţie, însoţitoul sau personalul de pe ambulanţă au fost

invitaţi să ofere informaţiile respective. Ideea de urgenţă era transmisă prin modul de formulare a

întrebărilor, procedura de înregistrare expeditivă a datelor şi absenţa oricărei manifestări emoţionale

din partea personalului. De asemenea, nu se făceau comentarii de niciun fel privitoare la pacient sau

la condiţia sa, iar personalul se abţinea de la a impune un diagnostic preliminar pentru familie sau

însoţitori sau de a face predicţii legate de şansele de supravieţuire ale pacientului. Se poate spune că

evaluarea morală nu afectează decizia personalului de la triaj în cazul persoanelor care prezintă

simptome ce le pot pune viaţa în pericol26.

Pentru ceilalţi pacienţi, situaţia este mai complicată. Medicii şi asistentele de la triaj sunt

îndreptăţiţi prin lege să refuze accesul persoanelor care se prezintă fără „crize acute” (Ordinul

Ministrului Sănătăţii 1640/2007). Cu toate acestea, refuzarea accesului se întâmplă foarte rar, chiar şi

în cazul persoanelor cu simptome banale. Asemenea cazurilor din spitalele spaniole studiate de Rey

Pino et al. (2008), evaluarea iniţială a condiţiei pare să fie favorabilă, de cele mai multe ori,

pacientului. Redirecţionarea pacienţilor spre alte instituţii medicale aflate în apropiere, practică atât

de răspândită în unele sisteme medicale încât există un jargon pentru desemnarea situaţiei - ‘turfing’

(Caldicott 2007) şi ‘circule’ (Mirhosseini and Fattahi 2010) – a fost întâlnită extrem de rar şi numai

la ore de vârf. O altă tendinţă, înregistrată şi de Dodier şi Camus (1998) într-un spital francez, are în

26

Cu toate acestea, evaluarea morală poate influenţa procedurile medicale în sala de intervenţii, precum

manevrele de resuscitare, aşa cum arată Sudnow (1967) şi Timmermans (1999).

99

vedere gestionarea pacienţilor care nu îndeplinesc criteriile de acces la serviciile de urgenţă: prezenţa

lor suscită remarce negative din partea personajului de la triaj, dar nu li se restricţionează accesul la

servicii medicale. O situaţie particulară este aceea a persoanelor fără asigurare. La spitalul A, o

femeie neasigurată şi care nu-şi putea permite să acopere costurile vizitei a fost supusă unei tirade de

critici din partea doctorului de la triaj, care a încheiat spunând: „Aş vrea şi eu să merg într-un

magazin, să iau de toate şi să nu plătesc.” În ciuda criticii vehemente, femeia a fost trecută pe lista de

aşteptare şi i s-a permis să fie văzută de un specialist. Reprezentarea metaforică a spitalului ca

supermarket dezvălui ideologiile conflictuale privind îngrijirea de urgenţă. Istoric, spitalele au fost

organizate iniţial ca instituţii de caritate care ofereau sprijin gratuit persoanelor nevoiaşe – „săracii,

bătrânii şi bolnavii” (Porter 2002:137). Medicalizarea bolii şi dezvoltarea instrumentelor tehnologice

pentru tratarea acestora au condus la reconfigurarea spitalelor ca spaţii ale vindecării, vindecare la

care erau îndreptăţiţi doar suferinzii „care merită” (Rosenberg 1977:430). Confuzia din jurul

scopului serviciilor de urgenţă şi criteriilor de eligibilitate a devenit încă mai pronunţată odată cu

trecerea de la organizarea egalitară a sistemului sanitar din perioada socialistă cu un modelul bazat

pe principiul echităţii în perioada tranziţiei. Pentru femeia neasigurată menţionată anterior, existenţa

unor simptome îngrijorătoare reprezenta un argument suficient pentru a justifica accesul la îngrijire

imediată; pentru medic, în schimb, accesul era condiţionat de capacitatea de a suporta costul

serviciilor primite. Negocierile privind semnificaţia şi scopul secţiilor de urgenţă este, de asemenea,

întâlnită în gestionarea „cazurilor sociale” – persoane care se prezintă la spital fără o condiţie clinică

care să justifice prezenţa lor acolo. La spitalul C, de exemplu, un bărbat în vârstă a cerut să fie

internat pentru că suferă de astm. Medicii de la triaj l-au recunoscut şi şi-au amintit că venise la

spital cu aceeaşi solicitare cu câteva zile mai devreme, fiind refuzat de doctorul care îl consultase.

Bătrânul a repetat că se simte rău şi că are nevoie de monitorizare constantă. Medicul i-a spus că

astmul nu e o afecţiune care să necesite spitalizare şi că ar trebui să aibă o boală „serioasă” pentru a

fi internat. Pacientul nu a fost de acord şi a cerut ca situaţia sa să fie reevaluată de un alt medic. În

acel moment, medicul de la triaj a întrerupt jocul aparenţelor şi l-a întrebat deschis dacă vrea să

petreacă noaptea în spital pentru că nu are alt loc unde să meargă. Bătrânul a recunoscut situaţia,

moment în care i s-a dat voie să meargă în sala de aşteptare.

CARACTERISTICILE SOCIALE ŞI PERFORMAREA ROLULUI

Din varii motive, personalul de la triaj evită să refuze accesul în unităţile de urgenţă. De

asemenea, urgenţele majore sunt gestionate urmând procedurile oficiale, fără niciun fel de judecată

morală proiectată asupra pacientului. Singura resursă utilizată discreţionar la triaj este ierarhizarea

cazurilor care nu reprezintă urgenţe majore pe lista de aşteptare. Categorizarea pacienţilor ca

„merituoşi” sau „lipsiţi de merit” pare să fie influenţată, într-o anumită măsură, de caracteristicile

sociale ale individului, însă categorizarea iniţială este susceptibilă să se modifice în funcţie de

calitatea performării rolului de pacient, atât în interacţiunea cu personalul medical, cât şi în

comportamentul din sala de aşteptare.

Între caracteristicile sociale, vârsta a fost identificată în majoritatea studiilor privind

evaluarea morală a pacienţilor ca un criteriu hotărâtor în determinarea accesului la sănătate. Membrii

cei mai tineri ai societăţii au şansele cele mai mari să primească tratamente favorabile, iar eforturile

de a le salva viaţa trec dincolo de procedurile standardizate. Pacienţii vârstnici, din contră, suscită

mai puţin entuziasm din partea personalului medical. Tratamentul diferenţiat aplicat vârstinicilor a

fost explicat prin valorizarea culturală a „vieţii întregi” (Glaser and Strauss 1964:119), dependenţa

scăzută a celorlalţi membri ai familiei faţă de ei (Sudnow 1967:68) şi problemelor organizaţionale pe

care vârstnicii le generează. În spitalul francez studiat de Vassy (2004:72), pacienţilor bătrâni le este

frecvent refuzată spitalizarea deoarece aceştia se confruntă, de obicei, cu mai multe probleme de

sănătate şi, prin urmare, gestionarea lor ar presupune mobilizarea unor resurse suplimentare. În

spitalele în care am realizat observaţia, pacienţii vârstnici erau, în general, primiţi cu simpatie de

către personalul de la triaj, care le adresa zâmbete atunci când trata cu ei, reformula întrebările dacă

100

interlocutorul nu putea să înţeleagă sau nu era în măsură să ofere un răspuns satisfăcător şi acţiona

cu o excesivă politeţe. Pe de altă parte, simpatia faţă de bătrâni nu se traducea în înscrierea lor pe

listele de aşteptare pe poziţii superioare. Cea mai vizibilă excepţie a fost legată de condiţii extrinseci

– în zilele caniculare, pacienţii vârstnici erau printre primii care primeau îngrijire la secţia de urgenţe

minore. Probabil, acest comportament se întemeia pe ideea că petrecerea unui timp îndelungat în sala

de aşteptare ar putea să contribuie la deteriorarea stării lor de sănătate. Un alt factor care influenţează

gestionarea pacienţilor bătrâni este percepţia valorii sociale a persoanelor care îi însoţesc.

Deşi ignorată sau considerată expeditiv în literatura de specialitate, etnia reprezintă o altă

caracteristică a pacienţilor care contribuie la modul în care sunt trataţi în unităţile de primire urgenţe.

În spitalele în care am desfăşurat activitatea de cercetare, singura minoritate etnică pe care am

întâlnit-o a fost cea romă. Totuşi, în ciuda ideii răspândite că romii sunt consumatori frecvenţi de

servicii de urgenţă, numărul pacienţilor romi a fost, în fiecare spital, limitat la cel mult 4-5 pacienţi

pe perioadă de observaţie (4 ore). Atitudinea personalului de la triaj faţă de aceştia a fost, în cele mai

multe cazuri, neutră, etnia nefiind niciodată invocată în conversaţie. În schimb, plasarea

pacienţilor romi la coada listei de aşteptare pentru urgenţe minore este o practică frecventă,

sugerând incidenţa ridicată a stereotipurilor în rândul personalului medical. Durata mare de

aşteptare – atât pentru consultaţie, cât şi pentru analizele de laborator, cum este cazul menţionat în

introducere – este resimţită de pacienţii romi, dar nemulţumirile, chiar şi atunci când sunt aduse la

cunoştinţa personalului de la triaj, nu facilitează accesul la doctor.

Consumul de alcool reprezintă o altă caracteristică importantă în evaluarea morală a

pacienţilor. Pacienţilor aflaţi sub influenţa alcoolului li se refuză adesea accesul la servicii medicale

sau primesc îngrijirea minimă cerută de regulamente (Roth 1972, Mondragon et al. 2007, Biener

1983). Am fost martor la trei tipuri de reacţii la persoane aflate sub influenţa alcoolului sau persoane

a căror stare de sănătate era pusă pe seama consumului de alcool: refuzare a tratamentului, chiar şi

atunci când pacienţii acuzau suferinţe puternice; admonestare publică pentru viciul pe care îl au şi o

perioadă foarte lungă de aşteptare înainte de a fi admişi în sala de consultaţie. Prima reacţie a fost

clar subliniată de către un medic de la spitalul E, care a informat pacientul că dacă nu ar fi beat, ar

primi intervenţia micro-chirurgicală de care are nevoie. (Cazul va fi prezentat pe larg în următoarea

secţiune, deoarece implică interacţiunea dintre caracteristici sociale şi performarea rolului în

gestionarea cazurilor de urgenţă de către personalul medical). În acelaşi spital, un pacient venit cu o

afecţiune a ficatului a primit o critică foarte dură din partea medicului de la triaj pentru că a

reînceput să bea27. Atitudinea personalului către pacienţii aflaţi sub influenţa alcoolului este reflectat

în limbajul pe care îl folosesc membrii pentru a face referire la ei: în argoul unui spital, pacienţii în

stare de ebrietate sunt numiţi „frumoşi”; în alt spital, unui pacient beat i s-a refuzat statutul de

„domn”, iar problema de sănătate a fost considerată trivială:

(Medicul de la triaj, imitând cu glas afectat un apel la 112): „Un domn căzut pe stradă!”

(Brancardierul care aduce pe un scaun cu rotile pacientul aflat sub influenţa

alcoolului): ”Un domn! Dacă şi ăsta-i domn, înseamnă că eu sunt rege!”

(Medicul de la triaj, repetând afirmaţia iniţială cu accent pe termenul considerat nepotrivit

în context): ”Un domn căzut. Maaare urgenţă!”

Totuşi, metoda cea mai des întâlnită de gestionare a persoanelor aflate sub influenţa

alcoolului este ignorarea acestora pentru perioade lungi de timp. Această strategie a fost identificată

ca având menirea să creeze o experienţă neconfortabilă pentru pacienţi în încercarea de a-i convinge

27

“- Ce aveţi, domnule?

- Cum să vă spun, o nelinişte, aşa… Eu de 20 de ani nu mai beau şi doar acum vreo trei zile…

- …Ce vă supără?

- Ficatul, aşa… Dacă s-ar găsi un medicament în farmacie, ar fi mult mai bine.

- Dacă nu s-ar găsi alcool în farmacie, ar fi mult mai bine!”

101

să părăsească incinta spitalului înainte de a fi consultaţi (Mirhosseini and Fattahi 2010:316-7) şi

pentru a-i descuraja de la a se mai întoarce (Rey Pino 2008:177). O explicaţie posibilă pentru

evaluarea şi tratamentul negativ aplicate celor aflaţi sub influenţa alcoolului este oferită de „rolul de

bolnav” al lui Parsons: oamenii care suferă de afecţiuni provocate de consumul de alcool sau care nu

au un stil de viaţă sănătos nu pot fi scutiţi de responsabilitate pentru deteriorarea sănătăţii lor; de

aceea, pretenţia de a primi statusul de bolnavi nu este considerată întemeiată.

În sălile de urgenţă, caracteristicile sociale contează. Ele influenţează evaluarea meritului

unei persoane de către personalul medical, dar şi traiectoria pacientului în spital. Cu toate acestea,

este evident faptul că nu toate persoanele care au aceleaşi caracteristici sociale sunt tratate în mod

similar. Mai mult, acelaşi pacient poate fi iniţial pus la coada listei de aşteptare, dar mutat pe poziţii

superioare fără ca starea sa de sănătate să se modifice. Pentru a înţelege mai bine performarea rolului

de pacient şi abilitatea sa de a corecta evaluarea morală iniţială, voi prezenta o situaţie întâlnită în

spitalul E.

UN CAZ „LIPSIT DE MERIT”

O persoană aflată sub influenţa alcoolului, cu vârsta în jur de 30 de ani, intră în unitatea de

urgenţă solicitând o intervenţie deoarece are dureri mari. După ce îi cere cartea de identitate pentru a

completa documentele necesare, asistenta de la triaj îl trimte într-o sală aflată lângă hol. Pe uşă este

inscripţionat „Monitorizare”. Majoritatea cazurilor fie aşteaptă în hol, fie sunt trimise către Urgenţe

Minore sau Majore. După aproximativ 15-20 de minute, o doctoriţă iese şi îl strigă pe nume.

Pacientul o înjură. Medicul pleacă furios, spunându-i „Prost eşti!” şi apoi numindu-l „nemernic” în

conversaţie cu una dintre asistente. După câteva minute, bărbatul revine la triaj pentru a i se elibera

documentele de identitate. Asistenta se conformează cererii lui şi îi aduce cartea de identitate. O ţine

în vârful degetelor, cu o expresie de dezgust întipărită pe faţă. Pacientul refuză însă să-şi primească

actele şi, cu o voce furioasă, solicită îngrijire medicală. Asistenta îi aruncă actul de identitate pe un

scaun din apropiere şi îi cere să plece. Bărbatul aşteaptă câteva secunde, după care merge la triaj şi,

cu o voce politicoasă, repetă solicitarea; de această dată, spune o poveste complicată (dar nu

neapărat coerentă), incluzând trimiteri la locul naşterii sale (Dorohoi), distrugerea casei la inundaţiile

recente, călătoria lungă pe care a trebuit să o facă în ultimele zile şi durerea insuportabilă pe care o

simte. Asistenta îi zice să se întoarcă pe scaunul său din hol şi să aştepte. Un agent de securitate este

chemat pentru a-l însoţi la camera de „Monitorizare”. Cinci minute mai târziu, un alt medic intră în

cameră şi iniţiază un dialog cu el. Întrebându-l despre starea sa de sănătate, medicul face referire la

influenţa alcoolului28. După o scurtă conversaţie despre istoria medicală a pacientului, doctorul cere

ajutorul unui coleg. Pacientul este informat că trebuie să i se colecteze sânge pentru un test de

laborator. Acesta acceptă iniţial, dar îşi schimbă atitudinea când vede că urmează să fie înţepat. Este

avertizat că fără analize de sânge nu va primi îngrijirea pe care o solicită.29 Un alt medic intră în

salon, însoţit de o asistentă. Asistenta îi cere să se aşeze, în timp ce medicul sosit de curând îi spune

să-şi ia lucrurile şi să părăsească spitalul. Cei doi medici poartă o discuţie succintă legată de starea

lui. Femeia îi spune că dacă nu ar fi fost beat, i-ar fi făcut intervenţia chirurgicală chiar atunci. Apoi,

îl întreabă pe celălalt medic dacă l-ar putea opera el. Medicul răspunde afirmativ, îi zâmbeşte, dar

apoi repetă către pacient că trebuie să părăsească spitalul. Paznicul îl însoţeşte până la ieşire pentru a

se asigura că nu va reveni.

Patru secvenţe temporale importante pot fi identificate în cazul povestit mai sus: prima

întâlnire cu medicul; reformularea prezentării cazului; a doua întâlnire cu medicul şi iniţierea

28

“Dar altceva, în afară că ai băut prea mult, ai?” 29

“Acuma stai să pun o perfuzie.”

„Păi dac-o scot, aşa?”

”Dac-o scoţi aşa, mâine te operez”.

102

procedurilor medicale; reevaluarea situaţiei pacientului de către echipa de medici, care a condus la

refuzarea tratamentului. Cu toate că starea de ebrietate este prezentă în toate momentele vizitei,

acesta nu este singurul element implicat în gestionarea cazului. Comportamentul pacientului în

raport cu personalul medical pare să fi determinat într-o mai mare măsură evaluarea morală şi

deciziile legate de tratament. Înjurăturile au atras ostilitatea primului medic, care i-a cerut să plece.

Comportamentul decent la revenirea la triaj (utilizarea unui limbaj politicos, dorinţa de cooperare

exprimată prin furnizarea de detalii abundente privind situaţia sa şi recunoaşterea asimetriei de

putere în relaţia cu personalul medical) conduce la reprimirea sa. Cel de-al doilea medic pare dispus

să-i îndepărteze firele, iar intenţiile sale bune sunt devoalate de iniţierea colectării de sânge. Lipsa de

cooperare a pacientului în momentul aplicării perfuziei generează un nou moment de confuzie, în

care părerea altui doctor este solicitată. Deşi starea de ebrietate este invocată făţiş pentru refuzarea

tratamentului, motivul care a stat cel mai probabil în spatele acestui refuz este inadecvarea

comportamentului pacientului la regulile specifice rolului de pacient.

RETORICA VIZUALĂ ÎN UNITĂŢILE DE URGENŢĂ ŞI CONSTRUCŢIA ROLULUI DE

PACIENT

Organizarea spaţială a holurilor şi sălilor de aşteptare ale unităţilor de urgenţă stabileşte

cadrul în care se petrece interacţiunea dintre personalul medical şi pacienţi. În ciuda aranjamentelor

spaţiale diferite, spitalele în care am realizat munca de teren prezintă o mare similaritate privind

prezentarea şi conţinutul artefactelor vizuale – cele mai multe constau în indicatoare, postere şi

pagini imprimate cuprinzând normele de comportament în cadrul instituţiei, diseminarea unor

programe de protejare a sănătăţii şi regimul de monitorizare şi supraveghere în unitatea medicală.

Pentru scopul lucrării de faţă, mă voi referi exclusiv la semantica rolului de pacient aşa cum este

construit prin artefactele vizuale, relevanţa sa pentru studiul evaluării morale în spitale şi modurile în

care este susţinută prin agenţii instituţionali de socializare (medici, asistentele medicale, infirmieri,

agenţi de securitate, paznici). Cu alte cuvinte, voi explora modurile în care o persoană care vine la

unitatea de urgenţă se familiarizează cu ideologia spitalului şi, mai important, cu un set de norme,

obligaţii şi aşteptări asociate rolului de pacient.

Retorica vizuală a unităţii de urgenţă oferă un discurs coerent centrat în jurul a patru teme

care se suprapun parţial – autoritatea şi competenţa medicală, responsabilitatea pacientului pentru

condiţia sa de sănătate, deposedarea pacientului de control asupra corpului său şi nevoia de

rectificare a comportamentului în acord cu normele instituţiei. În toate spitalele, autoritatea medicală

este susţinută prin afişarea Ordinului Ministerului Sănătăţii 1706/2007, art.50, care precizează că

personalul autorizat este singurul în măsură să evalueze starea pacienţilor, să stabilească prioritatea

cazurilor şi ordinea de intrare la cabinetul de consultaţii:

„ÎN ATENŢIA PACIENŢILOR ŞI A APARŢINĂTORILOR! În cadrul acestei unităţi accesul

la spaţiul de tratament se face pe baza triajului care stabileşte prioritatea din punct de vedere

medical. Dacă cazul dumneavoastră nu reprezintă din punct de vedere medical o prioritate imediată,

este posibil să aşteptaţi mai mult timp până la eliberarea unui loc pentru consultaţii şi a unui medic

care să vă consulte. Alţi pacienţi pot fi preluaţi imediat chiar dacă au sosit cu mult după

dumneavoastră, având o prioritate medicală mai urgentă decât dumneavoastră. Sunteţi rugaţi să nu

încercaţi SUB NICIO FORMĂ să influenţaţi decizia personalului medical în vederea obţinerii unui

acces mai rapid. ÎN CAZUL ÎN CARE VĂ SIMŢIŢI MAI RĂU, vă rugăm contactaţi asistentul din

punctul de triaj în vederea reevaluării stării dumneavoastră. Mulţumim pentru înţelegere!”

Utilizarea adjectivului „medical” de nu mai puţin de patru ori reflectă o separare clară între

spital şi spaţiul exterior şi indică asimetria relaţiei dintre pacienţi şi personalul medical. Autoritatea

103

personalului derivă dintr-o formă de cunoaştere specializată, confirmată şi susţinută de

reglementările birocratice. 30 Organizarea socială a unităţilor de urgenţă se bazează pe această

cunoaştere şi orice încercare de a o ignora sau de a o contesta sunt ferm respinse. În timpul

prezenţei mele în unităţile de urgenţă nu a existat nicio situaţie în care un pacient care a contestat

ordinea intrării la consultaţie sau care s-a plâns de aşteptarea prelungită să fi obţinut acces mai rapid

la medic. Dincolo de promovarea ideologiei medicale, stabilirea unor reguli clare privind gestionarea

cazurilor sugerează un alt aspect important al culturii unităţilor de urgenţă – deposedarea pacientului

de controlul asupra corpului. O parte din rolul de pacient se întemeiază pe aşteptarea că persoana

care caută asistenţă medicală acceptă o delegare temporară a controlului către membrii echipei

medicale, care sunt singurii actori legitimi în stabilirea unui diagnostic, prioritizarea cazurilor,

evaluarea tratamentelor posibile şi luarea unei decizii cu privire la acţiunile care vor fi întreprinse

ulterior31.

Un alt mod de a stabili autoritatea medicală constă în utilizarea limbajului specializat şi a

unui sistem complicat de abrevieri. O pagină A4 imprimată expusă pe geamul biroului de triaj în

spitalul D le cerea vizitatorilor să nu intre în incinta spitalului în cazul în care prezentau simptome

precum „rinoree” şi “tuse uscată, iritativă.” Mesajul era postat de către Serviciul de Supraveghere şi

Control al Infecţiilor Nosocomiale. Pentru vizitatorul de rând, simptomele menţionate mai sus şi

obiectul de activitate al Serviciului rămân, foarte probabil, obscure. Utilizarea unor termeni ştiinţifici

pentru a desemna stări de sănătate comune este utilizată pentru afirmarea unei autorităţi epistemice

mai degrabă decât pentru a transmite o indicaţie pacienţilor şi însoţitorilor. Mai mult, aceeaşi unitate

de urgenţă avea o tablă pe care erau înscrise o serie de reguli privind gestionarea cazurilor, exprimate

codat, prin utilizarea de majuscule urmate de cifre: D2, D3, M1, I2, C1-C4. Deşi se adresau

personalului, aceste semne nu erau expuse în zona destinată personalului, ci pe un perete aflat în sala

de aşteptare.

Multe postere expuse în unităţile de urgenţă atrag atenţia asupra factorilor determinanţi ai

diferitelor boli, fiind realizate ca parte a unor proiecte implementate de Ministerul Sănătăţii sau de

organizaţii nonguvernamentale. Renunţarea la fumat şi respectarea normelor de igienă reprezintă

două teme comune acestor artefacte vizuale. Pacienţii şi însoţitorii lor, destinatarii principali ai

acestor materiale, sunt înfăţişaţi în postura de potenţiali răufăcători: „(cu caractere negre) 5 din 10

români nu se spală pe mâini după ce merg la toaletă. (Cu caractere roşii) Eşti unul dintre ei?”32;

“Învaţă să trăieşti într-un mediu curat”33; “Un spaţiu fără fum. Noi îţi respectăm dreptul la sănătate;

nu ne irita ochii şi nu ne face să tuşim, pentru că noi îţi oferim aer.”34 Reprezentarea pacienţilor ca

30

De fapt, putem distinge între două forme de autoritate – epistemică (bazată pe cunoaştere) şi deontică

(bazată pe practică). Cea dintâi este mai evidentă şi specifică personalului înalt calificat, în timp ce a doua este

discretă şi este specifică personalului ocupând poziţii inferioare în ierarhia spitalului. Autoritatea deontică poate fi

observată în controlul asupra resurselor non-medicale care există în spaţiul public al spitalului – precum aerul

condiţionat şi televizoarele. Decizii privind utilizarea aparaturii electronice, alegerea canalului TV, reglarea

volumului sau utilizarea telefoanelor fixe sunt modalităţi prin care se face remarcată autoritatea deontică. 31

Pacienţii care doresc să păstreze un anumit control asupra corpului sunt admonestaţi în mod public. De

exemplu, la spitalul E, mai mulţi tineri au venit la triaj anunţând că au fost muşcaţi de un câine şi au cerut să fie

vaccinaţi antirabic. Deşi cauza condiţiei lor medicale era evidentă, asistenta i-a informat că numai personalul

medical este îndreptăţit să stabilească un diagnostic şi să propună un tratament. Deposedarea individului de control

asupra corpului său poate fi utilizată ca resursă şi de către pacient. În timpul prezentării cazului la triaj, unii pacienţi

au profitat de această regulă, exagerând starea de sănătate şi precizând că nu ştiu ce e de făcut. O doamnă ce părea

să aparţină clasei de mijloc s-a prezentat la spitalul A cu un picior inflamat şi, deşi nu mai avea alte simptome, i-a

spus asistentei că se teme să nu fi fost înţepată de „Văduva-neagră.” Prezentând situaţia ca o ameninţare la adresa

vieţii şi afirmând competenţa echipei medicale de a pune un diagnostic precis, pacienta respectivă a creat un script

bazat pe mitul salvatorului. Uşor de bănuit, asistenta şi-a asumat rolul de salvator şi a încercat să o liniştească pe

femeie, spunându-i că totul o să fie bine şi că va fi văzută foarte repede de un medic. 32

Proiect dezvoltat de Ministerul Sănătăţii şi de către Inspectoratul Public pentru Sănătate. 33

Campanie de promovare a normelor pentru igienă personală şi de mediu, Ministerul Sănătăţii şi

Inspectoratul Public pentru Sănătate. 34

Material realizat de Ministerul Sănătăţii şi de către Institutul de Pneumologie Marius Nasta.

104

potenţiali răufăcători intră în conflict cu modelul teoretic al lui Parsons (1951), care susţine scutirea

pacienţilor de responsabilitate pentru condiţia lor medicală, fiind însă consistentă cu cercetarea

empirică privind evaluarea morală a pacienţilor în unităţile de urgenţă. În cercetarea mea, am fost

martor la numeroase momente în care oameni care făceau dovada unui stil de viaţă nesănătos sau a

căror boală era pusă pe seama unor „slăbiciuni de caracter”, precum alcoolismul sau lipsa igienei,

erau desconsideraţi de către personalul medical şi erau nevoiţi să petreacă mai mult timp în sălile de

aşteptare.

Alte artefacte vizuale (afişe, pagini de hârtie imprimate) servesc delimitării spaţiului public,

accesibil pacienţilor şi vizitatorilor, de cel privat, aflat sub controlul exclusiv al personalului medical

şi expunerii regulilor de comportament în incinta unităţii. În spitalul D, spaţiul destinat personalului

medical este marcat prin inscripţii cu majuscule, de tipul „STOP – INTRAREA INTERZISĂ.”

Transgresiunile erau rare, dar atunci când se petreceau, vinovaţii erau de îndată sancţionaţi verbal de

către asistente sau agenţii de securitate. Prescripţiile referitoare la comportamentul adecvat includ

recomandări generale (interdicţia fumatului, discurajarea plăţilor informale, acceptarea autorităţii

personalului medical), proceduri specifice ale unităţii („Toate radiografiile cu trimitere sunt realizate

în ambulatoriu”, spital E, instrucţiuni în caz de cutremur) şi instrucţiuni despre utilizarea corectă a

spaţiului („Nu vă sprijiniţi de calorifere”, spitalul D). Deşi importante, aceste norme acoperă doar

superficial codul de conduită în unităţile de urgenţă. Alte reguli, fără să fie menţionate explicit,

deveneau clare pe măsură ce pacienţii şi însoţitorii lor le încălcau. Sursa principală de informaţie în

această privinţă erau discuţiile dintre pacienţi, discuţiile dintre membrii personalului medical şi

interacţiunile dintre personal şi pacienţi. Oamenii trebuie, printre altele, să stea aşezaţi în sala de

aşteptare35, să vorbească în şoaptă, să fie curaţi36, să folosească telefoanele celulare afară37, să nu

consume mâncare sau băuturi în sală 38 şi să respecte ordinea de priorităţi desemnată la triaj.

Supravegherea are loc atât prin mijloace electronice, utilizând televiziunea circuit închis (CCTV),

cât şi clasic, de către cei mai mulţi dintre actorii instituţionali (agenţi de pază, asistente, infirmieri,

femei de serviciu).

CONCLUZII ŞI LIMITE

Scopul acestei teze a fost să investigheze, prin dovezi empirice, ideea conform căreia

evaluarea morală a pacienţilor se bazează exclusiv pe caracteristici ale indivizilor, precum vârsta,

status socio-economic, etnie, nivel de educaţie şi situaţie familială. Mai mult, am argumentat că

evaluarea non-clinică a cazurilor de la triaj din unităţile de urgenţă este, de asemenea, supusă într-o

mare măsură capacităţii pacientului de a se comporta într-un mod considerat potrivit de către

membrii personalului medical. Mi-am organizat argumentaţia în jurul conceptului de „rol de

pacient” – care se referă la setul de drepturi şi obligaţii pe care personalul medical consideră că un

pacient le are şi „conformarea la rolul de pacient” – înţeleasă ca performarea rolului de pacient.

După delimitarea rolului de pacient de conceptul său înrudit, „rolul de bolnav”, am examinat

modurile în care prescripţiile sale sunt făcute vizibile prin artefacte vizuale şi prin interacţiune.

Din câte cunosc, nu există nicio explorare sociologică a gestionării pacienţilor în sălile de

urgenţă ale spitalelor româneşti. Aceasta reprezintă o constrângere importantă: nu am avut ocazia de

a compara datele pe care le-am cules cu alte studii pentru a testa fidelitatea rezultatelor. O altă limită

a studiului constă în colectarea datelor, care s-a produs într-o perioadă agitată, marcată de

35

La spitalele A şi C, agenţii de pază luau în vizor persoane care nu stăteau liniştite şi le invitau să ia un loc. 36

La spitalul E, o asistentă i-a spus unei femei că hainele ei murdare polueză aerul. 37

La spitalul E, regula era respectată nu doar de către pacienţi şi însoţitori, dar şi de către medici, asistente

şi infirmieri. 38

La spitalul D, asistentele, trecând pe lângă o femeie ce mânca, au glumit pe seama oamenilor care iau

picnicul în spital.

105

reorganizarea sistemului medical, concedieri masive şi diminuări ale salariilor. Este foarte probabil

ca aceste fenomene să fi perturbat, într-o anumită măsură, cursul normal al evenimentelor, inclusiv

gestionarea pacienţilor. O a treia potenţială limită a cercetării vine din abordarea colectării datelor:

m-am bazat în exclusivitate pe informaţii care erau accesibile cuiva venit din exterior, găsindu-mă

astfel în imposibilitatea de a surprinde o reprezentare complexă a organizării sociale în serviciile de

urgenţă ale spitalelor supuse analizei.

106

LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ PRIVIND DREPTUL LA SĂNĂTATE CU

APLICARE PE COMUNITATEA DE ETNIE ROMĂ

Iustina Ionescu

ECPI – Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice

Organizaţia Mondialǎ a Sǎnǎtǎţii a definit sǎnǎtatea ca fiind starea de bine completǎ din

punct de vedere fizic, mental şi social, nu doar absenţa bolii sau infirmitǎţii.39 Statul are o anumitǎ

responsabilitate în ceea ce priveşte sǎnǎtatea persoanei. În mod evident, statul nu rǎspunde pentru

starea de sǎnǎtate a persoanei, însǎ existǎ o serie de instituţii şi autoritǎţi ale statului cǎrora le revine

sarcina de a crea anumite condiţii de bazǎ în care sǎnǎtatea persoanei sǎ fie protejatǎ şi pe cât posibil

îmbunǎtǎţitǎ.

În aceastǎ parte introductivǎ vom enumera pe scurt instrumentele relevante de la nivel

naţional, internaţional şi regional care consacrǎ dreptul la sǎnǎtate ca drept al omului.

La nivel naţional, articolul 34 din Constituţia României consacrǎ dreptul la ocrotirea sǎnǎtǎţii

(alin.1) şi prevede o serie de obligaţii corelative ale statului faţǎ de acest drept: sǎ ia mǎsuri pentru

asigurarea igienei şi sǎnǎtǎţii publice (alin.2), sǎ organizeze asistenţa medicalǎ şi sistemul de

asigurǎri sociale pentru boalǎ, accidente, maternitate şi recuperare, sǎ asigure controlul exercitǎrii

profesiilor medicale şi a activitǎţilor paramedicale, precum şi sǎ ia alte mǎsuri de protecţie a sǎnǎtǎţii

fizice şi mentale a persoanei stabilite potrivit legii (alin.3). Legea 95/2006 privind reforma în

domeniul sǎnǎtǎţii reglementeazǎ în detaliu sistemul de sǎnǎtate din România plecând de la

fundamentele prevǎzute în Constituţie. Legea 46/2003 a drepturilor pacientului statueazǎ drepturile

pacienţilor şi principiile pe care se contruieşte relaţia între pacient şi personalul medical din sistemul

de sǎnǎtate. Cadrul legal românesc se completeazǎ cu codurile deontologice ale profesiilor medicale

şi reglementǎrile adoptate de Ministerul Sǎnǎtǎţii cu privire la diferite aspecte ale asistenţei medicale.

Protecţia tratamentului nediscriminatoriu în accesul la servicii de sǎnǎtate este reglementatǎ în

Ordonanţa Guvernului 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de

discriminare. În cazul în care încǎlcarea dreptului la sǎnǎtate al persoanei ia forma unei fapte

sancţionate de legea penalǎ, atunci anumite prevederi ale Codului penal pot fi, de asemenea,

incidente în domeniul dreptului la sǎnǎtate.

La nivel internaţional, Declaraţia universalǎ a drepturilor omului consacrǎ la articolul 25,

dreptul la sǎnǎtate al persoanei. Acest drept este prevǎzut în Pactul internaţional privind drepturile

economice, sociale şi culturale, documentul internaţional principal pentru apǎrarea dreptului la

sǎnǎtate. Articolul 12 consacrǎ dreptul fiecǎrei persoane de a se bucura de cel mai înalt standard

posibil al sǎnǎtǎţii fizice şi mentale (alin.1). În scopul realizǎrii depline a acestui drept, statele sunt

chemate sǎ adopte toate mǎsurile necesare pentru reducerea ratei mortalităţii la naştere şi a

mortalităţii infantile, precum şi pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului, îmbunătăţirea tuturor

aspectelor legate de igiena mediului înconjurător şi igiena industrială, prevenirea, tratamentul şi

controlul epidemiilor, endemiilor, bolilor profesionale şi altor boli, crearea condiţiilor pentru

asigurarea accesului tuturor la servicii medicale şi asistenţă medicală în caz de boală (alin.2). În plus,

Convenţia privind eliminarea discriminǎrii rasiale (art.5.(e).(iv)), Convenţia privind eliminarea

tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (art.11.1.(f) şi 12) şi Convenţia privind

drepturile copilului (art.24) prevǎd cǎ dreptul la sǎnǎnate trebuie sǎ fie garantat în mod

nediscriminatoriu indiferent de rasǎ sau etnie, sex şi vârstǎ.

39

A se vedea Preambulul Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sǎnǎtǎţii adoptatǎ de Conferinţa

internaţionalǎ privind sǎnǎtatea, New York, 19-22 iunie, 1946; semnatǎ la 22 iulie 1946 de reprezentanţii a 61 de

state (Documentele Oficiale ale Organizaţiei Mondiale a Sǎnǎtǎţii, nr. 2, pag. 100) şi intratǎ în vigoare la 7 aprilie

1948.

107

La nivel european, dreptul la sǎnǎtate este reglementat în Carta socialǎ europeanǎ revizuitǎ.

Articolul 11 consacrǎ dreptul la protecţia sǎnǎtǎţii care constǎ în obligaţia statului sǎ elimine, în

mǎsura în care este posibil, cauzele unei sănătăţi deficitare, să prevadă servicii de consultare şi de

educare în ceea ce priveşte ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale

în materie de sănătate şi să prevină, în măsura în care este posibil, bolile epidemice, endemice şi alte

boli, precum şi accidentele. Articolul 13 consacrǎ dreptul la asistenţă socială şi medicală constând,

printre altele, în obligaţia statului să vegheze ca orice persoană să poată beneficia de o asistenţă

corespunzătoare şi, în caz de boală, de îngrijirile impuse de starea sa, atunci când aceasta nu dispune

de resurse suficiente şi nu este în măsură să şi le procure prin propriile mijloace sau să le primească

dintr-o altă sursă, în special din prestaţii rezultate dintr-un regim de securitate socială.

Pornind de la prevederile autohtone, internaţionale şi regionale, vom dezvolta în acest capitol

o serie de teme examinate în cadrul cercetǎrii sociologice asupra dreptului la sǎnǎtate în rândul

persoanelor de etnie romǎ, arǎtând cum pot fi combǎtute cu argumente juridice potenţialele încǎlcǎri

ale dreptului la sǎnǎtate. În partea întâi, în care descriem întinderea dreptului la sǎnǎtate, vom aborda

problema determinanţilor dreptului la sǎnǎtate, precum educaţia şi informarea pentru sǎnǎtate,

accesul la apǎ potabilǎ şi salubrizare de bazǎ, etc. În partea a doua, în care trecem în revistǎ

conţinutul de bazǎ al dreptului la sǎnǎtate, ne vom referi la asistenţa medicalǎ maternǎ, asistenţa

medicalǎ de urgenţǎ, imunizarea şi mǎsurile profilactice la care au dreptul toate persoanele,

indiferent de statutul de asigurat, accesul la asistenţa medicalǎ primarǎ prin intermediul medicului de

familie. În partea a treia, în care descriem liniile directoare ale dreptului la sǎnǎtate, vom aborda

problema acceptabilitǎţii serviciilor de sǎnǎtate prin adaptarea lor la valorile culturale a comunitǎţii

rome şi respectarea codurilor deontologice. În ultima parte, în care examinǎm obligaţiile corelative

ale statutului faţǎ de dreptul la sǎnǎtate, ne vom referi la rolul personalului medical ca reprezentanţi

ai statului în respectarea dreptului la sǎnǎtate a persoanelor de etnie romǎ în mod egal cu ceilalţi

pacienţi şi îndeplinirea obligaţiei de protecţie prin adoptarea cadrului normativ şi a mecanismelor de

angajare a rǎspunderii celor care încalcǎ dreptul la sǎnǎtate al persoanelor.

ÎNTINDEREA DREPTULUI LA SĂNĂTATE

Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale, organismul ONU mandatat sǎ

interpreteze Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale şi sǎ

monitorizeze modul în care statele semnatare, printre care şi România, aduc la îndeplinire obligaţiile

asumate prin acest instrument internaţional, a interpretat dreptul la sǎnǎtate în Comentariul General

nr.14 - Dreptul la cel mai înalt standard posibil al sǎnǎtǎţii. Astfel, Comitetul pentru drepturile

economice, sociale şi culturale a statuat cǎ

...dreptul la sǎnǎtate trebuie înţeles ca fiind dreptul de a te bucura de varietatea de unitǎţi,

bunuri şi servicii necesare pentru atingerea celui mai înalt standard posibil de sǎnǎtate40

în plus,

...dreptul la sǎnǎtate... este un drept inclusiv, care acoperǎ nu doar asistenţa medicalǎ

oferitǎ la timp şi în mod adecvat, ci şi factorii determinanţi ai stǎrii de sǎnǎtate, precum accesul la

apǎ potabilǎ, la igienǎ, la alimentaţie sigurǎ şi adecvatǎ şi la locuire, condiţii sǎnǎtoase de muncǎ

şi de mediu înconjurǎtor şi acces la educaţie şi informaţii despre sǎnǎtate, inclusiv despre sǎnǎtatea

40

Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale, Comentariul General Nr.14 Dreptul la cel

mai înalt standard posibil al sǎnǎtǎţii, paragf. 9, E/C.12/2000/4.

108

sexualǎ şi a reproducerii. Un alt aspect importat este participarea populaţiei în toate deciziile care

afecteazǎ sǎnǎtatea, luate în comunitate, la nivel naţional sau internaţional.41

Prin urmare, dreptul la sǎnǎtate presupune atât accesul la asistenţa medicalǎ adecvatǎ, cât şi

accesul la o serie de factori determinanţi ai stǎrii de sǎnǎtate precum apa potabilǎ, salubritatea,

alimentaţia sigurǎ şi adecvatǎ, condiţii adecvate de locuit, condiţii sǎnǎtoase de muncǎ, un mediu

înconjurǎtor nedǎunǎtor pentru sǎnǎtate şi educaţie şi informaţii despre sǎnǎtate, inclusiv despre

sǎnǎtatea sexualǎ şi a reproducerii.

Deoarece problema accesului la asistenţa medicalǎ adecvatǎ va fi tratatǎ pe larg în acest

capitol, ne vom referi în cele ce urmeazǎ la factorii determinanţi ai stǎrii de sǎnǎtate prin descrierea

unor hotǎrâri judecǎtoreşti obţinute în faţa mecanismelor regionale sau internaţionale de protecţie a

drepturilor omului şi în faţa unor instanţe naţionale care s-au pronunţat direct sau indirect asupra

dreptului la sǎnǎtate.

Impactul condiţiilor mediului înconjurǎtor asupra sǎnǎtǎţii au fost examinate indirect de

cǎtre Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului în cauza López Ostra împotriva Spaniei, prin

intermediul art.8 din Convenţia europeanǎ a drepturilor omului – dreptul la viaţǎ privatǎ.42 Convenţia

europeanǎ a drepturilor omului nu protejeazǎ dreptul la sǎnǎtate. La data de 14 mai 1990, d-na

Gregoria López Ostra a înaintat o plângere la Comisia Europeanǎ privind Drepturile Omului în care

se plângea împotriva statului spaniol pentru neluarea de mǎsuri împotriva mirosului, zgomotului şi

fumului contaminat care provenea dintr-un depozit de deşeuri lichide şi solide aflat la câţiva metri de

casa ei. D-na López Ostra se plângea cǎ aceastǎ inacţiune din partea statului spaniol a dus la

încǎlcarea dreptului sǎu la integritate fizicǎ (art.3 din CEDO) şi a dreptului la respectarea vieţii

private şi a domiciliului (art.8 din CEDO). Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului a hotǎrât cǎ art.8

din CEDO a fost încǎlcat. Curtea a motivat cǎ nici mutarea d-nei López Ostra, nici închiderea

depozitului nu pot remedia faptul cǎ ea şi familia sa au locuit mai mulţi ani la câţiva metri de o sursǎ

de contaminare a mediului înconjurǎtor dǎunǎtoare bunǎstǎrii omului. Curtea a hotǎrât cǎ statul este

responsabil pentru încǎlcarea dreptului la respectarea vieţii private şi a domiciliului, din moment ce

poluarea gravǎ poate sǎ afecteze bunǎstarea individului şi sǎ îi limiteze felul în care se bucurǎ de

domiciliul sǎu ceea ce îi afecteazǎ viaţa privatǎ şi de familie. Curtea a statuat cǎ statul a eşuat în a

gǎsi un echilibru adecvat între interesul de a promova dezvoltarea economicǎ a oraşului şi

exercitarea efectivǎ a drepturilor din partea reclamantei. Pe de altǎ parte, Curtea a hotǎrât cǎ

suferinţele pricinuite de situaţia respectivǎ nu ating gradul de intensitate al tratamentului degradant şi

prin urmare nu a avut loc o încǎlcare a art.3 din CEDO (interzicerea torturii şi a tratamentului

inuman sau degradant). Importanţa cazului stǎ în sublinierea interdependenţei între dreptul la

sǎnǎtate şi alte drepturi civile şi politice, arǎtând cǎ prin apǎrarea dreptului la respectarea vieţii

private şi a domiciliului se apǎrǎ şi dreptul la sǎnǎtate.

În cadrul procedurilor în faţa Comisiei Inter-Americane pentru Drepturile Omului,

echivalenta de pe continentul american a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a abordat tot

indirect importanţa accesului la apǎ potabilǎ, despǎgubiri şi tratament medical necesar în urma

poluǎrii unui râu care a afectat populaţia indigenǎ din comunitǎţile Mapuche Paynemil şi Kaxipayiñ

din Argentina. În acest sens, dreptul copiilor la protecţie specialǎ datoritǎ stǎrii de minoritate şi

dreptul la remedii efective au fost invocate în faţa Comisiei. La nivel naţional, autoritatea regionalǎ

în domeniul protecţiei copilului a câştigat un proces prin care a obţinut obligarea autoritǎţilor locale

sǎ aprovizioneze comunitatea în mod gratuit în termen de douǎ zile cu apǎ potabilǎ pentru o perioadǎ

de 45 de zile, sǎ efectueze studii prin care sǎ determine cauza contaminǎrii cu metale grele a apei

râului, sǎ remedieze daunele produse şi sǎ previnǎ afectarea mai gravǎ a mediului înconjurǎtor.

Plângerea la Comisia Inter-Americanǎ pentru Drepturile Omului a fost fǎcutǎ ca urmare a

41

Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale, Comentariul General Nr.14 Dreptul la cel

mai înalt standard posibil al sǎnǎtǎţii, paragf. 11, E/C.12/2000/4. 42

A se vedea López Ostra v. Spain, 9 December 1994, Series A no. 303-C.

109

neîndeplinirii de cǎtre statul argentinian a obligaţiilor dispuse de instanţa naţionalǎ. În cadrul

procedurilor din faţa Comisiei, statul s-a obligat sǎ asigure tratament pentru copiii afectaţi, sǎ

construiascǎ o staţie de epurare a apei în zonǎ şi sǎ informeze publicul cu privire la potenţiale surse

de contaminare existentente în zonǎ.43 Cazul este important pentru cǎ aratǎ rolul mecanismelor

internaţionale de protecţie a drepturilor omului în atenţionarea statelor atunci când acestea ignorǎ

drepturile categoriilor vulnerabile ale populaţiei, chiar în cazurile în care aceste drepturi sunt întǎrite

prin hotǎrâri judecǎtoreşti ale instanţelor naţionale.

Şi în sistemul african de protecţie a drepturilor omului a fost afirmatǎ importanţa asigurǎrii

factorilor determinanţi ai stǎrii de sǎnǎtate. Comisia Africanǎ pentru Drepturile Omului şi

Popoarelor a decis în 2001 în cauza SERAC împotriva Nigeriei cǎ populaţia Ogoni din Nigeria a

suferit încǎlcǎri ale drepturilor garantate. Comisia a hotǎrât cǎ dreptul la sǎnǎtate şi dreptul la un

mediu înconjurǎtor favorabil dezvoltǎrii au fost încǎlcate din cauza eşecului guvernului de a

preveni poluarea şi degradarea ecologicǎ produsǎ prin activitatea companiilor petroliere private din

ţinutul Ogonilor. Comisia a hotǎrât cǎ a avut loc şi o încǎlcare a dreptului la locuire prin evacuǎrile

forţate, distrugerea locuinţelor şi hǎrţuirea locuitorilor care s-au întors sǎ îşi reconstruiascǎ locuinţele.

În final, Comisia a hotǎrât cǎ distrugerea şi contaminarea recoltelor de cǎtre actorii statali şi nestatali

au dus la încǎlcarea dreptului la hranǎ.44 Cazul este important pentru cǎ subliniazǎ atât obligaţiile

negative, cât şi obligaţiile pozitive ale statului în legǎturǎ cu drepturile economice, sociale şi

culturale, precum şi implicaţiile drepturilor la hranǎ şi la locuire.

În cauza Moldovan şi alţii împotriva României (nr.2) se analizeazǎ indirect condiţiile de

locuit şi impactul lor asupra stǎrii de sǎnǎtate mentalǎ. În cauzǎ, Curtea Europeanǎ a Drepturilor

Omului a examinat rǎmânerea neremediatǎ a unor fapte din septembrie 1993 îndreptate împotriva

unei comunitǎţi de romi din Hǎdǎreni, judeţul Mureş, soldate, în rândul comunitǎţii romilor, cu

pierderi de vieţi omeneşti, incendierea locuinţelor şi izgonirea lor din sat. Curtea a hotǎrât cǎ

ansamblul de fapte la care au fost supuşi romii a dus la încǎlcarea articolelor 3 (interzicerea torturii

şi tratamentelor inumane sau degradante) şi 8 (dreptul la viaţǎ privatǎ şi de familie) din CEDO. În

analiza faptelor, Curtea a evidenţiat ca factor care a contribuit la identificarea unui tratament inuman

şi degradant, condiţiile de trai din ultimii zece ani ale reclamanţilor ca urmare a pierderii locuinţelor,

în special: „mediul suprapopulat şi insalubru şi efectul sǎu negativ asupra sǎnǎtǎţii aplicanţilor şi

bunǎstǎrii lor, combinat cu durata lungǎ a perioadei în care aplicanţii au fost nevoiţi sǎ trǎiascǎ în

astfel de condiţii şi atitudinea generalǎ a autoritǎţilor, trebuie sǎ le fi cauzat suferinţǎ mentalǎ

semnificativǎ ducând la atingerea demnitǎţii şi nǎscând în ei sentimente de umilire şi inferioritate.”45

În ceea ce priveşte informarea şi educarea în domeniul sǎnǎtǎţii, inclusiv a sǎnǎtǎţii

sexuale şi a reproducerii ca factori determinanţi ai stǎrii de sǎnǎtate, Comitetul European pentru

Drepturi Sociale a hotǎrât în anul 2009 cǎ politicile de informare şi educare a populaţiei în legǎturǎ

cu anumite aspecte ale sǎnǎtǎţii sunt parte din dreptul la sǎnǎtate (art.11 alin.(2) din Carta Socialǎ

Europeanǎ (revizuitǎ)). În acest sens, Comitetul a statuat cǎ educaţia pentru sǎnǎtate trebuie sǎ se

desfǎşoare în şcoalǎ, pe toatǎ perioada învǎţǎmântului şi trebuie sǎ includǎ urmǎtoarele subiecte:

prevenirea fumatului şi abuzului de alcool, educaţie privind sǎnǎtatea sexualǎ şi a reproducerii, în

43

A se vedea Comisia Inter-Americanǎ pentru Drepturile Omului, Mapuche Paynemil and Kaxipayiñ

Communities, Case Nº 12.010, disponibil la http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=405939&

focus=13991,13992,14020. 44

A se vedea Comisia Africanǎ pentru Drepturile Omului şi Popoarelor, Social and Economic Rights

Action Center & the Center for Economic and Social Rights împotriva Nigeriei, Communication No. 155/96,

disponibil la http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=404115&focus=13991,13992,14020. 45

A se vedea Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului, Moldovan împotriva României (no.2), nr. 41138/98

şi 64320/01, §110, ECHR 2005-VII.

110

special prevenirea bolilor cu transmitere sexualǎ şi SIDA, siguranţa circulaţiei şi promovarea

obiceiurilor alimentare sǎnǎtoase.46

În România, Cazul „Miercurea Ciuc”, documentat de Romani CRISS şi Amnesty

International ilustreazǎ impactul pe care îl are neasigurarea factorilor determinanţi ai stǎrii de

sǎnǎtate în cazul unei comunitǎţi de etnie romǎ. În iunie 2004, aproximativ 75 de romi, inclusiv

familii cu copii, au fost mutaţi de cǎtre autoritǎţile locale din clǎdirile din centrul oraşului Miercurea

Ciuc lângǎ o staţie de epurare, în containere de metal mobile. Deşi a fost luatǎ ca mǎsurǎ temporarǎ,

de şase ani comunitatea respectivǎ se aflǎ în acelaşi loc, în condiţii de locuit şi de trai neadecvate

standardelor de drepturile omului. Deşi în prezent containerele respective sunt conectate la reţeaua

de curent electric, existǎ o sursǎ de apǎ potabilǎ pentru întreaga comunitate, salubrizarea este

asiguratǎ gratuit de cǎtre autoritǎţi şi copii sunt duşi cu microbuzul la şcoalǎ, condiţiile de locuit

rǎmân inumane şi pun în pericol starea de sǎnǎtate a persoanelor – containerele de metal sunt

suprapopulate, toaletele sunt insuficiente şi inadecvate, containerele nu oferǎ protecţie împotriva

umezelii, cǎldurii, ploii şi vântului. În plus, containerele de metal sunt aşezate aproape de staţia de

epurare ceea ce expune comunitatea la pericol toxic, iar mirosul de fecale umane de la staţia de

epurare este rǎspândit peste tot în comunitate şi pǎtrunde şi în locuinţe.47

Exemplele de hotǎrâri rezumate mai sus aratǎ cǎ existǎ argumente pentru înaintarea unor

acţiuni în apǎrarea dreptului la sǎnǎtate în cazurile în care persoanele de etnie romǎ se confruntǎ cu

dificultǎţi în accesarea factorilor determinanţi ai stǎrii de sǎnǎtate precum apǎ potabilǎ, igienǎ,

alimentaţie sigurǎ şi adecvatǎ, condiţii adecvate de locuit, condiţii sǎnǎtoase de muncǎ, un mediu

înconjurǎtor nedǎunǎtor pentru sǎnǎtate şi educaţie şi informaţii despre sǎnǎtate, inclusiv despre

sǎnǎtatea sexualǎ şi a reproducerii.

CONŢINUTUL DE BAZĂ ŞI REALIZAREA PROGRESIVĂ A DREPTULUI LA SĂNĂTATE

Dreptul la sǎnǎtate, în calitate de drept care face parte din categoria drepturilor economice,

sociale şi culturale, presupune cǎ anumite elemente ale sale sunt susceptibile de o realizare imediatǎ,

indiferent de resursele disponibile, în timp ce alte elemente ale sale sunt obiectul unei realizǎri

progresive.

1. CONŢINUTUL DE BAZĂ

Elementele dreptului la sǎnǎtate care trebuie aduse la îndeplinire imediat fac parte din

conţinutul de bazǎ al dreptului la sǎnǎtate, precum tratamentul nediscriminatoriu în accesul la

unitǎţile, bunurile şi serviciile de sǎnǎtate disponibile la un moment dat. În 1978, Organizaţia

Mondialǎ a Sǎnǎtǎţii a conturat în cadrul Conferinţei internaţionale privind asistenţa medicalǎ

primarǎ o listǎ de servicii medicale esenţiale, de bazǎ, arǎtând cǎ „existǎ o linie de demarcaţie în

ceea ce priveşte starea de sǎnǎtate sub care nici un individ din nici o ţarǎ nu ar trebui sǎ se afle.”48

Astfel, în ceea ce priveşte asistenţa medicalǎ, OMS a identificat cǎ, minimal, trebuie garantatǎ

asistenţa medicalǎ maternǎ şi a copilului, inclusiv planificare familialǎ, imunizarea împotriva

46

A se vedea Comitetul European pentru Drepturile Sociale, Plângerea nr.45/2007, INTERIGHTS

împotriva Croaţiei, 30 martie 2009, §§43-50, disponibil la

http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/socialcharter/Complaints/CC45Merits_en.pdf. 47

A se vedea Amnesty International, Romania: Roma in Miercurea Ciuc continue to suffer violations of

their right to adequate housing, 18 octombrie 2010, EUR 39/005/2010, disponibil la

http://www.amnesty.org/en/library/asset/EUR39/005/2010/en/b67ca5d6-b8cb-439c-99e3-

e7253b7c978f/eur390052010en.html. 48

Organizaţia Mondialǎ a Sǎnǎtǎţii, Primary Health Care: Report of the International Conference on

Primary Health Care [Asistenţa medicalǎ primarǎ: Raportul Conferinţei internaţionale privind asistenţa medicalǎ

primarǎ], Alma-Ata, URSS, 6-12 septembrie 1978, Health for All Series Nr.1, 1978, Capitolul 3, paragf.50.

111

principalelor boli infecţioase, tratamentul adecvat al bolilor şi leziunilor comune, oferirea

medicamentelor esenţiale. În ceea ce priveşte factorii determinanţi ai stǎrii de sǎnǎtate, OMS a

identificat cǎ, minimal, trebuie garantatǎ educaţia privind cele mai frecvente probleme de sǎnǎtate şi

metodele de prevenire şi control a acestora, promovarea resurselor de hranǎ şi nutriţia adecvatǎ şi

accesul la apǎ potabilǎ şi salubrizare de bazǎ.49

Aspectele care fac parte din conţinutul de bazǎ al dreptului la sǎnǎtate au fost evidenţiate şi

recunoscute de instanţe naţionale din diverse ţǎri şi de mecanismele regionale sau internaţionale de

protecţie a drepturilor omului. În cele ce urmeazǎ, prezentǎm câteva exemple.

În anul 2010, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminǎrii (CNCD), autoritatea

românǎ în domeniul anti-discriminǎrii, a sancţionat un medic ginecolog pentru discriminare

împotriva unei femei de etnie romǎ, deoarece medicul i-a acordat mai puţinǎ atenţie decât

celorlalte paciente şi a fǎcut remarci jignitoare în legǎturǎ cu etnia. CNCD a calificat faptele ca fiind

hǎrţuire (art.2 alin.(5) din OG 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de

discriminare). CNCD a statuat cǎ având în vedere statutul dezavantajat din punct de vedere socio-

economic şi educaţional al comunitǎţii rome în comparaţie cu al comunitǎţii majoritare şi starea

specialǎ de vulnerabilitate a femeii din cauza sarcinii, reacţia medicului a fost disproporţionatǎ faţǎ

de faptul cǎ pacienta nu ar fi avut o trimitere, nu a cerut sǎ fie internatǎ în spital şi nu avea nici o

analizǎ fǎcutǎ care sǎ arate starea sa din punct de vedere medical. CNCD a dispus sancţionarea cu

avertisment. 50 O plângere similarǎ a fost fǎcutǎ în paralel la Colegiul medicilor, pe motive

disciplinare, însǎ colegiul teritorial a decis cǎ nu a fost vorba despre discriminare şi a trimis cazul

spre reexaminare la colegiul de la nivel naţional.

Curtea Supremǎ a Indiei a decis în anul 1996 asupra obligativitǎţii asigurǎrii asistenţei

medicale de urgenţǎ gratuite ca parte a dreptului la viaţǎ. Cazul se referǎ la un domn care a suferit

leziuni grave dupǎ ce a cǎzut din tren şi a fost refuzat de la tratament în şase spitale publice

consecutive, fie din cauzǎ cǎ unitǎţile medicale nu erau dotate sǎ asigure tratamentul medical necesar,

fie din cauzǎ cǎ nu aveau locuri libere. Curtea a decis cǎ obligaţia de a apǎra viaţa omului are o

importanţǎ primordialǎ, indiferent de constrângerile financiare care pot exista la un moment într-un

stat. Refuzul de a acorda la timp tratamentul medical necesar pentru conservarea vieţii omului

reprezintǎ o încǎlcare a dreptului la viaţǎ.51 Este primul caz în care instanţa naţionalǎ a susţinut cǎ

acordarea la timp a asistenţei medicale de urgenţǎ necesarǎ pentru a conserva viaţa omului este

acoperitǎ de dreptul la viaţǎ.

Tot în India a fost analizatǎ şi problema asistenţei medicale materne ca parte a conţinutului

de bazǎ al dreptului la sǎnǎtate. D-na Shanti Devi, care trǎia sub limita venitului minim pe ţarǎ, a

decedat dupǎ ce a fost refuzatǎ în mod repetat de la asistenţǎ medicalǎ maternǎ, în ciuda faptului cǎ

era eligibilǎ pentru servicii gratuite conform schemelor finanţate de stat; soţul sǎu nu a putut face

dovada cu cardul aferent. Curtea Supremǎ din Delhi a decis în 2010 cǎ lipsa unei implementǎri

efective a schemelor finanţate de stat pentru garantarea accesului la servicii de sǎnǎtate conduc la

negarea dreptului la viaţǎ aşa cum este garantat prin convenţiile internaţionale de drepturile omului

şi a recunoscut cǎ între dreptul la viaţǎ şi dreptul la sǎnǎtate existǎ o legǎturǎ indisolubilǎ.52

49

Organizaţia Mondialǎ a Sǎnǎtǎţii, Primary Health Care: Report of the International Conference on

Primary Health Care [Asistenţa medicalǎ primarǎ: Raportul Conferinţei internaţionale privind asistenţa medicalǎ

primarǎ], Alma-Ata, URSS, 6-12 septembrie 1978, Health for All Series Nr.1, 1978. 50

A se vedea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminǎrii, Decizia Nr.149 din 07.07.2010, Decizii

privind existenţa discriminǎrii clasificate dupǎ criteriu emise în 2010, disponibile la http://cncd.org.ro/noutati/. 51

A se vedea Curtea Supremǎ a Indiei, Paschim Banga Khet Mazdoor Samity & Ors împotriva Statului

Bengalului de Vest şi Anor (1996), AIR SC 2426/ (1996) 4 SCC 37, disponibil la

http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=401236&focus=13991,13992,14020. 52

A se vedea Curtea Supremǎ din Delhi, Laxmi Mandal împotriva Deen Dayal Harinagar Hospital & Ors,

W.P.(C) Nos. 8853 (2008), 4 iunie 2010, disponibil la:

http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=1370523&focus=13991,13992,14020.

112

Producerea unui vaccin eficace împotriva unei boli care afecteazǎ un numǎr mare de

persoane a fost calificatǎ de Curtea de apel federalǎ administrativǎ din Argentina ca fiind o încǎlcare

a dreptului la sǎnǎtate prevǎzut în art.12 din Pactul internaţional privind drepturile economice,

sociale şi culturale. Mariela Viceconte a înaintat o acţiune în instanţa de judecatǎ naţionalǎ în care

arǎta cǎ dreptul sǎu şi al altor persoane la sǎnǎtate este încǎlcat prin faptul cǎ statul argentinian nu

produce vaccinul Candid 1 împotriva febrei hemoragice argentiniene care afecteazǎ aproximativ 3,5

milioane de persoane în Argentina. Vaccinul în cauzǎ este aprobat de OMS, are 95% eficacitate şi nu

produce profit producǎtorilor de medicamente.53 Acest caz aratǎ rolul pozitiv pe care îl pot juca

instanţele de judecatǎ în monitorizarea politicilor publice, alocǎrii şi executǎrii bugetare. Hotǎrârea

reafirmǎ rolul statului în garantarea dreptului la sǎnǎtate în situaţiile în care anumite servicii nu sunt

profitabile sau nu prezintǎ interes pentru furnizorii privaţi din domeniul sǎnǎtǎţii.

Accesul la tratament chirurgical adecvat şi oferit la timp pentru copii reprezintǎ un

element fundamental al dreptului la sǎnǎtate, aşa cum s-a decis de cǎtre Instanţa pentru minori a

oraşului Caracas, Venezuela în anul 2001. Mai multe organizaţii neguvernamentale au înaintat o

acţiune în care se plângeau de condiţiile precare din punct de vedere clinic şi al tratamentului

chirurgical acordat copiilor cu probleme cardiace congenitale în spitalul de specialitate din capitalǎ.

Aceştia au reclamant listele lungi de aşteptare, faptul cǎ unii copii decedau înainte de a le veni rândul

pentru operaţie, din cauza alocaţiilor bugetare reduse şi a lipsei personalului care sǎ asigure servicii

adecvate şi la timp. Instanţa naţionalǎ a admis acţiunea în temeiul dreptului la sǎnǎtate şi a dreptului

la viaţǎ şi a ordonat ca sala de operaţii sǎ fie echipatǎ complet, sǎ se stabileascǎ un dialog permanent

între administraţia localǎ şi membrii asociaţiei medicale şi a pacienţilor sub supravegherea

Avocatului Poporului şi a Protecţiei Copilului în scopul de a identifica, preveni şi gǎsi soluţii pentru

problemele prezente şi viitoare. În cadrul dialogului a fost semnat un acord prin care administraţia

localǎ s-a angajat printre altele sǎ garanteze un minim de 5-7 intervenţii chirurgicale pe sǎptǎmânǎ.

Ministerul Sǎnǎtǎţii a promis sǎ achiziţioneze şi sǎ întreţinǎ echipamentul nou şi sǎ renoveze în

întregime serviciul de cardiologie, sǎ ramburseze imediat costurile a 86 de intervenţii chirurgicale şi

sǎ asigure o circulaţie continuǎ a banilor pentru finanţarea intervenţiilor chirurgicale în vederea

evitǎrii situaţiilor în care pacienţii trebuie sǎ plǎteascǎ pentru materialele medicale utilizate. În urma

acestui caz, s-a putut crea un cadru de negociere cu statul în ceea ce priveşte deficitul extrem de grav

în acordarea serviciilor medicale. Chiar dacǎ nu toate clauzele acordului au fost respectate, copiii cu

boli cardiace congenitale au fost identificaţi ca grup vulnerabil care are nevoie de mǎsuri speciale

din partea statului şi un centru nou de cardiologie este în prezent în construcţie.54

În România, o serie de documente recente ale unor organisme internaţionale sau organizaţii

neguvernamentale au raportat încǎlcǎri ale conţinutului de bazǎ al dreptului la sǎnǎtate la care sunt

supuse persoanele de etnie romǎ. Astfel, în august 2010, Comitetul pentru Eliminarea Discriminǎrii

Rasiale a constatat prezenţa stereotipurilor rasiste şi a discriminǎrii rasiale împotriva romilor în

accesul la servicii de sǎnǎtate în România. Comitetul a recomandat statului român sǎ ia mǎsuri

pentru a asigura accesul la servicii medicale, sǎ promoveze mediatorii sanitari romi şi sǎ tragǎ la

rǎspundere persoanele responabile pentru discriminarea împotriva romilor în accesul la servicii

publice.55 Problemele identificate de Comitet sunt menţionate şi în Raportul de Drepturile Omului

53

A se vedea Curtea de apel federal administrativǎ, Argentina, Viceconte, Mariela împotriva Estado

Nacional (Ministerio de Salud y Ministerio de Economía de la Nación) s/ Acción de Amparo, 2 iunie 1998,

disponibil la http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=419811&focus=13991,13992,14020. 54

A se vedea Instanţa pentru minori a oraşului Caracas, Programa Venezolano de Educación-Acción en

Derechos Humanos (PROVEA) y otros contra Gobernación del Distrito Federal s/ Acción de Protección, 16 iulie

2001, Expediente N° 3174, disponibil la:

http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=414358&focus=13991,13992,14020. 55

A se vedea Comitetul pentru eliminarea discriminǎrii rasiale, Observaţii şi concluzii cǎtre România,

27.08.2010, paragf.14, CERD/C/ROU/CO/16-19, disponibile la:

http://www.ohchr.org/EN/countries/ENACARegion/Pages/ROIndex.aspx.

113

2009 al Departamentului de Stat al SUA şi în raportul din anul 2010 al Amnesty International.56Un

aspect particular care ţine tot de dreptul la sǎnǎtate este sǎnǎtatea sexualǎ şi a reproducerii. În acest

sens, un raport din 2010 finanţat de Comisia Europeanǎ a arǎtat cǎ “sarcinile timpurii şi frecvente

supun femeile de etnie romǎ unor riscuri particulare în privinţa stǎrii de sǎnǎtate, agravatǎ din cauza

accesului precar la servicii de sǎnǎtate şi sǎraciei, cu influenţe negative asupra speranţei de viaţǎ a

femeilor rome.”57

Faptul cǎ problemele descrise mai sus au fost recunoscute în justiţie ca aparţinând

conţinutului de bazǎ al dreptului la sǎnǎtate, atrage posibilitatea executǎrii în justiţie a obligaţiilor

imediate ale statului pentru a asigura serviciile medicale respective. Aceasta ar putea fi o cale de

remediere a situaţiei, aşa cum s-a procedat în exemplele de hotǎrâri ale instanţelor naţionale şi ale

mecanismelor de protecţia a drepturilor omului regionale şi internaţionale prezentate mai sus.

2. REALIZAREA PROGRESIVĂ

Realizarea progresivǎ a anumitor elemente ale dreptului la sǎnǎtate înseamnǎ cǎ statul poate

sǎ aducǎ la îndeplinire gradual aceste elemente prin adoptarea mǎsurilor necesare, inclusiv mǎsuri de

ordin legislativ, administrativ, bugetar, etc. Printre elementele susceptibile de realizare progresivǎ a

dreptului la sǎnǎtate se aflǎ crearea unor facilitǎţi şi servicii de înaltǎ performanţǎ, care presupun

investiţii mari comparabil cu numǎrul de potenţiali beneficiari, crearea unor profesii şi specializǎri

noi, construirea unor spitale sau secţii noi, etc.

Realizarea progresivǎ a dreptului la sǎnǎtate a fost o problemǎ de drept abordatǎ de Curtea

Constituţionalǎ din Africa de Sud în anul 2005, în cauza Soobramoney împotriva Ministerului

Sǎnǎtǎţii (Kwazulu-Natal). D-nul Thiagraj Soobramoney, care suferea de insuficienţǎ renalǎ acutǎ,

avea nevoie de dializǎ, altfel viaţa sa era în pericol. Dupǎ ce nu a mai avut resurse private pentru

dializǎ în sistemul privat de sǎnǎtate, d-nul Soobramoney a cerut asistenţǎ medicalǎ gratuitǎ de la

sistemul public de sǎnǎtate din Durban. D-nul Soobramoney a fost refuzat pe motiv cǎ nu este

eligibil pentru tratament din cauza stǎrii sale fizice generale (nu permitea nici recuperarea sa într-un

timp relativ scurt prin dializǎ, nici nu se califica pentru transplantul de rinichi). D-nul Soobramoney

a fǎcut o cerere în instanţa naţionalǎ de judecatǎ prin care solicita obligarea spitalul sǎ îi permitǎ

accesul gratuit la dializǎ. Instanţele naţionale, inclusiv Curtea Constituţionalǎ a Africii de Sud au

hotǎrât cǎ, deşi situaţia d-nului Soobramoney ţine de exercitarea dreptului la sǎnǎtate, nu a avut loc o

încǎlcare a acestui drept. În motivare, Curtea a arǎtat cǎ accesul la dializǎ în cazul d-nului

Soobramoney nu este un tratament medical de urgenţǎ, care trebuie sǎ fie accesibil oricui, ci un

tratament medical continuu pentru menţinerea stǎrii de sǎnǎtate. Curtea Constituţionalǎ a fǎcut

diferenţa între aceste douǎ categorii de servicii medicale, din perspectiva obligaţiilor statului de a

asigura accesul la servicii publice de sǎnǎtate. Spre deosebire de tratamentul medical de urgenţǎ, a

cǎrui asigurare trebuie sǎ se facǎ imediat de cǎtre stat, indiferent de resursele disponibile, tratamentul

medical care nu este de urgenţǎ depinde de resursele disponibile. Astfel, Curtea a fost de acord cu

criteriile de eligibilitate ale spitalului public impuse datoritǎ resurselor limitate pe care acesta le avea

la dispoziţie. În plus, Curtea a declarat cǎ nu se poate amesteca în luarea deciziilor luate cu bunǎ

credinţǎ de cǎtre organele politice şi autoritǎţile medicale privind alocarea bugetarǎ şi prioritǎţile de

56

A se vedea, Departamentul de Stat al SUA, 2009 Human Rights Report, publicat în anul 2010, disponibil

la HTTP://ROMANIA.USEMBASSY.GOV/2009_RHR_EN.HTML. A se vedea de asemenea Amnesty

International 2010 Report, The State of the World’s Human Rights, pag.267, disponibil laŞ

http://thereport.amnesty.org/sites/default/files/AIR2010_AZ_EN.pdf#page=214. 57

A se vedea Marcella Corsi, Chiara Crepaldi, Manuela Samek Lodovici, Paolo Boccagni, Cristina

Vasilescu, Ethnic minority and Roma women in Europe: A case for gender equality?, Synthesis report, European

Union, 2010, p.114, available at:

http://www.google.bg/url?sa=t&source=web&cd=1&ved=0CBQQFjAA&url=http%3A%2F%2Fec.europa.eu%2Fs

ocial%2FBlobServlet%3FdocId%3D4833%26langId%3Den&rct=j&q=Ethnic%20minority%20and%20Roma%20

women%20in%20Europe%3A%20A%20case%20for%20gender%20equality%3F%20Synthesis%20report&ei=pP

GsTNnLBcbGswbL0JTKDQ&usg=AFQjCNEwC746V0EjaawGbdYDp7c_mpkm-g.

114

finanţare. Deşi aceastǎ hotǎrâre tinde sǎ acorde o trecere mare deciziilor administrative, invocând

separaţia între puterea executivǎ şi puterea judecǎtoreascǎ, ea lasǎ sǎ se înţeleagǎ cǎ totuşi deciziile

administrative pot fi cenzurate de instanţǎ în cazurile în care politicile executivului sunt nerezonabile

sau nu se aplicǎ just şi rezonabil.58

România s-a remarcat la nivel European prin programul mediatoarelor sanitare.59 Acestea îşi

desfǎşoarǎ activitatea în comunitate în vederea îmbunǎtǎţirii accesului romilor la serviciile medicale

disponibile în sistemul de sǎnǎtate publicǎ, în special la serviciile de asistenţǎ medicalǎ primarǎ, de

bazǎ. Mǎsurile luate de statul român în vederea înfiinţǎrii şi funcţionǎrii mediatoarelor sanitare pot fi

încadrate la ceea ce reprezintǎ realizarea progresivǎ a dreptului la sǎnǎtate – luarea de mǎsuri

legislative, administrative şi bugetare pentru a crea şi susţine o profesie nouǎ în sprijinul accesului

populaţiei la servicii de sǎnǎtate publicǎ. Un aspect important al obligaţiilor statului legate de

realizarea progresivǎ a dreptului la sǎnǎtate este cǎ odatǎ luate, mǎsurile respective trebuie

continuate; orice regres înregistrat trebuie justificat temeinic de stat, altfel se poate încadra într-o

încǎlcare a dreptului la sǎnǎtate. Situaţia din anii 2009-2010 a mediatoarelor sanitare din România

poate reprezenta un asemenea regres. În anul 2009 erau în jur de 500 de mediatoare sanitare angajate

de Ministerul Sǎnǎtǎţii. În cadrul procesului de descentralizare a serviciilor de sǎnǎtate din România,

începând cu 1 iulie 2009, contractele de muncǎ ale tuturor mediatoarele sanitare trebuiau preluate de

cǎtre primǎriile din cele 41 de judeţe, urmând ca finanţarea sǎ fie fǎcutǎ în continuare de la

Ministerul Sǎnǎtǎţii. Cu toate acestea, în jur de 200 de mediatoare sanitare s-au confruntat cu

dificultǎţi în continuarea activitǎţii – fie nu au fost angajate de cǎtre primǎrii, fie au fost angajate în

locul lor persoane care nu aveau pregǎtirea de mediator, fie li s-au înscris în fişa postului atribuţii

care nu au legǎturǎ cu activitatea de mediator sanitar, ceea ce le împiedicǎ sǎ îşi desfǎşoare

activitatea de mediator sanitar.60 La acel moment, în condiţiile în care nevoia de a avea mediatoare

sanitare în comunitate era în continuare de actualitate, iar resursele bugetare nu constituiau o

problemǎ deoarece Ministerul Sǎnǎtǎţii alocase fonduri pentru continuarea activitǎţii mediatoarelor

sanitare, întreruperile, obstacolele sau disfuncţionalitǎţile întâlnite la nivelul unor administraţii

publice locale nu pot reprezenta o justificare temeinicǎ a regresului înregistrat în programul

mediatoarelor sanitare.

LINIILE DIRECTOARE ALE DREPTULUI LA SĂNĂTATE

Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale a statuat asupra a patru linii

directoare ale dreptului la sǎnǎtate: disponibilitatea, accesibilitatea, acceptabilitatea şi calitatea.

1. DISPONIBILITATEA

Prin disponibilitate, se înţelege cǎ unitǎţile medicale, bunurile, serviciile şi programele

medicale sunt oferite în cantitate suficientǎ în ţarǎ, inclusiv apǎ potabilǎ, salubritate adecvatǎ, spitale,

clinici şi alte clǎdiri pentru asistenţǎ medicalǎ, personal medical şi auxiliar instruit care primeşte

salarii competitive la nivel naţional şi medicamentele esenţiale.

58

A se vedea Curtea Constituţionalǎ a Africii de Sud, Soobramoney împotriva Ministerului Sǎnǎtǎţii

(Kwazulu-Natal), disponibil la:

http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=673074&focus=13991,13992,14020. 59

A se vedea Open Society Institute. Mediating Romani health: policy and programme opportunities. New

York: Open Society Institute, 2005, pag.19-21. 60

A se vedea Romani CRISS, Alianţa Civicǎ a Romilor din România, Shadow Report for the Committee on

the Elimination of Racial Discrimination, 27 iulie 2010, disponibil la:

http://www.romanicriss.org/Shadow%20report%20CERD%20Romania%20-2010.pdf.

115

2. ACCESIBILITATEA

Accesibilitatea presupune cǎ unitǎţile medicale, bunurile şi serviciile medicale sunt

accesibile tuturor persoanelor aflate pe teritoriul unui stat, fǎrǎ discriminare. Accesibilitatea are patru

dimensiuni care se suprapun: non-discriminarea, accesibilitatea fizicǎ, accesibilitatea economicǎ şi

accesul la informaţii.

Prin non-discriminare în exercitarea dreptului la sǎnǎtate se înţelege cǎ unitǎţile medicale,

bunurile şi serviciile medicale sunt accesibile tuturor atât în drept, cât şi în fapt, în special grupurilor

vulnerabile sau marginalizate.

De exemplu, în Canada, a fost judecat în anul 1997 un caz în care s-a pus în discuţie accesul

inegal al persoanelor cu probleme de auz la servicii medicale, în condiţiile în care în spitalele din

ţarǎ nu era asiguratǎ interpretarea prin limbajul semnelor pentru aceşti pacienţi. Cei doi reclamanţi,

pesoane care s-au nǎscut cu probleme de auz, au susţinut în faţa Curţii Supreme a Canadei cǎ din

cauza faptului cǎ nu li se asigurǎ interpretarea prin limbajul semnelor în timpul consultaţiilor

medicale, sunt supuşi unui risc ridicat de diagnosticare greşitǎ şi de tratare ineficace, ceea ce

conduce la încǎlcarea dreptului la egalitate pe criteriul dizabilitǎţii garantat în Constituţie. Curtea a

hotǎrât cǎ dreptul la egalitate impune obligaţii corelative asupra autoritǎţilor publice chemate sǎ

aloce resurse pentru a asigura cǎ grupurile dezavantajate beneficiazǎ la maxim de serviciile publice.

Din cauza faptului cǎ guvernul nu a demonstrat cǎ are o justificare rezonabilǎ pentru a nu include

serviciile de interpretare, curtea a dat un termen de şase luni guvernului pentru a asigura aceste

servicii în vederea respectǎrii principiului egalitǎţii în exercitarea dreptului la sǎnǎtate pe criteriul

dizabilitǎţii. 61 Hotǎrârea oferǎ o bazǎ pentru avansarea dreptului la sǎnǎtate şi a altor drepturi

economice, sociale şi culturale pentru grupurile vulnerabile prin intermediul dreptului la egalitate şi

nediscriminare.

În România, discriminarea pe criteriul rasei sau etniei în exercitarea dreptului la sǎnǎtate este

interzisǎ şi sancţionatǎ prin art.1 alin.(2) şi art.10 lit.b din OG 137/2000 privind prevenirea şi

sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin art.62, 98 şi 652 alin.(2) din Legea 95/2006

privind reforma în domeniul sǎnǎtǎţii, prin art.3 şi 27 din Legea 46/2003 a drepturilor pacientului,

prin art.3, 4 şi 5 din Codul de Deontologie Medicalǎ al Colegiului Medicilor din România din 30

august 2008 şi prin art.3 lit.e şi art.21 din Codul de eticǎ şi deontologie profesionalǎ al asistentului

medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România din 9 iulie 2009. În cazurile de

un pericol social ridicat, în care fapta sau consecinţele faptei sunt grave, poate fi incidentǎ chiar

legea penalǎ, de exemplu art.184 (Vǎtǎmarea corporalǎ), art.247 (Abuzul în serviciu prin îngrǎdirea

unor drepturi) şi art.250 (Purtarea abuzivǎ) din Codul penal.

Accesibilitatea fizicǎ a dreptului la sǎnǎtate presupune cǎ unitǎţile medicale, bunurile şi

serviciile pot fi accesate din punct de vedere fizic, teritorial de cǎtre toate segmentele populaţiei, în

special de cǎtre grupurile vulnerabile şi marginalizate, precum minoritǎţile etnice, femeile, copiii,

adolescenţii, persoanele în vârstǎ şi persoanele care trǎiesc cu HIV/SIDA. Accesibilitatea fizicǎ

presupune şi cǎ apa potabilǎ şi salubritatea de bazǎ existǎ inclusiv în zonele rurale, iar accesul în

clǎdirile medicale este realizat şi de cǎtre persoanele cu dizabilitǎţi.

Accesibilitatea economicǎ a dreptului la sǎnǎtate înseamnǎ cǎ orice persoanǎ îşi permite sǎ

acceseze unitǎţile medicale, bunurile şi serviciile medicale. Plata serviciilor de asistenţǎ medicalǎ,

precum şi a celorlalte servicii care ţin de factorii determinanţi a stǎrii de sǎnǎtate trebuie sǎ se

întemeieze pe principiul echitǎţii, asigurându-se cǎ indiferent unde sunt acestea oferite, în mediul

public sau privat, sunt accesibile din punct de vedere financiar inclusiv pentru grupurile

61

A se vedea Curtea Supremǎ a Canadei, Eldridge împotriva British Columbia (Attorney General) [1997] 3

S.C.R. 624, disponibil la:

http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=399162&focus=13991,13992,14020.

116

dezavantajate sociale. Echitatea presupune ca segmentele de populaţie sǎrace sǎ nu fie supuse unor

cheltuieli legate de sǎnǎtate disproporţionate în comparaţie cu segmentele de populaţie mai bogate.

Comitetul European pentru Drepturi Sociale a hotǎrât în anul 2004 cǎ oprirea acoperirii din

fondurile asigurǎrii publice de sǎnǎtate a asistenţei medicale pentru imigranţii ilegali sǎraci

reprezintǎ o încǎlcare a dreptului la sǎnǎtate în cazul copiilor, dar nu şi al adulţilor deoarece aceştia

au acces la anumite forme de asistenţǎ medicalǎ (asistenţǎ medicalǎ de urgenţǎ şi pentru situaţiile în

care viaţa le este pusǎ în pericol, iar dupǎ trei luni de rezidenţǎ şi alte forme de asistenţǎ medicalǎ).

Decizia este cu atât mai importantǎ cu cât a fost luatǎ în contextul în care drepturile din Carta

Socialǎ Europeanǎ se aplicǎ expres numai strǎinilor care sunt cetǎţeni ai altor state-pǎrţi, care

lucreazǎ şi trǎiesc în mod legal într-un alt stat-parte. Comitetul a decis cǎ spre deosebire de alte

drepturi, în cazul dreptului la sǎnǎtate care este strâns legat de dreptul la demnitate umanǎ,

„legislaţia şi practicile care refuzǎ dreptul la asistenţǎ medicalǎ cetǎţenilor strǎini aflaţi, chiar şi

ilegal, pe teritoriul unui stat-parte sunt contrare prevederilor Cartei”. Ca urmare a deciziei

Comitetului, guvernul francez şi-a schimbat politica.62

În anul 2005, Comitetul ONU pentru drepturile copilului a emis o serie de recomandǎri

Ecuadorului în care arǎta cǎ este posibil sǎ existe o incompatibilitate între dreptul copilului la

sǎnǎtate prevǎzut în Convenţia privind drepturile copilului şi tratatele de liber schimb negociate de

Ecuador, Columbia şi Peru cu Statele Unite. În particular, era vorba despre inabilitatea statului

ecuadorian de a asigura accesul la medicamente ieftine, inclusiv pentru medicamentele generice.

Recomandǎri similare au fost emise de cǎtre Comitet şi cǎtre alte state, iar Comitetul ONU pentru

drepturile omului a început şi el sǎ emitǎ recomandǎri similare în legǎturǎ cu impactul acordurilor de

liber schimb asupra drepturilor economice, sociale şi culturale. Chiar dacǎ nu au caracter obligatoriu,

aceste recomandǎri pot fi folosite la nivel naţional în campanii mai largi împotriva punerii în aplicare

a unor astfel de acorduri.63

În România, pe lângǎ persoanele care contribuie la sistemul public de asigurǎri de sǎnǎtate –

salariaţi şi persoanele nesalariate care au încheiat un contract de asigurare direct cu casa de asigurǎri

de sǎnǎtate – existǎ o listǎ largǎ de categorii de persoane asigurate în sistemul public de sǎnǎtate prin

efectul legii, fǎrǎ contribuţia lor personalǎ. Este vorba despe urmǎtoarele categorii:soţul/soţia şi

pǎrinţii aflaţi în întreţinerea persoanei asigurate, copiii sub 18 ani, tinerii între 18 şi 26 de ani pe

perioada continuǎrii studiilor sau încǎ 3 luni dupǎ terminarea studiilor, tinerii cu vârsta de pânǎ la 26

de ani fǎrǎ venituri care provin din sistemul de protectie a copilului, unele categorii de persoane

persecutate în perioada comunistǎ, persoanele cu handicap fǎrǎ venituri, bolnavii cu afecţiuni incluse

în programele naţionale de sǎnǎtate, femeile însǎrcinate şi lǎuzele, persoanele în concediu pentru

incapacitate temporarǎ de muncǎ, acordat în urma unui accident de muncǎ sau a unei boli

profesionale, persoanele în concediu pentru creşterea copilului pânǎ la împlinirea vârstei de 2 ani şi

în cazul copilului cu handicap, pânǎ la împlinirea de cǎtre copil a vârstei de 3 ani, persoanele care

executǎ o pedeapsǎ privativǎ de libertate sau se aflǎ în arest preventiv, persoanele care beneficiazǎ

de indemnizaţie de şomaj, persoanele returnate sau expulzate ori victime ale traficului de persoane

care se aflǎ în timpul procedurilor necesare stabilirii identitǎţii, persoanele care fac parte dintr-o

familie care are dreptul la ajutor social, potrivit Legii nr.416/2001, cu modificǎrile şi completǎrile

ulterioare, pensionarii, pentru veniturile din pensii pânǎ la limita supusǎ impozitului pe venit;

persoanele care se aflǎ în executarea mǎsurilor prevǎzute la art.105, 113, 114 din Codul penal;

persoanele care se aflǎ în perioada de amânare sau întrerupere a executǎrii pedepsei privative de

62

A se vedea Comitetul European pentru Drepturi Sociale, International Federation of Human Rights

Leagues (FIDH) împotriva Franţei, Plângerea Nr. 13/2003, disponibilǎ la http://www.escr-

net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=400976&focus=13991,13992,14020. 63

A se vedea Comitetul ONU pentru drepturile copilului, Observaţii şi concluzii cǎtre Ecuador,

CRC/C/15/Add.262, disponibil la http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=408597&focus=13

991,13992,14020.

117

libertate, dacǎ nu au venituri.64Este important însǎ de reţinut cǎ acestǎ calitate de asigurat nu se

dobândeşte în mod automat, prin simplul fapt cǎ persoana aparţine categoriei respective, ci este

nevoie ca persoana sǎ depunǎ un dosar în acest sens la casa de asigurǎri de sǎnǎtate de la domiciliu,

în care dovedeşte cǎ se încadreazǎ în categoria respectivǎ.

Din studiul sociologic prezentat în aceastǎ publicaţie reiese cǎ în rândul populaţiei de etnie

romǎ intervievate, din cei 58% de asiguraţi în sistemul public de sǎnǎtate, un procent foarte mare

(61%) reprezintǎ persoane nesalariate care beneficiazǎ de asigurarea de sǎnǎtate în baza faptului cǎ

fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit Legii nr.416/2001, iar 7,3% sunt

asiguraţi ca soţ sau soţie a unui salariat asigurat. Prin urmare, este foarte important pentru populaţia

de etnie romǎ pǎstrarea acestor beneficii sociale care asigurǎ accesul gratuit la pachetul de servicii

de bazǎ stabilit anual prin contractul-cadru adoptat de Casa Nationalǎ de Asigurǎri de Sǎnǎtate şi

Ministerul Sǎnǎtǎţii.65 Restul de 48% de persoane de etnie romǎ intervievate nu sunt asigurate în

sistemul public de asigurǎri de sǎnǎtate, prin urmare au acces gratuit numai la pachetul minimal de

servicii, care cuprinde servicii medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor

cu potenţial edemo-epidemic, inclusiv cele prevǎzute în Programul naţional de imunizǎri,

monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lǎuzei, servicii de planificare familialǎ, stabilite prin contractul-

cadru.66

Accesul la informaţii privind dreptul la sǎnǎtate presupune cǎ oricine are dreptul sǎ solicite,

sǎ primeascǎ şi sǎ rǎspândeascǎ informaţii şi idei despre sǎnǎtate.

În România, Legea 46/2003 a drepturilor pacientului are un capitol întreg (Capitolul II)

dedicat dreptului pacientului la informaţie medicalǎ, fie cǎ este vorba despre informarea sa cu privire

la serviciile medicale disponibile şi la modul de a le utiliza, informarea sa asupra identitǎţii şi

statutului profesional al funizorilor de servicii de sǎnǎtate sau asupra regulilor şi obiceiurilor pe care

trebuie sǎ le respecte pe perioada spitalizǎrii sau cǎ este vorba despre informarea sa în legǎturǎ cu

starea sa de sǎnǎtate, intervenţiile medicale propuse, riscurile potenţiale ale fiecǎrei proceduri şi

alternativele existente, date despre diagnostic şi prognostic.67 Esenţial pentru respectarea principiului

accesului la informaţii în exercitarea dreptului la sǎnǎtate este ca informaţiile prezentate sǎ fie

înţelese de cǎtre pacient, prin urmare ele trebuie sǎ fie aduse „la cunoştinţa pacientului într-un limbaj

respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate”.68 Dacǎ pacientul nu cunoaşte limba

românǎ, cum ar putea sǎ fie cazul unor pacienţi de etnie romǎ care fac parte din grupurile tradiţionale

din anumite regiuni, atunci legea îi dǎ dreptul sǎ i se aducǎ la cunoştinţǎ informaţiile „în limba

maternǎ ori în limba pe care o cunoaşte sau dupǎ caz, se va cǎuta o altǎ formǎ de comunicare”.69 De

asemenea, pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altǎ opinie medicalǎ.70 Respectarea acestor

prevederi legale este importantǎ pentru ca orice persoanǎ sǎ se bucure pe deplin de dreptul la

sǎnǎtate, fǎrǎ diferenţieri în funcţie de etnie sau de orice alt criteriu. În plus, în cazul persoanelor

expuse discriminǎrii, cum sunt persoanele de etnie romǎ, respectarea acestor standarde pot conduce

la creşterea încrederii în sistemul medical şi creşterea adresibilitǎţii. Astfel, informarea pǎrinţilor şi a

comunitǎţii despre importanţa imunizǎrii copiilor şi despre efectele adverse inerente fiecǎrui vaccin

poate funcţiona ca o încurajare eficace pentru creşterea incidenţei imunizǎrii în rândul copiilor de

etnie romǎ.

64

A se vedea Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sǎnǎtǎţii, art.211-213. 65

A se vedea Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sǎnǎtǎţii, art.210 lit.c şi art.217. Pachetul de

servicii de bazǎ cuprinde serviciile medicale, serviciile de îngrijire a sǎnǎtǎţii, medicamentele, materialele sanitare,

dispozitivele medicale şi alte servicii la care au dreptul asiguraţii şi se suportǎ din fond, în condiţiile contractului-

cadru. 66

A se vedea Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sǎnǎtǎţii, art.210 lit.e şi art.220. 67

A se vedea Legea nr.46/2003 a drepturilor pacientului, art.4-6. 68

A se vedea Legea 46/2003 a drepturilor pacientului, art.8. 69

A se vedea Legea 46/2003 a drepturilor pacientului, art.8. 70

A se vedea Legea 46/2003 a drepturilor pacientului, art.11.

118

3. ACCEPTABILITATEA

Acceptabilitatea în exercitarea dreptului la sǎnǎtate presupune cǎ toate unitǎţile medicale,

bunurile şi serviciile respectǎ etica medicalǎ şi sunt adecvate din punct de vedere cultural, de

exemplu respectǎ cultura indivizilor, minoritǎţilor, populaţiilor şi comunitǎţilor, sunt atente la

particularitǎţile de gen şi de vârstǎ şi sunt proiectate în vederea respectǎrii confidenţialitǎţii şi

îmbunǎtǎţirii stǎrii de sǎnǎtate a persoanelor în cauzǎ.

În anul 2003, Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului a hotǎrât în cauza Y.F. împotriva

Turciei cǎ orice acţiune prin care este afectatǎ integritatea corporalǎ a persoanei trebuie sǎ fie

prevǎzutǎ de lege şi sǎ se facǎ numai cu consimţǎmântul persoanei în cauzǎ. Cauza se referǎ la o

femeie de origine kurdǎ care a fost arestatǎ preventiv, iar la eliberarea din arest a fost supusǎ fǎrǎ

voia ei unui control ginecologic din partea unui doctor de medicinǎ legalǎ care sǎ ateste cǎ nu a fost

violatǎ, pentru a evita potenţiale acuze viitoare din partea femeii împotriva poliţiştilor din arest. Un

astfel de tratament a fost considerat o încǎlcare a art.8 din Convenţie (dreptul la viaţǎ privatǎ),

anume a dreptului la integritate corporalǎ.71

În anul 1997, Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului a hotǎrât în cauza Z împotriva

Finlandei cǎ legea naţionalǎ trebuie sǎ asigure garanţii adecvate de protecţie a confidenţialitǎţii

pacientului. Comunicarea sau divulgarea datelor personale în cadrul sistemului medical sau între

sistemul medical şi sistemul judiciar de cǎtre personalul medical, în lipsa unor garanţii legale, este în

contradicţie cu strandardele prevǎzute în art.8 din Convenţie (dreptul la viaţǎ privatǎ). În plus,

Curtea a statuat cǎ divulgarea datelor medicale personale [precum statutul HIV pozitiv al persoanei]

poate afecta în mod dramatic viaţa privatǎ şi de familie a persoanei, precum şi situaţia sa socialǎ şi

relaţiile de muncǎ prin expunerea persoanei la stigmatizare.72

Un caz asemǎnǎtor celui anterior a fost decis în anul 2009 la Judecǎtoria Sector 1 Bucureşti.

În cazul din România era vorba despre divulgarea datelor medicale personale nu între sistemele

publice, ci cǎtre publicul larg, pe website-ul primǎriei în cauzǎ. Judecǎtoria Sector 1 Bucureşti a

ordonat plata de despǎgubiri morale în valoare de 10.000 de euro pentru o persoanǎ astfel afectatǎ de

încǎlcarea confidenţialitǎţii.73

În anul 2009, Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului a hotǎrât în cauza K.H şi alţii

împotriva Slovaciei cǎ dreptul de a avea acces la propriul dosar medical şi de a obţine o fotocopie

a propriului dosar medical fie personal, fie prin mandatar, este protejat prin intermediul art.8 din

Convenţie (dreptul la viaţǎ privatǎ). Opt femei membre ale comunitǎţii rome din Slovacia au primit

tratament obstetric-ginecologic în Slovacia de Est. Dupǎ tratament, toate opt femei nu au mai putut

rǎmâne însǎrcinate. Femeilor li s-a cerut sǎ semneze diverse documente la ieşirea din spital, dar nu

au putut sǎ identifice conţinutul documentelor semnate. Deşi femeile în cauzǎ au împuternicit

avocaţi sǎ le reprezinte interesele, Ministerul Sǎnǎtǎţii nu a recunoscut mandatele de reprezentare şi

le-a refuzat acestora sǎ aibǎ acces şi sǎ obţinǎ fotocopii dupǎ dosarele medicale. Instanţele de

judecatǎ naţionale au menţinut hotǎrârea Ministerului Sǎnǎtǎţii. Curtea a hotǎrât cǎ dreptul la viaţǎ

privatǎ şi de familie trebuie sǎ fie asigurat în practicǎ în mod efectiv şi prin urmare accesul la

dosarele personale trebuie sǎ fie asigurat. Curtea a hotǎrât cǎ pe lângǎ art.8 şi art.6 alin.1 (dreptul la

un proces echitabil) a fost încǎlcat deoarece limitarea accesului la dosar creeazǎ o sarcinǎ

disproporţionatǎ asupra individului care încearcǎ sǎ îşi prezinte în mod eficace un caz în instanţǎ.

Acest caz face parte dintr-o serie de cazuri decise de mecanismele europene de apǎrare a drepturilor

71

A se vedea Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului, Y.F. împotriva Turkey, no. 24209/94, 22 iulie 2003,

ECHR 2003-IX. 72

A se vedea Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului, Z împotriva Finlandei, 25 februarie 1997, § 95,

Reports of Judgments and Decisions 1997-I. 73

A se vedea Judecǎtoria Sector 1 Bucureşti, Sentinţa civilǎ din 16.03.2009, disponibilǎ la

http://www.juridice.ro/100724/judecatoria-sectorului-1-daune-morale-pentru-publicarea-pe-internet-a-datelor-

personale.html.

119

omului menite sǎ punǎ presiune asupra guvernelor din Europa Centralǎ şi de Est pentru a stopa

discriminarea împotriva cetǎţenilor lor de etnie romǎ.74

În ceea ce priveşte consimţǎmântul informat, în România, Legea 46/2003 a drepturilor

pacientului este în concordanţǎ cu standardele internaţionale de drepturile omului stabilind cǎ de

principiu decizia cu privire la un anumit tratament medical sau intervenţie medicalǎ aparţine în

exclusivitate pacientului, major, cu capacitate de exerciţiu şi discernǎmânt, cu excepţia cazurilor de

urgenţǎ când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, iar intervenţia este în interesul pacientului.

Acesta poate sǎ refuze sau sǎ opreascǎ o intervenţie medicalǎ dacǎ doreşte. 75 De asemenea,

consimţǎmântul pacientului este obligatoriu şi atunci când este vorba despre recoltarea, pǎstrarea,

folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul sǎu, participarea pacientului la

învǎţǎmântul medical clinic şi la cercetarea ştiinţificǎ sau fotografierea şi filmarea într-o unitate

medicalǎ.76 Aceste prevederi legale trebuie respectate şi aplicate în practicǎ prin responsabilizarea

pacientului cu privire la faptul cǎ decizia cu privire la actul medical îi aparţine lui şi nu personalului

medical şi prin informarea completǎ a pacientului pentru a putea decide în cunoştinţǎ de cauzǎ.

În ceea ce priveşte asigurarea confidenţialitǎţii, Legea 46/2003 a drepturilor pacientului

garanteazǎ cǎ toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul,

prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi dupǎ decesul pacientului şi ele

pot fi comunicate rudelor sau altor persoane doar cu permisiunea pacientului. În plus, ele pot fi

divulgate numai furnizorilor de servicii medicale acreditaţi implicaţi în tratamentul pacientului, dacǎ

informaţiile respective sunt necesare în acest sens.77 Garanţiile confidenţialitǎţii nu trebuie înţelese în

sensul limitǎrii accesului la propriul dosar medical. Aceeaşi Lege a drepturilor pacientului

garanteazǎ dreptul pacientului de a accesa datele medicale personale şi de a primi la externare un

rezumat scris al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada

spitalizǎrii.78 Aceste drepturi sunt importante pentru informarea pacientului, însǎ sunt esenţiale şi

pentru construirea probatoriului în cazul în care se introduce o acţiune împotriva unei încǎlcǎri a

dreptului la sǎnǎtate.

4. CALITATEA

Calitatea în exercitarea dreptului la sǎnǎtate presupune cǎ unitǎţile medicale, bunurile şi

serviciile medicale sunt adecvate din punct de vedere ştiinţific şi medical şi de bunǎ calitate. Aceasta

presupune printre altele, existenţa pesonalului medical instruit, a medicamentelor şi echipamentelor

care sǎ fie aprobate ştiinţific şi în termenul de valabilitate, a apei potabile şi a salubritǎţii adecvate.

Este util sǎ examinǎm elementele dreptului la sǎnǎtate din perspectiva fiecǎreia dintre liniile

directoare ale dreptului la sǎnǎtate menţionate mai sus pentru cǎ ne ajutǎ sǎ identificǎm eventualele

derapaje în asigurarea dreptului la sǎnǎtate şi sǎ pledǎm pentru remedierea lor.

OBLIGAŢIILE CORELATIVE ALE STATULUI PRIVIND DREPTUL LA SĂNĂTATE

Dreptul la sǎnǎtate, ca toate drepturile omului, presupune trei tipuri de obligaţii corelative ale

statului – obligaţia de a respecta, obligaţia de a proteja şi obligaţia de a realiza. În timp ce obligaţia

de a respecta este o obligaţie negativǎ, în temeiul cǎreia statul trebuie sǎ se abţinǎ sǎ afecteze în mod

74

A se vedea Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului, K.H. şi alţii împotriva Slovaciei, nr.32881/04, 28

aprilie 2009. 75

A se vedea Legea 46/2003 a drepturilor pacientului, art.13-17. 76

A se vedea Legea 46/2003 a drepturilor pacientului, art.18-20. 77

A se vedea Legea 46/2003 a drepturilor pacientului, art.21-23. 78

A se vedea Legea 46/2003 a drepturilor pacientului, art.12 şi 24.

120

direct sau indirect exercitarea dreptului la sǎnǎtate de cǎtre indivizi, obligaţiile de a proteja şi de a

realiza sunt obligaţii pozitive, care presupun ca statul sǎ acţioneze pentru a proteja individul

împotriva acţiunilor terţilor, respectiv sǎ faciliteze, sǎ ofere şi sǎ promoveze conţinutul dreptului la

sǎnǎtate. În particular, obligaţia de a realiza presupune adoptarea de mǎsuri adecvate de naturǎ

legislativǎ, administrativǎ, bugetarǎ, judiciarǎ, de promovare şi alte mǎsuri în vederea realizǎrii

depline a dreptului la sǎnǎtate.

1. OBLIGAŢIA DE A RESPECTA

În temeiul obligaţiei de a respecta dreptul la sǎnǎtate, statul este ţinut sǎ nu interzicǎ sau sǎ

limiteze accesul egal la servicii de sǎnǎtate, sǎ nu aplice practici discriminatorii ca politicǎ publicǎ,

sǎ nu impunǎ practici sau politici discriminatorii cu privire la sǎnǎtatea femeilor şi nevoile lor, sǎ se

abţinǎ de la acte care au efect negativ asupra sănătăţii populaţiei.

Comitetul ONU pentru eliminarea discriminǎrii împotriva femeilor a sancţionat Ungaria

pentru cǎ un medic dintr-un spital public a efectuat o sterilizare forţatǎ a unei femei fǎrǎ o

informare adecvatǎ şi fǎrǎ consimţǎmântul pacientei care era de etnie romǎ. Comitetul a afirmat cǎ

este vorba despre o discriminare pe criteriul etniei femeii în cauzǎ în ceea ce priveşte drepturile ei la

a decide numǎrul şi intervalul dintre copii, la educaţie sexualǎ şi a reproducerii şi la informare despre

planificare familialǎ. D-na A.S., membrǎ a comunitǎţii rome, a ajuns la spital în travaliu, necesitând

o cezarianǎ de urgenţǎ. Imediat dupǎ intervenţia chirurgicalǎ, un doctor i-a cerut d-nei A.S. sǎ

semneze un formular de consimţǎmânt la sterilizare. Între momentul admiterii în spital şi semnǎtura

datǎ pe formular au trecut 18 minute. D-na A.S. nu a înţeles ce scria pe formular şi a aflat cǎ a fost

sterilizatǎ abia dupǎ efectuarea sterilizǎrii. Cazul este primul soluţionat dintr-o serie de cazuri de

sterilizare a femeilor de etnie romǎ din regiunea Central şi Est Europeanǎ.79

Personalul medical angajat în sistemul public de sǎnǎtate reprezintǎ statul în relaţia cu

pacienţii, este un actor statal. Prin urmare statul rǎspunde pentru orice acţiune din partea personalului

medical din sistemul public în urma cǎreia este afectat dreptul la sǎnǎtate al pacientului.

2. OBLIGAŢIA DE A PROTEJA

În temeiul obligaţiei de a proteja dreptul la sǎnǎtate, statul este ţinut sǎ adopte măsuri

legislative şi alte tipuri de măsuri pentru a se asigura că persoanele au acces în mod egal la serviciile

de sănătate oferite de terţi, sǎ adopte măsuri legislative şi alte tipuri de măsuri pentru a proteja

persoanele de încǎlcările privind dreptul la sănătate din partea unor terţi.

În anul 2008, Curtea Constituţionalǎ a Columbiei a hotǎrât asupra faptului cǎ anumite

probleme structurale întâlnite la diferite nivele ale sistemului public de sǎnǎtate columbian,

care îşi au originea în principal în greşeli de reglementare, încalcǎ obligaţiile statului de a respecta,

proteja şi realiza dreptul la sǎnǎtate. Printre remediile dispuse de Curte au fost: actualizarea,

clarificarea şi unificarea planurilor de acoperire ale asigurǎrilor de sǎnǎtate, disponibilizarea urgentǎ

de resurse financiare cǎtre sistemul de asigurǎri de sǎnǎtate şi întǎrirea sistemului de evaluare şi

supraveghere a companiilor private care furnizeazǎ materiale sanitare cǎtre sistemul sanitar public.

Prin aceastǎ hotǎrâre Curtea împiedicǎ sistemul de sǎnǎtate sǎ continue cu mǎsurile nesustenabile şi

corecteazǎ greşelile structurale care afecteazǎ accesul beneficiarilor la servicii de sǎnǎtate.80

79

A se vedea Comitetul ONU pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii, A.S.

împotriva Ungariei, Communication Nr. 4/2004, 14.august 2006, CEDAW/C/36/D/4/2004, disponibil la

http://www.un.org/womenwatch/daw/cedaw/protocol/decisions-views/Decision%204-2004%20-%20English.pdf. 80

A se vedea Curtea Constituţionalǎ a Columbiei, Decizia T-760 din 31 iulie 2008, disponibilǎ la:

http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=985449&focus=13991,13992,14020.

121

În anul 2010, Curtea de Justiţie Administrativǎ a Egiptului a decis cǎ Ordinul Ministerului

Sǎnǎtǎţii nr.373/2009 de stabilire a unui nou sistem de preţuri la medicamente încalcǎ dreptul de

acces la medicamente ca parte a dreptului la sǎnǎtate prin impactul de creştere semnificativǎ a

preţului medicamentelor. Sistemul vechi stabilea preţurile la medicamentele generice în funcţie de

costul de producţie la care se adǎuga marginea de profit. Sistemul nou face o aliniere a preţurilor la

pieţele mondiale prin stabilirea preţurilor la medicamentele de marcǎ cu maxim 10% mai ieftine

decât cele mai ieftine preţuri de pe alte pieţe la acelaşi produs, în timp ce preţurile la medicamentele

generice urmeazǎ sǎ fie fixate la un procent fix din preţul medicamentelor de marcǎ. Curtea a

motivat cǎ noul sistem va avea repercursiuni inevitabile în principal asupra preţurilor

medicamentelor, ceea ce va duce la faptul cǎ cetǎţenii nu îşi vor mai permite sǎ cumpere

medicamente. Curtea a dispus suspendarea ordinului pe perioada judecǎrii procesului. Recursul în

cauzǎ se judecǎ în prezent la Curtea Supremǎ a Egiptului.81

Personalul medical din sistemul privat de sǎnǎtate sau ceilalţi pacienţi sunt persoane terţe

faţǎ de stat în ceea ce priveşte dreptul la sǎnǎtate – nu sunt actori statali. În baza obligaţiei de a

proteja dreptul la sǎnǎtate, statul trebuie sǎ adopte cadrul legal şi instituţional care sǎ permitǎ

tragerea la rǎspundere a acestor terţi în momentul în care este încǎlcat dreptul la sǎnǎtate. În

România, indiferent cǎ lucreazǎ în sistemul public sau în sistemul privat, personalul medical se

supune unor proceduri de angajare a rǎspunderii disciplinare în cazul în care, prin acţiunile lor,

afecteazǎ dreptul la sǎnǎtate al pacientului.

Ne vom referi în cele ce urmeazǎ la procedura rǎspunderii disciplinare a medicilor.

Rǎspunderea disciplinarǎ nu exclude rǎspunderea penalǎ, contravenţionalǎ sau civilǎ. 82 Conform

legislaţiei din România, un pacient care se considerǎ vǎtǎmat de cǎtre un medic poate depune o

plângere împotriva medicului respectiv la colegiul al cǎrui membru este medicul, dacǎ vǎtǎmarea

provine din nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie

medicalǎ şi a regulilor de bunǎ practicǎ profesionalǎ sau a Statutului Colegiului Medicilor din

România, din nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului

Medicilor din România sau din orice fapte sǎvârşite în legaturǎ cu profesia, care sunt de naturǎ sǎ

prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România. Plângerea

respectivǎ trebuie introdusǎ în cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii

consecinţelor prejudiciabile.83 Biroul consiliului colegiului teritorial decide dacǎ declanşeazǎ sau nu

ancheta disciplinarǎ. 84 Ancheta disciplinară se efectueazǎ de cǎtre persoanele desemnate de

colegiu.85 Persoana reclamantǎ este audiatǎ în cadrul anchetei, precum şi martorii propuşi şi aduşi de

aceasta.86 Dupǎ cercetarea faptei, dosarul disciplinar însoţit de propunerea de sancţionare sau de

stingere a acţiunii disciplinare se înainteazǎ de cǎtre comisia de jurisdicţie profesionalǎ comisiei de

disciplinǎ unde urmeazǎ alte proceduri în care persoana reclamantǎ şi martorii pot fi din nou

audiaţi. 87 Comisia de disciplinǎ ia decizia şi poate aplica o sancţiune disciplinarǎ: mustrare,

avertisment, vot de blam, amenda de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON), interdicţia de a exercita

profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioada de la o luna la un an sau retragerea calităţii de

81

A se vedea Curtea de Justiţie Administrativǎ a Egiptului, Cazul Nr.2457/64, Challenging the New Drug

Pricing System, 27 aprilie 2010, disponibilǎ la:

http://www.escr-net.org/caselaw/caselaw_show.htm?doc_id=1312208&focus=13991,13992,14020. 82

A se vedea Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sǎnǎtǎţii, art.442 şi urmǎtoarele. A se vedea şi

Statutul din 25 martie 2005 al Colegiului Medicilor din România, publicat in Monitorul oficial nr. 418 din 18 mai

2005 prevedere in sectiunea a 2-a Regulile procedurale privind ancheta disciplinara a medicilor. 83

A se vedea Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sǎnǎtǎţii, art.449. 84

A se vedea Statutul din 25 martie 2005 al Colegiului Medicilor din Români, art.110. 85

A se vedea Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sǎnǎtǎţii, art.450 si Statutul din 25 martie 2005 al

Colegiului Medicilor din România, art.112. 86

A se vedea Statutul din 25 martie 2005 al Colegiului Medicilor din România, art.112. 87

A se vedea Statutul din 25 martie 2005 al Colegiului Medicilor din România, art .113 -114.

122

membru al Colegiului Medicilor din România.88 Împotriva deciziei comisiei de disciplina de la nivel

teritorial se poate face contestaţie în termen de 15 zile de la data comunicării ei. Contestaţia se

depune la Biroul executiv al Consiliului teritorial, care are obligaţia sǎ o trimitǎ la Biroul executiv al

Consiliului naţional.89

Pentru ca un stat sǎ îşi îndeplineascǎ obligaţiile de a respecta şi proteja dreptul la sǎnǎtate nu

este suficient sǎ adopte un cadru legal şi instituţional prin care sǎ stabileascǎ o procedurǎ disciplinarǎ,

ci trebuie sǎ ia toate mǎsurile pentru ca procedura respectivǎ sǎ funcţioneze în practicǎ în mod corect

şi eficace, sǎ fie cunoscutǎ şi accesatǎ în cazul în care existǎ încǎlcǎri, iar sancţiunile aplicate sǎ fie

efective, disuasive şi proporţionale.

3. OBLIGAŢIA DE A REALIZA

În temeiul obligaţiei de a realiza dreptul la sǎnǎtate, statul este ţinut sǎ adopte politici privind

sănătatea la nivel naţional şi sǎ aloce un procent suficient din buget pentru sănătate, sǎ ofere

serviciile de sănătate necesare sau sǎ creeze condiţiile în care persoanele au acces adecvat şi suficient

la servicii de sănătate, inclusiv, în mod special servicii de îngrijire medicală, precum şi acces la apă

potabilă şi condiţii de igienă adecvate.

Nerespectarea oricǎreia dintre cele trei obligaţii corelative ale statului privind dreptul la

sǎnǎtate pot fi temeiul declanşǎrii unor acţiuni în justiţie în apǎrarea dreptului la sǎnǎtate la nivel

naţional, regional sau internaţional, aşa cum am ilustrat în toate hotǎrârile prezentate în acest capitol.

În concluzie, considerǎm cǎ în România, au fost luate mǎsuri importante, în special de ordin

legislativ pentru apǎrarea dreptului la sǎnǎtate şi pentru interzicerea discriminǎrii pe criteriul rasei

sau etniei în legǎturǎ cu dreptul la sǎnǎtate. Cu toate acestea, rapoarte şi studii recente, inclusiv

studiul sociologic prezentat în aceastǎ publicaţie, ilustreazǎ o serie de dificultǎţi în exercitarea

dreptului la sǎnǎtate, în special de cǎtre persoanele de etnie romǎ. Este vorba fie despre prezenţa

stereotipurilor rasiste şi a discriminǎrii rasiale în accesul la servicii de sǎnǎtate sau lipsa accesului la

unii factori determinanţi ai stǎrii de sǎnǎtate cum ar fi informaţie şi educare despre sǎnǎtate, apǎ

potabilǎ, condiţii de trai şi de locuit adecvate, etc, fie despre înregistrarea unor regrese în programul

mediatoarelor sanitare sau existenţa unui procent semnificativ de persoane de etnie romǎ neacoperite

de sistemul asigurǎrilor sociale de sǎnǎtate. Prin urmare, statul român trebuie sǎ continue politicile şi

programele pozitive pe care le-a promovat, de exemplu programul mediatoarelor sanitare, şi sǎ punǎ

în practicǎ legislaţia în vigoare prin mǎsuri de ordin administrativ, bugetar, de informare, educare şi

promovare a dreptului la sǎnǎtate atât în rândul personalului medical, cât şi în rândul populaţiei.

Hotǎrârile luate de instanţe internaţionale, regionale şi naţionale prin care au fost recunoscute şi

sancţionate încǎlcǎrile dreptului la sǎnǎtate oferǎ argumente puternice pentru susţinerea unor acţiuni

similare şi în cazul României în vederea remedierii unor derapaje în asigurarea dreptului la sǎnǎtate

în cazul persoanelor de etnie romǎ.

88

A se vedea Statutul din 25 martie 2005 al Colegiului Medicilor din România, art.104 şi Legea 95/2006

privind reforma în domeniul sǎnǎtǎţii, art.447. 89

A se vedea Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sǎnǎtǎţii, art.443.

123

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Primul capitol al acestui raport trece în revistă instituţia medierii sanitare în comunităţile

de romi, iniţiată şi dezvoltată de Romani CRISS, în parteneriat cu alte organizaţii naţionale şi

internaţionale, pe parcursul a mai bine de 15 ani. Este vorba despre un proces început în 1996,

intensificat după 1999, preluat de Ministerul Sănătăţii în 2002 şi, în anumite privinţe, devenit

problematic după decembrie 2008, odată cu descentralizarea serviciilor de sănătate. Principala

sugestie a acestui capitol este că, prin descentralizarea serviciilor publice, un proces în general

lăudabil în România şi înalte ţări postsocialiste, un efort îndelungat de construcţie instituţională

precum programul de mediere sanitară în comunităţile de romi poate fi serios afectat, prin

eufemizare şi repoziţionare, potrivit diverselor definiţii locale a ceea ce este problematic, deci urgent.

În condiţiile descentralizării sistemului de sănătate în Romania, responsabilitatea pentru accesul

eficient la serviciile de sănătate devine difuză, cu un minister care nu monitorizează eficient

preluarea serviciilor de către autorităţile locale şi nici măcar nu asigură pregătirea corespunzătoare a

transferului acestora şi cu unele autorităţi locale lipsite de voinţa politică de a pune în buget atât

sănătatea cât şi problematica romă. În acest context, ar fi de dorit ca Ministerul Sănătăţii să

reactiveze Comisia Ministerială pentru Romi, fără însă ca problemele legate de accesul romilor la

sănătate să rămînă exclusiv la nivelul acestei comisii, care funcţionează sub coordonarea secretarului

de stat responsabil cu relaţia cu sindicatele şi societatea civilă. Recomandăm înfiinţarea unei direcţii

care să aibă ca mandat accesul egal al pacienţilor la serviciile de sănătate, incluzându-i pe romi, dar

acoperind şi alte categorii expuse riscului unui tratament injust în unităţile medicale (ex: persoanele

infectate cu HIV, persoanele cu dizabilităţi).

Al doilea capitol ne aduce şi mai aproape de modalităţile locale, cotidiene, în care se produce

şi se reproduce inegalitatea de acces, discutând perspectiva pacienţilor (sau a potenţialilor

pacienţi) romi în ceea ce priveşte serviciile de sănătate. Segregarea etnică a pacienţilor în unităţile

medicale, cu precădere în saloanele maternităţilor, refuzul unor medici de familie de a accepta

persoane de etnie romă pe listă, redirecţionarea acestora către alţi furnizori de servicii medicale,

stabilirea unui interval orar în care romii pot fi consultaţi, de regulă către finalul programului,

utilizarea unui limbaj ofensator, neimplicarea pacientului în stabilirea schemei de tratament,

informarea defectuoasă cu privire la efectele secundare ale unor medicamente, solicitarea unei

contribuţii informale în schimbul oferirii de servicii – toate acestea reprezintă practici discriminatorii

pe care participanţii la cercetare le-au întâlnit în experienţa interacţiunii cu personalul medical. Fără

a putea estima cu precizie magnitudinea fenomenului, ne mărginim să menţionăm că este vorba

despre practici răspândite, foarte rar sancţionate, care compromit relaţia medic-pacient şi erodează

încrederea în sistemul de sănătate. Mai mult, discriminarea şi plăţile informale generează strategii

particulare de gestionare a problemelor de sănătate, printre care prezentarea târzie la medicul de

familie, după ce boala a avansat, sau utilizarea unor metode empirice de vindecare. Spitalul şi

cabinetul medical sunt descrise ca locuri în care noţiunile de ”marginalizare” sau ”discriminare” sunt

resimţite atât direct, corporal (evitarea contactelor fizice, limbaj ofensator) sau pecuniar (solicitarea

plăţilor informale), cât şi indirect, procedural (dificultăţi de accedere pe listele medicilor de familie,

discriminare în raport cu orarul instituţiilor medicale) sau informaţional (neinformarea privind

utilitatea unor scheme de tratament sau cu privire la efectele secundare ale medicamentelor

recomandate). Este vorba tocmai despre acele practici care erau ţintite de caracterul relativ uniform a

programului de mediere sanitară, care ar trebui susţinut, uneori în ciuda descentralizării serviciilor de

sănătate.

Cercetarea nu putea să ocolească sistemul de mediere sanitară şi rolul său în vederea

îmbunătăţirii stării de sănătate în comunităţile rome. Folosind o metodologie complexă,

calitativă şi cantitativă, următoarele două capitole fac portretul mediatorului sanitar, o ocupaţie

extrem de utilă, cu toate că, de la caz la caz, incertă. Pentru rigoare, ar fi mai bine să vorbim despre

mediatoarea sanitară, în măsura în care datele raportului arată că avem de-a face cu o ocupaţie

124

complet feminizată. Vom accentua câteva aspecte cruciale dezvăluite de acest studiu. Medierea

sanitară reprezintă în acelaşi timp o profesie şi o vocaţie, iar interviurile realizate capturează

amândouă dimensiunile, oferind o reprezentare complexă a activităţilor pe care mediatoarele le

desfăşoară, dificultăţilor pe care le întâmpină, satisfacţiilor care le motivează să meargă mai departe.

Descentralizarea sistemului de sănătate, începută în decembrie 2008, reprezintă o provocare pentru

sistemul de mediere. Pentru unele mediatoare, trecerea în subordinea autorităţilor locale a însemnat

oportunitatea de a servi comunitatea mai bine – implicându-se în rezolvarea unor probleme care, fără

a intra în sfera atribuţiilor de serviciu, aveau un impact negativ asupra stării de sănătate. Pentru alte

mediatoare, însă, descentralizarea a reprezentat un capăt de drum, autorităţile refuzând să le preia sau

modificându-le fişa postului astfel încât să performeze activităţi diferite faţă de cele pentru care

fuseseră formate. Instabilitatea locului de muncă (reflectată prin proporţia mare a angajărilor pe

perioadă determinată), reducerea numărului de ore de muncă de teren, diminuarea salariilor sau

nerecunoaşterea legitimităţii ocupaţiei sunt câteva dintre neajunsurile evidente ale descentralizării.

Recomandările pe care le formulăm către autorităţile locale sunt de a înţelege scopul constituirii

programului de mediere sanitară, natura activităţilor pe care o mediatoare ar trebui să le desfăşoare şi

beneficiile pe care medierea le aduce beneficiarilor direcţi cât şi comunităţii locale într-un sens mai

larg. De asemenea, recomandăm angajarea mediatoarelor cu contracte pe perioadă nedeterminată,

scăderea numărului de beneficiari deserviţi de o mediatoare şi respectarea strictă a îndatoririlor

prevăzute în standardul ocupaţional. Este, totodată, necesară revizuirea Ordinului Ministerului

Sănătăţii şi Familie 619/2002 cu privire la funcţionarea sistemului de mediere sanitară şi adaptarea

acestuia la situaţia produsă în urma descentralizării. Numirea unui funcţionar din minister cu atribuţii

clare în programul medierii sanitare ar asigura continuitatea relaţiei dintre minister, mediatoare

sanitare şi asociaţiile romilor. De asemenea, includerea asociaţiilor mediatoarelor sanitare în

consultările din comisiile parlamentare, cât şi din minister ar asigura o coordonare cu sindicatele de

pofil, cît şi transformarea lor din statutul de cenuşărese ale sistemului în partenere de dialog.

Structural vorbind, poziţia mediatoarelor sanitare este ambiguă. Pe de o parte, ele se găsesc

într-o situaţie de dublă exterioritate, atât faţă de comunităţile deservite, cât şi faţă de autorităţile

locale. Legitimitatea lor este contestată atât de păstrătorii unor forme de tradiţionalism comunitar,

care nu văd cu ochi buni ”integrarea”, în particular asumarea practicilor medicinei moderne, cât şi

din perspectiva autorităţilor locale, pentru care ”situaţia romilor” nu reprezintă ceva care ar merita o

atenţie specială. Pe de altă parte, o mare parte a mediatoarelor sanitare se refera la agende mereu

supraîncărcate – de asemenea, atît din partea comunităţilor deservite, cît şi din partea autorităţilor.

Dacă în ceea ce priveşte autorităţile locale putem discuta despre un viciu administrativ sistematic

(”de sistem”), valabil şi în cazul altor funcţionari cu statut încă nedefinit (aşa cum ar fi, de exemplu,

directorul de cămin cultural), natura problemelor comunitare la care răspund mediatoarele sanitare

ne dezvăluie adevărata însemnătate a ocupaţiei. În multe cazuri, cunoaşterea mediatoarelor sanitare

se dovedeşte a fi o resursă ideală pentru a înţelege nu numai poziţia precară a persoanelor de etnie

romă în raport cu sistemul sanitar, ci şi complexitatea socioantropologică a problematicii romilor în

societatea românească. De multe ori, medierea sanitară presupune cunoaştere despre condiţii de

locuire, acces la educaţie, muncă şi migraţie economică, marginalitate socială şi legalitate, dialectica

tradiţie-modernitate (în particular, locul femeii) în comunităţi de romi, chestiuni de medicină

alternativă şi multe altele. Sănătatea nu trebuie disociată de determinanţii economici şi sociali.

Absenţa documentelor de identitate face imposibilă înscrierea la medicul de familie, dobândirea

statutului de asigurat şi accesarea unor programe de asistenţă socială. Lipsa unui loc de muncă şi

venitul limitat reduc opţiunile de tratament. Locuirea în condiţii improprii sau în zone expuse

poluării creşte riscul îmbolnăvirilor. Nivelul scăzut de informare cu privire la prevenirea şi tratarea

bolilor se traduce în multe cazuri prin stil de viaţă nesănătos şi utilizarea unor metode tradiţionale de

vindecare. Principala sugestie a acestor capitole este că, în ciuda diferenţelor locale, eforturile de

îmbunătăţire a accesului la sănătate necesită o abordare integrată, care să includă situaţia juridică şi

administrativă a persoanei, ocuparea, condiţiile de locuire, nivelul de instrucţie şi accesul la

informaţii.

125

Îmbunătăţirea sistemului de mediere sanitară se poate face prin monitorizarea şi evaluarea

riguroasă a activităţii mediatoarelor, dar şi prin formarea lor continuă. În acest sens, mediatoarele au

exprimat dorinţa de instruire cu privire la diferite probleme de sănătate cu care se confruntă în

activitatea de zi cu zi, de cunoaştere a legislaţiei, cu precădere cea privitoare la drepturile omului şi

combaterea discriminării, dar şi de dezvoltare profesională. Recomandăm pe această cale

Ministerului Sănătăţii, autorităţilor locale şi societăţii civile să vină în întâmpinarea nevoilor pe care

mediatoarele le-au exprimat, oferind cursuri de formare adaptate la specificul comunităţii şi

interesele mediatoarei.

Următoarele capitole se referă la medici de familie care au pe listele lor pacienţi de etnie

romă, respectiv la interacţiunea medic-pacient în unităţile de urgenţă din şase spitale

judeţene.Luate separat, cele două capitole nu aduc la fel de mult precum capitolele precedente.

Citite împreună, ele oferă sugestii interesante referitoare la aşteptările personalului medical cu

privire la pacienţi şi, prin implicaţie, la evaluarea morală a pacienţilor romi. Etnografia realizată în

unităţile de primire urgenţă ale spitalelor publice arată existenţa unei culturi organizaţionale în care

rolul de pacient este articulat în jurul a patru aşteptări: recunoaşterea autorităţii şi

competenţeipersonalului medical, asumarea responsabilităţii pentru starea de sănătate, deposedarea

temporară de control asupra corpului şi rectificarea comportamentului în acord cu normele instituţiei.

Numărul redus de persoane heteroidentificate ca romi care au accesat serviciile de urgenţă pe

perioada derulării observaţiei nu a permis să evaluăm în ce măsură persoanele rome sunt familiare cu

aşteptările personalului medical şi se conformează rolului de pacient. Rezultatele observaţiei pot

servi, însă, mediatoarelor sanitare în activitatea de consiliere a persoanelor de care le deservesc.

Totuşi, dat fiind că evaluarea morală a pacienţilor se bazează pe caracteristici precum vârsta, statutul

socioeconomic, nivelul de educaţie, situaţia familială şi, nu în ultimul rând, etnia, ar fi interesant să

reflectăm la câteva sugestii oferite de capitolul despre medicii de familie care au pe liste pacienţi

romi. Despre unele dintre răspunsurile lor la chestionar am putea crede că includ nuanţe de

corectitudine politică: în fond, ei n-ar putea spune, altfel decât indirect, că au rezerve în ceea ce

priveşte tratamentul egal al pacienţilor, în particular al pacienţilor romi. Cu toate acestea, unele ei

oferă câteva sugestii interesante. Aproape un sfert dintre medicii de familie fac referire la

comportamente indezirabile ale pacienţilor romi (agresivitate, violenţă verbală) sau le impută o

anumită o oarecare indisciplină în raport cu protocolul medical (nerespectarea programului,

nerespectarea indicaţiilor, dacă nu chiar refuz al controalelor şi al tratamentelor prescrise).Poate şi

mai îngrijorător decât asta, medicii de familie tind să atribuie romilor înşişi responsabilitatea pentru

accesul limitat la servicii de sănătate. Mulţi dintre ei sugerează realizarea unor programe de educaţie

sanitară adresate persoanelor de etnie romă, respectiv implicarea comunităţii în rezolvarea

problemelor. Chiar dacă asta ar putea trece drept intoleranţă, poate că punctul lor de vedere ar trebui

reţinut. Activitatea de consiliere desfăşurată de mediatoarele sanitare ar putea ţinti cu precădere

cîteva aspecte interacţionale care ţin de asumarea rolului de pacient. În acelaşi timp, medicii şi

asistentele au nevoie să dobândească abilităţi de comunicare interculturală, atât pe parcursul formării

educaţionale, cât şi după începerea carierei profesionale. Sondajul asupra medicilor care

interacţionează frecvent cu persoane rome arată curiozitate faţă de cultura romă şi disponibilitate de

a urma cursuri de pregătire cu asemenea tematică. Însă doar un medic din şase a beneficiat până

acum de formare pe tema interculturalităţii. Dat fiind că programele de studiu ale instituţiilor de

învăţământ din domeniul medical nu cuprind cursuri despre interculturalitate, diversitate culturală şi

comunicare interetnică, iar aceste teme nu sunt abordate suficient în programele de formare continuă,

recomandăm cu tărie includerea acestor subiecte în formarea iniţială a personalului medical. Concret,

recomandăm Ministerului Educaţiei şi Ministerului Sănătăţii să introducă interculturalitatea în rândul

cursurilor de bază ale instituţiilor de învăţământ post-secundar, non-terţiar medical (şcolile

postliceale sanitare) şi universităţilor de medicină. Recomandăm, de asemenea, Ministerului

Sănătăţii să abordeze interculturalitatea prin programe de formare continuă pentru doctori şi asistenţi

medicali. Totodată, propunem ca responsabilităţile medicilor de familie să includă organizarea de

sesiuni de informare cu propriii pacienţi asupra unor boli; astfel, s-ar reduce decalajul de informare

şi s-ar sprijini apropierea dintre medic şi pacient.

126

BIBLIOGRAFIE

Becker, Howard, and Blanche Geer. 1957. “Participant observation and interviewing: A

comparison.” Human Organization 16(3):28–32.

Cace, Sorin, and CristianVladescu. 2004. The health status of the Roma population and their

access to health care services. Bucuresti: Expert.

Caldicott, Catherine. 2007. “Sweeping Up after the Parade: Professional, ethical and patient

care consequences of ‘turfing’.” Perspectives in Biology and Medicine 50:136-149.

Charmaz, Cathy. 1999. “From the ‘sick role’ to stories of the self: Understanding the self in

illness.” In Contrada, Richard, and Richard Ashmore (eds). Self, social identity and physical health:

Interdisciplinary explorations. New York and Oxford: Oxford University Press

Dodier, Nicolas, and Agnes Camus. 1997. “L’admission des malades: Histoire et

pragmatique de l’accueil à l’hopital.” Annales 52(4):733-763

Dodier, Nicolas, and Agnes Camus. 1998. “Openness and specialization: Dealing with

patients in a hospital emergency service.” Sociology of Health and Illness 20(4):413-444

ERRC. 2004. “Gypsy Rooms” and Other Discriminatory Treatment Against Romani Women

in Hungarian Hospitals. Disponibil online http://www.errc.org/cikk.php?cikk=2063 (consultat 2

august 2011)

ERRC. 2006. Ambulance Not on the Way: The Disgrace of Health Care for Roma in Europe.

Budapest: European Roma Rights Center.

Glaser, B.G., and A.L. Strauss. 1964. “The social loss of dying patients.” The American

Journal of Nursing 64:119–121.

Glaser, Barney, and Anselm Strauss. 1965. Awareness of Dying. Chicago: Aldine Publishing

Kingston, Lindsey N, Elizabeth F Cohen, and Christopher P Morley. 2010. “Debate:

Limitations on universality: the ‘right to health’ and the necessity of legal nationality.” BMC

international health and human rights 10:11.

Kluckhohn, Florence. 1940. “The Participant Observer Technique in Small Communities.”

American Journal of Sociology 46(3):331-343.

Levine, Sol, and Martin Kozloff. 1978. “The sick role: Assessment and overview.” Annual

Review of Sociology 4:317-343

Mills, C Wright. 2000. The sociological imagination. New York: Oxford University Press.

Mirhosseini, Seyyed-Abdolhamid, and Hossein Fattahi. 2010. “The Language of ‘Circule’:

Discursive construction of the false referral in Iranian teaching hospitals.” Medical Anthropology

Quarterly 24:304-325.

Mondragon, Liliana, Martha Romero, and Guilherme Borges. 2008. “Ethnography in an

emergency room: Evaluating patients with alcohol consumption.” Salud Publica de Mexico

50(4):308-315

Nurok, Michael, and Nicolas Henckes. 2009. “Between professional values and the social

valuation of patients: the fluctuating economy of pre-hospital emergency work.” Social science &

medicine 68:504-510.

Parsons, Talcott. 1951a. “Illness and the role of the physician: A social perspective.”

American Journal of Orthopsychiatry 21:452-460

Parsons, Talcott. 2005/1951b. The Social System. London: Routledge

Porter, Roy. 2003. Blood and Guts: A social history of medicine. New York: Norton

127

Rechel, Boika, Clare M Blackburn, Nick J Spencer, and Bernd Rechel. 2009. “Access to

health care for Roma children in Central and Eastern Europe: findings from a qualitative study in

Bulgaria.” International journal for equity in health 8:24.

Rey Pino, J. M., G. S. Gardey, and I. Hagen. 2008. “When Staff Create the Organisational

Culture: A Case Study in the Spanish Emergency Health Care System.” Journal of Health

Management 10:163-189.

Romani CRISS. 2007. Raport anual 2007. Disponibil online http://www.romaniCRISS.org/

raport%20anual%202007.pdf (consultat 2 august 2011)

Romani CRISS. 2009. Sănătate şi comunitatea romă: Analiză asupra situaţiei din România.

Madrid : Fundacion Secretariado Gitano

Rosenberg, Charles. 1977. “And heal the sick: The hospital and the patient in the 19th

century America.” Journal of Social History 10(4):428-447

Roth, J. 1972. “Some contingencies of the moral evaluation and control of clientele: the case

of the hospital emergency service.” American journal of sociology 77:839-856.

Roth, Julius. 1962. “Comments on ‘Secret Observation’.” Social Problems 9(3):283-284

Segall, Alexander. 1976. “The sick role concept: Understanding illness behavior.” Journal of

Health and Social Behavior 17(2):162-169

Shilling, Chris. 2002. “Culture, the ‘sick role’ and the consumption of health.” British

Journal of Sociology 53(4):621-638

Sudnow, David. 1967. Passing on: The social organization of dying. Englewood Cliffs, NJ:

Prentice-Hall.

Timmermans, Stefan. 1998. “Social death as self-fulfilling prophecy: David Sudnow’s

‘Passing On’ Revisited.” The Sociological Quarterly 39(3):453-472

Trow, Martin. 1957. “Comment on ‘Participant Observation and Interviewing: A

Comparison’.” Human Organization 16(3):33–35.

Twaddle, Andrew. 1969. “Health directions and sick role variations: An exploration.”

Journal of Health and Social Behavior 10(2):105-115

Varul, Mathias Zick. 2010. “Talcott Parsons, the sick role and chronic illness.” Body and

Society 16(2):72-94

Vassy, Carine. 2001. “Categorisation and micro-rationing: access to care in a French

emergency department.” Sociology of Health and Illness 23:615-632.

Vassy, Carine. 2004. “L’Organisation des services d'urgences, entre le social et le sanitaire.”

Mouvements 32:67-74.

Wolinsky, Fredric, and Sally Wolinsky. 1981. “Expecting sick-role legitimation and getting

it.” Journal of Health and Social Behavior 22(3):229-242

World Bank. 2002. Slovak Republic: living standards, employment and labor market study.

Washington DC: World Bank

Zamfir, Cătălin, and Marian Preda. 2002. Romii în România. Bucureşti: Expert.