Program: eCultura

Proiect : T.A.I.F.A.S. : Tradiţie şi artă – Fasching authentic săsesc

Finanţator : Proiectul „Economia Bazată pe Cunoaştere” (EBC) iniţiat de Guvernul României, prin Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, cu sprijinul Băncii Mondiale Solicitant :Comuna Saschiz –Biblioteca comunala, judetul Mures Parteneri: Comuna Valea Viilor – Biblioteca comunala , judetul Sibiu

Gimnaziul de Stat “Ion Dacian” Saschiz – Biblioteca scolara

CERCETARE ETNOGRAFICA PRIVIND TRADITIA CARNAVALULUI –FASCHING SASESC IN COMUNITATILE

EBC SASCHIZ (MURES) SI VALEA VIILOR (SIBIU)

Autor: Remescu Mirel 1

1 RESPONSABILITATEA PENTRU CALITATEA SI VERIDICITATEA INFORMATIILOR DIN ACEASTA

LUCRARE APARTINE IN EXCLUSIVITATE AUTORULUI LUCRARII

1

2

CUPRINS

Capitolul I.

Saschiz – localizare, istoricul așezării, evoluție în evul mediu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 3

Capitolul II.

Valea Viilor – localizare, istoricul așezării, evoluție în evul mediu . . . . . . . . . . . . . . . pag. 6

Capitolul III.

Originile populației săsești și colonizarea SIEBENBURGEN. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 7

Capitolul IV.

Originile dialectului săsesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 10

Capitolul V.

Originile carnavalului, transmiterea obiceiului în Transilvania și formele sale de evoluție în

spațiul cultural săsesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 14

Capitolul VI.

Vecinătățile – mod de organizare administrativ și cultural specific comunităților rurale

săsești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 18

Capitolul VII.

Tradiții carnavalești la Saschiz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 24

Capitolul VIII.

Tradiții carnavalești la Valea Viilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 40

Capitolul IX.

Perspective de conservare a tradițiilor carnavalești la Saschiz și la Valea Viilor . . . . pag. 46

Capitolul X.

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 47

Capitolul XI.

Locații cu specific etnografic în Saschiz și în Valea Viilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 48

3

Capitolul I.

Saschiz – localizare, istoricul așezării, evoluție în evul mediu

Localitatea Saschiz este situată într-o zonă deluroasă de pe valea Târnavei Mari al

cărui afluent cu același nume (Saschiz, în dialectul săsesc Keist, Kaest) străbate comuna de-a lungul

axei longitudinale a acesteia. Așezarea se află la mică distanță de Sighișoara (23 km spre nord-est)

de care este legată nu doar istoric, ci și grație unor asemănări arhitectonice (Turnul Bisericii

Evanghelice).

Saschiz-ul este o vatră de locuire multimilenară, cercetările arheologice legând-o de

neolitic și de epoca bronzului. Cercetările arheologice realizate în zona vestică a așezării în preajma

cetății medievale țărănești au evidențiat gropi de provizii, vetre și locuințe îngropate, dar și un

volum considerabil de material ceramic. Este demn de evidențiat faptul că obiecte aparținând

frumoasei ceramici pictate specifice culturii Petrești face parte din inventarul ceramic găsită în

acest sit arheologic. Totodată, este demn de menționat existența în zonă a unei așezări fortificate

aparținând culturii Coțofeni, mai precis o fortificație datată 2500 – 1800 î.e.n. aflată pe un platou

elipsoidal (aflat la o altitudine de 681,5 m) ce este denumită de localnici Cetatea Uriașilor

(Huhnenburg in gemana).

Deasemenea, au fost identificate și urme de locuire din epoca bronzului, epoca

fierului și epoca romană într-un areal situat de-a lungul pârâului Ețung. Pe Valea Pârâului Dracului

(la sud de Saschiz) au fost scoase la iveală fragmente ceramice preistorice fiind identificate și

urmele unui sat medieval din secolele al XII-lea și al XIII-lea cu o vatră distinctă de cea a viitoarei

așezări săsești de la Saschiz.

În această vatră cu locuire aproape neîntreruptă, a luat ființă în primul secol al

mileniului II e.n. așezarea Saschiz, care a devenit în timp un important centru al Transilvaniei

medievale.

Inițial, regalitatea maghiară a instalat aici în secolul al XI-lea o comunitate de secui

având drept principală misiune supravegherea drumului ce făcea legatura între Târnave și Olt,

controlând totodată bazinul mijlociu al Târnavei Mari.

La mijlocul secolului al XII-lea, regele maghiar Geza al II-lea (1141-1162), oferind

condiții de colonizare extrem de avantajoase a adus din Europa Apuseană, cu rang de oaspeți

(hospites), coloniști ce au primit denumirea generică de sași. Aceștia au conviețuit pașnic cu secuii

până după mijlocul secolului al XIII-lea, când și ultimul grup de secui din vatra Saschizului se

deplasează către scaunul Arieș, alăturându-se celor deja plecați în deceniile anterioare spre

ținuturile muntoase din estul provinciei transilvane. Din acest moment putem vorbi de o așezare cu

continuitate și specific săsesc până în prezent.

În răstimpul dintre secolul al XI-lea și secolul al XV-lea, deși volumul de informații

este limitat, evoluția societății saschizene a condus la realizarea unor construcții pe care le putem

considera chiar impunătoare, astfel încât de la engolpionul bizantin (datată între secolul al XII-lea

și secolul al XIII-lea) descoperit în vatra localității sau pietrele profilate și cele două capiteluri

cubice specifice lăcașelor de cult în stil romanic (aparținând unei bazilici construită de prima

generație de coloniști sași din perioada anilor 1180-1220 și înrudită ca stil arhitectonic cu edificiile

similare din Cisnădie și Cisnădioara) și până

la cetatea țărănească, biserica fortificată de tip

biserică-reduit și turnul fortificat amplasat la

nord de biserică – construcție remarcabilă cu

siluetă monumentală ce se distinge prin

masivitate și eleganță grație celor șapte caturi

încoronate de un acoperiș piramidal ce se

încheie într-o fleșă cu bulb.

4

Este demnă de remarcat

asemănarea cu turnul cu ceas din Sighișoara –

Saschizul fiind la 1407 sediul administrativ al

Scaunului Sighișoarei (funcțiune pierdută pe

la mijlocul secolului al XV-lea în favoarea

Sighișoarei cu care a rivalizat vreme de un

secol, căci încă de la 1309 este documentat că

Saschiz era centru de capitul). Acesta este și

motivul pentru care în 1677 când a fost

supraînălțat turnul principal de către un

constructor tirolez, s-a făcut aceasta după

modelul turnului sighișorean cu ceas.

Demn de menționat este și faptul

că în ciuda incendiului devastator din aprilie

1714 ce a mistuit majoritatea clădirilor din

Saschiz și care a topit efectiv cele trei clopote

masive ale turnului cu ceas al Bisericii Sfântul

Ștefan, comunitatea săsească saschizeană a

avut capacitatea și forța de-a reconstrui totul

păstrând justificarea denumirii neoficiale -

Siebenkirchen (șapte biserici) până târziu când

doar patru dintre biserici au mai rămas să

înfrunte veacurile.

Având lucrările de construcție

finalizate încă din anul 1525, biserica

evanghelică fortificată din Saschiz a fost

inclusă în anul 1999 pe lista patrimoniului

mondial UNESCO, beneficiind de importante

lucrări de restaurare interioară și exterioară încheiate în anul 2001.

În secolul al XV-lea la Saschiz erau active bresle meșteșugărești ce-și conduceau

activitatea după regulamente stricte și bine definite, astfel fiind atestate documentar o serie de

bresle importante precum breasla cojocarilor (regulament atestat documentar în A.M.D. 1478),

breasla blănarilor (regulament

atestat documentar în 28

decembrie A.M.D. 1479 și

păstrat grație unor fericite

circumstanțe până în prezent),

breasla cizmarilor/pantofarilor

(regulament atestat

documentar în A.M.D. 1508),

breasla fierarilor (regulament

atestat documentar în A.M.D.

1535), breasla dogarilor

(regulament atestat

documentar în A.M.D. 1616)

sau breasla tâmplarilor

(renumiți ca tâmplari-pictori

în toată Transilvania grație

tavanelor casetate și

coroanelor de amvon) .

5

Demnă de remarcat este și breasla olarilor în special în perioada secolului al XVIII-lea grație unei

ceramici de foarte bună calitate ce era smalțuită cu albastru de cobalt și

pictată cu motive cinegetice (cerb, păsări, vultur bicefal, urs cu coarne

de berbec) sau cu motive vegetal-florale (lalea, vrej, strugure, floarea-

soarelui, rodia).

Ceramiștii saschizeni realizau

și cărămizi, dar mai

ales cahle pentru sobele zidite

în locuințele săsești.

Bazele acestui centru de ceramică de

notorietate europeană sunt puse de

meșterii habani (originari din Elveția) sosiți

la Saschiz după anul 1764.

Deși originea sa e destul de controversată în

mediul specialiștilor din domeniu, majoritatea acestora o consideră a fi de inspirație moraviană sau

boemiană. Aceasta este cea mai longevivă breaslă, ultimul său membru plecând în Germania în

anul 1992. Realizările acestei bresle pot fi încă admirate în Muzeul de Istorie din Sighișoara și în

Muzeul Transilvănean din Gundelsheim (Germania).

Fiecare breaslă era condusă de un staroste ales cu un mandat cu o durată de un an.

El avea în subordine șeful calfelor, supraveghetorii și notarul breslei. Șeful calfelor participa la

adunările calfelor, urmărea și îndruma activitatea profesională a acestora aplicând strict statutul

breslei. Supraveghetorii asistau lucrările de calfă sau de meșter, având responsabilitatea redactării

scrisorilor de recomandare pentru calfe și respectiv, pentru meșteri. Notarul breslei deținea

responsabilitatea registrului de breaslă, redacta documentele emise de breaslă și consemnând

hotărârile, ordonanțele și evenimentele notabile în evoluția breslei.

Fiecare aspirant începea ca ucenic – etapă de formare profesională ce dura 4 ani

(candidatul trebuind să fie de sex masculin, de o anumită religie și naționalitate, să nu cunoască un

alt meșteșug, să nu fie iobag și să aibă o vârstă cuprinsă între 10 și 12 ani, dar și să plătească o taxă

în bani și natură), continua cu statutul de calfă vreme de 2 până la 4 ani (perioadă în care începea să

aibă o leafă stabilită de breaslă și plătită de meșter) și ajungea în cele din urmă meșter în urma unui

examen practic ce trebuia să dovedească în fața unei comisii nivelul de cunoștințe și deprinderile

practice ale celui ce se supunea acestei proceduri de atestare profesională.

Breasla deținea un cufăr – ladă de breaslă (Laden forttragen) în care erau păstrate

sigiliul breslei (folosit la autentificarea documentelor emise de aceasta), înlesnirile și documentele

obținute în timp de la greavii sași sau principii transilvani ori voievozii din țările române, tabla de

convocare folosită la înștiințarea membrilor breslei asupra diferitelor probleme curente (Țichin – în

dialectul săsesc) și steagul breslei (steag folosit în cadrul paradelor la care defila – întreaga breaslă).

Înflorirea breslelor saschizene a condus la schimburi comerciale puternice cu

breslele transilvane din alte centre economice

importante ale principatului transilvan, dar și

cu bresle meșteșugărești din spațiul statelor

germanice (Germania, sud-estul Olandei și

Luxemburg).

Aceasta este și calea pe care a ajuns

tradiția de carnaval în spațiul transilvan –

cunoscut fiind că această tradiție a fost

răspândită în toate așezările săsești incluse în

Universitatea Saxonă – comunitatea din

Saschiz, ca și comunitatea din Valea Viilor

nefăcând excepție. Keisd în Harta Iosefină a Transilvaniei (1769-1773)

6

Capitolul II.

Valea Viilor – localizare, istoricul așezării, evoluție în evul mediu

Localitatea Valea Viilor (fostă Vorumloc până în anul 1964, în dialectul săsesc

Wormloch, Vurmliχ) se află în Podișul Târnavelor (subunitate a Podișului

Transilvaniei), în nordul județului Sibiu (la 14 km de municipiul Mediaș, 7 km de

Copșa Mică și la 50 km de municipiul Sibiu) fiind în vecinătatea orașului Copșa

Mică (la nord), în vecinătatea satului Șoala și comunei Axente Sever (la vest), în

vecinătatea comunei Mihăileni (la sud) și în vecinătatea satului Ighișul Nou (la est).

Prima atestare documentară a așezării Valea Viilor / Wurmloch este pe la A.M.D. 1224, sub

numele de Baromlak. În cadrul campaniei regionale de colonizare a fost invitată și aici o

comunitate săsească, care s-a alăturat populației românești deja existentă, dezvoltându-se o

comunitate mixtă în aceeași vatră a localității care este menționată în documentele vremii în

A.M.D. 1305 sub denumirea de Baromlak, în A.M.D. 1357 sub denumirea de Wurmloch, în

A.M.D. 1359 sub denumirea de Baramlaka, în A.M.D. 1397 sub denumirea de Barumlaka, în

A.M.D. 1398 sub denumirea de Baromlaka, în A.M.D. 1411 sub denumirea de Barlak, în A.M.D.

1414 sub denumirea de Wurmlach, în

A.M.D. 1415 sub denumirea de

Wormlacz (Wurmlach și Wronlach),

în A.M.D. 1446 sub denumirea de

Wurmlach, în A.M.D. 1516 sub

denumirea de Warumlack, în A.M.D.

1532 sub denumirea de Wurremloch,

în A.M.D. 1560 sub denumirea de

Baromlaka, în A.M.D. 1760 sub

denumirea de Vurmloch, în A.M.D.

1805 sub denumirea de Vorumloch, în

A.M.D. 1854 sub denumirea de

Baromlaka (Wurmloc și Vurmloc)

denumiri ce au rămas până în secolul

trecut. Valea Viilor / Wurmloch în Harta Iosefină a Transilvaniei (1769-1773)

Dacă ar fi să dăm dreptate episcopului evanghelic dr. Friedrich TENTOD, Wormloch

are în dialectul săsesc semnificația de gaura caldă,

gaura viermelui, (Würm = cald, loch = gaură), fapt

care este motivat științific prin lipsa curenţilor de

aer rece pe valea Târnavei Mari (Kokelgebiet).

Wurmloch s-a aflat din punct de vedere

administrativ până la A.M.D. 1876 în componența

Scaunului Șeica - unitate administrativă constitutivă

a organismului de autoadministrare al sașilor

transilvăneni numit Șapte scaune

(SIEBENBURGEN) care a fost înglobat la rândul

său din 1486 în Sächsische Nationsuniversität -

(Universitatea Națiunii Săsești - Universitas

Saxonum) din care mai făceau parte: Agârbiciu,

Axente Sever/Frâua, Băgaciu, Copșa Mică, Dupuș,

Hașag, Moardăș, Șaroș pe Târnave/Șaroșu Săsesc,

Șeica Mare, Șeica Mică, Șoala, Valchid,

Furkeschdorf.

7

Din 1999 sit-ul săsesc cu biserică fortificată Wurmloch face parte din lista

monumentelor protejate de UNESCO fiind înscris în patrimoniul universal.

La Valea Viilor a

existat cândva o veche

biserică romanică, ce

poate fi identificată

grație urmelor ce au

putut fi observate sub

podeaua sacristiei.

În secolul al XIV-lea au

demarat lucrările la

biserica evanghelică a

Sfintei Fecioare Maria,

ce a fost realizată în stil

gotic.

Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din Valea Viilor / Wurmloch la 1870

Datorită amenințărilor

de ordin militar, la începutul secolului al XVI-lea, au fost realizate o serie de lucrări de fortificare.

Astfel, biserica a ajuns să fie înconjurată de o singură incintă ovală, în care accesul se putea face

printr-un gang boltit situat în partea de vest și care putea fi închis cu o hersă. Până astăzi s-au

păstrat trei bastioane pe flancuri, în direcția celor patru puncte cardinale. Actuale ziduri de apărare

ajung la 6-7 metri înalțime și sunt prevăzute cu metereze și guri de aruncare sprijinite pe console.

8

Complexul bisericii fortificate este situat în aria de intersecție a celor trei axe ale

așezării constituind centrul nu doar geografic, ci și spiritual al așezării.

El este punctul de plecare al dezvoltării așezării pe aceste trei axe ce au evoluat în mod echilibrat,

inclusiv în ceea ce privește vecinătățile organizate pe fiecare dintre cele trei străzi principale.

Valea Viilor / Wurmloch la 1915 Valea Viilor în sec. XXI

Pe fiecare stradă (în dialectul săsesc goss) sașii erau organizați în câte două vecinătăți.

Vecinătățile jucau și la Valea Viilor un rol foarte important în viața civică a comunității, dar

ele aveau un rol important și în viața culturală, așa cum se va vedea în capitolele următoare.

9

Așezarea este organizată pe trei axe principale – fiecare în forma de S – ce se

întâlnesc la biserica fortificată.

Fiecare axă are atribuite două denumiri corespunzând situării geografice (la deal sau

după caz, la vale) astfel venind dinspre Copșa Mică intrăm pe Angdersch Sommergoss continuăm

pe Iawerscht Sommergoss și ajungem la biserica unde drumul se ramifică în două axe: una spre

Moșna – Angdersch Wängtergoss urmată de Iawerscht Wängtergoss, iar cealaltă spre Motiș –

Angdersch Kohtgoss urmată de Iawerscht Kohtgoss.

casă pe Angdersch Sommergoss case pe Iawerscht Sommergoss

case pe Angdersch Wängtergoss casă pe Iawerscht Wängtergoss

case pe Angdersch Kohtgoss casă pe Iawerscht Kohtgoss

... pe una dintre aceste străzi, și-a purtat pașii Sarah Kaunz, săsoaica din Wurmloch, deportată

în Uniunea Sovietică împreună cu "cealaltă Sarah" - Sarah Wandschneider, din Kastenholz

(Cașolț), adică unul dintre personajele romanului Atemschaukel publicat la Munchen de Herta

Muller – căreia i s-a decernat pentru acest roman Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2009.

10

Capitolul III.

Originile populației săsești și colonizarea SIEBENBURGEN

Grupele de colonişti de origine germanică au început să sosească în Transilvania

odată cu mijlocul secolului al XII-lea, după cum urmează:

1. Sași transilvăneni, colonizați începand cu A.M.D. 1141;

2. Șvabi bănățeni, colonizați după 1700 în Banat;

3. Șvabi sătmareni, colonizați după 1700 în nord-vestul Transilvaniei, germani din

Basarabia;

4. germani din Bucovina (țipțeri), colonizați în perioada în care Bucovina a fost provincie în

Imperiul Austro-Ungar;

5. germani din Dobrogea;

6. landleri din zona Sibiu, deplasați din Austria, colonizați în perioada 1734-1777;

7. germani din Durlach (în prezent în componența orașului Karlsruhe, Germania);

8. germani din Boemia (colonizați în sudul Banatului);

9. germani din Stiria (Austria), colonizați în munții Trascăului (ori zona Torocko) azi

maghiarizați;

10. germani timișoreni;

11. șvabi (țipțari – dulgheri) în Banat.

Cea mai veche grupă a populaţiei germanice care s-a stabilit în Europa de Sud-Est a

fost cea a saşilor transilvăneni. În secolul al XII-lea ei au dat curs chemării regelui arpadian Geza al

II-lea care a invitat și înlesnit colonizarea unor populații germanice în Est în Ţara de dincolo de

păduri (Terra Ultrasilvana) pentru a stăvili invaziile mongolilor şi ale tătarilor.

Restrângând arealul transilvan la zona ce interesează prezenta cercetare, deși nu

există un consens al specialiștilor în domeniu, anii 1141, 1147 sau 1158 (ani în care relațiile

diplomatice dintre regele Geza al II-lea și Imperiul Roman de Națiune Germană au cunoscut

apogeul) fiind cei mai probabili ani ai primelor colonizări. Totodată, Diploma Andreană (emisă în

1224) face vorbire exclusiv doar de oaspeții teutoni (hospites theutonici), ... chemați de prea-

evlaviosul rege Geza, bunicul nostru ..., oferindu-ne posibilitatea de a-i situa pe aceștia în zona

Sibiului. Totodată, papa Celestin al III-lea vorbea la 1191 despre biserica Theutonicorum

Ultrasilvanorum, suveranul pontif spunând: ..._Cum autem ecclesia Theutonicorum

Ultrasilvanorum in praeposituram sit liberam instituta ...

Termenul consacrat de saşi nu reprezintă nici un indiciu cu privire la originea

primilor coloniști din punct de vedere geografic. Originea lor nu poate fi stabilită în mod clar şi

exact. Totuşi, în majoritate, părerile converg spre ideea originii din regiunea renano-franconă a

Imperiul Roman de Națiune Germană, asemănări dialectale fiind întâlnite în localitățile enumerate

în continuare: - Eupen (1)

- Kelmis (2)

- Lontzen (3)

- Raeren (4)

- Amel (5)

- Büllingen (6)

- Burg-Reuland (7)

- Bütgenbach (8)

- Sankt Vith (9)

Noţiunea de saxones a fost folosită în documentele indexului cancelariei ungare mai

întâi ca atribut al situaţiei lor juridice. Ulterior, această denumire a fost atribuită populațiilor

germanice de pe arealul transilvan. Primi coloniști germanici s-au stabilit în Transilvania începând

cu anul 1141.

11

După marea invazie mongolă din anul 1241, care a devastat aproape total Regatul

Maghiar, Polonia și Țara Moldovei, regii maghiari au invitat în masă coloniștii germani pentru a se

stabili în Transilvania cu scopul de a apăra granițele estice de năvălitorii tătari. Acești coloniști

germani erau originari din Saxonia, din zona Rinului și a Moselei (regiunea Luxemburgului și a

vestului Germaniei de astăzi).

Deși izvoarele istorice sunt relativ sărace în informații referitoare la colonizare, este

cert că un rol esențial în acest proces l-au deținut greavii sași care au și dat numele unor așezări

săsești. Grație acestor greavi (aparținând micii nobilimi războinice din Imperiul Roman de Națiune

Germană) regalitatea maghiară a recrutat permanent coloniști ce erau însoțiți și conduși de aceștia

până la așezarea lor pe pământul crăiesc (fundus regius) fapt ce a condus la atribuirea calității de

locatores celor ce au însoțit comunitățile de coloniști din zonele de baștină până în spațiul

transilvan. Nu este exclus ca același greav-locator să fi însoțit mai multe grupuri de coloniști către

același areal de colonizare. Drept răsplată pentru aceste servicii oferite regalității maghiare, greavii-

locatori au îndeplinit în așezările create de coloniști funcții juridice și administrative, dar au deținut

și funcții militare – fapt pentru care au fost răsplătiți cu bunuri imobile ce puteau fi transmise pe

cale ereditară. Astfel, au luat ființă adevărate familii nobiliare care au avut continuitate până în

secolul al XVI-lea.

Pentru respectarea obligațiilor asumate de a apara granițele, coloniștilor sași li s-au

oferit numeroase drepturi, avantaje și înlesniri, dintre care autonomia (autoguvenarea și proprii

judecători), privilegiile comerciale (dreptul de a ține târguri) cât și scutirile de taxe ar fi cele mai

importante.

Principale centre urbane (burg-uri) locuite de sașii transilvaneni au fost cele șapte –

(Sieben) cetăți (Burgen) care au dat numele de sorginte germanică al Transilvaniei - Siebenbürgen:

Bistriţa (Bistritz)

Braşov (Kronstadt)

Cluj (Klausenburg) înlocuit în secolul al XVI-lea cu Sebeş-ul Săsesc (Mühlbach), în

prezent Sebeş-Alba

Mediaş (Mediasch)

Orăştie (Broos), înlocuită în secolul al XV-lea cu Sächsisch Regen

Sibiu (Hermannstadt)

Sighișoara (Schäßburg).

Datorită enormelor distrugeri turcești din secolul al XV-lea, Orăștia a fost înlocuită

cu Reghinul Săsesc, astăzi Reghin. În secolul al XVI-lea, în urma Reformei Protestante, Clujul a

devenit calvinist, spre deosebire de celelalte șase burg-uri, care au trecut la lutheranism. Acest fapt

a condus la excluderea Clujului din rândul celor șapte cetăți și înlocuirea sa cu Sebeș-ul Săsesc

(Mühlbach), cunoscut astăzi sub denumirea de Sebeș-Alba. Lista celor șapte cetăți săsești a rămas

neschimbată din secolul al XVI-lea încoace.

La începutul secolului al XX-lea sașii constituiau 10% din populația Transilvaniei.

După cel de-al Doilea Război Mondial și deportările ce au urmat, sașii au emigrat

masiv în Germania, Austria, Canada și Statele Unite, în prezent comunitățile lor fiind reduse ca

număr în România, pe cale de dispariție sau complet dispărute în multe dintre așezările înființate de

aceștia (astfel la nord de Saschiz, la Archița / Ärkeden, Ârkeden, Arkedn – comunitatea mai are un

singur membru, iar la Valea Viilor / Wormloch comunitatea mai numără 6 membrii).

Totuși – fapt îmbucurător – se constată în ultimii ani o revigorare a unora dintre

comunitățile săsești tradiționale, efectivul acestora reîncepând să crească (cazul localității Șeica

Mică / Klîšielken, Klišielken, Klišelkn, Sachsschelken, unde comunitatea păstorită de preotul

Gerhard Octavianus Servatius-Depner se mărește în fiecare an, unii sași plecați revenind însoțiți de

noi membrii ai familiei care de cele mai multe ori sunt de origine germană).

Tot îmbucurător este și faptul că în afară de tradiționalele întâniri anuale ale sașilor

plecați în Germania, suntem – în anii din urmă – martorii reluării unora dintre tradițiile săsești

dispărute în ultimii zeci de ani, așa cum este și cazul tradițiilor ce fac obiectul acestei cercetări.

12

Capitolul IV.

Originile dialectului săsesc

Dialectul săsesc (pe săsește saksesch, în germană sächsisch) este limba vorbită de

coloniştii germanici care au populat teritoriile Pământului crăiesc (în latină fundus regius)

începând din secolul al XII-lea şi până în secolul al

XIV-lea. Acest dialect, care a fost folosit până în

secolul al XX-lea în aproximativ 240 de localităţi

întemeiate de saşi, îşi are originea de bază în graiurile

francone de pe cursul mijlociu al Rinului

(Rheinfränkisch - Renania Franconă), respectiv il

Pfälzisch (dialect al limbii Palatinat vorbită în Sud-

vestul Germaniei), la care s-au adăugat pe parcursul

procesului de colonizare elemente din Germania

centrală, de est şi de sud, cât și din Germană Palatine

(Pfälzisch / Pälzisch sau Pfaelzisch / Paelzisch).

Este un dialect al limbii West Central germane vorbită

de-a lungul văii Rhinului într-o zonă care include

oraşele Zweibrücken, Kaiserslautern, Alzey, Viermi,

Mannheim, Heidelberg, Speyer, Wörth am Rhein până

la granița cu Alsacia.

În cei 800 de ani scurși de la colonizare, dialectul săsesc a trebuit să se dezvolte în

mod obligatoriu, prin imigrări şi emigrări, prin climă şi prin contactele cu vecinii de munte şi de

şes, ca un tip de limbă nouă şi care nu mai apare sub această formă nicăieri în lume, astfel încât

numai pedanteria se mai poate aştepta azi, după 800 de ani, să se fi păstrat identitatea iniţială.

Cuvântul vrăjit care dezleagă şi această ghicitoare considera G.O. Kisch în 1929 în Siebenbürgen

im Lichte der Sprache se numeşte evoluţie.

Andreas SCHNEIDER este cel ce a sintetizat cel mai bine fazele temporale de

evoluţie a dialectului săsesc:

originea renană a cărei amprentă se stabileşte după anul 1141.

asimiliarea elementelor saxone după anul 1241.

influenţa Reformei luterane de după anul 1522, introdusă de către Johannes HONTERUS

precum şi a limbii germane moderne.

limpezirea şi conturarea dialectului după 1666 când Johannes TRÖSTER publică la

Nürnberg Das Alt und Neu-Teutsche Dacia.

Aşezarea geografică a localităţilor populate de saşi, dar şi locul de origine al

coloniştilor şi-a pus puternic amprenta asupra limbii localnicilor. Astfel, Kurt REIN după atente și

îndelungate cercetari lingvistice a stabilit că influenţa limbii vorbite în sudul Germaniei asupra

graiurilor din nordul Transilvaniei constituie diferenţa principală faţă de graiurile vorbite în sudul

Transilvaniei (Der bairische Anteil am Siebenburgisch-Sachsischen nach den Karten des

Siebenburgisch-sachsischen Sprachatlasses).

De aceea lingviştii ce s-au aplecat studiului acestei teme, deosebesc două dialecte:

cel vorbit în nordul Transilvaniei care este reprezentat de două zone distincte având ca

centre regionale Bistriţa şi Reghin din Districtul Bistriţei.

cel vorbit în sudul Transilvaniei având o diversitate accentuată de centrele

administrative scăunale, astfel:

Scaunul Orăştiei - Scaunul Sebeşului - Scaunul Miercurea împreună cu Podişul

Secaşelor;

Scaunul Sibiului - Scaunul Nocrich;

Scaunul Cincu;

Scaunul Sighişoara şi capitulii Băgaciu şi Lăslea;

13

Două Scaune (Scaunul Mediaşului şi Scaunul Şeica) şi capitulul Bălcaci;

Scaunul Rupea;

Braşov şi Ţara Bârsei.

Atât modul de autoadministrare, dar şi uneori izolarea geografică a diferitelor

localităţi a generat o policromie de graiuri săseşti locale. Sașii vorbeau mai multe dialecte vechi,

originare din spaţiile de provenienţă, fapt care a făcut ca limba lor să aibă o rezonanţă aparte de

limba germană modernă. La un studiu atent, se pot regăsi în acestea atât cuvinte din limba română

cât și din cea a secuilor din aceste zonele în care sașii s-au stabilit. Saşii de pe pământul crăiesc au

păstrat o serie de elemente culturale definitorii timp de 800 de ani. În cele din urmă, dialectul

săsesc vorbit a ajuns să fie o structură unitară, chiar dacă unele dintre caracteristicile sale se

datorează unor regiuni ceva mai restrânse. Aidoma altor dialecte care s-au dezvoltat departe de

teritoriile de origine, dialectul săsesc a păstrat o mulţime de forme lingvistice medievale care sunt

inexistente sau foarte rare în Germania. Lexicul săsesc, pe lângă fondul principal de cuvinte de

provenienţă germanică, conţine:

cuvinte care au înţeles diferit faţă de cuvintele similare din limba literară germană;

cuvinte care au înţeles diferit faţă de cuvintele similare din limba literară germană;

cuvinte specifice săseşti;

cuvinte dispărute din limba germană şi din alte dialecte;

cuvinte dialectale germane;

cuvinte preluate din limba română şi limba maghiară.

Harta Elisabethstadt

in Siebenburg

14

Capitolul V.

Originile carnavalului, transmiterea obiceiului în Transilvania și formele sale de

evoluție în spațiul cultural săsesc

Carnavalul - ca termen - provine din latină: carne - levare (a priva de carne). În

timp, tradiția cu origini romane a devenit în italiană Carnevale semn prevestitor al revenirii la

asprimea postului, precum şi a penitenţelor stricte ce urmau și care au fost absente în originile sale

păgâne.

Carnavalul este cunoscut ca o sărbătoare populară cu mascarade, deghizări, petreceri

variate, jocuri hazlii şi mimice. Prima atestare a Carnavalului datează din 1097 A.M.D. și face

referință la cel venețian. Reglementarea desfășurării sale este făcută prin edictul din 1268 privitor la

mascarade, prin edictul din 1339 care interzicea purtarea măștilor noaptea, cât și prin cel din 1458

prin care nu se mai permitea oamenilor mascaţi accesul în biserici, mănăstiri şi locuri sacre. Acest

tip de manifestare se desfăşoară în perioada ce precede Postul Paştelui, începând cu data de 6

ianuarie (mai ales în Italia, dar şi în alte ţări din vestul Europei – Austria, Belgia, Germania,

Luxemburg) şi se sfârşeşte cu Miercurea Cenuşii.

În comunităţile săseşti din Transilvania, carnavalul corespunde perioadei dintre

Bobotează (Epiphanis) şi Lăsatul Secului (Fastnacht).

La oraş, carnavalul este cunoscut sub denumirea de Fasching - cuvânt de origine

austriaco–bavareză, iar la sat se foloseau denumirile de Fasnacht sau Fastnacht (Foasnicht,

Fuesendich - în dialectul săsesc), uzitate în special în perioda de dinainte de Miercurea Cenuşii –

Aschermittwoch - cu care începea Postul Paştelui.

În domeniul tipologic Carnavalul de la oraş se înscrie şi obiceiul lolelor din arealul

cuprins în vechiul Scaun săsesc Cincu (Schenkergebiet, Schenk - în dialectul săsesc, un "scaun"

reprezenta în Evul Mediu o uniune de mai multe oraşe şi sate - cu populaţie majoritar săsească -

supuse aceleiaşi puteri judecătoreşti) respectiv Valea Hărtibaciului (Harbachtal - în dialectul

săsesc), cât și forme diferite din arealul cuprins în Valea Tărnavelor (Kokelgebiet - în dialectul

săsesc) așa cum este cazul la Saschiz și Valea Viilor.

Tradiţia medievală a lolelor situează acest obicei în perioada carnavalului, ea având

rădăcini adânci și în activitatea breslelor.

Această tradiție a ajuns în Transilvania odată cu grupele de coloniști sosite la

invitația regelui ungar Geza al II-lea în 1141 și după 1241 în TERRA ULTRASILVANA - Ţara de

dincolo de păduri tocmai din regiunea renano-franconă (actualmente arealul localităților Eupen,

Kelmis, Lontzen, Raeren, Amel, Büllingen, Burg-Reuland, Bütgenbach, Sankt Vith), din Saxonia,

din zona Rinului și a Moselei (regiunea Luxemburg-ului și a vestului Germaniei de astăzi).

În secolele trecute, breslele se identificau cu asociaţiile profesionale ale

meşteşugarilor. Anual, în prima duminică din februarie, aveau loc alegeri noi în cadrul acestor

forme de asociere profesională. Aceasta era ocazia de a se celebra obiceiul înmânării lăzii de

breaslă (Laden forttragen) noului staroste, împreună cu toate documentele membrilor breslelor:

meșteri, calfe și ucenici. Ceremonialul era asistat - de pildă - la Agnita de lole (Urzeln) – personaje

mascate cu aspect amuzant, care aveau rolul să protejeze şi să însoţească lada de breaslă și în jurul

cărora s-a țesut o legendă ce coboară în negura vremurilor spre secolul al XIII-lea.

15

Termenul de lolă, lole (pl.) vine de la lallen - a se bâlbâi (în dialectul săsesc), ceea

ce conduce spre modul de a vorbi cu fața acoperită de o mască, termenul fiind uzitat doar în limba

română. Etimologic, cuvântul săsesc Urzeln nu s-a putut traduce. Se presupune că denumirea

cuvântului Urzeln derivă de la îmbrăcămintea confecţionată din resturi de materiale textile, ceea ce

în dialectul săsesc din Scaunul săsesc Cincu (Schenk) se numea Urzen.

O altă ipoteză a originii denumirii de Urzeln se bazează pe o legendă transmisă oral.

Se spune că acest obicei s-a născut în Evul Mediu, în secolul al XIII-lea, pe vremea când hoardele

tătarilor năvăleau în micul târg săsesc al Agnitei din Scaunul Cincu - Schenk. Locuitorii,

înspăimântați de urgiile făcute de aceştia, s-au retras în biserica fortificată, decimaţi fiind de

repetatele atacuri ale năvălitorilor, dar şi de foame şi epidemii. Câţiva dintre asediaţi, părăsiți fiind

de curaj şi preferând jugul sclaviei unei morţi sigure, au intenționat să deschidă duşmanilor porţile

cetăţii. Văzând acestea, fiica unui blănar s-a îmbrăcat într-un costum de bărbat confecţionat din

pânză albă pe care erau cusute fâșii de stofă. La talie și-a prins o talangă, iar în mână a luat un bici,

faţă fiindu-i acoperită de o mască demonică. Astfel mascată și costumată, tânăra săsoaică, plină de

curaj, a ieşit în faţa duşmanilor, cu pocnete de bici şi sunete asurzitoare de talangă. Atacatorii,

înspăimântaţi, crezând că este întruchipat însuşi diavolul, au intrat în panică, s-au înfricoșat şi s-au

retras. Astfel, spune legenda transmisă doar pe cale orală, micul târg săsesc din Scaunul săsesc

Cincu (Schenk) a fost salvat.

În amintirea acestei fapte eroice de care a dat dovadă curajoasa săsoaică, se

sărbătoreşte Ziua Ursulei, cunoscută sub denumirea de Urzelntag.

În anul 1689 este atestată la Agnita sărbătoarea Mummenschanz der Zünfte

(Mascarada Breslelor).

Personajele tradiţionale din întregul alai reamintesc de vechiul obicei ce aparţinea

breslelor, meşteşugăritul fiind ocupaţia de bază a populaţiei din zona de origine - Scaunul Cincu.

Parada (sau alaiul) era

condusă de căpetenia breslei

cizmarilor (Paradehauptmann)

însoţită de doi copilaşi între 12-14

ani, simbolizând îngerii păzitori

(Schutzengelchen), a căror

îmbrăcăminte era identică cu cea a

căpeteniei, doar că pe cap purtau o

pălărie colorată de formă

triunghiulară, iar în mână ţineau un

steguleţ realizată din mătase roşie şi

brodat cu fir de aur.

Ca simbol al breslei cizmarilor, aceştia purtau o coroană mare, confecţionată din

crengi de brad numită Die Zwerg, în vârful căreia se prindea un măr şi un clopoţel ce suna plăcut la

fiecare mişcare. Steagul de breaslă, datat cu anul 1767, încheia alaiul breslei cizmarilor.

Urma apoi, breasla croitorilor

(Schneiderzunft) care era reprezentată de

două personaje tradiţionale: căluţul

croitorului (Schneiderrößchen) şi un

personaj mascat (Mummerl). Acestea

defilau alături de purtătorii lăzii şi

steagului de breaslă și încheiau cu dansul

căluţului.

16

Continua în alai breasla blănarilor

(Kürschnerzunft) ce era însoţită de două

figuri simbolice - coroana blănarilor şi

ursul. Pe tot parcursul paradei, coroana, pe

marginea căreia erau fixate patru vulpi care

aveau, fiecare, în gură câte un jder, care la

rândul lui ţinea în dinţi un ou, era învârtită,

creând impresia că vulpile ar fi în mişcare.

Cel de-al doilea personaj, mascat în blană de

urs, dansa pe ritmurile bătăilor de tobă ale unui

toboşar.

Breasla care încheia alaiul

purta steagul breslei dogarilor

(Faßbinderzunft).

Aceasta era reprezentată de doi

sau trei bărbaţi care învârteau, cu

multă îndemânare, un cerc de butoi pe

care erau puse, în formă piramidală,

pahare pline cu vin astfel încât să nu

fie vărsată nici o picătură din acestea.

În timpul paradei, staroştii breslelor îşi chemau lolele cu zuruitori sau cu un corn de animal.

Parada se încheie în fața Primăriei prin intonarea imnului Transilvaniei - Siebenbürgen

Land des Segens, atât şi prin

declamarea urărilor de sănătate şi

prosperitate în noul an, cât și prin

scoaterea măştilor de către toate

lolele. Începând din acest moment şi

până la ora 5 a după-amiezii, lolele

(urzel) mearg în cete, pe străzi şi din

casă în casă, pentru ca prin pocnete de

bici, zgomotul tălăngilor sau bătaia

tobelor să alunge spiritele rele.

Cunoscuţii sau admiratorii întâlniți pe

stradă, vor fi înconjurate cu biciul și

învârtite de către lole care dacă sunt

recunoscute, oferă, drept recompensă,

câte o gogoaşă.

17

Tradiția fasching-ului săsesc este descrisă în Bilder aus dem sächsischen

Bauernleben in Siebenbürgen (Imagini din viața țărănească săsească din Transilvania) redactată

de către naturalistul Franz Friedrich FRONIUS (sas născut la Nadeș în 1829, absolvent al

gimnaziului din Sighișoara și al Universității din Leipzig) și publicată la Graeser Verlag din Viena

în 1879 și republicată în 1883 și 1885.

Cea mai veche atestare a acestui obicei, care indică şi conţinutul lui semantic, se

găseşte în Indiculus superstitionum et paginarium, din secolul al XVII - lea.

Transmiterea orală a obiceiului nu a păstrat explicaţia originii tradiţiei, care s-a

păstrat până la finele secolului trecut în arealul din Scaunul săsesc Cincu (Schenk): la Agnita (în

dialectul săsesc Agnitlen, Ogeniteln), dar și sub alte forme la Cincu (mai demult Şinca Mare,

Şincul Mare, Cincul, Cincul-mare, în dialectul săsesc Gris-Schink), la Marpod (în dialectul săsesc

Mârpet), la Dealu Frumos, mai demult Șulumberg, Șulemberg, (în dialectul săsesc Schinebärch,

Šinebarχ), la Iacobeni (mai demult Iacăşdorf, în dialectul săsesc Jakosdref, Jôkestref, Giukestref,

Giukesdrêf ), la Chirpăr (în dialectul săsesc Kirperich, Kirpriχ), cât și în arealul din Kokelgebiet

(valea Târnavelor) la Saschiz (în dialectul săsesc Keist, Kaest, sau neoficial Siebenkirchen) și la

Valea Viilor (fostă Vorumloc până în anul 1964, în dialectul săsesc Wormloch, Vurmliχ), dar și în

arealul Țării Bârsei, la Cristian (în dialectul săsesc Noscht, Nâeršt).

Demn de remarcat este și faptul că la Cristian întâlnim un carusel ca cel din imaginea

alăturată - particularitate pe care o vom întâlni și la Valea Viilor, unde într-o vecinătate vom

descoperi prezența unui ringhispiel.

Astfel, Das Roaina - Ceremonialul Roainei organizat anual de comunitatea săsească a

comunei Cristian este un obicei

străvechi, fiind practic un

carnaval cu măşti, în care

localnicii vor să alunge spiritele

rele şi asprimile iernii, profitând

totodată de acest prilej pentru a

sancţiona, metehnele ori

apucăturile păguboase ale

confraţilor din vecinătate.

Roaina era un carusel

format dintr-o roată de car pe

care erau așezate 2 păpuși (băiat

şi fată) - în mărime naturală, care

era trasă de un alai format din

tineri – membrii ai comunitaţii

săsești (conform tradiției aceștia

fiind doar tineri care nu

împliniseră vârsta de 14 ani și

care nu fuseseră confirmați), iar

în timpul deplasării roata se

învârtea grație unui mecanism cu

roți dințate – fapt ce lăsa impresia

că cele două păpuși dansează

împreună. Acestă tradiţie vestea

trecerea de la anotimpul de iarnă,

la cel de primavară, iar cei care

formau alaiul, erau mascaţi şi

făceau mult zgomot, folosind

talangi şi pleznind din bici spre a

alunga spiritele rele, cât şi pentru

a invoca prosperitatea.

18

Capitolul VI.

Vecinătățile – mod de organizare administrativ și cultural specific comunităților

rurale săsești

Te rog iarta-mă, dacă ți-am greșit cu ceva ! –

sunt cuvintele cu care s-a încheiat discuția

despre vecinătăți avută cu preotul Johannes

HALMEN care slujește la Biserica

Evanghelica de Confesiune Augustană din

Saschiz. Iar această frază este finalul – fericit

– cu care s-a încheiat relatarea acestuia

despre o întâmplare petrecută în cadrul

vecinătății – întâmplare care definește poate

cel mai bine mentalitatea, modul de

organizare și mai ales valorile vecinătății ca

mod de organizare a comunităților rurale

săsești. Astfel, povestește preotul Johannes

HALMEN într-un an la RICHTAG (ziua

rânduielii) doi dintre membrii vecinătății nu

au reușit să ajungă la un consens. Cel mai în

vârstă și care era mai înverșunat, i-a spus

celuilalt că dacă nu aceptă poziția sa să vină

la el acasă spre a-i cere scuze. După aceasta a

mers acasă hotărât ca dacă celălalt va veni

totuși, să arunce cu toporul în el, căci atât de

puternică era fronda și supărarea. Ceva mai

târziu, cel mai tânăr a venit să-i ceară scuze

îmbrăcat în haina de sărbătoare ce era haina

cu care mergea la biserică duminica. În acel

moment, vârstnicul a realizat că în fond, în fața sa se află fratele său întru Hristos care a venit cu

umilință spre a se împăca – deși pozițiile lor păreau inconciliante – drept pentru care a aruncat pe

geam toporul cu care îl aștepta în mână pentru a-l lovi pentru îndrăsneala de a veni la el acasă și s-a

repezit la ușă să-l îmbrățișeze recunoscând în cel din pragul casei sale pe fratele său din vecinătate.

Spre a înțelege cu adevărat vecinătățile trebuie să vedem în ce context și cum au

apărut ele. Astfel, teritoriul constituit prin Diploma Andreană (1224) şi cuprins între Drăuşeni şi

Orăştie, cunoscut ca pământul crăiesc, va fi organizat potrivit unor structuri specifice: 7+2 scaune

şi 2 districte - toate organizate după modelul adus de saşi din spaţiul de origine şi adaptate spaţiului

transilvan. Conform acestui document saşii şi-au exercitat dreptul lor propriu prin cumulare. Acesta

conţine urme ale lui Jus Italicum din Colonia precum şi dreptul aplicat în Westfalia de Est şi de

Vest. Până în secolul al XVI-lea jurisdicţia pe pământul crăiesc a fost guvernată de acest drept

cutumiar ce s-a păstrat în memoria judecătorilor din așezările săseşti.

În acest context, saşii transilvăneni au creat efectiv o cultură urbană în spaţiul

citadin, în timp ce în arealul rural şi-au conservat tradiţiile. Pentru a analiza contribuţia saşilor la

cultura societății trebuie să abordăm mai multe paliere:

- intervenţia directă a instituției Magistratului;

- Biserica reformată (evanghelică de Confesiune Augustană) asiguratorul conservării și

perpetuării atât a valorilor morale cât şi a celor culturale în comunitate;

- corpul profesoral (în special rectorul şcolii) – ce avea responsabilitatea educării generaţiei

tinere în spirit civic şi în respect faţă de comunitate.

Magistratul era alcătuit din cei mai înstăriţi şi respectaţi cetăţeni ai aşezării: judele

scăunal sau districtual, primarul şi senatorii. Acesta va desfășura o intensă politică culturală.

19

În această instituție se decidea atribuirea de mijloace bănești dedicate unor burse de studiu pentru

copii merituoşi sau pentru cei cu probleme materiale – tineri ce deveneau cursanți ai Liceului

Honterus din Braşov şi apoi studenți ai unor universităţi europene, ori intrau în sistemul breslelor

sibiene dedicat învăţării unei meserii. Aceeași instituție asigura întreţinerea funcţionarilor şcolii, a

fanfarei şi formaţiei de dansuri, dar susțineau financiar și organizarea festivităţilor culturale

asociate sărbătorilor religioase, cât și serile de dans şi balurile organizate după sărbătorile pascale.

Notabil este faptul că la finele anului calendaristic, toți beneficiarii erau obligați a prezenta o dare

de seamă referitoare la utilizarea sumelor bănești alocate.

În localităţile mai mici, din instituția Magistratului făcea parte şi parohul bisericii.

Cel numit în această funcţie de către Magistrat era o alegere precedată de evaluarea candidaţilor.

Prin şcoala confesională, preotul evanghelic, alături de profesori îndruma și se îngrijea de

comunitatea infantilă. Aceeași grijă o avea față de enoriaşi, căci participarea la slujba duminicală

era un fapt comun într-o comunitate săsească. Preotul iniţia și înfiinţarea societăţilor de lectură a

căror activitate avea loc la casa parohială sau în casele membrilor vecinătății.

Deasemenea, rectorul şcolii şi corpul profesoral constituiau un factor cultural notabil

în comunitatea săsească. Remarcabil este că odată cu 1393 sunt atestate pe pământul crăiesc, în

numeroase așezări, şcoli primare (şapte clase) al căror rector deținea o diplomă de bacalaureat sau

era chiar licenţiat. Astfel, educația tinerilor în spiritul respectului faţă de părinţi şi comunitate, dar

şi în spiritul păstrării obiceiurilor şi a reperelor morale era o trasătură definitorie a școlii săsești.

După confirmare (la împlinirea vârstei de 14 ani), tinerii intrau în frății: băieții în

Bruderschaft, iar fetele în Schvesterschaft. Aceste forme de asociere sunt echivalente cu cetele de

feciori (cazul comunităților românești din Transilvania) şi cu obiceiul legatului de surori (specific

Olteniei). Frățiile tinerilor asigurau curăţenia în curtea parohială, îngrijirea bolnavilor şi a orfanilor

sub îndrumarea parohului sau organizau detaşamente de pază în comunitate. Băieţii rămâneau în

cadrul lor până plecau în armată, iar la revenire, după căsătorie, intrau în vecinătăţi. Fetele proaspăt

măritate își urmau soțul în casa acestuia, intrând în vecinătatea din care făcea parte soțul lor.

La Saschiz, fapt notabil, sunt atestate în secolul al XV-lea asociaţii ale băieţilor ţărani, precum şi

ale tinerilor meseriaşi – cizmari şi ţesători.

Demn de remarcat, în context regional, este existența asociaţiei Johannesbruderschaft din Sibiu

atestată în 1372 la care veneau tinerii din toată Transilvania pentru a înveţa meseria de cizmar.

Pe pământul crăiesc sașii se vor constitui în grupuri de meşteşugari şi ţărani,

constituind zone agrare sau cu specific viticol destul de întinse, dar și structuri urbane cu o notabilă

evoluție, pe arealul cărora s-au constituit în bresle (pornind de la modelul ghildelor occidentale).

La Saschiz cele nouă vecinătăți erau organizate pe străzile existente: Iopugos

(denumire datorată prezenței hameiului sălbatec sau culturilor de hamei destinat fabricilor de bere

din regiune), Țecălgos numită și Seklergasse ori Zekelgasse (pornea de la școală spre Sighișoara),

Calegos (fiind situată între primărie, turn, casa parohială și podul acoperit și având denumire

datorată gropilor frecvente fapt pentru care denumirea a rămas chiar și după pietruirea acesteia cu

piatră de râu), Marktgässer, Feșălgos sau Fischergasse (pornea de la pod spre români până la nr.187

și având denumire datorată apropierii de apa cu pești), Chiörgos ori Korngasse (denumire datorată

câmpurilor cultivate cu cereale) pe care se aflau trei vecinătăți: Unteren Korngasse, Mittleren

Korngasse și Obere Korngasse (cea de jos, cea de mijloc și cea de sus), Mellenhum ori Mühlenham

(denumire datorată existenței unei mori de cereale), Laigas ori Laigasse sau Leigasse (strada

lutului) care împreună cu Brigloa sau Breitlei (dealul lutului) formau o vecinătate, Riemelgasse

(denumire datorată unui izvor conform lui Josef Fröhlich), Kirchengasschen (denumire datorată

unei vechi mici biserici) și Kelteraugasse (denumire datorată unui teasc unde se valorificau

strugurii obținuți din viile de pe dealurile din jur).

Deasemenea, și la Valea Viilor vecinătățile erau organizate tot pe structura străzilor

existente fiind șase la număr: Angdersch Sommergoss, Iawerscht Sommergoss, Angdersch

Wängtergoss, Iawerscht Wängtergoss, Angdersch Kohtgoss și Iawerscht Kohtgoss.

20

fanfara saschizeană la Grigorifest în 1937

Demn de

menționat este faptul

că în comunitatea

guvernată prin

vecinătăți exista o

intensă viaţă

muzicală, existând

formaţii muzicale cu

membrii de la copii

de şcoală la cei

maturi. În aproape

toate comunitățile exista o fanfară (blasmusik) care era asociată tuturor momentelor din viața

vecinătăților: fasching-ul, balurile, festivitățile de Crăciun sau de Paști, nunțile, funeraliile sau

evenimentele punctuale precum Grigorifest, Hochzeitsfest sau Festtrachten la Saschiz.

Primele fanfare sunt atestate în regiune în

secolul al XVI-lea, iar activitatea lor a continuat

până în secolele XIX-XX.

Achiziția instrumentelor era susținută

financiar inițial de către Magistrat, apoi de către

primar (burgmeister).

La Saschiz, prima atestare a fanfarei

(blasmusik) este în anul 1737, într-un document

aflat în patrimoniul bisericii evanghelice saschizene

ce precizează că aceasta era compusă din 30 de

instrumentiști.

Deasemenea,

existau fanfare

dedicate tinerilor,

așa cum se întâmpla

la Wormloch /

Valea Viilor unde

în anii ʼ70 din

fanfară făceau parte

aproape 20 de tineri

din comună.

fanfara

Jungeblasmusik

din Valea Viilor

(Wormloch)

în 1970

Ca și la Saschiz, la Valea Viilor /

Wormloch fanfara număra în anii ʼ70 peste 50

de membrii din comunitatea săsească, dar

treptat ea a decăzut, ajungându-se să se apeleze

la muzicanți din Motiș.

fanfara seniorilor din Valea Viilor (Wormloch) în 1971

21

Remarcabil ar fi și efectivul

numeros al fanfarei de la Saschiz care

număra între 40 și 80 de persoane –

fapt care era justificat de prezența

acestei fanfare la diferitele evenimente

social-culturale din viața vecinătăților:

balul de Katharina, balul de Crăciun,

balul femeilor din ianuarie, balul de

Paște, balul de Rusalii, Dansurile din

Brazi (de Sfântul Gheorghe, de Sfântul

Ion, de Sfântul Petru și Pavel), dar și

la balurile ocazionale.

Membrii ai fanfarei era prezenți și la

sărbătorile onomastice, căci sașii nu-și

sărbătoreau zilele de naștere, ci pe cea a

numelui, spre deosebire de comunitatea

românească.

Nu mai puțin importantă este și

existența unor trupe de teatru popular

(deja în secolele XVI-XVII în scaunele

Sighişoara şi Sibiu) ce susțineau scurte

reprezentaţii cu scene din viaţa

comunităţii, așa cum se întâmpla încă în

secolul XX la Valea Viilor. O astfel de

activitate cu caracter de continuitate

desfășurată la nivelul acestei comunități

(așa cum se vede în imaginea alăturată

surprinsă în 1970) a facilitat realizarea

scenetelor prezentate anual în cadrul

foasnicht la Wormloch / Valea Viilor.

Acest tip de activitate

culturală se desfăşura deci în cadrul

vecinătăţilor care ofereau și cadrul de

exprimare artistică populară și cu

prilejul șezătorilor (rockenstuff – în

dialectul săsesc) ce se organizau pe

perioada sezonului rece, prin rotație,

în casele membrilor vecinătății,

oferind astfel acesteia un caracter de

permanență a vieții artistice a

comunităților rurale săsești.

rockenstuff în Valea Viilor (Wormloch)

22

Acestea s-au constituit în asociaţii moral-civice apărute pe pământul crăiesc încă din

secolul al XIV-lea (cea mai veche atestare transilvană fiind localizată la Prejmer în 1498), evoluând

din confreriile religioase, dar fiind totuși dificil de precizat dacă modelul acestora a fost importat

din Occident, ori s-a dezvoltat în arealul transilvan. Numărul vecinătăţilor era variabil în funcţie de

mărimea așezării, a cvartalurilor sale, dar și în funcţie de numărul de locuitori ai fiecărei comunități

Din vecinătate (nachbarschaft – în dialectul săsesc) făceau parte doar bărbaţii şi

femeile căsătorite de pe o aceeași stradă, dar erau primiți și cei ce nu reușeau să întemeieze o

familie din motive întemeiate ce nu le erau imputabile lor.

membrii

unei

vecinătăți

saschizene

în curtea

dogarului

Zikeli

Membrii vecinătății se supuneau întotdeauna regulilor stabilite de oficialităţile

așezării şi participau la diferitele manifestări organizate de Primărie sau Biserică sub sancțiunea

pedepsirii celor ce absentau fără motive temeinice.

De asemenea, în spațiul transilvan, vecinătățile săsești (Nachbarschaft), centrate

fiind pe ideea solidarității și a sprijinului comunitar, sunt similare cu obștile sătești ca mod de

organizare și funcționare.

Componentă definitorie a comunității săsești vecinătăţile au fost instituţiile care au

reglementat relaţiile sociale, definind fundamental sistemul de relaţii interne şi externe, formele de

socializare (baluri, manifestări carnavalești), normele şi identitatea individului. Poate una dintre

cele mai fericite definiții îi aparține istoricului Stephan Ludwig Roth conform căruia ,,vecinătatea

este o comunitate frăţească teritorială, ai cărei membri beau din aceeaşi fântână, stau de gardă în

timpul nopţii pentru securitatea tuturor , îşi construiesc împreună casele, se comportă ca şi rude în

cazul ivirii unei boli sau catastrofe, se odihnesc pe acelaşi catafalc, îşi sapă mormintele, îi cinstesc

împreună pe cei care i-au părăsit, apoi, din devotament au grijă de văduvă şi de copii rămaşi

orfani”. Astfel, în sistemul de valori ale saşilor, în statutele vecinătăţilor un loc important a fost

ocupat de cinste, de onoare, de onestitate și de credibilitate. Manifestarea unei astfel de comunități

nu este dată de proximitate sau de vreun soi de coexisteță, ci de simțirea subiectivă a membrilor

acesteia că aparțin unei aceleași comunități. Se poate deci concluziona că vecinătăţile sunt

caracterizate de următoarele trăsături definitorii:

- sunt forme de organizare spațială nefiind condiționate de proprietatea comună de bunuri

imobile sau de solidaritatea de rudenie;

- apartenența formală la vecinătate dată fiind atât necesitatea ca fiecare nou membru să solicite

primirea sa în cadrul întrunirii anuale a vecinătăţii prilej cu care îi sunt prezentate drepturile și

îndatoririle ce-și va asuma ca membru al vecinătăţii, cât și dreptul de a decide ieșirea din

vecinătate deși pentru mentalitatea săsească viața în afara vecinătăţii era de neconceput;

- formula originală de contabilitate morală precizată în scris în statut și care prevede sancțiuni

financiare (bussgeld) specifice diferitelor fapte comise și proporționale cu gravitatea culpei pe

care fiecare membru sanționat le achita obligatoriu sub sanțiunea excluderii în caz de neplată.

23

Nu în ultimul rând,

trebuie amintit modul aparte de

comunicare în cadrul vecinătății

care folosea o tabla de convocare

confecționată din lemn denumită

țichin (nachbarzeichen) – pe care

era prinsă o bucată de hârtie pe

care era înscris mesajul ce

trebuia comunicat tuturor

membrilor.

Nachbarzeichen de la 1899 al uneia

dintre vecinătățile saschizene

Această tablă-convocator

pleca de la conducătorul vecinătății

(foater - în dialectul săsesc) și se

transmitea din poartă-n poartă,

după ce se lua la cunoștință

conținutul mesajului comunicat,

până când revenea înapoi la foater.

Atunci când această procedură nu

era urmată în întregime, cei

responsabili erau pedepsiți prin

aplicarea unor sancțiuni financiare.

nachbarzeichen -ul vecinătății saschizene

de pe Leigasser la 1912

Nachbarzeichen de la 1821 al vecinătății Oberen

Sommergasse din Valea Viilor (Wormloch)

Nachbarzeichen de la 1834 al vecinătății Oberen Kotgasse

din Valea Viilor (Wormloch)

24

Capitolul VII.

Tradiții carnavalești la Saschiz

Tradițiile carnavalești la Saschiz cunosc două forme: una este Marșul Căluților

(Rösseltanz - în dialectul săsesc, Röchentanz - în limba germană), iar cea de-a doua este legată de

tradiția Rihtog-ului.

Astfel sărbătoarea denumită pe săsește fortzug (fiurțeăl – rostit în românește) s-a

desfășurat până în anul 1939, apoi a urmat suspendarea datorată războiului urmată de o perioadă în

care autoritățile comuniste nu au permis desfășurarea până în secolul trecut în 1970, când la

insistențele comunității săsești a fost organizat din nou cu permisiunea organelor centrale ale

Partidului Comunist Român, fiind chiar nevoie de intervenția deputatului de Mureș în Marea

Adunare Națională (așa cum își amintește profesorul Dumitru Gligor – pe atunci directorul

căminului cultural din Saschiz).

Aceasta sărbătoare a fortzug avea loc la fiecare doi ani pe 25 ianuarie (sau 24

ianuarie conform lui Johann Klemens) – moment în care era ales noul staroste (Knechtvater - în

dialectul săsesc) al frăției feciorilor

(Bruderschaft - în dialectul săsesc).

Din acest motiv lada

fraternității (bruderschaftslade - în

dialectul săsesc) în care erau

păstrate atât casieria frăției

(bruderschaftskasse - în dialectul

săsesc) cât și toate documentele

frăției (în special regulamentul

acesteia) era mutată din casa

vechiului Knechtvater în casa

noului Knechtvater.

Pe una dintre lăzile frățiilor care s-a mai păstrat este înscris anul 1890. Pe o alta

dintre lăzile frățiilor care s-a mai păstrat este înscris anul 1648.

Totuși acest obicei trebuie să fie mult mai vechi, dăinuind din perioada în care se celebra

schimbarea anotimpurilor, plecarea iernii și revenirea primăverii. Acest obicei este asemănator

celor celebrate în multe locuri din Germania în perioada carnavalului.

În Saschiz existau două frății având conducatori aleși în funcție pentru o durată de

patru ani, însă sărbătoarea mutării lăzii avea loc la fiecare doi ani, deoarece o data la doi ani fiecare

frăție își schimba conducătorul, iar apoi peste încă doi ani venea rândul celeilalte frății să își

schimbe conducatorul.

Pentru această ceremonie sarcinile sunt bine împărțite, fiecare tânăr din vecinătate fiind fericit că

poate participa cu ceva la perpetuarea acestui obicei tradițional al comunității.

Pe 24/25 ianuarie se petrec într-o înșiruire devenită tradiție următoarele etape ale

ceremoniei: vechiul knechtvater organizează la el acasă o masa de rămas bun

(abschiedsmittagessen) la care sunt invitați nu doar toți membrii frăției, ci și preotul cât și rectorul

școlii. La masă, foater-ul cel bătrân (altknecht - în dialectul săsesc) îi mulțumește vechiului

knechtvater în numele întregii frății pentru munca depusă timp de patru ani și pentru modul în care

s-a îngrijit de păstrarea valorilor frăției, iar acesta îi răspunde printr-un discurs în care relatează

realizările frăției din acești ultimi patru ani. El își ia rămas bun de la frăție, exprimându-și regretul

pentru încheierea mandatului său și face cele mai bune urări pentru următorii patru ani – interval

de timp în care membrii frăției se vor afla sub conducerea noului knechtvater.

După ce membrii frăției s-au ospătat la masa oferită de knechtvater, conform

ceremonialului, lada frăției este scoasă afară din casă, după care alaiul se așează în ordine în curtea

vechiului knechtvater.

25

După lunga pauză determinată de cel de-al doilea război mondial și de rigorile impuse de regimul

comunist instalat în 1947, la reluarea tradiției în 1970, alaiul s-a adunat în curtea casei dogarului

Zikeli situată pe strada ce duce spre Dealul Regelui – Konigsberg pentru a porni de aici Rösseltanz.

Remarcăm în alai întâi de toate personajele de care se temeau toți copiii ce nu aveau curajul să se

apropie de alaiul multicolor: Bretschen și Kappennarren.

Alaiul nu a părăsit curtea familiei Zikeli înainte ca cei doi căluți să-și prezinte dansul în ritmul

specific al tobelor, mai ales că unul dintre căluți era chiar ... Richard Zikeli (aflat în prezent în Germania).

26

În anul 1970 alaiul a coborât spre școală, pornind apoi spre clădirea administrativă

(sediul C.E.C., P.T.T.R. și al ... Miliției) unde pentru prima oară au fost prezente în costumul săsesc

și 12 femei ce au asistat, alături de notabilități, la cuvântarea primarului și a organelor de partid.

Tribuna improvizată în 1970 la dansul căluților a fost decorată cu cetină și stegulețe,

dar ea nu a constituit un element tradițional, ci doar un fapt conjunctural.

După aceast moment alaiul s-a înșiruit și a pornit prin comună pe toate străzile pe care existau

vecinătăți, oprindu-se conform tradiției la casele celor ce făceau parte din consiliul parohial.

27

alaiul pe șoseaua națională după ce tocmai a plecat din zona școlii

28

Grație studioului fotografic Hermann G. Roth din Sighișoara au dăinuit și două

imagini de pe la 1900 ale alaiului complet aflat într-o curte și respectiv în piața din fața bisericii

unde remarcăm și prezența unui numeros public din comunitate.

Deși în 1970 s-a încercat reeditarea identică a manifestării tradiționale, domnul Johann

Schaaser a mărturisit că tatăl său a afirmat că ediția din 1970 a semănat cu edițiile de dinainte de

război, dar nu a fost chiar ceea ce a văzut și trăit înainte de a doua confragrație mondială.

29

Întregul alai era deschis de un personaj aparte de călușari având un buzdugan pe care

îl arunca la plecarea alaiului.

După acesta urma fanfara ce era nelipsită de la fiecare ediție a Rösseltanz.

Din fanfară făcea parte uneori câte o întrega familie așa cum era cazul

celor patru instrumentiști Maurer: Mihai, Andrei, Johannn, .

Fanfara este urmată de personajul Läufer încredințat unui tânăr mic și blond.

El poartă pantaloni albi cu dungi negre pe margine, deasupra cărora are o fustă albă, largă, făcută

din mai multe șorțuri cusute împreună, dedesubtul căreia sunt

aplicate doua benzi negre. Partea de sus a corpului este acoperită

de o cămașă bărbăteasca albă. Aceasta este împodobită cu

panglici colorate care pe spate se unesc într-o rozetă.

Deasemenea, pe margini atârnă panglici și pânze colorate. Pe

cap poartă o coroana realizata tot din panglici colorate, în mâini

are mănuși albe, iar într-o mână are un steag realizat tot din

benzi și pânze colorate, iar bara de lemn a steagului este pictată

multicolor.

Urmează în alai așa numitul Bosgan

(Keulenshwinger) cel care agită toiege.

El este mereu vechiul Knechtvater, un personaj legat de buna

funcționare a frăției. Acesta poartă costumul tradițional de

duminică pentru iarnă al flăcăilor: cizme negre cu carâmb înalt,

pantaloni croiți strâmt pe picior din stofă de lână de culoare

neagră, cămașă cu broderie în jurul gâtului și închisă în față cu

nasturi, haină/vestă croită din postav de culoare neagră, peste

care venea mantaua tradițională (dalenum) croită din postav de

culoare bleumarin cu lungime până la genunchi și mâneci

întoarse la încheietură, care este la rându-i împodobită cu multe

benzi colorate. Pe cap, el poartă tot o coroană înaltă din benzi

colorate, iar în mână are un toiag făcut tot din benzi colorate.

30

Următorii în alai sunt colonelul (Hauptmann) flancat stânga-dreapta de doi husari (husaren).

Cei trei sunt aleși de frăție, iar colonelul fiind desemnat a fi mereu un tânăr mai înalt.

Hauptmann-ul ținea rânduiala, supraveghea marșul, dădea semnalele de oprire și respectiv de

atenționare a fanfarei (mai precis unde, ce și cât timp să cânte aceasta).

Colonelul poartă pantofi negri cu pinteni, pantalon de culoare neagră cu

vipușcă galbenă, o haină/veston confecționată din stofă neagră cu epoleți

ofițerești pe umeri - cu câte trei stele galbene pe fiecare epolet, ce era

împodobit cu benzi colorate și rozete (asemănătoare unor cocarde mari)

realizate din panglici colorate. Aidoma oricărui colonel el poartă mănuși albe,

dar și o eșarfă săsească, iar pe partea stângă poartă o sabie ținută în teacă. Pe

cap colonelul are un coif confecționat în formă conică împodobit cu benzi

colorate și legat sub bărbie cu o panglică

colorată legată cu fundă.

Cei doi husari ce flachează colonelul poartă cizme negre cu

carâmb înalt, pantaloni croiți strâmt pe picior din stofă de

lână de culoare neagră și haină tradițională confecționată din

stofă neagră, formându-se pe spate o rozetă din panglici

colorate. Pe marginile

costumului atârnă 30 -

50 de panglici viu

colorate și pânze de

mătase. Pe cap husarii

poartă un coif ostășesc

cu cozoroc cu pene

care este mai puțin

înalt decât cele purtate

de Kappennarri, dar la

fel de împodobite.

Ambii husari au o sabie pe care o poartă în mână spre

deosebire de colonel care o ține în teacă. Husarii erau

împodobiți cu vârste realizate din iederă și flori.

31

Alaiul continuă cu căluții: unul alb și unul negru.

Căluții (roisken - în dialectul săsesc, ori roezker în forma pentru plural) sunt întruchipați de doi

băieți de aceeași înălțime, care vor face risipă de energie, dar și dovada tenacității lor, căci ei se vor

afla mereu în mișcare dansând în fața casei și în curtea fiecărui membru al consiliului parohial.

În timpul marșului, căluții dansează după muzica

fanfarei, iar la opriri ei jucau într-un ritm anume

ținut doar de toboșari (pe care doar Johann Klemens

și-l mai amintește). Călușarii poartă cizme negre cu

carâmb înalt, pantaloni croiți strâmt pe picior din

postav de culoare neagră, cămașă cu broderie la gât

și închisă în față cu nasturi, haină croită din postav

de culoare neagră, peste care venea mantaua

tradițională (dalenum) croită din postav de culoare

bleumarin, încheiată la gât cu șnururi ornate de

culoare neagră și împodobită bogat cu panglici

colorate. Dalenum-ul era decorat pe margine cu

panglică lată, cu motive florale. Pe fiecare margine

verticală a mantalei sunt prinse trei rozete de circa

15 cm, iar pe mâneci sunt fixate, jur împrejur, două

panglici tot cu motive florale, situate la distanțe egale de subțioara hainei și de manșetă. Pe spate, la

nivelul taliei era fixată o panglică lată de 10 cm deasemenea cu motive florale. Deasupra acesteia,

în formă de X, erau fixate două panglici similare care poarneau de la talie și continuau până la

umeri. La talie avea două rozete înflorate și încă una în mijlocul spatelui – la intersecția panglicilor

fixate în X. Călușarii au în mâini mănuși albe, iar între picioare au câte un căluț confecționat din

lemn și împodobit cu panglici și pânze colorate care reprezintă calul alb și calul negru.

32

După căluți urmeaza toboșarii. Și ei poartă cizme negre cu carâmb

înalt, pantaloni croiți strâmt pe picior din stofă de lână de culoare

neagră, cămașă cu broderie în jurul gâtului și închisă în față cu

nasturi, haină/vestă croită din postav de culoare neagră, peste care

venea mantaua tradițională croită din postav de culoare

bleumarin, cu mâneci întoarse la încheietură și încheiată la gât cu

șnururi ornate de culoare neagră.

Toboșarii poartă pe cap o căciulă de blană împodobită cu un

buchețel de flori.

În ʼ70 conducătorul toboșarilor a fost Andrei Zikeli (în foto alăturată

în prim-plan), ceilalți fiind Mihai Schmidt, Simonis,

Bodendorfer și Marpoder.

33

După toboșari,

urmează cel mai amuzant cuplu

din alai: vânătorul (jäger - în

dialectul săsesc) interpretat înʼ70

de Yutzi Theil și tânăra femeie –

numită și boreasa de către români

(jungefrau - în dialectul săsesc)

interpretat înʼ70 de Hermann

Andreas.

Vânătorul trebuia să fie interpretat

de unul dintre cei mai mici și mai

drăguți băieți. El purta pantaloni

lungi de culoare albă, o haină

verde/kaki soldățească și un

chipiu ostășeasc.

Vânătorul mărșăluia cu o pușcă pe

umăr pe care o ține de cureaua acesteia cu o mână, iar cu cealaltă mână ține un revolver cu care din

cand în când trage câte un foc în aer.

Tânăra femeie este interpretată de unul

dintre cei mai drăguți și voinici

flăcai ce era îmbrăcat în rochia

albă de sărbătoare a saschizencelor

tinere.

Acest personaj poartă la piept într-o

plasă o ceapa mare încolțită, ține în gura

o pipă lungă, iar în mâini o casetă de

lemn în care Kappennarren pun

banii primiți datorită stegulețelor

împarțite fetelor. Din când în când

vânătorul își îmbrățișează

partenera încercând să o ridice în brațe,

chiar dacă aceasta e mult mai înaltă și

mai grea, dar face asta pentru deliciul

privitorilor de pe marginea alaiului

care se amuză copios de câte ori

încercările acestuia dau greși.

Unele surse asociază aceste două

personaje celor două anotimpuri ce se

schimbă la prima lună plină din

martie: iarna grea simbolizată de

tânăra îmbracată în alb și primăvara

simbolizată de vânător.

34

Acestui cuplu de personaje le urmează schaffer - tânărul (übergabe - în dialectul

săsesc) ce purta Lada fraternității (bruderschaftlade - în dialectul săsesc) pe care o ținea atârnată de

umărul drept cu un ștergar săsesc brodat (Handtuch). Acesta era încadrat în laterale de cei doi

Altnecht (foater-ul bătrân) ai celor două fraternități ce purtau fiecare steagul frăției -

bruderschaftsfahne, realizate în culorile sașilor: albastru – roșu ce semnificau sinceritate și

dragoste. Ambii foateri purtau costumul de sărbătoare al adulților din vecinătate pe care l-am

descris mai înainte.

În fine, mult așteptați de tinerele

săsoaice, urmau încă 2-3 tineri,

cunoscuți sub numele de fugar

(Fähnchenträger - în dialectul săsesc)

care purtau câte un toiag de circa 2 m

(fänchenzweig - în dialectul săsesc)

având o fantă de-a lungul axei pentru a

se înfige buchete de stegulețe (fänchen

- în dialectul săsesc), iar în capăt un

ghem de cânepă. Toiagul era decorat

din belșug cu bucăți de mirt

(Wintergrün - în dialectul săsesc,

Pyrola uniflora - în latină) în care erau

înfipte stegulețe trapezoidale.

Fähnchenträger purta o curea lată din

piele ca cea de port-drapel care era

prevăzută cu un cârlig în care se agăța

capătul metalic al fänchenzweig.

Aceste stegulețe erau înmânate pe parcursul marșului de către

Kappennarren săsoaicelor aflate la fereastrele caselor. Kappennarren

aveau un baston care la un capăt aveau o fantă în care se introducea

stegulețul spre a fi ridicat până la înălțimea ferestrei și în care se

introduceau bani drept răsplată pentru a se organiza cu sumele

strânse un bal, o săptămână mai târziu. Fetele confirmate care strâng

cele mai multe stegulețe sunt foarte mândre de această apreciere din

partea flăcăilor și uneori viitoarele cupluri se formează grație acesteia.

35

Aceste fänchen erau pictate de tineri sau săsoaice din vecinătăți (în ʼ70 le-a pictat

Hilda Hamlescher) pe o față cu motive florale săsești folosind vopsele de apă, iar pe cealaltă față

poezii, felicitari (Glückwünsche - în dialectul săsesc), declarații de dragoste ce sunt dedicate

prietenelor, iubitelor, surorilor.

Dedicație de pe un steguleț din 1976:

Trei îngeri ar vrea să te-nsoțească

În toată viața ta

Cei trei îngeri de care spun sunt:

Dragoste, noroc și fericire.

Dedicație de pe un steguleț din 1939:

Sub brazi, sub tei,

O să găsești o floare

Care-ți spune încet, încet,

Să nu-l uiți pe iubitul tău.

Dedicație de pe un steguleț din 1935

Dedicație de pe un steguleț din 1976:

36

fänchen – steguleț de la din 1935 cu dedicație – Glückwünsche

fänchen – steguleț de la Rösseltanz din 1937 cu dedicație – Glückwünsche

fänchen – steguleț de la Rösseltanz din 1970 fără dedicație – Glückwünsche

fänchen – steguleț de la Rösseltanz din 1976 cu dedicație – Glückwünsche

37

Rösseltanz s-a organizat după cel de-al doilea război mondial de abea în 1970, apoi

1972, după care a urmat un an de pauză, căci în 1974 nu s-a reușit organizarea, dar în 1976 Dansul

Căluților a oferit din nou o zi fericită comunității săsești saschizene. Eforturile de a continua în

1978 nu au mai fost încununate de succes, deși pregătiri sau făcut așa cum demonstrează și

stegulețul de mai sus realizat pentru ediția 1978, dar pe care nu s-a mai scris nici-o dedicație ...

Stegulețele– fänchen erau oferite tinerilor săsoaice de membrii cetei de kappeennarr

care încheia alaiul multicolor. Kappennarren (nebuni cu tichii – în traducere liberă) purtau pe cap

coifuri conice (tschako - în dialectul săsesc), înalte (între 0,5m și 1m) confecționate din textile

(carton, uneori piele) împodobite cu fâșii de stofă colorată (flietschen - în dialectul săsesc) dispuse

circular-concentric față de vârful coifului, continuându-se pe față cu măști amuzante, viu colorate și

variate ca expresivitate. Costumele lor erau asemenea unor veșminte albe (cămașă + pantalon)

dichisite cu bucăți de stofă multicoloră.

După încheierea manifestării, toți se retrag în casa foater-ului unde vor petrece până

târziu, căci foater-ul este pregătit cu bucate și vin din belșug (în ʼ70 din apreciata cramă Zikeli).

38

O săptămână mai târziu, la căderea serii, cu banii oferiți de fete în schimbul

stegulețelor primite de la cei ce le îndrăgeau, se organiza balul.

La bal (la care participau şi vârstnicii) tinerilor le erau permise doar ”dansuri

cuviincioase” – polka, vals şi le era impus să ”păstreze distanţa” faţă de partenere, în caz contrar

fiind pedepsiți de Frăția din care făceau parte.

Balul se organiza și în anul în care nu avea loc Marșul Căluților, de regulă în data de

2 februarie – sărbătoare religioasă în Biserica Evanghelică (Întâmpinarea Domnului).

... iar despre bal, săsoaicele vor povesti pe la porți

mult timp după aceea, până vor urca ... între Brazi.

39

În tradiţia săsească, vecinătăţile organizează după Miercurea Cenuşii (Aschermittwoch - în

dialectul săsesc) după care începea Postul Paştelui sărbătoarea numită Rihtog, sărbătoare care

reuneşte generaţii tinere cu generaţii vârstnice, costurile fiind suportate de vecinătate. Rihtog-ul este

o sărbătoare de alungare a iernii care se ţine obligatoriu înainte de lăsarea Postului Mare al Paştelui.

Este o sărbătoare de origine precreştină îmbinată cu elemente creştine și însemna în traducere liberă

ziua rânduielii.

Dimineața, în costum de

sărbătoare, atât femeile cât

și bărbații, mergeau la

biserică unde după slujbă și

după ce femeile și tinerii

ieșeau din biserică, bărbații

care făceau parte din

vecinătăţi, luau în dezbatere

toate conflictele din ultimul

an, stabilind măsuri/pedepse,

astfel încât să se poată intra

în Postul Paștelui fără

conflicte. După ce toate acestea luau sfârșit, toți se

îndreptau spre casele foater-ilor - unde avea loc o

petrecere cu bucate și vin oferite de conducătorii

vecinătăţilor.

Totodată, se organiza un carnaval – fasching la care participau grupuri mascate formate din tineri.

40

Capitolul VIII.

Tradiții carnavalești la Valea Viilor

După ce forfota lucrărilor de toamnă se sfârșea, roadele ajungeau la loc sigur în

hambare, iar strugurii se odihneau după chinul trecerii prin teasc în butoaie confortabile în care

urma a se liniști și limpezi vinul până la Crăciun, spre ... a se putea cinsti cum se cuvine carnavalul

săsesc: Foasnicht – în dialectul săsesc ori Cârnilegiul cum îi spuneau românii.

Odată cu trecerea toamnei, iarna își intra în drepturi, iar pregătirile de carnaval

începeau să domine preocupările sașilor din Wurmloch - Valea Viilor până în luna februarie.

41

La Valea Viilor, 2 februarie, Marientag / Sf. Maria – sărbătoare religioasă în

Biserica Evanghelică (Întâmpinarea Domnului), ziua nu începea ca zi de sărbătoare religioasă, ci

ca zi în care se schimba liderul vecinătății – foater-ul (Nachbarväter – în dialectul săsesc). După ce

se stabilea noul tată al vecinătății (Altnachbarväter – în dialectul săsesc) odată la 2 ani, i se

transmiteau acestuia toate informațiile referitoare la aceasta și apoi se făcea o petrecere. Femeile

mergeu la noua casă a vecinătății (Nachbarhaus – în dialectul săsesc) în vederea pregătirilor pentru

petrecerea (Unterhaltungsfeier – în dialectul săsesc) ce urma.

În Wurmloch/Valea Viilor existau atât vecinătăți ale flăcăilor, cât și vecinătăți ale

fetelor. Toți aceștia sărbătoreau tradiția carnavalului în luna februarie.

După desfințarea celor două grupuri de mai sus, a rămas doar carnavalul vecinătății,

care în Valea Viilor se mai numea Sittag (Ziua Moravurilor).

Momentul sărbătoririi acestui eveniment s-a schimbat odată cu trecerea timpului.

Inițial, tradiția se sărbătorea în 24 ianuarie indiferent cum cădea această dată în

calendarul religios (ca și la Saschiz), apoi el a migrat către sfârșitul de săptămână, iar în final a

ajuns să coincidă cu Rihtog-ul care, așa cum am mai arătat semnifica ziua rânduielii. Tradiția era

organizată împreună de vechiul și de noul tată al vecinătății.

Astfel luni seara, toate femeile din vecinătate se adunau la casa declarată casa

vecinătății ducând o ceapă mare, grăsime, făină, smâtână și ouă în vederea pregătirii tocanei

(Rindfleischtokana – în dialectul săsesc). Se purtau discuții despre pregătirile ce trebuiau să înceapă

astfel încât petrecerea să fie cât mai reușită. Totodată, mama vecinătății (Nachbarmüter – în

dialectul săsesc) atât Alte Nachbarmüter, cât și Junge Nachbarmüter trebuiau să facă dovada

priceperii și hărniciei lor pregătind cu ajutorul celorlalte femei din vecinătate Hanklich și Striezel,

dar și supă de gaină, friptură, tocană cu carne de vită căreia i se asocia varză murată și Rahmnockerl

Marți dimineața,

la ora 10, în costum de

sărbătoare, atât femeile

cât și bărbații, mergeau

la biserică, apoi se

reîntâlneau în curtea

vecinătății.

În ziua rânduită,

se discutau diferitele

conficte apărute între

vecini, se analiza

neîndeplinirea unora

dintre obligațiile față de

vecinatăte, căci fiecare

vecin avea datorii față

de vecin, față de

vecinătate.

Totul începea prin grija foater-ului bătrân (care se schimba la 2 ani nu prin alegeri, ci după vârstă),

prin prezentarea unui discurs formal în dialectul săsesc din Wurmloch (Wurmlocher Dialekt):

Dragi Vecini,

Vrem a-i mulțumi bunului și iubitului nostru Dumnezeu, pentru că ne-a fost alături până în

ziua de astăzi și îl rugăm să o facă în continuare, atât cât va fi voia sa.

După cum știți cu toții, în orașe, piețe și în iubita noastră comunitate, în fiecare an, are loc

... Acum, vrem să-i întrebăm pe vecini, dacă s-a întâmplat sau au auzit ceva. Aceștia trebuie să

spună ce știu, iar de nu să tacă, dar dacă se află vor fi pedepsiți. Aceste lucruri trebuie să le

știe fiecare vecin, iar apoi să ni se adreseze.

După aceea, toți membrii erau strigați pe nume și trebuiau să se prezinte.

42

Pe rând, toate vecinătățile se ridicau în picioare fiind întrebate de către foater dacă au ceva de spus

sau de reclamat iar dacă nu, să tacă pe vecie.

La această adunare se stabileau – conform statutului fiecărei vecinătăți – pedepse, amenzi și

despăgubiri, dar se dicuta și un plan de acțiune pentru anul în curs, la nivelul fiecăreia dintre cele 6

vecinătăți. Totodată, se verifica dacă liderii vecinătății și-au îndeplinit corect obligațiile ce le-au

revenit în ultimul an. După aceea ei erau eliberați din funcții și apoi aceștia scriau Hanklich pentru

ceilalți. Ceremonia se încheia cu următoarele cuvinte rostite de vechiul foater: Wot geriet wid hae

zwäschen desen faer Wongden, saul derbae bãwingden ! (Ceea ce s-a vorbit aici, între acești patru

pereți trebuie să rămână!)

Până în ʽ88/ʽ89 Rihtog-ul se realiza la nivelul fiecărei vecinătăți, apoi prin reducerea

numerică a comunității săsești s-a desfășurat în comun.

După ce toate acestea se încheiau, mergeau cu toți acasă, mâncau, după care se

reîntâneau după două ceasuri pentru pregătiri, în casa vecinătății, unde duceau vin și bucate.

Spre seară, pe la ceasurile opt începea petrecerea care era permisă doar celor căsăstoriți și ținea

până în zori. De marți seara și până miercuri tinerii confirmați vizitau în grupuri toate vecinătățile

La miezul nopții se serveau bucatele, după care se dansa până spre dimineață când, bărbații plecau

să se odihnească, iar femeile mai rămâneau să strângă masa și să facă ordine.

Apoi, miercuri, de la prânz până la ceasurile două se adunau cu toții în aceeași casă a vecinătății,

pentru a se ospăta din bucatele rămase.

După aceasta, erau prezentate diferite scenete amuzante și uneori satirice, pregătite de fiecare

comunitate datorită unui efort care dura luni de zile, căci scenariul, ca și mișcarea scenică, trebuiau

ştiute pe de rost. La aceste mascarade participau grupuri mascate formate din membrii vecinătăţilor.

Mascații din imaginea de mai sus prindeau prin ... 1941 cu clești articulați uriași copiii îndrăzneți

de pe marginea drumului, îi învârteau și îi tăvăleau prin zăpadă, spre amuzamentul tuturor

privitorilor din Valea Viilor și de ce nu, poate și al soldaților și ofițerilor coloanelor motorizate ale

Wehrmacht care au tranzitat așezarea – așa cum a fost imortalizat în fotografiile aflate în colecția

doamnei Regina Schoger.

43

După război, continuarea tradiției a fost și o formă de conservare a specificului etnic și uneori de

satirizare a societății multilateral dezvoltate ce înainta spre comunism ... căci regăsim de pildă în

1982 în uniforma împrumutată de la milițianul comunei pe epoleții căreia s-au adăugat grade

realizate din dopurile sticlelor unei mărci de bere la modă pe ... Herr Kommandant Michael Weber

vom Goisenzäpen în calitate de căpitan al Frauenregiment. Această unitate combatantă nu a

schimbat cursul vreunui război, ci doar buna dispoziție a vecinătății de pe Angdersch Sommergoss;

și a gâștelor de la care venea și denumirea de Goisenzäpen pentru locul unde acestea se zbenguiau

în zilele cu vreme frumoasă.

Scopul mascaradelor era de a distra pe toată lumea, făcându-se uneori și farse a căror poveste făcea

turul vecinătăților, mai ales că nimeni nu avea voie să se supere.

Astfel, într-un an, septuagenara

Johanna Schneider s-a trezit în casă cu un

măgar adus tocmai de la stâna dinspre

Moșna, familia Schneider constatând că

după două ceasuri de drum, măgarul obosit

s-a dus în fața televizorului fiind captivat de

... cuvântarea conducătorului mult iubit –

Nicolae Ceaușescu, pe care l-a ascultat cu

mult interes spre amuzamentul tuturor celor

prezenți: deopotrivă al celor ce aduseseră măgarul prin nămeți și al gazdelor.

Într-un alt an, vecinătatea de pe Angdersch Sommergoss a fixat pe o căruță o sobă cu

lemne pe care au făcut ore în șir clătite cu compoziția dintr-o oală de 10 l. La un moment dat au

început să le ardă, apoi au pus multă sare, apoi pe ascuns, niște ațe care se prindeau între dinții celor

ce se înfruptau din clătitele fierbinți cu poftă, declarând că sunt nemaipomenit de gustoase spre

amuzamentul general.

O altă născocire ce a rămas în memoria vecinătății este un carusel cu diametru de

4m montat pe o platformă de căruţă pe care îl învârtea unul dintre membrii vecinătăţii cu o

manivelă grație unui angrenaj fabricat de Michael Weber – strungar de meserie. Pe acest adevărat

Ringhispiel s-au montat 4-6 păpuși amuzante care au înveselit vecinătățile prin care a trecut.

44

O altă scorneală a fost cea din

imaginea alăturată în care erau prezente personaje ce

reprezentau notabilitățile comunei: Primarul, Notarul,

Gunoierul și cel însărcinat cu Pompele Funebre –

urmați de fanfară și mulți curioși cărora li se

alăturaseră mulți copii machiați pentru carnaval.

Pe lângă cei care jucau în scenete, mai

erau şi alţii care se mascau şi însoţeau alaiul spre a se

amuza colindând alături de aceștia pe străzi, după care

se retrăgeau la petrecerea mult așteptată unde

povesteau despre deghizările diferitelor trupe ad-hoc care rămăseseră secrete până miercuri ...

sau ...

45

... ori ... ca pe Iawerscht Sommergoss

Miercuri seara petrecerea continua, căci bunătățile și vinul nu se sfârșiseră încă, iar

membrii fanfarei erau neobosiți, drept pentru care și dansul ținea până târziu.

Dacă mai rămâneau bunătăți și vin, petrecerea continua și joi după-amiază, uneori și

vineri, dar de regulă se încheia joi seara după ce se aprindea un foc mare, pe un deal anume: arderea

cârnilejului – ceea ce însemna încheierea petrecerii și pregătirea pentru intrarea în Postul Paștelui.

În ʼ90 când mama vecinătăţii era tanti Hanni, deși pregătiri s-au făcut, datorită

plecărilor masive ale sașilor din ianuarie/februarie, rămânând foarte puțini sași în comunitate

tradiția a fost întreruptă ... definitiv.

46

Capitolul IX.

Perspective de conservare a tradițiilor carnavalești la Saschiz și la Valea Viilor

În vecinătățile comunelor ce fac obiectul prezentei cercetări tineri nu mai sunt

reprezentați sau dețin o pondere foarte mică, fapt datorat emigrărilor masive ale sașilor la finele

secolului XX.

În acest context reînvierea acestor tradiții pare imposibilă sau foarte greu de

reinițializat.

Totuși având în vedere inițiative similare înregistrate în ultimii ani la Agnita,

Sighișoara, Mediaș, Cristian și Chirpăr nu trebuie exclusă o astfel de posibilitate, prezenta lucrare

putându-se constitui într-o primă etapă de documentare strict necesară într-un posibil viitor astfel

de proiect.

O posibilă viitoare reluare a acestor tradiții ar trebui să se bazeze pe o comunitate

săsească activă, înfloritoare și unită – chiar dacă redusă numeric, spre a putea oferii soliditatea

necesară unui astfel de proiect.

47

Capitolul X.

Bibliografie

Indiculus superstitionum et paginarium

Origines et occasus Transylvanorum ♦ Laurentius Toppeltinus – Töppelt

Istoria din craia ungureasa ♦ Miron Costin

Bilder aus dem sächsischen Bauernleben in Siebenbürgen. Ein Beitrag zur deutschen

Culturgeschichte / Imagini din viaţa ţărănească a saşilor. O contribuţie la istoria culturii

germane. ♦ Franz Friedrich Fronius (Viena,1879).

revista "Korespondenzblatt" din anul 1900

Contribuţie asupra graiurilor săsești ♦ Prof.univ.dr. Adrian PORUCIUC

Die Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen ♦ Thomas Nägler (1979)

Geschichte der Deutschen auf dem Gebiet Rumäniens / Istoria germanilor pe teritoriul

României ♦ Thomas Nägler, C. Göllner (București, 1979)

Geschichte der siebenbürgisch-sächsischen Landwirtschaft / Istoria agriculturii la sași

transilvăneni ♦ J. Schobel, Thomas Nägler și K. Drotleff (București, 1984)

Așezarea sașilor în Tranilvania ♦ Thomas Nägler (București, Editura Kriterion, 1992);

Românii și sașii până la 1848 ♦ Thomas Nägler (1997 în limba română, 1999 în limba

germană)

Populația românească în sudul Transilvaniei și caracterul colonizării săsești în secolele XII -

XIII ♦ Thomas Nägler (în studii și articole de istorie, vol.XIII, 1969).

Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541) ♦ Ioan Aurel Pop și Thomas Nagler, (Ed.,

Centrul de Studii Transilvane 2003)

Istoria Transilvaniei, vol. II (de la 1541 până la 1711) ♦ Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler

(Cluj-Napoca, Ed., Centrul de Studii Transilvane, 2005)

The History of Transylvania, vol. I (until 1541) ♦ Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler (Cluj-

Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2005)

Die mittelalterliche Burg Tilișca nach ihrer archäologischen Erforschung, în Forschungen

zur Volks-und Landeskunde ♦ Thomas Nägler (București, 1959).

Zum Gebrauch des Ausdrucks „terra deserta” in einigen Urkunden des 12-13. Jahrhunderts /

Muzeul Brukenthal. Studii și comunicări, arheologie-istorie ♦ Thomas Nägler (1974)

Die Ansiedlung der Sachsen in Siebenbürgen und ihr Beitrag zur Entwicklung der

rumänischen Feudalgesellschaft, în: Studien zur Geschichte der deutschen Nationalität

und ihrer Verbrüderung mit der rumänischen Nation ♦ Thomas Nägler (București, 1976).

48

Capitolul XI.

Locații cu specific etnografic în Saschiz și în Valea Viilor

Pensiunea CARTREF

str. Principala, nr. 433.

comuna Saschiz

Muzeul Gătitului

contact: Anca Danţeş - tel.: 0745 981 140

Raluca Palusan - tel.: 0745.981139

e-mail: cartrefsaschiz@gmail.com

www.pensiunea-cartref.ro

Pensiunea este amenajată într-o casă săsească veche din 1909, renovată în 2008, în stilul baroc

sasesc. La renovare s-au păstrat, pe cât posibil, tâmplaria și încuietorile originale, grinzile și

elementele de construcție și arhitectură precum și o parte din mobilierul de acum 100 de ani.

49

Casa de pe Deal

rețete săsești de

gemuri și dulcețuri

Gustoase şi aromate Murăturile picante - Casa

de pe Deal sunt primul produs tradiţional

înregistrat din categoria legumelor conservate din

zona Târnava-Mare, iar "bucătarul" a fost recent

primit în familia Slow Food - categoria tineri.

Maria-Anca Dalmasso

0740 286 874

anca@saschiz.ro

Christophe Coret

0744 743 091

www.casadepedeal.com

Gem de rabarbăr

Ingrediente:

rabarbăr, zahăr

Conținut final zahăr:

49%

Greutate netă: 185 g

primul produs

tradiţional înregistrat

din categoria

legumelor conservate

din zona Târnava-

Mare

Gem de măceşe

Ingrediente :

măceşe, zahăr

Conținut final de

zahăr : 61%

Greutate netă: 210

g

Gem de gutui

Ingrediente:

Gutui, zahăr, zeama de

lamaie

Conținut final de zahăr

: 69%

Greutate netă: 215 g

Dulceata de lapte Ingrediente:

Lapte, zahăr

Greutate netă: 215

g

Gem de piersici Ingrediente:

Piersici, zahăr

Continul final de zahăr

: 74%

Greutate netă: 185g

Gem de mere cu

scorțișoară

Ingrediente:

mere, zahăr,

scorțișoară

Conținut final

zahăr: 61%

Greutate netă: 210 g

Gem de prune

Ingrediente:

prune, zahăr.

Conținut final zahăr:

65%

Greutate netă: 185 g

50

Pensiunea Hanul Cetății

str. Principala, nr. 157.

comuna Saschiz

Expoziție etno

contact: Stoichiţescu Lidia 0752 / 602 - 722

e-mail:

www.hanulcetatii.ro

Pensiunea este amenajată într-o casă săsească veche din sec. IX, renovată în sec. XXI. La renovare

s-au păstrat, pe cât posibil, tâmplaria și încuietorile originale, grinzile și elementele de construcție și

arhitectură, dar și o parte din mobilierul de acum 100 de ani.

51

52