monografia comunei saschiz

Monografia comunei Saschiz

Florentina Călugăr, coordonator, Primăria Saschiz

Colaboratori

Dr. Nicolae Teșculă, dr. Liviu Câmpeanu, prof. Alin Pora, înv. Gheorghe Mihai

MONOGRAFIA COMUNEI SASCHIZ

Saschiz, Cloașterf, Mihai Viteazu


Carte apărută cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Saschiz


Florentina Călugăr, coordonator, Primăria Saschiz

Colaboratori

Dr. Nicolae Teșculă, dr. Liviu Câmpeanu, prof. Alin Pora, înv. Gheorghe Mihai

MONOGRAFIA COMUNEI SASCHIZ

Saschiz, Cloașterf, Mihai Viteazu

Editura NICO


Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

CĂLUGĂR, FLORENTINA

“MONOGRAFIA COMUNEI SASCHIZ”/Florentina Călugăr, Târgu Mureș,

Editura NICO

I. Șoaita, Ovidiu (pref.)

II. Teșculă, dr.Nicolae

III. Câmpeanu, dr. Liviu

IV. Pora, prof. Alin

V. Mihai, înv. Ghoerghe

I.S.B.N 978-606-546-190-1

Foto coperta I : cea mai veche fotografie a Saschizului, de la 1870

Foto Copertă IV (colțul din stânga, jos):

Harta Transilvaniei LA 1532, după Johannes Honteru. Titlul original al Hărții este

“Chorographia Transylvaniae Sybemburgen” și este publicată ca anexă a lucrării lui

Johannes Honterus' –“Ausgewählte Schriften”, ed. Dr. Oskar Netolicka, Viena-Sibiu,

1898

Editura NICO

Târgu Mureș, str. Ilie Munteanu nr. 29

Apărut 2012

Copyright©Primăria comunei Saschiz și Florentina Călugăr 2012

Toate drepturile rezervate

Format A4

Tiparul executat la INTERMEDIA GROUP

Târgu Mureș, Str. Cuza Vodă nr. 57

România


1

Cuvânt înainte

Mărturia timpurilor încearcă să redea generaţiilor prezente şi viitoare prin această lucrare

trecutul strămoşilor noştri precum şi succesiunea celor mai importante evenimente care au marcat

localitatea şi ne-au dăruit Saschizul de astăzi.

Comuna Saschiz, loc binecuvântat de Dumnezeu printr-un cadru natural plin de farmec şi

multiculturalitate…generaţii trecute si prezente, indiferent de religie, au dus cu ele frumuseţea

sufletului şi a credinţei în Dumnezeu.

Oricine, din orice vreme a timpului, a simţit şi simte cu dulce nostalgie anii copilăriei, ai

adolescenţei, locul unde a văzut prima dată lumina zilei, mândria şi bucuria de a fi Saschizean.

În asentimentul concetăţenilor , mulţumim străbunilor, bunilor şi părinţilor care de-a lungul

vremurilor cu trudă şi sudoare , braţe istovite şi palme bătătorite au încununat această aşezare cu

fapte admirabile şi i-au oferit unele dintre cele mai preţioase monumente istorice ale ţării, mărturii

vii ale însemnătăţii pe care Saschizul ca şi comunitate o are în zonă şi care ne determină să fim

motivaţi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a le transmite mai departe de o aşa manieră încat

urmaşii noştri să poată povesti cu mandrie despre aceste locuri.

Mulţumesc şi felicit iniţiativa colectivului de lucru care, cu dăruire şi pricepere, a dus la

realizarea acestei monografii.

Dumnezeu să binecuvânteze aşezarea, pe locuitorii săi şi pe toţi cei ce sprijină şi au bunul

gând la Saschiz, Mihai Viteazu si Cloasterf.

Primarul comunei Saschiz,

Ovidiu Şoaita


2

VORWORT

Durch die vorliegende Arbeit wird versucht den heutigen und den künftigen Generationen die

Vergangenheit unserer Vorfahren und die wichtigsten chronologischen Ereignisse, die dieses Dorf

geprägt haben, wiederzugeben.

Keisd, ein balladischer Ort, den Gott mit einer naturreichen und zauberhaften Landschaft

gesegnet hat, ein Ort geprägt von Multikulturalität… wo mehrere Generationen verschiedener

Religionen aufeinandertreffen und die Schönheit und den Glauben an Gott mit sich bringen.

Jeder von uns spürt die Nostalgie der eigenen Kindheitsjahre und auch der Jugend und

erinnert sich an den Ort, wo er das Licht der Welt erblickte und sich mit großem Stolz, Keisder

nennen darf.

Gemeinsam mit den Mitbürgern danke ich unseren Urgroßeltern, Großeltern und Eltern, die

jahrelang mit Mühseligkeit, Schweiß und harter Arbeit diese Gemeinde aufgebaut und erhalten haben.

Durch ihre bewundernswerten Taten hat Keisd wertvolle historische Monumente und

Sehenswürdigkeiten, die wir bewundern und schätzen gelernt haben. Unsere Motivation ist es, sie

unseren Nachkommen zu hinterlassen, so dass auch diese die Chance haben, mit Stolz über diese Orte

weiterzuerzählen.

Ich danke den Mitarbeitern für ihre Arbeit, ihr Engagement und beglückwünsche sie für die

Realsierung dieser Monographie. Gott bewahre diese Gegend, ihre Bewohner und alle die, die Keisd

unterstützen und in Gedanken hier sind.

Ovidiu Soaita,

der Bürgermeister aus Keisd


3

Acknowledgements

The testimony of time is trying to give to present and future generations through this paper,the

past of our ancestors and the succession of the most important events which marked our village and

gave us Saschiz as we know it today.

Saschiz, a mioritic place, blessed by God with natural beauty,full of charm and

multiculturality…past and present generations,regardless of their beliefs,have brought with them the

beauty of their soul and the belief in God. Anyone,from any time,felt and stil feels the sweet nostalgia

of childhood adolescence,the place where he first saw the light of the day,the pride and the joy of

being from the Village of Saschiz .

With the consent of fellow citizens we thank our ancestors ,grandparents and parents during

times of hard work ,with weary hands and arms they crowned this settlement with admirable facts and

gave one of the most beautifull historical monuments of our country,living testimonials the

importance that Saschiz as a comunity has it in the area, and the motivation to do everything that we

can to keep the traditional values alive in such a way that our descendants can proudly tell about this

places.

I thank and congratulate the initiative of staff working with dedication and skill that has led to

this Monography.

God bless this place,all who live here and those who kindly think about Saschiz.

Mayor of Saschiz

Mr.Ovidiu Soaita


4

Préface

Cette oeuvre a pour vocation de raconter aux générations présentes et futures les témoignages

d'antan, le passé de nos ancêtres ainsi que la succession des évènements les plus importants qui ont

marqué ce village, et qui nous ont offert le Saschiz d'aujourd'hui.

Saschiz, est une terre de légendes, lieu béni de Dieu par son cadre naturel, plein de charme et

multiculturel... Les générations passées et présentes, quelle que soit leur religion, ont porté avec eux la

beauté de l'âme et la croyance en Dieu.

Qui, à travers le temps, n'a pas senti et ne ressent pas encore avec une douce nostalgie

ses années d'enfance ou le parfum de l'adolescence, et ne gardera à jamais dans son coeur le lieu où il

a vu pour la première fois la lumière du jour, ainsi que la fierté et la joie d'être Saschizien.

Avec le même assentiment que nos concitoyens, nous remercions nos ancêtres, nos grands-

parents et nos parents qui, pendant des années, ont effectué ce dur labeur dans la sueur, les bras

endoloris et les mains calleuses, qui ont couronné ce village par des faits admirables et ont offert

quelqu'uns des plus beaux monuments de l'histoire de notre Pays, témoignages vivants de l'importance

de Saschiz comme communauté dans la région, et qui nous motivent à faire de notre mieux pour le

transmettre, de la même manière, à nos descendants pour qu’ils puissent à leur tour raconter avec

fierté l'histoire de ce lieu.

Je remercie et félicite l'initiative du collectif qui a oeuvré sur cette monographie avec

dévouement et professionnalisme.

Dieu bénisse notre localité, ses habitants et tous ceux qui soutiennent et pensent du bien de

Saschiz

Ovidiu Soaita,

Maire de la commune de Saschiz


5

INTRODUCERE

Să scrii monografia unei commune , mai ales a uneia precum Saschizul, cu sate încărcate de

istorie şi multiculturalitate nu e lucru uşor, dar e lucru mare şi, mai ales, o mare responsabilitate . În ce

privește localităţile Saschiz și Mihai Viteazu, izvoarele, sursele ….au fost foarte multe, începand de la

arhive, biblioteci, muzee ş.a., pană la oamenii din comunitate de la care am „cules” informatii despre

tradiţii, obiceiuri, port popular; aşa au rezultat ore întregi de înregistrări audio şi video plus fotografii

care, toate împreună, ar putea face obiectul unui volum separat, dedicat tradiţiilor acestor locuri. Din

păcate însă, pentru satul Cloașterf, informaţiile păstrate în arhive sunt foarte puţine iar oameni care să

povestească despre tradiţiile și obiceiurile locale cu greu se mai găsesc în sat.

Metodologic, prima grijă a fost să ne stabilim ipotezele de lucru şi să ne eliberăm de prejudecăţi.

Istoric, faptele vorbesc; documentele scrise şi patrimoniul cultural moştenit ne sunt mărturii. Iar grija

noastră a fost să accesăm informaţiile şi să vi le transmitem într-o manieră corectă şi documentată.

Tradiţia orală, informaţia vie şi spontană oferită de conversaţia firească , pe care am invocat-o în

relatarea mai multor aspecte legate îndeosebi de viaţa de zi cu zi a saschizenilor, sperăm să fie pentru

cititori o provocare aşa cum a fost şi mai este pentru noi. Pe de altă parte, acolo unde nici documentele din

arhive si nici traditia orală nu au putut „susţine” o informaţie pană la momentul publicării, am ales să nu

o reproducem, din motive lesne de înţeles şi care ţin în primul rând de etică, toleranţă şi de respect.

Pentru că simpla constatare a lui „ce este” nu va fi niciodată satisfăcătoare , iar mintea noastră

aleargă după înţelegerea măcar a lui „cum”, dacă nu a lui „de ce”, ne face să credem că „Monografia

comunei Saschiz este una din cărţile care obligă la a fi reeditată atunci când „de ce-urile” din noi îşi vor

găsi răspunsuri. Până atunci, pe măsură ce vom descoperi noi informaţii care nu se regăsesc aici, acestea

vor fi publicate în Vatra Saschizană la rubrica “Povești saschizene” .

Realizarea monografiei întregii comune Saschiz a obligaţie morală pe care ne-am asumat-o

imediat după ce, în noiembrie 2011, lansam monografia satului Saschiz. Mulţumim domnului primar

Şoaita Ovidiu şi Consiliului Local Saschiz pentru că au susţinut realizarea acestei lucrări, mulţumim și

colectivului de lucru : Dr. Nicolae Tesculă, dr. Liviu Cîmpeanu, prof. Alin Pora, d-lui învăţător Mihai

Gheorghe și Florentinei Călugăr-Primăria Saschiz.

Mulţumirile noastre se îndreaptă, de asemeni, către colaboratorii care au ajutat la traducerile din

limba germană şi în limbile germană, franceză şi engleză, precum şi celor care ne-au oferit informaţii

pentru capitolele „personalităţi locale” şi „folclor muzical” : d-na Floarea Băjan, d-na prof. Sechel

Celita, Diana Şoaita, Anca Dalmasso, Christophe Coret , Ana-Maria Movileanu , Alice Burje şi Carmen

Burje ş.a.

Saschizenilor care ne-au primit în casele lor şi ne-au împărtăşit informaţii , cântece, amintiri şi

fotografii vechi preţioase, de asemeni le mulţumim. Numele lor le veţi regăsi în capitolele despre portul

popular românesc şi săsesc, tradiţii şi obiceiuri locale.

Lectură plăcută tuturor!


6

CAPITOLUL I

Aşezarea geografică

Prof. Alin Pora

Din punct de vedere administrativ teritorial, comuna Saschiz este situată în sud-estul judeţului

Mureș, pe străvechile meleaguri ce au constituit vatra şi leagănul de zămislire a poporului român:

Transilvania.

Comuna Saschiz este străbătuta de paralela 46’12’ latitudine nordică şi de meridianul 24’58’

longitudine estică, ceea ce, din punct de vedere al aşezării geografice, înseamnă centrul ţării1(Pl 1).

Privită în ansamblu, comuna face parte din Podişul Târnavelor, fiind situată în estul Podişului

Hârtibaciului, o subunitate a primului. În sens mai restrâns, Saschizul se încadrează într-o zonă de

culoar aflată în estul Podişului Vânători, la rândul său o subunitate a Podişului Hârtibaciului, adică la

contactul cu Subcarpaţii interni ai Transilvaniei. Saschizul se “ desfăşoară” de-a lungul Văii Scroafa,

care străbate satul de la sud spre nord vărsandu-se în Târnava Mare2. Comuna Saschiz se învecinează

cu comuna Vânători, în sud-vest- comuna Apold, iar în sud-est cu comuna Bunești (judeţul Brașov)

Între aceste limite este cuprinsă o suprafaţă totală de 9120 ha, din care 9816 ha reprezintă

extravilanul, iar 145 ha intravilan localitatea Saschiz, 27 ha intravilan sat Cloasterf, 32 de ha intravilan

sat Mihai Viteazu intravilanul. Cu aceste “dimensiuni”, Saschiz intră în categoria localităţilor rurale

mari, chiar dacă deţine doar 1,51 % din întregul judeţ, în care predomină satele mici şi foarte mici.

Saschizul este străbătut de drumul naţional DN 13, tronson din şoseaua europeană E60

(Bucureşti-Braşov-Sighişoara-Târgu Mureş-Oradea-Borş spre Europa Centrală). Satul- reședinţă a

comunei este situate la 22 km distanţă de Sighişoara (cea mai apropiată legăturî cu magistrala

feroviară) şi 266 km - nord de Bucureşti.

Înca din cele mai vechi timpuri, regiunea în care se află şi Saschizul a avut o poziţie favorabilă

din punct de vedere economic, fiind situată la adăpostul arcului carpatic, în apropierea cursului

Târnavei Mari, dispunând de bogăţii ale solului (păduri, păşuni, fâneţe) şi ale subsolului (gaz metan şi

argilă) ceea ce explică şi aria de umanizare timpurie de aici, pusă în evidenţă de vestigii preistorice

cum ar fi: Cetatea Uriaşilor “Hubnenburg” şi basilica romanică peste care s-a construit (se presupune)

ulterior biserica evanghelică fortificată. Importante vestigii istorice se afla și în satele apatinatoare

comunei Saschiz cum ar fi Castelul Haller din localitatea Mihai Viteazu și Biserica evanghelica

fortificata din Cloașterf.

1 Primăria Saschiz, Broşură aniversara Saschiz 700, 2009

2 Mulţumim profesorului Gârlea Petru, pentru ca ne-a pus la dispozitie o lucrare de unde am selectat câteva

informaţii referitoare la aşezarea geografica a localitaţii Saschiz


7

CAPITOLUL II

Vestigii istorice aflate pe teritoriul comunei Saschiz Prof. Alin Pora

După cum arată sondajele arheologice efectuate de specialiştii în domeniu, începute în jurul

anilor 1950 şi continuate mai târziu, putem afirma că istoria acestor asezari începe încă din “preistorie”

.În împrejurimile comunei au fost atestate aşezări din cele mai vechi epoci istorice, mai precis

din epoca bronzului , iar aceste urme ale civilizaţiei le putem observa în nordul comunei, în locul

numit CETATEA URIAŞILOR sau în interiorul cetăţii de ţărăneşti. Prin acest loc se presupune că ar

fi trecut populaţiile nomade în drumul lor spre Câmpia Panonică (Ungaria de azi). Istoricii susţin că pe

locul actualei cetăţi ar fi existat o altă cetate mai veche cu val de pământ şi palisade (sistem de aparare

folosit în epoci mai vechi)3.

Un alt eveniment care a schimbat cursul istoriei comunei este colonizarea populaţiilor

germanice aduse de regii maghiari Geza aII-lea şi Andrei aII-lea pentru a-şi întări stăpânirea maghiară

în zonă. Colonizarea a fost făcută în secolul al XII-lea-în jurul anilor 1150-1200, când în zona centrală

a comunei au fost aşezaţi saşi (populaţie germanică)4. De la venirea saşilor, statutul zonei se va

schimba în bine. În această zonă, în jurul anilor 1200, a fost instalat “Scaunul Keisd “de care

aparţineau 7 sate din jurul comunei Saschiz, pentru o scurtă perioadă de timp, acesta fiind centrul de

putere al întregii zone. Acest lucru este demonstrat şi de vastul sistem de fortificaţii care s-a păstrat .

Dintre aceste vestigii, mărturii vii ale trecutului glorios, putem menţiona: Biserica fortificată , Turnul

cu Ceas şi nu în ultimul rând Cetatea ţărănească. Aceasta din urmă a fost denumită şi Cetatea celor 7

sate: construcţia sa a început în jurul anilor 134 7, o inscripţie de pe zidul de vest al cetăţii indicând că

acesta ar fi fost anul de începere a lucrărilor. Vastul sistem de de fortificaţie este compus din: curtea

intrării <<zwingerul>> şi incinta principală cu cele 7 turnuri, dintre care unele erau locuite. Foarte

important de menţionat este că unul dintre turnuri era denumit turnul şcolii, ceea ce ne arată interesul

populaţiei locale pentru educaţie. În incinta cetăţii se mai găseau un heleşteu şi o fântână adâncă de 50

m , despre care legenda spune că ar avea legături printr-un tunel subteran cu biserica fortificată5.

În jurul anilor 1493 (invazia tătară) a început construcţia Bisericii Fortificate, aşezate pe un

platou din centrul comunei. Atestarea bisericii este dovedită şi de Ordinul pe care principele

Tranisilvaniei l-a dat la vremea respectivă, prin care poruncea jujilor saschizeni să aresteze pe oricine

se opunea plăţii tributului pentru ridicarea bisericii închinate Sfântului Ştefan. Biserica Fortificată este

construită în stilul gotic tardiv, fiind ridicată de locuitorii din Saschiz împreună cu cele 7 sate afiliate şi

3 Ibidem

4 Ibidem

5 Marcu Daniela, ,” Cetatea Saschiz.Note istorice si arheologice”, în Materiale şi cercetări arheologice, seria

noua VI, 2010 ,p. 186


8

cu ajutor acordat de Scaunul Sibiului în trei rânduri pentru construirea acestui monument impresionant.

Biserica este ridicată pe temelia unei basilici (biserici) romane din care au rămas până în prezent unele

urme. Construcţia bisericii fortificate a început în 1493 şi s-a încheiat la 15256.

Turnul Bisericii este o parte a sistemului defensiv, formând împreună cu zidul înconjurător un

sistem de fortificaţie greu de trecut. Modelul Turnului din Saschiz este aproape identic cu Turnul din

Sighişoara. Dacă privim atent putem observa găurile din partea superioară, folosite pentru a ataca

populaţiile de năvălitori. Important este şi ceasul din turn, dar şi statueta numită popular BOGDAN

care, la fiecare sfert de oră, producea câte o bătaie de ceas de avertizare.

Cetatea Uriaşilor, Huhnenburg

Aşezare preistorică numită Cetatea Uriaşilor sau denumirea în limba germană: Huhnenburg.

Punct situat la 4 km nord de comuna Saschiz, într-o zonă de păşunat numită popular Volsoc,

Cetatea domină spaţiul din jurul ei şi are o formă circulară.Vârful Cetăţii Uriaşilor, un platou înalt de

681,5m epistolar are diametrul de 60 m.

La 150 m mai jos de vârf, Cetatea Uriaşilor este înconjurată de o terasă bine păstrată pe laturile

de sud-vest şi nord-vest7. Această Cetate a fost cercetată de o echipă de arheologi din Cluj în anul

1949. Aceştia, facând mai multe sondaje în zonă , au deschis trei mari secţiuni : A: 40m x 1m în partea

estică, B: 12m x 1m pe panta estică şi C: 18 m x1m în panta nord-estică8.

Din aceste sondaje au ieşit fragmente de ceramică de tip Coţofeni, un tip de ceramică specific

anilor 2500 îHr.-1800 îHr, care se găseşte în interiorul primelor cetăţi locuite de pe teritoriul comunei.

Ceramica de acest tip a fost găsită în mai multe zone ale ţării, dar şi pe teritoriul judeţului Mureş:

Albeşti , Rupea (jud. Braşov), Sighişoara, Bratei (jud.Sibiu), Silvaşi ( jud. Hunedoara) şi în alte multe

locuri din ţară şi străinătate.

În urma acestor descoperiri , Cetatea Uriaşilor este datată în jurul anilor 2500 îHr.-1800 îHr.

Sondajele au dovedit că aşezarea în această zonă a contribuit la apărarea locuitorilor din interiorul

cetăţii împotriva invadatorilor şi a intemperiilor vremii. În sprijinul apărării cetăţii exista şi un aşa

numit "val de pământ" specific aşezărilor din neoliticul dezvoltat9.

Este important de ştiut că imaginea de altădată a comunei nu mai corespunde cu cea actuală. În

trecut, vatra comunei era acoperită de apă şi înclinăm să credem că Cetatea Uriaşilor a fost prima

aşezare din această zonă. La efectuarea săpăturilor din 1949 au participat şi oameni din comună care

mai trăiesc şi astăzi.

În trecut exista în folclorul popular credinţa că uriaşii care locuiau pe vremuri în Cetatea

Uriaşilor aşteptau un semn de necredinţă din partea oamenilor pentru a ieşi din nou în lume. Pentru a

6 Revista Transilvania, 1960, p.60

7 Informație Erman Johann

8 Lazar V. , Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Targu Mureş, 1995, p 206

9 Ibidem


9

se feri de răzbunarea lor, localnicii au adunat de pe coastele dealurilor pietrele rotunde pe care uriaşii

le-ar fi putut arunca peste ei şi înşirat cuminţi, la porţile caselor lor10

. Tot legenda spune că uriaşii dacă

prindeau un om pe câmp, împreună cu boii, îi luau în sorţ si se jucau cu el11

.

Cetatea Ţarănească

La puţin timp după ce “s-au aşezat”, coloniştii saşi au început să construiască cetatea

ţărănească de refugiu, pe locul unei fortificaţii neolitice (palisade, val de pământ, locuinţe adâncite şi

semi-adâncite şi de suprafaţă). Cetatea a adăpostit, în vreme de pericol şi războaie, locuitori din

Saschiz, Archita, Criţ, Cloaşterf, Daia şi Adamsdorf (un sat mic, care a dispărut în timp, situat între

Saschiz şi Daia), Diavaldia şi Abzen (sate mici, dispărute, între Saschiz şi Cloaşterf nu departe de locul

unde astăzi se înalţă uscătoria de hamei a fostului I.A.S. Saschiz)12

.

În această zonă favorabilă vieţuirii, pe o vatră locuită aproape fără întrerupere de-a lungul

veacurilor, în Evul Mediu a fost întemeiată localitatea Saschiz. În mod tradiţional se consideră că

această întemeiere se datorează secuilor, o populaţie războinică aşezată de Regatul maghiar la graniţele

sale temporare, pe măsura extinderii spre linia Carpaţilor în cursul secolului al XI-lea13

. O astfel de

evoluţie nu a fost însă confirmată prin descoperiri arheologice realizate în vatra actuală a satului, ea

rămânând în stadiul actual al cercetărilor o ipoteză de lucru.

În contextul general al colonizării sudului Transilvaniei de către regalitatea maghiară, o

comunitate de hospites a fost aşezată la Saschiz în ultima parte a secolului al XII-lea sau la începutul

secolului al XIII-lea. O parte dintre secui au fost deplasaţi spre nord-est, întemeind scaunul Kezdi, alţii

par să fi rămas pe loc. Istoricii iau în calcul o posibilitatea convietuirii celor două populaţii pe

parcursul câtorva decenii, până după mijlocul secolului al XIII-lea, când ultimul grup de secui a plecat

spre scaunul Arieş14

. Amprenta acestei locuiri mixte nu se regăseşte însă în structura localităţii care

păstrează un caracter specific săsesc15

. În stadiul actual al cercetărilor, pentru a ţine cont de ipotezele

de lucru formulate atât de istorici şi de arheologi, este de luat în considerare posibilitatea existenţei a

două nuclee de locuire, cel secuiesc fiind absorbit în timp16

.(Pl.2)

Coloniştii au construit o primă biserică parohială în stil romanic, foarte probabil o basilică, din

care se mai păstrează elemente de pietrărie profilată şi ruinele unui osuar de formă circulară, și despre

care nu ştim dacă a fost o clădire de sine stătătoare sau o criptă subterană. Aceste construcţii au fost

probabil edificate în jurul anului 1200 şi au parcurs o etapă de renovare în stil gotic în jurul anului

1400.

10

Informaţie obţinută de la Radu Emillia 11

Informatie Călugăr Nicolaie 12

Informaţie obţinută de la dl. Johann Schaaser, Broșura: Saschiz 700 de ani, 2009 13

Informatie obținută de la Teodor Vaidasigan 14

Dana Marcu Op. Cit. ,p. 186 15

Ibidem 16

Ibidem


10

În organizarea comunităţii au avut loc transformări importante în ultimul deceniu al secolului al

XV-lea, odată cu deschiderea şantierului bisericii actuale -construcţie impunătoare, realizată în stil

gotic târziu, concepută nu numai pentru serviciul religios, ci şi ca o fortificaţie care poate oferi

locuitorilor un adăpost rapid în caz de pericol. În tipologia bisericilor fortificate din Transilvania,

biserica din Saschiz este considerată cap de serie pentru edificiile care pot face faţă independent unui

atac, cunoscute sub denumirea de biserici-reduit17

.

Aproximativ în aceeaşi perioadă a fost construită o cetate de refugiu în afara localităţii, în

partea de nord-vest a acesteia. Literatura de specialitate indică deseori ca termen post quem pentru

iniţierea şantierului anul 134718

, dar abia din 1470 deţinem o informaţie concretă, conform căreia

ansamblul se afla, la acea dată, în construcţie. În mod tradiţional se consideră că pentru realizarea

cetăţii s-au asociat şapte sate, dimensiunile ei depăşind posibilităţile materiale ale unei singure

comunităţi.

Cetatea din Saschiz este deseori menţionată în lucrările de istorie precum şi în “istoria artei”

referitoare la Transilvania, dar nici unul dintre autori nu s-a ocupat în mod deosebit cu descrierea şi

cercetarea ruinelor19

. Virgil Vătăşianu atribuie cetatea sfârşitului secolului XIV sau primei jumătăţi a

veacului următor, considerând însă că forma actuală este „opera prefacerilor" ulterioare, opinie

preluată ulterior şi de alţi autori20

.

Descrierea cetăţii medievale

Cetatea a fost construită pe un versant stâncos aflat în imediata apropiere a localităţii, în partea

de nord-vest a acesteia, pe dealul care ulterior a fost numit Dealul Cetăţii (Burgberg). Locul se bucură

de o poziţie strategică privilegiată, rămânând împrejurimile şi asigurând o vizibilitate perfectă asupra

principalelor căi de acces şi totodată spre văile laterale. Pe trei laturi este delimitat de pante extrem de

abrupte, singurul acces posibil fiind dinspre localitate, uşor controlabil şi conferind astfel celor din

interior un grad ridicat de siguranţă21

.

Tipologic, ansamblul face parte din categoria cetăţilor de refugiu prin care comunităţile şi-au

creat un adăpost sigur, relativ apropiat şi uşor de apărat în cazul unui pericol direct. În general

comunităţile săseşti au rezolvat această necesitate prin construirea unor incinte fortificate în jurul

bisericilor parohiale22

.

17

Ibidem 18

Ibidem 19

Mulțumiri stimatei doamne dr. Dana Marcu Istrate, care ne-a pus la dispoziţie studiile privind cercetările arheologice

desfăşuratte la cetatea Saschiz şi la biserica fortificată Saschiz 20

Ibidem 21

V. Vătăşeanu, Istoria artei feudale în Ţarile Române, I, Bucureşti, 1959, p. 598 – 599. 22

Descrierea amanunţită a ansamblului si sinteza bibliografiei la: D. Marcu, Op. cit., p. 187.


11

Cetatea de refugiu din Saschiz are o formă poligonală neregulată, impusă de configuraţia

terenului, un platou cu dimensiunile de 90 m pe axa lungă, respectiv 52 m lăţime. Acest platou a fost

înconjurat cu un zid de incintă prevăzut iniţial cu trei turnuri:

- turnul de poartă

- turnul şcolii pe latura de sud

- turnul voievodal pe latura de nord.

Ulterior, extremităţile de nord-est şi sud-est au fost consolidate prin construirea altor două turnuri:

- turnul preotului

- muniţiei.

De asemenea, zona intrării a fost reorganizată prin crearea unui mic zwinger, delimitat spre sud

de un al şaselea turn, cel de pază. Într-o a treia etapă cetatea a fost extinsă spre est printr-o incintă

secundară23

.

Cetatea a fost construită din bolovani de piatră de diferite dimensiuni şi fragmente de cărămidă

folosite mai ales pentru egalizare, liantul fiind un mortar friabil, din nisip cu mici bulgări de var.

Zidurile au înălţimi de până la 10 m şi grosimi ce pot ajunge la bază până la 2 m. Zidul de incintă a

fost prevăzut cu guri de tragere şi cu un drum de strajă suspendat pe console din lemn, care asigura

totodată legătura dintre turnuri.

De asemenea, pe laturile de nord şi parţial pe cea de sud au existat şi alte clădiri, probabil un fel

de cămări în care se puteau adăposti locuitorii în caz de pericol, dacă erau siliţi să rămână în cetate o

perioadă mai lungă. Urmele acestor încăperi sunt parţial vizibile, iar unele detalii au fost evidenţiate

prin cercetările arheologice. În partea mediană a incintei se păstrează ruinele unei construcţii

dreptunghiulare formată din două încăperi, cu axul pe direcţia est-vest, considerată a fi fost capela

cetăţii24

. În partea vestică a incintei sunt vizibile şi urmele unei fântâni cu o adâncime estimată de 80 m

săpată în masivul stâncos până aproape de baza acestuia, care asigura necesarul de apă asediaţilor.

Starea actuală

În prima parte a secolului XX cetatea se păstra în stare bună, fiind încă folosită de comunitate

cu ocazia unor evenimente locale. Odată ajungerea la putere a comunistilor cetatea a fost abandonată

şi s-a degradat în mod constant în ultimele decenii, astfel că la data realizării cercetărilor ce fac

obiectul acestui studiu se afla într-o stare de ruină 25

. Toate acoperişurile erau prăbuşite, turnurile erau

parţial îngropate în moloz, pe creasta zidurilor crescuse vegetaţie, iar tumul de poartă era încoronat cu

un arbust. Turnurile păstrau integral elevaţia, cu excepţia celui de pază din care rămăsese un singur

perete, minele celorlalţi fiind abia vizibile printre buruieni. Cea de-a doua incintă dispăruse complet,

23

Ibidem, p.188. 24

Ibidem. 25

Ibidem.


12

doar câteva urme de ziduri amintind de clădirea mai mare ce se afla pe latura de sud a acesteia, numită

casa pazei26

.

De asemenea, aşa numita capelă din mijlocul incintei principale era într-o stare de ruină pe cale

de dispariţie, întreaga curte era înecată în vegetaţie, numeroşi copaci şi arbuşti făcând zona

impracticabilă şi componentele cetăţii inaccesibile. Campania arheologică din anul 2000 a debutat, de

altfel, cu defrişarea incintei principale27

.

Cercetările arheologice

Începând din anul 1999, au fost iniţiate proiecte de restaurare pentru unele componente ale

cetăţii, sub coordonarea arh. Gabriel Lambescu. În acest context a fost posibilă şi realizarea unei

cercetări arheologice parţiale. În acel an, investigaţiile s-au concentrat pe turnul preotului, plasat în

colţul de nord-est al incintei şi aflat, la momentul respectiv, în cel pericolul cel mai mare de prăbuşire.

Ulterior s-a întocmit un proiect de cercetare completă a incintei, din care s-a desfăşurat doar o primă

etapă în anul 2000 , proiectarea fiind apoi întreruptă.

În cea de-a doua campanie au fost cercetate acele componente aflate în relaţie directă cu

întocmirea unei expertize, respectiv 13 suprafeţe a căror amplasare a fost stabilită. Cercetarea s-a

concentrat pe turnurile cetăţii, iar un şanţ magistral a fost trasat pe mijlocul curţii, între zidul de incintă

şi ruinele capelei28

.

Principalele obiective urmărite au fost stabilirea caracteristicilor tehnice ale monumentului

(talpa fundaţiilor, structura zidăriilor, etape de construcţie), identificarea unei matrice stratigrafice pe

baza căreia să poată fi descrisă evoluţia nivelului de călcare şi descărcarea terenului de sarcină istorică.

Stratigrafia generală a complexului

Configuraţia naturală a zonei este un lut galben ce alternează cu lentile de balast şi nisip, pe un

miez stâncos deseori vizibil la suprafaţă.Săpăturile arheologice au pus în evidenţă faptul că acest

platou a cunoscut o intensă locuire pre-istorică, urmele mai multor complexe din neolitic şi epoca

bronzului fiind evidenţiate prin cercetări: gropi de provizii, umie de vetre, locuinţe îngropate şi o mare

cantitate de material ceramic, între care menţionăm ceramica pictată de o deosebită frumuseţe

aparţinând culturii Petreşti. Şantierul medieval a debutat prin nivelarea terenului în pantă, deranjând

astfel complexele preistorice şi deplasând materialul arheologic spre marginile platoului, în special

spre sud şi vest, acolo unde acesta a fost descoperit din abundenţă. Materialul de construcţie pare să fi

provenit, cel puţin parţial, din apropiere: nisipul necesar amestecului de mortar a fost luat chiar din

zona centrală, constructorii urmărind filoanele de balast fin şi nisip, fapt ce a dat terenului un aspect

vălurit.

26

Ibidem 27

Ibidem. 28

Ibidem.


13

Configuraţia astfel rezultată nu a fost de natură să deranjeze, având în vedere caracterul

sezonier al fortificaţiei. Cele mai vechi monede datează de la începutul secolului al XV-lea şi au fost

descoperite într-un strat de pământ negru cu pigment de cărbune, mortar şi rare fragmente ceramice, în

colţul de nord-est al incintei. În stadiul actual al cercetărilor considerăm că acestea pot fi puse în relaţie

cu operaţiunile pregătitoare pentru deschiderea şantierului medieval29

.

Zidul de incintă

Incinta principală a cetăţii Saschiz a fost construită din piatră de râu, rar observându-se

fragmente de cărămidă, folosită mai ales la muchii sau pentru anumite egalizări şi reparaţii. Partea

superioară a zidurilor, elevaţia, păstrează un parament îngrijit, deşi nu a fost construită în asize,

pietrele fiind în general neregulate. Zidul are la nivelul fundaţiei o grosime de 1,70-2 m, dar se

subţiază pe verticală printr-o retragere importantă la nivelul drumului de strajă. La limita superioară

incinta păstrează o grosime medie de

1 m.

În elevaţia zidului de incintă, se observă unele inegalităţi (în apropierea turnului de poartă),

rosturi sau muchiile zidite ale unor mici retrageri (în special între turnurile voievodal şi cel al

muniţiei). Pe ansamblu, zidăria este uniformă şi nu suntem în situaţia de a vedea în aceste nereguli

etape diferite de construcţie sau reparaţii majore, ci mai degrabă scurte întreruperi ale şantierului sau

consecinţe ale adaptării la un teren foarte inegal desigur, nu excludem eventuale reparaţii majore, dar

urmele acestora nu sunt evidente30

.

În general, compoziţia peretelui urmează linia pantei, care în mod evident nu a suferit

transformări importante din perioada construcţiei până în prezent. Acest lucru este vizibil mai ales

între turnurile voievodal şi cel al muniţiei, unde atât drumul de strajă cât şi gurile de tragere urmează o

linie ascendentă. În aceeaşi zonă, partea superioară a zidurilor păstrează porţiuni importante de

tencuială.

Din construcţie a fost prevăzută amenajarea unui drum de strajă sprijinit pe un parapet de

zidărie cu grosimi variabile şi pe o podină din lemn în consolă. De la acest nivel erau accesate

numeroase guri de tragere care se deschid spre exterior, asigurând supravegherea completă a

împrejurimilor. Acelaşi element de fortificare asigura accesul în turnuri la nivelul al doilea sau al

treilea al acestora, precum şi legătura dintre turnuri. Drumul de strajă era accesibil din curte printr-un

mic culoar boltit semicilindric, aflat între turnul de poartă şi zidul de incintă, dispus într-un unghi

îngust extrem de uşor de protejat31

.

Gurile de tragere nu prezintă o anumită regulă de dispunere . Acestea au forme şi chiar

dimensiuni variate, cu greu evidenţiindu-se două identice. Golurile au fost rezervate în zidărie, partea

29

Ibidem 30

Ibidem 31

Ibidem, p.190.


14

superioară fiind asigurată printr-un buiandrug din materiale diverse: lespezi de piatră, grinzi şi scânduri

de lemn.

În segmentul dintre turnul muniţiei şi turnul voievodal, gurile de tragere au fost construite într-

o primă etapă ca nişte ferestre, cu laturile paralele. Partea dinspre exterior a fost apoi înzidită şi s-a

lăsat o deschidere în formă de gaură de cheie întoarsă sau o fantă verticală. Probabil meşterii nu au

reuşit să creeze o astfel de formă în toată grosimea peretelui şi atunci au recurs la o formulă mai

simplă. Gaura de cheie prezintă şi ea multe variante, uneori seamănă mai degrabă cu un triunghi cu

vârful în sus. Pe latura de sud, între turnurile şcolii şi cel al muniţiei deschiderile par uniforme din

interior, dar îşi modifică forma în grosimea peretelui, astfel încât două devin dreptunghiulare foarte

înguste, iar celelalte două rămân cu o deschidere pătrată destul de largă.

Pe latura de nord a incintei, se observă guri de tragere pătrate care se îngustează mult spre

exterior; toate au fost consolidate la partea superioară prin lespezi de piatră.

Biserica fortificată ”Sfântul Ștefan”

În 1494, localitatea Saschiz (Keisd) a primit de la provincia Sibiu, membră a celor Sapte

scaune săseşti, suma de 50 de guldeni, apoi în 1497 suma de 25 guldeni. În 1521 încă 16 guldeni şi, în

sfarşit, în 1525 alţi 15 guldeni, contribuţie pentru construirea Bisericii fortificate. Bisericii Sf. Ştefan i-

a fost atribuit în perioada 1503-1507, dreptul de acordare a indulgenţelor. Indulgenţele erau acordate

contra-cost de Biserica Catolică exact în perioada 1503-1507, epoce ce a premers Reformei

protestante32

. (Pl. 3)

În anul 1677 a fost supraînălţat turnul principal de un maistru constructor tirolez, care a luat ca

model Turnul cu Ceas din Sighişoara. În aprilie 1714, un incendiu devastator a distrus cea mai mare

parte a clădirilor din Saschiz, topind – la propriu -şi cele trei clopote ale turnului cu ceas.

În afară de biserica fortificată Sf. Ştefan, în Saschiz mai existau alte şase biserici, motiv pentru

care localitatea mai era cunoscută sub denumirea neoficială de Siebenkirchen (şapte biserici). Mai

există astăzi urme a patru din ele.

Biserica evanghelică Sf. Ştefan dispune de un etaj fortificat suprapus peste navă şi cor, precum

şi de un drum de strajă scos în consoăa deasupra arcurilor masive. Din exterior, edificiul apare ca un

bastion, cu arcuri impuăatoare construite deasupra uriaşilor contraforţi de piatră şi caramidă, elemente

caracteristice tuturor monumentelor gotice. Frumuseţea arhitecturală se îmbină însă cu destinaţia

defensivă a Bisericii fortificate, în spatele arcurilor fiind încă vizibile fantele gurilor de aruncare33

.

Datorită distanţei considerabile dintre vatra satului şi colina pe care a fost construită Cetatea

32

Transilvania, 1980, p.67 33

Ibidem


15

ţărănească, în decursul timpului Biserica fortificată a devenit principalul loc de refugiu al sătenilor. Pe

locul unde altă dată se afla o basilică romanică, s-a ridicat în 1493 o mare biserică fortificată34

.

Biserica masivă, construită din piatră de carieră, în stil gotic, este de tip sală, întarită cu 22 de

contraforturi. Sala este foarte lată şi lungă, iar corul este închis pe trei laturi. În 1496 a fost terminat

corul bisericii, iar în 1525 toate lucrările au fost terminate. Biserica evanghelică fortificată din Saschiz

face parte din patrimoniul mondial UNESCO din anul 1999. Ultimele lucrări de restaurare s-au

încheiat în 2011.

Scurtă descriere a monumentului

Biserica dedicată Sfântului Ştefan a fost construită în stil gotic târziu, originalitatea ei fiind dată

de proiectul arhitectural care a inclus de la început componentele necesare unei duble funcţiuni,

biserică şi în acelaşi timp foritificaţie care poate asigura refugiul şi apărarea eficientă a locuitorilor în

cazul unui pericol neaşteptat. Biserica din Saschiz a devenit astfel modelul unei întregi serii de

biserici fortificate din sudul Transilvaniei, cunoscute sub denumirea de biserici reduit35

.

Biserica este alcătuită dintr-o sală de dimensiuni mari (41 × 4 m), un cor alungit încheiat cu o

absidă poligonală şi o sacristie pe partea de nord, alipită corului şi supraetajată, astfel încât din exterior

are aspectul unui mic turn (Pl. 6). Faţadele sunt ritmate prin contraforturi cu retrageri tripartite, iar

accesul se realizează în navă pe laturile de vest, nord şi sud, prin portaluri prevăzute cu ancadramente

din piatră. Într-o etapă mult mai târzie, în secolul al XIX-lea, aceste intrări au fost protejate prin

porticuri36

.

Corul şi nava au aceeaşi înălţime, fiind uniform suprapuse de un etaj de apărare ieşit în consolă

şi sprijinit pe arcade de zidărie descărcate pe contraforturi. Parapetul acestui etaj, construit din

cărămidă, este prevăzut cu 40 de ferestre de tragere pătrate, iar în spatele arcadelor se deschid guri de

aruncare. Sacristia este şi ea inclusă în acest sistem de apărare dezvoltat sub şarpanta înaltă învelită cu

ţiglă.

Spaţiile interioare sunt acoperite cu bolţi semicilindrice cu reţea de nervuri din teracotă. Bolta

corului a fost refăcută în 1878-1879, primind un aspect baroc, iar cea a navei a suferit modificări în

aceeaşi perioadă, dar în ambele cazuri se păstrează suficiente elemente pentru o reconstituire teoretică

a formelor originale, care au inclus elemente de pietrărie sculptată cu un decor diversificat (Pl. 2) 37

.

Nava şi corul sunt despărţite de un arc de triumf sprijinit pe pilaştri decroşaţi spre interior şi

încheiat la partea superioară în arc frânt. Construit din bolţari de piatră şi articulat de cornişe decorate,

arcul triumfal pare să păstreze forma originală, fiind singurul element care marchează segmentarea

spaţiului interior al bisericii. Nivelul de călcare din navă şi cor pare să se fi situat în toate epocile la

34

Transilvania, 1980, p.68 35

D. Marcu, ”Biserica evanghelica din Saschiz,jud. Mureş”. Materiale şi cercetări arheologice, seria noua

VII,anul 2011, p.116 36

Ibidem 37

Ibidem


16

aceeaşi cotă. Corul este luminat prin ferestre înalte, bipartite, cu muluri în stil gotic, unele dintre ele

păstrând ochiurile din sticlă originale, montate în rame din plumb. Absida este dominată de un altar

masiv, realizat în 1735, conform unei inscripţii pictate pe spatele tăbliilor38

.

Pe peretele nordic se păstrează acoperişul unui monumental tabernacol gotic, aparţinând unei

serii datate în jurul anului 1500, aceleiaşi epoci aparţinându-i şi piciorul unei cristelniţe din gresie. În

cor se păstrează de asemenea trei pietre de mormânt inscipţionate, datate în 1572, 1631 şi 1650,

dislocate din amplasamentele lor originale odată cu refacerea interiorului în secolul al XVIII-lea, cel

mai probabil în legătură cu edificarea masivei mese a altarului. Mai multe fragmente de pietre profilate

aparţinând secolelor XII-XVI s-au păstrat mereu în spatele altarului, pe baza lor fiind speculată

existenţa primei biserici a comunităţii săseşti, probabil o bazilică, pe acelaşi amplasamen39

. Se

păstrează de asemenea mai multe piese din lemn care pot fi legate de dotarea iniţială a interiorului -

două strane din lemn în cor, dulăpiorul din zidul sudic al sacristiei (ambele databile în jurul anului

1500), respectiv uşa sacristiei din 157840

.

Nava a suportat mai multe redimensionări ale spaţiului interior începând din secolul al XVIII-

lea, mai întâi prin construirea tribunei în care a fost instalată orga, în 1778. Apoi au fost construite în

mai multe etape tribune perimetrale din lemn, prima cea de pe latura sudică în 1788, apoi în 1824 cea

de pe latura nordică.

Şantierul de construire a bisericii Sf. Ştefan a fost deschis în anul 1493 şi pare să fi evoluat

rapid deoarece în 1496 corul era deja înălţat, conform unei inscripţii ce a fost citită pe latura de nord-

est, pe parapetul drumului de strajă. Începând chiar din 1493, locuitorii Saschizului primesc mai multe

scutiri de impozite din partea autorităţilor, pentru a-şi putea concentra eforturile la construirea bisericii.

Ultima scutire de acest fel datează din 1525 şi în principiu această dată poate fi legată de închiderea

şantierului, dar în stadiul actual al cercetărilor nu putem detalia modul în care au fost eşalonate

lucrările pe parcursul acestui interval.

Cercetările de parament efectuate în cursul restaurării au arătat faptul că etajul de apărare a fost

construit în două etape, mai întâi cel de deasupra corului şi apoi cel de deasupra navei şi sacristiei.

Infrastructura bisericii a fost realizată însă într-o singură etapă, astfel că putem interpreta aceste

informaţii în sensul că în anul 1496 corul era apropiat de final, în vreme ce nava şi sacristia se aflau în

stadii mai puţin evoluate. Între 1496 şi 1525 au fost presupuse astfel lucrări de finisare la nivelul

etajului de apărare şi acoperişului şi foarte probabil realizarea elementelor de pietrărie şi a

mobilierului41

.

38

Ibidem 39

Ibidem 40

Ibidem 41

Ibidem


17

De asemenea, este foarte probabil ca în această perioadă să fi fost construit turnul aflat pe

latura de nord a bisericii, la o distanţă de cca 10 m, şi o presupusă incintă fortificată din care nu s-au

păstrat urme.

Pilonul arcului de triumf de pe partea nordică, cercetat în S.4/2010, este ţesut cu zidăria

corului. Talpa fundaţiei se află însă la o adâncime mai mică (- 1,56 m), iar limita superioară a acesteia

este marcată printr-un decroş lat de 0,14 m la - 0,34 m. Caracteristicile tehnice şi de construcţie sunt

aceleaşi cu cele din fundaţia corului.

Colţul de S-V al corului, în zona scărilor de acces în amvon (datat 1709), a fost cercetat prin

S.5/201042

. Fundaţia scării, amplasată la 0,60 m distanţă faţă de peretele corului, este superficială, din

piatră şi cărămidă, cu talpa la - 0,36 - 0,26 m. Stâlpul pentru balustrada acestei scări a fost fixat într-o

groapă adâncită în groapa M.31.

Zona de trecere spre absida altarului a fost cercetată prin secţiunile S.1/2010 şi S.2/2010. S-a

constatat că într-o primă etapă de funcţionare cele două spaţii aveau acelaşi nivel de călcare. Într-o

epocă pe care nu o putem preciza, absida a fost evidenţiată prin creşterea nivelului de călcare cu cca

0,40 m, prin adăugarea unei umpluturi prăfoase şi delimitarea spaţiului cu ajutorul unui parapet. Peste

parapet a fost aşezată o structură din lemn de stejar cu o lungime totală de 8,42 m şi 0,17 × 0,215 m în

secţiune, alcătuită din două elemente principale43

.

1. O bârnă refolosită din stejar masiv cu o lungime de 7,11 m, aşezată la o distanţă de 0,14 m

de zidul de sud şi 1,20 m de la cel de nord. Pe aceasta sunt vizibile urmele celor doi stâlpi care

susţineau balustradele scărilor de acces din cor în altar; două orificii în axul bârnei (6 cm diametru, 2

cm adâncime) al căror rost nu îl putem preciza; un placaj pe planul orizontal cu o scândură de stejar

(3,5 cm grosime) care acoperă până la limita zidului de sud un „decroş” cioplit în corpul grindei pentru

o îmbinare care ţinea de destinaţia ei iniţială44

.

2. Un fragment de bârnă din stejar şi ea refolosită, care pe o lungime de 1,20 m prelungeşte

grinda principală până la zidul de nord. O destinaţie anterioară a acesteia este dovedită de profilaturile

vizibile în plan orizontal şi vertical.

Diferenţa de nivel relativ mare a impus realizarea unor trepte de acces, amplasate în imediata

apropiere a pereţilor de nord şi de sud, prevăzute cu câte o balustradă din lemn. Astfel, la limita dintre

cele două spaţii au fost ridicate două scurte ziduri de cărămidă cu o lungime de 1,2 m la nord (în S.1.)

şi 1,10 la sud (în S.2), pe de o parte, menite a sprijini lemnăria în care au fost fixaţi baluştrii aferenţi

scărilor de acces din cor în altar, pe de altă parte, pentru a susţine umplutura necesară urcării nivelului

de călcare în altar. La capetelor celor două ziduri, perpendicular pe axul lor, au fost alăturate alte două

scurte structuri din cărămidă zidită ce au constituit suportul scărilor de acces. În zona S.1/ 2010,

42

Ibidem 43

Ibidem 44

Ibidem


18

parapetul este adosat zidăriei N-S iar în partea opusă, în S.2/2010, acesta se află la o distanţă de 0,30 m

către nord. Fără fundaţie, talpa tuturor celor patru ziduri se găseşte la - 0,18 - 0,16 m, pe strat45

.

Baluştrii (de formă circulară şi diametrul de cca 12 cm) pentru mâna curentă a scării au fost

parţial sprijiniţi şi fixaţi în bârna de stejar, parţial îngropaţi (aproximativ 0,30 m) în umplutura de sub

aceasta. Diferenţa este că, dacă la nord balustrul a fost fixat lângă zidul parapetului către interior, la

sud el se găseşte către exterior, între parapetul scărilor şi zidul de susţinere. Dimensiunile cărămizilor

din zidăriile menţionate sunt: L. 30 cm, l. 13 cm, h. 4,5 cm. Între parapete straturile continue (1-5) sunt

întrerupe doar de gropile baluştrilor.

Pe de altă parte, cele două ziduri care susţin bârna din stejar prezintă urme de tencuială care nu

coboară mai jos de cota 0, adică foarte aproape de cota ultimului nivel de călcare, reprezentat de

podina din lemn.

3. Absida altarului a fost cercetată printr-o singură săpătură, amplasată la sud de masa altarului,

prin hazard poziţionată exact peste o criptă din secolul al XVII-lea, ceea ce a limitat drastic cercetarea

arheologică. În partea de nord zidul criptei este lipit de masa şi scările altarului, iar spre sud distanţa

dintre latura exterioară a acesteia şi zidul corului este de cca 0,40 m, spaţiu care nu a permis decât o

adâncire superficială (Pl. 8)46

.

Stratigrafia

Duşumeaua din scânduri a fost aşezată într-un strat de nisip galben, partea superioară aflându-

se la + 0,44 m. Sub acesta se află o depunere consistent de pământ negru-cenuşiu, care acoperă

deopotrivă ruina criptei. Urmează apoi, pe de o parte, umplutura criptei, pe de altă parte, straturile

aflate între zidul criptei şi cel al absidei altarului , atât cât au putut fi ele identificate47

.

Stratul 1, un pământ cenuşiu puternic pigmentat, tasat, cu partea superioară în jurul cotei 0,

pare să fie legat de construirea criptei. Limita lui superioară corespunde cu baza celei mai vechi

tencuieli identificate în absidă, astfel încât putem identifica la această cotă un nivel de călcare cert în

acest compartment al bisericii. Celelalte trei depuneri observate până la - 0,30 m (straturile 2-4) conţin

în diferite proporţii mortar şi chiar fragmente de cărămidă, fiind fără îndoială ulterioare construirii

corului. Fără să avem elemente sigure pentru datare, putem presupune că aceste straturi au fost depuse

pe suprafaţă în timpul sau imediat după încheierea construcţiei, cu scopul stabilirii unui anumit nivel

de călcare48

.

Cercetarea arheologică a bisericii

Cercetarea arheologică a bisericii evanghelice din Saschiz s-a realizat în trei etape, în paralel cu

desfăşurarea procedurilor de restaurare a clădirii. În anii 1999-2000, cercetările au demarat deodată cu

45

Ibidem 46

Ibidem 47


VII,anul 2011, 168 48

Ibidem


19

proiectul de restaurare, fiind investigat exteriorul bisericii, respectiv interiorul şi exteriorul turnului.

Cercetarea interiorului bisericii s-a realizat în toamna anului 2010, când şantierul de restaurare ajuns la

final a creat condiţiile necesare desfacerii pardoselii şi evacuării umpluturii. Se înţelege din acest

context că săpătura arheologică a fost subordonată rigorilor restaurării, amploarea acesteia fiind

limitată la rezolvarea unor probleme de ordin tehnic privind caracteristicile şi stabilitatea construcţiei,

etapele de construcţie, evoluţia nivelului de călcare. Dimensiunile şi poziţia săpăturilor au fost stabilite

împreună cu proiectantul general49

.

Structuri construite

Biserica actuală din Saschiz (nava, corul şi sacristia) a fost construită într-o singură etapă, iar în

toate punctele investigate fundaţiile sunt ţesute. Proiectul de construcţie a inclus de asemenea şi

contraforturile, doar porticurile fiind adăugate ulterior. Fundaţiile au fost realizate din bolovani de

piatră de dimensiuni mari şi mici, înecaţi într-un mortar nisipos extrem de friabil; foarte rar apar şi

fragmente de cărămidă

Sacristia a fost cercetată doar în exterior, pe latura de vest printr-o casetă, S.4, prelungită

ulterior spre nord prin S.4a. S-a constatat că talpa fundaţiei laturii de vest a sacristiei oscilează între -

0,74 m în apropierea corului şi - 1,96 m la limita dinspre nord a acestei laturi. Adâncimea superficială

dinspre cor a fost determinată de existenţa unui strat de balast natural, foarte dur, la limita superioară a

căruia s-a oprit şanţul de fundare. În aceeaşi zonă, fundaţia corului este şi ea neregulată, adaptându-se

la configuraţia naturală a terenului. Zidurile celor două compartimente ale bisericii sunt ţesute, ele

fiind construite în aceeaşi etapă50

.

Osuar. În secţiunea 4 au fost surprinse urmele unei construcţii superficial adosată sacristiei

(foarte probabil şi corului); a fost dezvelită parţial latura de nord a acesteia, aflată la o distanţă de 2,60

-2,70 m faţă de latura nordică a corului. Zidul are o lăţime de 0,50 - 0,60 m partea superioară, apare

imediat sub stratul vegetal, iar talpa fundaţiei se află la - 0,40 m, în stratul de umplutură a mor-

mintelor medievale (aici stratul 4).

Edificarea acestei părţi a clădirii poate fi pusă în relaţie cu depunerile ce conţin mult mortar şi

fragmente de cărămidă (straturile 5 şi 8), aflate aproximativ la nivelul fundaţiei şi suprapuse direct de

un strat consistent de oseminte umane depozitate dezordonat (stratul 9). Acesta din urmă a fost

identificat pe cea mai mare parte a suprafeţei investigate şi constituie principalul argument pentru a

considera această construcţie ca având destinaţia de osuar. Pentru stabilirea limitelor cronologice nu

deţinem indicii certe51

. Faptul că umplutura mormintelor este mult mai curată în această zonă permite

presupunerea că prelungirea sacristiei spre vest a avut loc la un interval destul de scurt după

49

Ibidem 50

Ibidem 51

Ibidem


20

construirea bisericii. Ruina este acoperită cu stratul 2, pe această bază putem avansa ipoteza că deja era

demolată atunci când a fost construit porticul de vest.

Porticul de vest a fost cercetat prin S.12, trasată pe latura de sud a clădirii, astfel încât să

surprindă şi intersecţia cu peretele vestic al bisericii. Săpătura a pornit de la un nivel de călcare situat

la - 0,86 - 1,04 m. Talpa fundaţiei porticului a fost identificată la - 2,42 m. Zidăria este destul de

regulată, din piatră de dimensiuni medii aşezată în asize, rar folosindu-se fragmente de cărămidă.

Şanţul de fundare a fost săpat în cea mai mare parte într-un pământ de umplutură (gropile mormintelor

medievale), ceea ce explică marginile neregulate ale acestuia52

.

Porticul de sud a fost cercetat pe latura vestică prin S.11, săpătura pornind de la un nivel de

călcare situat la - 0,30 m. Talpa fundaţiei a fost cercetată la - 1,06 m, la limita dintre pământul de

umplutură (gropi de morminte) şi solul viu (lut galben). Nivelul de construcţie al acestei etape s-a aflat

probabil între - 0,60 - 0,70 m, marcat printr-un strat de piatră şi mortar; rezultă de aici că adâncimea

reală a fundaţiei a fost de numai 0,30 - 0,40 m. Remarcăm faptul că zidăria este regulată, cu profilul

aproape vertical, fără decor53

.

Porticul de nord a fost cercetat în S.3, săpătura pornind de la un nivel de călcare situat la -

0,18 m. Talpa fundaţiei se află la - 1,38 m, la limita dintre pământul de umplutură (gropi de morminte)

şi solul viu (lut galben), şi aproape la acelaşi nivel cu talpa fundaţiei bisericii în acest punct. Nivelul de

construcţie s-a aflat probabil în jurul cotei de - 0,44 m, marcat printr-un uşor decroş, care poate fi

corelat cu stratul 2. Rezultă că adâncimea reală a fundaţiei a fost de aproximativ 1 m. Remarcăm

faptul că acesta este cel mai bine construit dintre cele trei porticuri ale bisericii, zidăria subterană

prezentând asize regulate din piatră de dimensiuni medii ce alternează cu şape regulate de mortar54

.

Relatările arheologului

Biserica evanghelică din Saschiz a fost construită pe un platou scund, de formă neregulată, cu o

zonă mai înaltă aproximativ în partea centrală a navei actuale. Diferenţa de nivel era mai accentuată

spre vest, unde terenul cade abrupt spre valea Pârâului Scroafei, şi mai atenuată spre est. Această

configuraţie corespunde în linii mari celei actuale, piaţa centrală a localităţii fiind plasată într-un fel de

căldare, ale cărei margini urcă lin spre est şi nord, înregistrând însă căderi accentuate spre sud şi vest.

Pe acest teren neregulat a fost amplasată biserica, fără ca suprafaţa să fie în prealabil uniformizată.

Şanţurile de fundare s-au adâncit într-un strat de lut galben cu inserţii maronii foarte dure, în unele

segmente aproape pietrificat. Acestea au avut în general o adâncime de 1,30 m, cu variaţii determinate

de structura rigidă a solului, cele mai accentuate surprinse în zona sacristiei55

.

52Ibidem 53

Ibidem 54


VII,anul 2011 55

Ibidem


21

Infrastructura zidită a bisericii este regulată, construită din piatră de râu şi gresie nisipoasă

locală, de dimensiuni variabile, cu folosirea unei cantităţi mari de mortar din var şi nisip, relativ friabil.

Profilul fundaţiilor este neregulat, mai ales văzut din exterior.

Cercetarea arheologică a stabilit că biserica formată din navă, cor alungit încheiat cu absidă

pentagonală şi sacristie pe latura de nord, a fost construită într-o singură etapă, inclusiv contraforturile

fiind prevăzute în proiectul iniţial. Primul nivel de călcare amenajat în interior a fost o pardoseală din

cărămidă cu dimensiunile 36 × 18 cm, identificată în navă la - 0,40 m. În cor s-a evidenţiat faptul că,

după construirea fundaţiilor, suprafaţa a fost nivelată, nivelul de călcare fiind uniformizat în jurul cotei

de - 0,20 m, printr-un strat lutos ce trebuie să fi făcut parte din structura unei prime pardoseli. Primul

nivel de călcare în absida altarului este propus ipotetic în jurul cotei 0, corespunzând cu limita

inferioară a unui strat vechi de tencuială. Nivelul de călcare dinaintea restaurării se afla în navă şi cor

la - 0,10 m (medie), iar în absida altarului la + 0,46 m56

.

În jurul bisericii s-a dezvoltat un cimitir din care au fost cercetate peste 30 de morminte.

Necropola este rarefiată, iar suprapunerile sugerează existenţa unor locuri de înmormântare familiale.

Nu au fost sesizate înmormântări anterioare bisericii, deci înhumările au debutat cel mai devreme

conco-mitent cu deschiderea şantierului de construcţii, în jurul anului 1500. După cum se cunoaşte

aceste cimitire s-au închis însă spre mijlocul sec. XVI, după instaurarea Reformei a cărei adoptare la

Saschiz este acceptată pentru anul 154522. Faptul că cimitirul nu este foarte dens se explică aşadar

prin durata limitată de funcţionare, pe care o putem estima cu destulă siguranţă la prima jumătate a

secolului al XVI-lea. Fac excepţie înmormântările din interior, rezervate de obicei membrilor marcanţi

ai comunităţii şi îndeosebi preoţilor şi familiilor acestora, care au continuat şi după închiderea

cimitrului exterior57

.

Deşi săpăturile au fost relativ restrânse, putem concluziona că nu a existat un lăcaş de cult mai

vechi pe acelaşi amplasament. Niciun fel de vestigii care să poată fi legate de o astfel de etapă nu au

fost identificate, prin vestigii înţelegând ruine, depuneri stratigrafice, cimitir aferent sau artefacte care

să poată documenta o astfel de prezenţă. Această situaţie a părut destul de evidentă şi după săpăturile

din anii 1999-2000, stratigrafia deosebit de simplă sugerând faptul că ne aflăm în faţa unei singure

etape de construcţie 23, dar totuşi abia acum poate fi considerată o certitudine. Literatura de

specialitate mai veche a susţinut constant o astfel de evoluţie, în care vechea biserică a comunităţii

săseşti, probabil o bazilică din secolul al XII-lea, a fost suprapusă mai mult sau mai puţin direct de

biserica sală fortificată de la sfârşitul secolului al XV-lea58

.

După cum am mai spus, o astfel de teorie a fost susţinută de prezenţa unui mic lapidariu în

interiorul bisericii, de refolosirea unor pietre profilate în clădirea gotică, şi desigur de faptul că în mod

firesc lucrurile au evoluat în acest fel în majoritatea comunităţilor săseşti din sudul Transilvaniei, între

56

Ibidem 57

Ibidem 58

Ibidem


22

bisericile din diferite etape conservându-se o continuitate spaţială. La Saschiz, realităţile constatate

arheologic nu confirmă însă un astfel de scenariu, fiind evident faptul că biserica romanică a funcţionat

pe un alt amplasament, împreună cu cimitirul aferent, rămas probabil până la Reformă cimitir principal

al comunităţii59

.

Cea determinat abandonarea acestei biserici şi construirea celei noi în altă parte, este o

întrebare care rămâne deschisă cercetărilor viitoare. Răspunsul nu poate fi în orice caz unul banal,

deoarece nu este vorba despre simpla poziţionare a unei clădiri într-un loc mai favorabil (mai larg, mai

bine apărat natural, mai luminat etc.), ci despre transferul real al nucleului comunităţii. Această

afirmaţie se întemeiază pe constatarea că biserica gotică se află de fapt în piaţa centrală a localităţii,

având în imediata vecinătate clădiri reprezentative precum şcoala veche, casa parohială, sala comună

sau primăria. Topografia actuală a localităţii este considerată însă ca fiind medievală şi tipică pentru

coloniştii saşi, astfel încât această situaţie nu se poate datora decât unor începuturi mai puţin

convenţionale, determinate de prezenţa în apropiere a unei ale comunităţi.

Biserica evanghelică fortificată Sf. Nikolai din satul Cloașterf

Dupa cum izvoarele mentionează, localitatea este prezentă in jurul secolului XIII odată cu

venirea sașilor. Satul Cloașterf cunoaște de-a lungul timpului mai multe denumiri. Pentru prima dată

este atestat sub numele de Villa Nikolai și alături de Criţ și Meșendorf făcea parte din Abaţia Cârţa60

,

pentru ca, mai târziu, în jurul anului 1500 să facă parte din scaunul Sighișoarei. Totuși denumirea cea

mai cunoscută este denumirea germană de Cloașterf care se folosește până în prezent. (Pl. 4)

Analizând din punct de vedere geographic, localitatea se află în apropiere de drumul european

E60 (2kilometri) la nord, pe drumul comunale DC 53, învecinându-s cu satele Mihai Viteazu și Daia.

Satul Cloașterf face parte din teritoriul administrativ al comunei Saschiz având o suprafaţă în intravilan

egala cu 32 ha. Comunitatea mai sus amintită se mândrește din anul 1353 cu Biserica Evanghelică

fortificată care poartă hramul Sfântului Nicolae. Biserica este construită într-un ansamblu de o

deosebită splendoare. Din vechea biserică s-a păstrat până astăzi doar cristelnţa, restul edificiului fiind

distrus.

Ansamblul conţine:

- Biserica fortificată

- Zidul de incintă

- Turnurile de apărare

- Locuinţa preotului

59

Ibidem 60

Gernot Nussbächer, Aus der ältesten Geschichte von Klosdorf, în idem, Aus Urkunden und Chroniken, vol.

VIII, p. 33 (în continuare: G. Nussbächer, Klosdorf...).


23

Se pare că numele localitătii provine de la hramul bisericii Sf. Nicolae. Dupa cum aminteam

mai sus, vechea biserică este distrusă iar intre anii 1521- 1524 se va ridica întregul ansamblu ce

dăinuie cu străjnicie și astăzi. Biserica fortificată din Cloașterf este un monument istoric de categoria

A, cu deosebită importanţă pentru comuna Saschiz61

.

Construcţia bisericii evanghelice a fost terminată în anul 1524, mărturie a acestui lucru fiind

inscripţia aflată pe unul din pereţii edificiului: “1524 a fost terminată construcţia prin mine Stephan

Ungar , zidar din Sighișoara”62

.( Pl. 6). Se pare că această inscripţie este cea mai veche și singura

cunoscută care conţine numele complet a unui meșter din Transilvania63

.

Ansamblul fortificat al bisericii evanghelice se numără printre cele mai omogene din

Transilvania fiind opera cunoscută a unei singure perioade de construcţie.

Biserica evanghelica a fost construită ca o biserică de tip hală, având nava acoperită cu o boltă

stelată cu nervuri, corul fiind la aceeași înalţime. Contraforturile ce sprijină la exterior zidurile sunt

închise în partea superioara cu arce plate ce ascund gurile de tun, deasupra lor sunt pozitionate

multiple abajururi. Pe latura nordică a corului se află sacristia boltită cu arce semicilindrice dispuse pe

orizontală.

Intrarea în edificiu se face prin porticulul de vest încheiat în arc plat pe consolă. De observat

este faptul că porticulul a fost prevăzut cu o hersă (grătar cu glisare verticala) , contraforturile ce

flanchează intrarea având aspectul unor piloni masivi și preponderent alipiţi laturii de vest. În

interiorul bisericii se află barbacanele de lemn din sec. XVI-XVII.

La fel ca în majoritatea bisericilor evanghelice se regăsesc strane și bănci destinate enoriașilor.

La etaj se află stranele pentu tineret. Pe strane se pot observa picturi, care din punctul meu de vedere

sunt picturi fanteziste. (Pl.7).

În anul 1716 pictorul Andreas Hermann din Sibiu realizează un altar în stil baroc. Deasupra

altarului se află orga care datează din 1832.(Pl. 8) Conform tradiţiei în bisericile evangelice întâlnim

placa cu numele sătenilor decedati în lupte, în cazul de faţă, în cele doua războaie mondiale.

O scară duce deasupra bolţii bisericii de unde poate fi observată șarpanta de susţinere a

acoperișului , “o adevărată ţesătură de bârne groase”. Corul și sala sunt acoperite de un nivel de

apărare.

Odata cu biserica se ridică și incinta patrulateră cu turnuri la fiecare colţ acoperite în interior

pentru a nu oferi dușmanilor prilejul de a incendia sau distruge ansamblul. Intrarea se face prin partea

sudică in vecinătatea turnului.

Între anii 1916- 1919 în colţul de sud al incintei se construieste paracliserul si turnul Clopotniţa.

Pîna la plecarea sașilor, satul era denumit și “Mica Vienă”.

61

Ibidem 62

Tradusă de dr. Liviu Câmpean 63

Hermann Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 394


24

În localitate au existat mai multe bresle dar cea mai importantă dintre ele a fost breasla

pălărierilor. O vorbă spunea “că în șurile cloșterfenilor puteai întoarce tractorul cu remorcă”. Ceea ce

denotă că, comunitatea era una destul de înstărită și cu foarte multe proprietăti.

Castelul Haller din Mihai Viteazu

După cum și numele precizează, castelul a fost una din reședinţele importantei familii

nobiliare Haller. Castelul Haller din Mihai Viteazu, se afla chiar la intarea în localitate. Date istorice

nu am putut găsi foarte multe dar se presupune că acest castel datează din secolul XVI. Din relatările

unor localnici se pare ca locuinţa a fost folosită ca reședinţă de vară. (Pl. 9)

După cel de-al doilea război mondial acesta a fost naţionalizat şi pană in 1989, aici a funcţionat

sediul C.A.P.-ului. Un fermier din localitate a cumpărat după revoluţie întreaga proprietate, fără să ştie

la acea ora adevarata sa valoare.

Despre Castelul Haller arhivele pastreaza prea putine date, aflam insa informatiile din relatarile

unor localnici precum Moș Culiţă : Bunicul meu nu mi-a povestit prea multe despre grofi. Aceştia nu

stăteau tot anul aici, iar cand veneau, nu prea ieşeau in lume. Din cate imi amintesc, aveau mai multe

domenii, iar aici veneau cand vroiau linişte. De asta nici nu aveau mai multe slugi... Asta era casa

bătranei baronese, mama lui Gabor”. (n.r. Gabor Haller)

“Era doar o poveste ce mi-o zicea moşul mereu. Odată, au venit nişte talhari, să fure de la

conac. Noroc că era el aici, că atunci grofoaia era singură. I-a alungat vitejeşte”.

“Dar şi grofii au fost generoşi cu el. Altfel crezi că mai stăteam eu in casa asta, in curte de

castel?“

Din relatările localnicilor reiese că grofii foloseau castelul ca resedinta pentru recreere și

veneau aici mai ales vara cu diferite ocazii. Din nefericire măreţia castelului s-a pierdut odată cu

negura timpului, iar în prezent nu a rămas decat o ruină care te întâmpină la intrarea în localitate


25

CAPITOLUL III

Saschizul în Evul Mediu Dr. Cîmpeanu Liviu

1. Saschizul

1.1. Considerente generale. Numele localităţii.

Satul Saschiz, care dă numele unei comune în judeţul Mureş, situată la poalele unor dealuri

împădurite din sud-estul Posişului Târnavelor, la confluenţa dintre pârâiele Saschizului şi Flosa64

, a

fost întemeiat în evul mediu de către coloniştii germani, chemaţi de regii Ungariei începând cu

mijlocul secolului al XII-lea65

.

Aşezarea, subordonată scaunului săsesc Sighişoara, este atesată abia la începutul secolului al

XIV-lea sub denumirea de Kizd sau Kyzd, apoi cu variaţiuni cum ar fi Kezd, Kyzdy, Zaazkezd sau (cu

grafie maghiară) Szasz Kezd sau chiar Kysch sau Kyszch. Forma românească, Saschiz, este o preluare

a formei maghiare Szasz Kezd şi s-ar traduce literal Kezdul Săsesc66

.

Din păcate, pentru Saschiz, ca dealtfel pentru toate aşezările rurale şi urbane din Transilvania,

nu s-a păstrat un „document de fondare” sau ceva asemănător care să vorbească despre actul de

întemeiere în sine, a aşezării. Singurul lucru ce se poate afla din sursele istorice este că, aşa cum am

arătat mai sus, la începutul secolului al XIV-lea (1308) localitatea fiinţa deja. Una dintre legile Istoriei

arată că orice lucru, aşezare sau fenomen, în general, atestat la o dată de sursele istorice, exista cu cel

puţin o jumătate de veac înaintea primei atestări. Aşadar dacă, potrivit acestei legi, Saschizul este

atestat la începutul secolului al XIV-lea, el trebuie să fi existat cel puţin la 1250, dacă nu mai devreme.

În acest sens există indicii istorice dar nu dovezi sau surse isorice.

Pentru a putea desluşi începuturile aşezării şi pentru a înţelege procesul de întemeiere a

aşezărilor săseşti în general şi a Saschizului în particular este nevoie de o privire de ansamblu asupra

colonizării germanilor în Transilvania şi asupra organizării lor administrativ-juridice, care se poate

urmări din secolul al XIII-lea.

1.2. Date despre colonizarea saşilor în Transilvania şi organizarea lor administrativ-juridică.

Problema colonizării germanilor în Transilvania a fost analizată foarte limpede şi pertinent de

către profesorul Thomas Nägler în 197867

. Sintetizând, putem reţine faptul că aşezarea saşilor în

Transilvania s-a încadrat într-un fenomen istoric general de colonizare a Estului Europei cu populaţie

64

Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Buc.,ur 2002, p.1072 sub voce. 65

Despre colonizarea germană rămâne fundamentală lucrarea lui Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania,

Bucureşti, 1981 (în continuare: Aşezarea saşilor…). Mai nou, vezi lucrarea de sinteză a lui Konrad G. Gündisch şi

Mathias Beer Siebenbürgen und die siebenbürger Sachsen, München, 2005, p. 27-47. 66

Coriolan Suciu, Dicţionar Istoric al Localităţilor din Transilvania, vol.II, Bucureşti, [1968], p. 98 sub voce; Misch

Orend, Zur Heimatfrage der Siebenbürger Sachsen. Vergleichung der siebenbürgisch-deutschen Ortsnamen mit denen des übrigen deutschen Sprachgebietes, în: Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, vol.

XLIII/1926, Tom 2-3, p. 277 (în continuare M. Orend, Ortsnamen); Ernst Wagner, Historisch-Satistisches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Köln-Viena, 1977, p. 360 (în continuare E. Wagner, Ortsnamenbuch...) 67

Thomas Nägler, Die Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen, Bucureşti, 1979 (în continuare: Die Ansiedlung...) şi

trad. rom. deja citată: Thomas Nägler, Aşezarea saşilor...


26

germană, provenită în principal din zona renană, fenomen iniţiat de monarhii tinerelor regate ale

Europei de Est (Boemia, Polonia, Ungaria) dar şi de diferiţi mari seniori sau episcopi din acele

regate68

. Din păcate, procesul de colonizare a Ungariei este cel mai puţin cunoscut, datorită lipsei de

izvoare istorice, unele pierdute încă din evul mediu69

. Aşadar, nu se cunoaşte nici modul în care s-a

desfăşurat colonizarea şi nici data exactă a acesteia. Este cert însă că un rol capital în procesul de

colonizare l-au avut greavii saşi70

, de la numele cărora se trag denumirile unor aşezări ale coloniştilor

germani: villa Hermanni (Sibiu, de la greavul-locator Hermann), villa Humperti (Guşteriţa sau, în

germană Hammersdorf, de la greavul-locator Humpert), villa Epponis (Turnişor sau, în germană,

Neppendorf), villa Heldwini (Cisnădie sau, în germană, Heltau, de la greavul-locator Heldwin)

ş.a.m.d.71

. Prin intermediul acestor greavi, provenind din nobilimea mică, războinică a Impeiului

Roman de Naţiune Germană, regii Ungariei îi recrutau pe coloniştii germani. Tot greavii însoţeau

diferitele grupuri de colonişti şi se îngrijeau de aşezarea lor pe pământul crăiesc (fundus regius),

devenind astfel locatores. Potrivit lui Thomas Nägler, este posibil ca greavul unei aşezări, în calitatea

lui de locator să fie însoţit, în mai multe rânduri, mai multe grupuri de colonişti între „patria de baştină

şi Transilvania”72

. Cert este că după colonizare greavii au îndeplinit în noile aşezări funcţii juridice şi

au prestat regalităţii servicii militare în schimbul cărora au primit bunuri imobile cu drept ereditar. S-

au format asfel adevărate familii nobiliare care au dăinuit până în prima jumătate a sec. al XVI-lea.

Revenind la problema colonizării73

, istoriografia săsească şi germană a reţinut ca perioadă a

colonizării săseşti domnia regelui arpadian Geza al II-lea. Nu s-a ajuns încă la un consens asupra

anului de început al procesului de colonizare, K. G. Gündisch a propus însă anii 1141, 1147 sau 1158,

ani în care regele Geza al II-lea se afla în relaţii diplomatice bune cu Imperiul Roman de Naţiune

Germană, ceea ce ar fi favorizat mutări de populaţie dinspre spaţiul germanic spre spaţiul maghiar74

.

Dincolo de aceste ipoteze, Diploma Andreană de la 1224, care stabileşte principalele privilegii şi

obligaţii ale coloniştilor germani din jurul Sibiului, nu vorbeşte decât despre oaspeţii teutoni75

, chemaţi

68

Ibidem, p. 53-93, un amplu capitol dedicat acestei teme, unde este tratată şi istoriografia problemei. 69

Martyn Rady, Nobility, Land and Service in Medieval Hungary, Londra, 2000, p. 9: După înfrângerea de la

Mohacs regina Maria, soţia defunctului rege Ludovic al II-lea, a încercat să salveze arhivele regale din Buda,

acuma ameninţată de turci. Arhivele au fost încărcate pe barje care urmau să le ducă la Viena, dar la 12 mile în

amonte de Buda barjele s-au scufundat şi astfel arhiva a fost pierdută. 70

Liviu Cîmpeanu, Greavii, nobilimea germană din Transilvania medievală, în Alt-Schaessburg, Nr. 3/2010, p.

33-42, cu bibliografia problemei. 71

Thomas Nägler, op. cit., p. 159-161; Konrad Gündisch, Mathias Beer, Siebenbürgen ..., p. 34-35; Konrad

Gündisch, Das Patriziat siebenbürgischer Städte im Mittelalter, Köln-Weimar-Wien, 1993, p. 107-108, 109,

117 (în continuare: Das Patriziat...) . 72

Thomas Nägler, op. cit., p. 159-160. 73

Liviu Cîmpeanu, De la comitat la scaun principal. Evoluţia administrativ-juridică a Sibiului şi a provinciei

aferente în Evul Mediu, în Acta Mvsei Napocensis, Nr. 47, Historica II, 2010, Cluj-Napoca, 2010, p. 81-90. În

zona Sătmarului au fost aşezaţi colonişti germani deja la începutul sec. al XI-lea, imediat după încreştinarea

Ungariei de către regele Ştefan I. Vezi ibidem, p. 82, cu bibliografia problemei. 74

Konrad Gündisch , Mathias Beer, Siebenbürgen..., p. 33-34. 75

Despre diferitele nume al coloniştilor (hospites, hospites Theutonici, Teutones vel Saxones) vezi: Wilfried

Loth, „Teutonici” in Siebenbürgen. Zum Problem des Namens der deutschen Einwanderer, în vol. Zur Rechts-


27

de prea-evlaviosul rege Geza, bunicul nostru..., fără a oferi alte elemente de datare. În ceea ce priveşte

arealul colonizării, potrivit documentului, acesta se întindea de la Vest la Est din Orăştie până la

Baraolt76

. Sub nici o formă nu se poate formula ipoteza că toţi coloniştii germani din întreaga

Transilvania au venit de-odată, la chemarea regelui Geza, deoarece Diploma se referă exclusiv la

oaspeţii germani (hospites theutonici) din arealul mai sus menţionat. Acest lucru a fost arătata încă în

1979 de profesorul Nägler, care se referea la Andreanum ca la singurul document care vorbeşte, vag şi

lapidar, depre colonizarea germanilor, cu referire la cei din regiunea Sibiului77

.

La 1186 regele Bela al III-lea a cerut mâna Mariei Capet de la fratele ei Filip August, regele

Franţei. În vederea încheierii căsătoriei, Bela al III-lea a trimis regelui Franţei o listă a tuturor

veniturilor regatului său, în care figurau 15.000 de mărci de argint de la „oaspeţii” din Transilvania. În

document nu este specificată naţionalitatea oaspeţilor şi nici unde era situată colonia lor dar este

indubitabil, aşa cum observa şi Th. Nägler, că nu poate fi vorba decât despre provincia săsească a

Sibiului78

. Aşadar, potrivit documentului mai sus citat, putem concluziona că spre sfârşitul sec. al XII-

lea oaspeţii meţionaţi constituiau o comunitate destul de numeroasă şi importantă din punct de vedere

economic (chiar dacă suma venitului pare exagerată), comunitate ce avea chiar şi biserică proprie.

Despre biserica Theutonicorum Ultrasilvanorum vorbea însăşi papa Celestin al III-lea la 1191.

Pontiful a hotărât înfiinţarea unei prepozituri libere a germanilor din Transilvania: ...Cum autem

ecclesia Theutonicorum Vltrasiuanorum in praeposituram sit liberam instituta...79

. Această

prepozitură, subordonată direct arhiepiscopului de Esztergom, a fost înfiinţată şi, contestată fiind de

episcopul Transilvaniei, a fost întărită şi confirmată de papalitate (papa Inocenţiu al III-lea), prin

cardinalul-legat Gregor, în 119880

. Începând cu 1199-1200 deja este atestat un prepozit sibian în

persoana lui Desiderius, care îndeplinea în acelaşi timp funcţia de cancelar al regelui Emeric81

. Noua

prepozitură avea trei subunităţi administrative bisericeşti şi anume capitlurile Sibiu, Nocrich şi

und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971, p. 250-260, cu toată problematica (în

continuare volumul se va cita: Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte...) 76

Documente privind Istoria României, C. Transilvania, vol. I (veacurile XI, XII, XIII), Bucureşti, 1951, p. 208

(în continuare seria se va cita: DIR.C, volumul va fi indicat cu cifre romane); Cf. Th. Nägler, Aşezarea

saşilor…, p. 159; Ernst Wagner, Boralt und terra Daraus. Zur Ostgrenze des Andreanischen Rechtsgebietes, în

vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte..., p. 70-87. Wagner consideră că la momentul emiterii Andreanum-

ului Rupea şi scaunul aferent nu aparţinea de comitatul sibian, ea fiind castru rgal. 77

Thomas Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 159. 78

Ibidem, p. 170. 79

Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol.I (1191-1342), ed. Fr. Zimmermann şi

Carl Werner, Sibiu, 1892, p. 1, doc. 1 (în continuare seria se va cita Ub., numărul volumului va fi indicat cu

cifre romane). 80

Ibidem, p. 2-4, doc. 2 şi 4; Th. Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 171; Cf. K. K. Klein, Geysanum und

Andreanum. Fragmentarische Betrachtungen zur Frühgeschichte der Deutschen in Siebenbürgen, în vol. Zur

Rechts- und Siedlungsgeschichte ..., p. 56. (în continuare:K. K. Klein, Geysanum und Andreanum...); Konrad

Gündisch , Mathias Beer, op. cit., p. 35: Gündisch subliniază că diploma papală face diferenţa între „primii”

oaspeţi flandrensi, între „ceilalţi” oaspeţi flandrensi şi între „toţi” oaspeţii flandrensi, diferenţă pe care domnia

sa o consideră a fi un indiciu pentru mai multe faze succesive ale colonizării. 81

Ub. I, p. 5-6, doc. 7-13.


28

Cincu82

, amănunt ce ne permite să stabilim arealul coloniilor germane din jurul Sibiul, denumit până

astăzi Altland (germ.= Ţara Veche). De remarcat că acesta se încadrează în teritoriul demarcat de

Diploma Andreeană, cuprins între Orăştie şi Baraolt. Cu toate acestea nu se poate stabili cu exactitate

forma de organizare juridică şi administrativă a oaspeţilor germani din Transilvania la acea dată, cel

mai probabil fiind vorba de un comitat, aşa cum se va arăta mai jos.

La începutul sec. al XIII-lea sunt atestate deja mai multe aşezări ale coloniştilor germani din

Transilvania, fără a se specifica unitatea administrativ-teritorială şi juridică de care acestea depindeau.

Astfel, la 1204 se distingea un Johannes Latinus inter Theutonicos Transiluanensis in villa Reutel, pe

care regele Emric îl răsplătea pentru fapte de arme83

. Importantă aicea este atestarea comunităţii

„teutonilor” din Cisnădie (germ. Heltau, lat. villa Riuetel)84

, pe care regele o atestă, fără alte

specificaţii. În legătură cu acelaşi Johannes Latinus la 1206 sunt atestate aşezările Bărcut (în doc.

Baracvth), Lovnic (în doc. Lewenech), Cobor lângă Făgăraş (în doc. Cowrnh), Felmer, tot lângă

Făgăraş (în doc. Welmer)85

. Toate aceste aşezări mărgineau posesiunea acordată de regele Andrei al II-

lea lui Johannes Latinus, şi aveau statut de villa, adică sat. Deşi mai târziu aceste aşezări au fost săseşti

nu se poate stabili cu certitudine dacă în momentul acestei (subl. n.) atestări au fost locuite de hospites

germani şi cu atât mai puţin nu se poate stabili unitatea sau unităţile administrativ teritoriale de care ele

au depins la început.

Prima atestare certă a unei autonomii teritoriale a germanilor din Transilvania datează de la

1206, când regele Andrei al II-lea îi scoate pe saşii din aşezările Cricău, Ighiu şi Romoş, de sub

jurisdicţia voievodului şi îi eliberează de alte sarcini publice86

. Sprijinindu-se pe acest document în

care regele îi numeşte pe coloniştii germani din cele trei aşezări rurale (în document sunt numit villa)

primos hospites regni istoriografia săsească a ajuns la concluzia că aceştia chiar au fost primii colonişti

germani din Regatul Ungariei, cu atât mai mult cu cât există indicii potrivit cărora la ridicarea

catedralei din Alba Iulia au contribuit meşteri germani din aşezările germane aproiate (Cricău,

Gârbova şi Câlnic)87

. Cele trei sate eliberate de jurisdicţia voievodului Transilvanei la 1206 constituie

un prim nucleu teritorial liber, din punct de vedere juridic, al hospites-ilor germani, prefigurând

oarecum statutul pe care îl va dobândi comitatul sibian odată cu Diploma Andreană, la 1224. După

constituirea comitatului sibian, Cricăul (Karako) şi Ighiul (Crapundorpf) se bucurau în constinuare de

82

Th. Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania şi aportul lor la dezvoltarea societăţii feudale româneşti, în

Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare din România şi a înfrăţirii lor cu naţiunea română.

Naţionalitatea germană, vol. I, Bucureşti, 1976, p. 56-57 (în continuare Th. Nägler Aşezarea şi aportul...);

Idem, Aşezarea saşilor…, p. 174; K. K. Klein op. cit., p. 56. 83

Ub. I, p. 7, doc. 15. 84

E. Wagner, Ortsnamenbuch..., p. 350.; Coriolan Suciu, Dicţionar Istoric al Localităţilor din Transilvania,

vol. I, Bucureşti [1968], p. 151. 85

Ub. I, p. 8, doc. 16. 86

Ibidem, p. 9-10, doc. 17; K. K. Klein, Geysanum und Andreanum..., p. 57, autorul vorbeşte de coloniştii din

cele trei aşzări ca despre o grupă de colonişti cu drepturi speciale; Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.

I, Cluj, 1971, p. 119-120 (în continuare se va cita: Şt. Pascu, Voievodatul..I) 87

Thomas Nägler, Die Ansiedlung..., p. 126-128; Idem, Aşezarea saşilor…, p. 164; Şt. Pascu, loc. cit. .


29

privilegii speciale faţă de celelalte aşezări, ca de pildă cele obţinute la 1238 de la regele Bela al IV-

lea88

. Totuşi, cele trei aşezări nu constituiau efectiv o autonomie administrativ-teritorială, astfel că ele

trebuie să fi fost subordonate unui comitat. Desigur, este vorba despre unul dintre comitatele nenumite

dar atestate în Diploma Andreană de la 1224, care au fost desfiinţate „din rădăcină” la data constituirii

comitatului sibian89

. Ar putea fi vorba de comitatul Alba, în care ştim că existau mai târziu aşezări

germane sau poate chiar o primă formă de organizare a comitatului sibian care a funcţionat înainte de

1224 . Nucleul comitatului creat de regele Andrei al II-lea pare să se fi întins între Sibiu şi Cincu (azi

în jud. Braşov) în teritoriul numit până astăzi Altland adică Ţara Veche. Parte din acest teritoriu a

aparţinut în secolul al XII-lea de comitatul Alba90

şi abia odată cu Andreanum-ul din 1224 s-a coagulat

în jurul Sibiului şi a comitatului aferent91

.

Prima organizare administrativ-teritorială a regatului Ungariei, preluată de la regatele creştine

occidentale şi îndeosebi de la Imperiul romano-german, a fost cea castrensă sau, cu alte cuvinte, cea a

comitatelor de cetate92

. Această organizare a durat cel puţin până la începutul secolului al XIII-lea

când existau deja pe teritoriul regatului cel puţin 50 de comitate93

, aşadar când organizarea castrensă a

fost înlocuită cu cea comitatensă. Cele două forme de organizare par să fi coexistat încă multă vreme

atâta timp cât la 1333 sunt atestaţi iobagiones et conditionarii castrenses de Fagach, de comitatu

Heweswyuar94

[subl.n.]. Nu se poate stabili dacă a existat un teritoriu castrens care să fi precedat

comitatul sibian deoarece nu există o atestare directă a castrelor regale în extremitatea estică a Ungariei

(adică în zonele Transilvaniei în care au fost colonizaţi saşii). Există totuşi unele elemente

caracteristice organizării castrense care ne permit să intuim prezenţa a unui castru regal în zona

Sibiului: în primul rând organizarea populaţiei germane din sudul şi sud-estul Transilvaniei în centurii

(Hundertschaften) şi decurii (Zehntschften)95

, caracteristică a organizării fiscale a comitatelor de

cetate96

. Un alt element ar fi prezenţa în sud-estul Transilvaniei a „porţilor” (magh. porta sau kapu),

importante şi indispensabile elemente strategice ale castrelor regale maghiare de la marginea

88

Ub.I, p. 66-68. 89

DIR. C. vol. I, p. 208; Thomas Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 276. 90

Gyula Kristo, Ardealul Timpuriu (895-1324), Szeged, 2004, p. 191. 91

G.E. Müller, Die Entstehug der Stühle, des Königs- und des Stuhlrichteramtes in der Hermannstädter Provinz

oder der sogenannten sieben Stühle în Korespondenzblatt für Siebebürgische Landeskunde,

vol. XXIX/1906. Despre perioada de început a regiunii şi mai ales a aşezării Sibiu vezi şi Harald Roth,

Hermannstadt. Kleine Geschichte einer Stadt in Siebenbürgen, Köln-Weimar-Wien, 2006, p. 3-8. 92

Engel Pál, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526, Cluj Napoca, 2006, p. 96-99; K.

G. Gündisch, Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul medieval, în vol. Transilvania şi saşii ardeleni în

istoriografie. Din publicaţiile de Studii Transilvane Heidelberg, Sibiu, 2001, p. 35-36 (în continuare:

Autonomie de stări şi regionalitate...). 93

Engel Pál, op.cit., p. 100. 94

Ub. I, p. 458, doc. 503. 95

Gernot Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken, vol. I, Bucureşti, 1981, p. 11-13; idem, Din Cronici şi

hrisoave, Bucureşti, 1987, p. 11-13; Idem şi Géza Bakó, Hundertschaften und Gerichtsstühle. Ein Beitrag zur

Geschichte der sächsischen Ansiedlung, în Neuer Weg din 27.11.1976; Cf. Thomas Nägler Aşezarea saşilor în

Transilvania, p. 191 şi Şt. Pascu, op. cit., p. 123. 96

Engel Pál op.cit., p. 98.


30

regatului97

. Este vorba de cele două porţi (ung. kapuk) de la Copşa Mare şi Copşa Mică (azi în jud.

Sibiu) de la prisăcile (lat. indagines) care barau teritoriul încă neocupat de regalitatea maghiară98

. Cele

două aşezări strategice sunt situate la Nord-Est de Sibiu către teritoriul Târnavelor, care, se ştie a fost

printre cele din urmă teritorii colonizate de saşi99

şi astfel ocupate de regalitatea maghiară.

Însăşi faptul că ulterior (1224) Sibiul a fost făcut centru de comitat este o dovadă a existenţei

anterioare a unui castru regal în regiune, dat fiind faptul că întotdeauna un comitat se agrega în jurul

unei cetăţi regale, comandate de un slujbaş regal (castelan sau comite)100

, care în cazul de faţă nu putea

fi decât Sibiul.

Este interesantă şi interpretarea cercetătorului A.A. Rusu, potrivit căreia teritoriul mărginaş al

regatului era organizat în comitate de hotar iar comiţii şi castelanii „de la începutul sec. XIV au fost cei

care au intermediat „contractele” cu locatores, respectiv cu responsabilii direcţi ai colonizării

germane”101

. Aceasta este realitatea pentru nordul regatului (regiunea spre Slovacia) dar dl. Rusu

consideră că nici Transilvania nu putea fi străină de „asemenea procedee” şi că cel care s-ar fi ocupat

de colonizarea din partea de sud a Transilvaniei ar fi fost comitele de Sibiu. Este posibil ca această

realitate să fi premers data de 1224, când a fost creat comitatul Sibian. Acesta a fost unul din cele

aproximativ 50 de pe cuprinsul regatului maghiar, care funcţionau la începutul secolului al XIII-lea.

Fiecare comitat era condus de un comite, numit de rege care exercita în numele acestuia autoritatea

juridică, administrativă şi militară asupra populaţiei comitatense (nobile sau nenobile). Autoritatea

comitelui era restrânsă doar de libertăţile individuale sau colective a populaţiei locuitoare din comitatul

pe care îl administra102

.

Atestarea destul de timpurie, pe la 1210, a comitelui sibian Joachim este încă o dovadă a

funcţionalităţii unui comitat cu centrul la Sibiu. Într-un document de la 23 iunie 1250 regele Bela al

IV-lea, întăreşte fiilor şi urmaşilor comitelui Joachim moşia Szalnye, pe care tatăl şi înaintaşul său,

regele Andrei al II-lea a scos-o de sub autoritatea cetăţii Zala şi a donat-o răposatului de fericită

amintire Ioachim, comite al Sibiului, fiul comitelui Beche103

. Donaţia a fost o răsplată pentru toate

serviciile militare aduse de comitele sibian Ioachim regelui Andrei al II-lea. Într-o primă misiune,

comitele Ioachim, în caltitate de comandant al unei oştiri formate din saşi, români, secui şi pecenegi a

fost trimis să îl ajute pe ţarul vlaho-bulgar Asan Borilă (în doc. Asan Burul) împotriva unor rebeli din

Vidin, care îi contestau stăpânirea104

. După ce i-a învins pe cumani la treversarea Cumaniei, comitele

97

Ibidem, p. 100-101; K. G. Gündisch, Autonomie de stări şi regionalitate..., p. 37-38. 98

Ibidem. 99

Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 1989, p. 74. 100

K. G. Gündisch, Das Patriziat..., p.107-108, cu întrega discuţie despre statutul comandanţilor cetăţilor regale. 101

A. A. Rusu, Castelarea Carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-

XIV), Cluj-Napoca, 2005, p. 403. 102

Engel Pál op. cit., p. 99-101; K.G. Gündisch, Autonomie de stări şi regionalitate..., p. 36. 103

DIR. C. vol. I, p. 338. 104

Ibidem; Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu, Bucureşti,

1998, p. 312: uzurparea tronului ţaratului vlaho-bulgar de către Asan Borilă (care l-a otrăvit pe unchiul său după


31

Ioachim a ajuns la Vidin şi, în urma unor lupte crâncene a reuşit să recupereze cetatea din mâinile

rebelilor şi să o redea ţarului Asan Borilă105

. Alte servicii militare a prestat comitele Ioachim în timpul

campaniilor din Lodomeria, împotriva lui Roman cneazul ruenilor (este vorba de Danilo

Romanovici)106

. Din document reţinem mai ales informaţia despre misiunea îndeplinită de comitele

Ioachim la Vidin, asupră căruia am insistat şi care este databilă în 1211107

. De subliniat că la acea data

Ioachim avea deja demnitatea de comite al Sibiului (în doc.= regele... numindu-l pe comitele Ioachim

cap al oştirii) şi că în armata sa erau saşi (în doc.=comitele Ioachim şi-a adunat pe saşi, români, secui

şi pecenegi...)108

. Atestarea lui Ioachim în calitate de comite al Sibiului la 1211, este o atestare (din

păcate indirectă) ante quem a comitatului sibian înainte de atestarea literală a acestuia de Andreanum,

în 1224. Desigur, comitatul sibian la acea dată nu putea avea aceeaşi întindere ca şi cel instituit la 1224

de Andrei al II-lea, dar atestarea unui nucleu a lui, alături de celelalte comitate şi formaţiuni

administrativ-teritoriale, desfiinţate „din rădăcină” la instituire, este importantă.

În sfârşit, la 1224, regele Andrei al II-lea dispune ca tot poporul începând de la Orăştie până la

Baraolt, împreună cu pământul secuilor din Sepsi şi cu pâmăntul Draos [= Drăuşeni, azi în jud.

Braşov n.n.] să fie un popor şi să se socotească sub un jude, desfiinţându-se din rădăcină toate

comitatele, afară de cel de Sibiu109

. Noua unitate administrativ teritorială, întinsă pe o fâşie de circa

190 km.110

, este pusă sub autoritatea unui comite numit de rege111

, ca dealtfel toate comitatele regatului

Ungariei şi se bucura de dreptul de a folosi sigiliu propriu, drept acordat de obicei marii nobilimi laice

sau ecleziastice: ...le-am mai îngăduit ca să aibă o singură pecete, care să fie cunoscută de noi şi de

magnaţii noştrii în chip lămurit112

.

Odată cu instituirea comitatului, regele a acordat saşilor o serie de drepturi şi privilegii care au

stat la baza viitoarei Universităţi Saxone din Transilvania. În primul rând este vorba de unitatea

politică, menţionată în citatul de mai sus. Acest drept de unitate politică este secondat de dreptul de

autoadministraţie şi de jurisdicţie proprie, exercitate de juzi, aleşi după dreptul lor cutumiar: Iar

comitele Sibiului, oricine ar fi el, să nu cuteze a orândui dregători în sus-zisele comitate, decât numai

dintre cei ce locuiesc printre dânşii; şi poporul să-l aleagă pe acela care va părea mai potrivit. Şi

mama, Ioniţă Caloianul) a dus la o serie de revolte şi rebeliuni, una dintre ele fiind cea de la Vidin. Pentru

înăbuşirea acesteia, Asan Borilă a cerut ajutorul regelui Andrei al II lea, care l-a trimis pe comitele Ioachim. 105

DIR. C. vol. I, p. 338-339. 106

Ibidem; Engel Pál, op. cit., p. 116-117. 107

C-tin Rezachevici, op. cit., p. 312; Editorii colecției D.I.R., C., au datat campania din Bulgaria la 1213. (p.

338, nota 6). 108

Ibidem. 109

DIR. C. vol. I, p. 208; Textul latin în Ub. I, p. 32, doc. 43; comentariu şi text în română la Th. Nägler,

Aşezarea saşilor…, p. 180-184; comentariu şi text german la Konrad Gündisch şi Mathias Beer, op.cit., p. 40-

43; Thomas Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 276; Idem, Aşezarea şi aportul..., p. 107; Ştefan Pascu,

Voievodatul...IV, p. 73. 110

G. Gündisch, Sächisches Leben im 13. und 14. Jahrhundert, în Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete

Rumäniens, ed. C. Göllner, Bucureşti, 1979, p. 41 (în continuare: G. Gündisch, Sächisches Leben...). 111

Thomas Nägler, Aşezarea şi aportul..., p. 108. 112

DIR. C. vol. I, p. 209.


32

nimeni în comitatul Sibiului să nu cuteze a cumpăra dregătorie cu bani113

. Şi mai jos: Voim şi

poruncim cu tărie, ca pe dânşii să nu-i judece nimeni, decât noi sau comitele de Sibiu, pe care îl vom

aşeza noi, la locul şi la timpul său. Dar sub orice jude se vor afla, să fie judecaţi numai după dreptul

obişnuielnic [cutumiar, n.n.] şi nimeni să nu cuteze a-i chema în faţa noastră, afară de atunci când

pricina lor nu s-ar putea hotărâ în faţa judelui lor114

. În completare şi următorul paragraful al aceluiaşi

document: Iar dacă vreunul dintre dânşii ar vrea să se judece cu cineva în vreo pricină bănească, să

nu poată întrebuinţa alţi martori înaintea judelui, decât oameni care să se afle în hotarele lor, noi

scutindu-i pe ei de orice jurisdicţie străină (subl. n.)115

. Din analiza Diplomei Andreane trebuie

reţinute în studiul de faţă informaţiile despre organizarea comitatului sibian şi despre statutul său

juridic în cadrul regatului Sfântului Ştefan.

Dela 1224 până în deceniul al treilea al secolului XIV provincia Sibiană are statut de comitat,

iar din documentele păstrate se poate alcătui şi o cronologie a comiţilor regali116

. Comiţii erau numiţi,

aproape anual, direct de către rege din rândurile noblilimii de la Curte şi, de foarte multe ori, titularul

funcţiei de comite al Sibiului nu părăsea anturajul regal. Că este aşa o dovedesc actele emise de rege în

care apar ca martori dregătorii regatului, printre care se număra şi comitele de Sibiu. De foarte multe

ori funcţia de comite al Sibiului era acordată unui mare dregător din anturajul regelui doar pentru

veniturile care le aducea după sine117

. De problemele comitatului se ocupa efectiv, vice-comitele

numit, potrivit Andreanum-ului, de către comite dintre germanii din provincie. În demnitatea vice-

comitelui, coroborată cu cea a judelui liber ales, putem ghici premergătorul judelui regal instituit după

anul 1325. La nivel local autoritatea era exercitată de juzii aleşi liberi de coloniştii germani, desigur

din rândul greavilor, atestaţi de către Andreanum118

.

În deceniul al treilea al secolului XIV, comitatul sibian a suferit o schimbare majoră şi anume

cea a statutului juridic de la comitat la scaun principal. Circumstanţele acestei transformări au fost

explicate de cercetătorul sas G. E. Müller în 1941: înlocuirea comitelui cu judele regal este o măsură a

regelui Carol Robert de reorganizare administrativ-juridică, dintr-o serie mai largă de astfel de măsuri

luate în Transilvania şi Slavonia în perioada 1325-1329. Müller consideră că nu întâmplător comitele a

fost înlocuit de un jude regal la 1325119

şi doar în provincia Sibiu, punând această schimbare în

legătură cu răscoala împotriva regelui a populaţiei germane din zonă, din acel an. Aşadar schimbarea

ar fi o urmare a amintitei răscoale, regele schimbând statutul juridic-administrativ al provinciei sibiene

113

Ibidem, p. 208. 114

Ibidem, p. 209. 115

Ibidem. 116

Vezi lista la Liviu Cîmpeanu, De la comitat la scaun principal. Evoluţia administrativ-juridică a Sibiului şi a

provinciei aferente în Evul Mediu, în Acta Mvsei Napocensis, Nr. 47, Historica II, 2010, Cluj-Napoca, 2010, p.

87-88, cu bibliografia specifică. 117

Ibidem. 118

DIR. C. vol. I, p. 208. 119

Th. Nägler, Aşezarea şi aportul..., p. 109.


33

pentru a recâştiga loialitatea răsculaţilor germani120

, cu atât mai mult cu cât situaţia noii dinastii

angevine era destul de precară în regat121

. Revenind, juzii regali ai Sibiului au început să fie numiţi, de

către rege, din rândul greavilor saşi, spre deosebire de comiţii din epoca arpadiană care erau, aşa cum

am văzut, membrii ai noblimii (maghiare) a regatului122

. De fapt, prefacerea a constat în diminuarea

autorităţii juridice, administrative şi fiscale a reprezentanţei regale din Sibiu (adică a comitelui) şi o

lărgire a libertăţilor şi atribuţiilor de tot felul a autorităţilor locale sau, mai bine spus a reprezentanţei

germanilor din Sibiu şi din provincia aferentă. Prefacerea amintită a fost una profundă şi a fost

resimţită nu doar în capitala comitatului, adică în oraşul Sibiu, ci în întreg teritoriu. De la această dată

vechile autorităţi juridice locale ajung în prim-plan, fiind denumite de acuma încolo scaune de judecată

sau, simplu, scaune, în fruntea cărora regele numeşte juzi regali, tot din rândul elitei germane a

provinciei sibiene123

. Aceştia aveau aceleaşi prerogative pe care le-a avut comitele sibian înainte de

1325, inclusiv jurisdicţia penală124

, îngrădind astfel sfera de atribuţii a comitelui din Sibiu125

. Abia în a

doua jumătate a secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea se pot constata juzi din rândurile nobilimii

maghiare, numiţi de autoritatea centrală în fruntea unora dintre scaunele săseşti126

.

La 1340 se emite la Sibiu un document în numele tuturor locuitorilor Celor Şapte Scaune

aparţinătoare de Sibiu (...ad eosdem provinciales Cybinienses pertinentes)127

, la fel şi în 1355 sunt

atestate iarăşi Cele Şapte Scaune, alături de scaunul sibian (documentul începe cu: Nos universi

provinciales sedis Cybinensis ac aliarum septem sedium universi provinciales ad eandem sedem

Cybiniensem pertinentes...)128

. Aşadar, spre mijlocul secolului al XIV-lea provincia Celor Şapte

Scaune era funcţională, autorităţile din Sibiu, în frunte cu judele regal al provinciei, prezidând

reprezenanţa celorlalte scaune saăseşti, mai ales în imprejurări juridice, dar şi administrative şi fiscale.

Această formă de organizare a durat până în a doua jumătate a secolului al XV-lea când saşii au

obţinut de la regele Matia Corvin dreptul de a-şi alege juzii regali, aceştia trebuind doar să fie

confirmaţi de către rege129

. Cu excepţia câtorva situaţii în care regele a numit juzii din rândurile

nobilimii, ca metodă de coerciţie pentru unele acte de nesupunere, saşii i-au ales liber pe reprezentanţii

lor, până în secolul al XIX-lea.

120

Georg Eduard Müller, Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-Deutschen

Nationsuniversität 1141-1876, Sibiu, 1941, p. 11 (în continuare G.E. Müller, Stühle und Distrikte...); Cf. K.

Gündisch , Mathias Beer, op. cit., p. 55-56; şi Harald Roth, Hermannstadt. Kleine Geschichte einer Stadt in

Siebenbürgen, p. 16-18; G. Gündisch, Sächisches Leben..., p. 41. 121

Engel Pál, Regatul Sfântului Ştefan..., p. 160-162. 122

G.E. Müller, op. cit., p. 12. 123

Idem, Die Gräven des Siebenbürger Sachsenlandes, Sibiu, 1931, p. 37 (în continuare: G.E. Müller, Die

Gräven...); G. Gündisch, op. cit., p. 41. 124

Ibidem, p. 42. 125

Şt. Pascu, Voievodatul...IV, p. 75. 126

G.E. Müller, Die Gräven..., p. 12. 127

Şt. Pascu , op. cit., p. 78; Cf. doc. în Ub.I, p. 504-505. 128

Ub. II, ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1897, p. 110.-111; Cf. G. Gündisch, op.

cit., p. 42. 129

Gernot Nussbächer Aus Urkunden und Chroniken, vol. I, p. 14; idem, Din Cronici şi hrisoave, p. 15.


34

Aşadar, pe la mijlocul secolului al XIV-lea autoritatea scaunelor aparţinătoare de Sibiu a început să se

manifeste, dar trebuie arătat care au fost cele Şapte Scaune, care este originea lor şi care a fost

componenţa lor. Potrivit istoriografiei germane şi săseşti scaunele au apărut la cumpăna dintre

veacurile XIII-XIV (1291 este atestat scaunul Alţâna, nucleul viitorului scaun Nocrich. Vezi Infra!)130

şi, mai ales, în prima jumătate a sec. al XIV-lea131

, fenomen aflat desigur în legătură cu prefacerea

comitatului sibian. Se pare că iniţial chiar au fost şapte scaune, la acestea adăugându-se scaunul

Sighişoara.

În fruntea scaunelor săseşti erau juzi regali numiţi de rege, de obicei din rândul greavilor, şi

juzi scăunali, ales liber de către locuitorii scaunului132

, după litera Andreanum-ului: şi poporul să-l

aleagă pe acela care va părea mai potrivit. Şi nimeni în comitatul Sibiului să nu cuteze a cumpăra

dregătorie cu bani133

. Aşezările rurale ale saşilor aveau în frunte câte un jude sătesc (vilic) care avea şi

jurisdicţia inferioară, secondat fiind de reprezentanţii comunităţii. Autorităţile scăunale aveau atribuţii

fiscale. financiare, administrative, formând totodată reprezenaţa universitas-ului (aicea cu sens de

comunitate) săsesc din Cele Şapte Scaune134

. Hotărârile privitoare la întreaga provincie erau luate în

cadrul unei adunări generale la care participau autorităţile scăunale, şi cele din Sibiu, care se întrunea

de două ori pe an., de Sf. Gheorghe şi de Sf. Ecaterina135

Referitor la originea scaunelor săseşti astăzi nu mai poate fi acceptată teoria lui Nicolae Iorga

potrivit căreia saşii ar fi adoptat şi adaptat forma de organizare a judeciilor româneşti136

, fără îndoială

premergătoare colonizării săseşti. Originea acestora trebuie căutată în primul rând în prerogativele

juridice inferioare ale greavilor-locatori, care după colonizare au devenit juzii noilor aşezări. Potrivit

Andreanum-ului, juzii erau aleşi liber de către membrii comunităţilor germane, mai ales din rândul

elitelor germane, adică a greavilor137

. Astfel în secolele XIV-XV demnitatea de greav se confundă cu

cea de jude: spre exemplu la 1402 este menţionat un comes seu iudex iar în 1430 un iudex seu

grebio138

. Cu alte cuvinte comes-ul sau greavul nu era altceva decât un jude al unei aşezări germane,

atestată în cutare document. Documentul din 1440 care atestă că Biertanul era un comitatus seu

grebatus139

arată că la acea dată exista acolo un scaun de judecată. Cel mai bun exemplu că saşii

alegeau în demnitatea de jude pe acela care va părea mai potrivit140

se întâlneşte la Biertan unde la

1440 comunitatea a ales, cu acordul Celor Două Scaune de care aparţinea, în calitate de greav-jude un

130

G. Gündisch, Sächisches Leben..., p. 41. 131

Th. Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 276-277. 132

Ibidem. 133

DIR. C. vol. I, p. 208. 134

Thomas Nägler, op. cit., p. 277-278; Idem, Aşezarea şi aportul..., p. 109. 135


Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ed. I. Oprişan, vol. I, Bucureşti, 2009, p. 64-65. 137

DIR. C. vol. I, p. 208. 138

G.E. Müller Die Gräven..., p. 26; Ub.III (1391-1415), ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller,

Sibiu, 1902, p. 290. 139

G.E. Müller op.cit., p. 27. 140

Ibidem.


35

nobil maghiar învecinat, din familia Apafy141

. Motivul pentru care erau aleşi nobilii ca juzi, chiar şi de

către comunităţile libere ca Biertanul, era că nobilii erau persoanele cele mai adecvate pentru

rezolvarea problemelor interne sau externe ale comunităţii, datorită prestigiului lor social.

Datorită prestigiului unei familii de greavi, reşedinţa acestora putea deveni scaun de judecată

(cum este cazul greavilor din Alţâna, care au mutat vremelnic sediul scaunului Nocrich la reşedinţa lor

din Alţâna, vezi infra!). S-a presupus chiar că scaunele (sau scaunele de judecată) s-au format din

comitatele atestate de Andreanum, care au fost desfiinţate cu ocazia constituirii comitatului Sibian142

.

Astfel, vechile comitate ar fi devenit circumscripţii de autoritate juridică infeioară, în fruntea cărora se

aflau greavi-juzi, doar cazurile grave sau penale ajungând la judele regal, sau la reprezenatnul

acestuia143

. La o cercetare mai atentă se poate constata că multe dintre centrele scăunale, în secolul

XIV şi chiar XV erau încă aşezări rurale (de villa sau pagus, vezi infra!), aşadar nu puteau avea

înainte de epoca Andreanum-ului alt statut, necum să fie cetăţi (castre) regale, în jurul cărora să se

poată agrega comitatele care au premers comitatul Sibian. Aşadar această teorie, deşi tentantă, nu

credem că poate rezista dacă se urmăreşte evoluţia centrelor scăunale de la prima atestare a lor ca şi

localităţi, până la obţinerea statutului de sediu scăunal (majoritatea obţin acest statut pe la mijlocul sec.

al XIV-lea). Putem reţine însă, din această teorie, rolul jucat de juzii locali în constituirea scaunelor de

judecată. Există însă şi scaune care s-au agregat în jurul unor centre devenite urbane, ca urmare a unor

dispoziţii, uneori arbitrare, a regalităţii. Aceasta, în schimbul unor beneficii şi avantaje, a făcut jocul

elitelor locale ridicându-le localităţile la rang de oraş şi totodată de sediu scăunal (este cazul Sibiului,

al Sebeşului, al Orăştiei, al Sighişoarei, al Bistriţei şi al Braşovului)144

.

Pe lângă scaunul principal al Sibiului au funcţionat următoarele Şapte Scaune: Orăştie,

Sebeş, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighişoara şi Rupea145

, la care s-a adăugat domeniile

orăşenesti, devenite scaunele filală Sălişte şi Tălmaciu, plus vremelnic domeniul Vinţu de Jos şi

Vurpăr. Într-o diplomă din 14 Iulie 1349 sunt atestate pentru prima dată toate Cele Şapte Scaune, în

frunte cu Scaunul principal, Sibiu (Cybinium): Waras, Mühlbach, Ruzmargd, Leuskyrch, Schenk,

castrum Sches, Kozd146

. Asupra acestui document o să revenim mai jos, deoarece atestă Saschizul ca

scaun separat de Sighişoara.

Pentru prezentul studiu este însă relevantă evoluţia şi componenţa scaunului Sighişoara din care a făcut

parte şi aşezarea Saschiz.

141

Ibidem, p. 20. 142

Th. Nägler Aşezarea şi aportul..., p. 108; Idem, Aşezarea saşilor…, p. 276; Şt. Pascu, Voievodatul...IV, p. 75. 143


K.G. Gündisch, Zur Entstehung der Sächsischen Nationsuniversität, în Gruppenautonomie in Siebenbürgen,

ed. Wolfgang Kessler, Köln-Viena, 1990, p. 65 (în contunuare: K. G. Gündisch, Entestehung der

Nationsuniversitä...). 145

Th. Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 276. 146

Ub.II, p. 60-61; Cf. Gernot Nussbächer, Die ältesten Urkunden über Schäßburg, în Aus Urkunden und

Chroniken, vol. IX Schäßburg, Braşov, 2010, p. 34.


36

Scaunul Sighişoara147

.

Cele mai vechi urme ale coloniştilor germani de la Sighişoara, nişte locuinţe de lemn, datează

din jurul anului 1200, şi sunt plasate pe locul unei colonii secuieşti mai vechi, din care s-au găsit pe

cale arheologică donjonul şi capela rotondă148

. Prima atestare documentară a localităţii datează de la

1298, când în Schespurch este atestată o mănăstire dominicană, ceea ce denotă că la acea dată aşezarea

avea caracter urban, deoarece aceste mănăstiri erau fondate în evul mediu doar în aşezări urbane149

.

După colonizare, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, Sighişoara s-a aflat în rivalitate cu aşezarea

învecinată Saschiz, care era şi sediu de decanat, ca urmare a faptului că împrejurimile Saschizului a

fost prima zonă colonizată de saşi, formând ulterior aşa-numitul Scaun-de-Sus150

. După cum s-a arătat

spre sfârşitul secolului al XIII-lea Sighişoara avea deja caracter urban, depăşind astfel aşezarea rivală,

fiind atestată deja la 1337 ca sediu scăunal151

iar la 1339 ca şi comitatus Segusvar, ceea ce denotă că în

fruntea scaunului era un comite sau Jude152

, ca dealtfel şi la 1349153

.

La 1366 are loc o reformă adminsitrativă prin care se hotăreşte că în fruntea oraşelor din Cele

Şapte Scaune trebuie să stea un consiliu format din doisprezece juraţi (germ. Ratsherren), prezidaţi de

un primar (lat. magister civium). În acest context este atestată la 1367 şi Sighişoara cu rang de

civitas154

. Şi la Sighişoara judele regal era secondat de un jude scăunal (iudex provincialium), atestat

prima dată la la 1374, în persoana lui Nicolaus155

. Scaunul Sighişoara se întindea de-a lungul Târnavei

Mari şi era împărţit în trei subunităţi: Scaunul-de-Sus, cu centru la Saschiz, Scaunul-de-Mijloc, cu

centrul la Sighişoara şi Scaunul-de-Jos, în jurul localităţilor Daneş, Hoghilag şi Laslea156

. Pe la

mijlocul secolului al XVI-lea era compus din circa şaisprezece aşezări157

.

Componenţa scaunului: Scaunul Sighişoara (atestat la 1337)158

Apold (germ. Trappold, mag. Apold/Trapold, lat. Apoldia/Appoldya/Oplid) atestat la 1231.

Archita (germ. Arkeden/ Ergetten, mag. Erked, Szaszerked, lat. Erkud, Erkenthynum) atestat la 1341.

147

Sighişoarei i-a fost dedicat de curând un volum ce cuprinde 50 (cincizeci) de studii de specialitate în limba

germană, semnate de distinsul istoric braşovean, Gernot Nussbächer, constituid al IX-lea volum, deja citat, din seria

Aus Urkunden un Chroniken, Braşov, 2010. 148

Historische Stätten. Siebenbürgen, ed. Harald Roth, Stuttgart, 2003, p. 186 (în constinuare: Historische Stätten...); Gheorghe Baltag, Sighişoara-Schässburg-Segesvar, Cluj-Napoca, 2004, p. 21-24. 149

G. Nussbächer, Über das erste Vierteljahrtausend der (schriftlich überlieferten) Geschichte Schäßburgs, în vol.

cit., p. 19; 150

Gh. Baltag, op. cit., p. 22-23. 151

Ub.I, p. 490-491. 152

G. Nussbächer, loc. cit.; Idem, Die ältesten Urkunden über Schäßburg, în vol. cit., p. 33. 153

Coriolan Suciu, Dicţionar localităţi..., vol. II, p. 120. 154

G. Nussbächer, Über das erste Vierteljahrtausend..., p. 20; Ub. II, p. 283-284. 155

Ub.II, p. 433. 156

Gh. Baltag, op. cit., p. 22-23; Şt. Pascu, Voievodatul..., IV, p. 82-83. 157

Georg Reichesdorffer, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appelata, aliarumque prouinciarum et regionum succincta descriptio et explicatio, Viena, 1550 [fila 17, faţă] (tradus fragmentar în Călători străini privind

Ţările Române,vol. I, ed. Maria Holban, Bucureşti, 1968, p. 207-230). 158

E. Wagner, Ortsnamenbuch, p. 360; Th. Nägler, Aşezarea saşilor…, p. 281; G.E. Müller, Stühle und Distrikte..., p.

192-194; M. Orend, Ortsnamen..., p. 275-279, cu datele primelor atestări documentare şi denumirile săseşti ale

localităţilor; Franz Zimmermann, Das Archiv der Stadt Hermannstadt und der sächsischen Nation. Ein Führer durch das selbe, Sibiu, 1901, p. 44 fără data atestărilor (în continuare: F. Zimmermann, Das Archiv...); Pentru fiecere

localitate Coriolan Suciu, op.cit., vol. I-II, sub voce.


37

Beia/Bea/Baia (germ. Meeburg, mag. Homorodbéne/Benne/Béne, lat. Meburch/Mehburgum) atestat la

1442.

Brădeni/Hendorf/Hejdor (germ. Henndorf/Hegendorf, mag. Hégen/Heden, lat. Hegun/Hendorf/Hegen)

atestat la 1349.

Buneşti/Bundorf/Budu (germ. Bodendorf/Budendorf, mag. Szaszbuda, lat. Boda/Budendorff/Buda

Sax.) atestat la 1337.

Colaşterf (germ. Klosdorf, mag. Miklostelke, lat. villa Nicolai)159

Daia/Sasdaia (germ. Denndorf, Dellendorf, mag. Szaszdállya/ Szasz-Dálya, lat. Dalia/Dala/ Dalya/

Dulya) atestat la 1280.

Daneş/Danoş(germ. Dunesdorf/Dansdorf, mag. Dános, lat. Villa Sancti Dyonisii, Danus) atestat la

1348.

Hoghilag/Holdoileag (germ. Halwelagen/Helvlegen, mag. Holdvilag, lat. Hodwylag, Halbalegen)

atestat la 1345.

Laslea (Mare)/Laslie (germ. Gross-Lasseln,mag. Szaszsszentlaszlo, Szt. Laszlo, lat. Zentlazlo, Sanct

Ladislaus) atestat la 1309.

Netuş (germ. Neithausen/Nithusen, mag. Nethus/Netus, lat. Sithuz/Nithuz/Nithwsen) atestat la 1309.

Michelsdorf (astăzi dispărut) (mag. Mihalyfalva/Muhalytelke, lat. Myhalfalua) atestat 1349

Prod/Brod/Brud (germ. Pruden/Proden, mag. Prod/Prot, lat. Prod/Prodium/Prooden/Prud) atestat la

1348.

Roadeş/Radeş (germ. Radeln/Radenthal, mag. Rados, lat. Radus/Radas/Radendal) atestat la 1356.

Saschiz/Chizduc Săsesc (germ. Keisd/Kaizd, mag. Szaszkezd, lat. Kyzd/Kysdy/Zaazkysd) atestat la

1309

Seleuşu (Mare) (germ. Gross-Alisch/Olesch, mag. Nagyszölös, lat. Sedews, Ewluesch/Megalesium)

atestat la 1348.

Sighişoara - atestată la 1280 (vezi supra!)

Şaeş (germ. Schaas/Schees, mag. Segesd, lat. Sugus/Zegus/Segud/Schais) atestat la 1302.

Ţeline/Ţelina (germ. Wossling, mag. Pusztacelina/Voszling, lat. Wossling/Wasstung) atestat a 1614.

Sintetizând putem reţine că primii colonişti germani din Transilvania au venit la mijlocul

secolului al XII-lea, în timpul domniei regelui Geza al II-lea. Ei au întemeiat, pe măsură ce s-au aşezat

în Transilvania, mai multe aşezări, atestate deja în primul deceniu al secolului al XIII-lea. Există

indicii potrivit cărora la Sibiu a funcţionat din a doua jumătate a sec. al XII-lea un castru regal de care

depindeau aşezările din împrejurimi. Oricum, la 1224, odată cu fixarea principalelor privilegii şi

obligaţii ale saşilor, de care s-au bucurat până în epoca modernă, s-a pus bazele comitatului sibian ce

se întindea de la vest la est de la Orăştie la Baraolt. Acest comitat, condus de jure de un comite regal şi

159

Aşezarea intră sub autoritatea scaunului Sighişoara pe la 1500, vezi H. Fabini, Atlas der siebenbürgisch-

sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 395.


38

de facto de vice-comitele numit de comite dintre colonişti, a fiinţat nestingherit până în deceniul al

treilea al sec. XIV. În perioada 1325-1329, în cadrul unui amplu program de reforme administrative şi

pentru a câştiga loialitatea saşilor la acea dată rebeli faţă de rege, Carol Robert de Anjou a schimbat

statutul juridic al Sibiului din comitat în scaun principal. Aceasta însemna înlocuirea comitelui cu un

jude regal de origine germană şi cu o lărgire a libertăţilor de tot felul a saşilor dintre Orăştie şi Baraolt.

Cam tot pe la începutul sec. al XIV-lea (după 1291) au început să apară scaunele de judecată ca

subunităţi a comitatului sibian respectiv a scaunului principal de la Sibiu. Acestea au apărut fie în urma

exercitării autorităţii juridice a unor greavi locali (cum au fost cei din Alţâna-Nocrich) fie ca obţinere a

statutului urban (de târg/oppidum sau oraş/civitas) a unor aşezări ca urmare a intervenţiei arbitrare a

regalităţii. Astfel, pe la mijlocul secolului al XIV-lea sunt atestate deja Cele Şapte Scaune subordonate

Scaunului Sibiu: Orăştie, Sebeş, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighişoara şi Rupea. Apariţia

şi evoluţia scaunului Sighişoara este relevantă pentru prezentul studiu deoarece aşezarea Saschiz a

apărut şi s-a dezvoltat în cadrul acestui scaun. Cu o scurtă întrerupere la mijlocul secolului al XIV-lea

când aşezarea devine pentru scurt timp sediu scăunal, a aparţinut neîntrerupt de scaunul Sighişoara cu

a cărui sediu omonim s-a aflat în rivalitate continuă.

1. 3. Saschizul în evul mediu.

Chiar dacă prima atestare documentară a Saschizului datează de la începutul sec. al XIV-lea,

aşa cum s-a afirmat în primele rânduri ale prezentei lucrări, începuturile aşezării trebuie să fie mult mai

vechi. S-a demonstrat pe cale arheologică faptul că la Sighişoara şi în împrejurimile acesteia a existat o

cominitate de secui destul de numeroasă, care a premers în secolele XI-XII colonizarea săsească. Se-

cuii, un popor de stepă al cărui origine (hunică, alană sau turanică) a stârnit destule controverse, s-au

aliat destul de devreme (cca. la sfârşitul sec. IX) cu triburile maghiare, se aflau în plină migraţie înspre

apus. Maghiarii şi triburile aliate, după ce au trecut prin stepele nord-pontice, au migrat către vest spre

Câmpia Pannonică, trecânc Carpaţii prin pasul Verecke (cit, Vereciche!) din Slovacia de astăzi. În tim-

pul migraţiei dar şi în luptele ulterioare cu Imperiul Roman de Naţiune Germană (Germania medievlă)

secuii au constituit avangarda maghiarilor. După ce migraţia maghiară spre vest a fost oprită de către

Imperiul German, prin marea înfrângere a maghiarilor în bătălia de la Lechfeld (955), a început mi-

graţia şi expansiunea înspre răsărit, adică înspre ceea ce avea să devină Transilvania. Luptele ma-

ghiarilor, în rândurile cărora luptau întotdeauna secuii ca şi avangardă, cu diferite populaţii (români,

slavi bulgari) şi principi locali (vestiţii Gelu, Glad, Menumorut şi Ahtum dar şi principele Salanus

ş.a.m.d.) au durat, în mare, din a doua jumătate a sec. X până pe la începutul sec. al XII-lea. Toate

acestea le conoaştem, în principal din cronica Notarului Anonim al regelui Bela160

. După supunerea

populaţiilor şi principilor locali, dinspre Câmpia Pannonică înspre răsărit, în Transilvania, până apro-

ximativ în zona râurilor Mureş şi Olt, secuii au fost aşezaţi pe graniţa răsăriteană a regatului Ungariei,

160

Vezi textul latin cu traducere la G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. I, Bucureşti, 1934. O

abordare critică, modernă a textului cezi la Tudor Sălăgean, Ţara lui Gelou, Cluj-Napoca, 2006, passim.


39

cu scopul de a asigura paza dinspre teritoriile încă nesupuse. Pe măsură ce graniţa regatului a fost

împinsă înspre sud şi est, secuii au fost mutaţi odată cu această păstrându-şi atribuţiile de grăniceri

militari. Abia la sfârşitul sec. al XII-lea, când fruntariile regatului au atins în sud şi în est Carpaţii,

secuii au fost mutaţi în regiunea pe care o locuiesc şi astăzi (aşa-zisa Ţară Secuiască/Szekely Aföld),

păstrându-şi atribuţiile militare de paznici de hotar ai regatului până în epoca modernă.

Din expunerea de mai sus trebuie reţinut faptul că în sec. XI-XII, în timpul expansiunii spre

răsărit a regatului Ungariei, secuii au fost colonizaţi în jurul Sighişorii unde au întemeiat o serie de

aşezări, printre care şi Saschizul161

. Secuii au locuit la Sighişoara şi în împrejurimile acesteia până spre

sfârşitul secolului al XII-lea, când locul lor a fost luat de coloniştii germani. Nu există elemente de

datare sigure dar faptul că regele Andrei al II-lea a instituit la 1224, prin renumita Diplomă Andreană,

un comitat al oaspeţilor germani (subl. n.) ce se întindea de la vest spre est din Orăştie până la

Baraolt, zonă ce cuprinde şi Sighişoara şi Saschizul, pledează în acest sens. Tot arealul amintit trebuie

să fi fost colonizat cu germani destul de dens cel puţin câteva decenii înainte iar atestarea expresă a

comitatului oaspeţilor germani este fără echivoc, secuii au fost mutaţi înspre est cu mult înainte de

1224. Cercetătorul sibian Hermann Fabini acceptă ca perioadă de translatare a secuilor înspre răsăritul

Transilvaniei 1161-1241. Post 1241 secuii întemeiază în răsăritul Transilvaniei scaunul Kezdi, aşadar

omonim cu vechea lor aşezare din apropierea Sighişorii162

. Potrivit aceluiaşi cercetător, ultimele

elemente de populaţie secuiască din zona Sighişoara-Saschiz au fost translatate de către regalitate în

estul Transilvaniei după 1264163

.

Putem plasa, aşadar, începuturile aşezării săseşti de la Saschiz la cumpăna dintre veacurile XII-

XIII, deodată cu începuturile Sighişorii (vezi mai sus!). Pentru această perioadă timpurie a aşezării nu

s-au păstrat izvoare istorice, deci nu se poate spune nimic. Cea mai veche atestare documentară a

aşezării datează din anul 1309164

. Înainte de a analiza datele, foarte sumare dealtfel, despre Saschiz din

documentul care îl atestă pentru prima dată, trebuie să schiţăm împrejurările politice şi militare din

Transilvania primului deceniu al sec. al XIV-lea. La 1301 a murit, fără urmaşi, Anderi al III-lea - ce

purta cognomenul Veneţianul, după rudele dinspre mamă – ultimul rege din dinastia arpadiană, ce a

condus regatul Ungariei de la sfârşitul veacului al IX-lea. Odată cu moartea regelui şi cu stingerea

dinastiei au început puternice disensiuni între nobilimea regatului ce au culminat cu un crâncen război

civil. O parte din nobilime îl susţinea pe Otto de Bavaria, o altă parte a nobilimiiîl susţinea pe Carol

Robert de Anjou, din ramura napolitană, iar voievodul Transilvaniei, atotputernicul Ladislau Kan îşi

susţinea cauza proprie165

. Războiul civil a durat până în 1310 când facţiunea ce îl sprijinea pe Carol

161

Gheorghe Baltag, Sighişoara, Schässburg, Segesvar, Cluj-Napoca, 2004, p. 17-18; Hermann Fabini, Atlas der

siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, Sibiu, 2002, p. 335. 162

Ibidem, p. 335-336. 163

Ibidem. 164

Ibidem; idem, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, 2009, p. 172. 165

Engel Pál, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526, p. 152-158; Despre activitatea

voievodului Ladislau Kan vezi Tudor Sălăgean, Un voievod al Transilvaniei. Ladislau Kán, Cluj-Napoca, 2007,

passim.


40

Robert a reuşit să se impună iar voievodul Ladislau Kan l-a recunoscut ca rege166

. În contextul acestui

război civil, puterea militară şi cea politică a voievodului se sprijinea pe propria lui bază economică,

clădită prin uzurparea şi acapararea, după 1301, a minelor, oraşelor şi comitatelor regale, din raza sa de

acţiune. Este vorba de minele din Rodna, de aşezările miniere Dej, Cojocna şi Sic, de comitatele

secuieşti şi, cel mai important pentru prezenta lucrare, de comitatele săseşti: Sibiu, Cele Două Scaune,

Braşov şi Bistriţa167

. Astfel, la 1310 (şi bine înţeles şi înaintea acelei date) demnitatea de comite al

Sibiului era deţinută de atotputernicul voievod al Transilvaniei.

La 1309 Saschizul,împreună cu scaunul Sighişoara – de care aparţinea - şi cu întreg comitatul

săsesc al Sibiului se afalu sub autoritatea voievodului Ladislau Kan. Situaţia comitatului sibian, cu

toate aşeările sale urma să se schimbe foarte repede după această dată. Un an mai târziu, la 1310

Ladislau Kan reconoştea în cadru festiv puterea lui Carol Robert de Anjou ca rege al Ungariei: Nos

Ladislaus vaivoda Transilvanus et comes de Zonuk praesentium per tenorem significamus quibus

expedit universis, quod ab hac hora et die in antea dominum Karolum dei gratia regem Hungariae

recognoscimus et recipimus in dominum nostrum naturalem et legitimum, et eidem fideliter assumis

tamquam domino nostro naturali servituri in persona propria et propinquis nostris universis, qui

nostrum voluerint consilium acceptare et asssistere eidem in omnibus auxilio, consilio et potentia,

quam habebimus et habemus168

. De asemenea voievodul s-a angajat să restituie coroana Ungariei,

capturată de la pretendentul Otto de Bavaria şi mai multe comitate şi oraşe capturate, printre care se

numărau, desigur, şi cele săseşti169

. Iată pasajul din document: de asemenea promitem să-i dăm înapoi

şi să predăm [regelui] minele de argint din Rodna, districtul Bistriţei, hotarul [=provincia] sibiană,

teritoriul secuilor, satele (sic!) Dej, Cluj şi Sic împreună cu Cămara Sării [=direcţia de exploatare a

sării], ce aparţine de acestor aşezări170

. Odată intrată sub autoritatea regală, provincia sibiană cu toate

aşezările sale, inclusiv Saschizul au revenit la libertăţile lor de odinioară, despre care am vorbit mai sus

şi la situaţia de dependenţă directă faţă de regalitate.

Trecând acuma la documentul din 1309, care atestă Saschizul, trebuie să precizăm că relevant

în sine pentru tema prezentului studiu. El reprezintă consemnarea unui proces (un fel de stenogramă

din ziua de astăzi) dintre capitlul sau episcopia Transilvaniei de la Alba Iulia şi mai mulţi decani

(protopopi) saşi printre care şi cel din Saschiz, Georg (Georgius de Kyzd)171

. Faptul că la începutul sec.

al XIV-lea Saschizul era sediu de capitlu (protopopiat catolic şi apoi, de la mijlocul sec. XVI,

166

E. Pál, op.cit., p. 157-158. 167

T. Sălăgean, op.cit., p. 74-77; Şt. Pascu, Voievodatul I., p. 195-196. 168

Ub.I, p. 295. 169

Ibidem, p. 295-296; Traducere în limba germană în Quellenbuch zur vaterländische Geschichte, ed. Robert

Csallner, Sibiu, 1905, p. 55; Cf. Istoria Transilvaniei, vol. I, ed. Thomas Nägler, I.A. Pop, Andrei Magyari,

Cluj-Napoca, 2003, p. 237-238. 170

Trad. n. după textul german din Quellenbuch zur vaterländische Geschichte, ed. cit., p. 55. 171

Ub.I p. 240, 245, 247, 252, 275, 288, 289, 290, 292. Documentul-„stenogramă” a procesului, nr. 314, pp.

239-292; un instrument de lucru deosebit de util este Diplomatarium Kisdense de Gernot Nussbächer în Aus

Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009, p. 42-68. Doc. semnalat la p. 44 (în continuare G.

Nussbächer, Diplomatarium Kisdense).


41

evanghelic), arată că aşezarea avusese însemnătate deja timpuriu, cel puţin în a doua jumătate a sec.

XII-lea172

. Pentru a înţelege locul şi însemnătatea capitlului (protopopiatului catolic) din Saschiz în

cadrul organizării ecleziastice saseşti din Transilvania este nevoie de o scurtă expunere a acesteia. Pe

lângă o organizare administrati-juridică proprie, saşii s-au bucurat şi de o organizare ecleziastică

proprie, instituită de-a dreptul de papalitate, cu concursul regalităţii ungare medievale. Aşa cum arătam

mai sus, la 1191 papa Celestin al III-lea a instituit o prepozitură liberă a saşilor din Transilvania, cu

sediul la Sibiu. Prepozitura saşilor era dependentă direct de arhiepiscopul de Esztergom173

, care la

rândul lui era locţiitorul papei în regatul apostolic al Ungariei. Astfel, germanii din Transilvania erau

din punct de vedere ecleziastic erau dependenţi direct de papalitate cum din punct de vedere

administrativ-juridic erau dependenţi direct de regele Ungariei, ocolind autoritatea voievodală din

Transilvania. Revenind la prepozitura sibiană, aceasta era împărţită în mai multe decanate şi/sau

capitluri atestate începând cu sec. al XIII-lea174

. Cele mai vechi atestate sunt capitlurile Ţării Bârsei

(1223), a Sibiului (1264) şi Mediaşului (1283). La începutul sec. al XIV-lea sunt atestate capitlurile din

Sebeş (1303), Saschiz, Bălcaciu, Criş/Laslea, Şeica Mare şi Orăştie (toate atestate în amintitul

document de la 1309) şi printrecele mai târziu atestate, decanatul de Bistriţa (în perioada 1332-

1337)175

. În secolele XIV-XVI au existat nu mai puţin de 24 de capitluri săseşti, în cadrul prepoziturii

de Sibiu176

. Criteriile după care o aşezare devenea sediu de capitlu au fost stabilite în perioada

interbelică de arhivistul şi cercetătorul sas Georg Eduard Müller: o aşezare putea deveni sediu de

capitlu dacă se bucura de dreptul de a strânge dijma bisericească (darea pe care trebuiau să o plătească

toţi supuşii bisericii catolice, constând din a 10-a parte din recolta/venitul pe un an de zile - lat.

decima, de unde termenul istoric românesc dijmă). Cel care se bucura de acest drept în evul mediu,

avea de obicei, un cuantum propriu din suma încasată de 1/3. De asemenea, din punctul de vedere al

dreptului colonizator, aşezările primare (întemeiate primele de către coloniştii germani) aveau

întâietate faţă de aşezările secundare (întemeiate ulterior)177

. Pornind de la aceste premise, putem trage

concluzia că Saschizul, alături de alte centre de capitlu, a fost una dintre primele aşezări întemeiate de

cooniştii germani din Transilvania, bucurându-se şi de dreptul de a strânge dijma178

. Date ulterioare

din sec. XVI şi XVIII atestă faptul că decanatul de la Saschiz avea autoritate asupra 18 (optisprezece)

aşezări: Archita, Buneşti, Daia, Criţ, Drăuşeni, Brădeni/Hendorf, Saschiz, Cloaşterf, Beia, Meşendorf,

Netuş, Roadeş, Şaeş, Sighişoara, Fişer, Jimbor, Apold şi Vulcan (azi în jud. Braşov)179

.

172

Cf. idem, Aus der Chronik von Keisd, în Aus Urkunden und Chroniken, p. 13. (în continuare: G. Nussbächer,

Aus der Chronik von Keisd). 173

Vezi mai sus! 174

Georg Eduard Müller, Die deutschen Landkapitel in Siebenbürgen und ihre Dechanten, în Archiv des Vereins

für siebenbürgische Landeskunde, vol. XLVIII/1934-1936, p. 8-14. 175

Ibidem, p. 9-11. 176

Enumărate alfabetic în ibidem, p. 15. 177

Ibidem, p. 4. 178

Cf. Ibidem, p. 148-151. 179

Ibidem, p. 40-41.


42

Episcopia catolică a Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia, a intrat în repetate rânduri în conflict

cu prepozitura săsească demla Sibiu (deci şi cu toate subunităţile ei) deoarece a încercat să o impună la

plata dijmei, pe care de altminteri o datoraul arhiepiscopului de Esztergom. Dată fiind această

dependenţă directă, saşii au avut întotdeauna sprijinul papalităţii, reuşind să evite plata dijmei către

episcopul Transilvaniai. Astfel se explică poziţiile adverse ale celor două entităţi ecleziastice.

A doua atestare documentară, din 4 mai 1328, are loc tot în legătură cu amintitul proces,

auditorul papal Dynus interzicând orice fel de modificări la deciziile procesului anterior. Dincolo de

importanţa sa pentru istoria ecleziastică a saşilor ardeleni, documentul este important pentru Saschiz,

respectiv pentru capitlul de Saschiz, deoarece îl atestă pe decanul acestuia, ca pe unul dintre cei mai

activi lideri spirituali ai saşilor transilvăneni180

.

Aşezarea în sine, da dealtfel toate aşezările săseşti de pe pământul crăiesc, era sub autoritatea

laică a unui greav sau comite. Greavii erau noblii-locatori, întemeietori de aşezări şi urmaşii acestora.

Ei erau reprezentanţii autorităţii regale în teritoriu exercitând jurisdicţia inferioară (civilă) şi în unele

cazuri şi cea penală (putând condamna la moarte – vezi cazul greavilor de Nocrich-Alţâna, expus mai

sus!). Greavii puteau fi aleşi liber de către comunităţile în fruntea cărora se aflau, teoretic cel puţin – în

litera Andreanum-ului. De foarte multe ori se comportau ca adevăraţi stăpâni feudali, având inclusiv

reşedinţe fortificate, încălcând astfel drepturile obţinute de oaspeţii germani la 1224. Aceste încălcări

au dus la numeroase disensiuni între comunităţi şi greavii lor181

. Primul greav al Saschizului este

atestat, indirect, la 18 decembrie 1337, în persoana lui Wernherus. La acea dată sunt atestaţi de fapt fii

lui Wernherus, Daniel, Michael, Nicolae şi Petru, ca martori într-un document emis de voievodul

Transilvaniei Thomas, pentru greavii din Apold în ceea ce priveşte stăpânirea asupra Albeştiului, de

lângă Sighişoara182

. Dacă la 1337 sunt atestaţi fii lui Wernherus, el trebuie să fi fost greavul

Saschizului de pe la începutul secolului al XIV-lea.

La 1345 aflăm o poveste interseantă desfăşurată la Noul Săsesc şi Roandola, la care au luat

parte şi locuitorii din Saschiz. Cele două aşezări stăpânite, am zice „în devălmăşie” de către noblii din

Mălâncrav Ioan fiul lui Gegus, fraţii săi Nicolae şi Grigore dar şi de către Andrei, Iacob şi Ioan fii lui

Iacob a lui Apa, au fost trecute prin foc şi sabie de o ceată înarmată din care făceau parte greavii din

Jimbor, Hoghilag, Albeşti şi Saschiz, cu care intraseră în conflict183

. Ceata înarmată (manibus armatis)

a venit „cu putere” (potentialiter) asupra Noului Săsesc şi a distrus toate clădirile, dând foc şi capelei

închinată Sf. Ecaterina în care au pierit în flăcări trei oameni (copii). De asemenea au distrus toate

bunurile mobile şi imobile ale greavilor de Mălâncrav, evaluată la şaizeci de mărci de argint184

. Moara

distrusă a fost evaluată la patuzeci de mărci de argint. În această afacere a intervenit vicevoievodul

180

Ub. I, p. 416; Cf. G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 44. 181

Despre greavi vezi Liviu Cîmpeanu, Greavii, nobilimea germană din Transilvania medievală, în Alt-

Schaessburg, Nr. 3/2010, p. 33-42, passim. 182

Ub. I, p. 490; Cf. G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 44. 183

Ub. II, p. 25; cf. G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 44. 184

Ub. II, p. 25.


43

Transilvaniei Petru, care a rugat capitlul de la Alba Iulia să trimită o delegaţie la faţa locului pentru a

inspecta cazul185

. După inspecţie, capitlul de la Alba Iulia a trimis un raport vicevoievodului

Transilvaniei confirmând pagubele făcută de ceata înarmată a greavilor asupra aşezărilor Noul Săsesc

şi Roandola, posesiunile greavilor de Mălâncrav186

. Deşi la o primă vedere documentul este relevant

mai degrabă pentru cele două sşezări distruse, el este importnat în egală măsură şi pentru Saschiz. Din

document reiese că greavii din Saschiz, adică Wernelyus, Petru, Nicolae şi cu oarecare Johannes

Zeuke, atestaţi literal de către document187

, aveau, ca deltfel orice noblili, îndeletniciri războinice şi că

alături de alţii de starea lor, puteau alcătui adevărate cete militare (documentul îi arată acţionând cu

„mâinile înarmate”). Se vede aşadar că,pe lângă autoritatea juridică, greavii din Saschiz şi nu numai

reprezentau şi autoritatea militară în aşezările săseşti.

O acţiune similară au intreprins la 1356 toţi (univesi) saşii din Saschiz, alături de cei din Archita,

Roadeş, precum şi cei din aşezările Criţ, Meşendorf şi Cloaşterf, toate trei posesiuni ale abaţiei

(mănăstirii) de la Cârţa188

, împotriva aşezărilor Vânători, Şard şi Buneşti, posesiuni ale gravului Iacob

fiul lui. Potrivit mărturiei depuse de Iacob fiul lui Gebul în faţa voievodului Transilvaniei Andrei,

atacatorii au distrus cele trei aşezări şi multe bunuri mobile şi imobile, cu răutate preconcepută

(praeconcepta malitia). De asemenea saşii atacatori au vrut să o ucidă pe soţia sa şi pe cele trei fiice

ale sale şi au jefuit biserica ctitorită de el189

. Voievodul Transilvaniei a intervenit pe lângă capitlul din

Alba Iulia să cerceteze la faţa locului, ca şi în trecut, distrugerile făcute de saşii din cele şase aşezări.

Nu cunoaştem deznodământul acestui conflict, deoarece nu s-au păstrat documente în acest sens.

Putem să concluzionăm din acest document că, la nevoie, toţi locuitorii din Saschiz şi, din

aşezările săseşti în general, puteau pune mâna pe arme, devenind o forţă militară periculoasă pentru

orice fel de inamic intern sau extern. Nu ştim însă dacă totalitatea saşilor (universi Saxonum) din

Saschiz au mers la arme din iniţiativa greavului. Este sigur că acesta, cu fii lui, se afla în ceata

înarmată, deoarce documentul vorbeşte despre toţi saşii (deci inclusiv greavii) din cele şase aşezări

pomenite.

Cam în aceeaşi perioadă (prima jumătate a secolului al XIV-lea) Saschizul devine sediu

scăunal, fiind predecesorul scaunului Rupea190

. Aşezarea este atestată pentru prima dată ca sediu

scăunal în deja amintitul document din 18 Decembrie 1337, care îi atestă pe greavii Daniel, Michael,

Nicolae şi Petru, fii lui Wernherus191

. Acelaşi document atestă, laolaltă, scaunele Sibiu, Mediaş

Sigişoara şi Saschiz (sedium de Cybinio, de Medies, de Seguzwar et Koz)192

. În sfârşit, la 14 Iulie 1349

185

Ibidem, p. 25-26. 186

Ibidem, p. 26-27. 187

Ibidem, p. 25, 26. 188

G. Nussbächer, Aus der Chronik von Keisd, p. 13. 189

Ub. II, p. 121; G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 45. 190

Liviu Cîmpeanu, Universitatea Saxonă şi districtele româneşti aflate sub jurisdicţia ei în evul mediu şi epoca

modernă. Teză de doctorat (coord. prof. univ. dr. Avram Andea), Cluj-Napoca, 2011, p. 72-73. 191

Ub.I, p. 490-491. 192

Ibidem.


44

reprezentanţa Celor Şapte Scaune emit un document pentru comunitatea Şelimbăr (de lângă Sibiu) în

chestiunea unei hotărnicii cu Cisnădia.

Dacă documentul în sine nu pare spectaculos (există sute de documente de hotărnicie), el este

deosebit de important pentru că atestă pentru prima dată toate cele Şapte Scaune în frunte cu Scaunul

principal, Sibiu (Cybinium): Waras, Mühlbach, Ruzmargd, Leuskyrch, Schenk, castrum Sches,

Kozd193

. De remarcat faptul că şi la această dată lipseşte scuanul Rupea (Reps) în locul căruia este

atestat din nou scaunul Saschiz. Nu se conosc împrejurările în care Saschizul a devenit sediu scăunal.

Putem bănui doar că la dobândirea acestui statut a contribuit faptul că era sediu capitular (protopopiat),

deci o aşezare veche, ce se bucura de dreptul de a strânge dijme, având şi o importanţă economică. La

1407 este atestat din nou scaunul Saschiz (sedis Kysd), într-o diplomă a episcopului Transilvaniei

Ştefan, prin care reglementa obligaţiile decanului (protopopului catolic) din Saschiz faţă de oraşul

Sighişoara194

Saschizul şi-a menţinut acest statut până spre jumătatea secolului al XV-lea, când sediul

scăunal a fost translatat la Rupea195

. Nu se cunosc nici circumstanţele acestei translatări, se poate însă

urmări evoluţia celor două aşezări şi se poate constata că spre mijlocul secolului al XV-lea Rupea este

atestată deja ca sediu scăunal. Iată o schiţă a acestei evoluţii: cetatea din Rupea, desigur ca şi castru

regal, este atestată sub numele de Kohalom la 1324 (în jurul acesteia au fost aşezaţi colonişti germani

deja în secolul al XIII-lea )

196. Castelanii regali ai cetăţii sunt atestaţi până în anul 1418. După această

dată şi înainte de 1433, când Rupea este atestată ca oppidum, cetatea trece în mâinile comunităţii

săseşti (în circumstanţe necunoscute), care o transformă în cetatea de refugiu197

. La 1452 aşezarea este

numită civitas (oraş), dar nu se cunosc privilegii acordate în acest sens198

, la 1458 fiind denumită iarăşi

villa (sat)199

.

Până spre mijlocul secolului al XV-lea sediul scaunului a fost, aşadar, Saschizul200

, în condiţiile

în care, aşa cum s-a arătat mai sus, în cetatea din Rupea rezida un castelan regal. Deja la 1440 este

atestat un jude regal al scaunului Rupea: Andreas iudex regius din Rwppass, alături de Johannes

Lwtsch, iuratus senior201

, dar judele scăunal (iudex terrestris) este atestat la 1449 în persoana lui

Martinus de Ruppas, judex terrestris in Kosd202

, villicul este atestat la 1446: Michael Zallm villicum de

Rwppas203

.

193

Ub.II, p. 60-61; Cf. Gernot Nussbächer, Die ältesten Urkunden über Schäßburg, în Aus Urkunden und

Chroniken, vol. IX Schäßburg, Braşov, 2010, p. 34. 194

Ub.III ed. cit., p. 424-425. 195

L. Cîmpeanu, op.cit., p. 72. 196

Ub.I, p. 388-389; Historische Stätten..., p. 157. 197

Ibidem. 198

Ibidem. Statutul de oraş nu putea fi dobândit decât cu privilegii speciale în acest sens. 199

Ub.VI, (1458-1473), ed. Gustav Gündisch, Bucureşti, 1981, p. 5. 200

G. Nussbächer, Aus der Chronik von Keisd, p. 13-15. 201

Ub.V (1438-1457), ed. Gustav Gündisch , Bucureşti, 1975, p. 54, 66. 202

Ibidem, p. 285. 203

Ub.VI, p. 434.


45

De la 1453 începe să fie atesat definitiv scaunul Rupea (Kwhalm)204

, în fruntea căruia se afla, la

fel ca şi în cazul celorlalte scaune un jude regal (numit de regalitate), un jude scăunal (ales liber,

potrivit literei Andreanum-ului) şi un villic, ce se ocupa de problemele administrative ale aşezării205

. În

ceea ce priveşte Saschizul, acesta intră sub autoritatea scaunului Sighişoara devenind, aşa cum s-a

arătat, parte integrantă a scaunului superior.

Revenind la evoluţia istorică a aşezării, trebuie să subliniăm că în tot decursul secolului al XIV-

lea, aceasta a avut rang de villa, adică de sat. Este atestată ca atare de Capitlul din Alba Iulia, la 1389

când Georgius, preot şi decan (protopop catolic) de Saschiz, în calitate de reprezentant al satului (lat.

villa), cumpără pentru comunitate o moară, cu tot ce ţine de ea, cu 350 de guldeni, de la Ladislau, fiul

greavului Iacob de Vânători, de la fratele acestuia Nicolae şi de la Ioan, fiul greavului Nicolae de

Saschiz (aminitit mai sus ca fiu a lui Wernherus), care stăpâneau moara „în devălmăşie”206

. Acest

document nu numai că atestă statutul juridic al aşezării, dar atestă şi existenţa unei mori, situată pe râul

(sic!) care trece prin mijlocul acelui sat Saschiz (trad. n., în doc.: molendinum... in fluvio, qui transit

per medium eiusdem villae Kyzd). Din acest document se pot trage unele concluzii importante cu

privire la aşezarea satului: satul era aşezat de-a lungul pârâului (care, potrivit documentului, trecea prin

mijlocul lui), pe a cărui mal era amplasată (cel puţin) o moară. Atestarea unui mori la Saschiz lasă să

se întrevadă şi o parte din activităţiile locuitorilor din secolul al XIV-lea: ei cultivau, pe hotarul satului,

cereale, care trebuiau apoi măcinate (de aceea comunitatea cumpără moara). De asemenea, trebuie să fi

avut cel puţin un morar. Atestarea, indirectă, a practicării agriculturii permite concluzionarea unei

relative bunăstări a populaţiei.

Din amintitul document se mai poate extrage o informaţie utilă şi anume faptul că în a doua

jumătate a secolului al XIV-lea majoritatea (dacă nu totalitatea) populaţiei Saschizului era formată din

colonişti germani. Locuitorii aşezării sunt numiţi oaspeţi (hospites)207

formulă-standard pentru

desemnarea coloniştilor germani, veniţi în Transilvania în secolele anterioare.

Cumpărarea morii a fost confirmată, tot de către Capitlul din Alba Iulia la 4 iulie 1417, când

Laurentius, fiul lui Ştefan, jurat de Saschiz, s-a prezentat la Alba Iulia şi a cerut acest lucru, în numele

comunităţii208

. Capitlul a reconfirmat cumpărarea, incluzând vechiul act de vânzare-cumpărare în noul

act, cuvânt-cu-cuvânt. Şi în acest document comunitatea din Saschiz este denumită totalitatea

oaspeţilor (universi hospites), se subânţelege, germani. Deci şi componenta etnică principală, la

începutul secolului al XV-lea, era cea germană.

Doi ani mai târziu, comunitatea a primit un privilegiu deosebit de important de la regele

Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387-1427). La 22 mai 1419, comitele secuiesc Michael, fiul lui

Solomon de Nadeş, în calitate de reprezentant al Saschizului, s-a prezentat în faţa regelui la Caşovia

204

Ibidem, V, p. 425; Cf. Şt. Pascu, Voievodatul, IV, p. 79. 205

Pentru villic vezi: G.E. Müller, Stühle und Distrikte..., p. 39-52. 206

Ub. II, p. 634-635; G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 45. 207

Ub. II, p. 635. 208

Ub.IV (1416-1437), ed. Gustav Gündisch, Sibiu, 1937, p. 44.


46

(în Slovacia) şi a cerut reconoaşterea şi confirmarea vechilor libertăţi juridice ale aşezării209

. După ce

comitele secuiesc a pledat cauza Saschizului în faţa regelui, acesta din urmă a confirmat vechile

privilegii şi obiceiuri (libertates et consuetudines) ale oraşului nostru zis Saschiz, din părţile noastre

Transilvănene (civitatis nostrae Zaazkyzd vocatae partium nostrarum Transsiluanarum)210

. Este cea

mai veche atestare a Saschizului cu statut de oraş. Nu se poate spune dacă acest statut era doar o

pretenţie a locuitorilor, exprimată prin intermediul comitelui secuiesc Michael, sau dacă aşezarea chiar

a dobândit rangul de oraş de la regalitatea maghiară. Dacă acceptăm această din urmă variantă, nu se

poate specifica data la care Saschizul a fost ridicat la rang de oraş, în tot cazul cândva după 1389 când,

am văzut, că a fost atestat cu rang de villa, adică de sat. Totuşi, la 1419 regele Ungariei recunoştea

acest statut printr-un privilegiu regal, fapt deloc neglijabil. În ceea ce priveşte libertăţiile juridice

amintite în document, este vorba de jurisdicţie proprie sau, cu alte cuvinte, dreptul judecată (civilă şi

penală) şi cel de exprimare a sentinţelor judecătoreşti. Potrivit documentului regal, Saschizul devine

for superior de judecată în scaunul omonim şi subordonat, sau instanţă primară. Instanţa secundară era

sediul scăunal învecinat de la Sighişoara iar ultima instanţă (a treia) adunarea reprezentativă comună a

Celor Şapte Scaune211

.

Potrivit documentului în cauză, aşezarea Saschiz a obţinut dreptul de jurisdicţie proprie (de

exprimare a sentinţelor judecătoreşti) cu mult înainte de a deveni oraş şi anume în timpul regelui

Ludovic I de Anjou (1340-1382)212

. Odată cu acest drept, la Saschiz a fost instituit un jude regal şi un

sfat (cu atribuţii juridice şi administrative), ceea ce însemna că aşezarea a fost scoasă de sub autoritatea

greavilor (nobililor) locali. Nu se poate preciza data la care regele Ludovic a acordat amintitele

privilegii şi la care a instituit judele regal şi sfatul; arhivistul şi cercetătorul braşovean Gernot

Nussbächer pune acestea în legătură cu vastele reforme administrative din 1366, care au vizat întreaga

Transilvanie213

.

Sintetizând toate datele de la începutul sec. al XV-lea, Saschizul se prezintă ca o aşezare cu sta-

tut urban (despre caracterul de facto al aşezării nu se poate spune nimic), sediu scăunal şi sediu de ca-

pitlu. În fruntea aşezării era un jude regal şi un sfat (format din12 juraţi) care se ocupau de problemele

administrative, fiscale (strângerea dărilor) şi, mai ales juridice ale aşezării şi ale scaunului. Nu se poate

preciza însă care eau aşezările de sub jurisdicţia scaunului deoarece nu s-au păstrat izvoare medievale

iar după 1450 sediul scăunal, am văzut, s-a mutat la Rupea, astfel că informaţiile ulterioare la

componenţa scaunului Rupea nu credem să fie concludente pentru scaunul Saschiz din sec. XIV-XV.

209

Ibidem, p. 84-86; G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 45-46. 210

Ub.IV, p. 85. 211

Ibidem, p. 86; G. Nussbächer, loc. cit.; idem, Aus der Chronik von Keisd, p. 14 212

Această concluzie poate fi trasă în urma unui calcul simplu: regele Ludovic domneşte în Ungaria până la

1382 iar la 1389 Saschizul este atestat expres ca sat (villa). 213

G. Nussbächer, Aus der Chronik von Keisd, p. 14; Cf. H. Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen

Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 336-337.


47

Deşi recunoscut de însuşi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ca şi oraş (civitas),

Saschizul a decăzut la rang de târg (lat. oppidum) cândva înainte de anul 1450, când este atestat ca

atare214

. Saschizul rămâne târg până în epoca modernă. Magistratul oraşului Sighişoara, oraş mult mai

dezvoltat din punct de vedere economic şi, deci, urbanistic, a reuşit să se impună în regiune şi să

înlăture concurenţa „oraşului” Saschiz, la o dată şi în circumstanţe necunoscute. Că este aşa o

demonstrează un document din 31 martie 1430, emis de magistratul oraşului Sighişoara pentru greavii

din Vânători, Michael şi Ioan, fii lui Simon, care au cumpărat de la reprezentaţa târgului Saschiz

(oppidum Kisd) patruzeci de iugăre de pământ şi o casă cu curte în schimbul a 20 (douăzeci) de

guldeni-aur215

.

Documentul este important nu doar pentru poziţia Sighişorii faţă de aşezarea vecină şi rivală,

Saschiz dar şi pentru că atestă reprezentanţii comunităţii. Etse vorba de Martinus Herbert villicul (un

fel de administrator) şi de Nicolaus Junglink juratul, alături de alţi domni juraţi, reprezentanţi ai

întregii comunităţi (circumspecti viri Martinus Herbert villicus et Nicolaus Junglik cum aliquot iuratis

senioribus de Kisd nomine et in persona iuratorum totisquae communitatis opidi predicte)216

. Dincolo

de atestarea nominală a celor doi, este importantă atestarea instituţiilor locale, în sine. Coroborând

datele acestea cu cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că spre mijlocul sec. al XV-lea aparatul

administrativ şi juridic al târgului Saschiz era deja constituit. Pe lângă judele regal şi sfatul instituit de

regele Ludovic şi confirmat de regele Sigismund, funcţiona şi villicul, ales anual (în litera Andreanum-

ului) şi însărcinat cu administraţia bunurilor imobile ale aşezării (hotarul, pădurea, drumul, paza, etc.).

Sfatul este atestat încă odată de documentul din 1450 sub forma de domnii juraţi (iuratis senioris).

După pierderea rangului de sediu scăunal în deceniul şase a secolului al XV-lea, autoritatea

judelui şi a sfatului s-a restrâns doar la circumscripţia târgului.

La mijlocul secolului al XV-lea Saschizul a găzduit o serie de personalităţi din Transilvania şi

Ungaria. Această concluzie se poate trage după o serie de documente ale unor importante personalităţi

din Transilvania şi Ungaria medievală, emise la Saschiz. Este vorba despre căpitanul supren Ioan

Gereb de Vingard, care emite de aici, la 1459 două diplome, de comiţii secuieşti Oswald de Rozgon şi

Ladislau de Losoncz care au ţinut la 1460 o adunare a scaunelor secuieşti Odorhei şi Mureş. Chiar

despre regele Matia Corvinul, care în toamna anului 1467 s-a aflat în Transilvania după ce a înabuşit o

răscoală a nobilimii şi care pregătea o campanie militară împotriva voievodului moldovenesc Ştefan

cel Mare, a emis o diplomă la Saschiz în 4 noiembrie. Trei ani mai târziu, voievodul Transilvaniei Ioan

Pongracz a trecut prin Saschiz, unde a emis două diplome la 26 şi 27 octombrie 1470217

. Deoarece,

înafară de una, aceste diplome nu sunt relevante la istoria Saschizului, nu vor fi analizate în cadrul

acestei lucrări. Prima dintre diplomele emise de voievodul Ioan Pongracz, cea din 26 octombrie 1470

214

Ub.V, p. 297. 215

Ibidem; G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 47; idem, Aus der Chronik von Keisd, p. 14. 216

Ub.V, p. 297. 217

G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 48-49.


48

este importantă pentru Saschiz. Voievodul îi anunţă pe comandanţii militari ai Transilvaniei, aflaţi în

subordinea sa, că la rugămintea tuturor cetăţenilor şi locuitorilor târgului Saschiz (petitionem

universorum civium et populorum in oppidum Zaazkyzd) a permis ca jumătate din oamenii aşezării, ce

pot fi chemaţi la arme în caz de război, să rămână pentru a asigura paza cetăţii şi pentru apărarea

lucrurilor şi bunurilor acelora – a tuturor locuitorilor din Saschiz - 218

. Este cea mai veche atestare

documentară a cetăţii din Saschiz, deşi există dovezi arheologice (este vorba despre modul de

constucţie) care permit datarea construcţiei în secolul al XIV-lea219

. Voievodul precizează în document

şi locaţia ei arătând că cetatea a fost construită deasupra acelui târg (castrum supra idem oppidum

constructi)220

. Este fără echivoc vorba despre cetatea de pe deal şi nu de fortificaţiile bisericii, asupra

cărora o să revenim mai jos.

Cât despre cealaltă jumătate a oamenilor ce pot fi mobilizaţi, ei urmau să fie trimişi în rândurile

oştirii generale a Transilvaniei.

În afară de aspectele militare din amintitul document se pot trage următoarele concluzii: în a

doua jumătate a secolului al XV-lea statutul de târg al aşezării era deja consacrat. Populaţia trebuie să

fi fost destul de numeroasă, atâta timp cât din oamenii chemaţi la arme puteau fi formate două cete,

una destinată pazei cetăţii, cealaltă destinată rândurilor oştii generale a Transilvaniei.

Tot din a doua jumătate a secolului al XV-lea s-a şi un document relevant la dezvoltarea

economică a târgului Saschiz: Statutele breslei blănarilor din 28 decembrie 1479221

. Dincolo de

prevederile care privesc strict organizarea internă a breslei (condiţii de intrare în breslă, obligaţiile

meşterilor, ale calfelor, etc.) documentul atestă existenţa unor meseriaşi, organizaţi deja în bresle.

Desigur, au existat şi alte ramuri meşteşugăreşti, atestate în secolul al XVI-lea, cum ar fi pantofarii sau

fierarii222

, dar hazardul istoriei a făcut ca aceste statute ale blănarilor din 1479 să fie păstrate până în

ziua de astăzi.

Aproximativ din aceeaşi perioadă s-a păstrat şi cel mai vechi „recensământ” din Saschiz. Este

vorba de o conscripţie fiscală, o listă a plătitorilor de dări, din anul 1488. Această listă înregistrează

209 gospodari (germ. Wirte), 7 locuitori fără proprietăţi imobile (germ. Sedler, denumiţi în lat.

incolae), 8 păstori, 2 mori şi un magsitru al şcolii223

. Acest document deosebit de valoros ne permite să

reconstituim situaţia demografică şi chiar stagiul de dezvoltare a aşezării, la sfârşitul sec. al XV-lea.

Trebuie subliniat de la bun început că aceste „recensăminte” din sec. al XV-lea consemnau

doar capii de familie. Socotiţi toţi la un loc, Saschizul avea în total 225 de capi de familie. În baza

acestei date se poate reconstitui, în termeni ideali, numărul de locuitori ai aşezării. La sfârşitul evului

218

Ub.VI, p. 468; Cf. H. Fabini, op.cit., p. 337. 219

Ibidem, p. 338-339. 220

Ub.VI, p. 468. 221

Ub.VII (1474-1486), ed. Gustav Gündisch, Herta Gündisch, Konrad G. Gündisch, Gernot Nussbächer,

Bucureşti, 1991, p. 224-226. 222

Gernot Nussbächer, Aus Keisder Zunftgeschichte im 15. und 16. Jahrhundert, în Aus Urkunden und

Chroniken, vol. VIII, p. 27-28. 223

Idem, Aus der Chronik von Keisd, p. 15; idem, Diplomatarium Kisdense, p. 51.


49

mediu o familie avea în medie 5 membrii. Înmulţind această cifră cu numărul de capi de familie 225,

dă o sumă ideală de 1125 de locuitori, cifră deloc neglijabilă pentru sfârşitul secolului al XV-lea.

Din enumerarea de mai sus se pot distinge trei categorii de oameni: gospodarii, locuitorii fără

proprietăţi imobile şi păstorii. Magistrul şcolii nu poate fi considerat ca şi categorie deoarece este doar

unul. Cele trei categorii sunt enumerate separat deoarece aveau obligaţii fiscale diferite. În evul mediu

nu exista o impozitare unică ci, fiecare categorie era impusă la plata taxelor în funcţie de averea pe

care o deţinea. Astfel, gospodarii trebuiau să plătească un cuantum mai mare decât ceilalţi locuitori,

deoarece erau posesori de bunuri imobile (casa, curtea, pământul, livada, via, etc.). Locuitorii fără

bunuri imobile plăteau un cuantum mai scăzut, sau, cu alte cuvinte o dare specială. La fel şi păstorii,

care puteau fi români, unguri sau ţigani, veniţi de aiurea. Documentul nu vorbeşte despre etnia sau

(dacă a fost cazul) de provenienţa păstorilor. În această perioadă, ca dealtfel până în epoca modernă)

majoritatea locuitorilor Saschizului au fost saşi deoarece celelalte populaţii din Transilvania (români,

secui, unguri, ţigani) nu puteau, în niciun chip, dobândi „dreptul de cetăţenie”. Cu alte cuvinte, pentru

români, unguri sau ţigani nu exista posibilitatea dobândirii de bunuri imobile (case, curţi, pământuri)

pe pământul crăiesc locuit de saşi, acest drept fiind rezervat exclusiv saşilor, încă din secolul al XIII-

lea, prinprivilegiul regelui Annderi al II-lea. Acest drept a fost în vigoare până în a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea, cînd împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) a emis Edictul de concivilitate, care

acorda românilor şi ungurilor dreptul de a dobândi bunuri imobile pe pământul crăiesc locuit de saşi,

dizolvând astfel spaţiul cvasi-ermetic al saşilor din Transilvania.

Documentul din 1488, coroborat cu celelalte date expuse mai sus, prmite şi o „radiografie”

economică a aşezării, la sfârşitul evului mediu. Cei 209 gospodari atestaţi erau în cea mai mare parte

agricultori. Dovadă în acest sens sunt cele două mori atestate de acelaşi document, mori destinate

măcinării cerealelor obţinute de pe hotarul satului. Dacă la 1389 este atestată doar o moară, o sută de

ani mai târziu sunt atestate două (a doua a fost construită în acest interval), fapt ce arată că o moară nu

făcea faţă nevoii locuitorilor. O parte dintre gospodari erau însă şi meşteşugari, fapt atestat de existanţa

breslelor în secolele XV-XVI (post 1479). Pe lângă agricultură şi meşteşuguri, aşezarea trebuie să fi

avut şi mai multe turme de animale, fapt ce reiese din atestarea de către document a celor opt păstori.

Ultimul, dar nu cel din urmă, este magistrul şcolii (am zice astăzi învăţătorul) a cărei prezenţă atestă

(la 1488!) existenţa unei şcoli, amplasate în arealul bisericii parohiale (în evul mediu şcolile erau astfel

amplasate). Prezenţa unei şcoli la o dată atât de timpurie nu trebuie să ne mire. Am evocat mai sus

faptul că deja la începutul secolului al XIV-lea Saschizul era sediu capitular (protopopiat catolic) pe

lângă care trebuie să fi funcţionat deja o şcoală (putem găsi analogii în acest sens la Braşov, la Sibiu

ş.a.m.d.). În tot cazul, la 1429 la universitatea din Viena a fost înscris un Petrus de Kysd, care trebuie

să îşi fi dobândit primele noţiuni de scris şi citit în localitatea natală224

.

224

Ibidem, p. 46.


50

Potrivit datelor din acest recensământ, Saschizul era, ca mărime şi dezvoltare a doua localitate, după

Sighişoara (care avea 600 de gospodari) din scaunul omonim225

.

Într-o asemenea perioadă de prosperitate a început construcţia bisericii închinată sfântului rege

Ştefan (cel care i-a încreştinat pe maghiari), care poate fi văzută şi admirată şi în ziua de astăzi.

Desigur, pe locul actualei biserici a existat o biserică mai veche, construită cel târziu din a doua

jumătate a secolului al XIII-lea, în stil romanic, care a fost sediul Capitlului Saschiz, atestat la 1309. Se

pare că bazilica romanică a suferit unele modificări gotice, din care s-au păstrat unele elemente de

piatră încastrate în zidurile bisericii actuale. Dar nici despre această biserică nu se mai poate spune

astăzi aproape nimica deoarece a fost demolat iar pe locul ei a început la 1493 construcţia bisericii

actuale226

.

La 23 iunie 1493, voievodul Transilvaniei Bartolomeu Dragfy, aflat la Rupea, îşi dă acordul

pentru cosntrucţia bisericii închinate sfântului rege Ştefan. Voievodul arată că iniţiativa construcţiei

noii biserici din mijlocul târgului, a aparţinut comunităţii: vos ecclesiam in honore ipsius Sanctissimi

Regis in medio ipsius opidi fundare et construere proposuissetis. De asemenea permite reprezenanţilor

comunităţii să îi aresteze pe toţi cei ce se vor opune construcţiei bisericii şi să le confişte bunurile,

pentru a le folosi apoi la construcţie227

. Biserica urma să fie construită a sua fundamento (din fundaţie).

Mai mult, în acceaşi zi, tot din Rupea, voievodul emite încă o diplomă prin intermediul căreia îi

scuteşte pe locuitorii târgului Saschiz (oppidum Zaazkyzdy vocatum) de găzduirea oştilor strânse

împotriva turcilor (contra Turcos), pe toată durata construcţiei noii biserici228

. Voievodul nu uită să

menţioneze că cetăţenii Saschizului au început construcţia bisericii cu acordul său (ipsi cives in eodem

oppido ex nostro consensu et annuencia ecclesiam in honore beati Regis Stephani, de Nouo fundare et

edificare vellent et niterentur)229

.

Construcţia bisericii a durat între 1493 şi 1525230

. Constructorii nu s-au bucurat doar de

bunăvoinţa voievodului Transilvaniei ci şi de ajutor bănesc din partea reprezentanşei Celor Şapte

Scaune231

. Astfel la 1494 au obţinut 50 (cincizeci) de guldeni-aur, la 1506 12 guldeni-aur, la 1507 16

guldeni.aur, la 1521 16 (şaisprezece) guldeni-aur şi la 1525 încă 15 (cincisprezece) guldeni-aur. De

asemenea, pe lângă ajutoarele băneşti, în această perioadă (1503-1508), scutirea târgului de încartiruire

a oştilor destinate luptelor cu turcii a fost reînoită iar biserica în sine primeşte scutiri (totale sau

parţiale ) de dijme232

. Locuitorii din Saschiz au beneficiat deci atât de ajutorul Celor Şapte Scaune, cât

225

Idem, Aus der Chronik von Keisd, p. 15. 226

H. Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 339. Autorul

menţionează unele capiteluri de coloane rămase din vechea bazilică romanică. 227

Karl Fabritius, Urkundenbuch zur Geschichte des Kisder Kapitels vor der Reformation und der auf dem

Gebiete desselben ehedem befindlichen Orden, Sibiu, 1875, p. 110-111; cf. G. Nussbächer, Diplomatarium

Kisdense, p. 31. 228

K. Fabritius, op. cit., p. 111-112. 229

Ibidem, p. 111. 230

H. Fabini, op.cit., p. 339. 231

G. Nussbächer, Aus der Chronik von Keisd, p. 15; H. Fabini, op.cit., p. 339. 232

Ibidem; G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 57.


51

şi de cel al autorităţilor Transilvaniei (voievodul) dar şi de cel al bisericii catolice. Astfel de ajutoare

erau obişnuite în epocă pentru toate comunităţiile care îşi renovau sau reconstruiau bisericile.

Odată cu biserica s-au construit, la sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul celui următor,

elemente de fortificaţie. Este vorba despre gangul de apărare din piatră, cu găuri de tragere amplasat pe

bolte, deasupra zidurilor bisericii, vizibil şi astăzi şi despre zidul ce înconjura biserica, demantelat la o

dată necunoscută. Urme din acest zid se pot vedea încastrate în pereţii clădirii amplasate în sud-vestul

bisericii, constuită în secolul al XIX-lea şi care a servit ca şcoală până la 1911, după care a devenit sală

de evenimente. Urme din fostul zid de apărare au fost descoperite şi cu ocazia unor săpături

arheologice pe latura nordică a bisericii233

.

Turnul-clopotniţă datează, după modul de construcţie, din secolul al XIV-lea. Dimensiunile

neobişnuit de mari ale turnului (latura are 11,6 m. iar diametrul grosimii, la bază, 3 m.!)234

, indică

faptul că la origine, în secolul al XIV-lea a fost un turn-locuinţă. A fost probabil locuinţa fortificată a

greavului Wernherus şi a familiei sale, atestate în secolul al XIV-lea. Analogii de turnuri-locuinţă din

aceeaşi perioadă se por găsi în multe aşezări ale saşilor din Transilvania (Viscri, Aţel, Hoghilag

ş.a.m.d.).

La sfârşitul secolului al XV-lea, turnul a fost cuprins în noua centură de apărare a bisericii.

Ultimele două nivele ale turnului au fost adăugate, după pilda Turnului cu Ceas din Sighişoara, post

1678. Tot atuncea a fost construit pe turn un acoperiş baroc, care a ars în repetate rânduri în decursul

secolului al XVIII-lea235

. Forma actuală a acoperişului datează din 1832, după cum se poate citi.

După 1525, aşezarea avea două puncte fortificate: biserica şi cetatea, ce confereau siguranţă vieţii şi

avutului celor peste o mie de locuitori.

În perioada în care saşii din Saschiz terminau lucrările la noua biserică, regatul Ungariei, sub a

cărei autoritate se afla Transilvania de mai bine de jumătate de mileniu, a fost confruntat cu una dintre

cele mai grave crize politice şi militare, care în cele din urmă a dus la desfiinţarea sa. Confruntările cu

turcii otomani au început de fapt la sfârşitul secolului al XIV-lea,în timpul regelui Sigismund de

Luxemburg. De-a lungul secolului al XV-lea, personalităţi de talia voievozilor Iancu de Hunedoara sau

Ştefan Bathory sau a regelui Matia Corvinul au reuşit să menţină granişa dintre regatul Sf. Ştefan şi

Imperiul Otoman, aflat în plină expansiune, pe lina Dunării. La începutul secolului al XVI-lea Imperiul

Otoman era la apogeul puterii sale, dispunând de resurse umane şi materiale aproape nelimitate. Sub

conducerea unor sultani de talia lui Selim I sau Suleiman Magnificul, au supus ţările islamice rivale

din orient (Siria, Egiptul) şi au reluat energic lupta în Europa Centrală. Primul punct cucerit a fost

Belgradul, în anul 1521. Următorul asalt general asupra Ungariei a avut loc la 1526 şi s-a terminat cu

bătălia de la Mohacs, în care forţele regatului au fost înfrânte zdrobitor iar regele Ludovic al II-lea a

murit pe câmpul de luptă. După această bătalie a început în Ungaria o situaţie confuză, de instabilitate

233

Ibidem, p. 341; idem, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, p. 173. 234

H . Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 340. 235

Ibidem.


52

şi insecuritate, tipică pentru perioadele de război civil. Cea mai mare parte a nobilimii l-au încoronat ca

rege pe voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya, având şi concursul sultanului. Magnaţii l-au sprijinit pe

arhiducele Ferdinand de Habsburg (fratele împăratului romano-german Carol al V-lea), care avea

drepturi asupra Ungariei în urma unor complicate alianţe matrimoniale. Rezultatul a fost un război

civil care a răvăşit întreg regatul şi care s-a terminat cu intervenţia sultanului. Turcii au ocupat partea

centrală a Ungarieişi capitala acesteia Buda, unde au aşezat un paşă. Autoritatea regală s-a mutat în

Transilvania iar Ungaria Superioară a rămas sub autoritatea lui Ferdinand şi a susţinătorilor

Habsburgilor. Regatul nu a putut fi menţinut, datorită nerecunoaşterii de către celelalte regate europene

a lui Ioan Zapolya şi a fiului său, Ioan Sigismund. După 1571, Transilvania a devenit principat

autonom sub suzeranitate otomană iar Ungaria a rmas împărţită până în secolul al XIX-lea, în timpul

Dualismului (1865).

În aceste vremuri tulburi, de ridicări la oaste şi lupte, locuitorii din Saschiz au fost scutiţi în

repetate rânduri de mersul la oaste236

, situaţia provizorie din timpul construcţiei bisericii

permanentizându-se. Cele două fortificaţii ale aşezării (biserica şi cetatea) fiind în asemenea vremuri

de restrişte deosebit de utile.

Criza nu s-a manifestat doar în plan politic şi militar ci şi în plan spiritual. Reforma lui Martin

Luther a început să câştige din ce în ce mai mult adepţi şi să se răspândească pe largi arii europene.

După o tentativă eşuată pe la 1520, după 1540 Reforma religioasă a fost adoptată de locuitorii

Transilvaniei în varianta ei calvină (răspândită mai ales în rândurile ungurilor) şi luterană (adoptată

mai ales de către saşi). La 1557 autoritatea centrală a Transilvaniei reconoscut saşilor, oficial, cultul

reformat în varianta luteană. Cam în aceeaşi perioadă trebuie să fi adoptat şi saşii din Saschiz Reforma

(nu se cunosc date în acest sens), în timpul preotului Egidius Hermann237

Din plină epocă de război civil ni s-a păstrat încă un „recensământ”, care ne permite să vedem

„situaţia populaţiei”. Este vorba de fapt tot despre o conscripţie fiscală (listă a plătitorilor de taxe)

elaborată în anul 1532, care se numeşte Zählung de Wirte im Sachsenland, adică Numărătoarea

gospodarilor de pe pământul săsesc238

. Acest document nu este la fel de bogat în informaţii şi

consemnează, aşa cum anunţă şi titlul, doar gospodarii din aşezările săseşti din Transilvania. În

Saschiz (Kyszd) din scaunul Sighişoara (yn Schesberger stul sic!) sunt consemnaţi 180 de gospodari

sau prorpietari de case (vy fyl heyser aber vyrt seyn)239

. La o primă confruntare a acestei cifre cu datele

de la 1488 (209 gospodari) se poate constata o scădere a numărului populaţiei, probabil ca urmare a

stării de război, care la data întocmirii recensământului (1532) dura deja de şase ani. Desigur că pe

lângă gospodari mai erau locuitorii fără proprietîţi imobile şi păstorii, care puteau fi alogeni, dar

236

G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 61-62. 237

Pentru preotul Egidius Hermann şi urmaşii lui la preoţie vezi idem, Zur Kulturgeschichte von Keisd im 15.

und 16. Jh., în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII, p. 20. 238

Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. II, Braşov, 1889, p. 282-284; semnalat de G. Nussbächer,

op.cit., p. 63. 239

Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. II, 283.


53

aceştia nu sunt atestaţi în acest document. La 1532 s-a făcut doar starea proprietarilor de bunuri

imobile (gospodari) deoarece fiecare categorie de oameni era, aşa cum s-a arătat mai sus, impozitată

altfel, în funcţie de avere.

Înmulţind cifra de 180 (o sutăoptzeci) de gospodari cu media de cinci membri pe famile, dă

numărul ideal de 900 (nouăsute) de locuitori. La aceştia se mai adăugau cei fără proprietăţi imobile

(Sedleri sau incolae), tot ca cifră ideală, încă 100 (o sută). Deci în total aşezarea ar fi putut avea circa

1000 (una mie) de locuitori. Se poate constata o scădere a populaţiei, dar nu una drastică.

Îndeletnicirile principale au rămas agricultura şi creşterea animalelor dar se poate vorbi şi de o

dezvolatre a meşteşugurilor de vreme ce în această perioadă sunt atestate, pe lângă bresla cojocarilor

(atestaă la 1479), breslele pantofarilor (la 1508) şi cea a fierarilor (la 1535)240

. La începutul secolului

al XVII-lea sunt atestate încă două bresle: cea a dogarilor (1614)241

şi a olarilor (în prima jumătate a

secolului al XVII-lea)242

. Chiar dacă cele două bresle sunt atestate în secolul al XVII-lea, ele trebuie să

fi existat cel puţin în secolul anterior, dacă nu cumva deja în a doua jumătate a sec. XV.

Meseriaşii din Saschiz prelucrau pieile, deci aşezarea trebuie să fi avut turme de animale de la

care să provină pieile (desigur, meşterii breslaşi puteau achiziţiona piei de animale şi de la alte

aşezări). Activitatea dogarilor este o atestare indirectă a cultivării viţei de vie (butoaiele fiind necesare

pentru păstrarea mustului şi a vinului). Pantofarii şi fierarii asigurau necesarul de încălţăminte, obiecte

şi arme de fier. Ca şi în cazul altor aşezări, surplusul de marfă (care de obicei reprezenta majoritatea

acesteia) era vândut en-gross sau en-detail în alte aşezări sau chiar în alte ţări (este cunoscut comerţul

intens al Moldovei şi al Ţării Româneşti cu oraşele săseşti din sudul şi estul Transilvaniei). Olarii, care

în epocă făceau şi cărămizi, asigurau material de construcţie şi vasele pentru uzul zilnic243

.

Imaginea de ansamblu a aşezării este una de bunăstare şi evoluţie. Saschizul beneficia de mori,

de o cetate de refugiu, de o biserică nouă cu fortificaţii în jurul căreia funcţiona o şcoală şi chiar de un

spital, atestat documentar la 1570244

. Trebuie specificat faptul că spitalele medievale erau întrucâtva

diferite de cele din ziua de astăzi: ele erau mai degrabă nişte aziluri pentru cei săraci, bătrâni sau

bolnavi. Celor găzduiţi li se oferea hrană şi adăpost iar celor bolnavi tratamente rudimentare (ceaiuri,

comprese, bandaje).

În epocă exista chiar şi un fel de „serviciu” de întrajutorare a celor afectaţi de incendii, care nu

erau deloc rare, casele fiind construite în principal din bârne de lemn (casele de cărămidă, aşa cum pot

fi ele văzute astăzi, au început să fie construite târziu, abia în secolul al XVIII-lea, de unde şi elemente

baroc, precum frontoanele de faţadă cu luminatoare, decoraţiuni etc.). La 1543, 1545 şi 1546

240

Gernot Nussbächer, Aus Keisder Zunftgeschichte im 15. und 16. Jahrhundert, în Aus Urkunden und

Chroniken, vol. VIII, p. 27-28. 241

Ibidem, p. 28. 242

Idem, Von den “Ehrlichen Töpfer-Meistern von Keyysd“, în acelaşi volum la p. 30. 243

Despre bresle şi meşteşuguri vezi cartea lui Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al

XVI-lea, Bucureşti, 1954, passim. 244

H . Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 338.


54

reprezenaţa Celor Şapte Scaune a hotărât scutire de taxe totală sau acordarea de ajutoare băneşti celor

afectaţi de incendiu245

.

Voievodul Transilvaniei Christofor Bathory (principele titular, Ştefan Bathory fusese ales rege

al Poloniei) a acordat în 1577 târgului Saschiz (atestat ca atare în toate docuemntele păstrate din

secolul al XVI-lea – oppidum Zaazkyzd), dreptul de a ţine iarmaroc (germ. Jahrmarkt – târg anual) în

prima luni după Înalţarea la Ceruri şi încă două zile următoare246

. Saschizul a primit astfel, desigur ca

urmare a dezvoltării economice (mai ales a breslelor), dreptul de a ţine un târg anual de trei zile.

Cu obţinerea acestui drept, târgul Saschiz a atins dezvoltarea economică maximală, acuma la începutul

epocii moderne timpurii247

.

După 1556 otomanii, prin intermediul domnilor Ţărilor Române şi a paşalelor din Ungaria

Centrală aflată sub stăpânire otomană, au reuşit să înlăture stăpânirea habsburgică din Transilvania

pentru aproape o jumătate de secol. Astfel, a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost o perioadă de

pace şi prosperitate, dovedită ca atare de cronicarii epocii şi de călătorii străini care au vizitat

Transilvania. Sfârşitul secolului al XVI-lea urma să aducă o perioadă de război şi de instabilitate

datorită conflictului dintre Habsburgi şi Imperiul Otoman, iscat în 1593. Războiul dintre cele două

mari puteri a durat între 1593 şi 1606, şi a fost denumit Războiul de 13 ani sau Războiul cel Lung. În

această perioadă în care se înscriu şi faptele semi-legendare ale lui Mihai Vodă din Ţara Românească.

Teritoriul Transilvaniei (cu unele excepţii locale) a fost afectat de război doar în perioada 1599-

1606, deci după bătălia de la Şelimbăr până la încheierea Păcii de la Zsitvatorok în 1606. Evenimentele

care au afectat direct Transilvania au fost: ocuparea Ţării de către Mihai Vodă în toamna lui 1599,

răscoala nobililor conduşi de Istvan Csaki şi alungarea lui Mihai Vodă în urma înfrângeri de la

Mirăslău în toamna lui 1600. Întoarcerea lui Mihai Vodă cu ajutorul oştii habsburgice conduse de

George Basta în 1601, culminată cu o formidabilă răsturnare de situaţie prin uciderea lui Mihai

Viteazul de către oamenii lui Basta în august 1601. Alternanţa la putere, în perioada 1601-1605, a lui

George Basta (ca reprezentant al Habsburgilor) cu Sigismund Bathory şi apoi, succesiv cu Moise

Secuiul şi Ştefan Bocskay, sprijiniţi de Poarta Otomană. Această perioadă a fost una de recrutări

abuzive, manevre militare, încartiuruiri bătălii şi tot cortegiul de nenorociri adus de acestea: jafuri,

abuzuri, ucideri, violuri şi spaimă generală. Toate acestea sunt descrise copios şi cu lux de amănunt de

către cronicarii epocii248

. Nici Saschizul nu a fost ocolit de aceste necazuri, cronica sighişoreană a lui

245

G. Nussbächer, Diplomatarium Kisdense, p. 64-66. 246

Idem, Aus der Chronik von Keisd, p. 15; Cf. H. Fabini, op.cit., p. 338. 247

Epoca modernă timpurie a durat din sec. XVI până în secolul al XVIII-lea. În cazul particular al

Transilvaniei, se consideră că Epoca Modernă Timpurie a ţinut de la 1526 până la 1688 când Transilvania a

intrat sub autoritatea Imperiului Habsburgic. Manifestaţii de restaurare a regimului princiar ca cea a lui Imre

Thököli (1690-1691) sau Francisc Rakoczi al II-lea (1701-1711) au fost reprimate iar regimul habsurgic a fost

instaurat definitiv până la 1918. Perioada stăpânirii habsburgice (1688/1711-1918) corespunde cu Epoca

Modernă propriuzisă. 248

Vezi Nagy Szabo Ferenc, Memorialul 1580-1658, Bucureşti, 1993, p. 73-144; Aus Zeiten tiefster Not. Zwei

chronistische Berichte aus den Fürstenzeit Siebenbürgens von Georgius Kraus, Juratus notarius der Stadt

Schaessburg, ed. Fritz Mild, Sighişoara, 1926, passim.


55

Gerog Krauss semnalând o astfel de încartiruire abuzivă la 1604. Un detaşament al oştii habsburgice a

lui G. Basta, comandat de Franciscus Hoersel a fost încartiruit la Saschiz vreme de opt luni, făcându-le

o pagubă de 38, 561 guldeni-aur249

. Acesta a fost doar un episod pe care prosperul târg Saschiz şi

locuitorii săi au trebuit să îlîndure în vremurile de restrişte.

2. Cloaşterf

2.1. Considerente generale, numele localităţii

Cloaşterful este situat la 7 km în sud-estul comunei Saschiz, la o distanţă de 1 km de şoseaua

naţională care leagă Sighişoara de Braşov250

. Deşi numele se aseamănă, din punct de vedere fonetic, cu

substantivul german Kloster (= mănăstire din lat. claustrum) el are altă rădăcină şi anume germanul

Klosdorf, o coruptelă de la Nikolausdorf, adică satul lui Sf. Nicolae protectorul aşezării, cum reiese

dealtminteri şi din denumirea maghiară (Miklostelke) şi latină (Villa Nicolai) a localităţii.

Iniţial, în evul medium Cloaşterful a aparţinut, alături de Meşendorf şi de Criţ, de abaţia

cisterciană de la Cârţa (din Ţara Făgăraşului)251

. La 1474 regele Ungariei Matia Corvinul a dizolvat

domeniul abaţiei şi l-a dăruit prepoziturii saşilor din Sibiu. De pe la 1500 aşezarea a intrat în

componenţa scaunului Sighişoara252

, sub a cărei autoritate a rămas, cu foarte scurte întreruperi, până în

epoca modernă.

2.2. Cloaşterful în evul mediu.

Începuturile aşezării Cloaşterf se leagă de prezenţa Ordninului Cistercian în Transilvania.

Ordinul Cistercian a luat fiinţă în Franţa, la Cîteaux, în a doua jumătate a secolului XI253

, membrii lui

urmând regula monahală benedictină: izolare de lume, sărăcie, castitate, umilinţă, simplitate şi hărnicie

(membrii Ordinului trebuiau să muncească şapte ore pe zi!)254

.

Ordinul s-a răspândit în întreg spaţiul latin (= romano-catolic) al Europei, fiind notorie activitatea lui

colonizatoare din spaţiul germanic (mai ales în zona Ţărilor de Jos) şi în Europa răsăriteană (Polonia şi

Ungaria). Aşezămintele monahale cisterciene se întemeiau cu precădere în zone sălbatice şi

nepopulate. Acolo unde luau naştere astfel de abaţii, aveau loc, sub îndrumarea şi cu ajutorul Fraţilor

cistercieni, defrişări masive de pădure şi asanări de mlaştini şi turbării pentru obţinerea de pământ

arabil şi de loc pentru aşezări. De asemenea, una dintre activităţile principale ale Ordinului cistercian a

fost colonizarea noilor spaţii, obţinute cu atâta trudă de la Natură255

.

249

Ibidem, p. 30. 250

Hermann Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 394. 251

Gernot Nussbächer, Aus der ältesten Geschichte von Klosdorf, în idem, Aus Urkunden und Chroniken, vol.

VIII, p. 33 (în continuare: G. Nussbächer, Klosdorf...). 252

Ibidem, p. 34; H. Fabini, op.cit., p. 395. 253

Şerban Turcuş şi Veronica Turcuş, Ordinul Cistercian în Transilvania Medievală, Bucureşti, 2003, p. 14 şi

urm. 254

Ibidem. 255

Pentru istoria Ordinului Cistercian vezi Şerban Turcuş şi Veronica Turcuş, op. cit., passim.


56

Pentru toate aceste calităţi, Fraţii cistercieni au fost chemaţi în a doua jumătate a sec. al XII-lea,

de regii arpadieni ai Ungariei, în părţile răsăritene ale stăpânirii lor, adică în Banat şi Transilvania,

unde populaţia nu era prea densă şi unde existau regiuni enorme dominate de păduri şi mlaştini.

Cistercienii au întemeiat deja la 1179 abaţia de la Igriş, în dieceza Cenad (din Banat) iar la începutul

secolului al XIII-lea abaţia de la Cârţa din Ţara Făgăraţului şi mănăstirea de maici de pe teritoriul

actual al centrului oraşului Braşov256

, ambele sub autoritatea arhiepiscopului de Esztergom (Strigoniu).

Fără a insista asupra evoluţiei celor trei aşezăminte şi mai ales a abaţiei de la Cârţa din Ţara

Făgăraşului257

, amintim doar pe scurt faptul că de la întemeiere şi până în secolul al XV-lea cele trei

aşezăminte monahale au primit de la regii Ungariei diferite danii de sate şi moşii, care au constituit

adevărate domenii mănăstireşti.

După cum arătam mai sus, în secolele XIV-XV satul Cloaşterf era parte integrantă a

domeniului abaţiei cisterciene de la Cârţa şi, alături de Meşendorf şi Criţ, formau o adevărată insulă a

Ordinului din Ţara Făgăraşului.

Aşezarea pare să fi fost întemeiată pe la începutul secolului al XIV-lea, atâta timp cât la 1289

întreaga zonă este atestată sub numele de Papteluke, nume care arată clar că la acea dată era vorba doar

despre o moşie a cărui stătpân era un membru al clerului258

(adică abatele de la Cârţa).

Potrivit tradiţiei, o seamă de slujitori de pe un domeniu al abaţiei de la Cârţa, au întemeiat aşezarea la

hotarul Saschizului259

. Această tradiţie este verosimilă, iar întemeierea Cloaşterfului pare să fi avut loc

cu acordul Ordinului.

Aşezarea este atestată pentru prima dată într-un document de la 1322. Documentul arată că locuitorii

aşezătilor Cruz, Messendorf şi villa Nicholai, plini de spirit rebel, s-au revoltat împotriva Fraţilor

cistercieni, stăpânii lor. Regele Carol Robert de Anjou le-a confirmat cistercienilor, prin acest

document, vechile lor posesiuni din tot sudul Transilvaniei260

.

Următorul document care atestă Cloaşterful datează de la 1353. La acea dată Marsilius, abatele

cistercian de la Cârţa, l-a sprijinit pe Cunradus în ocuparea demnităţii de preot în villa Nicolai,

împotriva lui Johannes, candidatul decanului de Saschiz, Petrus. Pentru recunoaşterea situaţiei, abatele

cistercian se adresează însăşi episcopului Transilvaniei de la Alba Iulia261

. Din acest document reiese

că, din punct de vedere al administraţiei ecleziastice, Cloaşterful aparţinea, cum este şi firesc, de abaţia

de la Cârţa262

dar că asupra lui ridica pretenţii decanul din Saschiz. Medierea situaţiei de către

256

Ibidem, p. 217. 257

Despre evoluţia abaţiei de la Cârţa în secolele XIII-XV, vezi ibidem, p. şi 252-344; Dan Nicolae Busuioc von

Hasselbach, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, 2 vol., Cluj-Napoca, 2000

passim. 258

G. Nussbächer, Klosdorf..., p. 33. 259

Juliana Dancu-Fabritius, Sächsische Kirchenburgen aus Siebenbürgen, Sibiu, 1980, planşa 29. 260

Documentul în Ub. I, p. 358; Cf. G. Nussbächer, Klosdorf..., p. 36 şi H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 394. 261

Ub.II, p. 100-101; Cf. H. Fabini, loc. cit. 262

Este curios că Dl. Nussbächer conchide exact contrariul şi anume că la 1353 Cloaşterful aparţinea de capitlul

de Saschiz! Vezi G. Nussbächer, Klosdorf..., p. 33.


57

episcopul Transilvaniei demonstrează că acesta încerca să îşi extindă autoritatea asupra unor parohii

care aparţineau de dieceza de Esztergom (Strigoniu).

Din acelaşi document mai reiese un amănunt important, chiar dacă nu este menţionat explicit:

existenţa unei biserici catolice cu hramul Sf. Nicolae, de bună seamă sfântul protector al aşezării.

Atestarea indubitabilă a unui pleban este şi atestarea indirecta dar sigură a unei biserici în aşezare. Din

păcate nu se poate stabili niciun amănunt despre această biserică, pe locul căreia s-a construit în anii

20 ai secolului XVI biserica Sf. Nicolae, care s-a păstrat până astăzi.263

Un document emis trei ani mai târziu (1356) de voievodul Transilvaniei Andreas, îi atestă

pentru prima dată pe locuitorii Cloaşterfului. Aceştia, alături germanii din Saschiz, Archita şi Roadeş,

au fost copărtaşi la distrugerea caselor greavului Jacob, fiul lui Gebul din Vânători264

. Evenimentul în

sine şi intervenţia greavului păgubit la voievodul Transilvaniei a fost prezentată mai sus, la istoria

medievală a Saschizului (vezi supra!). Documentul ne interesează aici doar pentru atestarea populaţiei

săseşti din Cloaşterf: Saxones [...] in tribus villis abbatis de Keerch, videlicet Kereztur, Mesche et

Zenthmiclosteleke.

Pentru următoarele şase decenii de la acest eveniment nu s-au păstrat documente în baza cărora

să poată fi reconstituită istoria medievală a Cloaşterfului. Următoarele trei documente păstrate datează

din anul 1418265

.

În acel an, în 4 aprilie regele Ungariei Sigismund de Luxemburg a confirmat de la Konstantz,

drepturile şi libertăţile abaţiei de la Cârţa, precum şi dreptul de patronaj asupra aşezărilor de pe

domeniul abaţiei, printre care se număra şi Cloaşterf266

. Cu alte cuvinte, regele confirma abatelui

cistercian, printre altele, dreptul de a numi preoţi în aşezările aflate sub autoritatea sa.

Câteva zile mai târziu, la 9 aprilie, regele emite un ordin către decanul saşilor din Sibiu şi către judele

regal al Sibiului prin care le porunceşte să intervină pentru ca locuitorii din Criţ, Cloaşterf şi

Meşendorf să îşi plătească dările şi să îşi îndeplinească îndatoririle faţă de stăpânii lor de la Cârţa.

Regele arată că populi et iobagiones praedicti monasterii in possessionibus eiusdem Crucz, Clostorff et

Meschendorff, (oamenii şi slujitorii sus-menţionatei mănăstiri [de la Cârţa], din posesiunile aceleia

Criţ, Cloaşterf şi Meşendorf), contrar obligaţiilor avute faţă de mănăstire, contrar lui Dumnezeu şi a

Dreptăţii, nu şi-au plătit taxele şi nu şi-au îndeplinit obligaţiile în ultimii cinci ani. De aceea porunceşte

autorităţilor săseşti din Sibiu, laice şi ecleziastice, să intervină pentru ca cei din aşezările menţionate să

îşi îndeplinească îndatoririle267

.

Documentul este deosebit de interesant: pe de-o parte arată clar că locuitorii celor trei aşezări

erau supuşi şi slujitori (populi et iobagiones) ai cistercienilor, pe de altă parte regele intervine la

263

Cf. Juliana Dancu-Fabritius, loc. cit. 264

Ub.II, p. 121-122. 265

G. Nussbächer, Klosdorf..., p. 34; H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 395. 266

Ub.IV, p. 68-70. 267

Ibidem, p. 70-72; H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 395.


58

autorităţile laice şi ecleziastice săseşti din Sibiu pentru a-i face pe aceştia să îşi îndeplinească

îndatoririle.

Din această situaţie reiese că saşii din Cloaştef, Criţ şi Meşendorf nu mai vroiau să recunoască

autoritatea abatelui cistercian de la Cârţa şi au căutat oblăduire la autorităţile săseşti din Sibiu,

considerându-se astfel liberi, la fel ca ceilalţi saşi din Cele Şapte Scaune.

Faptul că regele a apelat la autorităţile sibiene pentru a media situaţia arată că acestea aveau autoritate

asupra celor în cauză, însă ele nu puteau trece peste autoritatea regală, dovadă în acest sens fiind faptul

că saşii din cele trei aşezări au rămas în continuare sub autoritatea cistercienilor până în a doua

jumătate a secolului al XV-lea.

Acelaşi document atestă aşezarea pentru prima dată cu numele ei german: Closdorff268

.

Un al treilea document din acelaşi an atestă unele abuzuri ale castelanului de Tălmaci asupra celor trei

aşezări de pe domeniul abaţiei cisterciene. Regele îi ordonă voievodului Transilvaniei Nicolae, să

protejeze cele trei aşezări de abuzurile castelanului de Tălmaci269

. Conflictul s-a stins definitiv abia la

1427 când Lorand Lepes, vicevoievodul Transilvaniei, a emis un document prin care confirma că

regele Sigismund a scutit cele trei aşezări de orice obligaţii faţă de castelanul de Tălmaci270

Însă nu doar castelanul de Tălmaciu a comis abuzuri asupra saşilor din Cloaşterf, Criţ şi Meşendorf ci

chiar şi stăpânii lor de drept, cistercienii de la Cârţa. Acest lucru reiese dintr-un document emis de

regele Sigismund la Vişegrad în 1 mai 1419. Prin acest document regele îi interzicea abatelui de la

Cârţa să îi împovăreze pe populi şi hospites din cele trei aşezări cu dări şi obligaţii nedrepte271

.

Douăzeci de ani mai târziu disensiunile dintre supuşi şi stăpâni s-au materializat într-un proces intentat

de saşii din cele trei aşezări împotriva abatelui de la Cârţa, Johannes de Bornequel272

.

Obiectul conflictului a fost, din nou, impunerea la dări nedrepte a locuitorilor celor trei aşezări.

Aceştia din urmă au apelat la notarul public Lorenz Michelis, la capelanul Nicolae de Copşa Mare şi

Johann Greb (greavul) de Criţ273

.

În urma certurilor şi neînţelegerilor tot mai dese dintre saşii din Cloaşterf, Criţ şi Meşendorf pe

de-o parte şi abatele de la Cârţa pe de altă parte au dus, într-o primă fază, la încorporarea parţială a

celor trei aşezări în scaunul Sighişoara. Acest lucru reiese dintr-o plângere a arhidiaconului de

Târnave, Nicolae, adresată magistratului (sfatului orăşenesc) Sibian potrivit căreia cele trei sate nu şi-

au plătit o taxă regală extraordinară în valoare de 40 de dinari274

. Din document275

reiese că la acea

dată Sibiul avea o oarecare autoritate asupra saşilor din cele trei aşezări, manifestată desigur prin

intermediul scaunului Sighişoara, de pe la începutul secolului al XV-lea.

268

Cf. Nussbächer, Klosdorf..., p. 34. 269

Ub.IV, p. 72-75; G. Nussbächer, loc. cit. 270

Ub.IV, p. 323-324; Cf. H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 395. 271

Ub.IV, p. 82-83. 272

H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 395; Nussbächer, Klosdorf..., p. 34. 273

Ub.VI, p. 251-253. 274

H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 395; Nussbächer, Klosdorf..., p. 34. 275

Publicat în Ub. VI, p. 437.


59

În sfârşit, la 1474, aşa cum arătam la începutul acestui subcapitol, regele Matia Corvinul a

desfiinţat domeniul abaţiei cisterciene de la Cârţa276

, eliberând astfel Cloaşterful şi celelalte două

aşezări de autoritatea cisterciană. Cele trei sate au devenit domeniu feudal al Sibiului, fiind încorporate

în aşa-zisa posesiune a Celor Şapte Juzi, dependentă direct de autorităţile săseşti de la Sibiu277

.

Autorităţile sibiene au ordonat la 1488 întocmirea unui recensământ278

, care este o adevărată

radiografie a Celor Şapte Scaune din secolul XV. În acest recensământ se poate vedea pentru prima

dată situaţia demografică şi economică concretă a Cloaşterfului: la 1488 Cloaşterful avea 46 de

gospodari, fiind cea mai mică dintre aşezările Scaunului de Sus al Sighişorii (Criţ avea 60 de gospodari

şi Meşendorf 58). Reiese limpede că recensământul a înregistrat doar capetele de familie, cu cetăţenie

deplină, adică pe cei care aveau proprietăţi imobile.

Din această informaţie se poate calcula (aproximativ) şi numărul populaţiei Cloaşterfului la

1488: o familie avea, în medie, 5 membrii (raportul fiind aşadar de 1 la 5) astfel, raportându-ne la cei

46 de gospodari atestaţi, putem conchide că Cloaşterful avea o populaţie ce circa 230 de lociutori. La

aceştia se adăugau şi doi păstori cu familiile lor.

Acelaşi recensământ atestă la 1488 în sat o moară şi o şcoală279

, amplasată, desigur lângă

vechea biserică Sf. Nicolae.

Prezenţa morii şi a păstorilor arată că saşii din Cloaşterf practicau în principal agricultura

(culturi de cereale), vitele ţinute pe lângă casă fiind lăsate în grija celor doi păstori.

Aşezarea nu numai că era mică, dar era şi săracă, după cum reiese din registrele de impozit de

la începutul secolului al XVI-lea. În perioada 1504-1508 Cloaşterful a plătit anual doar jumătate din

sumele plătite de celelalte două aşezări din Scaunul de Sus al Sighişorii, fiind uneori scutit de tot de

plata dărilor280

.

Numărul populaţiei din Cloaşterf a involuat, într-un recensământ de la 1532 sunt atestaţi la

Cloaşterf abia 32 de gospodari281

, deci cca. 160 de oameni.

În ciuda numărului redus de populaţie şi a posibilităţilor financiare modeste, locuitorii

Cloaşterfului au început în deceniul al doilea al secolului al XVI-lea construcţia bisericii şi a

fortificaţiilor din jurul ei. Desigur, construcţia costisitoarei structuri nu a putut fi susţinută din mijloace

proprii. Astfel, începând cu anul 1521 autorităţile sibiene au început să acorde subsidii pentru

construcţia bisericii şi a fortificaţiilor din jurul ei282

.

276

Şerban Turcuş şi Veronica Turcuş, Ordinul Cistercian în Transilvania Medievală, p. 286-287. 277

Nussbächer, Klosdorf..., p. 34. 278

Este cel mai vechi recensământ păstrat de pe teritoriul Celor Şapte Scaune. 279

Toate datele din recensământ la Nussbächer, Klosdorf..., p. 34. 280

Ibidem. 281

Ibidem, p. 35. 282

Ibidem; Juliana Dancu-Fabritius, Sächsische Kirchenburgen aus Siebenbürgen, planşa 29.; H. Fabini, op.cit.,

vol. I, p. 396.


60

Lucrările de construcţie au durat trei-patru ani, la 1524, potrivit unei inscripţii de pe peretele de

est al corului, contrucţia a fost terminată283

.

1524 hec structura finita est per me, mum. Stephanu Ungar Schesebur (sic!), [La 1524 această

clădire a fost terminată de mine, zidarul Stephan Ungar din Sighişoara] notează lapidar inscripţia.

Acest meşter zidar a construit şi alte biserici fortificate în aceeaşi manieră, respectând un curent

arhitectonic răspândit în sudul Transilvaniei, un gotic târziu cu particularitîţi locale. Biserica din

Cloaşterf are vădite asemănări cu cea de la Saschiz, caracteristic fiind coridorul de apărare de pe

structura bisericii, sprijinit pe arcade şi stâlpi, amplasaţi în exteriorul bisericii, stâlpi care au şi rol de

contraforturi.

La 1526 autorităţile sibiene au acordat subsidii pentru terminarea fortificaţiilor şi pentru

dotarea lor cu două bombarde şi o puşcă de mână284

.

După vreo 20 de ani de la terminarea lucrărilor la biserică şi la fortificaţiile din jurul ei, în 1549

un incendiu cumplit a devastat micuţa aşezare, astfel că autorităţile sibiene i-au scutit pe locuitori, din

nou, de plata dărilor285

.

Din secolul al XVI-lea mai există doar două informaţii: una despre un proces de hotar între cei

din Cloaşterf şi cei din Criţ, la 1567-1568 şi cealaltă despre intenţia principelui Sigismund Bathory de

a acorda fostele posesiuni ale cistercienilor de la Cârţa, fratelui său Balthazar Bathory. Împotriva

acestei intenţii au protestat vehement autorităţile săseşti din Sibiu şi din Cele Şapte Scaune, protest

care l-a făcut pe principe să se răzgândească, Cloaşterful şi celelalte aşezări din zonă rămânând sub

autoritate săsească286

.

3. Mihai Viteazu

3.1. Considerente generale, numele localităţii

Satul este aşezat la 7 km în sud-estul localităţii Saschiz, pe drumul naţional ce leagă Sighişoara de

Braşov, pe malul stâng al Târnavei Mari287

.

Numele istoric al localităţii este în germană Zultendorf, în maghiară Zoltán, în latină Sultanus, chiar şi

în româna veche localitatea era denumită Zoltan.

În evul mediu domeniul, apoi aşezarea Zoltan reprezenta o enclavă a comitatului Alba, între hotarele

scaunului Sighişoara (cu care se învecina pe trei laturi) şi hotarele satelor Cloaşterf, Criţ şi Meşendorf

(posesiuni ale abaţiei cisterciene de la Cârţa, cu care se învecina în sud-vest).

3.2. Elemente de istorie medievală a domeniului şi aşezării Zoltan

283

Juliana Dancu-Fabritius, loc.cit., unde reproduce şi inscripţia. 284

Nussbächer, Klosdorf..., p. 35. 285

Ibidem; H. Fabini, op.cit., vol. I, p. 396. 286

Ibidem. 287

Hermann Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, p. 837;

Gernot Nussbächer, Zur Geschichte von Zoltendorf – Mihai Viteazu, în idem, Aus Urkunden und Chroniken,

vol. VIII, p. 37 (în continuare: Nussbächer, Zoltendorf...).


61

De la început trebuie specificat faptul că Zoltan a avut întrucâtva o altă evoluţie faţă de

aşezările săseşti. În primul rând apartenenţa administrativă de comitatul Alba a impus o dezvoltare

aparte a aşezării. Apoi însăşi statutul iniţial de domeniu nobiliar a dus la o dezvoltare aparte: dacă pe

pământul crăiesc (lat.= fundus regius) veneau colonişti în grupuri relativ compacte, care se bucurau de

privilegii, etc., pe un domeniu feudal erau aduşi, de către stăpâni, şerbi care să muncească pământul,

care încropeau o aşezare mai mică sau mai mare. La fel şi în cazul Zoltanului, atestat la început ca

domeniu feudal.

Prima atestare documentară a domeniului, datează de la 1341. La acea dată, domeniul a fost

primit de Egidius, fiului lui Basarab de Zanchal288

.

De-a lungul secolului al XIV-lea, Zoltan este atestat ca possessio, adică domeniu nobiliar289

. La

1383 domeniul ajunge în posesia lui Solomon, fiul lui Michael de Sighişoara. A rămas în stăpânirea

familiei greavului Solomon până la mijlocul secolului al XV-lea290

. La mijlocul aceluiaşi secol,

Michael, fiul lui Solomon, a arendat moşia Zoltan din comitatul albens, spitalului Sfântului Spirit din

Oradea. Domeniul a fost împărţit astfel că în perioada 1448-1451 apar mai mulţi coproprietari ai

domeniului.

La 1451 întreg domeniul a intrat în stăpânirea atunci atotputernicului Iancu de Hunedoara291

.

De la ilustrul erou domeniul a trecut de la un stăpân la altul, al căror nume nu sunt relevante pentru

lucrarea de faţă, afară doar dacă am dori să alcătuim o lungă listă cu nume total necunoscute pentru

largul public.

Trebuie reţinut doar că de-a lungul evului mediu Zoltan a fost un domeniu nobiliar, pe care s-a

înfiripat o aşezare vremelnică de şerbi, care puteau fi mutaţi de stăpânii lor, după bunul lor plac, de pe

un domeniu pe altul. În orice caz, la 1669 domeniul pare să fi fost pustiu292

.

288

Ibidem; H. Fabini, loc.cit. 289

Ibidem. 290

Nussbächer, Zoltendorf..., p. 38. 291

Ibidem. 292

H. Fabini, loc. cit.


62

CAPITOLUL IV

Comuna Saschiz în epoca modernă

( sec. XVII-1918)

dr. Nicolae Teşculă

Habitat şi populaţie în epoca modernă în satul Saschiz

Spre deosebire de perioada medievală, modernitatea aduce informaţii precise cu privire la

evoluţia populaţiei. Existenţa acestor date statistice sunt strâns legate de necesitatea statului de a aduna

de la contribuabil bani din taxe şi impozite, care sunt absolut necesari în administrarea unei ţări sau a

unei localităţi. De-a lungul timpului, autoritatea centrală a făcut apel la recensăminte cunoscute în

epocă sub numele de conscripţii, urbarii, tabele de impunere. Toate aceste izvoare documentare ne

oferă nouă, posibilitatea de a analiza populaţia, ocupaţiile şi gradul de dezvoltare a unei localităţi.

La nivelul secolului al XVIII-lea în jurul anului 1765, conform conscripţiei urbariale, populaţia

Sachizului era de 1.008 persoane.293

O nouă lucrare de numărare a populaţiei o avem la nivelul anilor

20-30 ai secolului al XIX-lea. Atunci, Exactoratul Provincial, o secţiune cu competenţe fiscale a

Guberniului Marelui Principat al Transilvanei a reuşit să finalizeze în anul 1828 o conscripţie a

populaţiei contribuabile şi a resurselor din provincie. Apoi, între anii 1829-1831 a elaborat o statistică

oficială a localităţiilor din Transilvania, cu populaţia şi instituţiile de cult din fiecare aşezare. Astfel a

fost realizată: Consignatio Statstico Topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae

existentium Locorum, Civitatum item et Oppidorum ut et Ecclesiarum...”294

Cu această ocazie aflăm că numele localităţii este Kaisd în limba germană, Szász Késd în

maghiară şi Kizdu în limba română. Localitatea dispunea de două edificii de cult, una evanghelică şi

una ortodoxă. Tipul de habitat era al unui târg, făcea parte din scaunul Sighişoara şi avea 1702

locuitori. 295

Un mare recensământ al populaţiei îl avem din anul 1850. Cu această ocazie aflăm că

localitatea are 1941 de locuitori, avea statut de târg şi erau 555 case şi 583 de locuinţe. Din târg erau

plecaţi 60 de persoane, iar aici erau si 40 de străini. La cei 1941 de locuitori, bărbaţi erau 929, dintre

aceştia 417 erau necăsătoriţi, 475 căsătoriţi şi 38 de văduvi. Bărbaţi incorporabili între 17 şi 26 de ani

erau 134. Din totalul populaţiei 1012 erau femei, necăsătorite 415 căsătorite 475 şi văduve 122. 296

293

Friedrich P. Menning, Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenbürgen im Wandel der Zeit, Schriften der

Siebenbürgisch-Sächsischen Stifting, Band 20, p. 76. 294

Bogdan Crăciun, Ioan Bolovan, Consignatio statistico toporgaphica singulorum in Magno Principatu

Transylvaniae ( Transilvania la 1829-1831), Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 7-8 295

Ibidem, p. 85. 296

Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1850. Transilvania, ediţia a II-a

revizuită, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, pp. 382-383 ( în continuare: Traian Rotar, Maria

Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1850. Transilvania…)


63

Confesional erau 546 ortodocşi, 176 de greco-catolici, 15 romano-catolici, 1204 evanghelici.

După naţionalitate 427 români, 1 maghiar, 1218 saşi şi 294 ţigani. O persoană era de altă naţionalitate.

Tot aici erau 491 de cai şi 1054 de bovine. 297

Saschizul făcea parte din circumscripţia Sighişoara, care avea ca şi cercuri: Apold, Hoghilag,

Seleuş, Saschiz, Laslea, Zagăr şi Sighişoara. Cercul Saschiz avea în componenţă satele: Buneşti,

Archita, Feleag, Beia, Roadeş, Mureni, Vânători, Albeşti, Saschiz şi Zoltan ( azi Mihai Viteazu n.n.).

298

După câţva ani, în 1857 avem de a face cu o nouă numărare a populaţiei transilvane. Atunci

erau 1.969 de locuitori, dintre care 1.231 erau saşi, 723 români, maghiari 15. 299

La următoarea analiză demografică a Ardealului în 1880, la Saschiz avem 2.001 locuitori. Aici,

un număr de 1.174 erau saşi, 652 erau români, 64 de maghiari şi 122 ţigani.

Vedem aici o creştere a numărului maghiarilor, apariţia în recensământ a ţiganilor şi scăderea

destul de semnificativă a numărului de germani şi de români din comunitate. 300

Creşterea demografică a populaţiei în ton cu evoluţia demografică a Transilvaniei o vedem în

anul 1900. Atunci erau 2163 locuitori dintre care 4 militari. Români erau 838, maghiari 54, germani

1271. Din punct de vedere confessional, 843 erau ortodocşi şi nu mai existau greco-catolici.

Evanghelicii reprezentau 1266 de sulflete, la care se mai adăugau 36 de refomaţi şi un unitarian.

Localitatea avea 12.551 iugăre de pământ, 531 de case, deci mai puţine cu 24 de case ca în

1850. Casele din cărămidă erau în număr de 343, iar din lemn 186. Acoperite cu ţiglă 527 şi 4 erau cu

paie sau trestie. 301

Tot acum mai aflăm că erau 1224 de persoane alfabetizate, din care ştiau maghiara 280. Pe

vârste populaţia ştiutoare de carte era următoarea:

- între 0-5 ani – 313 persoane;

- între 6-11 ani- 299 persoane;

- între 12-14 ani-120 persoane;

- între 15-19 ani- 174 persoane;



- peste 60 de ani-254 persoane.302

297

Ibidem, pp. 384-385. 298

Ibidem, p. 512. 299

Friedirch Menning, Op. cit. p. 75. 300

Ibidem. Un iugăr reprezenta 0,57 hectare.

301 Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1900. Transilvania, ediţia a II-a revizuită,

ed. Staff, Cluj-Napoca, 1999. pp. 642-643 ( în continuare: Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer,

Recensământul din 1900. Transilvania…). 302

Ibidem.


64

Din punctul de vedere al situaţiei civile: 1037 erau necăsătoriţi, 951 căsătoriţi 174 văduvi.

Pentru prima dată în istoria Saschizului apare o persoană, care se declară a fi divorţată. Pe sexe situaţia

era astfel: 1074 bărbaţi şi 1089 femei.303

Din punct de vedere administrativ, Saschizul după 1876, o dată cu refoma adminstrativă, când

vechile scaune şi districte săseşti sunt desfiinţate îşi va pierde statutul de târg, devenind comună în

cadrul comitatului Târnava Mare cu reşedinţa la Sighişoara. 304

La 1910 curios, scade numărul populaţiei totale la 1985,305

ceea ce atestă parţial scăderea

ponderii administrative a comunităţii şi a faptului că aceasta cunoaşte un avansat proces de ruralizare,

unde agricultura deţine un rol primordial şi o parte dintre locuitori părăsesc obştea natală în căutarea de

locuri de muncă bine plătite. Un număr de 265 locuitori sunt plecaţi din localitate, majoritatea în

Canada şi Statele Unite ale Americii la lucru.306

De asemenea, din punct de vedere etnic avem 1209 germani, 744 de români şi 32 de maghiari.

Confesional, statistica se prezenta aşa: 1205 evanghelici, 645 ortodocşi, 29 de reformaţi şi 17 romano-

catolici.

Habitat şi populaţie în epoca modernă în satele Cloaşterf şi Mihai Viteazu

La anul 1750 Conscripţia fiscală a Transilvaniei referitor la localitatea Cloaşterf amintea că

satul depindea la acea vreme din punct de vedere administrativ de scaunul Sibiu: „ Satul Cloaşterf

este un sat săsesc din Domeniul celor Şapte Juzi, în care locuiesc şi niste români toleraţi. Nu se

practică alt comerţ în afara culturii viilor, a ogoarelor şi a cânepii. /Locuitorii/ îşi duc la vânzare

cânepa în Sighişoara şi Rupea, la două mile, dar mai ales în Sibiu şi Braşov, oraşe la opt mile distanţă

de aici. Teritoriul, gunoit la trei ani o dată, este de fertilitate medie şi împărţit în trei părţi de hotar, în

care sunt incluse şi fâneţele. Ele fiind restrânse, nu sunt suficiente, pentru cei de aici, care suplinesc

lipsa achiziţionând pământ din vecinătăţi, anume dintr-o parte a teritoriului din Saschiz în care,

conform tabelelor, mai mulţi dintre ei posedă ogorare şi fâneţe prin zălogire. Acest teritoriu, după

cum declară localnicii, a fost odinioară al lor şi se află şi acum în litigiu307

. Pământul este în mare

parte negru şi poate fi arat cu patru boi sau cai. Un cubulde grâu de toamnă semănat într-un an de

fertilitate medie produce circa nouă clăi, numărând câte 20 de snopi. Fiecare claie oferă o măsură de

grăunţe. Un cubul din semănătura de primăvară dă, la rândul său, şapte clăi şi claia câte o măsură şi

jumătate de grăunţe. Există vii, dar vinul produs este de calitate proastă. Urna de must valorează la

303

Ibidem. 304

Ibidem. 305

Friedirch Menning, Op. cit. p. 75. 306

Ibidem.p. 48 307

Acest litigiu dintre Saschiz şi Cloaşterf, după cum arată actele existente azi la Arhivele Naţionale ale României.

Direcţia Judeţeană Mureş, a continuat până în secolul al XIX-lea. un cubul sau câblă, găleată ardeleană reprezenta patru măsuri, adică 92,55 litri. măsura reprezenta o felderă , deci 22,63 litri. o rună reprezenta o vadră de vin.


65

ei, în perioada culesului, 10 creiţari. Pădurile şi lemnele de foc sunt de-ajuns pentru nevoile proprii,

dar nu din abundenţă, iar atunci când se face ghinda şi jirul pot fi îngrăşaţi 200 dintre porcii

localnicilor. Păşuni nu există deloc pentru animalele proprii, lipsa fiind suplinită procurându-se, prin

convenţii anuale, păşuni, precum şi fâneţe, din teritorile vecine de la Daia, Vânători şi Albeşti. Mai

sunt de asemenea, trei păşuni comune, incluse între cele trei părţi de hotar, care se cosesc, în funcţie

de alternarea anuală a acestora, zece care de fân pentru necesităţiile publice ale satului, ele fiind

consumate, în general, de către călătorii găzduiţi. Şi în acest sat, câţiva străini posedă / pământ/ în

modul, sub titlu de drept...”308

Observăm că ocupaţia principală a locuitorilor era la acea vreme agricultura. Lipsa pâmântului

necesat pentru comunitate făcea ca locuitorii satului să cultive plante tehnice, cum este cânepa, cu care

prin vânzarea ei la târgurile din oraşele ardelene îşi rotunjeau veniturile.

Spre deosebire de Cloaşterf, Zoltanul făcea parte din Comitatul Alba Superioară. Avem de a

face cu trei localităţi aflate una lângă alta şi care depindeau de trei unităţi administrative separate:

Saschizul de scaunul Sighişoara, Cloaşterful de scaunul Sibiu şi Zoltan de comitatul Alba Superioară.

Pe de altă parte, dacă Saschizul şi Cloaşterful făceau parte din Pământul Crăiesc administrat de saşi,

Zoltanul făcea parte din zona comitatensă. Această situaţie a rămas până în anul 1876, când în urma

reformei administrative scaunele săseşti şi secuieşti au fost desfinţate, cele trei localitaţi intrând în

componenţa comitatului Târnava Mare cu reşedinţa la Sighişoara. Cele două localitaţi, Cloaşterf şi

Mihai Viteazu, vor fi comune separate şi în anul 1968, cu ocazia noii legi administrative a României

devin părţi comunei Saschiz cum sunt şi astăzi.

Revenind la Zoltan aflăm că: „ Acest sat aşezat între munţi, într-un ţinut nu prea fertil şi cu

totul nepotrivit pentru comerţ. Locuitorii săi trăiesc mai ales din munca mâinilor proprii şi se întreţin,

în general, din venitul agriculturii. Ei îşi desfac puţinele lor produse în piaţa oraşului liber regesc

Sighişoara, alfat la o distanţă de două mile. Acest sat deţine trei părţi de hotar în cadrul teritoriului

său, dintre care una se utlizează pentru semănături de toamnă, cealaltă pentru cele de primăvară, iar

a treiaeste lasată în odihnă, cu schimbarea părţilor de hotar alternând şi fâneţele. / Ogoarele/ pot fi

arate peste tot cu patru animale de jug şi necesită îngrăşăminte la fiecare tre ani o dată. Un cubul de

semănătură de grău de toamnă produce, într-un an de fertilitate medie, un număr de zece clăi

netreierate, care constau din câte 20 de snopi, şi fiecare claie / oferă/ câte o măsură de grăunţe. Un

cubul de semănătură de primăvară / dă/, la rândul său opt clăi, iar claia o măsură şi jumătate /de

grăunţe/. Nu există folosinţa viilor, iar a pădurilor numai pentru foc. Deţinând păşuni puţine /

locuitorii/ trebuie să recurgă la teritoriile satelor vecine, contra taxă. Nu se află aici străini care să

posede /pământ/.”309

308

Ladislau Gyémánt, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan, Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul

1750. Vol. I Descrierea localităţiilor conscrise, Partea a II-a, ed. Encilopedică, Bucureşti, 2009, p. 2367 309

Ibidem, p. 335.


66

Conscripţia din 1820 arată că în satul Zoltan existau 30 de gospodării ţărăneşti, care deţineau

alături de fâneaţă, trei iugăre pe sesie. Producţia de grâu nu era una mare. La trei clăi de grâu tăiat se

obţineau şase mierţe, Acelaşi lucru era valabil şi pentru secară. Ciudat era faptul că nu se pomenea

nimic de cultivarea orzului sau a ovăzului. 310

Cu ocazia recensământului din anul 1850 la nivelul satului Cloaşterf avem următoarea situaţie.

Localitatea avea 104 case şi 134 de locuinţe. Populaţia era de 413 suflete. Dintre aceştia 10 erau

plecaţi şi 9 erau străini. Erau de asemenea 218 bărbaţi dintre care 83 necăsătoriţi. 118 căsătoriţi şi 11

văduvi. Dintre aceştea 19 erau încorporabili în armată. Femei erau 195 dintre care 57 căsătorite şi 119

văduve.

Din punct de vedere religios 55 erau ortodocşi, 91 greco-catolici şi 267 evanghelici. După

naţionalitate, majoritatea populaţiei era formată din saşi şi anume 267, urmaţi de români 62 şi ţigani

94. Preocuparea principală în sat era agricultura şi existau la cea vreme 115 cai şi 296 de bovine.

Aceaşi recenzare a populaţiei atestă în satul Zoltan un un număr de 417 persoane, 4 erau plecaţi

şi 35 erau străini. Acest lucru face ca numărul populaţiei prezente să se ridice la 448. Existau de

asemenea 64 de case şi 98 de locuinţe. Pe sexe erau 221 bărbaţi, dintre care 122 necăsătoriti, 86 aveau

familie şi 13 erau văduvi şi 30 cu vârste cuprinse între 17 şi 26 de ani erau încorporabili. Femeile erau

în înferioritate, doar 196 de suflete căsătorite fiind 94 şi văduve 86. Profilul satului era unul agricol

deoarece existau 12 cai şi 353 de bovine.

Din punct de vedere religios spre deosebire de Cloaşterf sau Saschiz majoritatea populaţiei era

ortodoxă şi anume 408 membrii, mai exista un romano-catolic, 6 reformaţi, la care se adăugau 2

unitarieni. Structura etnică făcea ca la Mihai Viteazu să fie majoritar românească cu 362 de suflete, la

care se adăugau 2 maghiari, un sas şi 52 de ţigani. 311

O altă numărătoare a populaţiei are loc în 1890 când populaţia civilă era de 359 de persoane

dintre care majoritatea era formată şi acum din saşi, deşi numărul acestora scade la 233. Românii sunt

în creştere şi anume 97, la care se adaugă 6 maghiari şi 23 erau de altă naţionalitate. Numărul ţiganilor,

cu ocazia recensământului special organizat pentru această etnie în 1893 era de 79. După confesiune

erau 234 evanghelici, 120 ortodocşi, un greco- catolic, 3 reformaţi şi un unitarian. Erau mai puţine case

în 1890 şi anume doar 84 şi suprafaţa agricolă era de 2091 iugăre.

La Mihai Viteazu existau acum 574 de suflete. Avem de a face cu o creştere semificativă a

populaţiei pe o perioadă de 40 de ani. Punem această creştere cu pe un spor natural, cu mai degrabă,

după cum arată structura etnică pe colonizări. Din punct de vedere etnic erau acum 459 de români, 87

310

Oliviu Dan, Monografia Parohiei Ordodoxe Române Mihai Viteazu mss. Arhiva Parohiei Ordodoxe Române Mihai

Viteaz, p. 14. 311

Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1850. Transilvania..., pp. 382-385


67

de maghiari, 3 vorbitori de limbă germană şi alţi 29 de altă naţionalitate. După religie 483 erau

ortodocşi, 10 romană-catolici, 69 de reformaţi, 8 unitarieni şi 4 de confesiune mozaică. 312

Anul 1900313

avem de a face cu o recenzare acum în cele două sate avem următoarea statistică:

suprafaţă

iugăre

case străini plecaţi civili militari Total

populaţie

Obs.

Cloaşterf 2092 108 - 8 374 - 374

Zoltan 2662 119 73 58 664 - 664

După numărul cunoscătorilor de carte:

Ştiu să scrie Ştiu limba maghiară

Cloaşterf 198 54

Mihai Viteazul 266 112

Din punct de vedere etnic avem următoarea situaţie:

români maghiari germani slovaci ruteni croaţi sârbi alţii

Cloaşterf 154 5 215 - - - - -

Zoltan 486 83 - 2 1 91 - 1

Confesional, avem componenţa următoare:

ortodocşi greco-

catolici

romano-

catolci

reformaţi evanghelci unitarieni Mozaici

sau

izraeliţi

Cloaşterf 155 - - 4 215 - -

Zoltan 491 - 105 51 - 6 9

După vârstă:

0-5 ani 6-11 ani 12-14 ani 15-19 ani 20-39 ani 40-59 ani peste 60

de ani

Cloaşterf 46 34 19 39 116 79 41

Zoltan 86 81 38 67 166 163 63

După statutul social:

bărbaţi femei necăsătoriţi căsătoriţi văduvi divorţaţi

Cloaşterf 194 180 170 170 31 3

Zoltan 361 283 357 269 38 -

312

Traian Rotar, Maria Semeniuc, Mezei Elemer Recensământul din 1890 şi recensământul ţiganilor din 1893.

Transilvania., Presa Universitară Clujeană, 2009, pp. 270-271; ( în continuare: Recensământul din 1890... ). 313

Ibidem, Recensământul din 1900. Transilvania... pp. 642-643;


68

De asemenea în Cloaşterf existau 79 de case construite din cărămidă şi 29 din lemn. Dintre

acestea 107 erau acoperite cu ţiglă şi una cu trestie şi paie. În celălalt sat, la Mihai Viteazu existau 35

case din cărămidă şi 84 din lemn, 96 erau acoperite cu ţigă şi 23 încă cu trestie şi cu paie.314

La anul 1910 numărătoarea populaţiei stabileşte prezenţa unui număr de 352 de locuitori la

Cloaşterf şi 477 la Mihai Viteazu. Deci avem de a face într-o decadă de zece ani cu o scădere a

populaţiei. Colonişti prezenţi la Mihai Viteazul au prăsit satul deoarece statistica arată că în 130 de

persoane sunt declarate plecate. La Cloaşterf sunt doar 30. Numărul de case este de 103 la Cloaşterf şi

117 la Mihai Viteazul. Deci o scădere a numărului acestora în cele două sate faţă de 1900. De

asemenea, o scădere a numărului cunoscătorilor de carte 179 în Cloaşterf şi 247 în Zoltan şi o creştere

a cunoscătorilor de limbă maghiară şi anume 61 în Cloaşterf şi respectiv 151 în Mihai Viteazu.315

Din punct de vedere etnic şi confesional la Cloaşterf majoritatea populaţiei era tot săsească şi

anume 206, la care se adăugau 50 de români, 7 maghiari şi 90 de ţigani. La Mihai Viteazu populaţia

majoritară rămâne tot română cu 413 suflete, urmată de maghiari 40 şi ţigani 24. 316

Tot acum avem şi o repartizare a populaţiei după ocupaţie317

şi tipul acesteia:

Populaţi

e

ocupată

Populaţie

întreţinut

ă

Agriculto

ri

alte

ocupaţi

i

Industri

e

Comer

ţ

transpor

t

Armat

ă

zilier

i

Servitor

i

casnici

Cloaşter

f

173 180 162 1 - 2 - 5 - 2

Zoltan 226 251 213 1 4 1 1 2 2 1

Proprietari

mijlocii

Proprietari

săraci

Membrii

ajutători

de

familie

Servitori în

gospodărie

Muncitori

sub 16 ani

Muncitori

peste 16

ani

Ocupaţii

în

industrie

Obs.

Cloaşterf 31 35 42 11 4 39 - -

Zoltan 21 73 88 2 - 25 4 La

Zoltan

mai

existau

un

morar şi

un

măcelar

314

Ibidem. 315

Iidem Recensământul din 1910. Transilvania, ed. Staff, Cluj-Napoca, 1999. pp. 440-441. 316

Ibidem. 317

Iidem, Recensămîntul din 1910. Transilvania, vol II. Populaţia după ocupaţii, Presa Universitară Clujeană , Cluj-

Napoca, 2006. pp. 460-461.


69

Perioada interbelică aduce în 1930318

o nouă numărătoare a populaţiei, prima de acest fel din

România Mare. Pentru cele două sate avem următoarea situaţie:

Populaţia

totală

gospodării ortodocşi greco-

catolici

romano-

catolici

reformaţi evanghelici unitarieni

Cloaşterf 308 95 162 5 - 5 208 -

Mihai

Viteazu

439 117 418 - 2 12 1 6

Din punct de vedere etnic la Cloaşterf avem majoritatea populaţiei încă formată din saşi şi

anume 208 suflete urmaţi îndeaproape de români cu 167 de membrii şi la care se mai adaugă 5

maghiari. Nu se pomeneşte nimic despre prezenţa tiganilor, însă mai mult ca sigur erau înglobaţi la

numărul de români.

La Mihai Viteazul majoritatea covârşitoare era formată din români cu 418 suflete, urmaţi de

maghiari 19 şi saşi 2. Aici spre deosebire de celelalte recensăminte lispsesc menţionaţi evreii, care

probabil au părăsit localitatea. 319

După 11 ani statul român face o nouă numărătoare a populaţiei şi avem următoarea statistică:

clădiri gospodării Total

persoane

bărbaţi femei români maghiari germani alţii

Cloaşterf 99 97 368 189 179 81 - 210 77

Mihai

Viteazu

128 125 498 234 264 437 21 3 37

Din vremuri de restriște. Istoria Saschizului în secolele XVII-XVIII.

Secolele XVII-XVIII au reprezentat pentru istoria Transilvaniei și implicit a Sachizului o

perioadă încărcată de evenimente de prefaceri instituţionale care vor marca profund mentalitatea

colectivă a oamenilor.

Dacă ne gândim la secolul al XVII-lea acesta a adus încartiruri de trupe, conflicte, foamete,

evenimente naturale neobișnuite, ciumă într-o perioadă de prefaceri extradordinară, când în principatul

calvin al Transilvaniei se ducea o luptă acerbă între tabăra imperială, de factură catolică, care susţinea

succesiunea la tronul Ungariei a casei de Habsburg și tabăra otomană, în special protestantă, care

speriată de elanul reformei catolice promovate de Habsburgi, găsea în suzeranitatea Porţii otomane

reazămul pentru păstrarea unei conștiinţe religioase protestante libere.

318

Iidem, Recensământul din 1930. Transilvania, Presa Universitară Clujeană , Cluj-Napoca, 2011. pp. 460-467. 319

Ibidem.


70

Din punct de vedere constituţional avem de a face cu un principat automon, Transilvania, aflat

sub suzeranitate otomană, o adevărată republică nobiliară, unde cele trei stări privilegiate, nobilii,

secuii și sașii alegeau principele.320

În această perioadă statutul sașilor era unul privilegiat, după cum am arătat mai sus, însă era o

eternă luptă pentru păstrarea autonomiei lor juridice, a scaunelor și districtelor în jurul Universităţii

Saxone. Luptau de asemenea pentru păstrarea privilegilor economice deţinute de breslele

meșteșugărești din orașe, mai ales că, acum, tot mai mult privilegiul comercial de secole al lor era

profund lovit de apariţia comercianţilor levantini, aromâni, care vor înfiinţa la Brașov, Compania

Orientală de Comerţ.321

Secolul al XVIII-lea, spre deosebire de cel anterior, va fi mai stabil din punct de vedere al

conflictelor. Se știe că la finele veacului XVII, Transilvania intră în componenţa Imperiului

Habsburgic în urma păcii de la Karlovitz din 1699. Putem spune că în afara conflictului dintre austrieci

și curuţii conduși de Francisc Rakoczy la debutul deceniului I al secolului, când nobilimea maghiară s-

a răzvrătit împotriva stăpânirii austriece și au atacat localităţiile săsești fidele Casei de la Viena, avem

de a face cu o stabilitate. Autorităţiile aulice au respectat regimul constituţional al Transilvaniei cu cele

trei naţiuni privilegiate ( nobilii, secuii și sașii) și cele patru religii recepte ( catolică, luterană, calvină

și unitariană).322

Alături de acest element de stabilitate, sub influenţa iluminismului, împăraţi ca Maria Terezia

și Iosif al II-lea vor interveni în sistemul constituţional al Ardealului, pentru modernizarea provinciei,

făcând o serie de reforme în domeniul școlar, al relaţiilor dintre ţăranii iobagi și nobili, precum și în

domeniul clerical prin promovarea toleranţei religioase. Aceste elemente au dus la nemulţumirea

stărilor ardelene, însă, în același timp au reprezentat un element decisiv pe calea modernizării ţării.

Sași ardeleni, în secolul luminilor au dus aceeași luptă pentru păstrarea drepturilor și

libertăţiilor deţinute din Evul Mediu și în acest sens au dus o politică ambivalentă, pragmatică. Deși

putem spune că aveau multe în comun cu Austria, prin intermediul limbii, au avut diferende

religioase. Se știe că Casa de Habsburg promova catolicismul și acest lucru lovea în interesele sașilor

ardeleni, care erau evanghelici.

De aceea, sașii ardeleni au avut acest pragmatism: s-au aliat cu autorităţile centrale, ori de câte

ori interesele nobilimii maghiare au acţionat în detrimentul privilegilor săsești și s-au aliat cu magnaţii

maghiari, când interesul Vienei era în sensul centralismului.323

320

Carl Göllner, Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumäniens, Erster Band: 12 Jahrhundert bis 1848, Kriterion Verlag, Bukarest, 1979, p. 189. 321

Ibidem, pp. 190-191. 322

Referitor la statutul Transilvaniei în secolul al XVIII-lea vezi: Istoria Transilvaniei, vol III, ( 1711-1918),

coord. Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Andras Magyari, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane,

Cluj-Napoca 2009, passim. 323

A se vedea aici excelentul studiu ” Casa de Habsburg și sașii ardeleni ( 1688-1867) în Harald Heppner,

Contribuții la Istoria României și a românilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pp. 65-78.


71

Tot acum, pentru prima dată, prin decretul de concivilitate al împăratului Iosif al II-lea sașii

ardeleni vor pierde privilegiile din orașe. Mai mult decât atât se va desfiinţa autonomia sașilor de pe

Pământul Crăiesc. Deși, după moartea lui Iosif se va reveni la vechea ordine constituţională, pierderea

autonomei va avea repercursiuni deosebite asupra vieţii naţionalităţilor ardelene în veacul al XIX-

lea.324

Revenind la Saschiz, târgul își va păstra statutul în cadrul scaunului Sighișoara, istoria acestuia

în secolele XVII-XVIII se va integra în cea a Transilvaniei şi a Sighişoarei cu care, după cum vom

vedea mai jos va avea un răsunător conflict în deceniul 8 al secolului al XVII-lea. Apartenenţa la

scaunul sighişorean şi rolul de localitate exponenţială în cadrul acestuia va face ca destinul său să fie

apropiat de cel al burgului de pe Târnava Mare.

Dacă ne vom referi la Sighişoara, acest oraş va suferi de pe urma numeroaselor încartiruri de

trupe, de pe urma epidemiilor de ciumă şi a foametei. Saschizul a părut mai protejat, nefiind expus atât

de mult din partea unor invadatori. Mai mult decât atât, burgul Saschizului a fost loc de refugiu pentru

mulţi sighişoreni şi nu numai.

Existenţa cetăţii saschizene este adusă în discuţie în urma conflictului dintre primarul

sighişorean Martin Eisenburger şi principele Gheorghe Rakoczy I la anul 1637. Cu un an înainte,

suveranul transilvan a dorit în interiorul cetăţii medievale sighișorene, în apropiere de Turnul

Cositorarilor, unde azi se găseşte casa parohială evanghelică, să construiască un palat, care să aibă o

ieşire separată de oraş.

Acest lucru a stârnit nemulţumirea sfatului sighişorean care s-au opus acestui proiect, motivând

vechile privilegii acordate de regii maghiari saşilor. Mai mult decât atât, primarul hotărăşte să ardă

stâna de oi a principelui aflată în hotarul satului Buneşti, deci în interiorul scaunului. 325

Acest fapt îl va sărăci pe destoinicul primar al oraşului, după cum afirmă notarul Georgius

Krauss, deoarece în urma procesului intentat de principe îşi va pierde funcţia şi averea. În cadrul

procesului, primarul a fost acuzat că a ars bunirile de preţ ale lui Rakoczy, însă acesta a afirmat că ele

se găsesc depuse într-o ladă, în cetatea Saschizului, care însă nu este găsită şi practic Martin

Eisenburger este condamnat.326

La 2 septembrie 1649 întreg scaunul şi implicit Saschizul s-a confruntat cu o invazie de lăcuste

sosite din Ţara Bârsei, care a afectat grav producţia agricolă. Numărul acestora a fost extrem de mare

deoarece, după cum arată acelaşi cronicar, pentru împrăștierea lor s-a :”... tras cu tunurile şi cu puştile

de pe bastionul din Curtea Călugărilor (azi în faţa primăriei Sighişoara n.n.) căci veneau din acea

parte...”327

324

Carl Göllner, Op. cit. pp. 264-265. 325

Richard Schuller, Alt Schäβurg, Markus Verlag, Schäβurg, 1899, p.25. 326

Georgius Krauss, Cronica Transilvaniei 1608-1665, seria Cronicile medievale ale României, ediţie îngrijită

de G. Duzinchevici şi E. Reus-Mârza, ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, pp. 98-100 327

Ibidem, pp. 137-138.


72

Un alt eveniment deosebit a fost în 1658. Atunci, în luna noiembrie ajunge la Sighişoara

principele Acaţiu Barcsai însoţit de suita sa şi de un corp de armată turcesc. Acesta va fi cazat la

Saschiz şi era condus de beiul Mustafa. Chemat de principe, acesta merge în urbea de pe Târnavă,

unde află cu surprindere că ostaşii săi s-au răzvrătit contra vicecăpitanului, care pentru a scăpa de

linşaj va fugi prin pârâul Saschizului şi de aici într-o casă. Doar sosirea beiului a făcut ca spiritele să

fie calmate şi comunitatea saschizeană să scape de năpasta otomană.328

Mijlocul veacului al XVII-lea face ca luptele dintre tabăra Habsburgilor şi cea otomană să se

înteţească şi la 1661 cu ocazia conflictului dintre Janos Kemeny şi Mihai Apaffy mulţi nobili se

refugează la Sighişoara şi îşi depun averea spre păstrare în cetatea din Saschiz. Apropiindu-se armatele

otomane conduse de Ali Paşa, aceştia au fugit şi au lăsat o avere impresionantă la Saschiz, care a intrat

în visteria princiară. Georgius Krauss arată că obiectele de aur şi argint valorau 135 de mărci de argint,

deci cam aproximativ 249 de kilograme de aur. La aceste bunuri se mai adăugau 820 de taleri şi 3200

de florini, apoi frumoase harnaşamente pentru cai, săbii şi lănci din argint.329

Prezenţa lor la Saschiz

demonstrează încă o dată faptul că, cetatea de aici era de necucerit şi oferea oricui un sentiment de

securitate.

Existenţa trupelor otomane determină mari pierderi scaunului Sighişoara. După moartea lui

Janos Kemeny în bătălia de la Seleuşul Mare din 1661, Kuciuk Paşa refuză să părăsească Sighişoara şi

cere mari sume de bani. El solicită 30.000 de taleri şi în cele din urma sfatul oraşului îi plăteşte o parte

din sumă şi părăseşte oraşul. Tot acum, Ali Paşa impune o taxă Transilvaniei de 500.000 de taleri,

cunoscută în istoriografie sub numele de impozitul lui Ali Paşa. Din această taxă scanului Sighişoara îi

revenea 40. 000 de taleri.330

Această sumă s-a împărţit între localităţiile scaunului. După urbea de pe Târnava Mare cea mai

mare sumă revenea Saschizului. Acesta era nevoit să plătească 2100 de taleri şi 63 ½ mărci de argint.

O sumă colosală, care a împovărat greu comunitatea şi după cum vom vedea în continuare va avea

repercusiuni asupra relaţiilor cu reşedinţa scaunului. 331

Prezenţa încartiruirilor de trupe, a rechiziţionării alimentelor vor duce după lupta de la Seleuşul

Mare la apariţia ciumei în scaunul sighişorean. Referitor la această epidemie, Georgius Krauss arăta: “

În ziua de 15 august, ciuma începe din nou să bântuie cu putere pe alocuri în ţară, mai ales, la noi, la

Sighişoara. Au murit de această ( boală n.n.) un număr destul de mare de bărbaţi, tineri, femei şi copii.

De asemenea mulţi oameni voinici au murit la Saschiz şi Apold.”332

Vedem cum acest flagel loveşte toate localităţile din jurul oraşului. Deşi, se spunea în epocă că

în calea ciumei, doar poţi să fugi, mulţi se refugiau în zonele rurale, unde erau protejaţi de epidemie.

328

Ibidem, p. 282. 329

Ibidem, pp. 434-435. 330

Gheorghe Baltag, Sighişoara. Schäβburg. Segesvàr. ed. Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2004, p. 101. 331

Johannis Goebel et Georgi Wachsmann, „ Chronica Civitas Schaessburgensis 1514-1663”, în Josef Kemeny,

Deutsche Fundgruben der Geschichte Siebenbürgens, II Band, Klausenburg, Verlag von J. Tilsch, 1840, p. 127. 332

Georgius Krauss, Op. cit. p. 507.


73

Existenţa trupelor străine precum şi penuria de alimente a făcut ca şi Saschizul să fie lovit de ciumă şi

locuitorii săi să aibă de suferit.

Anul 1662 aduce un eveniment major în istoria localităţii Saschiz şi anume, faptul că aici se

organizează o şedinţă a Dietei Transilvaniei. Pustiirile şi nelegiuririle trupelor otomane determină

stările ardelene să îl forţeze pe noul principe, Mihai Apaffi să organizeze o dietă.

Localitatea aleasă va fi Saschizul. Aici la 22 februarie 1662 se deschid lucrările în care sunt

aduse în discuţie devastările provocate de turci, în special de Kuciuk Paşa. La dietă soseşte o delegaţie

din Ţara Românească, din care făcea parte şi un episcop român. Delegatia anunţă că Kuciuk Paşa a

ajuns comandant al trupelor otomane pentru războiul, care urma să aibe loc împotriva austriecilor.

Dieta va cere paşei otomane să-şi mute trupele în Ţara Bârsei. Acesta refuză şi sunt delegati Mihail

Czeperegi şi pe Mihail Balogh la Poartă să se plângă de tirania turcilor. Principele Apaffi părăseşte

lucrările dietei şi se îndreaptă spre Făgăraş, de unde se întoarce la 15 mai pentru a calma spiritele din

cetatea Sighişoarei, între turci şi administraţia locală. 333

Sachizul nu scapă de încartiruiri de trupe. În 1663 domnul Moldovei, Eustratie Dabija, soseşte

în Transilvania, în scaunul Sighişoara cu 6000 de oameni şi îşi aşează tabăra la Saschiz. Aici se

comportă ca un tâlhar, deoarce: “...porunci să fie jefuite, din pricini neînsemnate bisericiile şi târgul,

care nu se aştepta la aşa ceva şi luă cu sine o mare pradă. La fel porunci să se facă în ziua următoare

la Criţul german şi la Buneşti, fapt pentru care ( aceste localităţi n.n.) şi mai ales Saschizul nu s-a mai

putut reface cum se cuvine.”334

După plecarea lui Dabija, anul următor vor sosi trupe imperiale austriece în Ardeal. O parte

dintre ele vor cantona şi la Saschiz. La 13 iulie moare comandantul trupelor de la Remetea şi în locul

lui va fi numit cel din Saschiz. Stegarul de la Tg. Mureş, Albrich Hoffrichter va fi numit locotenent la

Saschiz.335

Pe lângă aceste încartiruri de trupe, în anul 1668 stihiile naturii vor lovi Saschizul. Deşi protejat

de inundaţii, aflându-se la o oarecare distanţă de râul Târnava Mare, cunoscut prin cursul său destul de

învolburat, în acel an pârâul din Saschiz va ieşi din matcă, inundând localitatea.336

Perioada domniei lui Mihai Apaffi aduce în prim plan un conflict major între Sighişoara şi

Saschiz. La 1673 se revoltă saschizenii faţă de conducerea oraşului Sighişoara, unde era reşedinţa de

scaun pentru un drept primit încă din anul 1419 de la regele Ungariei Sigismund de Luxemburg. Acest

privilegiu acorda târgurilor din zona Pământului Crăiesc dreptul de a-şi alege singuri conducerea. 337

333

Ibidem, pp. 514-516. 334Ibidem, p.569. 335

Ibidem, p. 589. 336

Michael Hamleschler ” Keisd” în Siebenbürger Zeitung, 15. Dezember 1996, p. 4 337

Carl Göllner, Op. cit. p. 218.


74

Alături de acest lucru, localităţile care îşi alegeau reprezentanţii dispuneau şi de dreptul de a-şi

repartiza singure impozitele şi sarcinile publice. Acest privilegiu a dispărut cu timpul şi oraşele

reşedinţă de scaun îşi vor impune autoritatea asupra localităţilor componente.338

Practic, în luna martie, târgul se revoltă contra autorităţii scaunale din Sighişoara, aşa numiţii

domines Schaessburgensis, deoarece dreptul lor de judecată nu le este recunoscut şi îşi aleg un

judecător scăunal. Ei trimit în oraşul de pe Târnava Mare o delegaţie, care să aducă la cunoştiinţă

sfatului orăşenesc faptul că nu se mai consideră supuşi oraşului şi că se pot singuri administra.339

Acest lucru a dus la izbucnirea conflictului numit în istorigrafie, mai ales în perioada comunistă

sub numele de răscoala ţăranilor de la Saschiz.340

Evenimentul s-a dovedit a fi major pentru istoria

Scaunului Sighişoara, deoarece a canalizat energiile elitelor din cele două localităţi, precum şi ale

Universităţii Naţionale Săseşti pentru o perioadă lungă de ani, până în 1678.

Revenind la anul 1673, la auzul cererilor delegaţiei saschizene Senatul oraşului Sighişoara a

luat foc, considerând cererile necuvincioase şi a ordonat ca reprezentanţii saschizeni să fie ferecaţi în

lanţuri şi aruncaţi în închisoare. 341

În urma acestui teribil fapt, intervine preotul evanghelic din Saschiz, Johann Orthinus, care în

18 martie 1673 cere eliberarea celor închişi, arătând că femeile şi copiii acestora îi jelesc, ca pe cei

duşi în robie la turci sau tătari şi încheie arătând că este nevoie de clemenţă pentru cererile lor. 342

Tot atunci intervine comitele saşilor, Andreas Fleischer care, de teama escaladării conflictului,

cere prudenţă din partea magistratului sighişorean, mai ales că cei arestaţi sunt privilegiaţi oppidani,

adică pe aceeaşi stare ca şi sighişorenii, le recomandă să nu îi trateze brutal şi să-i elibereze.

Mai mult decât atât, la 21 martie 1673 reprezentanţii comunei Saschiz în frunte cu judecătorul

regal Stephan Szàsz, cu vilicul ( primarul n.n.) Johann Altzner şi cu Andreas Vertoris sen. şi Michael

Scheel intervin printr-o scrisoare trimisă autorităţii scăunale sighişorene, prin care cereau eliberarea

arestaţiilor, arătând că îi vor susţine chiar dacă s-ar da foc localităţii Saschiz.343

Aceste demersuri nu primesc nici un răspuns din partea oficialităţilor sighişorene decât abia

după ce preotul Johann Orthinus mai trimite două scrisori în 22 martie oraşului, respectiv 25 martie

1673, consilierului sighişorean Georg Hirlink, unde clericul avertizează sfatul urbei de pe Târnavă că

arestarea sachizenilor se poate termina rău pentru oraş, deoarece aceştia au cerut doar respectarea

338

Ioan Pop, Liviu Moldovan, “ Răscoala ţăranilor din Saschiz ( 1673-1678), în Acta Musei Napocensis, XI,

1974, p. 199. 339

Carl Göllner, Op. cit. p. 218. 340

În anul 1973 cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la aceste evenimente au apărut mai multe articole dedicate

acestui eveniment: Dintre ele amintim: Carl Göllner, “ O pagină eroică din istoria luptei înfrăţite a oamenilor

muncii din ţara noastră. Trei viacuri de la răscoala ţăranilor din Saschiz”, în Scânteia din 27 aprilie 1973;

Michael Kroner, “ Pacta gravaminum. 300 Jahre seit dem Ausbruch des Keisder Aufstandes gegen das

Schässburger Stadtpatriziat” în Karpatenrundschau din 23 martie 1973; Konrad Gündisch, “ Der Keisder

Aufstand von 1673” in Die Woche din 20 aprilie 1973. 341


Ioan Pop, Liviu Moldovan, Op. cit. p. 201. 343

Ibidem.


75

vechiului drept primit de la Sigismund de Luxemburg şi nu au greşit cu nimic. Arestarea ar putea să

acuze senatul sighişorean de crimă de lezmajestate şi să ajungă membrii sfatului, la rândul lor în

închisoare. 344

Refuzul sighişorenilor de a elibera prizonierii va determina oficialităţile din Saschiz să se

adreseze la 10 aprilie senatorului sibian Joakim Elges, pe care îl invită la Saschiz pentru a aplana

conflictul, deoarece părăsind localitatea nu se ştie dacă vilicul saschizean va putea sa ajungă la Sibiu şi

nu va fi şi el la rândul său încarcerat.345

Referitor la acest aspect în protocoalele Universităţii Naţionale Săseşti din Sibiu am găsit

pentru anii 1674 şi 1677 o serie de documente în care se vorbeşte despre conflict. De pildă la 3

februarie 1674 se arată că târgul Saschiz protestează faţă de sarcinile sighişorenilor, cărora le

recunoaşte: “...privilegile şi prerogativele străvechi ( la care n.n.) un târg de oameni liberi ( le fac un

n.n.) serviciu credincios acceptabil fără rachiună, care să rămână fără alte jigniri şi să fie investit (

privilegiul n.n.) pentru edificare şi modernizare...” şi în acest sens cer Universităţii să facă dreptate

în acest caz. 346

Se observă faptul că ambele tabere nu dau semn de toleranţă şi sunt intrasigente. Conflictul a

durat mai mulţi ani, fără ca situaţia celor încarceraţi să se rezolve şi Universitatea Saxonă nu a

intervenit în conflict.347

În anul 1676, la 2 februarie comuna Saschiz se adresează Universităţii Săseşti în care se plânge

de faptul că locuitorii aşezării au fost puşi la anumite sarcini de către magistratul Sighişoara, care nu

sunt compatibile cu statutul de om liber pe Fundus Regius. Ca urmare a acestei plângeri, cele două

părţi implicate în conflict, Sighişoara şi Saschizul, sunt chemate la Sibiu la sediul Universităţii. Aici,

saschizenii sunt informaţi că drepturile avute din anul 1419 nu le conferă drept de jurisdicţie, iar

sighişorenilor li se spune să fie mai îngăduitori cu aplicarea unor sarcini de muncă. 348

Sentinţa acestui for superior cerea celor din Saschiz să inceteze cu dezordinea, să recunoască

magistratul sighişorean ca stăpân administrativ legitim şi capii revoltei să plătească o amendă de 40 de

florini, care după ce va fi plătită vor fi eliberaţi din inchisoare. De asemenea în cazul unei revolte

viitoare capii revoltei vor plăti cu viaţa.349

După pronunţarea sentinţei, judele regesc din Saschiz, Daniel Elges a fost trimis în închisoare

împreună cu o parte a delegaţiei în închisoare, iar alţii au fost trimişi acasă, să aducă banii şi actul de

344

Ibidem, p. 202. 345

Ibidem. 346

“Die Protokolle des Hermannstädter Rates und der Sächische Nationaluniversität ( 1391-1705)” XI Band, p.

237, anexă DVD la Hermannstadt und Siebenbürgen. Die Protokolle des Hermannstädter Rates und der

Sächische Nationaluniversität 1391-1705, Veröffentlichungen von Studium Transylvanicum, Herausgegeben

Käthe Heintz, Bernard Heigl und Thomas Şindilariu mit einer Einführung von Thomas Şindilariu, Honterus

Verlag Hermannstadt/ Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde e. V. Heidelberg, 2007. 347



Carl Göllner, Op. cit. p. 218.


76

supunere la magistratul Sighişoara. În Saschiz, însă, lucrurile se precipită, izbucneşte o revoltă şi

funcţionarii scaunali sunt alungaţi. Universitatea îi atenţionează pe răsculaţii să înceteze cu agitaţia.

Apare un zvon, în urma căruia ar rezulta că Simion Fabritius, învăţător şi secretar în târg ar fi capul

mişcării. 350

Decanul capitulului Georg Schobel este delegat la 9 iulie 1676 să facă o anchetă în acest sens la

Saschiz. Cei anchetaţi trebuiau să răspundă la trei întrebări în urma cărora să se afle gradul de

implicare al acestuia. Atât membrii consiliului de conducere al târgului cât şi locuitorii urbei au

declarat că învăţătorul, doar a citit în faţa lor sentinţa de la Sibiu, la cererea lor şi că nu a îndemnat la

violenţă. 351

Concluzia anchetei e că Fabritius este şeful răscoalei şi saschizenii îl apără solidarizându-se cu

el, mai ales că membrii senatului sighişorean au afirmat că acesta a condus revolta şi a adus cuvinte

injurioase sighişorenilor.

În urma acestui lucru comunitatea din Saschiz adresează Universităţii o nouă plângere în urma

căreia se cere să se analizeze situaţia târgului, că dispun de privilegii şi patente pentru bresle, care au

fost ulterior desfiinţate şi cere reducerea sarcinilor, argumentând că au nevoie de bani deoarece

clădirile publice: biserici, turn, spital şi cetate, au nevoie urgentă de renovări şi reparaţii şi din cauza

sarcinilor impuse de scaun nu sunt bani pentru lucrări. De asemenea, se arată să se stabilească clar

nivelul sarcinilor de cărăuşie pentru Saschiz şi să se acorde drept de liberă funcţionare breslei

cojocarilor, care a fost încorporată samavolnic breslei cojocarilor din Sighişoara. Tot în această

plângere mai cer dreptul de aş alege singuri preoţii şi aceştia să nu mai fie impuşi.352

La finele lui decembrie 1677 sosesc trupe militare în Saschiz pentru calmarea spiritelor şi sunt

făcute din nou arestări printre capii răscoalei, care vor fi eliberaţi la 7 ianuarie 1677 după ce

comunitatea va semna un act de supunere faţă de Sighişoara.

Mai mult decât atât, Simon Fabritius va fi arestat la Sighişoara, deşi avea un certificat de bună

purtare din partea oficialilor saschizeni. Pentru eliberarea lui vor interveni atât episcopul evanghelic,

cât şi magistratul sibian, însă fără sorţi de izbândă. În cele din urmă după semnarea unui angajament şi

după ce câteva persoane s-au pus a fi garnaţi pentru buna purtare a învăţătorului. 353

Conflictul saschizano-sighişorean prezintă nişte realităţi. Ambele localităţi au fost afectate de

impozitului lui Ali Paşa impus scaunului după cum am văzut în paginile anterioare. Acestă taxă

specială a afectat rău veniturile târgului, care după Sighişoara a avut cea mai mare contribuţie. La

aceste lipsuri se mai adăugă faptul că atât Sighişoara la 30 aprilie 1676, cât şi Sachizul la 3 mai acelaşi

an au suferit de pe urma unor incendii, care au distrus şi mica brumă de agoniseală a locuitorilor celor

350


Ibidem, p. 205. 352

Ibidem, pp. 206-208. 353

Ibidem. pp. 209-213.


77

două comunităţi, ceea ce reflectă intrasigenţa celor două tabere în 1676 şi 1677. Apoi mai sunt o serie

de abuzuri făcute de membrii breslelor şi de funcţionarii sighişoreni faţă de Saschiz.

Nevoia acută de bani a Sighişoarei a făcut să supună comunităţile locale din scaun. Va

reacţiona violent cea mai mare localitate, după oraşul de reşedinţă deoarece avea argumente în ceea ce

o priveau. Avea o serie de drepturi, şi la fel ca şi urbea de pe Târnavă, era lovită de aceaşi pacoste.

Astfel se încheia un episod al vechiului conflict intre cele două localităţi în detrimentul celei

mai mici, care deşi, în Evul Mediu a fost mai importantă în scaun a pierdut teren şi încet, încet va

suferi un proces de ruralizare.

După cum arătam mai sus, secolul al XVIII-lea se caracterizează la nivelul Transilvaniei printr-

o stabilitate politică, însă după cum vom vedea Saschizul a cunoscut două devastatoare incendii şi în

acelaşi timp au fost colonizaţi în acest areal meşteri habani, care se vor integra în sistemul de breaslă

din cadrul târgului. Olarii saschizeni devin de acum inainte cunoscuţi în toată Europa prin intermediul

ceramicii sgrafito cobalt pe care au produs-o începând cu acest secol. Dar cine erau habanii?

Mărturiile documentare vorbesc despre faptul că ţara lor de origine era Elveţia. De aici s-au

refugiat din motive religioase deoarece erau anabaptişti. Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen le-a

permis colonizarea în zona Vinţu de Jos începând cu anul 1621. Grupe organizate de meşteri habani

sosesc în Ardeal în intervalul cuprins între 1621 şi 1650. Ei aveau o organizare socială aparte deoarece

aveau proprietate comună asupra terenurilor si a uneltelor. Au fost în special meşteşugari şi au activat

în meserii ca: frângherit, olărit, tăbăcărit, fierărit.

În veacul al XVIII-lea această comunitate de la Vinţu de Jos se destramă din cauza încercărilor

de catolicizare impuse de autorităţiile guberniale austriece şi membrii acestei comunităţi emigrează în

străinătate sau în alte localităţi din Transilvania.354

Practic, la 1763 împărăteasa Maria Terezia semnează Edictul trecerii la catolicism al Habanilor,

în urma căruia 24 de familii s-au catolicizat, iar restul au luat drumul pribegiei. Pentru cei rămaşi la

Vinţu, în anul 1764, călugărul iezuit Teofil Delfini a fost trimis la „ Hausbenul” pentru convertirea

habanilor la catolicism. S-a folosit inclusiv de arme pentru convertire şi o parte dintre familile habane

s-au refugiat la Crinţ ( jud. Alba) şi Saschiz. Aici vor pune bazele centrului de olărit, despre care vom

vorbi în capitolul următor. 355

La mijlocul secolului al XVIII-lea, conscripţia fiscală a Transilvaniei efectuată de autorităţile

habsburgice face o prezentare a situaţiei economice a Saschizului, dar mai bine să lăsăm textul să

vorbească: “Tabella ad Conscriptionem Sedis Saxonicalis Schaesburgensis Oppidi Szàsz Készd

deserviens (…) Acest târg este aşezat într-un teritoriu în pantă străbătut de văi şi un ţinut nu foarte

grup religios adept al botezului adulților.

354 Legat de acest subiect vezi: Horst Klusch, „ Pe urmele strămoşilor Habani” în Conferinţele Bibliotecii

ASTRA, nr. 102/2010, pp. 7- 27. 355

Vasile Radu, Artele focului ( I). Habane şi post-habane în colecţia Muzeului memorial „ Octavian Goga”

Ciucea. Cluj-Napoca, Ciucea, 2007, p. 12.


78

fertil, prea puţin potrivit pentru comerţ. Locuitorii se întreţin din vinul produs aici, din cânepă şi din

vite, iar puţini dintre ei din meşteşuguri. Ei obişnuiesc să-şi vândă produsele, în general la faţa

locului. Au teritoriu împărţit în trei părţi de hotar ( dintre care una rămâne anual în odihnă). Se ară

de obicei, de trei ori, cu patru sau şase animale de jug. Dacă nu se gunoieşte la fiecare trei ani o dată

/ pământul/ rămâne cu totul steril. Un cub de grău de toamnă oferă obişnuit, într-un an de fertilitate

12 clăi, fiecare dintre ele alcătuită din 20 de snopi, dând câte o măsură / de grăunţe/. Un cub de ovăz

la rândul său, tot într-un an de fertilitate medie, produce 10 clăi, alcătuite, din câte 20 de snopi, şi

care produc câte o măsură şi jumătate de grăunţe. Vinul este cunoscut pentru asprimea lui. Urna de

calitate mediocră se poate vinde, într-un an de fertilitate mjlocie, rareori cu mai mult de 10 creiţari.

Pădurile sunt suficiente atât pentru lemne de foc, cât şi pentru materiale /de construcţie/. La fel

locurile de păşunat ajung pentru nevoile proprii. În acest târg străinii posedă/ pământ/ în modul, sub

titlu de drept....”356

Din descrierea făcută de conscripţia oficială vieneză aflăm că târgul a început să se ruralizeze,

meşteşugurile care la mijlocul secolului al XIX-lea reprezentau mândria locuitorilor şi au iscat multe

dispute cu Sighişoara nu mai erau practicate de majoritatea populaţiei.

Agricultura nu se bucura de terenuri fertile, ci erau terenuri care trebuiau anual să fie fertilizate

cu bălegar şi probabil de aceea foloseau asolamentul trienal cu împărţirea în trei părţi a lotului, unul

rămând pârloagă.

Este menţionată prezenţa culturii viţei de vie, un vin cam aspru din cauza solului, dar care

creştea în condiţii prielnice şi care se bucura de o apreciere bună, deoarece în vecinătate, în satele

secuieşti, viţa de vie nu se putea cultiva.

Un eveniment deosebit pentru istoria comunităţii a fost vizita împăratului Iosif al II-lea în

Transilvania la 1773. Pentru a se realiza o legătură între supuși și Casa imperială de la Viena diverși

suverani austrieci au întreprins mai multe vizite, cele mai cunoscute fiind întreprinse de către Iosif al

II-lea care, influenţat de ideile despotismului luminat, în calitatea sa de părinte al patriei, trebuia să

cunoască îndeaproape nevoile supuşilor.

Iosif al II-lea va face trei vizite în Ardeal. Prima a fost realizată în 1773 la vârsta de 32 de ani,

urmate de cele din 1783 şi 1786, când nu va trece prin zona Sighişoarei. În vara lui 1773 va ajunge la

Arad, de unde după vizitarea Banatului întră în Transilvania în zona Haţeg vizitând Hunedoara,

Orăştie, Alba Iulia, Sibiu, Rupea, Sighişoara, Mediaş, zona regimentului I de graniţă românesc de la

Orlat, Braşovul, Secuimea, regimentul II de graniţă românesc de la Năsăud, Gherla, Cluj, după care se

Este vorba în text de o câblă. O urnă ardeleană era formată din 4 măsuri sau pinte deci aproximativ 92,55 litri

356 Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, vol I. Descrierea localităţiilor conscrise. Partea a II-a,

editori Ladislau Gyémant, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan, ed. Enciclopedică, Bucureşti,

2009, pp. 2460-2461.


79

întoarce la Sibiu, Tg. Mureş, Reghin, din nou Năsăud, Borşa în Maramureş, Sighetul Marmaţiei şi va

părăsi Transilvania, continuându-şi călătoria în Galiţia. 357

În data de 1 iunie va trece prin Saschiz, venind de la Rupea pentru a ajunge la Sighișoara. În

jurnalul călătoriei sale, suveranul va aminti de acest târg, fiind impresionat de frumuseţea cetăţii sale:

”Un târg săsesc cu o cetate sus pe deal” într-o zonă: ” ...cu numeroase păduri...”358

Incendiile la Saschiz în secolele XVII-XVIII

Istoria a fost mult timp legată de evenimente, de personalităţi şi a neglijat un aspect esenţial

pentru înţelegerea evoluţiei civilizaţiei umane: impactul avut de mediul înconjurător asupra destinului

comunităţiilor, a popoarelor şi a continentelor, contribuind decisiv la ceea ce, azi, numim cultură şi

civilizaţie umană.

Anul 1929 aduce prin apariţia în Franţa a revistei Annales d’histoire économique et sociale o

cotitură în domeniul muzei Clio, cu apelul făcut la interdisciplinaritate, prin legături cu ştiinţe înrudite,

cum ar fi geografia, psihologia socială, sociologia, cu ajutorul cărora, istoricii au încercat să arate,

dintr-o perspectiva a istoriei totale, modul de dezvoltare a societăţii umane. 359

Incendiile de-a lungul timpului au fost fenomene extreme, care au marcat profund mentalitatea

colectivă. Prin amploarea lor, prin factorul puternic distrugător au determinat schimbări profunde la

nivelul conștiinţei, modificând total aspectul unor localităţi, cum a fost Lisabona după incendiul care a

urmat marelui cutremur de pământ din 1 noiembrie 1755.

Urmarea acestui eveniment a fost o preocupare crescândă spre normele moderne de urbanism

ale edililor, care constau în proiectarea unor străzi largi, în apariţia pieţelor publice și construirea de

clădiri din cărămidă si acoperirea lor cu ţigle ceramice. Concomitent, s-au luat măsuri în domeniul

protecţiei contra focului deschis provocator de incendii și în apariţia instituţiei pompierilor voluntari.

360

Secolul al XVII-lea s-a devedit a fi extrem de păgubos pentru Transilvania în acest domeniu.

La instabilitatea politică, multitudinea de conflicte, epidemiile de ciumă, la ciudăţenile factorului

climatic, menţionat în cronicile vremii s-au adăugat și incendiile devastatoare.361

Aceste calamităţi care se abăteau asupra omului de rând au determinat un profund sentiment al

insecurităţii. Se știe că încă din perioade imemoriale omul a fost marcat de instabilitate, s-a simţit

357

Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800), Presa Universitară Clujeană,

1997, pp. 380-382. 358

Ileana Bozac, Teodor Pavel, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773. Die Reise Kaiser

Joseph II durch Siebenbürgen im Jahre 1773, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-

Napoca, 2006, p. 610. 359 Asupra apariţiei şi dezvoltării Şcolii Analelor vezi: Simona Nicoară, Toader Nicoară, Mentalităţi colective

şi imaginar social. Istoria şi noile paradigme ale cunoaşterii PUC/Mesagerul, Cluj - Napoca, 1996, passim. 360

Pierre Chaunu, Civilizația Europei in secolul luminilor, vol. II, ed. Meridiane, București, 1986, pp. 160-163. 361

Pentru o analiză detaliată a acestor fenomene vezi: Paul Cernavodeanu, Paul Binder, Cavalerii

Apocalipsului- Calamitățiile naturale din trecutul României ( până la 1800), ed. Silex, București, 1993, passim.


80

nesigur, instabil, element care a jucat un rol deosebit în devenirea istorică umană, fiind generatoare de

situaţii de criză, de frică. 362

Incendiile au lovit și vechiul târg al Saschizul. Vechiul oppidum a suferit de pe urma a trei mari

incendii devastatoare: 3 mai 1676, 25 aprilie 1714 și 15 martie 1791.363

Primul incendiu, din 3 mai 1676, a avut loc într-un moment dificil pentru scaunul Sighişoara,

deoarece cu câteva zile în urmă urbea de pe Târnava Mare fusese lovită de vălvătaia distrugătoare a

unui incendiu în 30 aprilie.364

Prezenţa celor două catastrofe, într-un interval atât de scurt, a întărit opinia multora, în ciuda

faptului că s-au găsit vinovaţii, că aceste evenimente sunt legate între ele și sunt opera unor piromani,

al căror scop principal a fost acela al distrugerii. 365

Legat de acest nefericit eveniment știm că arde biserica fortificată şi turnul acesteia. Acesta din

urmă va fi refăcut în anul 1677 de către meșterii tirolezi Veit Gruber, Filip Bonge și dulgherul

Valentin, care au restaurat Turnul cu Ceas din Sighișoara și au dat turnului saschizean o formă

apropiată de acesta.366

Asupra celorlalte două incendii, informaţiile le avem de la preotul evanghelic din Saschiz, Josef

Fröhlich. În articolul intitulat Zwei grosse Brände des vorigen Jahrhunderts in Keisd, preotul

saschizean arată că asupra incendiului din 25 aprilie 1714 informaţiile le găsim în notiţele în limba

latină găsite în globul turnului din Saschiz în anul 1830 de către preotul Georg Simonis, paroh aici,

între 1808 și 1840.

În acest text găsim următoarea informaţie: ” Anno 1714 die 25. April exorto repentino et

horibili incendio, haec Turris, cum Parochia, Schola, Curia, Diaconorium aedificiis maximaque

Oppidi Parte, inter undecimam et doudecimam nocturam horam, hominibus dormientibus ( hinc etiam

multi in flammis et fumo suffocati, qui nonnisi in exterma die evigilabant) totaliter, companis tribus

liquefactis, horologio, vario itidem in ima contignatione frugum genere cumque vasii aliquot vino

impletis, combusta ac devastata, denuo, tadem, elapso triennio, diro ac combusta ac devastata,

denuo, tadem, elapso triennio diro ac duro, imo periculosissimo tempore, ob creperi belli disturbia,

Tartarorum precipue ac Turcarum hostilem irrptionem, qui plus quam ethnica ac barbara tyrannide

moti et exercitati in Sede praeprimis Bistriciensi aliisque circumjacentibus locis, glado et igne multos

Pagos totaliter devastando, innumeros pene Christianos homines utriusque Sexus, im Turciam abuxere

362

Toader Nicoară, Sentimentul de insecuritate în societatea românească la începuturile timpurilor moderne (

1680-1830), ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002, pp. 17-20. 363

Michael Hamleschler, Op. cit,.p. 4. 364

O descriere detaliată a devastatorul incendiu din 1676 la Sighisoara o găsim la: Georgius Krauss, Aus den

Zeiten tiefster Not. Zwei chronistische Berichte aus der Fürstenzeit Siebenbürgens von Georgius Krauss,

Juratus notarius der Stadt Schäßburg. Mit Selbstbiographie und einem Bildniss der Verfasser, Herausgegeben

von dr. Fritz Mild, Druk und Verlag der Friedrich J. Horeth, Schäßburg, 1926, pp. 53-55. 365

Karl Fabritus „Der Brand Schäßburgs im Jahre 1853”, in Archiv des Vereins für siebenbürgische

Landeskunde, Neue Folge, I Band, 2. Heft, 1853, p. 236. 366

Freidrich Menning, Op.cit.p. 34.


81

captivatem, Sumtibus communibus Oppidi nostri, jam multoties et intra 25 annorum spatium, tertia

vice combusti, erecta et restaurata fuit; sub Imperio Romani Imperatoris Caroli VI. Anno 1717.”367

Din această scurtă însemnare aflăm că, în noaptea de 25 aprile 1714 la orele 11 și 12 seara, un

periculos foc a cuprins turnul cu casa parohială, școala, primăria, cele două clădiri ale predicatorilor și

o mare parte din localitate. Șocul a fost devastator, dacă ne gândim că majoritatea oamenilor din sat

dormeau, ceea ce a provocat numeroase victime, multe persoane fiind cuprinse de fum şi de foc și

practic murind prin asfixiere. Pe lângă pierderile umane, pagubele materiale sunt considerabile. Astfel,

trei clopote s-au topit, ceasul din turn la fel și fructele pregătite pentru distilare și butoaie pline cu vin

au fost făcute una cu pământul. 368

La acestea adăugăm faptul că pierderile de la turn, biserică, primărie, precum și de la clădirile

particulare au fost foarte costisitoare, comunitatea revenindu-și foarte greu de pe urma lui. Credem că

pe lângă distrugerile materiale și numărul victimelor probabil a fost considerabil, mai ales că

majoritatea au fost surprinși în somn

Această notiţă în limba latină prezentă în arhiva saschizeană este importantă și pentru istoria

Transilvaniei, nu doar a Saschizului. Ea ne menţionează prezenţa unui conflict armat între Imperiul

Otoman și Imperiul Habsburgic în zona de graniţă a ţinutului Bistriţei în jurul anului 1717. Este vorba

de un atac al tătarilor, care au trecut prin foc și sabie distrugând sate și ucigând pe locuitori lor, care

sunt extrem de năpăstuiţi de soartă, pentru că într-o decadă de 25 de ani au fost loviţi de trei ori de

atacurile necredincioșilor. 369

Necazurile asupra localităţii nu se vor opri aici. Lipsa unor măsuri clare de protecţie împotriva

focului deschis, precum și folosirea unor materiale de construcţie pentru acoperirea locuinţelor

predispuse pentru foc, cum sunt șindrila și paiele, credem că a contribuit major la cel de-al doilea

incendiu din 15 martie 1791, a cărui memorie a rămas marcată profund la nivelul conștiinţei colective

a comunităţii saschizene prin comemorarea în fiecare an la data de 15 martie.

Acest incendiu este prezentat de același preot Julius Fröhlich. Marele foc a început în

Hopfengasse (uliţa Hameilului) la curtea Maurer, la orele 3 după amiază, când oamenii erau la câmp.

Satul fiind în mare parte gol, acest foc s-a propagat rapid și s-a transformat într-un devastator incendiu.

Spre deosebire de cel din 1714, care a dus la victime omenești, acum matricolele Bisericii Evanghelice

menţionează un număr mic de victime și anume 4 femei, 2 bărbaţi și un copil.

Pierderile materiale au fost impresionante: ” Arseră de această dată următoarele uliţe: toată

Hopfengasse, mănăstirea până la pod, pe mănăstire a mers; Kaulengasse toată, Korngasse ( uliţa

Cerealelor) până la podul de piatră toată; în Korngasse au rămas ( case n.n.) până în partea de jos și

de mijloc de la podul de piatră până la final neprevăzut, deoarece partea de sus sau Morgen până la

367

Julius Fröhlich, „ Zwei große Brände des vorigen Jahrhunderts in Keisd”, in Korrespondenzblatt des Verein

für siebenbürgische Landeskunde. Redigiert von Johann Wolff in Mühlbach, VII. Jahrgang, Hermannstadt, 15.

Februar 1884, nr, 2, p. 14. 368

Ibidem. 369

Ibidem, p. 15.


82

câmp a avut o victimă a focului, mai departe un noroc mare a avut Lazgasse, toată piaţa și Zeklegasse

până la ulicioarele de vis a vis. Fischergasse a rămas nevătămată cu moara.”370

Vedem că pagublele nu au afectat zona centrală a localităţii, ci doar o parte din sat, însă

pierderile materiale majore făcute prin arderea gospodăriilor de pe străzile menţionate mai sus au

afectat comunitatea care greu și-a revenit.

Acest incendiu a afectat 7 uliţe, care au fost în mare parte carbonizate. Au trebuit să fie refăcute

casele și acest lucru a afectat inclusiv denumirile de mai tărziu ale toponimiei stradale. De pildă, uliţa

Hopfengasse, înainte de incendiu purta numele de Hoppengasse, iar azi acest nume vine de la hameiul

sălbatic, care învăluie pomii și gardurile, ceea ce arată o zonă mai puţin populată, unde natura a intrat

după incendiu, probabil multe locuinţe și acareturi nu au mai fost reconstruite. Apoi, Zekelgasse este

numită azi Seklergasse ( uliţa secuiască), de unde în ¾ ore se ajunge la localitatea secuiască Szderjes (

azi Mureni ).

Distrugerile provocate de incendiu sunt relevate și de faptul că în notiţa asupra incendiului din

1791 nu se menţionează nimic despre trei uliţe, pe care autorul documentului nu le-a menţionat deloc:

” Două dintre ele sunt Breitenlei și Mühleham, care există încă și apoi Bachgasse ( uliţa pârâului

n.n.), care a fost lovită de o devastatoare inundaţie în urmă cu 20 de ani”, după cum menţionază

Julius Fröhlich. La reconstrucţia satului au contribuit toţi bărbaţii în putere la care s-a adăugat

participarea locuitorilor din satul vecin Cloașterf.371

Aceste incendii au provocat schimbări majore la nivelul conştiinţei colective au marcat profund

comunitatea, contribuind masiv la decăderea economică şi socială a târgului, care şi va pierde statutul

juridic de oppidum şi devine doar o comună încorporată administrativ în scaunul Sighişoara şi mai

târziu în comitatul Târnava Mare.

Meşteşugurile la Saschiz

La Saschiz, ca şi în întreaga Transilvanie, meşteşurile erau organizate în bresle. Breasla

medievală avea la bază un statut care reglementa relaţiile dintre meşteri, producţia şi desfacerea,

adunările şi petrecerile breslei, normele de conduită morală şi obligaţiile pentru stingerea incendiilor,

apărarea zidurilor şi a turnului breslei şi de ajutor reciproc.372

În fruntea breslei se afla starostele ales pe o perioadă de un an deţinând funcţia de conducere

economică, administrativă şi juridică a breslei, administra averea comună, convoca adunările breslei,

unde judecau disputele interne. 373

Starostele era secondat de un înlocuitor care îi era alături în toate problemele breslei. Urmau

apoi, şeful calfelor care lua parte la adunările calfelor, supraveghea munca acestora şi urmăreau

aplicarea strictă a statutelor. Supraveghetorii asistau candidaţii în timpul lucrării de calfă sau de

370

Ibidem. 371

Ibidem. 372

Breslele transilvănene (secXIV-XIX), catalog de expoziţie , Cluj-Napoca, 1997, p.5. 373

Ibidem


83

meşter, propunând breslei redactarea scrisorilor de recomandare pentru calfe şi meşter. Notarul breslei

ţinea registrul de breaslă scria scrisorile şi consemna hotărârile, ordonanţele şi evenimentele deosebite

din viaţa breslei.374

Pentru a ajunge la statutul de meşter individul trebuia să parcurgă un drum lung şi anevoios

care includea o serie de trepte. Prima treaptă era cea de ucenic, însă pentru a obţine acest statut breslele

introduc în statute o serie de reglementări :

-să fie de sex masculin,

-să fie de o anumită religie,

-să aibă o anumită naţionalitate,

-să nu fi învăţat alt meşteşug,

-să nu provină dintr-o familie de iobagi,

-să aibă o vârstă între 10 şi 12 ani.

La toate acestea se mai adaugă o perioadă de probă cuprinsă între două şi şase săptămâni,

precum şi plata unei taxe în bani şi natură. Durata uceniciei era de obicei de patru ani, ucenicul intra în

casa meşterului fiind dator să asculte şi să dea dovadă de o conduită morală ireproşabilă.375

După terminarea perioadei de ucenicie, se elibera un certificat într-un cadru festiv, starostele

breslei ţinând ucenicului o cuvântare, dându-i îndrumări cu privire la comportamentul în viaţă. Plătind

o taxă de 25 de dinari se obţinea statutul de calfă. Acesta se putea angaja la fostul meşter sau cum se

întâmpla de obicei părăsea oraşul natal şi se stabilea în altul, învăţând şi perfecţionând noi tehnici.

Durata călfiei era de 2-4 ani, fiind plătit de meşter cu un salariu stabilit de către breaslă. Calfele se

puteau organiza în frăţii care se ocupau de respectarea drepturilor, dar şi de conduita morală a

membrilor. La finalul activităţii li se acorda o diplomă care împreună cu certificatul de naştere şi cu

certificatul de ucenic reprezentau actele cu care se prezentau la examenul practic prin care devenea

meşter.376

Examenul consta în realizarea unui produs prin care să-şi demonstreze măiestria în meseria pe

care dorea să o practice. Produsul obţinut era supus examinării unei comisii formată din membrii

breslei, care puteau să admită sau să respingă produsul. La toate acestea, pentru a deveni meşter, o altă

condiţie era aceea de a se căsătorii, după care era admis în rândul meşterilor. Fii de meşteri au

beneficiat de avantaje faţă de alţi ucenici şi calfe dacă urmau meşteşugul tatălui, plătind doar jumătate

din taxele generale, calfele fii de meşteri puteau să realizeze oricând lucrarea de meşter, în timp ce

altul trebuia să servească un an la meşter.

Intrat în breaslă, novicele trebuia să plătească anual o taxă, să participe la adunările şi

festivităţile breslei, să-şi ajute la nevoie colegii, să fie ascultător faţă de conducerea breslei, să se

374

Schässburg. Bild einer siebenbürgischen Stadt, Heraussgegeben Heinz Heltmann, Heinz Brandsch und

Walter Lingner, Rautenburg Verlag, 1998,p. 345. ( în continuare: Schässburg...). 375

Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în sec. al XVI-lea, ed. Academiei, Bucureşti, 1954, pp.

263-270. 376

Ibidem, pp.281-287.


84

poarte bine cu clienţii săi, să accepte ca în primi patru ani să nu deţină ucenici. În caz de deces al

meşterului, atelierul putea să fie administrat de văduvă, dar, dacă după un anumit timp nu se căsătorea

cu un alt meşter, i se interzicea să mai deţină atelierul.377

Pe lângă etape, în obţinerea statutului de meşter observăm şi alte elemente: pe de o parte avem

de a face cu o societate profund masculinizată, în care femeile erau excluse, iar pe de altă parte breasla

devine un mijloc prin care comunitatea doreşte să îl controleze pe individ, mai bine zis avem de a face

cu pătrunderea publicului în sfera privată, încercând să-i imprime individului un anumit stil de viaţă.

Breslele deţineau o serie de obiecte cum ar fi: sigiliul, lada, tabla de convocare, steagul etc. Pe

lângă rolul practic de zi cu zi aceste obiecte purtau şi un mesaj simbolic aparte specific gândirii şi

spiritualităţii medievale, recunoscute de autorităţi drept persoane juridice, breslele atribuiau acestor

obiecte calitatea de simbol al autorităţii, atât faţă de ei cât şi faţă de cei de afară.378

Breasla folosea sigiliul pentru autentificarea documentelor emise, lada constituia locul în care

erau depuse însemnele breslei şi documentele ei, cu timpul devenind expresia colectivităţii, iar steagul

era purtat la procesiuni în fruntea breslei, tabla de convocare era folosită pentru înştiinţarea membrilor

breslei validând mesajul oficial adus.379

Anual în casa meşterului de breaslă se organiza ziua breslei după un ceremonial bine stabilit,

fiecare meşter era anunţat prin tabla de convocare, era obligat a se prezenta în ţinută

„corespunzătoare” precum şi să se menţină „treaz” până la sfârşitul întâlnirii. În prezenţa tuturor

meşterilor se deschideau cele două încuietori diferite ale lăzii de breaslă cu cele două chei aflate la

staroste şi respectiv la înlocuitorul acestuia. Tot acum se discutau probleme de interes pentru

totalitatea membrilor, veniturile şi cheltuielile, ajutorarea membrilor aflaţi în impas, repararea turnului

şi a zidului şi întreţinerea altarului bisericii.380

Funcţiile breslelor erau diverse, în primul rând cea economică prin care se asigura o producţie

suficientă de calitate corespunzătoare şi la preţuri potrivite, apoi cea socială prin care se ajutorau

membrii între ei în caz de nevoie, funcţia militară prin participarea la apărarea şi întreţinerea zidului şi

a turnului aparţinător. La toate aceste se adăuga funcţia religioasă, fiecare breaslă avea în biserica

comunităţii un altar propriu pe care îl îmbogăţea cu potire, cărţii şi lumânări. Fiecare breaslă avera

patronul ei în rândul sfinţilor la a căror sărbători se organizau festivităţi religioase.381

Dintre cele menţionate anterior observăm că breasla medievală a jucat un rol important în viaţa

comunităţii urbane, marcându-i practic întreaga activitate. Importanţa breslei nu este relevantă doar

pentru spaţiul occidental, ci şi pentru cel românesc, mai ale în Transilvania, în burgurile săseşti, unde

întreaga viaţă economică, politică se desfăşura în jurul lor.

377

Ibidem, pp.292-296; Schässburg… p. 346. 378

Breslele…p.7. 379

Ibidem. 380

Schässburg…p.345. 381

Ştefan Pascu, Op. cit., pp. 321-335.


85

După cum am menţionat în capitolul anterior, prima breaslă atestată documentar la Saschiz este

cea a cizmarilor la 1479, apoi fierarii la 1535 şi dogarii la 1614. Un rol important l-au avut, după cum

am văzut în paginile anterioare, olarii mai ales începând cu secolul al XVII-lea. Dezvoltarea acestora

va fi mai accentuată în secolul al XVIII-lea mai ales după dispoziţia Universităţii Naţionale Săseşti din

anul 1709, în urma căreia destinul breselor saschizene nu mai depindeau de Sighişoara, ci de forul

central de la Sibiu. 382

Meşteşugarii saschizeni vor fi într-o rivalitate accentuată cu cei sighişoreni. Se remarcă aici

disputele intestine dintre cizmarii din Sighişoara şi din Saschiz. 383

De asemenea, de menţionat sunt disputele dintre pantofari. Astfel, la 21 iunie 1614 din

Sighişoara este trimisă o circulară către Saschiz, în care breasla pantofarilor se adresa omologilor lor

saschizeni, în care se cerea respectarea preţurilor la materiile prime. 384

Moștenirea vechilor meșteșugari olari saschizeni a rămas ceramica albastră cobalt. Originea

acestui gen de ceramică este controversat. Majoritatea specialiștilor atestă originea boemiană sau

moraviană a ei. În Transilvania este un apanaj al meșterilor olari din Saschiz.

Pe ceramica de tip Saschiz găsim decoruri reprezentând cerb, pasăre, lalea, vrej, strugure,

vulturul bicefal, ursul cu coarne de berbec, floarea-soarelui, rodia în forme abstracte. Tot aici, mai

găsim ornamente geometrice ca: punctul, cercul, spirala, linia vălurită, cordonul de decoraţie, tabla de

șah, etc.385

În opina lui Friedrich Menning decăderea meșteșugarilor este pusă în legătură cu apariţia căii

ferate ardelene în zona Sighișoarei la 1872, dată după care, datorită comerţului pe drumul de fier,

meșteșugurile saschizene vor decade și se vor orienta doar spre nevoile locale agricole.386

Astfel se încheia o etapă din istoria Saschizului, o etapă gloriasă a breslelor meșteșugărești,

care au adus faima și bogaţia localităţii. După cum am văzut breslele concurau cu cele sighișorene,

care vor încerca să le subordoneze și să le elimine.

Biserica evanghelică din Saschiz în secolele XVII-XVIII

Epoca modernă a Saschizului pentru comunitatea evanghelică se confundă cu perioada

Principatului Calvin al Transilvaniei. După cum se știe prin intermediul umanistului Johannes

Honterus, întreaga populaţie germană din Ardeal va adera la ideile Reformei religioase în varianta sa

luterană.

382

Friedrich Menning, Op. cit. p. 87. 383

Carol Diff, Julius Holitzer, Meşteşuguri şi bresle , mss. –Biblioteca Muzeului de Istorie Sighişoara, p.8; 384

Arhivele Naționale ale României. Direcția Județeană Mureș. Fond Parohia evanghelică CA Saschiz, Breasla

Pantofarilor, f. 1. 385

Karla Roșca, Horst Klusch, Ceramica de breaslă, habană și manufacturieră din Transilvania, ed. Honterus,

Sibiu, 2010, pp. 83-84. 386

Friedrich Menning Op.cit.p. 90.


86

Pentru secolul al XVII-lea la anul 1618 îl avem menţionat documentar pe Georg Theilesius ca

preot. Născut în 1580, acesta la 1608 îl găsim ca și predicator în Biertan și din 1621 preot în Mediaș.

La 22 noiembrie 1827 este ales epsicop al Bisericii Evanghelice C.A. Moare în 1646.387

În Saschiz îi urmează la 1622 Lukas Kusch, care slujește până la moartea sa în 1631. Este

îngropat în actuala Biserica Evanghelică. Apoi, Martin Rosellerus până în 1650. Sighișorean ca

origine, acesta va mai sluji în Archita ( 1615) și la 1621 în Bunești. 388

A doua jumătate a secolului al XVII-lea îi găsește în calitate de preoţi pe Paul Zekelius sen.,

Johann Orth și Johann Zekelius jun. sau Czekelius.

Primul născut la Seleuș în 1609. Este predicator în Sighișoara, preot în Seleușul Mic ( 1644) și

Viscri ( 1646). La 6 iulie 1666 este ales episcop. La Saschiz a fost unul dintre organizatorii Dietei

Transilvane la 1663.

Johann Orth va sluji între 1666 și 1683. În timpul păstorii sale la 3 mai 1676, o mare parte din

localitate va fi transformată în cenușă de un mare incendiu, izbucnit la doar 3 zile după cel din

Sighișoara. Va încerca să împace pe saschizeni cu sighișoreni în conflictul dintre cele două comunităţi

menţionat în paginile anterioare.

Johann Czekelius, cu studii teologice la Universitatea din Strassburg, va fi din 1677 profesor și

apoi rector al Școlii din Deal din Sighișoara. La 1679 e preot în Roadeș și din 1683 până 1706 este

preot paroh în Saschiz. 389

Pentru debutul secolului al XVIII-lea îl avem pe Georg Haner. Născut în Sighișoara în 1672 cu

studii la Wittenberg, între 1704 și 1708 va fi preot în Saschiz. Din 1640 este episcop la Biertan. Îi

urmează Johann Arz până în 1730, îi succede o adevărată dinastie de preoţi din familia Melas. Primul

este Bartholomäus Melas, tatăl generalului Michael von Melas, până în 1740 și fiul său Lukas, care

slujește până la moartea sa în 1767. Finalul secolului vor aduce pe Laurentius Bewerth între 1676 și

1770 și pe Georg Andreae până în 1792 și pe Martin Binder între 1792-1807.390

Din analiza biografiei preoţilor evanghelici observăm că pentru mulţi, obţinerea unei funcţii la

Saschiz era un motiv de lansare profesională spre posturi mai bune cum ar fi la Sighișoara sau chiar la

demnitatea de episcop. Pentru alţii legătura cu comunitatea a fost indisolubilă și până la moartea lor

întreaga activitate și-au canalizat-o spre bunul mers al bisericii și pentru binele enoriașilor ei.

Saschizul în secolul al XIX-lea

Societatea europeană în secolul al al XIX-lea a suferit un amplu proces de modernizare, care a

afectat pături largi ale populaţiei. Acest proces a determinat modificări nu doar în plan politic,

economic, social, ci ajunge să afecteze şi teritoriul sensibil al mentalităţilor colective pe care le

387

Ibidem, p. 104. 388

Ibidem, p. 105. 389

Ibidem. 390

Ibidem, p. 106.


87

modelează, lucru sesizabil prin transformările petrecute la nivelul vieţii private, prin noile concepte

privind lumea şi viaţa, raporturile inter-umane, modul de aranjare al locuinţei, noi mode vestimentare

etc.

De asemenea, este secolul naţionalismului, al apariţiei conceptului de naţiune, al modelării Europei

după concepte naţionale. Acest lucru afectează şi Transilvania, care cunoaşte transformări profunde.

Aici avem de a face cu o majoritate românească lipsită de drepturi şi aflată într-o stare servilă,

majoritatea formând-o iobagii, dar existând şi o minoritate de mici nobili în zona Haţeg şi Ţara Bârsei.

Conducerea aparţinea celor 3 naţiuni recepte care conduceau pe baza Approbatae-lor şi Compilatae-lor

medievale confirmate de Diploma Leopoldină din 1691 şi amendate de legislaţia adoptată de austrieci.

În prima jumătate a secolului ne aflăm într-o epocă când politica absolutistă dusă de Metternich

era viu contestată fiind perioada când la nivel european proliferează societăţile secrete care au drept

scop înlăturarea regimului absolutist şi instaurarea unei societăţi bazată pe liberalism şi democraţie.

Societatea ardeleană este marcată de evenimentele de la mijlocul secolului, de recrudescenţa

revoluţionară a anilor 1848/1849. Continuatoare a ideilor revoluţiei franceze, revoluţia de la 1848-

1849 prin amploarea ei, prin consecinţele sale a lăsat o vie impresie la nivelul conştiinţei colective.

Prin memorii, relatări, istorii a evenimentelor la care au luat parte, contemporanii au încercat să

prezinte aceste momente din existenţa lor personală într-o formă mai mult sau mai puţin veridică, din

care posteritatea să extragă elemente, care să ducă la înţelegerea acestor evenimente, care au produs

atâta tumult.391

După revoluţie în Ardeal se instaurează un sistem reacţionar, numit în istoriografie neoabsolutism.

Acest sistem se manifesta printr-o autocraţie, printr-o politică de centralizare coroborată cu

promovarea elementelor germane în administraţie şi un control total realizat de Ministerul de Interne

condus de contele Alexander von Bach. Este perioada în care a funcţionat principiul monarhic, unde

domina principiul ierarhiei şi al birocraţiei stufoase. 392

În acelaşi timp, pe lângă politica de centralizare şi absolutism, epoca a încurajat introducerea

unor reforme de ordin social, economic, cultural, şcolar, care au contribuit decisiv la modernizarea

Transilvaniei. În acest sens, aducem ca exemplu introducerea Ardealului în sistemul vamal austriac,

imediat după revoluţie. În 1853 s-a elaborat un Cod civil general austriac, instrument juridic extrem de

important pentru constituirea relaţiilor economice şi sociale.393

În cazul Transilvaniei, a însemnat instaurarea unui guvernământ civil şi militar, cu o nouă

organizare administrativă. Teritoriul a fost împărţit în mai multe districte militare. Fostul Pământ

391 Asupra evoluţiei Transilvaniei în prima jumătate a secolului al XIX-lea vezi: Keith Hitchins, Românii 1774 -

1866, Bucureşti, ed. Humanitas,1998. 392

Zsolt Lengyel „ Siebenbürgen im Neoabsolutismus. Betrachtungen zu den staatorganisatorischen Prinziepen“

in Siebenbürgen in der Habsburgermonarche. Vom Leopoldinium bis zum Ausgleich. Hgg. Zsolt K. Lengyel,

Ulrich A. Wien, Köln/Weimar/ Wien, 1999, p. 90. 393

Nicolae Bocşan, Ioan Bolovan, Rudolf Gräf, Thomas Nägler, „ Regimul neoabsolutist“în Istoria

Transilvaniei, vol III, ( De la 1711 până la 1918), Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj

Napoca, 2008, p. 287.


88

Crăiesc este inclus în districtul Sibiu, la acesta fiind arondat şi zona Bistriţei şi a Reghinului. Acest

lucru a determinat, după cum vom vedea în continuare, o dispută aprinsă cu privire la teritorialitatea

zonei locuite de saşi. 394

Prin diploma imperială din 20 octombrie 1860, monarhia a fost reorganizată pe baza

recunoaşterii autonomiei tradiţionale a provinciilor istorice ale imperiului. Transilvania redevine Mare

Principat, i se restabileşte Cancelaria aulică de la Viena şi sunt restaurate vechile comitate, scaune şi

oraşe libere regeşti. Pe plan politic, naţiunile ardelene se găseau într-o postură ce părea ireconciliabilă.

Pe de o parte, maghiarii pretindeau restabilirea situaţiei de la 1848, cu recunoaşterea unirii

Transilvaniei cu Ungaria şi a legilor elaborate de guvernul revoluţionar maghiar. Acum ei aveau poziţii

importante în conducerea comitatelor. Pe de altă parte, pe o poziţie comună se situau saşii şi românii,

ambele naţiuni favorabile unei Transilvanii autonome în cadrul unei monarhi austriece constituţionale.

Însă şi între cele două popoare erau diferenţe. Saşii se opuneau participării românilor la administraţia

Pământului Crăiesc, cu toate că în unele locuri, pe acest teritoriu, românii formau majoritatea. Totuşi,

comitele saşilor încercând să împace sistemul egalităţii tuturor cetăţenilor a acordat românilor unele

funcţii. În felul acesta românii au devenit pentru prima dată în anul 1862 deputaţi în Universitatea

Saxonă. Românii luptau pentru recunoaşterea naţiunii, a limbii şi a bisericilor lor ca parte integrantă a

constituţionalismului ardelean. Ei se loveau de opoziţia autorităţilor comitatense, care nu doreau o

naţiune puternică românească în comitate, dar i-au sprijinit în demersurile lor pe Fundus Regius. 395

Diploma din octombrie, ca şi patenta din februarie au introdus o serie de realităţi politice

nemaiîntâlnite până atunci şi reconfirmau drepturi suprimate de regimul neoabsolutist: egalitatea în

drepturi a cetăţenilor, garantarea drepturilor religioase, dreptul de întrunire, desfiinţarea vămilor şi

obligaţia plăţii impozitelor către stat şi a prestării serviciului militar. De asemenea, se stabilea

componenţa şi competenţele Parlamentului imperial de la Viena, relaţia provinciilor cu guvernul

austriac etc. 396

Presiunile interne şi externe au determinat autorităţile de la Viena să facă compromisul cu elita

politică maghiară şi astfel a apărut dualismul austro-ungar. Prin acesta, se revenea la vechile forme

constituţionale din perioada revoluţiei, care avea ca bază juridică unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Ardealul îţi pierde autonomia şi devine parte componentă a regatului Ungariei. Dualismul a determinat

o şansă mare de maghiarizare introdusă prin intermediul legislaţiei prin şcoală.397

Revenind la Saschiz, secolul al XIX-lea determină o evoluţie spectaculoasă demografică, o

dezvoltare a comunităţii româneşti, care se organizează din punct de vedere naţional şi bisericesc. De

394

Zsolt Lengyel, op. cit. p. 92. 395

Nicolae Bocşan, Ioan Bolovan, Rudolf Gräf , Thomas Nägler, Op. cit. p. 389., p. 401. 396

Ioan Bolovan, „ Epoca liberală“, în Istoria Transilvaniei, vol III, ( De la 1711 până la 1918), Academia

Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2008, p. 404. 397

Michael Kroner, Geschichte der Siebenbürger Sachsen, Band I, Von der Ansiedlung bis Anfang des 21.

Jarhrhunderts, Verlag Haus der Heimat, Nürnberg, 2008, p. 124.


89

asemnea a însemnat modernizarea localităţii şi nu în ulimul rând viaţa cotidiană devine mai palpitantă

prin dezvoltarea asociaţinismului în a doua jumătate a secolului.

Biserica Evanghelică din Saschiz în secolul al XIX-lea

La fel ca și în secolele anterioare viaţa bisericească a sașilor saschizeni a continuat să își

urmeze cursul firesc. Toată activitatea ei se grupa în jurul preotului, al consiliului bisericesc și al

vecinătăţiilor, care rămân la fel de închegate.

Din 10 decembrie 1807 preot paroh devine saschizeanul Georg Simonis, care slujește până la

finele deceniului 4 ale secolului al XIX-lea. Din 22 ianuarie 1804 va fi preot sighișoreanul Georg Paul

Binder, care în 1843 va fi ridicat la deminitatea de episcop evanghelic la Biertan, fiind ultimul care își

avea reședinţa în această localitate. 398

După alegerea în scaunul episcopal a lui Georg Paul Binder, la Saschiz va sluji un al

reprezentat al familiei Melas și anume, Petrus Jakobus Melas până la decesul său survenit în anul

1855. Îi va urma fiul episcopului Binder, Georg, care după ce a fost preot în Vulcan și Brădeni, va

păstori comunitatea până la pensionarea sa în anul 1876. Îi urmează Johann Friedrich Teutsch, care în

1882 este ales decan al consistoriului evanghelic Saschiz cu reședinţa la Sighișoara.399

Între 1882-1901 este preot în Saschiz Josef Fröhlich, menţionat în capitolul anterior, care după

cum am văzut,avea preocupări legate de istoria comunităţii evanghelice Saschiz și a localităţii. 400

Biserica Ortodoxă din Saschiz în secolul al XIX-lea

Prezenţa românilor o găsim din punct de vedere documentar abia în secolului al XVIII, când

în urbarii sunt pomenite prezenţa a 20 de familii de români. Se presupune că primii români stabiliţi pe

teritoriul actual al comunei au fost iobagi, care au slujit până atunci pe moşi nobiliare. Folosindu-se de

dreptul de concivilitate acordat de împăratul Iosif al II-lea, aceştia s-au aşezat aici, profitând de statutul

de oameni liberi de pe Fundus Regius.

Asupra istoricului comunităţii avem mai multe surse. În primul rând este cronica scrisă de

preotul Ioan Boiu pe la 1840, apoi monografia părintelui Romul Pulca, din jurul anului 1911-1913,

după unele surse aflate în arhiva parohiei ortodoxe locale. Nu în ultimul rând avem de a face Schiţa

monografică a parohiei ortodoxe române a comunei Saschiz scrisă de Alexandru Enache, păstor al

Bisericii Ortodoxe în anii 50 ai secolului XX. Această ultimă lucrare se găseşte în colecţia Bibliotecii

Muzeului de Istorie Sighişoara.

Conform acestor surse documentare, evoluţa demografică a credincioşilor ortodocşi se

dovedeşte a fi extrem de ridicată, deoarece în jurul anilor 1800-1820 erau deja 80 de familii româneşti,

la care se adăugau 30 de familii de tigani.401

398


Ibidem. 400

Ibidem.


90

Pe la 1770 existau în jur de 20 de familii româneşti şi tot atâtea ţigăneşti. Venirea românilor de

pe moşiile nobiliare din vecinătate este trădată, conform mărturiei preoţilor însăşi de numele de familie

al acestora, de ex. Haler –ceea ce atestă prezenţa acestora pe moşia contelui Haller din Albeşti. Ei au

profitat de pe urma dreptului liber de concililitate din timpul lui Iosif al II-lea şi au ajuns aici, într-un

teritoriu administrat de saşi. 402

De altfel, ocupaţia principală a românilor saschizeni în secolul al XVIII-lea era păstoritul, lucru

evidenţiat şi din numele de persoane. Se pare că numărul mare de animale deţinute de saşi a necesitat o

forţă de muncă mai mare şi de acea vor sosi în Saschiz români din satul vecin Feleag.

Cele două grupări de români au format comunitatea ortodoxă română din Saschiz. Din punct de

vedere bisericesc, până în 1785 comunitatea a fost dependentă de biserica ortodoxă din Vânători, din

Protopopiatul Paloș. După aceea intră în componenţa Protopopiatului din Sighişoara, care a hotărât ca

Saschizul să devină filieră a Bisericii din Daia. Preotul de acolo, o dată la trei săptămâni, ţinea slujba

în Saschiz. Din această cauză, mulţi oameni au murit neîmpărtăşiţi sau chiar fără preot, de aceea din

1820 a devenit parohie de sine stătătoare. 403

Conform uzanţelor Guberniului Transilvaniei o comunitate primea dreptul de a avea loc de

biserică şi de a avea preot propriu doar dacă dispunea de 100 de membrii capi de familie. Îndeplinind

condiţiile legale au făcut demersuri pentru crearea unei parohii independente şi încă din anii 1818-

1819 aşteptau prezenţa comisiei de validare. La mijlocul anului 1819, această comisie a venit şi a dat

un aviz favorabil, deoarece erau 85 de familii de români şi 35 familii rrome şi au îndeplinit baremul

fiind 120 de famili.404

Acest barem era foarte greu de obţinut deoarece în cadrul comunităţii, după cum atestă

matricolele Bisericii Ortodoxe, mortalitatea infantilă era foarte mare. De multe ori depăşea jumătate

din numărul total al deceselor. Pentru a exemplifica acest lucru pentru anii 20 ai secolului XIX avem

următoarea statistică:405

An Total nr. decese Nr. decese copii

1823 9 7

1824 20 11

1825 11 3

1826 13 9

1827 10 5

401

Alexandru Enache, Schiţa monografică a parohiei ortodoxe române a comunei Saschiz, mss. 1956,

Biblioteca Muzeului de Istorie Sighişoara, p. 1. 402

Ibidem, 403

Ibidem, p. 2. 404

Ibidem 405

Conform: Arhiva Primăriei Saschiz. Registrul: Protocolum pentru însămnarea Morţilor pe seama Bisearicii

Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnului 1822 până la 1908. pp. 2-7.


91

1828 15 7

1829 16 7

1830 16 9

1831 8 3

1832 12 5

Aşadar până la 1820 ortodocşi saschizeni nu au avut nici preot, nici biserică, slujbele ţinându-

se in diverse case. Astfel, începe activitatea misionară a cântăreţului bisericesc din Haşfalău ( azi

Vânători n.n.) Ioan Şoneriu, originar din Daneş, iniţial în calitate de dascăl. În Saschiz, el se

căsătoreşte cu Ana Sechel şi în 1822 devine preot, iar în anul următor se pune temelia bisericii

comunităţii. Cu mari eforturi reuşeşte să ridice biserica în anul 1825, însă ea rămâne netencuită

deoarece apare o dispută în sânul comunităţii.406

După alegerea lui ca preot, în funcţia de dascăl ajunge tânărul saschizean Emanoil Călugăr.

Acesta cere comunităţii salariu de dascăl, care consta intr-o felderă de cereale de fiecare familie. O

parte dintre credincioşi se opun acestei dări socotită a fi prea mare şi drept urmare, învăţătorul îi

cheamă în judecată. Nemulţumiţi, cei 20 de disidenţi vor adera la Biserica Unită cu Roma, Greco-

Catolică. Majoritatea dintre ei, în frunte cu epitropul Ioan Maftei Haler, formau comitetul bisericii care

a construit biserica. De aici vor apărea nenumărate scandaluri şi nemulţumiri, ce au determina decesul

prematur al preotului ortodox.407

Certurile vor determina intervenţia autorităţilor guberniale şi între anii 1827-1828 se stabileşte

ca biserica să fie deservită o săptămână de comunitatea unită şi două săptămâni de comunitatea

ortodoxă.

Când spiritele erau pe cale să se liniştească a intervenit acelaşi Emanoil Călugăr. Acesta între

timp a fost hirotonit preot ortodox şi a ajuns capelan al parohiei ortodoxe din Nadeş, unde slujea socrul

său, Mailat. Trece la Biserica Greco-Catolică şi se întoarce la Saschiz cu gândul de a deveni preot unit

aici. Fracţiunea unită a comunităţii se revoltă şi este pe punctul de a reveni la ortodoxie. Nereuşind

planul, Călugăr trece din nou la ortodoxie şi încearcă să devină preot paroh ortodox, după decesul lui

Ioan Şoneriu în 1837.408

Pentru comunitatea neunită este numit Ioan Boiu din Hetiur. Călugăr încearcă să-i submineze

autoritatea însă noul preot Ioan Boiu va reuşi cu ajutorul episcopului ortodox Andrei Şaguna să rezolve

disputele confesionale în 1846. În urma reglementărilor, uniţii pierd orice drept asupra bisericii din

localitate, care este atribuită greco-orientalilor. Şicanele lui Călugăr continuă, fapt care îl determină pe

406

Alexandru Enache, Op.cit., p. 3. O felderă reprezintă aproximativ 15 kilograme.

407 Ibidem.

408 Ibidem.


92

Ioan Boiu să se mute la Săcel. Călugăr încearcă din nou să devină preot paroh ortodox, dar nu reuşeşte.

În locul lui Ioan Boiu este numit Gheorghe Şoneriu, moment care determină finalul disputelor şi al

dezbinării religioase. 409

Dincolo de aceste probleme vedem că anumite registre bisericeşti sunt folosite în comun de

către comunitate. De pildă, în registrul de înmormântări completa atât preotul ortodox cât şi cel unit.

410

Aceasta este situaţia comunităţii româneşti din Saschiz înaintea revoluţiei de la 1848/49. După

revoluţie, în protopopiatul ortodox Sighişoara, de care depindea parohia Saschiz, se face un inventar.

Cu această ocazie aflăm la anul 1854 că în comună existau 96 de familii româneşti la care se adăugau

82 de familii de ţigani. Aflăm că biserica se găseşte: „ ... pe un costiş frumos, spre răsărit în rândul

curţilor româneşti închisă cu pălan slab, curte(a) bisericii împrejur are 22 de st(ânjeni), lăţimea 10.

Biserica e zidită din piatră, coperită cu ţigle, cu 9 fereste, neboldivită, nepodită, nevăchluită,

acoperişul pus pe zidirile ei neisprăvite (...). Turn neisprăvit (...) 2 clopote (...), cel mai vechiu ca de

45 de fonţ(i) din annul 1806, la acesta aveau parte şi uniţii, altul mai nou, numai al neuniţilor de 57

fonţ(i) din anul 1852, toacă din fier de 7 fonţ(i).”411

Mai aflăm din inventar că în biserică sunt patru „ icoane proaste gherleşti...”, deci icoane pe

sticlă de la centrul iconografic Nicula, două sfeşnice din lemn, iconistasul e din lemn. Urmează apoi

două candele, şi o listă impresionată de cărţi de cărţi de cult. La Biserica Ortodoxă din Saschiz erau

atunci: Evanghelia de la Sibiu din 1806, Apostolul din Blaj din 1814, „ ...numai al neuniţilor...”,

Liturghia de la Sibiu din 1835 dăruită de „...Rahira, moueria (sic!) morarului Ioan Roman”, Octoihul

mare de la Buda din 1846, Triodul de la Blaj din 1813, Penticostariul din Bucureşti, „ Predica lui

Petru Maior din annul 1810, obştească şi a uniţilor”, Dreptul canonic de la Sibiu din 1834, despre

căsătorie din anul 1854 de la Sibiu, „... toate obşteşti al(e) neuniţilor.” 412

Parohia mai dispunea de o casă parohială: „ ... a şaptea de la biserică (...) într-on costiş de faţă

cu grădină”. Casa era din lemn „ lipită şi vălurită”, acoperită cu ţiglă, cu „ pevniţă cu crinţi” şi cu

şură şi grajd acoperit cu paie. Comunitatea nu dispunea de moşie, dar avea cimitir. 413

Acest inventar a fost făcut la: „ Szasskiz în 5 devemvrie 1854” şi semnează pe lângă protopotul

Zaharie Boiu din Sighişoara, preotul paroh Gheorghe Şoneriu şi Mihail Haler „ gojman”, deci epitrop,

Constantin Prunea, Bucur Costea, Ion Spornic, Lazăr Haler, Ilie Ciulei, toţi în calitate de juraţi, deci

membrii ai consiliului parohial. 414

409

Ibidem, p. 4. 410

Pentru anul 1847 semnează Emanoil Călugăr în calitate de preot unit, după ce înainte şi după el a semnat

preotul Ioan Boiu, conform: Conform: Arhiva Primăriei Saschiz. Registrul: Protocolum pentru însămnarea

Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnului 1822 până la 1908.p. 44. 411

Ana Grama, „ Inventare ale bisericilor româneşti ortodoxe din Transilvania. Protopopiatul Sighişoara 1854-

1855”, în Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996, p.183. 412

Ibidem, p. 184. 413

Ibidem. 414

Ibidem.


93

Prezenţa preotului Gheorghe Şoneriu se dovedeşte a fi benefică pentru comunitate. El este cel

care reuşeşte să împace taberele şi disidenţii vor reveni la Biserica Ortodoxă. În timpul păstoririi sale

între 1850 şi 1907 se vor termina lucrările la biserică. În acest sens, în anul 1873 adresează un

memoriu Universităţii Naţionale Săseşti prin care solicită un împrumut de 3000 de florini pentru

terminarea turnului bisericii. Deşi nu primeşte banii cu eforturile comunităţii reuşeşte să termine

lucrarea. De asemenea, la 1890 se reface iconostasul bisericii cu ajutorul meşterului şi sculptorului

Nicolae Fleşariu, care va realiza şi celelalte picturi existente în biserică. 415

Preotul Şoneriu se retrage din activitate în anul 1907 din cauza bătrâneţii. Moare la Saschiz în

anul 1909 fiind în vârstă de 80 de ani. Îi urmează preotul Romul Pulca originar din Stena, de lângă

Rupea. 416

În timpul păstoririi sale se va adăuga un clopot la biserică şi se vor pune bazele edificiului

şcolar ortodox inaugurat în anul 1911. De asemenea, moşia parohială ajunge să posede 170 de iugăre

de teren agricol, fâneţe şi 100 de iugăre de pădure. Tot de acest vrednic slujitor se leagă modificarea

bisericii în anul 1935. 417

Se va implica în viaţa politică şi naţională a românilor din Saschiz organizând şi conducând în

noiembrie 1918 comitetul naţional român local şi va organiza mica gardă naţională de aici. 418

Preotul Romul Pulca va sluji 42 de ani, doi ani capelan pe lângă preotul Gheorghe Şoneriu şi

40 în calitate de preot până în 1949, când moare bolnav de cancer. 419

Se va dovedi a fi un foarte bun administrator, reuşind în anii tulburi de la începutul secolului

XX să menţină în Saschiz o şcoală confesională ortodoxă şi chiar să reclădească edificiul şcolii între

anii 1910-1911.

A preluat o parohie închegată, dar care mai avea nevoie de lucrări de întreţinere a edificiilor.

Cu ocazia vizitei canonice făcute de către protopopul Demetriu Moldovan la 8 octombrie 1903

referitor la Biserica ortodoxă din Saschiz arăta:

„ 1. Biserica în interior şi exterior să se repare şi vrăjbile din biserică să se curmezească;

1. Curtea şcoalei să se cureţe de buruieni şi de alte murdării...”420

Munca sa de slujitor pe tărâm spiritual o va duce cu destoincie şi nu doar că va curăţa, repara

biserica şi va reface edificiul şcolii, ci se va evidenţia ca învăţător pentru generaţiile de tineri

saschizeni, învăţându-i pe aceştia taina cititului şi socotitului cu o abnegaţie desăvârşită, după cum

menţioneză preotul Herţioagă din Daia, în calitatea sa de inspector şcolar din partea Mitropoliei

415

Alexandru Enache, Op. cit. p. 4. Tatăl renumitului artist Ion Dacian.

416 Ibidem.

417 Ibidem,p.5.

418 Traian Bosoancă, „ Contribuţia preoţimii mureşene la realizarea Marii Uniri din 1 decembrie 1918” în

Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996, p.314. 419

Alexandru Enache Op. cit. p.5. 420

Arhivele Naționale ale României. Direcția Județeană Mureș. Fond Parohia ortodoxă română Saschiz.

Jurnalul de casă şcolar şi alte însemnări ( 1908-1923), f. 44.


94

Sibiului în anul 1921. Dar, mai bine să lăsăm textul să vorbească: „... s-a ţinut examenul final al şcolii

noastre primare gr. ot. române din Saschiz sub conducerea învăţătorului (...). Rezultatul examenului

cl. I şi a II-a, unde a predat preotul nostru Romul Pulca şi a fost foarte bun, iar al claselor III şi IV în

care învăţământul a fost predat de învăţătorul Nicolae Dragomir a fost neîndestulător.”421

Saschizul şi revoluţia de la 1848

În primăvara lui 1848 toată Transilvania era cuprinsă de febra revoluţionară. Încă din martie

apar manifestaţii populare în oraşe. Acum sunt reactualizate ideile cu privire la naţionalitate, la

drepturile civile, la desfiinţarea iobăgiei, la egalitatea de drepturi.422

Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848 a adus speranţe în rândul românilor

ortodocși din Protopopiatul Sighișoara. Astfel, la 1 iulie 1848 preotul Ioan Boiu din Saschiz alături de

protopopul Sighișoarei Zaharie Boiu sen. și de alţi preoţi parohi, goșmani, juraţi și bătrâni semnează o

declaraţie către episcopul Andrei Șaguna, în care se arată solitari cu ideiile Marii Adunări Naţionale și

își exprimă dorinţa de pace între naţiunile ardelene. Se plâng însă, de faptul că pentru alegerile

deputaţilor în Dieta de la Pesta, din cauza censului ridicat nu pot să trimită un deputat, deși ei sunt cei

mai aprig supuși la îndatoririle publice.423

Tot atunci, la nivel mental idealurile revoluţionare sunt puse în practică. Apar revolte,

manifestări de nesupunere civică, suspiciuni în interiorul populaţiei în special între naţiunile ardelene .

Aceste temeri ale comunităţilor, din cauza fricii determină apariţia unei zvonistici copleşitoare.

Acest lucru este menţionat şi în zona Sighişoarei, unde în satele săseşti exista tema unui posibil atac

din parte unor trupe maghiare venite din secuime, mai ales că unele sate au avut de suferit de pe urma

acestui lucru. Reprezentanţii satelor cer îngroziţi magistratului sighişorean să le adăpostească în cetate

femeile şi copii, unde vor fi în siguranţă. 424

Aceste zvonuri de bazau pe atacuri întreprinse de o serie de ţărani fugiţi de pe moşiile nobiliare

în satele săseşti. Un astfel de caz este şi la Saschiz, unde ţăranii de pe moşia lui Elemer Fronius din

satul vecin Mureni vor ataca, devastând o pădure şi rănind grav pe câţi va saschizeni. Autorităţile

din Saschiz vor anunţa Universitatea saxonă asupra acestui act samavolnic şi aceasta va delega pe

comisarul districtual al Braşovului, Michael Maurer şi pe judele scăunal din Rupea, Johann Jacobi să

ancheteze cazul.425

421

Ibidem, f. 42. 422

Istoria Românilor. Constituirea României Moderne ( 1821-1878), vol VII, tom I , coordonator, acad. Dan

Berindei, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 3003, p. 258. 423

Revoluția transilvană de la 1848-1849. Date, realități și fapte reflectate în documente bisericești ortodoxe

1848-1850. Volum întocmit de Dumitru Suciu, Alexandru Morar, Iosif Marin Balog, Diana Covaci, Cosmin

Cosmuța, Lorand Mádly, ed. ASAB, București, 2011, pp. 98-99. (în continuare: Revoluția transilvană de la

1848-1849...). 424

Liviu Maior, 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 200. 425

Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Seria C. Transilvania, vol. III, 30 aprilie-14 mai

1848, coord. Ştefan Pascu, ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. XLII.


95

În data de 12 mai se va emite la Sighişoara un act prin care se menţiona că în data de 12 aprilie

colonii din Mureni, sat aparţinând de Comitatul Alba de Sus au pătruns în pădurile aparţinătoare

Saschizului pe care le-au devasatat luând mult lemn. Aici s-au întâlnit cu şase saschizeni, pe care i-au

bătut. Printre aceştia cel mai grav lovit este Johann Hermann.

Mai mult decât atât, autorităţile saschizene acuză pe nobilul Elemer Fronius că ar sta la baza

acestui furt şi că ar fi condus atacul cu arme contra oamenilor din Saschiz şi vor sesiza autorităţiile

judecătoreşti în data de 17 aprilie. 426

Aşa a intrat Saschizul în tumultul mişcărilor revoluţionare şi, odată cu începerea războiului

civil din Ardeal, la fel ca şi celelalte sate dîn scaunul Sighişoara va fi expus pericolului epidemiei de

holeră, care bântuia în zonă.427

Din punct de vedere administrativ, după organizarea prefecturilor și a legiunilor românești, la

fel ca şi Sighişoara a făcut parte din Prefectura de pe Târnavă organizată de revoluţionarii români

ardeleni, condusă de Vasile Moldovan.428

Cu ocazia luptelor din războiul civil îşi pierd viaţa doi saschizeni. Registrul decedaţiilor al

bisericii ortodoxe pentru anul 1849 menţionază decesul lui Grigore Spornik: „ ...fostul dascăl ne-unit

din Saszkizal a fost impuşcat de rebeli.” La 2 aprilie 1849. 429

După câteva zile, la 7 aprilie este menţionat de către preotul Ioan Boiu decesul lui: „ Pavel

Kostea din Saszkizal a murit de puste ( puşcă n.n.) în ceadze ( în ceas de n.n.) de război.”430

Legat de moartea lui Pavel Costea, Ioan Boiu înaintează către protopopiat o adresă în 24

decembrie 1849: ”Prea Cinstite Părinte protopoape! Cu plecăciune fac arătare despre aceasta, cum

că în vremea când au stăpânit rebelii maghiari în primăvara trecută au prins pre Pavel Costea de aici

cu numele că ar fi omorât pre Bucur Sekel cel tânăr de aici de un an și jumătate, iar nedovedit

nejudecat pornind de aici, ostașii de aci ai rebelilor să-l ducă la Sighișoara spre a-l judeca. Și

ducându-l până în capul satului, l-au împușcat și au murit și rămâind muierea sa văduvă, săracă

lăcuiește la tatăl ei cu doi prunci. Nu are numai 4 oi alte nimic. Să hrănește cu lucrul mâinilor cu

mare necaz și sărăcie.

Aceasta din cunoștiinţa sufletului cu toată dreptatea le fac cunoscute acestea prea cinsitiei

Domnii tale spre urmarea mai încolo. (...) Saschiz, 24 decem 1849. Ioan Boiu, parochul greco-

răsăritean în Saschiz.”431

426

Ibidem, pp. 463-464. 427

Liviu Maior, Op. cit. p. 254. 428

Monografia judeţului Târnava Mare, Tipografia Miron Neagu, 1943, p. 169. ( în continuare: Monografia...). 429

Arhiva Primăriei Saschiz. Registrul: Protocolum pentru însămnarea Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite

din Saschiz. De la anul Domnului 1822 până la 1908.p. 43. 430

Ibidem, p. 44. este vorba de protopopul Zaharie Boiu sen.

431 Revoluția transilvană de la 1848-1849....pp. 273-274.


96

Moartea celor doi saschizeni în revoluţie este confirmată de protpopul Zaharie Boiu în adresa

din 29 decembrie 1849 către episcopul Andrei Șaguna, în care se menţionază că au fost omorâţi trei

credincioși: ” ... 2 în rubrica Saschiz, unul la Roadăș.”432

Tot saschizenii vor fi martorii mari confruntări de trupe de la Albeşti în 31 iule 1848, unde

armata revoluţionară maghiară condusă de generalul Josef Bem va fi înfrântă de armatele ţariste aflate

sub conducerea generalului Lüders.433

De asemenea, la finalul anului 1849 aflăm din raportul protopopiatului ortodox Sighișoara, că

la Saschiz în timpul revoluţiei satul a fost ars și jefuit, la fel și biserica, care a suferit daune în valoare

de 56 de florini. Comunitarea are 473 de suflete, dintre care 245 bărbaţi și 228 femei.434

Asociaţionismul la Saschiz

Mijlocul secolului al XIX-lea găseşte societatea săsească într-o profundă transformare

determinată de modificăriile de ordin constituţional pe care le trăieşte Transilvania. Practic, acum saşii

ardeleni îşi pierd statului de naţiune privilegiată şi devine o minoritate în cadrul unui stat naţional

maghiar.

Apariţa asociaţionismului la nivelul sașilor ardeleni a fost un element facil, deoarece formele de

asociere le erau familiare. Încă din evul mediu s-au organizat în bresle şi a funcţionat instituţia

vecinătăţii.

Vecinătatea este o formă de organizare specific germană, care are ca obiect de activitate,

întrajutorarea. Organizată pe o stradă sau pe mai multe străzi învecinate, grupa pe toţi locuitorii acelui

spaţiu şi aceştia se ocupau de lucrări cum ar fi curăţatul fântânilor publice de pe stradă, săpatul

şanţurilor de scurgere a apelor pluviale, apoi stingerea incendiilor şi întrajutorarea în caz de deces al

unui membru. Participarea la activităţile vecinătăţii era obligatorie şi, odată pe an, de obicei iarna, avea

loc o adunare generală cunoscută sub numele de Richttag, când se prezenta darea de seamă,

cuprinzând bugetul şi activităţile de pe parcursul unui an, se alegea conducerea şi erau traşi la

răspundere cei care nu au participat la acţiunile vecinătăţii. După această şedinţă se organiza o

petrecere, tocmai ca membrii să se cunoască cât mai bine. 435

La Saschiz ca în toate celelalte comunităţi săsești din Ardeal, toată structura comunitară era

grupată în jurul vecinătăţii. Aici cuprindea între 18 și 50 de curţi și erai membru în vecinătate de la

naștere până moarte.

432

Ibidem, p. 298. 433

Liviu Maior, Op. cit.p. . 413. 434

Revoluția transilvană de la 1848-1849...p. 480. 435

Vintilă Mihăilescu Vecini și vecinătăți în Transilvania, ed. Paideea, București, 2002, passim.


97

Prima atestare documentară o avem la anul 1709. Cu timpul acestea se vor dezvolta și în anii 40

ai secolului al XIX-lea avem nouă vecinătăţi evanghelice. Acestea erau după numele lor german

următoarele:

- Pfarrnachbarschaft cu 28 de gospodări;

- Untere Korngasse cu 32 de gospodări;

- Mittlere Korngasse cu 28 de gospodări;

- Obere Korngasse cu 32 de gospodări;

- Leigasse și Breitlei cu 50 de gospodări;

- Marktplatz cu 24 de gospodări;

- Seklergasse cu 35 de gospodări;

- Hopfengasse cu 24 de gospodări;

- Fischergasse cu 18 gospodări.436

Rolul social al acestora era evident, dar după cum arătam mai sus, vecinătăţiile vor determina o

anumită conduită de viaţă. Aveau reguli și principii începând de la existenţa tablelor și a

convocatoarelor cu rol în anunţarea membrilor cu privire la un eveniment și până la impunerea unor

amenzi destul de usturătoare pentru membrii recalcitranţi cu ocazia Richttag-ului de către taţii de

vecinătăţi.437

Alături de vecinătăţi vor mai funcţiona și frăţiile de fete și băieţi..Aici, vor exista două frăţii

ţărănești. Cea de-a doua reprezenta interesele dogarilor, ca meserie legată de cultura pământului.

Legate de sistemul de breaslă, ea va fi atestată documentar la anul 1648. Prima frăţie cunoscută va fi

cea a cizmarilor la 1508.

Frăţiile de fete vor apărea în primele decenii ale secolului XX la iniţiativa soţiei preotului Friedrich

Schullerus, care a păstorit la Saschiz între anii 1901-1925.

Funcţionarea frăţiilor de fete și de băieţi era sub oblăduirea prezbiteriului Bisericii Evanghelice a

localităţii și aveau o organizare după modelul vecinătăţii, aveau statute și militau pentru o viaţă activă

a membrilor în viaţa comunităţii.438

Practic, pe lângă aceste forme deja existente, se vor dezvolta asociaţiile săseşti. Aceste forme de

întrunire în cadrul unor comunităţi vor avea domenii variate de activitate. Deşi iniţial, după cum am

văzut, aveau un rol strict profesional, cu timpul vor acţiona în domeniul cultural, economic sau

comunitar.439

Una dintre primele asociaţii care vor activa în mediul sătesc va fi Siebenbürgisch-Sächische

Landwirtschaftliche Verein ( Asociaţia Agricolă Săsească) în anul 1845.

436

Friedrich Menning, Op.cit.pp. 129-132. 437

Ibidem, pp. 133-137. 438

Ibidem, pp. 138-139. 439

Michael Kroner, Geschichte der Siebenbürger Sachsen. Band II, Wirtschafts-Kulturleistungen, Verlag Haus

der Heimat, Nürnberg, p. 327.


98

În primii ani de activitate ai asociaţiei, aceasta nu s-a bucurat de o activitate foarte mare, fiind

îngrădită în acţiune de legislaţia destul de restrictivă în domeniu din timpul lui Metternich și în

perioada neoabsolutistă.

Acţiunile ei se vor dezvolta după 1860, mai ales după adunarea generală de la Agnita din 1864,

când se vorbea de necesitatea creării unor secţiuni teritoriale, membrii din arealul unei localităţii

devenind automat membrii unei secţiuni prin plata unei contribuţii de 2 guldeni. Prezenţa acestor

despărţăminte a contribuit la dezvoltarea pe orizontală asociaţiei, prin creșterea exponenţială a

numărului de membrii.440

Putem spune că perioada cuprinsă între 1865-1873 a fost una dintre cele mai fertile pentru

asociaţie, deoarece vor apare acum filiale la Sibiu, Sebeș, Sighișoara, Mediaș, Bistriţa, Șeica Mare,

Brașov, Miercurea Sibiului și Rupea. Acest lucru va va duce la un număr de 750 de membrii în anul

1889.441

Activitatea Asociaţiei agricole săsești a făcut ca viaţa ţăranului sas să se schimbe radical. De la

o cultură agricolă de subzistenţă, se va ajunge la o agricultură performantă bazată pe principii

moderne. În acest sens menţionăm comasarea unor suprafeţe de teren și apariţia unor grădini de

zarzavat destinate consumului de la oraș.

După 1870 vor fi importate din vestul continentului rase de vaci albe performante (Pinzgrau și

Simenthal) precum și bivoli, ceea ce a făcut ca cirezile sașilor ardeleni să fie în câţva ani complet

schimbate.442

De asemenea, s-au introdus plante tehnice ca inul, lucerna, trifoiul. Au fost create livezi cu

soiuri de pomi perfomanţi și plantaţii de hamei, iar cultura viţei de vie a fost complet schimbată după

atacul furibund al filoxerei.

Concomitent cu adunările generale, asociaţia agricolă săsească a organizat expoziţii de profil,

în care erau expuse rase de animale, soiuri de plante și mașini agricole performante, participanţii fiind

astfel la curent cu noile tendinţe în domeniul agricol la nivel european.

La Saschiz va activa filiala sighişoreană a acestei asociaţii, care va analiza calitatea solului şi

condiţiile climaterice şi va considera că nu este un teren fertil pentru viţă de vie, însă este unul foarte

bun pentru pomicultură şi pentru culturile de hamei. Ultimele443

vor apărea în hotarele comunităţii la

finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

440 Josef Schobel, ” Beitrag der siebenbürger Sachsen zur Entwicklung der Landwirtschaft in den Jahren 1840-

1918” in Forschungen zur Volks- und Landeskunde, Band 18, nr. 2, Sibiu, 1975, p.45. 441

Thomas Nägler, Josef Schobel, Karl Drotleff, Geschichte den Siebenbürgische-Sächsische Landwirtschaft,

Kriterion Verlag, București, 1971.p. 61. 442

Legat de modificarea șeptelului de animale mari, la sași vezi: Josef Schoppelt, Erinnerung aus den Jahren

1844 bis 1910 in Siebenbürgen, Herausgegeben von Otto Rodamer, Verlag Books on Demand, Noderstedt,

2011, pp. 32-34. 443

Friedrich Menning, Op. cit. p. 81.


99

De asemenea, aceeaşi asociaţie se va îngriji de apariţia primelor batoze cu abur în Saschiz şi a

unor pluguri performante. Tot acum, sub acelaşi impuls asociaţionist la 1883 în jur de 80 de gospodări

erau asigurate contra incendiilor şi aveau culturile asigurate contra grindinei. 444

O altă asociaţie foarte activă era cea a femeilor. Înfiinţată în anul 1884 la Sibiu, Asociaţia

femeilor evenghelice va apărea ca formă distinctă de organizare la Saschiz la debutul secolului XX sub

oblăduirea soţiei preotului Schullerus.

Asociaţia va milita pentru organizarea de cursuri pentru reţete de bucate, pentru realizarea la

nivel local a unor piese de teatru, pentru întrajutorarea la o serie de evenimente, cum este de pildă

nunta și pentru organizarea grădiniţei. 445

În contextul noilor paradigme occidentale care puneau tot mai mult accent pe noţiunea vacanţă

şi de petrecere a timpului liber în mijlocul naturii departe de forfota marilor sau mai micilor centre

urbane în spaţiul transilvan va apare o asociaţie care avea drept obiectiv descoperirea frumuseţilor

munţilor Carpaţi. La Sibiu în anul 1880 ia fiinţă „Asociaţia carpatină ardeleană” ( Siebenbürgischer

Karpaten Verein), iar la scurt timp în 1881 se va deschide o filială la Sighişoara, una dintre primele

ale asociaţiei.446

Pe lângă activităţiile intreprinse la Sighişoara, filiala de aici se va interesa de frumuseţiile cetăţii

din Saschiz pe care va încerca să le exploateze turistic. Referitor la acest fapt în săptămânalul

sighişorean Groß-Kokler Bote din 6 mai 1888 se arăta: „ Pentru data de 10 mai secţiunea Sighişoara a

Asociaţiei carpatine transilvane organizează de sărbătoarea Înălţării Domnului o excursie pe dealul

Saschizului. Plecarea din faţa lui Cafe Martini dimineaţa la orele 6.Sosirea în Cetate ( a Saschizului

n.n) va fi în jurul orelor 12. Traseul va fi prin drumul Şapartocului, apoi pe Jungkernberg, prin

înălţimile Vulcanului şi de aici la Saschiz. Cei care nu pot face acest tur de forţă poate merge cu trenul

spre Heijasfalva ( azi Vânători n.n.) de la orele 5.32 şi de aici pe jos până la Saschiz. La întoarcere

plecarea la orele 7 seara pentru ca la orele 9 să se ajungă trenul de Odorhei. Toţi membrii şi prietenii

asociaţiei sunt rugaţi să se prezinte marţi 8 mai după amiază la preşedintele secţiunii Dr. Friedrich

Kraus sau la secretarul Theodor Fabini pentru a se înscrie şi aş anunţa participarea.”447

De asemenea, în anul 1891 aceeaşi grupare mai anunţă o drumeţie în jurul Saschizului, însă pe

un alt traseu. Motivul era acela de a încânta oaspeţii sosiţi la Sighişoara cu ocazia unor adunări generale

a unor asociaţii: Duminică 28 a a(acestei) l(uni) se va organiza după amiaza o excursie la Cloaşterf,

unde va avea loc în 28 şi 29 iunie adunarea generală a Asociaţiei regionale agricole şi a Asociaţiei

444

Ibidem,pp. 82-83. 445

Ibidem,pp. 140-141. 446

Schässburg..., pp.273-275. 447

Groβ-Kokler Bote, nr. 488, Schässburg, den 6. Mai 1888, X . Jahrgang, p. 2052.


100

Gustav Adolf, după care se va pleca spre Daia (apoi n.n.) o plimbare pe Steinberg în Meschendorf( 751

m) şi de aici pe jos spre Cloaşterf, de unde după amiaza de 29 reîntoarcerea cu căruţa.”448

În anul 1861 la Sibiu se înfiinţează Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi

cultura poporului român (ASTRA), ea era un corolar a unor continue eforturi întreprinse de românii de

pe tot cuprinsul Transilvaniei de a-şi crea societăţi culturale puse în slujba emancipării spirituale,

materiale şi politice a neamului românesc. Finalizare a unor lungi şi susţinute eforturi - începute încã de

pe vremea eroicei generaţii de cãrturari ai Şcolii ardelene - întemeierea în 1861 la Sibiu a prestigioasei

instituţii culturale. Asociaţiunea se constituie ca o etapã importantã a unor îndelungi încercãri a

românilor ardeleni de a organiza societãţi şi instituţii culturale care sã serveascã nobilului ţel al

emancipãrii lor materiale şi spirituale.449

Asociaţiunea se va organiza pentru o eficientizare a activitaţii în despărţăminte. La 18 iulie

1871, când a avut loc adunarea generalã a Cercului Sighişoara a ASTREI şi cu această ocazie a luat

fiinţă despărtământul sighişorean.

În timpul perioadei sale de existenţã, activitatea acestui despãrţãmânt a acoperit un teritoriu

variabil ca întindere -între 65 şi 125 de comune- în funcţie de reorganizãrile succesive suferite atât de

despãrţãmânt cât şi de unitatea administrativ-teritorialã în care a fost încadratã Sighişoara.

Pentru anul 1871, teritoriul despãrţãmântului XX a cuprins pãrţi ale zonei sãseşti (Fundus

Regius) cu Scaunele Sighişoara, Mediaş, Rupea, Cincu Mare, Nocrich; părţi din Comitatul Albei

Superioare; pãrţi din Scaunul secuiesc Odorhei.450

Pe lângă activitatea culturală depusă de ASTRA, ea se va implica şi în sprijinirea tinerilor

studioşi prin acordarea de mici burse. În acest sens, prin grija preotului Gheorghe Şoneriu o serie de

elevi din Saschiz vor primi sume de bani pentru a putea continua studiile. Astfel pentru perioada 1861-

1911 au fost ajutaţi următorii elevi: I. Haler, student în clasa a VIII-a gimnazială, cu 120 de coroane.

Apoi, Dumitru Sechel, învăţăcel în lăcătuşerie şi N. Fleşariu, învăţăcel în tâmplărie, pentru anul şcolar

1874/1875, cu 30 de coroane. De asemenea în anul şcolar 1877/1878 vor fi ajutaţi Zaharie Costea,

sodal ( calfă) în pantofărie şi Dumitru Haler, învăţăcel în cojocărie cu 50, respectiv 25 de coroane. 451

Observăm că prin aceste stipendii despărtământul sighişorean a conlucrat cu comunitatea

saschizeană, contribuind nu doar la ridicarea spirituală a acesteia prin culturale, ci şi prin sprijinirea

luminării tinerilor şi promovarea dezvoltării lor intelectuale.

448

Idem, nr 651, Schässburg, den 11. Juli 1891,XIII . Jahrgang, p.2712 449

Mercurie Petcu, Gheorghe Gavrilă, Astra sighişoreană ( 1861-1950) şi Horia Teculescu ( 1897-1942),

Sighişoara, 1999, p.6. 450

Ibidem, p. 10. 451

Ibidem, p. 12.


101

Cea mai renumită asociaţie saschizeană va fi reprezentată de fanfara din Saschiz. Prima atestare

documentară o avem din anul 1737, când în matricolele Bisericii Evanghelice este atestat documentar

un Scholaren. 452

La anul 1879 vom avea și un statut al acesteia, în care se menţiona că rolul ei era de a sluji

școlii și bisericii. Pentru a deveni membru trebuia să dai un examen în urma căruia erau analizate

aptitudinile muzicale și odată devenit membru pentru lipsa nemotivată de la repetiţii sau pentru abateri

disciplinare se plătea o amendă, trebuiau să aibă grijă de instrumente și să fie în serviciul bisericii. 453

Șeful fanfarei a fost de la 1881 și până în 1906 Johann Bodendorfer, el va fi urmat de Johann

Klemens, care va conduce până în 1918 și va fi urmat de Andreas Leonhardt. După 1926 fiul acestuia

Andreas Leonhardt junor va fi dirijorul fanfarei și din 1932 în fruntea ei se va afla profesorul Hans

Gottfried Schell. Ultimul concert înainte de cel de-al doilea război mondial va fi în anul 1939.454

După război, fanfara va avea de suferit deoarece mulţi membrii vor fi deportaţi în Uniunea

Sovietică și locul lor va fi suplinit de alţi saschizeni de altă naţionalitate. În fruntea ei va fi între 1945-

1948 Johann Maurer și apoi până în 1981 Michael Sedler, Johann Maurer rămânând conducător tehnic

al fanfarei. Ulterior, din cauza emigrării sașilor în Republica Federală Germană, activitatea acestei

fanfare va avea de suferit și practic se va desfiinţa în 1992 când ultimii membri ai ei vor emigra în

vest.455

Primul război mondial

După cum se ştie izbucnirea Marelui război, aşa cum a fost numit în epocă reprezintă

confruntarea dintre două blocuri militare şi politice cu tendinţe divergente: Puterile Centrale (

Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Antanta ( Anglia, Franţa şi Rusia).

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul Casei de Habsburg la Sarajevo în 28

iunie 1914 a însemnat pretextul declanşării confictului armat între cele două grupări, la care au

participat şi regimente transilvănene în armata austro-ungară şi au dat peste 100.000 de victime.456

Problemele războiului s-au complicat pentru Ardeal după august 1916, când regatul României a

intrat în război. Atunci armata română a trecut Carpaţii şi la 29 august intrau în Braşov, iar în

septembrie acelaşi an zona Făgăraşului şi cea a Secuimii erau ocupate. Trupele române, print-un corp

militar al vânătorilor de munte au ajuns până în apropiere de Sighişoara la Haşfalău, de unde au fost

nevoite să se retragă.457

452

Friedrich Menning, Op. cit.pp. 142-143. 453

Ibidem, pp. 144-145. 454

Ibidem, pp. 147-148. 455

Ibidem,pp. 149-153. 456

Monografia....p. 164. În memoria acestui eveniment după 1918 localitatea se numeşte Vânători.

457 Ibidem.


102

Contribuţia comunităţii saschizene la primul răzvoi mondial s-a evidenţiat în special prin

intermediul înrolărilor de bărbaţi pentru cauza războiului în cele două armate.

Dacă ne referim la contribuţia militară comunitatea germană a dat un număr de 177 de bărbaţi,

care au luptat pentru cauza Puterilor Centrale, dintre aceștia un număr de 31 nu s-au mai întors

acasă.458

Aceştia sunt: Georg Hermann, Michael Simonis, Michael Edel, Andreas Marpoder, Michael

Ewerth, Michael Hermann, Johann Hermann, Andreas Bodendorfer, Michael Fritsch, Johann Schuster,

Johann Radler, Michael Radler, Georg Klemens, Michael Binder, Georg Binder, Michael Grell, Georg

Hermann, Johann Theil, Michael Theil, Andreas Bodendorfer, Johann Bodendorfer, Michael

Bodendorfer, Johann Simonis, Johann Rether, Michael Hermann, Michael Schell, Michael

Bodendorfer, Johann Fleischer, Johann Klemens, Michael Simonis, Michael Hermann.

La rândul ei comunitatea ortodoxă română a dat un număr de patru eroi: Spornic Dumitru,

Ciulei Nicolae. Suciu Nicolae, Nuţu Gheorghe.459

Saschizul şi Marea Unire din 1918

În octombrie 1918, intensificarea mişcărilor revoluţionare interne, pe fondul descompunerii

armatelor Puterilor Centrale şi ca urmare a înfrângerii suferite pe front, începe destrămarea imperiului

dualist multinaţional. În aceste condiţii, conducătorii Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social

Democrat, intruniţi la Arad, hotărăsc la 31 octombrie 1918, crearea Comitetului Naţional Român

Central, care se declară organul de conducere al luptei pentru recunoaşterea drepturilor naţionale ale

românilor.

Pentru punerea în aplicare a liniei politice formulate de Comitetul Naţional Român, pe întregul

teritoriu al Transilvaniei se formează Consilii Naţionale locale şi gărzi naţionale române.

La 5 noiembrie, are loc la Sighişoara, la sediul Băncii Târnăveana şedinţa membrilor Partidului

Naţional Român. Se formează Consiliul Comitatens Târnava Mare, care mai târziu şi-a luat numele de

Comitetul Naţional Român Judeţean. Procesul verbal de constituire este semnat de 37 de persoane. Se

alege un Comitet cu sediul la Sighişoara format din dr. Toma Cornea, dr. Ioan Ivanovici, Ioan

Munteanu, Onoriu Sas, Mihail Săeşan, Vasile Urdea. 460

Ziarul local Schäßburger Zeitung, nr. 45 din 9 noiembrie 1918 menţiona: „Comitetul Judeţean

a fost înfiinţat cu scopul de a implini hotărârile Comitetului Naţional Român Central, de a fi

mediatorul între acesta şi organele locale străine” ( populaţia germană şi cea maghiară n.n.).461

În Sighişoara se formează gărzi naţionale româneşti, săseşti şi maghiare, care aveau sarcina de

a menţine ordinea, liniştea, ca şi apărarea avutului şi a persoanei. Gărzi naţionale româneşti se

formează şi în satele din jurul Sighişoarei: Daneş, Seleuş, Apold, Albeşti, Vânători, Ţopa, Şoard.

458

Friedrich Menning, Op.cit, p.50. 459

Multumim Primăriei Saschiz pentru informaţiile cu privire la eroii saschizeni din primul război mondial. 460

Emil Giurgiu Sighişoara, ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1984, p. 123. 461

Schäßburger Zeitung, nr. 45, 9. November 1918,


103

După cum am arătat în capitolul dedicat istoriei comunităţii ortodoxe din Saschiz, şi aici se

formează un comitet naţional local şi o gardă cetăţenească condusă de preotul ortodox Romul Pulca.

La 15 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central dă o Proclamaţie cu privire la

alegerea delegaţilor pentru Adunarea Naţională, fixată la 1 Decembrie, la Alba Iulia, unde urma să

hotărască viitorul Transilvaniei.

Ideile Marii Uniri vor fi îmbrăţişate şi de saschizeni cu mic cu mare indiferent de naţionalitate.

Expresia entuziasmului popular o găsim în acelaşi ziar sighişorean, care referitor la înălţătoarea zi de 1

decembrie 1918 relata: „ Mâine, acolo pe pământul lui Apullum, unde Legiunea a XIII-a Gemina îşi

avea altarele de jertfă, pe locul, unde eroii de libertate Horia, Cloşca şi Crişan şi-au dat sângele,

naţiunea română îşi va proclama suveranitatea. Mâine sute de mii de români o să umple Valea

Mureşului de lângă Alba Iulia. Reşedinţa principilor ardeleni, vechea Alba Carolina va fi martora

unei entuziaste răbufniri a unui popor trezit la libertate. Toţi românii din întreaga Transilvaniei, în

faţa scaunului justiţiei universale, îşi vor aduce rănile nevindecate din conştiinţa lor, că treptatea lor

naţională trebuie păstrată cu sfinţenie, pe veci, proclamându-se rupţi de statul maghiar. Ardealul,

teritoriile până la Tisa şi Dunăre, de mâine o să facă parte din statul român.”462

La Alba Iulia au fost delegaţi şi locuitorii români din Sighişoara şi împrejurimi. Delegaţia

sighişoreană a fost condusă de protopopul ortodox Dumitru Moldovan, ca membru de drept al

Adunării. Dr. Toma Cornea, Dr. Ioan Ivanovici, Vasile Urdea, Gheorghe Colceriu preoţii Onoriu Sas (

Daneş), Dan Ioan (Şoard) şi mulţi locuitori din satele învecinate. 463

Istoria școlii din Saschiz în epoca modernă

Pentru orice comunitate prezenţa unei instituţii școlare reprezintă un factor de progres, arată că

este o comunitate conștientă de rolul educaţiei pentru dezvoltarea ei.

Şcoala reprezintă unul din spaţiile culturale prin care o comunitate încearcă a-şi promova

propriul model social, iar pentru un stat fixarea unui sistem educativ coerent la nivelul întregului

teritoriu, fixarea unei politici sau măcar schiţarea unui proiect de intervenţie în ceea ce priveşte o

politică şcolară unitară si preconizarea unei reţele şcolare cu ramificaţii în straturile profunde ale

societăţii reprezintă momente când autoritatea centrală devine conştientă de necesitatea şi utilitatea

educaţiei la nivel popular. Secolul al XVIII - lea si începutul secolului al XIX - lea aduce tot mai mult

în spaţiul educaţional intenţia de a depăşi pragul de alfabetizare simplă şi trecerea la educarea

cetăţeanului, disciplinat, util şi patriot. Statul e interesat de luminarea supuşilor nu atât din

considerente filantropice cât din dorinţa si necesitatea modelării indivizilor pe de o parte în direcţia

462

Idem, nr. 48, 30. November 1918. 463

Traian Bosoancă, Mureşenii şi Marea Unire, ed. Ardealul, 2000, p. 11.


104

unor oameni capabili a răspunde noilor realităţi economice ale societăţii şi pe de altă parte de a întări

sentimentul coeziunii sociale.464

In acest sens la nivelul învăţământului românesc din Transilvania sub Maria Terezia, Iosif al II

- lea şi Francisc I apar carţi specifice unei literaturi culte în paralel cu literatura şcolară, opera elanului

zecilor de dieci luminaţi sau de călugări pribegi care scriu lucrări gândite şi exprimate în graiul şi în

gradul de înţelegere al copiilor.465

Deși, am considera că apariţia școlilor în mediul săsesc este apanajul Reformei religioase,

găsim date care atestă prezenţa instiuţiilor cu mult înainte. La Saschiz, de pildă, prezenţa școlii este

atestată o dată cu primul recensământ făcut în localitate în anul 1488. Atunci pe lângă enumerarea

numărului gospodăriilor este atestat și un Scolasticus, deci un învăţător.466

De altfel, vechimea școlii este atestată, printre altele și de prezenţa unui turn, numit al școlii, în

cetatea Saschizului, ceea ce atestă faptul că în vremuri de restriște activitatea școlară era organizată

sus, în cetate, la acest turn.467

Existenţa școlii înaintea anului 1488 este menţionată de prezenţa în matricolele Universităţii

din Viena a unor studenţi originari din Saschiz. Primul atestat documentar este Petrus de Keysd la

1429, urmat mai apoi de Michael Schnell de Kyssth ( 1457), Johannes de Kiczd ( 1461) și de Martinus

Schel de Keisd ( 1479).468

După 1488 îl găsim pe Laurentius Idtnar de Chist între anii 1496-1497, care după 1498 devine

pleban în Archita. Pentru secolul următor, la aceeași universitate găsim pentru anul 1501 pe Paulus

Staengel de Khist, apoi în 1504 pe Urbanus Sasskizs Transylvanus Presbiter și în 1505 pe Petrus

Korbner de Kist.469

Cert este că până în 1505 avem un număr de 9 saschizeni îmatriculaţi la această

universitate.470

Adoptarea Reformei de către sași, implicit de către cei din Saschiz va face să avem menţionaţi

primii studenţi la Universitatea din Wittenberg. Primul este Jacobus Fischer Kisdensis la 1545, apoi

Simon Kisdensis ( 1563) și Johannes Cundradus Kysdensis ( 1596). 471

La finele secolului al XV-lea avem atestat documentar și pe primul Rector ( director n.n.) al

școlii din Saschiz. Este vorba de un anume David Weyrauch originar din Rupea, care după exercitarea

funcţiei la Saschiz, îl găsim în diferite funcţii în Scaunul Rupea.472

464

Mirela Luminița Murgescu Între ”bunul creștin”și ” bravul român”. Rolul școlii primare în constituirea

identității naționale românești, ed. H., Iași, 1999, pp. 31-32. 465

Nicolae Albu, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, pp. 309-309. 466

Geront Nussbächer, Aus Urkunden und Chroniken, Achter Band, Keisd mit Klosdorf und Zultendorf, Aldus

Verlag, Kronstadt, 2009, p. 18. 467

Michael Hamleschler ” Keisd” în Siebenbürger Zeitung, 15. Dezember 1996, p.4. 468

Geront Nussbächer, Op. cit. p. 18. 469

Ibidem. 470

Michael Hamlescher, Op. cit. p. 4. 471

Geront Nussbächer, Op.cit, p. 19. 472

Ibidem, p. 20.


105

Activitatea școlară va continua neîntrerupt pe parcursul secolului al XVII-lea, când graţie unei

însemnări a preotului Johann Orth, avem informaţii inedite cu privire la activitatea educaţională din

acest târg din scaunul Sighișoara. Din timpul său există un matricol nou intitulat sugestiv în limba

latină: Album Ecclesiae Kyzdensii quo ejusdem, ut et Parochiae, Diaconorum et Scholae Conditiones

exhibentur, juxta alia Pastoribus secte necesaria. În primele nouă pagini ale acestui Album găsim

informaţii inedite cu privire la situaţia bisericii, a parohiei, a preoţilor și a școlii.473

Legat de situaţia școlii și a învătătorilor ei,acesta arăta într-un text scris într-o latină

germanizată, următoarele: ” Scholae hujus conditiones et salaria. Salarium Rectoris sind 40. fl. Pro

scriptionis labore apud Villicum hatt Er sein gratial, Und aus einer jeder Müllen Einer Rump korn. Ex

divisionibus Und Consistorialibus hatt er auch pro more hujus loci seinen partem competentem. Pro

funere generali fl. 1, pro speciali d. 35. Von beyden lezen (?)gibt er den Diaconis d. 16, seinen collegis

wie er mit denselben conveniret tempore conductionis. Von jeder Leiche hatt er Er drey brott, oder ein

Viertel korn. Von jeder puerpera, wenn sie introduciret wirdt, Ein brott. Ein jeder Hauswirth Ein

brott, Und ein jede Wittb Ein brott. Davon gibt er seinen collegis, wie Er mit ihnen conveniret, doch

also, dass sie seinen collegis, wie Er mit ihnen conveniret, doch also, dass sie ihr quondianum

sufficenter haben mögen. Cantori numero 80, Collaborat. 60, Camponat. 40.

Ex nuptijs, ante Copulationem, Eine küche, ( Kächen= Suppe ) zwei bratten, oct. Vini duo, Und

dass brott dazu. Pro introductione Sponsae Ein brott.

Pueris pro pulsu horae octavae ex communi fisco solvitur fl. 1. Den Winter über wird der

Rector sampt seinen Collegis mitt Holz versehn.

In dem runten Thurn in Arce gehöret dass oberste gefach für den Rectorem Und seinen

Collegas, welches der Rector omni tempore brauchen kan. Daher heisst dersellbe Thurm der

Schulerthurn biss disen tag.“474

Din acestă însemnare aflăm că meseria de învăţător nu era una foarte bănoasă în acele vremuri.

Astfel, salariul fix pentru directorul școlii era de 40 de florini. La care se mai adăugau două câble de

cereale de la cele două mori, din care se făceau circa 180 de pâini la gospodăriile satului pentru

clopotar, collaborator și cantor, care se ocupau de predare la primele trei clase primare. Este de

menţionat aici faptul că celor doi predicatori le mai revenea o sumă de la contribuţia pentru

inmormântare, rămânând în mână, în cel mai bun caz cu 15 florini.475

Acest lucru îl va determina o plângere în anul 1705 în care se arăta că: ” nu se dorește să se

ajungă fără rector ( la școală n.n.), din cauza unui salariu sărăcăcios.” De altfel, acum la începutul

secolului al XVIII-lea în timpul preotului Johann Zikeli ( decedat în 1706), retribuţia rectorului și a

ajutoarelor sale, în cel mai bun caz era compusă din:

473

Josef Fröhlch, „ Das Lehrergehalt in Keisd“ in Korrespondenzblatt des Verein für siebenbürgische

Landeskunde. Redigiert von Johann Wolff in Mühlbach, VIII. Jarhgang, Hermannstadt, 15. Juni 1885, nr. 6, p.

70. 474

Ibidem. 475

Ibidem, p.71.


106

- fiecare familie, la care se adăugau văduvii cu plug dădeau 1 ½ sferturi de grâu;

- o văduvă fără plug, dar care prestau munci, 1 sfert de grău; o văduvă din aceeași categorie, dar

slabă, chiar dacă nu avea pământ dădea ½ sferturi;

- pentru un plug al văduvei utilizat cu copii majori se plătea un sfert;

- fiecare gospodărie dădea o dată pe an o pâine, la care se adăuga 50 de denari pentru fiecare

băiat sau fată majoră. 476

Aceste obligaţii ale comunităţii pentru plata personalului didactic din localitate a suferit o serie de

modificări și după anul 1828, contribuţia era umătoare:

- cei căsătoriti plăteau doar în primul an al căsătoriei jumătate din contribuţia pentru plata

învăţătorilor, conform dispoziţiei Consitoriului evanghelic sighișorean din 1828;

- o văduvă, care are copii dă doar 6 crăiţari după dispoziţia Consistoriului general al Bisericii

Evanghelice din anul 1815;

- necăsătoriţii, care au unul sau mai mulţi copii, dădeau doar ½ sferturi de grâu și o pâine, după

dispozitiile Consistoriului general din anul 1847, înnoit în anul 1862;

- bărbaţii divorţaţi aveau să dea tot salariul, dar puteau să ceară înapoi jumătate din ceea ce a luat

soţia în urma divorţului, după decizia presbireriului din anul 1872;

- străinii plătesc pentru primul lor elev la școală 3 florini, iar pentru următorii doar jumătate din

sumă, conform deciziei presbiteriului din anul 1873;

- cei căsătoriţi cu vârsta peste 70 de ani și fără plug, dădeau doar 1 sfert de grău și cei mai slabi

doar ½ sfert de grău;

- văduvele, care din cauza vârstei nu pot să lucreze la câmp și care stau la copii lor plătesc ca și

văduvele bătrâne, doar ½ sferturi de grâu și de asemenea dacă au copii până la 17 ani în

îngrijire plătesc 30 de crăiţari.477

Julius Fröhlich arată că până în anul 1882 leafa pentru școală era împărţită între rector și profesori.

Rectorul primea 50 de câble de grău și 110 pâini, cel de-al doilea profesor avea câte 18 câble, 80 de

pâini și 48 florini și 60 de crăiţari și în același timp parte din pământul bisericii. Al treilea profesor

avea 30 de câble și 80 de pâini, iar al patrulea ( cantorul) dispunea de 25 de câble și 80 de pâini.478

După 1882 prin contribuţia de 150 de florini din partea casei alodiale, retribuţia rectorului s-a

mai îmbunătăţit primind 50 de florini, 50 de câble de grău, 40 de câble de porumb și 70 de pâini.

Ceilalti învăţători primeau acum fiecare 40 de florini austrieci, 25 de câble de grău și 70 de pâini.

Pentru conducerea orgii din biserică a fost plătit un cantor cu 5 câble.479

476

Ibidem. 477

Ibidem. 478

Ibidem, p. 72. 479

Ibidem.


107

Revenind la istoria școlii primul Schulmeister, deci învăţător atestat documentar este David

Weihrauch la 1592, apoi Lukas Roth (1660), Georgius Rosalerus ( 1678), Johann Sutoris ( 1688),

Andreas Müller ( 1706) și alţii.480

Școala evanghelică din Saschiz va funcţiona până la 1867 după modelul impus de ordonanţele

școlare ale lui Johannes Honterus în 1543, unde rolul major în educaţie era determinat de știinţele

umaniste. Școala era subordonată bisericii și se găsea în apropierea acesteia.

La 1867 dualismul austro-ungar și politica de maghiarizare promovată de autorităţiile de la

Budapesta va determina pe episcopul Georg Daniel Teutsch să realizeze o refomă a sistemului

educaţional evanghelic. Această reformă va determina pe rectorul școlii saschizene Michael Haidt din

1871 și pe profesorul Michael Bodendorfer din 1875 să realizeze in perimetrul școlii o grădină, care să

fie predate elemente de agricultură, în special cultura hameiului și a pomiculturii, viticulturii și

grădinăritului.481

Comunitatea evanghelică va reuși să păstreze pe parcursul epocii dualiste statutul confesional al

școlii și în 1908 va construi în zona centrală a localităţii un nou edificiu școlar.482

După 1918, în noile condiţii constituţionale ale României Mari, învăţământul în limba germană

a rămas în proprietatea bisericii, rolul de director al școlii fiind asociat cu cel de predicator în biserică,

care la rândul lui trebuia să fie absolvent al Seminarului pedagogic teologic evanghelic din Sibiu. 483

Un rol important în ridicarea educativă a elevilor saschizeni l-a jucat învăţătoarea Charlotte

Blazek, care între anii 1908-1924 a profesat la Saschiz și care în epocă, în calitate de membră a

Asociaţiei muzicale sighișorene, a activat ca soprană la diferite opere și operete ale asociaţiei.484

Tot la Saschiz la 1898 se va deschide pentru a ajuta pe ţărani la munca câmpului prima

grădiniţă de vară, fiind condusă de Sara Göbbel. Apoi apare atestată documentar Sara Simonis și alte

educatoare: Sara Knall, Hilda Gutkowski, Dorothea Maurer, Katharina Gedderth, Hermine Theil,

Susanna Sedler și altele. 485

În perioada celui de-al doilea război mondial, la școala evanghelică erau înscriși un număr de

165 de elevi, dintre care 87 erau băieţi și 78 fete și erau patru cadre didactice, dintre care 3 bărbaţi și o

femeie.486

După 23 august 1944 școala confesională evanghelică este naţionalizată, școala din Saschiz

după 1959 avea acum două secţii și anume, română și germană, programa fiind aprobată de la nivel

central de la București. Primul director al școlii de după 1945 a fost Michael Sedler. 487

480

Hans Wellmann, ” 450 Jahre Keisder Schule” în Karpatenrundschau, nr. 52, 25 Dezember 1970. 481

Friedrich Menning, Op.cit. pp. 115-116. 482

Ibidem. 483

Ibidem, p. 117. 484

Ibidem. 485

Ibidem, p.118. 486

Monografia...p. 331. 487

Friedrich Menning, Op.cit., p.119.


108

Scăderea numărului de elevi germani a făcut să funcţioneze doar primele patru clase ca și secţie

germană, pentru ciclul gimnazial elevii urmau fie secţia română, fie secţia germană de la Șaeș, unde de

altfel s-a construit un internat. 488

Școala confesională ortodoxă

Inventarul făcut de protopopul Zaharie Boiu după revoluţia de la 1848 atestă existenţa unei

clădiri a şcolii confesionale ortodoxe. Ea era zidită din piatră în 1854, acoperită cu ţiglă: „... o casă cu

4 ferestre şi tindă”, lângă biserică şi fără curte. Şcoala dispunea de două lucrări şi anume: Istoria

biblică de la Sibiu din 1851 şi Datorinţele supuşilor către monarhul lor de la Sibiu din 1851. 489

Existenţa școlii este indisolubil legată de apariţia parohiei ortodoxe. Practic primul învăţător a

fost Ioan Șoneriu, iar mai apoi Emanoil Călugăr, cel care a stârnit atâtea controverse în sânul

comunităţii, după cum am văzut.

Pe de altă parte, prezenţa unei școli confesionale române ortodoxe la Saschiz în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea într-un moment în care politica statului maghiar urmărea o politică de

maghiarizare arată o comunitate închegată, care reușește să plătească învăţătorul și să întreţină edificiul

școlar după normele cerute de stat.

Mai mult decât atât, la începutul secolului XX, clădirea școlii este refăcută. Din 1910 biserica

cumpără bucăţi de cărămidă, este contactat arhitectul sighișorean J. Leonhardt pentru realizarea

proiectului și pe lângă contribuţii primite de la credincioși și de la Mitropolia Ardealului se împrumută

cu 1200 de coroane de la Banca Târnăveana din Sighișoara și cu 1500 coroane de la Banca Stejarul

din Saschiz. Această bancă reunea economiile românilor saschizeni și era folosită de aceștia și nu

numai, ca și instituţie de credit. 490

Antreprenor al lucrării este Aurel Axente din Frâua ( azi Axente

Sever n.n.). În toamna anului 1912, lucrăriile sunt avansate deoarece la 7 septembrie 1912 se cumpără:

”...4 feldere de var pentru văruitul și văcălitul școalei” în valoare de 3, 36 coroane. 491

De asemenea, la 1 noiembrie, același an, se dă comanda meșterului Nicolae Fleșar pentru

confecţionarea băncilor școlii, fiind plătit cu suma de 180 de coroane. 492

Tot din sursele arhivistice vedem o preocupare crescândă pentru școală prin calcularea foarte

precisă a banilor necesari nevoilor școlii. De obicei, se primea o sumă de 115 coroane de la comună,

biserica contribuia cu 400 de florini, apoi urmau o serie de contribuţii de la Mitropolia Ortodoxă a

Ardealului și fiecare familie plătea o sumă de 30 de fileri pentru fiecare copil. Așa aflăm că școala

avea un efectiv de 50-60 de copii. 493

488

Ibidem, p.120. 489

Ana Grama, Op,cit. p. 184. 490

Arhivele Naționale ale României. Direcția Județeană Mureș. Fond Parohia ortodoxă română Saschiz.

Jurnalul de Casă și alte însemnări, f. 1-7. 491

Ibidem, f. 18, 492

Ibidem, f.19. 493

Idem, Bugete și reticine școlare pe anii 1910-1916, f. 1-20.


109

Din banii strânși, reușea să se plătească salariul învăţătorului în valoare de 1000 de coroane

anual, să se întreţină școala și din când în când să se procure material didactic pentru nevoile școlii. 494

Situaţia școlară nu era una roză la primul război mondial, deoarece în acestă școală va activa

doar un învăţător român. Abia în perioada interbelică statul român va interveni și va construi un nou

corp de clădire în cadrul procesului de construire de edificii școlare în judeţul Târnava Mare.495

Actuala clădire a şcolii din Saschiz – cu titulatura de “Gimnaziul de stat Ion Dacian” începând

din februarie 2011- a fost construită între anii 1938 şi 1941, în perioada în care director al şcolii era

dascălul Stelian Voiculescu. La nivelul anului 1940 avem pentru școala publică din Saschiz, patru

posturi didactice două pentru școala de băieţi și două pentru școala de fete și nu exista grădiniţă. De

asemenea, media elevilor înscriși era de 113 elevi, dintre care frecventau un număr de 71 și promovau

67. 496

Avem de a face cu o comunitate închegată din punct de vedere al preocupărilor în domeniul

educaţional, unde alături de sași, care din Evul Mediu au avut un sistem educaţional foarte bine pus la

punct și românii, după posibilităţiile lor, vor pune bazele unei școli confesionale ortodoxe, care se va

dezvolta pe tot parcursul secolului al XIX-lea.

494

Ibidem. 495

Monografia...., pp. 319-320. 496

Ibidem, pp. 324-325 și 328.


110

CAPITOLUL V

Saschizul în secolul XX dr.Nicolae Teșculă

Saschizul în România Mare

Nu putem analiza istoria Sachizului în perioada interbelică, dacă nu ne oprim asupra frumoasei

descrieri făcută aşezării de profesorul sighişorean Horia Teculescu la 1934 în lucrarea sa Pe Târnavă’n

jos...Oameni şi locuri. Aici, într-o formă literară, omul de cultură sighişorean prezintă satul combinând

elemente care ţin anumite lucruri contemporane lui Horia Teculescu, care se petrec în sat, cu descrierea

istorică şi cu legendele locului.

Numele localităţii e schimbat în Brâncoveni. Era o epoca în care elementul românesc era pus în

valoare şi atunci o serie de sate au avut alte denumiri. De pildă, de atunci vechea aşezare românească

Zoltan poartă numele de Mihai Viteazu. Satul Criţ se numea Basarabi, iar Cloaşterf –Mănăstireni.

Revenind la descriere aflăm că viaţa culturală românească la Saschiz este foarte animată prin

existenţa unei fanfare, a unui cor bisericesc renumit şi a unei societăţi de credit, cu rol important în

susţinerea micii gospodări ţărăneşti. Cetatea, la rândul ei, este un loc turistic excepţional atât prin

intermediul arhitecturii, al istoriei, cât şi prin priveliştea care poate fi observată acolo, de sus.

De asemenea, frumuseţea locului a a făcut ca iubitorii de frumos să se apropie de aşezare.

Vedem cu surprindere că unul dintre primele filme ale cinematografiei româneşti s-a turnat aici, dar

mai bine să lăsăm textul să vorbească: „... în stânga drumului, pe o culme, se zăreşte o nouă minune,

cetatea din Brâncoveni ( Saschiz n.n.). Satul e sub dealul cetăţii, într-o vale cu admirabile

împrejurimi. În piaţa cea largă se află biserica săsească, având turnul asemănător cu cel din

Sighişoara. De altfel, acest sat a fost mult mai mare şi într-o vreme rivaliza cu Sighişoara. Dar a fost

călcat mereu de năvălitori, iar teama de inovaţie a făcut pe Saşi să se opună ca linia ferată să treacă

pe aici, astfel satul a rămas alături, izolat.

Ca şi’n alte părţi, biserica a adunat în jurul ei pe Români, iar alături de biserică s’a dezvoltat

şcoala. Românii au aci o frumoasă biserică din piatră, şi’n prelungirea ei se află şcoala. Şi’n acest sat

găsim năzuinţele oamenilor organizate; cele economice de banca populară <Stejarul>497

, iar cele

sufleteşti în renumita fanfară şi în societatea corală <Cântecul nostru>, răspunsurile căreia la

biserică umplu de bucurie inimile credincioşilor în sărbători. Până la 1820 Românii n’au avut

biserică, după’cum scrie preotul I. Boiu în cronica sa, iar slujba se ţinea în casele < gojmanilor> şi <

de multe ori poporul avea supărări cu cei bolnavi care mureau neîngrijiţi în cele sufleteşti şi copiii

nebotezaţi din pricina depărtării preotului>.

497

Această bancă populară avea la nivelul anului 1943 un capital de 38.683 de lei şi 65 de membrii, conform

Monografia… p. 315.


111

Cetatea aşezată pe o înălţime preţipişe, este de 82 m. lungime şi 45 lăţime. La ridicarea ei au

ajutat şi locuitorii din împrejurimi. De aci, paznicii puteu privi în mari depărtări şi anunţau din vreme

primejdia care se apropia. La sunetul clopotului, alergau toţi spre cetate, iar bătrânii se adăposteau în

biserică sau în mănăstirea din apropierea cetăţii. Şi aci găsim o fântână adâncă de 57 m.

Zidurile s’au ridicat în răstimpuri, începând cu sec. XII de bună seamă pe urmele unei mai

vechi cetăţi ruinate. În cursul vremii a fost mereu renovată. E înconjurată de un zid cu turnuri şi mai

multe căsuţe, pentru adăpost. Înlăuntrul zidurilor mai sunt o parte din galeriile de unde luptau

apărătorii. S’a petrecut în această cetate şi un fapt istoric mai de seamă: la 1662 principele

Ardealului Apafi a ţinut aci dieta ţării.

Azi n’a rămas decât paznicul cetăţii, care sună zilnic, ora 9 şi’n caz de foc dă alarma. Legenda

spune că aci au fost uriaşi, cari au plecat, certându-se cu oamenii din sat. Unul dintre ei n’a putut

pleca, fiind bolnav, şi cămaşa acestuia a rămas în cetate. Aceasta ar fi fost începută de o fecioară,

care a fost aşezată’n ziduri, şi ecoul puternic ce se aude aci e glasul ei.

Urcând în cetate pe cărăruşa străjuită de brazi, priveliştea e încântătoare. Spre miază-noapte

se vede şesul Târnavei, cu linia ferată, iar în depărtare munţii din Săcuime; în partea opusă se zăresc

Munţii Făgăraşului. Aproape de zidurile cetăţii este o pădurice de fagi, apoi un şir de nuci. Cetatea

aceasta care înfruntă viacurile are un aspect fermecător, posibilizând frumoase realizări de filme. (

Aur, de C. Hodoş, s’a filmat în această regiune).

Mai ales toamna, pare o clădire din basme... pe un fundal de brazi, cu un verde intens, diverşi

arbori variază culorile: verde putred, arămiu, roşiatic, gălbui, galben de diferite nuanţe, după cum

rezistă atinşi de vântul toamnei şi de brumă.”498

Revenind la acestă perioadă, populaţia comunei a cunoscut o evoluţie ascendentă, situându-se

în ritmul general de evoluţie demografic din România Mare. Dacă în anul 1910 aveam 1985 de

locuitori, dintre care români 774, saşi 1209, maghiari 32, cu ocazia recensământului din 1930 avem

2001 locuitori dintre care 803 români, 1166 saşi, 31 de maghiari şi 1 de altă naţionalitate. În 1941

avem 2126 de locuitori dintre care 851 de români, 1186 de saşi, 35 de maghiari şi 54 de altă

naţionalitate.499

Tot acum numărul credincioșilor ortodocși, la nivelul anului 1942 era de 925 de suflete și după

cum menţionază Monografia judeţului Târnava Mare, existau un număr de 14 credincioși greco-

catolici, fără biserică, deși recensământul oficial îi atestă.500

Din această statistică demografică observăm faptul că românii se găsesc în creştere, numărul

maghiarilor rămâne constant din 1910 şi până în anii ‘40 ai secolului al XX, iar numărul celor de altă

naţionalitate creşte. Credem că este vorba, în acest caz, de persoane care înainte nu şi-au declarat

498

Horia Teculescu, Pe Târnavă’n jos...Oameni şi locuri, ed. Miron Neagu, Sighişoara, 1934, pp. 49-50. 499

Monografia..., p. 95. 500

Ibidem, p.360.


112

adevărata naţionalitate şi s-au ascuns sub umbrela unei naţionalităţi iar în anii ‘40, când naţionalismul

extremist era în vogă, au ţinut sau au fost nevoiţi să îşi declare adevărata naţionalitate.

Saschizul rămâne ca şi înainte de 1918, comună în cadrul judeţului Târnava Mare cu sediul la

Sighişoara. Din 1942 devine sediu de plasă, având în subordine satele: Archita, Beia, Bodogaia,

Cloaşterf, Criţ, Dârjiu, Eliseni, Feleag, Grânari, Jacodul, Jacul cu satul Uilac, Meşendorf, Mihai

Viteazu, Mujna, Mureni, Petecu, Saschiz, Săcel, Săcuieni, Şoard, Vânători. În total avea în subordine

21 de comune. 501

La centrul de comună a fost arondată Circumscripţia sanitară rurală Saschiz, care avea un

dispensar pentru consultaţii medicale generale şi de puericultură ( pediatrie n.n) înstalat în localitate în

două camere. Această circumscripţie avea un medic şi o soră de ocrotire.502

Dacă ne referim la comunitatea săsească, în această perioadă, pierde prin reforma agrară din

1921 în jur de 50% din terenul comunităţii și 55% din cel al Bisericii Evanghelice. Întreaga activitate a

sașilor saschizeni este coordonată de către preoţii G.W. Seraphin până în 1933 și Hermann Felix

Binder până în 1938. 503

Secţia sighișoreană a Asociaţiei agricole săsești va continua să funcţioneze aici și se va dota

comunitatea cu batoze și cu o mașină cu abur pentru cartofi. De asemenea, va fi înfiinţată o lăptărie cu

centrifugă pentru pasteurizarea laptelui. În domeniul creșterii animalelor, mai ales a porcilor, vor fi

aduse rase performante ca Mangalitza sau Bazna.504

Lucrarea edilitară de maximă importanţă va fi înfiinţarea în moara satului a unei

microhidrocentrale de către inginerii Hermann Kasper și Alfred Erl în anul 1927. A fost prima

hidrocentrală de acest fel la nivelul satelor săsești. Iniţial deservea doar centrul comunei și mai apoi

toată comunitatea. 505

Viaţa culturală a comunităţii va fi animată de fanfarele locale, de învăţătoarea Charlotte

Blazek, care va monta la Saschiz piese de teatru. Tot atunci, învăţătoarea Gerta Barthmes va înfiinţa

un cor de copii și unul bărbătesc.506

La mijlocul secolului trecut, în cadrul bisericii ortodoxe activa corul mixt, pe 4 voci, condus de

învăţătorul Stelian Voiculescu , din care făceau parte : Costea Maria (nr. 244), Costea Letiţia (nr. 422),

Sechel Ana (nr. 201), Haller Rozalia (nr. 218), Călugăr Ana (nr. 405), înv. Voiculescu Eugenia, Costea

Maria ( nr.241), Călugăr Maria (nr. 281), Haller Maria (nr, 277), Morar Eugen (nr. 176), Călugăr

Dumitru (nr. 372), Călugăr Dumitru (nr. 350), Costea Emanoil (nr. 242), Călugăr Nicolae (nr. 405) şi

Sechel Ioan (nr. 201) .

501

Ibidem, p. 175. 502

Ibidem, p. 117. 503

Friedrich Menning, Op.cit., p. 51. 504

Ibidem, p.52 505

Ibidem. 506

Ibidem, p. 53.


113

“ Saschizul avea 4 fanfare : două ale saşilor, una a rumânilor si una a ţiganilor, plus o orchestră:

Veselia . 507

Din fanfară românească făceau parte : Călugăr Ioan (clarinet S), Morar Eugen (clarinet

B), Călugăr Nicolae senior (trompetă B), Spornic Ioan (trompetă B), Călugăr Nicolae (trompetă B),

Ciulei Dumitru (trompetă sec), Călugăr Traian (bariton), Sechel Ioan (bariton), Călugăr Dumitru

(bariton) şi Călugăr Dumitru (bass B) . Din orchestra Veselia făceau parte: Sechel Ioan (vioară) ,

Haller Ioan (vioară), Călugăr Nicolae (trompetă), Morariu Zaharie (saxofon), Fleşar Sevestică

(saxofon), Ţaru Ioan (baterie), Sentea Zosim (baterie), Călugăr Emil (acordeon).

Fanfara Trei Stejari era compusă din : Grozea Ilie (trompetă), Gligore (clarinet), Ganga Victor

(clarinet), Grozea Petru (trompetă), Ţîrcă Dumitru (trompetă). Dida Ştefan (bas). Rupa Petru (bas) ,

Ganga Emanoil (tobă) “. 508

Debutul celui de-al doilea război mondial găsește pe sașii ardeleni înglobaţi în Grupul Etnic

german, iar după 1941 membrii acestei comunităţi vor activa atât în armata germană, cât și în cea

română.

Revenind la Saschiz un număr de 147 de bărbaţi vor fi înrolaţi în armata germană și un număr

de 17 în Armata Regală Română. Dintre aceștia un număr de 49 vor pieri in luptele duse pe frontul de

est împotriva Uniunii Sovietice. 509

Aceşti eroi sunt: Georg Hermann, Johann Schuster, Georg Edel, Mihael Maurer, Johann

Maurer, Georg Maurer, Hans Rehner, Michael Knall, Georg Dorner, Johann Binder, Georg Schuster,

Johann Schuster, Martin Scheel, Hans Kelner, Johann Seiwerth, Dorothea Lutsch, Dorothea

Fleischner, Johann Hermann, Michael Hermann, Georg Hermann, Johann Schell, Michael Lutsch,

Michael Knall, Johann Knall, Andreas Knall, Hans Hermann, Johann Theil, Georg Theil, Georg

Murer, Georg Simonis, Georg Bodendorfer, Michael Roth, Georg Fritsch, Johann Schuster, Georg

Ziekeli, Georg Seinwerth, Johann Fleischener, Wilhelm Deppner, Hans Deppner, Michael Klemens,

Michael Theil, Johann Fritsch, Johann Theil, Michael Simonis, Hugo Seiwerth, Johann Fograscher,

Johann Simonis, Andreas Edel, Karl Ziekeli.

Comunitatea ortodoxă română a dat un număr de 19 eroi: Călugăr Nicolae, Drăgoşinean Ioan,

Spornic Ioan, Spornic Ioan, Costea Ilie, Costea Dumitru, Ciulei Emanoil, Suciu Ioan, Moraru Ioan,

Costea Ştefan, Rupa Ioan, Grozea Ionel, Ganga Ştefan, Zbârcea Dumitru, Dida Ştefan, Grozea

Emanoil, Coman Gheorghe, Chiş Vasile, Istrate Ioan. 510

Saschizul în perioada comunistă

După actul de la 23 august 1944 România intră în sfera de influenţă a Uniunii Republicilor

Sovietice Socialiste. Treptat, treptat influienţa comuniștilor crește și ţara noastră suferă procesul de

507

Din mărturiile Pr. Călugăr Nicolae, Saschiz nr. 410 508

Ibidem 509


Mulţumim Primăriei Saschiz pentru informaţiile referitoare la eroii saschizeni din cel de-al doilea război

mondial.


114

comunizare a societăţii. Instituţile politice democratice sunt înlăturare, alegerile din 1946 sunt falsificate

și la 30 decembrie 1947, prin abdicarea regelui Mihai, ultimul bastion democratic este eliminat.

Primii care vor avea de suferit de pe urma evenimentelor din august 1944 vor fi sașii ardeleni.

Baza declinului a reprezentat-o convenţia de armnistiţiu din 12 septembrie 1944, la care s-au mai

adăugat dispoziţiile Comisiei Aliate de Control aflată sub coordonarea sovieticilor. Prima acţiune a fost

deportarea la Caracal a sașilor suspectaţi de a face parte din structurile partidului nazist german și din

SS. Aceasta a fost urmată de deportarea sașilor în bazinul carbonifer Dombass din Ucraina. 511

Concomitet cu aceste acţiuni, Ordinul 32132 al Ministerului Afacerilor Interne a fixat

principiile creării lagărelor de muncă pentru etnici germani, primii fiind încadraţi în cadrul șantierelor

CFR, existente în ţară, alţii fiind repartizaţi la diferite fabrici și la munca câmpului.512

Revenind la deportare, în 6 ianuarie 1945 Comisia Aliată de Control cerea deportarea etnicilor

germani la muncă în URSS. Erau încadraţi aici bărbaţii între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 30 de

ani.

Dombasul se află în partea de sud a Ucrainei de azi, o zonă bogată în zăcaminte minerale cum

ar fi: huilă, fier, mangal și mercur. Sașii au fost deportaţi în 85 de lagăre în zona orașelor Gorlovka și

Nikitovka.

O treime dintre cei deportaţi au lucrat în mine, un sfert în construcţii și restul în agricultură,

industrie sau în administrarea lagărului. Foarte puţini au îndeplinit norme conform pregătirii lor

profesionale.513

Ceea ce domina în lagăre era frigul, munca grea, adăposturile sărăcăcioase, nesiguranţa zilei de

mâine, bolile, îngrijorarea cu privire la situaţia celor rămași acasă.514

Această situaţie a fost una cotidiană până în anul 1948, când au început să fie eliberaţi o parte

dintre cei deportaţi și în octombrie 1949 aceste lagăre de muncă au fost desfiinţate. Dintre cei duși în

zona de ocupaţie sovietică, doar 50% au primit dreptul de a se întoarce acasă, restul emigrând în

Republica Federală Germană și o minoritate în Republica Democrată Germană.515

Întorși acasă nu au găsit liniște. Casele lor au fost devastate și ocupate cu acordul statului

român de alţii. Pământurile au fost naţionalizate și practic au fost nevoiţi să înceapă lucurile de la capăt.

Au lucrat în Gospodăriile Agricole de Stat și în Gospodăriile Agricole Colective sau au emigrat spre

orașe, lucrând în industrie.516

511

Claudiu Pop, ” Deportarea sașilor din județul Târnava Mare în URSS 1945-1939”, in Alt-

Schaessburg.Istorie.Patrimoniu, nr. 2, Sighișoara, 2009, p. 158. 512

Ibidem. 513

Ibidem, pp. 159-160. 514

Ibidem, p. 161. 515

Ibidem, p. 162. 516

Ibidem.


115

Deportarea în URSS a afectat profund comunitatea săsească saschizeană. În zilele de 13 și 14

ianuarie 1945 începe deportarea în URSS, când sosesc trupe militare, care coordonează deportarea spre

Sighișoara și de acolo cu trenul spre Ucraina.

Din Saschiz au fost deportaţi un număr de 94 de bărbaţi și 126 femei, deci în total 220 de

persoane apte de muncă. Dintre aceștia au murit, în special de tifos un număr de 23 de persoane, dintre

care 17 bărbaţi și 6 femei.517

Acasă situaţia nu era mai roză. Majoritatea proprietăţiilor funciare ale sașilor au fost

naţionalizate prin reforma agrară din 23 martie 1945. De asemenea atelajele și animalele au fost

confiscate de Comisariatul popular.

După 1949 s-au întors la Saschiz un număr de 178 de persoane. La întoarcere au găsit o

imagine dezolantă: proprietăţile confiscate și casele ocupate. Dintre cei deportaţi un număr de 19

persoane au decis să emigreze în Republica Democrată Germană.518

După instaurarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, modelul stalinist de

organizare a societăţii devine exemplul de urmat. Primul pas a fost naţionalizarea întreprinderilor

industriale la 11 iunie 1948, proces prin care mijloacele de producţie au devenit publice și se aflau la

dispoziţia Partidului Muncitoresc Român.

În domeniul agricol, plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5

martie 1949 stabilea principiile colectivizării agriculturii românești după principiul sovietic. Motivul era

desfiinţarea exploatării omului de către om la sate și automat în presa vremii au început a fi înfieraţi

ţăranii bogaţi, care au primit termenul generic de chiaburi și au început a fi judecaţi și băgaţi în

închisori.519

Acest nou dușman de clasă, chiaburul a fost rapid identificat în comunităţiile rurale și supus la

un regim aspru de plată a cotelor. Practic, majoritatea producţiei acestuia trebuia predată statului și era

un instrument foarte eficient de ruinare a ţăranilor și de îndemnare a acestora de a intra în colectivă, mai

ales că cei care nu predau cotele respective, erau consideraţi prin lege sabotori și puteau primi până la 15

ani de muncă silnică.520

Mai mult decât atât, pentru a favoriza înscrierile în Gospodăriile Agricole Colective, copiii

ţăranilor chiaburi sau necooperativizaţi erau exmatriculaţi din școli și se aflau în incapacitatea de a mai

lua parte la educaţie.

Prima Gospodărie Agricolă Colectivă din zona Sighișoara s-a înfiinţat la Laslea în 24 iulie

1949 și purta numele sugestiv de Ogorul Roșu. După cum afirma organul de presă al partidului Drum

517

Friedrich Menning, Op.cit.,pp.57-58. 518

Ibidem. 519

Claudiu Pop, ”Aspecte privind colectivizarea în zona Sighișoara” în Alt-Schaessburg.Istorie.Patrimoniu, 3,

Sighișoara, 2010, p. 187. 520

Ibidem, p. 188.


116

Nou la festivitatea de inaugurare au participat oficialităţi din judeţ și chiar Organele Centrale de Partid

și de Stat de la București. 521

Începutul anilor 50 a adus o rezistenţă acerbă a ţăranilor faţă de colectivizare și ca urmare

accentul cade pe întovărășiri ca o formă mascată de asociere a proprietăţilor agricole. Ţăranii își păstrau

proprietatea asupra pământurilor, a animalelor și a atelajelor, dar lucrau în comun și își împărţeau în mod

echitabil recolta. Această formă de proprietate a prins la ţărani și practic la nivelul anului 1956 în

regiunea Stalin erau 530 de întovărășiri.

522

După înnăbușirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria regimul comunist intensifică presiunile

cu privire la colectivizare și apar comisii numite de partid pentru convingerea tuturor ţăranilor de

binefacerile muncii în colectivă.

În zona Sighișoara această comisie era compusă din Toma Niculae ( ţăran sărac din zona

Angofa), Dima Emilian ( originar din Întorsătura Buzăului) și Dariciuc Costică ( tot venetic). Ei mergeau

din casă în casă, fără a utliliza violenţa și apelau la coarda sensibilă a familiei, în special la situaţia

școlară a copiilor pentru a convinge.523

Dacă la Sighișoara Gospodăria Agricolă Colectivă s-a înfiinţat în anul 1960, pentru Saschiz

avem altă situaţie. În arhiva Primăriei comunei Saschiz am găsit actul de constituire a Gospodăriei

Agricole Colective ” Gheorghe Coșbuc” ( !?) din Saschiz la 28 septembrie 1952. Președinte al

gospodăriei a fost ales cu unanimitate de voturi, Călugăr Traian. În comitetul de conducere avem pe

Coman Valeria, Thellmann Ioan, Morariu Dumitru, ultimul în calitate de contabil.524

La anul 1954 avea deja gospodăria un număr de 89 de persoane, dintre care 65 erau bărbaţi și

24 de femei. Președinte era acum Ioan Thellmann, care l-a înlocuit pe Grozea Dumitru.525

Cu ocazia procesului de predare-primire între Thellmann Ioan și Stan Nicolae, vechiul și

respectiv noul președinte al CAP, la data de 24 ianuarie 1956 aflăm inventarul gospodăriei. În

proprietatea colectivei erau 18 vaci, 4 cai, 8 iepe, 6 mânzi, 4 boi, 85 tineret bouleni, 15 juninci, 5 scroafe,

9 grăsuni, 16 ” ...purcei de 2 luni” și 156 de oi. De asemenea, mai dispunea de patru mașini de semănat

păioase, trei cositoare mecanice, două greble mecanice, cinci semănători de porumb, trei tăvăluge, o

tocătoare de sfeclă, un plantator mecanic de porumb, 19 pluguri schimbătoare, 16 grape, 5 prășitoare

mecanice, o batoză de porumb, 25 de care pentru boi, 3 sănii de lemn, 16 hamuri. 526

Vedem un patrimoniu impresionant ceea ce atestă importanţa acestei instituţii comuniste pentru

comunitatea locală. Colectiva va câștiga teren în anii care vor urma și la începutul anilor 60 a cuprinde

majoritatea locuitorilor.

521

Ibidem, p. 189. Este vorba de regiunea Brașov. În anii 50 ai secolului XX Brașovul a avut onoarea să se numească Orașul

Stalin, în cinstea marelui conducător de la răsărit. 522

Ibidem. 523

Ibidem, p. 190. 524

Arhiva Primăriei Saschiz. Fond C.A.P. Saschiz 1953-1955, Dosar cu acte intrate și ieșite în anul 1954. 525

Ibidem. 526

Ibidem.


117

De altfel în același an, la 27 februarie sunt primite în colectivă de către adunarea generală un

număr de 14 familii. Primirea lor se face fie cu ” unanimitate de voturi”, fie condiţionat: ” ... să aducă

vita de jug și ceea ce îi revine”. Unele condiţii sunt foarte interesante. De pildă, unui consătean i se

reproșează faptul că vine: ”... numai la atelier. Se pune întrebarea de ce nu vine cu braţele de muncă la

câmp.” 527

Acţiunea de mecanizare a agriculturii era în floare și apar menţionaţi și primii mecanizatori.

Situaţia materială a acestora nu era una foarte bună deoarece pentru a-l ajuta pe tractorisul Baier ”... care

muncește în cadrul G.A.C. (...) în unanimitate de voturi se acordă 100 de kg. De grâu...” 528

La adunarea generală din 9 februarie 1957 sunt acceptaţi un număr de 5 familii, însă în mod

ciudat, fără a motiva gestul nu număr de 10 membri sunt excluși. Credem că este vorba de persoane, care

s-au înscris și au găsit la oraș, locuri de muncă mult mai bine retribuite. Doar un fost membru prezent la

ședinţă motivează ieșirea din gospodărie prin: ”... starea lui personală și nu poate participa la munca

din cauza anumitor greutăţi pe care le are și cere să fie exclus din gospodărie.” 529

Numărul membrilor crește odată cu intensificarea politicii duse de partid în vederea

colectivizării. Astfel, la adunarea generală din 28 decembrie 1957 sunt acceptate un număr de 17 familii,

iar în 11 februarie 1958 un număr de 18 familii. Și acum condiţiile sunt diverse. De pildă: ” Tovarășa

Pădure Maria să fie primită în g.a.c. cu soţiul și nu singură” ( sic ! n.n.).530

Recrutările de bunăvoie ale sătenilor și a proprietăţilor lor continuă astfel încât la 13 octombrie

1959 gospodăria avea deja un număr de 247 de membri și cu această ocazie sunt analizate două cereri,

dintre care, curios, una este respinsă: ”... se dă citire la cererea lui tov. Sbârcea Dumitru, adunarea

generală nu este de acord să fie primit în cadrul gospodăriei agricole” , fără a motiva gestul. 531

De asemenea, patrimoniul gospodăriei se dezvoltă vertiginos, deoarce în 1958 dispunea de o

cărămidărie folosită pentru confecţionarea materialului de construcţie la grajdurile CAP-ului. În același

an, la 15 decembrie, se încheie primul contract cu SMT Sighișoara, pentru că: ”...gosp. colectivă nu are

atelaje suficiente și nu poate face faţă.” 532

Din analiza proceselor verbale de ședinţă, mai aflăm un lucru extrem de interesant. În plin

proces de comunizare și de creare a omului nou, când elementele ateismului și ale materialismului

dialectic erau propovăduite la orice colţ de stradă, la Saschiz este convocată o adunare generală în 15

aprilie 1957 a cărui ordine de zi este: ” Soluţionarea ajutorului de paști pentru colectiviști.” 533

Vedem astfel, că la nivel sătesc tradiţiile și obiceiurile nu puteau fi șterse cu buretele de la o zi

la alta. La aceasta mai putem adăuga și o viziune perfidă a conducătorilor comuniști, care prin acordarea

527

Idem, Registru de procese verbale ale consiliului de conducere. p. 12. 528

Ibidem, p 13. 529

Ibidem, p 30. 530

Ibidem, p 41. 531

Ibidem, p 68. 532

Ibidem, p 53. 533

Ibidem, p 35.


118

unor produse cu ocazia Sf. Paști să transmită comunităţii ideea că nu doresc să intervină în viaţa privată

a colectiviștilor și că le respectă tradiţia.

Pe lângă colectiva ” Gheorghe Coșbuc” mai exista în ani 50 si o Gospodărie Agricolă de Stat,

care a avut la bază vechile proprietăţi funciare ale sașilor saschizeni.534

Din acte reiese că purta un nume

sugestiv revoluţionar și anume ”Bobâlna”, în amintirea răscoalei ţăranilor ardeleni din Evul Mediu.535

Relaţiile dintre cele două instituţii agricole se vor dovedi a fi nu tot timpul foarte bune deoarece

din neglijenţă pe pășunea comunală se mai încurcau animalele. De pildă, la 28 mai 1965 un membru al

colectivei este acuzat că a dus la grajdurile gospodăriei doi cai proprietate a G.A.S. Saschiz: ” ...care au

fost incluși de D-voastră fără aprobare.” 536

Lipsa de perspective, de bani precum și munca istovitoare la care sunt supuși colectiviști fac ca

mulţi saschizeni să-și găsească de lucru în orasele învecinate, in special Sighișoara, unde munca într-o

fabrică era mai bine plătită. A fost practic începutul unui proces de urbanizare a României, prin apariţa

fenomenului navetismului de la sat la oraș și apoi prin mutarea în noile cartiere de blocuri de la orașe.

Problema era grea pentru C.A.P.-uri, care nu dispuneau de braţe de muncă pentru lucrările

agricole. De aceea vor apela la măsuri disperate trimiţând adrese intreprinderilor pentru trimiterea înapoi

acasă. Astfel de adrese le găsim în arhiva colectivei saschizene încă din 1963. De exemplu, la 27 august

este trimisă o adresă Întreprinderii de cărămidă ” 7 noiembrie” din Sighișoara, în care se cere ca un

angajat să fie disponibilizat, deoarece: ” ... este membru al gospodăriei noastre și gospodăria are nevoie

urgent de braţe de muncă.” 537

În jurul Cooperativei Agricole de Producţie, așa cum se va numi din anii 70 și a IAS –ului se va

desfășura întreaga activitate economică a Saschizului până în 1990.

Aceste întreprinderi agricole nu vor reuși, insă, să cuprindă totalitatea locuitorilor comunei

deoarece, în special datorită subfinanţării sectorului agricol tineretul de la sate se va angaja la oraș.

Iniţial ei vor face naveta și mai apoi după construirea cartierelor de locuinţe în Sighișoara anilor 70-80 se

vor muta aici, părăsind localitatea de baștină.

Alături de acest fenomen, în rândul comunităţii germane din Saschiz, care a avut de suferit în

urma naţionalizării pământurilor agricole și al deportării în Uniunea Sovietică, sentimentul

dezrădăcinării devine tot mai acut. Acest lucru determină începând cu a doua jumătate a anilor 70

emigrarea sașilor saschizeni spre Republica Federală Germania. Evenimentele din decembrie 1989 au

dus la accentuarea acestui fenomen, majoritatea sașilor saschizeni optând pentru emigrare. Astfel, acest

fenomen a făcut, ca azi dintr-o comunitate puternică să devină o comunitate de diasporă.

Cloașterf și Mihai Viteazu în perioada comunistă

534


Arhiva Primăriei Saschiz. Fond C.A.P. Saschiz 1953-1965, Dosar cu acte intrate și ieșite în anul 1954. 536

Idem, Dosar corespondență septembrie 1963-august 1964. 537

Ibidem.


119

După cum a fost precizat anterior în lucrare, odată cu venirea comuniștilor la putre se produc o

serie de schimbări și în viata comunităţilor locale. După reforma agrara din anul 1945 prin care ţăranii

în special cei de origiene germană au fost deposedaţi de pământuri. La o distanţă de șapte ani s-a tecut

la procesul de formare a Gospodăriilor Agricole Colective. Acest proces presupunea intrarea ţăranilor

în aceste gospodării cu tot arsenlul de care dipuneau (cai, vaci, porci etc. plus unelte și pământ). Unii

dintre ţărani au acceptat regimul alţii nu, și a au fost persecutaţi și umiliţi.

După cum am amintit ulterior și localitatea Saschiz beneficiază de o Gospodărie Agricolă

colectivă numită Gospodăriei Agricole Colective ” Gheorghe Coșbuc ” . În data de 16 sepembrie

1959 în localitatea Cloașterf este înfiinţată Gospodăria Agricolă Colectivă sub numele de Steaua

Roșie . Comisia stabileste și locul unde a fost amplasat GAC și anume După Grădini. Din comisia

care a stabilit detalii în ceea ce privea gospodaria faceau parte:

Antoni Ioan – Agronom

Schuster Ioan – Zootechnist

Coman Petru – Președintele Consilului Popular Saschiz

Adunarea Generală a GAC Steaua Roșie era formată dintr-un număr de 102 membi afiliaţi. Iar

conform registrului care înregistra zilele de muncă, muncitorii efectivi (zilieri) erau un numar de 92.

Aceștia la rândul lor erau împărţiti în 3 grupe .

Gospodăria Agricolă Colectivă Steaua Rosie avea următoarea schema de conducere în anul 1960 :

Călugăr Dumitru - Președinte

Domu Cristian – Vicepreședinte

Heming Ioan – membru

Bindei Ioan – membru

Iar din structura administrativă faceau parte:

Krafft Ioan - socotitor (contabil)

Domnu’ Cristian – casier

Schuster Ioan – magaziner ( magazioner)

Între anii 1952-1963 Gospodăria Agricola Colectivă Steaua Roșie deţine urmatorul patrimoniu :

- Suprafaţa totală de teren ................................. 456 ha

- Suprafaţa dată în folosinţă colectiviștilor ........ 42 ha

- Suprafaţa totala ............................................... 498 ha

Pentru a folosi cum se cuvine suprafaţa de pământ, GAC avea nevoie și de un efectiv de

animale care era asigurat de ţăranii din Cloașterf și Mihai Viteazu care și-au depus cerere și au intrat

în GAC Seaua Roșie. Acest efectiv avea următoarea componenţă :

- 80 de vaci

- 10 scroafe

- 30 animale de muncă


120

- 210 oi

Din câte putem observa, din cele prezentate mai sus, patrimoniul GAC Steaua Roșie era destul

de impresionant. Deși la începutul mișcării mai mulţi ţărani erau sceptici în ceea ce privește forma de

colectivizare odata cu trecere timpului observăm că își depun cerere din ce în ce mai mulţi ţărani

pentru intrare în GAC Steaua Roșie de bună voie sau cu forţa în unele cazuri.

Odată cu trecerea timpului se schimba și conducerea GAC Steaua Rosie și se observă o creștere

a numărului de membri în Adunarea Gernerala de la 102 la 183 , ceea ce dovedește ca ţăranii au dorit

să intre în număr din ce in ce mai mare pentru ca în cazul in care nu intrau, familile lor aveau foarte

mult de suferit și erau destul de îngrădiţi nepermiţându-le accesul copiiilor în școli și alte locuri care îi

faceau să gândeasca foarte bine lucrurile .

În anul 1961 se schimbă si conducerea GAC-ului în următoarea ordine

Medrea Lazăr – Președinte

Schuster Andrei – Vicepresedinte

Pora Ioan – Membru

Dorner Mihail - Membru

Dorner Ecaterina - Membru

Fornoga Emanoil - Membru

Varodi Zaharie – Membru

Dacă formula de conducere a GAC-ului a fost schimbată din diferite considerente, se pare ca în

partea administrativă au ramas unii membri care din punctul meu de vedere aveau anumite calităţi și

erau de neînlocuit. Așadar după cum urmează :

- Krafft Joan – contabil

- Fornoga Gheorghe – casier

- Henning Andrei – ajutor contabil

Toţi muncitorii GAC-ului erau organizaţi în brigăzi conduse de șefi de brigadă. La Cloașterf avem

un numar de două brigăzi.

o Brigada I era condusă de șef de brigadă Schuster Ioan și era formată din patru echipe care

conţineau fiecare 24 de membri.

o Brigada a doua era condusă de Lușca Gheorghe și era formată din două echipe una era formată

din 19 membri iar cea de-a doua din 18 membri

Totalul oamenilor care munceau la GAC Steaua Roșie erau 169. Acesti oameni proveneau din

localităţile Cloașterf și Mihai Viteazu. Menţionez acest lucru pentru că în cererile de afiliere apar și

familii din satul Mihai Vieazu care doresc să contribuie la dezvoltarea GAC-ului .

După anul 1963 din cauza lipsei acute a forţei de munca (braţelor de muncă) în agricultură se

pare că tăranii s-au îndreptat spre oraș din cauza banilor puţini pe care îi câștigau.


121

În jurul Cooperativei Agricole de Producţie care primește această denumire în anul 1970 se va

concentra activitatea economonică a satelor Mihai Viteazu și Cloașterf. În acceastă periodă Gospodăria

Agricolă Colectivă Steaua Roșie se va contopii cu CAP- Saschiz. În fiecare sat în parte, CAP avea șefi

de fermă care se ocupau de producţia propriu - zisă din fiecare sat, dar CAP-ul era administrat de

președintele de la Saschiz și de formula de conducere plus aparatul administrativ. O altă instituţie care

a participat la prosperitatea localitaţi a fost IAS-ul (fermele ) care au adus un plus de prosperitate

oamenilor care munceau.

La fel ca și în alte localităţi populaţia tânără a început migraţia spre zonele industrializate. Un

alt factor care a dus la slăbirea CAP-ului a fost emigrarea sașilor cloștărfeni spre Republica Federală

Germania.

În concluzie mișcarea comunistă de creeare a GAC si CAP –urilor a dus la scăderea încrederii

oamenilor în regimul comunist și a condus la un eșec din punct de vedere al stabilităţi și prosperităţi

umane. La fel ca și persecuţile care au fost conduse împotriva sașilor și a celor care nu doreau să facă

parte din formele de organizare ale regimului. Din cauza acestui fenomen populaţia din satele

aparţinătoare comunei este îmbatrânită iar dintr-o comunitate puternică intitulată o dată mica Viena a

devenit un sat destul de modest.

Satul Mihai Viteazu în epoca modernă

Toată istoria acestei localităţi în perioada cuprinsă între secolele XVIII-XIX este strâns legată

de Biserica Ortodoxă. Prima biserică a fost una din lemn538

şi era în cimitir. După cum aflăm din

monografia existentă în arhiva parohiei din localitate, primul preot atestat documentar la 1793 a fost

Drăghici Popovici senior. El a fost secondat de fiul său Drăghici Popovici junor. Acesta s-a născut în

anul 1771. La anul 1799 a fost hirotonit preot la Arad, de către episcopul Achim Pavel. Cei doi au fost

preoti parohi la satul Zoltan până la moartea lor în 1815. Tatăl moare în 25 iulie şi fiul său la 25

august. Ultimul fost dus pe ultimul drum de un sobor de preoţi, din care făceau parte Elisie din Daia,

Teodor din Criţ, George din Archita şi Ioan din Cohalm ( azi Rupea). 539

Crearea parohiei ortodoxe s-a realizat în jurul ţăranilor iobagi veniţi pentru a înlocui pe saşi.

Conform legendei locale satul săsesc Zultendorf a fost pustiit de ciumă şi toţi locuitorii au murit,

supravieţuind doar doi, care au plecat la Roadeş. Ţăranii au venit de pe moşiile conţilor Haller. Iniţial

se pare că au fost 40 de familii, la care s-au adăugat ulterior alţii veniţi din satul Retiş de pe valea

Hărtibaciului. De aici sunt venite familii ca: Sbârcea, Gligor, Radu, Bărdaş, Oţetea, Dobrea.540

De altfel, până în zilele noastre legătura dintre cele două localităţi este păstrată prin intermediul

aspectului lingvistic. Din punct de vedere fonetic, modul de pronunţare a cuvintelor este asemănător şi

azi în cele două localităţi, ceea ce ar trebui să fie un obiect de studiu pentru lingvişti.

538

Această biserică se pare ca după construirea noii biserici din piatră a fost vândută comunităţii ortodoxe din Archita. 539

Arhiva Parohiei Ortodoxe Române Mihai Viteazu. Chestionar pentru parohia greco-ortodoxă română din comuna

Zoltan, judeţul Târnava Mare, 20 II 1921, mss, p. 4; ( în continuare: Chestionar...). 540

Ibidem, p. 3.


122

Acest lucru a făcut ca structura etnică a localităţii să fie total schimbată şi majoritatea

covârşitoare să fie realizată din români. La aceştia pe parcursul secolului al XIX-lea se mai adăugau

două familii maghiare, de foşti slujitori la curtea contelui Haller, una unitariană şi alta romano-

catolică, lucru de altfel evidenţiat şi de recensămintele de mai sus. 541

Revenind la istoria parohiei, din perioada păstoririi lui Drăghici Popovici am identificat şi

primele documente existente azi la Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Mureş. Este

vorba de Protocolul Cununaţilor 1793-1811, Protocolul Botezaţilor 1793-1810 şi Protocolul celor

decedaţi 1793-1811.

Din analiza acestor documente ne-m putut face o imagine asupra evoluţiei demografice a

parohiei:

Legat de evoluţia naşterilor, deci a botezurilor în satul Mihai Viteazu, preotul Popovici ne lasă

următoarea statistică542

:

An Botezuri/naşteri

1793 14

1794 32

1795 24

1796 29

1797 25

1798 25

1799 24

1800 19

1801 25

1802 30

1803 16

1804 25

1805 31

1806 17

1807 7

1808 8

1809 13

1810 3

541

Ibidem, p. 7. 542

Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Mureş. Fond Parohia Ortodoxă Română Mihai Viteazu.

Protocolul Botezaţilor 1793-1810 , f. 1-62


123

De asemenea, legat de decese se observă că numărul acestora variază. Avem de a face cu o

mortalitate infatilă destul de mare specifică epocii, dar şi de persoane, care mor pentru acea vreme, la o

vârstă matusalemică.543

Mai bine să lăsăm cifrele să vorbească:

An Decedaţi Decedaţi minori Observaţii

1793 13 5 O persoană moare la 81

de ani

1794 16 9 O persoană moare la 82

de ani

1795 22 5

1796 21 9 Patru sunt copii sub un

an şi o persoană la 91

ani

1797 19 10 O persoană decedată la

101 ani

1798 15 4 Două persoane cu

vârste unul la 94 altul la

83


94 de ani

1800 9 3 Două persoane cu

vârste apreciabile unul

la 94 altul la 83

1801 24 8

1802 15 5

1803 15 13

1804 14 2 Patru persoane cu

vârste apreciabile Două

la 89 de ani, alta la 80

şi respectiv 84

1805 11 6


99 de ani

1807 2 1

1808 7 4

1809 3 3

1810 2 -

1811 5 5

Din analiza demografică a parohiei observăm că deşi numărul minorilor pare uneori

îngrijorător, speranţa de viaţă este destul de mare şi cu excepţia anului 1803 când 13 din cei 15

decedaţi sunt minori, decesul fiind cel mai probabil datorat unei epidemii de vărsat de vânt sau pojar,

sporul natural este unul pozitiv.

După moartea lui Drăghici Popovici, funcţia de preot rămâne vacantă. Acest lucru este reflectat

de lipsa documentelor din arhiva parohiei. După cum arată monografia amintită mai sus, parohia

Zoltan a devenit filie a comunelor din jur şi pe rând serviciul religios, până în anul 1826 a fost suplinit

543

Ibidem. Protocolul celor decedaţi 1793-1811, f. 1-42.


124

de preoţii Teodor Bereschi din Criţ, David Rusu din Feleag, Gheorghe Vătăşan din Archita, Zosim

Dobre din Retiş şi de un preot peregrin Nicolae din Câmpina.

Statutul de filie nu era unul bun pentru o comunitate, cu un număr mare de credincioşi. Acest

lucru determină vizita pastorală a episcopului ortodox român de la Sibiu, Vasile Moga la 10/22 august

1823, care cercetează comuna şi în scurt timp va trimite un preot. 544

Astfel, la 30 noiembrie 1825 este uns ca preot Ioan Popovici ( zis Drăghici). Acesta era

căsătorit cu Ana Morariu din Ferihaz (azi Albeşti) fiindu-le naş protopopul Ilie Medrea din Sighişoara.

Ioan Popovici va sluji până în 5 decembrie 1866 la pensionarea sa. Moare la 9 decembrie 1874.

Preotul Popovici era absolvent al Institutului teologic de trei ani din Sibiu şi după cum arată

autorul monografiei: „ ... a lasat în urmă o amintire sufletetească, care şi azi dăiunuie în popor. Era

un bun cunoscător al Bibliei, de o simplitate exepmlară, aspru şi curat în moravuri, adept neclintit al

aşezămintelor bisericeşti şi plin de abnegaţie faţă de biserică.”545

Alături de aceste caracteristici, preotul Ioan Popovici se va dovedi şi un bun administrator. În

anul 1835 se zideşte o nouă Biserică din piatră pe locul donat de contele Haller. Banii pentru plata

meşterilor sunt obţinuţi din vânzarea vitelor şi carelor proprii, iar munca a fost realizată de către

credincioşi. Biserica a fost zugravită pe spesele preotului Popovici de către mesterul de origine

franceză Berry din Daia Ungurescă. De asemenea, preotul a plătit cele două clopote şi cărţiile de cult.

546

Un moment important din istoria satului este revoluţia de la 1848/1849. Comuna a fost la acea

vreme scutită de jafuri din partea trupelor secuieşti în 1849, deoarece preotul Ioan Popovici a oprit pe

săteni să atace conacul familiei nobilitare Haller în vara lui 1848. Cu toate acestea epidemia de holeră

izbucnită după revoluţie a luat la Zoltan 10 vieţi şi alţi doi credincioşi au murit împuşcaţi. 547

Preotului Ioan Popovici i-a urmat ginerele său George Vătăşan, acesta va sluji până la

pensionarea sa în anul 1911. Activitatea preotului George Vătăşan se dovedeşte a fi foarte bună.

Reuşeşte să înmulţească averea bisericii. A construit casa parohială prin demolarea celei vechi,

neîncăpătoare în 1904, contrbuind cu suma de 1240, 43 coroane, la care s-a adăugat contribuţia fiilor

lui cu 484 de coroane şi cea a comunităţii cu 756,33 coroane obţinută prin vânzarea materialului vechi

din casa parohială.548

Un moment important din viaţa satului se derulează în anul 1882, când jumătate din moşia

contelui Haller este scoasă la licitaţie şi este cumpărată de un consorţiu format din 60 de săteni cu

suma de 60.000 de florini împrumutaţi de la Banca Albina din Sibiu, care s-a întabulat pe moşiile

consorţiului. Cu toată stăruinţa preotului Vătăşan, întreprinderea s-a dovedit a fi nerentabilă din pricina

544

Monografia Parohiei Ortodoxe române Zoltan, 1906, msss. Arhiva Parohiei Ortodoxe Mihai Viteazu, p. 2 ( în

continuare: Monografia Parohiei... ). 545

Ibidem. 546

Ibidem, p. 4 547

Monografia parohiei... p. 4. 548

Ibidem, p. 5


125

unor membrii ai consorţiului care nu au plătit ratele la bancă şi au pierdut totul în 1886. Banca Albina

a vândut ulterior moşia, comunei vecine Roadeş. 549

De altfel, principala ocupaţie a locuitorilor era creşterea animalelor. Localitatea se mândrea cu

cei mai buni baci din zonă, având stâne până în secuime. Slaba productivitate a pământului făcea ca

mulţi să cumpere fân necesar iarna. Mulţi dintre ţărani pentru a-şi spori averea vor merge la finele

secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în America de Nord la lucru. 550

După cum arătam mai sus George Vătăşan se pensionează şi îi urmează din 1912 Aurel

Stoicoviciu. Provenit dintr-o familie de preoţi originari din zona Făgăraşului. Se naşte la Sighişoara în

12 noiembrie 1888. Urmează şcoala primară germană din localitate şi studile liceale la Gimnaziul

reformat din Odorhei, după care la Institutul teologic ortodox din Sibiu şi după terminarea şcolii

ajunge preot la Zoltan. 551

După doi ani de păstorire, Aurel Stoicoviciu începe primul război mondial, care duce la

moblizarea bărbaţiilor în armata austro-ungară. Din localitate sunt mobilizaţi un număr de 61 de

bărbaţi, dintre care nu se mai întorc de pe front. Unii chiar din 1914: Andrei Burlea, mort la Budapesta,

Nicolae Oţetea mort pe front în Serbia, Ioan Gligor, dispărut şi Pavel Bărdaş, mort pe frontul din

Rusia, Nicolae Tutan, Nicolae Butnariu, Ioan Dămean. La aceştia se mai adaugă în anii următori:

Emanoil Bordanea, Ioan Gligor, Pavel Gligor, Ioan Oţetea, Ludovic Elekes, Teofil Oţetea, Ioan

Mănăilă. 552

Anul 1918 aduce cu sine crearea şi la Zoltan a unei gărzi naţionale. În jurul datei de 1

decembrie, când armata germană se retrăgea, un gardist nu permite trecerea coloanei militare prin

localitate şi doar intervenţia preotului ortodox face ca să nu izbucnească un incident între armată şi

reprezentanţii gărzii. 553

Biserica a fost reparată în 1918-1919 pe cheltuiala Reuniunii Femeilor Române şi a costat 2510

coroane. Din cele trei clopote, după primul război mondial a mai rămas unul, două fiind rechiziţionate

de armata austro-ungară. 554

Biserica este dotată în anul 1921 cu un nou clopot, deoarece cele vechi au fost rechiziţionate de

armata austro-ungară cu suma de 808 florini. Cel nou era adus din Bucureşti şi cântărea 117 kilograme,

la care s-au adăugat altele două în greutate de 165 şi repsectiv 85 kilograme. Cele două au fost

cumpărate cu ajutorul colectei de 337 dolari în anul 1923, când clopotul din 1921, socotit

necorespunzător a fost vândut. 555

549

Ibidem. p. 4. 550

Chestionar ... p. 8. 551

Monografia parohiei..., p. 14. 552

Ibidem, pp. 23-25. 553

Chestionar…. p. 13. 554

Chestionar..., p. 6. 555

Oliviu Dan Monografia Parohiei Ortodoxe Române Mihai Viteazu, mss. p. 24.


126

La 1927 preotul Stoicovici este numit preot paroh la Sighişoara şi după un scurt interimat

realizat de preotul Romul Pulca din Saschiz prin concurs ajunge în 8 noiembrie 1928 preot Eugen

Bologa, după ce a activat ca preot în Nocrich, judeţul Sibiu.

S-a dovedit a fi un preot destonic, înfiinţând sau reactivând asociaţii cultuale ca Reuniunea

Femeilor sau Societatea sf. Gheorghe şi Anastasia Şaguna, pentru tineret. Sub îndrumarea sa în anul

1934 s-a construit noua casă parohială cu suma de 257.000 lei, sumă obţinută din vânzarea unui

parchet de pădure şi din ajutorul primit de la Comitetul Şcolar Judeţean. Pentru a veni în întâmpinarea

nevoilor comunităţii în 1938 a pus bazele Cooperativei de Consum a cărui preşedinte a fost de două

ori. 556

În 1932 numele localităţii este schimbat. Va primi numele de Mihai Viteazu în amintirea

marelui voievod, care ar fi poposit aici între 1600-1601.

La 1939 se realizează, prin mijlocirea preotului Bologa, reparaţia capitală a bisericii pictura

fiind refăcută de către zugravul Vanu Mihail din Săcel. Anul 1945 aduce noi reparaţii, şi peste zece

ani, biserica este consolidată cu drugi de fier, urmând ca în 1857 să fie repodită şi pictată în frescă la

1958 de către pictorul Constantin Niţulescu.557

Datorită meritelor sale deosebite în anul 1949 este numit protopop provizoriu, iar în anul 1950

primeşte pentru întreaga sa activitate pastorală brâul roşu. Moare în iulie 1983 îm satul Vidacut,

judeţul Harghita. 558

Şcoala confesională

Edificiul şcolar a fost ridicat în 1860 prin grija comunităţii, banii necesari edificării fiind

obţinuţi din arenda păşunii parohiale cărtre diverşi ciobani. Această păşune a fost constituită de preotul

Gheorghe Vătăşan.559

În anii 1911-1912 în locul vechi şcoli parohiale, care nu mai corespundea noii legislaţii din

Ungaria, s-a construit o nouă şcoală, în edificiul căreia era şi locuinţa învăţătorului. A costat 9200

coroane, la care s-a adăugat materialul oferit de către comunititate. 560

Până la construirea şcolii, aceasta funcţiona aleatoriu prin casele diverşilor săteni. Metodele de

învăţare erau rudimentare şi cunoştinţele elevilor se reduceau doar la cititul din Bucoavnă şi la

învăţarea rugăciunilor.561

După cum arată documentele aflate la Tg. Mureş la Arhivele Naţionale activitatea şcolară a

avut mult de suferit din lipsa banilor. Astfel, la 6 octombrie 1885, într-o şedinţă comitetul parohial se

556

Ibidem, pp. 31-33. 557

Ibidem, p. 21. 558

Ibidem, p. 37. 559


Chestionar... p. 6. 561

Monografia parohiei... p. 4.


127

plânge că nu sunt bani şi că este nevoie urgentă de repalaţii la : „ ... acoperişul casei parohiale, care

este aproape ruinat, precum şi alte reparaţii sunt de lipsă ( necesare n.n.) la biserică şi şcoală.” 562

Acest lucru este evidenţiat şi de multidudinea de învăţători care au activat la Mihai Viteazu în

această perioadă. Lipsa unei salarizări sigure făcea ca aceştia să plece. La 1840 învăţător era Mihăilă

Drăghici, urmat de Ioan, zis Hîrlinc din Sighişoara, care a activat trei ani.I-a urmat pentru o perioadă

de doi ani Nicolae Drăghici, apoi Ilie Lăpădat, cantor în Roadeş, care timp de patru ani a primit câte o

felderă de bucate de la fiecare familie cu copii. Apoi, pe la 1863-1864 Grigore Trif din Agârbiciu,

urmat de Dumitru Lăpădat şi Nicolae Bucşa, ambii din Vânători.563

Lista învăţătorilor este continuată de George Pospescu din Valendorf, Dumitru Mădăran din

Mucundorf, care a activat doi ani. Îi urmează pentru o perioadă de 3 ani Nicolae Viscrean, cantor din

Buneşti, apoi Dia Baciu, Ioan Pandrea şi Iosif Dobre, toţi din Zoltan. La aceştia se mai adaugă Nicolae

Dragomir din Poplaca, Nicolae Ticuşan din Brădeni, Constantin Popovici din Poiana Sărată,

Constantin Dop ( între 1904-1909), George Iordache din Braşov între 1909-1910 şi Ilie Ciuleiu din

Saschiz. 564

Această situaţie nu era una foarte bună pentru nivelul educativ al tineretului din Zoltan,

deoarece imediat după Marea Unire din 1918, preotul se plânge de faptul că mulţi nu frecventează

şcoala şi numărul analfabeţilor este destul de mare. Acest lucru determină preotul să pună bazele

Reuniunii Femeilor Române locale cu rol mobilizator în domeniul educativ. 565

Satul Cloaşterf in epoca modernă

Informaţiile legate de istoria satului Cloaşterf sunt mult mai lapidare decât cele avute cu privire

la trecutul Saschizului şi al satului Mihai Viteazul. Cauza acestor lucruri se datorează în mare parte

lipsei unor surse de arhivă bogate.

După cum am văzut la capitorul Habitat şi Populaţie populaţia majoritară în această

comunitate era formată din saşi la care se adăugau români şi ţigani. După cum am văzut în evul mediu

localitate a aparţinut de domeniul mănăstirii Cârţa.

Informaţii bogate legate de istoria comunităţii româneşti de aici o avem de la etnograful şi

folcloristul Gheorghe Cernea, învăţător din Paloş-Ardeal. Născut la 29 octombrie 1898 la Bucureşti,

dintr-o familie de români ardeleni, originari din Paloş (azi jud. Braşov). Studiile le va face la Liceul

Andrei Şaguna din Braşov, având profesori de excepţie ca, Constantin Lacea sau Virgil Oniţiu şi apoi

cursurile de învăţători la Şcolile Normale din Deva şi Sălişte. După terminarea şcolii va activa ca şi

învăţător între 1919 -1928 în mai multe comune din Transilvania. Preocupările sale literare şi

562

Arhivele Naţionale ale Românei. Direcţia Judeţeană Mureş. Fond Arhiva Parohiei Ortodoxe Române Mihai Viteazul.

Cheltuieli bisericeşti 1837-1907, f. 20. 563


Ibidem. 565

Chestionar..., p. 9.


128

lingvistice vor stârni admiraţia savantului Nicolae Iorga, care îl va chema să predea limba română la

minoritari în cadrul Universităţii Populare de la Vălenii de Munte.

În 1928 demisionează din învăţământ şi se consacră activităţiilor de etnofolclorist, activist şi

publicist cultural şi colecţionar de obecte de artă ţărănească din zonele Târnavelor, Sibiu, Făgăraş,

Hunedoara. După 1936 se dedică exclusiv activităţii de etnograf şi folclorist, editând până în 1944 o

serie de broşuri etnografice şi înfiinţând un Muzeu Etnografic Românesc la Sighişoara.

După instaurarea regimului comunist în România va avea de suferit, confiscându-i-se toate

piesele muzeale, este arestat şi condamat la închisoare în Aiud până în 1953. După ieşirea din

închisoare va continua activitatea de folclorist în zona Cohalm –Valea Târnavelor . Privaţiunile la care

a fost supus în perioada detenţiei îi va scuta viaţa şi va muri la Paloş în 1965. 566

În activitatea sa etnografică, luând modelul şcolii sociologice la de Bucureşti a lui Dimitrie

Gusti va realiza o serie de schiţe monografice ale localităţiilor din zona Cohalmului şi ale Târnavei

Mari. Din păcate nu a reuşit să publice marele volum documentar adunat. Mare parte dintre el a fost

confiscat de securitate şi sunt iremediabil pierdute.

Legat de satul Cloaşterf are următoarele date:

„ 1. Comuna Cloaşterf a luat fiinţă cam prin anul 1180-1200.

- Numele îl are după comitele Nicolaus, care a donat hotarul actual al comunei

Mănăstirei Cârţa de lângă Făgăraş, adică Cloaşterf, < Miklos Telke>, < vila sancti

Nicolaus, Nicolaus dorf, Klatzdorf, Klosterdorf, numiri primite după numele

doctorului în diferite limbi arătate mai sus.-

- Emblema comunei / Cloaşterf / un fel de furci cu trei sau patru coarne îndoite în

formă de ghiară aşa cum arată semnul său reprezintă simbolul justiţei, deoarece

comuna a avut foarte multe procese cu mănăstirea Cârţa, Saschiz, Criţ şi cu groful

Haller din Mihai Viteazul.

- Locuitorii comunei provin din slugi venite din comuna Saschiz şi mănăştirea Cârţa.

Nu se poate preciza dacă printre aceşti servitori au fost numai Saşi sau au fost şi

Români şi Unguri. Totuşi putem deduce că şi Românii sunt destul de vechi pe aceste

meleaguri, deoarece la 1600 găsim 45 de gazde Saşi, 1 gazdă Român şi mai multe

familii de Români servitori sau păstori. Deci, prezenţa Românilor este destul de veche

alături de celelalte naţiuni să se poată să se dezvolte aşa cum vom vedea mai

departe.-

- Pe la 1700 şi după această dată 2/3 din populaţie ( română n.n.) era greco-catolică,

iar 1/3 greco –orientală; greco-catolcii aveau preot din comuna Saschiz, iar ortod.

din comuna Criţ. –

566

Gheorghe Cernea 1898-1965 in memoriam. O viaţă jertfită pe altarul satului românesc, Fundaţia „ Gheorghe Cernea”,

2003, pp. 9-12; Gheorghe Cernea, Floricele din jurul Cohalmului, poezii populare din Ardeal, ediţie îngrijută de Anca

Barbu, Vasile Borcoman, Steluţa Pestrea-Suciu, ed. Arania, Braşov, 2000, pp. 7-10.


129

- La 1858 s-a edificat prima Biserică românească, la care a dat un concurs destul de

însemnat populaţia săsească din localitate. După edificarea bisericei, care s-a făcut

cu multă jertfă din partea locuitorilor, dar mai cu seamă a conducătorului sufletesc

de pe atunci, preotul Pulca Dumitru, care a reuşit a readuce pe toţi credincioşii la

religia ortodoxă.- Şcoală nu aveau, deci educaţie se dedea prin Biserici.-

2. Având în vedere cele câteva gospodării /14/ româneşti, deci un număr destul de mic de

suflete/80/, precum şi faptul că şcoală n’au avut până în 1920-12. (...) Ceea ce a întreţinut sufletul lor

spiritual a fost biserica şi basmele care ocupau un loc de frunte în viaţa de toate zilele.”567

Dincolo de o simplă analiză istorică, etnofolcloristul din Paloş întră şi analizează viaţa

locuitorilor, încercând să le realizeze chiar şi un profil psihologic: „ Organizarea lor propriu zisă nu

este tot din cauză că sunt puţini. Au o mică vecinătate propriu zisă, care are ca scop ajutorul reciproc,

dar care este mai mult o înţelegere între ei.” 568

De asemenea, arată că avem de a face, în ciuda sărăciei multora dintre ei, cu o comunitate aşezată

unde valorile cinstei şi ale muncii sunt la ele acasa. Astfel, la un român din Cloaşterf, în perioada

interbelică: „ Credinţa e clară în el că nu poate trăi fără muncă că doară nu-i domn şi e foarte

sadisfăcut când îşi vede rodul muncii lui, bogat şi curat, câştigat prin muncă sau prin sudoarea feţei,

cum zice el, altul zice că dacă n’ar munci ţăranul, ar muri domnii de foame.-

Biserica încă până în prezent stă în sufletul lor ca în timpurile vechi, o respectă, o cercetează

şi o apără cu toată tăria ...”569

Această comunitate învăţată cu greul are un spirit tolerant, care ar trebui să fie luat în seamă de

celelalte comunităţi din jur: „ Cât priveşte naţionalismul, aici nu vrea să de audă că cineva vorbeşte

rău despre naţia lui, e în stare de orice şi dacă cu naţionalităţiile cu cari trăiesc se înţeleg / ! ?? o fac

din mai multe considerente căci sunt gospodari şi acasă se ajută, sfătuindu-se, dar să nu-i blameze

naţia lui.”. 570

567

Arhivele Naţionale ale României. Ministerul învăţământului 1946, Dosar 541, Gheorghe Cernea „ Monografia

Comunei Cloaşterf”, p. 80. Mulţumim pe această cale domnului Alexandru-Nicolae Teodoreanu, strănepotul

etnofolcloristului Gheorghe Cernea, pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispoziţie materialul documentar. 568

Ibidem. 569

Ibidem, p. 81. 570

Ibidem.


130

CAPITOLUL VI

Nume de străzi la Saschiz dr. Nicolae Teșculă

O anumită toponimie este dată de cele mai multe ori de anumite elemente care ţin cont de o

poziţionare geografică, de o activitate care se desfăşura în acel loc, de o anume instituţie care îşi avea

sediul acolo sau al unei populaţii care locuia în acea parte de localitate. Cel mai bun exemplu este cel

al Lipscanilor din Bucureşti, unde erau magazinele comercianţilor originari din Lipsca, adică din

Leipzig. Grăitor în acest sens este faptul că şi azi în localităţile rurale anumite părţi de sat sunt numite

de locuitori într-un anume fel, fără ca această împărţire să fie recunoscută oficial.

În acest sens, numele de străzi mult timp nu fost clar delimitate. Acest lucru este menţionat

într-o serie de scrisori trimise de studenţi aflaţi la Universităţi germane, unde pe lângă numele

destinatarului scria sec: Siebenbürgen, Keisd, iar funcţionarii poştei ştiau clar că este vorba de o

anumită persoană din Saschiz.

Explozia demografică a făcut ca imobilele să fie serios marcate prin numere. Se apreciază că

unul din primele oraşe, unde casele au primit un număr este Köln. În timpul războaielor napoleonene,

după ocuparea oraşului de către francezi aceştia au făcut un inventar al locuinţelor scriind pentru

fiecare casă cu creta un număr. De aici până la numerotarea imobilelor din localităţi a fost doar un pas.

Referitor la Saschiz încă din perioada medievală străzile vor primi un anumit nume. Referitor

la toponimia străzilor preotul Josef Fröhlich menţionează următoarele străzi:

1. Seklergasse571

, numită și Zekelgasse și de români Ţecălgos – Strada Secuilor, strada pe

şosea, spre Sighişoara, începând de la Şcoala Generală. După profesorul Dumitru Gligor, de aici şi

numele Sechel şi porecla Ţeca. Denumirea dovedeşte că pe aceste locuri au trăit şi secuii la

începuturile Evului Mediu. 572

2. Riemelgasse, numele acesta a fost atribuit în mod fals ca fiind legat de prezenţa romanilor

sau de cea a curelarilor, deoarece în zonă, după cum arată Josef Fröhlich, în secolul al XIX-lea nu

existau case, ci doar livezi. În opinia sa, numele ar veni de la un izvor existent aici. 573

3. Kirchengässchen, numele derivă de la faptul că aici ar fi existat, în vechime, o mică

biserică. 574

4. Laigasse, sau Laigas, strada lutului, a glodului. 575

571

Josef Fröhlich, ” Die Kesider Personen-, Gassen-, und Flurnamen” , în Korrespondenzblatt des Vereins für

siebenbürgische Landeskunde, Redigirt von Johann Wolff in Mühlbach, IX. Jahrg., Hermannstadt, 15. April

1886, nr. 4, p.44. ( în continuare: Josef Fröhlich, Die Kesider...). 572 Dumitru Gligor, ” Străzile Saschizului” în Vatra Saschizeană, an III, nr, 25, 2009, p. 4. 573

Josef Fröhlich, Die Kesider..., p. 44. 574

Ibidem. 575

Dumitru Gligor, Op.cit. p. 4.


131

5. Krongasse, numele provine de la câmpurile ce cereale, care existau în apropiere. 576

În

românește poartă numele de Chior(ä)gos, strada de pe şosea, de la podul de la grădiniţă, până în capul

satului, spre satul Mihai Viteazul.577

6. Kelteraugasse, numele provine de la teasc, deci legat de cultura viţei de vie.578

7. Mühlenham, din săsescul Mellenhum și este legat de prezenţa unei mori de cereale în zona

între Valea Scroafei şi şosea. 579

8. Fischergasse sau Feșălgos în limba română Strada Peştilor, strada de la pod spre români,

până la nr. 187, în germană FISCHERGASSE, strada apropiată de apă şi de peşti, mai ales că, în altă

perioadă, cursul apei era altul, dar din cauza marilor viituri şi a distrugerilor din KLUISTER, terenul

de sub pepinieră, el a fost schimbat, fiind îndreptat spre şosea. Azi valea face săpături spre a veni spre

vechiul curs.

9. Iopugos – Strada Hameiului, în partea stângă a cursului Văii Scroafei şi a şoselei Brașov –

Sighişoara, în germană, Hopfengasse sau Hopegasse. Numele vine de la prezenţa hameiului sălbatic

10. Calegos – Strada gropilor, cea dintre primărie, turn, casa parohială şi podul acoperit, în

germană Kuhlengasse. Mişcările de teren, apa, construcţia turnului şi a bisericii fortificate, care a

durat aproape 150 de ani (1396-1525), au dat mult de furcă locuitorilor, care i-au dat un aspect frumos

după ce au pietruit-o cu piatră de râu, împreună cu piaţa.

11. Brigloa- Dealul lutului, dealul glodului (una din traduceri)580

, în germană Breitlei, care

vine de la breit= lat.

12. Strada Românilor - reprezintă vechea vatră pe care s-au stabilit şi au trăit românii. La

numărul administrativ 239, există şi astăzi –în curte- o casă mai veche de 200 de ani, construită cu

ferestrele înspre curte. 581

576


Dumitru Gligor, Op.cit, p. 4. 578


Ibidem. 580

Dumitru Gligor, Op.cit, p. 4. 581

Conform tradiţiei orale, casa a fost construită cu ferestrele înspre curte, pentru ca saşii să nu le mai spargă . Saşii

considerau că românii care erau slugi la oi şi la vaci nu au dreptul să-şi pună sticlă la fereastră, ci doar burduf din piei de

animale, obişnuind să arunce cu bolovani în ferestrele cu sticlă


132

CAPITOLUL VII

Concluzii

În scurta incursiune făcută asupra istoriei localităţii Saschiz în perioada modernă și în secolul

XX am descoperit o comunitate importantă, pentru destinul istoric al zonei Târnavelor, de de a cărui

bazin hidrografic aparţine. Dacă în secolele XVII-XVIII a fost o localitate cu statut exponenţial de târg

în cadrul administrativ al Scaunului Sighișoara, pentru secolele XIX-XX, vechea așezare medievală se

va dezvolta ca, una, dintre cele mai importante comune din judeţul Târnava Mare.

A fost o localitate, a cărui orgoliu se va evidenţia în secolul al XVII-lea, când revolta

saschizenilor contra vechi uzurpări a Sighișoarei se va manifesta prin apelul făcut la vechile

documente medievale, care acordau Saschizului un statut aparte. Deși nu au obţinut câștig de cauză în

urma conflictului cu scaunul, saschizenii au demonstrat că sunt o comunitate închegată cu meșteșugari

și agricultori priceputi, nemulţumiţi de statutul, la care au fost supuși de urbea de pe Târnavă.

Rolul de fortăreaţă militară importantă pentru Transilvania este demonstrat de numeroasele

conflicte din jurul Sighișoarei, în care cetatea Saschizului a fost folosită ca loc de refugiu sau pentru

pentru păstrarea unor lucruri de valoare. Același rol este demonstrat și de organizarea unei Diete a

Transilvaniei, aici la Saschiz într-un moment în care Ţara Ardealului era atacată din toate părţile.

Secolul al XVII-lea aduce și începutul declinului său meșteșugăresc, care este accentuat în

secolul următor, mai ales datorită celor două incendii devastatoare din 1714 și 1792. Creșterea rolului

agricol nu a dus însă la dispariţia meșteșugului, care există mai ales prin intermediul unor bresle legate

de agricultură și mai a olarilor, habani de origine, care au dus meșteșugul lor la nivel de artă.Astăzi,

în toată lumea europeană sunt admirate celebrele farfuri din albastru cobalt, care au primit apelativul

general ceramică de tip Saschiz.

Secolul al XIX-lea aduce dezvoltarea comunităţii ortodoxe din Saschiz, care cu eforturi

suparaomenești reușește să își clădească o biserică frumoasă și o școală confesională bine structurată.

Ea, după cum am văzut se va evidenţia în perioada revoluţiei de la 1848-1849 dând și jetfe omenești.

Acum, școala și biserica jocă un rol exponenţial atât pentru români cât și pentru sași. Graţie

preocupărilor pentru educaţie, prin intermediul asociaţiei agricole se va introduce hameiul și o serie de

rase de animale și soiuri de plante performante. Mai mult decât atât pornind de la vechile vecinătăţi se

va dezvolta asociaţionismul reprezentat prin fanfarele locale și prin apariţia, un secol mai târziu, al

societăţiilor de credit, absolut necesare pentru nevoile comunităţii.

Secolul XX numit și al extremelor, a adus pentru Saschiz atât apariţia unei microhidrocentrale

pentru nevoile comunităţii și a unei vieţi culturale deosebite, cât și deportări, expropieri, colectivizare.

În ciuda piedicilor și a pierderilor umane, comunitatea va rezista, devenind azi, una dintre cele mai

prospere comune din judeţul Mureș.


133

CAPITOLUL VIII

Personalităţi saschizene dr.Nicolae Teşculă

dr.Liviu Cîmpeanu

Florentina Călugăr

Una dintre primele personalităţi saschizene este Lucas Grüngrass. Cea mai veche cronică

săsească păstrată este Scheda memorialis scrisă la 1528 (anno 1528 scripta)582

în Braşov de către

notarul orăşenesc Lucas Grüngrass (sau Griengrass). El însuşi semnează cronica la 1528 Lucas

Grüngrass Kysdensis, notarius...583

. Aşadar, la acea dată autorul nostru măsturiseşte că era originar din

Saschiz (Kyzd).584

Fără a dori să formulăm teorii nefondate, notăm faptul că la Saschiz era sediu de

capitlu, pe lângă care ar fi putut funcţiona o şcoală la care Lucas Grüngrass să fi dobândi primele

noţiuni de scris şi citit, ca de altfel alţi tineri din aceeaşi localitate, care au frecventat Universităţi din

spaţiul german.585

De asemenea, în aceeaşi notă de la sfârşitul cronicii, L. Grüngrass arată că la 1528 era notar,

desigur al oraşului Braşov, funcţie în care este atestat neîntrerupt de către socotelile orăşeneşti până la

1550.586

Aceleaşi socoteli consemnează venitul lui anual de 60 florini plus alte comisioane pentru

diferite servicii aduse magistratului, ca spre exemplu întocmirea socotelilor procuraotrilor (celor care

strângeau dările) sau ale castelanilor de Bran.587

Prin funcţia pe care o deţinea a câştigat nu doar bani

dar şi prestigiu, asistând şedinţele magistratului sau îndeplinind chiar anumite misiuni diplomatice.588

De asemenea, în calitate de notar orăşenesc, a participat la două vizitaţii ale bisericilor din Ţara Bârsei

în 1547 şi 1550, alături de judele orăşenesc Johann Benkner şi de juraţii Michael Weress (Roth) şi

Stephan Greissing.589

Raportul vizitaţiei a fost scris de Grüngrass, aceasta fiind doar una din

însărcinările sale în calitate de notar (am văzut că scria acte publice, socoteli, ş.a.m.d.).

În acea perioadă, la Braşov, notarul orăşenesc avea şi funcţia de rector al Gimnaziului. Din păcate,

nu avem nicio informaţie sigură care să ateste că Grüngrass ar fi ocupat simultan ambele funcţii. Este

adevărat că în perioadele 1527-1529 şi 1536-1538 este atestat un rector Lucas, dar nu există niciun

indiciu că ar fi aceeaşi persoană cu cel în cauză.590

Observ, la rândul meu, că la 1528, când teoretic ar

fi ocupat funcţia de rector gimnazial şi când a redactat Scheda memorialis, semnează simplu Lucas

582

Quellen zur Geschichte der Stadt Brasso, vol. IV, Braşov, 1903, p. 523 (în continuare Quellen, volumul va fi

indicat prin cifre romane). 583

Ibidem, p. 528. 584

Cf. Gernot Nussbächer, Op.cit., p. 19. 585

Ibidem, p. 18-19. 586

Quellen IV, p. XC; Fr. Stenner, Die Beamten der Stadt Braso (Kronstadt), von Anfang der städtischen Verwaltung bis auf die Gegenwart; Braşov, 1916, p. 58. 587

Quellen IV, p. XC-XCI. 588

Ibidem. 589

Quellen, V, Braşov, 1909, p. XXV. Vizitaţia din 1550 publicată în ibidem, p. 132-134. 590

Ibidem, IV, p. XCI


134

Grüngrass Kysdensis, notarius fără a pomeni de alte funcţii sau atribute.

La 15 martie 1551 Lucas Grüngrass a fost ales ca preot în Prejmer în locul răposatului Jeremias

Jekel591

şi este atestat ca catare la 1553.592

La alegerea lui ca preot a contribuit probabil şi faptul că

participase în calitate de notar la (cel puţin) două vizitaţii ale bisericilor din Decanatul Ţării Bârsei şi,

deci, era un cunoscător al problemelor bisericeşti destul de complexe, mai ales după adoptarea

Reformei. Lucas Grüngrass a păstorit la Prejmer cinci ani, până în 3 septembrie 1556, când a murit,

după cum notează contemporanul său Christian Thobiae în cronica sa.593

O oarecare cultură clasică

pare să fie avut, dovadă în acest sens sunt cunoştinţele sale de limbă latină şi de termeni din literatura

latină clasică: pe călugăriţe le numeşte Vestale (moniales seu virgines Vestales) iar mănăstirea Sf.

Ecaterina din Braşov o numeşte aedes (templu antic). Dealtfel şi începe memoriul cu o oraţie pentru

cititor în care expune motivaţia scrierii acestuia.594

Mai amintim apoi, tot în secolul al XVI-lea pe Jacobus Fischer. El este primul saschizean

absolvent al Gimnaziului evanghelic din Brașov și al unei școli din Transilvania. Tot aici vor studia

alţi saschizeni ca Michael Wosthius la 1546, care ajunge între 1563-1573 preot în Apold și protopop

al Capitulului de Saschiz, pe Christophorus Balbus la 1547, devenind apoi preot în Archita și mai

apoi la Saschiz.595

La finele secolului al XVI-lea menţionăm pe rectorul școlii din Saschiz, David Weyrauch, care la

1596 este rector al școlii din Rupea. Este mernţionat între 1592-1600 ca jude scăunual al cetăţii Rupea

și din 1602 jude regal. Va fi numit de către principele Transilvaniei Gabriel Bathori ca jude regal în

Sibiu și apoi comite al sașilor, însă pentru scurt timp.596

Aegidus Hermann, Baccalaureus: a fost până în 1554 preot în Saschiz. A fost unul dintre

iniţiatorii Reformei religioase, fiind reprezentantul Capitului Saschiz la primul sinod evanghelic –

săsesc din Sibiu în anul 1545.597

Urmează apoi o listă de preoţi, care după ce ş-ai exercitat funcţia de preot la Sachiz vor fi aleşi

la demnitatea de episcop al Bisericii Evanghelice din Ardeal. Aici menţionăm pe: Zacharias

Weyrauch,598

s-a născut în 1551 la Braşov şi între 1589-1600 a fost preot în Saschiz, apoi episcop al

Bisericii Evanghelice din Transilvania, la Biertan între 1614-1621. Apoi, Georg Theilesius,599

născut

la Jacobeni ( azi jud. Sibiu) în 1550, între 1627-1646 a fost episcop, după ce între 1618-1621 preot în

591

Quellen IV, p. XC 592

Fr. Stenner, Op.cit.., p. 58. 593

Quellen IV, p. 491. 594

Ibidem, p. 523 şi 526. 595

Geront Nussbächer, Op.cit.p.19. 596

Ibidem, p. 20. 597


Ibidem. 599Joseph Trausch, Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger

Deutschen, III Band, Druck und Verlag Johann Gött& Sohn Heinrich, Kronstadt, 1871, p. 396.


135

Saschiz. Mai menţionăm aici pe Lukas Hermann,600

născut la Saschiz în 1597, între 1652-1666

episcop. Moare în 1707. Paul Zekelius601

născut în 1609 la Seleuş, între 1650-1666 preot în Saschiz şi

în 1666 ales episcop, dar moare înainte de instalarea sa în funcţie. Georg Haner602

născut La

Sighişoara în 1672, între 1706-1708, preot evanghelic în Saschiz, episcop între 1736-1740.

Fiul acestuia, Georg Jeremias Haner s-a născut la Saschiz in 17 aprilie 1704. Studiile le va

începe la Sighișoara, la Școala din Deal. Din 1727 va studia teologia protestantă la Universităţile din

Wittenberg și Jena. După terminarea studiilor se va întoarce în Transilvania, la 1730 devenind profesor

la Gimnaziul Evanghelic din Mediaș și din 1732 inspector școlar. Conform obiceiului timpului, după o

carieră în învăţământul confesional va deveni preot în Șeica Mică ( la 1735) și Mediaș ( din 1740). Ca

membru al Consistoriului evanghelic se va remarca în realizarea constituţiilor bisericesti. În 1759 este

ales superintendent ( episcop) al Bisericii Evanghelice C.A. din Transilvania cu sediul la Biertan. În

calitate de episcop se va preocupa de salvarea Bisericii în faţa contrareformei catolice și în acest sens

din 1764 se va preocupa de situaţia credincioșilor prin efectuarea de vizitaţiuni canonice în parohiile

din eparhie. Va milita pe lângă cercurile aulice de la Viena, alături de guvernatorul Samuel von

Brukenthal, după interzicerea dreptului de a studia în străinătate pentru înfiinţarea unei Universităţi în

Transilvania. Opera sa principală este: De scriptoris rerum Hungaricarum et Transsylvanicarum în

două volume, apărută în două ediţii la Viena în 1774 și alta posumă la Sibiu în 1798. Moare la 9

martie 1777 la Biertan.603

Lorinz Umling604

( 1707-1790), meșter tâmplar născut la Saschiz. Cunoscut și sub numele de

Umling Lörincz, s-a specializat în pictura pe lemn policormă fiind socotit un reprezentant de seamă al

barocului transilvan. În 1742 se stabilește la Cluj. Este autorul unor casete policrome la o serie de

biserici refomate din zona orașului de pe Someș. Dintre acestea amintim bisericile din Dej ( 1765),

600

Idem. Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, II

Band, Druck und Verlag Johann Gött& Sohn Heinrich, Kronstadt, 1870, p. 396. ( în continuare Trausch II....) 601


Trausch II...., pp. 54-60.

603 Legat de personalitatea lui Georg Jeremias Haner vezi: Allgemeine Deutsche Biographie, 10. Band, 1879,

pp. 508-511; Hermann Jekeli, ” Die Herrenhutische Bewegung in Siebenbürgen“ in Archiv des Vereins für

siebenbürgische Landeskunde, 46. Band, Heft ½, 1931, pp. 6-326; Idem, ” Unsere Bischöfe 1553-1867.

Charakterbilder aus sächsiche Vergangenheit.21. Georg Jeremias Haner 1704-1777. in Siebenbürgisch-

Deutsches Tageblatt, 59. Jahrgang, 1836, nr. 17885 și nr. 17886; Harald Zimmermann, ” Georg Jeremias Haner

17.04.1704 Keisd- 9.03.1777 Birtählm” in Neue deutsche Biographie, 7. Band, 1966, pp. 613-614; Stefan

Sienerth, „ Georg Jeremias Haner“ in Geschichte der siebenbürgisch-deutschen Literatur in 18. Jahrhundert,

Dacia Verlag, Cluj-Napoca, 1990, pp. 89 si 194; Ludwig Binder, „ Haner, Jeremias, Georg, Historiker, Teologe,

Superintendent, Keisd 17.04.1704-9.03.1777 Birtählm“ in Lexicon der Siebenbürgen Sachsen, 1993, pp. 176-

177; Schäßburg... p. 400; Schriftesteller Lexicon der Siebenbürgen Deutschen, Herausgegeben Hermann A.

Heinz, Böhlau Verlag, Köln-Wien, 2000, pp. 37-38.

604 Asupra operei constructive a lui Lorenz Umling vezi: B. Nagy Margit, Reneszánsz és barokk Erdélyben:

Művészettörténeti tanulmányok. Bukarest: Kriterion. 1970; Kelemen Lajos” A szászlónai református templom

mennyezet- és karzatfestményei ” in Művészettörténeti tanulmányok I. Bukarest, Kriterion. 1977. pp. 81–87.


136

Cubleșul Someșan ( 1774), Cireșoaia ( 1785), Căpuș ( 1744), Gheorgheni ( 1744), Sic ( 1770), Huedin

(1780) etc.

Josef Fröhlich. Sighișorean de origine, născut în anul 1844. A fost profesor la Gimnaziul din

Deal, iar între 1882 și 1901 va sluji ca preot evanghelic in Saschiz, după care din 1901 și până la

pensionare va predica în Richiș. Moare la 5 august 1925 în Brașov. A fost un om al școlii prin

excelenţă, cu preocupări în domeniul îmbunătăţirii vieţii ţăranului sas. A activat în Asociaţia agricolă

săsească (Siebenbürgisch- Sächsichen Landwirtschaftsverein), filiala Sighișoara și a scris o serie de

studii pe această temă. Dintre acestea aminntim: „ Des Bauern Goldgruben“ și ” Des Bauern Ausgabe

” apărute în Kalender des Siebenbürger Volksfreund, 28, (2), 1897, pp. 136 -141, respectiv 29, ( 3),

1898, pp. 133-139, apoi „ Bevölkerung und Bezirkverhältnisse in den Landgemeinden des

Schäßburger Bezirkes” și „ Heitere Geschichte aus dem sächsichen Volksleben“ în Landwirtschafliche

Blätter, nr. 23, 1899, pp. 133-134 și nr. 26, 1898, pp. 237 și 265-266. La acestea mai adăugăm un

excelent studiu asupra ralităţiilor din zona viticolă a satului Richiș în articolul ” Bilder aus dem

Weinlande” în Kronstädter Zeitung, 83. Jahrgang, 1919, nr. 282; 292 și 84 Jahgang, 1920, nr. 14, 27

și 31.

Preocupările sale întreptate spre filologie îl va determina să scrie studii cu privire la toponimia

și antroponimia utilizată în Saschiz, dar nu lipsesc nici studiile cu privire la istoria localităţii.605

Georg Paul Binder vede lumina zilei în 22 iulie 1784 la Sighişoara. Studiile le efectuează în

oraşul natal, la Gimnaziul evanghelic şi tot aici face lecţii în particular de latină şi greacă. Va continua

studiile la Cluj şi la Tübingen, unde se va specializa în teologie, filosofie şi filologie. Din 1806 va fi

profesor la Şcoala din Deal din Sighişoara devenind rector în 1821. Între 1840-1843 va sluji ca preot în

Saschiz şi între 1843-1867 episcop la Biertan. După moartea sa sediul Episcopiei Evanghelice C.A. din

Transilvania se va muta la Sibiu.606

Secolul XX aduce alte personalităţi ecleziastice ca: Georg Wilhelm Seraphin, preot între

1925-1933 în Saschiz. A fost cofondator şi decan al Institutului teologic al Bisericilor Protestante din

România. Hermann Felix Binder preot între 1934 şi 1936 şi profesor la acelaşi institut. A ajuns vicar

episcopal şi s-a implicat în educarea tinerilor saschizeni prin susţinerea frăţiilor de fete şi băieţi.607

Tot aici mai menţionăm pe Michael Heidt ( 1841-1909) rector al şcolii din Saschiz. De

personalitatea sa se leagă construcţia noului edificiu al şcolii germane în 1908 şi introducerea orelor de

agricultură pentru elevi.

605

Legat de personalitatea lui Josef Fröhlich vezi: Schriftesteller Lexicon der Siebenbürger Deutsches, Band VI

( D-G), Böhlau Verlag Köln, Weimar, Wien, 1998, p. 157; „ Todesfall” in Kronstädter Zeitung, 89. Jahrgang,

nr. 178, p. 3; Kirliche Blätter, nr. 17, 1925, p383; „ Josef Fröhlich+” in Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt,

52. Jahrgang ( 1925), nr. 15633, p. 4; Groß-Kokler Bote vereinigt mit Schäßburger Zeitung, 47.Jahrgang (

1925), nr. 2432, p. 2; Mediascher Zeitung, 33. Jahrgang (1925), nr. 32; Briebrecher Rudolf„ Josef Fröhlich + ”,

in Landwirtschaftliche Blätter, 53, 1925, p. 277. 606

Joseph Trausch, Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger

Deutschen, I Band, Druck und Verlag Johann Gött& Sohn Heinrich, Kronstadt, 1868pp.136-145. 607

Friedrich Menning, Op. cit. p. 124.


137

Nu putem uita aici pe Charlotte Blazek ( 1885-1965), învăţătoare

în Saschiz şi o renumită soprană, care a animat comunitatea saschizeană şi

pe cea sighişoreană în perioada interbelică. Mai amintim pe Sara

Simonis, născută Maurer ( 1904-1992), conducătoare a creşei din

Saschiz şi o cunoscută poetă locală, care a reprodus decoraţiile din casele

din întreg Saschizul.608

Dr. Michael Rether (1890- 1945) - foto

A profesat ca medic în Saschiz şi în alte 9 localităţi din

împrejurimi între anii 1924-1945, deplasându-se în sate cu o trăsură. La

iniţativa lui a fost construit actualul Dispensar uman din Saschiz de la nr. 153, precum şi un dispensar

uman în satul Vînători. În calitate de medic districtual a adus contribuţii remarcabile, fiind un model

de îngrijire a bolnavilor din Saschiz şi din comunităţile învecinate. A fost implicat de asemenea în

medicina profilactică. Lui i se datorează şi organizarea în terase a cimitirului evanghelic. 609

Preotul Karl Franz Schlosser ( 15 martie 1912 - 13

apr.1984 ) - academician şi preot, Karl Franz Schlosser s-a

născut la 15 martie 1912, ca fiu al unui negustor din Timisoara

(Temeschburg). Din 1930 a studiat teologia în Berlin, Viena,

Leipzig şi Tübingen. În 1936 a fost vicar în Leblang iar în

1937 în Braşov. La 1 noiembrie 1939 si-a început mandatul

de preot în Saschiz , fiind hirotonit în 8 noiembrie 1939, la

cererea Presbiterium-ului.610

Preotul Karl Franz Schlosser a

preluat parohia în momente dificile. 165 de saşi din Saschiz au

fost încorporaţi în serviciul militar în acel an şi s-au impus

sarcini grele de război. Printre saşii din Saschiz deportaţi la

muncă forţată în Rusia,în 1945, se afla şi preotul Karl

Schlosser. 611

. Cât timp a fost plecat, soţia sa- profesoara Dora

Schlosser - a tinut lectiile la şcoală şi s-a îngrijit cu multă

responsabilitate de actele oficiale ale bisericii. Preotul Karl

608

Ibidem. 609 Tradiţia orală spune că medicul Michael Rether, s-a sinucis prin otrăvire la vârsta de 55 de ani, în semn de protest faţă de regimul

communist ( “se temea să nu fie omorât de comunişti”). Tot despre el se spune că ar încercat să-I convingă pe saşii din Saschiz să-şi

aducă soţii şi din alte sate, pentru a se evita fenomenul de consangvinizare datorat căsătoriilor între rude. 610 Friedrich P. Menning, “Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenburgen im Wandel der Zeit “

611 Conform tradiţiei orale , încă de la începutul deportării preotul Schlosser a învăţat foarte repede limba rusă şi a putut să comunice

cu autorităţile ruse. Aşa a reuşit să-I convingă pe ruşi să trimită acasă, după aprox. 11 luni, bolnavii şi o fată tânără de 17 ani. Din cei

222 de saşi din Saschiz deportaţi în Rusia în 1945 pentru a munci în minele de cărbuni, 23 au murit acolo (17 bărbaţi şi 6 femei) restul

s-au întors, după maxim 5 ani.


138

Schlosser s-a întors în Saschiz pe 9 decembrie 1945, după ce a fost lăsat de ruşi să plece acasă din

motive de sănătate . În anii grei de după război, el le-a insuflat credinţă enoriaşilor săi, pentru a le da

curaj şi încredere. Cu multă pricepere a stiut sa ajute comunitatea să se “transforme” din victimă într-o

comunitate puternică.

A iniţiat lucrări de renovare a bisericii iar în timpul lui s-au făcut instalaţiile electrice în

biserica evanghelică. Nu a putut preveni însă exodul populatiei săseşti în Germania. Saşii au fost, în

cea mai mare parte a lor, ţărani care lucrau pământul, iar după ce au fost expropriaţi de către regimul

comunist nu au mai văzut nici un viitor pe aceste meleaguri.612

Preotul Karl Schlosser a continuat să

slujească pentru cei rămaşi acasă, până când a suferit o rană aparent inofensivă într-un accident de

autobus, care ulterior i-a provocat o boală incurabilă, astfel încât spre marea durere a familiei şi a

comunităţii pe care a slujit-o aproape 44 de ani , a încetat din viaţă la data de 13 aprilie 1984.

După moartea sa, postul de preot în Saschiz a rămas neocupat timp de un an. Apoi, în august

1985, a avut loc prezentarea preotului Thomas Pitters , după tradiţia vechiului ceremonial din

Saschiz. Preotul Pitters a vegheat asupra congregaţiei -a cărei componenţă se diminua tot mai mult

din cauza emigrării- până în august 1990, când el însuşi a emigrat cu familia în Austria.

Ion Dacian (1911-1981)

Numele lui Ion Dacian, reprezentant de seamă al operetei

româneşti , este legat de localitatea Saschiz, unde şi-a petrecut o

mare parte a copilăriei şi unde s-a întors cu drag de fiecare dată, tatăl

său fiind preotul satului. Numele lui Ion Dacian este pomenit cu

mândrie şi azi de către localnici, mai ales de cei în vârstă care

l-au cunoscut şi l-au urmărit în spectacole. Şcoala din Saschiz îi poartă

numele începând din februarie 2011 şi tot în 2011 Consiliul Local

Saschiz a propus acordarea titlului de cetăţean de onoare al

comunei, post-mortem.

În timpul cercetării desfăşurate în comunitate pentru

realizarea monografiei şi colectarea de poze vechi, am constatat

că mulţi saschizeni ţineau în sertare cel puţin o poză cu Ion Dacian, dovadă a preţuirii pe care i-o

poartă.

Ion Dacian fost un tenor român, cunoscut în special pentru interpretarea unor roluri de peretă.

Născut la 11 octombrie 1911, Ion Dacian (nume real Ion Pulcă) a urmat în paralel cursurile Facultăţii

de Drept și ale Academiei de Muzică din Cluj, avându-l ca profesor de canto pe Ion Crișan.

612

Friedrich P. Menning, Keisd. Eine Marktgemeinde in siebenburgen im Wandel der Zeit , pag. 109-110


139

Își începe cariera în 1934 la Opera Română din Cluj. În 1939 este angajat de Ioan Vlădoianu la

Teatrul de Operetă și Revistă Alhambra din București, debutând în operetă și în regie. Prima operată în

care joacă este “Vânt de Primăvară” de Joseph Strauss. În perioada 1942–1947 este co-director al

Teatrului Alhambra, interpretând roluri de june-prim în toate spectacolele muzicale ale acestuia.

În 1950 se înfiinţează Teatrul de Stat de Operată, Ion Dacian fiind angajat ca prim-solist al

teatrului. Apare într-o succcesiune de spectacole de succes printre care “Liliacul” și “Sânge Vienez” de

Johann Strauss (fiul), “Lăsaţi-mă să cant” de Gherase Dendrino, “Lysistrata” de Paul Lincke,

“Vânzătorul de Păsări” de Carl Zeller, “Văduva Veselă” și “Paganini” de Franz Lehár, “My Fair Lady”

de Frederick Loewe, “Secretul lui Marco Polo” de Francis Lopez, “Anton Pann “de Alfred

Mendelsohn și altele.

Numit director al teatrului, a fost eliberat din funcţie, fără explicaţii, la începutul anilor 1970.

613 În cariera sa, Ion Dacian a interpretat 57 de roluri, jucând în peste 5000 de spectacole și luând parte

la 120 de concerte cu diverse orchestre filarmonice. A fost un artist de mare popularitate, iubit de

public.

Ion Dacian s-a stins din viaţă la 8 decembrie 1981, fiind înmormântat în curtea bisericii “Sf.

Gheorghe” din cartierul bucureștean Andronache.

În 1990 Teatrul de Operetă a fost numit Teatrul de Operetă "Ion Dacian". În anul 2000, prin

hotărîre a guvernului numele a fost schimbat în Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian" București.

În februarie 2011, Scoala Generala din localitatea natală a primit numele său, devenind

„Gimnaziul de Stat Ion Dacian Saschiz”

În lucrarea ,,Opereta, dragostea mea”, Harry Negrin614

scria ,, Pentru destinul viitorului tenor de

operetă, pentru modelarea tânărului din satul Saschiz din judeţul Târnava Mare, spre acel profil care va deveni

un Leonard modern sub numele de Ion Dacian, climatul în care a trăit şi şi-a completat educaţia artistică, are o

importanţă definitorie... .”

Din aceeaşi lucrare, aflăm că Ion Dacian s-a născut şi a învăţat la Saschiz: „ Întorcându-ne, pentru a

stabili drumul lui Dacian, aflăm că cealaltă stea a Operetei de mai târziu, se născuse în Ardeal, la Saschiz, în

toamna anului 1911, în ziua de 11 octombrie. „ (…)

„ Şi în zilele lungi, când neastâmpărul nu vrea să plece, iar tihna nu vrea să vină, gândurile Marelui

Îndrăgostit al Operetei româneşti au rulat, pe ecranul minţii, filmul vieţii lui. Pe generic, dealurile verzi ale

Saschizului coborau domoale până în turlele bisericii. Ce frumos cânta preotul Pulca între acele ziduri!

…Glasul tatii răsuna cu grave acorduri baritonale. Fantezia copilăriei asemuia glasul omenesc cu

dangătul clopotului din turlă.

Bang! …prelung, un zbor de hulubi, cu rotiri sub cer.

Bang! Zefirul s-a culcat pe poalele muntelui, dincolo de umbra brădetului ce-a întunecat pajiştea. Ion-

Ionel încă nu trecea de gardul scund, dar se căznea să ţină pasul lui Romul, fratele mai mare, când alergau să

vadă cum se rotesc în turnul bisericiii catolice (n.r. evanghelice), din oră în oră, cei 12 apostoli.

- Romul, mai venim?

- Iar?

- Iar, că-mi place….E ca la teatru.

Şi veneau iar şi iar, şi iar, ca Ionel să-şi facă plinul inimii.

613

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Dacian 614

Harry Negrin, Opereta, dragostea mea-Ion Dacian, Editura Muzicala, 1984, pag. 26, 30,57-58,103,220

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Dacian


140

Era un spectacol pentru micuţul Ionel Pulcă, atras de apariţia, parcă mereu inedită, a procesiunii

sculpturilor.

Apoi, când apăruse - în viaţa lui Ionel- Stelian Voiculescu, noul dascăl, se petrecuseră oarecari

schimbări în zilele de şcoală ale comunei. Citirea era la fel, aritmetica la fel, totul părea la fel, dar nu era.

Dascălul cel nou iubea cântecul şi jocul pe scenă, la lumina felinarelor cu carbid.

Şi inima lui Ionel se topea la vorbele dascălului cel nou care din zori traversa comuna, putând sub braţ

volumul lui Caragiale, de unde avea să scoată rolul de „faimă mare” în care micuţul Ionel va fi un veritabil

Chiriac, plin de importanţă, căci rolul acesta de comedie era o treabă serioasă.

Ionel, fericit, urca pe scena improvizată, jucând cu credinţă în faţa spectatorilor-săteni, care spera el,

nu-l recunoscuseră în straiele lui Chiriac. Succesul a sosit imediat. Aplauzele şi râsetele de încurajare nu mai

conteneau, toată lumea îl privea cu drag, iar mama Aurelia care mai avea de furcă cu genunchii lui mereu

zdreliţi, când era întrebată ce vrea să-i devină copiii, ea- cu planul de mult făcut- răspundea sigură: „pe-

amândoi îi fac doctori. Pe Romul medic, pe Ion avocat”.

Zeiţa scenei îi făcuse chemarea, dar nimeni din Saschiz n-o auzise, în afară de Ionel, care, cu

ghiozdanul în spate, alerga din poarta şcolii la cor, unde-şi întrecea glasul cu cel al ciocârliei de prin copaci.

Corul era o îndeletnicire veche în Saschiz. Erau mai mulţi care cântau decât cei ce ascultau şi visul lui

Ionel era să ajungă solist, precum era mama lui, şi să-l anunţe şi pe el, tot ca pe mama, acolo sus, pe podium:

Aurelia Pulca va cânta..etc..etc…

Între rolurile din Caragiale şi Moliere, că-l jucase şi pe Sganarelle, de-l aplaudase toată comuna,

muzica îi devenise gând de toate zilele.

Şi tot vorbind cu atâta patimă, părintele Pulcă i-a cumpărat o vioară. O vioară pe măsura lui, să-nveţe

toate cântecel corului şi s-ajungă, cum spunea el, solist.

Şi Ionel a ajuns solist, iar la absolvire a cântat, cu mândria împlinirii „Pe Mureş şi pe Târnave” de s-a

dus veste şi-n comunele din jurul Saschizului.

Ionel Pulcă era fala oamenilor din partea locului. Un puiandru care cânta de răsuna câmpia

transilvană”

(….) „La mijlocul anului 1939 tânărul solist primeşte o telegramă pe adresa din Saschiz: „Răspunde

telegrafic dacă vrei angajament avantajos Alhambra”.

O telegramă în plină vară, primită în ziua de 5 iulie, când dulcea odihnă în casa părintească răsplătea

munca dusă pe o stagiune. „

„(…) şi astfel Ion Pulca a urcat pe „baricadele” Alhambrei (teatrul Alhambra).

Nu mult după aceasta, Vlădoianu fiind în vacanţă la Braşov a fost vizitat de noul angajat, cu care, la o cafea, a

stat de vorbă despre viaţa scenei.

Printre altele i-a spus lui Pulca să-şi caute un nume cu rezonanţă teatrală, fiindcă printre capriciile teatrului de

revistă e şi acela de a avea un nume ticluit. „Nu orice nume merge pe un afiş” şi-a întărit argumentele

directorul teatrului. „Caută alte nume, de prin familie.”

Şi Pulca a înşirat numele lui Roman, mândria lor şi a memorandiştilor ardeleni, numele lui Fodoreanu

şi a mai multor altora, dar Vlădoianu tot căutând o sonoritate care să se armonizeze i-a cerut numele satelor

din jurul Saschizului….Vînători, Rupea, Hoghia, Mihai Viteazu, Dacia….”Stai- i-a spus –Vlădoianu- asta sună

bine. Ion Dacian are şi frumuseţe şi tărie. Îmi place”. Şi de-atunci Pulca a devenit Dacian, iar mai târziu şi-a

legalizat acest nume, trecându-l în acte. „

„(…) în sfera existenţei efemere, cei doi nu s-au întâlnit, căci în iarna calendarului lui 1928, mult prea

tânărul din Saschiz avea doar 17 ani, şi era elev la liceul din Braşov. „ (analogie cu marele tenor Leonard,

predecesorul său)

Când a apărut Ion Dacian, lumea era în căutarea acestei viori fermecate. Când a cântat Dacian,

atunci, pentru prima oară, ascultătorul aşezat cuminte în scaunul unor visări ce durează două ore, a simţit că-n

imperiul fără hotare al nemuritorului vals cânta vioara căutată, cânta în tonalitatea inimii lui, cu toate forţele

celui aşteptat”.

„Într-un spectacol cu Vânzătorul de păsări, pe scena Ateneului de lângă Saschiz, oraşul natal al

tenorului Alhambrei, comicul Nae Roman profită de un moment scenic, ca să „intervină” plin de umor. Roman


141

juca rolul prinţului Stanislas, tip ramolit şi destul de gaga. El primeşte sugestia prinţesei să se însoare cu

frumoasa Cristina, dragostea lui Adam, rol interpretat de Dacian.

La îndemnul autoritarei prinţese, Nae Roman răspunde:

„Să mă-nsor cu o ţărancă,

Eu, ditamai marchiz?

Să o ia Adam mai bine,

Că e din Saschiz!”

Cum toţi spectatorii erau din Saschiz, deci în totală cunoştinţă de cauză, au apaludat îndelung catrenul

lui Nae, de altfel bine plasat şi la momentul oportun. „

Dan Voiculescu ( Saschiz-20 iulie 1940 /Bucureşti - 29

august 2009 )

Muzician multilateral, compozitor, muzicolog şi

profesor, maestrul DAN VOICULESCU a văzut lumina zilei

la 20 iulie 1940, într-o familie de dascăli inimoşi, în modestul

apartament din incinta Şcolii Generale din Saschiz ,

construită pe vremea când tatăl lui, Stelian Voiculescu, era

director, în anul 1938. După doi ani de la naşterea lui, familia Voiculescu s-a mutat la Sighişoara, în

urma avansării tatălui în funcţia de inspector scolar.

De mic copil s-a simţit atras de clapele pianului, fiind educat alături de ceilalţi doi fraţi (Puiu şi

Mariana ), la nivelul celor mai înalte exigenţe, inclusiv educaţia muzicală. După terminarea liceului,

deşi a fost îndrumat spre medicină, renunţă şi urmează calea muzei muzicii, Euterpe, la Conservatorul

de muzică ,,G. Dima,, între anii 1958-1964, cu iluştri profesori ai şcolii muzicale clujene : Sigismund

Toduţă, Liviu Comes, Cornel Ţăranu, Max Eisikovits, Jodal Gabor, Wilhelm Demian, Gheorghe

Merisescu , Romeo Ghircoiaşiu,Traian Mârzea şi Magda Kardos. După terminarea studiilor îşi

continuă munca de perfecţionare la Staatliche Hochschule fur Musik din Koln, Germania şi în Italia, la

Veneţia cu Virgilio Mortari, pasionat fiind de muzica electronică şi alte aspecte contemporane ale

muzicii.

Parcurge cu o rară modestie toate treptele ierarhice din învăţământul muzical superior şi devine

profesor universitar la catedra de armonie şi contrapunct a Conservatorului clujean. Din anul 2000 se

mută la Bucureşti ca profesor la Universitatea Naţională Muzicală (UNM ), susţinând şi cursuri de

doctorate, masterate şi măiestrie muzicală, până la sfârşitul vieţii. Compune neîncetat, studiind

continuu în dorinţa de a se desăvârşi pe plan componistic şi nu numai. A obtinut titlul de Doctor în

Muzicologieşsi Stilistică Muzicală în anul 1983. Creaţia muzicală este foarte variată şi bogată în

domeniul muzicii simfonice, de cameră, lieduri pe versurile marilor poeţi români, Mihai Eminescu,

Nichita Stănescu, Lucian Blaga, George Bacovia, Marin Sorescu, peste 100 de coruri pentru copii, un

volum ,,Prin timp...,, fiind dedicat copiilor din Saschiz, mărturii ale unui suflet candid, un veşnic

nostalgic după satul natal şi anii copilăriei ...şi nu în ultimul rând opera de cameră ,,Cântăreaţa cheală,,

după Eugen Ionescu.


142

A publicat numeroase articole, studii şi recenzii în diverse ziare şi reviste de specialitate, atât în

ţară cât şi în străinătate. A fost gazda multor emisiuni de radio şi TV, susţinând conferinţe de referinţă

şi prelegeri. În anul 1995 înfiinţează şi conduce Fundaţia ,,Sigismund Toduţă,, eminentul lui profesor,

faţă de care a avut o mare admiraţie şi care a jucat un rol decisiv în cariera lui de mai târziu. Prin

această fundaţie a sprijinit tinerele talente în ascensiunea lor artistică şi muzicală. A fost membru al

Uniunii Compozitorilor din România (UCMR ) şi al Academiei Române, fiind decorat cu Meritul

Cultural Clasa a II -a, cu Premiul ,,Mihai Eminescu şi cu Premiul ,,George Enescu,,. Cartea lui de

căpătâi rămâne ,, Cartea fără sfârşit” , lucrare de sinteză a maestrului, a gândirii şi creaţiei sale, un

univers spiritual şi muzical general valabil, din care răzbate dorinţa lui ca iubitorii de oameni şi muzică

să-i perceapă mesajul ,, ...vreau să grăiesc semenilor şi urmaşilor mei , chemându-i să fie buni ... ,, În

ultimul interviu, din ianuarie 2009, indica în mod realist traiectoria artei contemporane ,, ... marea

problemă a creaţiei este că trebuie să reflecte timpul şi locul ei de provenienţă . ,,

Destinul a făcut ca ,,ultimul său drum” să treacă prin SASCHIZ, participând la 15 august 2009

la simpozionul organizat cu prilejul sărbătoririi a 700 de ani de la atestarea documentară a comunei

natale, de care a fost legat toată viaţa ,,...de locul inconfundabil

pe care-l are SASCHIZUL615

şi ŞCOALA lui în VIAŢA

MEA ... ”( scria maestrul într-o scrisoare către şcoala din

Saschiz, în 1987 ). După câteva zile, la 29 august 2009, drumul

lui prin această viaţă luase sfârşit ...o trecere dedicată în

întregime cu mare pasiune şi devotament , MUZICII ... ce-şi

făurise din lumină şi credinţă timpul unui destin sortit să existe

...bucuria , ...toccata fără sfârşit ...

(foto: Dan Voiculescu, în timpul unei vizite la cei dragi din Saschiz în anul 1981, cu leliţa

Marie a’ Cantărului şi cu “Bica” ).

Sechel Celita, Saschiz, 5 noiembrie 2011

Dumitru Călugăr (1907-1988)

Prof. dr. Dumitru Călugăr a avut un rol important în catehizarea

elevilor, într-o vreme în care Catehetica616

suferea de sărăcia manualelor

şi a mijloacelor didactice aferente.

Dumitru Călugăr se naşte pe data de 8 decembrie 1907 din

părinţii Ioan şi Paraschiva, în satul Saschiz (actualul nr. 249) - pe atunci

judeţul Târnava Mare- sat pe care-l va evoca atât de des în

615

În anul 2011, la iniţativa d-lui primar Şoaita Ovidiu, a fost înaintată Consiliului Local Saschiz propunerea acordării

titlului de cetăţean de onoare, post –mortem, maestrului Dan Voiculescu 616

catehétic, -ă, catehetici, - S. f. Disciplină teologică ce studiază și expune normele de credință și învâțăturile morale ale

religiei creștine. [Var.: catihétic, -ă adj.] – Din gr. Katihitikos www.dexonline.ro

http://www.dexonline.ro/


143

corespondenţele sale, dar şi în unele dintre operele sale. Ba chiar mai mult, asemeni lui Creangă, unele

dintre personajele cărţilor sale împrumută graiul saschizenilor.

De mic i-a plăcut să citească, cartea întovărăşindu-l în mai toate peregrinările sale. Între

alergătura după vite şi supravegherea acestora, tânărul Dumitru îşi făcea timp să-i citească pe Kant şi

Schopenhauer. 617

Şcoala primară o frecventează în satul natal, unde se distinge mereu prin calificativul

“excepţional” . Deşi cei trei fraţi îi urmau exemplul la învăţătură, aceştia s-au sacrificat pentru el

văzându-l atât de ambiţios, sprijinindu-l atât moral cât şi financiar.

A continuat la Şcoala Normală "Andrei Şaguna" (pedagogică) la Sibiu, pe care a absolvit-o ca

şef de promoţie al seriei din anul 1927. A urmat studiile superioare din cadrul Academiei Teologice,

absolvind la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, după care a studiat în Germania, la Universitatea

din Jena, absolvind cursurile superioare de specializare, aprofundând "Didactica şi metodica

învăţământului religios".

Începând cu anul 1932 a fost catehet şi profesor în învăţământul primar, mediu şi universitar

atât în Sebeş, judeţul Alba, cât şi în Sibiu. A predat timp de un an ca învăţător la Şcoala de aplicaţie

din cadrul Şcolii Normale "Andrei Şaguna", apoi la Şcoala de ucenici în două perioade, între anii 1932

şi 1946. A suplinit ca profesor la Catedra de religie din cadrul Şcolii Normale "Andrei Şaguna" timp

de cinci ani. Între anii 1940 şi 1945 a asigurat directoratul Şcolii de cântăreţi bisericeşti. A fost

conferenţiar suplinitor al Catedrei de Omiletică şi Catehetică la Academia Teologică "Andreiană" în

1943-1948; asistent şi apoi profesor titular la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, la aceeaşi

catedră, în anii 1968-1978. 618

A fost hirotonit în treapta de diacon în anul 1934; la cinci ani diferenţă a fost hirotonit preot,

primind rangul de iconomon stavrofor după douăzeci de ani de slujire, iar în anul 1950 a fost ales în

funcţia de protopop.

Prin postura sa de om modest, nesatisfăcut niciodată de cât a scris, însetat de dorinţa de a

împărtăşi cât mai multor oameni cunoştinţele vaste pe care le stăpânea, Dumitru Călugăr s-a impus nu

doar ca un adevărat autor al manualelor şi cărţilor de Catehetică şi Omiletică, dar şi ca o personalitate

model. Din el, din exemplul său personal, aveau să-şi tragă seva candidaţii la catehizare, demonstrând

încă o dată că nu doar teoretizarea ideilor este importantă, cât mai ales exemplificarea acestora în

persoana învăţătorului.

Într-o vreme când fiecare bucată de pâine prelungea viaţa cu încă o zi, când fiecare bănuţ avea

o destinaţie precisă, Dumitru Călugăr şi-a croit drumul prin viaţă sfidând sărăcia, înfruntând necazurile

ce nu l-au ocolit, sfinţind fiecare carte cu sudoarea frunţii sale. În fiecare lucrare a sa stă ancorată

617

Burje (Călugăr) Carmen Diana, „Dumitru Călugăr , viaţa şi activitatea învăţătorească” , teza de licenţă , Sibiu 2001 618

Ibidem


144

personalitatea puternică a unui om călit, care a trecut prin viaţă simţind

permanent biciuirile ei, dar şi preţuind ca atare clipele de fericire ce aveau să-i

lumineze viaţa.

Fire blândă, dotată cu optimism robust şi cu un spontan umor învederat

în cuvinte şi fizionomie, îndrumător şi sfătuitor dezinteresat, cu deplină iubire

părintească al tuturor celor care-i solicitau sfatul, atent la necazurile şi la

străduinţele ucenicilor săi, iubitor de ţară şi de fiii poporului nostru – pentru care

avea cucernicul apelativ “măi, rumâne”- toate acestea conturează aureola sa de

creştin adevărat, de dascăl cu vocaţie, de părinte iubitor şi de patriot înflăcărat.

Dumitru Călugăr a murit la data de 25 octombrie 1988 la Sibiu. De-a lungul vieţii a publicat

volume atât în domeniul pedagogiei, cât şi cel al cateheticii. Dintre cele mai importante amintim:

"Hristos în şcoală”, “Manualul catehetului ortodox pentru Şcoala primară" şi altul pentru Şcoala

supraprimară; "Caracterul religios-moral creştin"; "Sfinţi şi Părinţi ai Bisericii", 1936; "Biserica şi

tineretul", 1936; ""Copiii din Biblie. Despre cei mici din vremea veche - pentru cei mici din vremea

noastră", 1940; "Şapte cărţi de religie", publicate în anii 1940-1946 şi reeditate în 1990; ş.a.

(Foto : Dumitru Călugăr- în mijloc, cu pălărie neagră, în timpul unei vizite în Saschiz în jurul

anului 1955, alături de fraţi şi de rude)

Burje (Călugăr) Carmen, Saschiz , octombrie 2011

Nicolae Călugăr “RUMÂNU” (n. 24 aprilie 1933, Saschiz)

Nicolae Călugăr Rumânu’, născut pe 24 aprilie 1933 în localitatea Saschiz, este licenţiat în

teologie, absolvind în 1956 Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, şi a slujit mulţi ani

pentru comunitatea de români din Odorheiul Secuiesc. Odată cu pensionarea s-a reîntors în casa

părintească (Saschiz nr. 410) unde are amenajată o expoziţie permanentă de icoane pe sticlă. Traiul

într-un sat săsesc şi mai apoi în secuime l-au făcut să-şi dorească să-şi afirme identitatea naţională şi

religioasă, astfel că la sfârşitul numelui său a adăugat „Rumânu” ( nume inspirat de unul din prof. său

de la teologie, saschizean şi el - Dumitru Călugăr, care obişnuia să-l strige „măi rumânule”).

Tehnica folosită este pictura pe sticlă tradiţională, bizantină, iar două dintre temele dragi

sufletului său sunt : Madona română şi „sfinţii români”

înveşmântaţi cu straie populare româneşti.

Preotul Nicolae Călugăr Rumânu a realizat

peste 400 de icoane , care au fost expuse în peste 40 de

expozitii, fiind unul din deschizatorii expoziţiilor de

icoane din România În ultimii 20 de ani a participat la

zeci de expoziţii în mai toate marile oraşe din ţară. Este

membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş din


145

1991. În 2005, Nicolae Călugăr “Rumânu” a primit Diploma de Cetăţean de Onoare al comunei

Saschiz.

„Icoanele zugravului Nicolae Călugăr Rumânu sunt inconfundabile prin dramatismul trăirilor,

stil şi vibraţie, iar despre iconar am putea spune că este ultimul în accepţiunea strictă a sensului. El îşi

confecţionează singur izvoadele, desenează singur în manieră tradiţională icoanele apoi pune

culoarea asemeni vechilor iconari şi tot singur îşi confecţionează ramele si dosul icoanelor, le îmbină

şi le vopseşte după tradiţie.

Prin arta sa, Nicolae Călugăr Rumânu din Saschiz se înscrie în şirul iconarilor de tradiţie,

ţinând vie şi nestinsă flacăra credinţei şi a zugrăviei de subţire, în maniera naivă..”

( extras din cuvântarea prof. muzeograf Vasile Mureşan, organizatorul expozitiei INVIEREA găzduită

de Muzeul de etnografie Mureş în anul 2010 ).

Dumitru ŞOAITA (n. 1952, Saschiz)

Prof. univ. dr. ing. Dumitru ŞOAITA, născut la 12 iunie

1952 în Saschiz, este primul dintre cei trei fii ai lui Dumitru şi

Maria ŞOAITA.

Studiile gimnaziale le-a urmat între anii 1959 – 1967 în

Saschiz, iar cele liceale la Liceul Joseph Haltrich din Sighişoara

(1967 – 1971). La Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de

Maşini de la Universitatea „Transilvania” din Braşov a urmat

studiile universitare (1971-1976) şi obţine diploma de inginer în

anul 1976.

După o experienţă de 6 ani în industrie, la IUPS Reghin, din poziţia de tehnolog şef al

întreprinderii, în 1982, Dumitru Șoaita ocupă prin concurs un post de cadru didactic în învăţământul

superior tehnic din Tg. Mureş. Îşi susţine doctoratul în ştiinţe tehnice şi parcurge toată ierarhia

didactică universitară, ajungând profesor universitar.

Apreciat de colegi şi studenţi, Dumitru Șoaita a fost ales decan al Facultăţii de Inginerie de la

Universitatea „Petru Maior” din Tg. Mureş pe parcursul a două mandate consecutive (1999 – 2007).

Autor a 6 cărţi de specialitate şi a numeroase articole ştiinţifice publicate în reviste şi volumele

unor conferinţe ştiinţifice naţionale şi internaţionale, Prof. univ. dr. ing. Dumitru Șoaita a contribuit

din plin la formarea şi afirmarea învăţământului superior tehnic mureşean.

Caracterizat de modestie, Dumitru Șoaita n-a uitat de unde a plecat, a ţinut legătura cu

Saschizul, cu prietenii cu care a copilărit, în multe situaţii a acordat ajutor şi sprijin altor saschizeni,

inclusiv prin soţia sa, dr. Maria Șoaita, medic primar neurolog.


146

Valeriu Valentineanu (1887-1981)

Cunoscut actor român, fiu al satului Mihai Viteazu

“Sunt un băiat de la ţară, din judeţul Mureș, satul Mihai Viteazu

“ spunea Valeriu Valentineanu într-un interviu acordat revistei Teatrul în

august 1977. Acesta a decedat la vârsta de 94 de ani, în 1981.

Valeriu Valentineanu este cunoscut publicului roman mai ales

pentru rolul lui Hamlet, interpretat în stagiunea 1942-1943 a teatrului

Nottara,în 24 de spectacole. Valeriu Valentineanu a și fost cel mai

apreciat actor al vremii în rolul lui Hamlet, actorul însuşi traducând

piesa. „Fiecare cuvânt are o pondere pe care m-am străduit să o

cântăresc şi să o judec",619

mărturisea Valentineanu.

În același interviu acordat revistei Teatrul, Valeriu Valentineanu făcea destăinuriri nostalgice

despre locurile natale, mărturisind: “Nu voi uita niciodată cărăruia pe care urci dealul Harchitei. Ajuns

în vârf, te odihnești la umbra răcoroasă a părului ce străjuiește între două hotare. Peste Harchita,

privirea-ţi se pierde departe, în zare, peste satele Mojna și Petra. …stai puţin…și Beia. Iar peste Zoltan

, satele Criţ, Cloașterf și Saschiz (satul lui Dacian, vecin cu mine!) Iar de jos, de pe valea înflorită a

Roadeșului o adiere moale aduce parfumul suav al cuprinelor ce umplu valea “. (sursa :

www.cimec.ro )

…………………………

Nu putem încheia capitolul “Personalităţi locale” fără să-i amintim pe edilii/primarii

Saschizului, cel puţin pe cei ai ultimilor decenii, oameni de-ai locului, care au condus şi gospodărit

comuna cum au ştiut fiecare mai bine: Coman Petru, Costea Ioan, Călugăr Constantin –Aurel, Ciulei

Pavel Romică şi Şoaita Ovidiu, precum şi dl. viceprimar Schaaser Ioan. Tradiţia orală spune că primul

primar român din Saschiz a fost Costea Emanoil - în perioada interbelică, cel care a preluat mandatul

“de la Maurer batrânu’ „ după ce l-a secondat pe acesta din urmă mulţi ani, ca viceprimar. Pe atunci,

însă, spun bătrânii, funcţia de primar era una „onorifică” .

Tot la acest capitol, îi amintim cu recunoştinţă pe câţiva dintre preoţii care au păstorit

comunitatea românilor ortodocşi din Saschiz în ultimul secol, începând cu pr. Pulcă Ion, apoi pr.

Alexandru Enache, pr. Ciulei Dumitru, pr. Cătană Ioan şi actualul preot Suciu Nicolaie.

Nu în ultimul rând, demni de menţionat sunt dascălii-directori ai şcolii din Saschiz, începând de

la Stelian Voiculescu al cărui nume este rostit şi azi cu drag de bunicii noştri care i-au fost elevi, apoi

dl. Gârlea Petru senior, dl. Gligor Dumitru, d-na Gârlea Maria şi d-na Socaciu Sofia...şi să ne fie cu

iertare dacă am omis pe cineva.

619

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Cele_mai_mari_roluri_Hamlet_din_Romania_0_255574916.html#

http://www.cimec.ro/

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Cele_mai_mari_roluri_Hamlet_din_Romania_0_255574916.html


147

CAPITOLUL IX

Caracteristici etnografice în Saschiz, Cloașterf și Mihai Viteazu

Florentina Călugăr, Primăria Saschiz

1. Portul popular românesc din Saschiz

Cultura şi arta populară romanească din Saschiz “poartă” caracteristicile etnografice ale zonei

Târnava Mare – o zonă caracterizată în primul rând prin multiculturalitate. Dacă de-a lungul timpului

unele obiceiuri au fost influenţate sau împrumutate de la saşi, românii au păstrat în schimb, nealterată,

structura portului lor popular, doar materialul din care erau confecţionate iile, poalele, cioarecii ş.a.,

schimbându-se odată cu vremurile.

Împreună cu hrana şi locuinţa, îmbrăcămintea a constituit de-a lungul timpului una din

trebuinţele principale ale locuitorilor acestei zone. La confecţionarea pieselor de port, oamenii au ţinut

seama de condiţiile climaterice, de resursele naturale oferite de mediul geografic . Ulterior, în conditii

istorice specifice, îmbrăcămintea a parcurs un proces de dezvoltare continuă, îndeosebi cu ajutorul

podoabelor şi, în genere, a elementelor decorative şi ca un mijloc pentru diferenţierea grupelor de

populaţie după ocupaţie, sex, varstă, stare civilă, categorie socială, apartenenţa la un anumit popor şi o

anumită zonă etnografică 620

În această zonă, materiile prime pentru ţesături, cusături şi împletituri au fost asigurate de

agricultură (cultivarea cânepii şi a inului) şi de păstorit (lâna oilor, părul de la capre şi cai) . Cu timpul,

în paralel cu lâna şi inul sau în locul acestora, a apărut bumbacul. Femeile erau cele care se

îndeletniceau cu prelucrarea materiilor prime pentru ţesut, cusut, etc. , de regulă în cadrul şezătorilor ,

un obicei foarte vechi şi larg răspândit şi în Saschiz până în a doua jumătate a secolului trecut.

Portul popular femeiesc

CĂMAŞA femeiască sau “IA ” tradiţională, desprinsă de poale , este prevăzută cu o năditură

în partea de sus, care-i asigură stabilitatea necesară atunci când este îmbrăcată. În prima jumătate a

secolului al XIX-lea, ia era confecţionată aproape numai din canepă sau din in, de primă calitate pentru

sărbători şi de a doua calitate pentru zilele lucrătoare 621

. Pe la mijlocul aceluiaşi secol , pentru

confecţionarea hainelor de sărbătoare se utiliza pânză ţesută din cânepă amestecată cu bumbac sau

numai din bumbac. Cămaşa era croită în lungul pânzei spre a-i da lărgime, cu pieptul (partea din faţă)

şi spatele (“schinarea”) fiecare din câte o “foaie”. Mâneca este croită larg, iar la subsuori este adăugat

un petic de pânză de formă triunghiulară sau pătrată , pentru a facilita mişcările în timpul diverselor

activităţi. Mânecile sunt decorate cu altiţe şi “se termină” cu un fodor , împodobit cu broderie (cipcă)

deasupra tiviturii.

620

Prof. Dr. Nicolae Dunăre, Prof. Constantin Catrina – Portul popular romanesc de pe Tarnave

621 Ibidem


148

Gulerul este cel care “înfăşoară” gâtul purtătoarei. Procedeul decorativ cel mai utilizat de femei

pentru guler , la începutul secolului trecut, era cel “în brânel” 622

, adică în cruci drepte, fiind

asemănător cu gulerul de la cămăşile bărbăteşti.

“Broderiile de pe mâneci sunt de două feluri : a) sub forma unor câmpuri orizontale, cusute de-

a lungul mânecii, denumite altiţe şi b) sub forma unor câmpuri verticale cusute de-a lungul mânecii,

cunoscute sub numele generic de pui. “ 623

. Modelul decorativ de altiţă cel mai des utilizat de

saschizence este cel “în corbaci”

Pe lângă portul popular în alb-negru , cel mai răspândit , în Saschiz apare după 1918 şi ia cu

altiţă roşie, o variantă a iei tradiţionale, purtată de fetele tinere la joc. Ea a alcătuit un port comun cu

cătrinţele roşii. Această variantă de ie este desprinsă de poale, cu mâneca dintr-o foaie şi întregită cu

câte o “băgătură” la subsuori, cu guler-bentiţă şi cu fodori. Gulerul este cusut prin tehnica numită “pe

dos”, iar sub guler este brodată o bentiţă prin tehnica de cusut “pe muchiile cutelor” .

LAIBĂRUL purtat de femei peste cămaşă era confecţionat de obicei din catifea neagră cu

căptuşeală neagră din bumbac şi încuietoare de tip “moş şi babă” .

POALELE sau rochierul (fustă largă) sunt confecţionate, de cele mai multe ori, din acelaşi

material ca şi iile, din patru foi, în “clini” şi numai în alb. Pe dedesubt, pe lângă poalele largi, în trecut

femeile purtau şi poale strâmte , împodobite cu broderii şi dantelă. Pe deasupra poalelor se îmbracă o

surţă în faţă şi o crătinţă în spate.

CRĂTINŢA , din postav de culoare neagră sau roşie este, de obicei, lungă de 75 de cm şi pe

jumătate de lată. Partea inferioară a crătinţei este decorată cu cipcă (dantelă, broderie ) lucrată de

mână sau -de câteva decenii- cu un fel de dantelă neagră din comerţ. Crătinţa din faţă (şurţa) este

decorată cu franjuri în partea de jos.

La BRÂU, fetele/ tinere şi femeile purtau uneori o bentiţă tricoloră.

Pe cap se poartă BATIC din bumbac şi doc, cu franjuri.

În picioare: GHETE sau pantofi cu tureac înalt, din piele sau imitaţie de piele neagră, cu şiret

negru.

Podoabele cea mai des întalnită în portul popular al fetelor şi nevestelor tinere erau mărgelele:

din os, din piatră sau din sticlă, în formă pătrată şi sferică, etc. 624

Portul popular bărbătesc

CĂMAŞA BĂRBĂTEASCĂ croită cu poale largi şi încreţite, se purta peste cioareci.

Mânecile, potrivite ca lărgime, se terminau cu “pumnişori” laţi de 10-15 cm cusuţi mărunt şi compact.

Cusături înguste împodobeau gura cămăşii. Gulerul este cusut cu fir negru , în “brânel cu colţişori”.

Cămăşile se încheiau mai demult la gât cu şnur din aţă împletită sau cănace, înlocuite în ultimele

622

Informaţie culeasă de la Costea Letitia, 94 de ani, din Saschiz 623

Prof. Dr. Nicolae Dunăre, Prof. Constantin Catrina – Portul popular romanesc de pe Tarnave 624

Ibidem


149

decenii de nasturi. La Saschiz este menţionat în tradiţia orală tivul cu şebac – broderie “spartă” cu

fire trase ( “spărtura” se face la 10-15 cm de la dungă de poale, spre mijloc) .

Peste cămaşă, bărbaţii purtau SFETĂR sau LAIBĂR (vestă) din lână sau din postav, uneori

pentru a înlocui PIEPTARUL ÎNFUNDAT din piele de oaie. Cele mai frecvente sunt sfetărele cu

mâneci (jerseu) pentru iarnă şi cele fără mâneci (laibăr) pentru vară, purtate mai ales în zilele

lucrătoare.

Nelipsite, atât în portul de vară cât şi în cel de iarnă, sunt "cheptarele înfundate” , cusute cu

puţine flori - în trecut, apoi din ce în ce mai “încărcate”.

De la mijlocul toamnei şi până la cel al primăverii, bărbaţii purtau cojoace din blană de oaie.

Prelucrarea blănurilor şi a pieilor de animale a fost o îndeletnicire importantă a locuitorilor saşi din

Saschiz. Aceşti meseriaşi se numeau “tăbăcari” şi aveau o organizaţie (breaslă) proprie. Statutele

breslei tăbăcarilor din Transilvania au fost aprobate încă din 1863 de către principele Gheoghe

Rakoczy I. Tăbăcarii din Saschiz aprovizionau cu articole de pielărie (piei de bou, vacă, oaie, miel cu

lâna creaţă pentru căciuli, etc. ) atât populatia săsească cât şi pe cea românească din localitate şi din

împrejurimi. O altă ocupaţie tradiţională importantă era cojocăritul, meşteri cojocari români sau saşi

fiind menţionaţi în Saschiz până în anii ’70-’80. 625

Cojocul lung, până peste genunchi, foarte

răspândit în vechiul port românesc, se confecţiona din piei de oaie şi căptuşeală din lână pe dinăuntru.

În ceea ce priveşte CHEPTARELE (pieptarele) , specific portului popular romanesc din Saschiz

este cheptarul înfundat (un cojoc fără mâneci, care se închide pe lateral, sub braţ), cu elemente

decorative, de regulă motive florale şi/sau geometrice.

CIOARECII , pantaloni din pănură albă ţesută în casă, au constituit multă vreme o piesă nelipsită

din portul bărbătesc, în tot cursul anului. Coarecii simpli, fără şnur, sunt cunoscuţi mai ales sub

denumirea de “cioareci bătrâneşti” sau “rumâneşti”. 626

La mijloc, bărbaţii se-ncingeau cu brăcinar din piele sau şerpar (sărpar, cum zic saschizenii) : un

brâu lat, din piele, prevăzut cu buzunare.

Pe cap: pălărie neagră din pâslă- vara şi căciulă din blană de miel- iarna.

În picioare, bărbaţii purtau cizme, pantofi sau ghete din piele de bou, cal, viţel, oaie, etc.

2. Portul popular săsesc din Saschiz

Portul popular săsesc din Saschiz este caracterizat prin eleganţă, sobrietate şi simplitate. Din

păcate, astăzi portul autentic este purtat foarte rar şi doar la biserică, la slujbe sau cu ocazia diferitelor

sărbători religioase. Portul “tânăr săsesc” (germ. Jungsachsische Tracht) numit şi “portul albastru”

627este folosit cu precădere de formaţiile de dansuri săseşti (ex. formaţia Forumului german din

Sighişoara care a susţinut reprezentaţii artistice la câteva din ediţiile sărbătorii “Fiii Satului Saschiz”)

625

De aici şi denumirea populară a unor familii, ex. „a lu’ Cojocaru”, apelativ folosit şi-n zilele noastre 626

Prof. Dr. Nicolae Dunăre, Prof. Constantin Catrina – Portul popular romanesc de pe Tarnave 627

„Pe Valea Hartibaciului, în căutarea tradiţiei” , Complexul National Muzeal Astra, Sibiu


150

Portul saşilor din Saschiz deţine câteva elemente caracteristice: cilindrul din catifea neagră,

purtat pe cap de fete, având panglici divers colorate ce atârnă lung pe spate, scufiţa neagră de catifea

legată sub bărbie purtată pe sub vălitură (batic), de femei, şorţul bogat ornamentat, mantaua neagră din

postav purtată de femei pe spate , etc.

La femei se puteau deosebi uşor hainele pentru cele tinere sau pentru cele mai în vârstă.

Acestea din urmă purtau iarna un camizol de lână, negru şi peste el - o jachetă neagră, în timp ce

tinerele purtau acelaşi tip de jachetă doar că era de culoare albastru închis. Şurţa pe care o puneau peste

rochie era pentru vârstnice mai închisă la culoare, iar pentru tinere deschisă şi dintr-un material

subţire şi strălucitor.

Hainele care compun portul tradiţional săsesc, foarte valoroase, s-au moştenit din generaţie în

generaţie. “De multe ori se observă asemănări ale porturilor populare din sate învecinate. Însă

porturile populare săseşti din Saschiz nu erau asemănătoare cu porturile din satele vecine.”628

Portul femeilor măritate , la biserică629

Femeile purtau rochie tip sarafan , lungă, încheiată în faţă cu nasturi sau capse . Pe sub rochie

se poartă o cămaşă albă- tip “ie”- dintr-un material foarte fin, cu broderie pe vertical la gât şi ţesătură

la mâneci, legată la încheieturi cu nasturi sau fundă.

Peste rochia din stofă se poartă o şurţă brodată sau din mătase, iar pe deasupra un fel de cojoc

din blană de oaie de culoare albă, cu un guler dreptunghiular, rigid, din catifea de culoare roşu-bordo,

pe margine cu ceapraz (şnur) aurit. În picioare – ghete din piele.

Pe cap, femeile purtau o căciuliţă din stofă, peste care se prindea cu ace de păr baticul sau

“vălitura” din dantelă care înrăma faţa femeii sub formă de inimă.

Din portul popular săsesc hainele de sărbătoare făceau parte şi ştrampii negri lucioşi, tricotaţi

din bumbac şi pantofii negri cu şiret.

Aceasta era îmbrăcămintea pe care o purtau femeile din prima zi de Revelion până de Paşte, la

biserică.

Vara, portul femeilor la biserică era identic, doar cojocul era înlocuit cu o bucată de material

croită tip “robă”, cu broderie, purtată pe spate, care se lega în partea din faţă cu două şnururi.

Portul femeilor nemăritate

Femei nemăritate erau considerate fetele care-au împlinit 14 ani (după confirmare) şi până la

măritiş. Portul lor era compus din :

- jupon cu dantelă albă, rochie albă cu broderie

- ia sau cămaşa (“şonhemt”) - la fel ca cea a femeilor, iar pe cămaşă o broşă ;

- vestă din catifea, de mai multe culori (vişiniu, roşu, bleumarin deschis) - în post se purtau

veste de culoare neagră sau bleumarin închis.

628

MENNING, Friedrich P. „Keisd. Eine Marktgemeinde in siebenburgen im Wandel der Zeit” 629

Mulţumim d-nei Schaaser Katharina pentru informaţiile oferite despre portul popular săsesc


151

- Surţă în pliuri , din dantelă pe margini şi în interior. Peste şurţă se pune un batic din păr fin

ţesut, cu diverse motive , cu ciucuri şi îndoit în formă ascuţită în jos, acesta fiind susţinut de un

brâu sau cingătoare din mătase colorată cu aplicaţii de broşe din pietre preţioase , de obicei

false, adesea acoperit cu o foiţă ce imita aurul.

- Pe cap : “betile” prinse cu ace, peste betile un cilindru ( sau “potcap”630

) ce se închide la

spate cu ace colorate, în care sunt prinse panglici colorate ce cad de-a lungul spinării

- La gât fetele tinere purtau mărgele, iar de mărgele se prindea o fundă roşie legată în partea din

spate a gatului, deasupra umerilor.

Înainte de confirmare fetele purtau “hemtiş” – un fel de prosop care se lua pe umeri, cu model-

broderie în culorile roşu, albastru sau negru. Doar după confirmare, băieţii şi fetele aveau voie să

îmbrace portul tradiţional.

Femeile tinere căsătorite ( de la măritiş şi pană la primul copil) purtau un voal lung pe cap, învelit

într-un fel special, cu multe betile care cădeau pe spate.

Mireasa săsoaică purta în plus un medallion la piept, mare cât o palmă, fie din argint suflat, fie din

alt material mai simplu, dar încrustat cu multe pietricele colorate. Acest medalion era purtat şi a doua

zi de nuntă, când mireasa mergea “la sfinţit” cu naşa. Cele două intrau singure în biserică, iar preotul

“le citea” şi primeau sfaturi pentru a avea o bună căsnicie.

Portul popular bărbătesc al saşilor

Portul popular bărbătesc este compus din :

- Cămaşă – ie- frumos brodată în jurul gâtului peste care purtau o vestă neagră din postav ce se

încheia în faţă cu nasturi, iar pe deasupra o manta -Dalenum - (haină lungă pană la genunchi),

tot din postav cu “tăietură” proprie , de culoare albastru închis, cu mâneci întoarse la

încheietură, partea întoarsă fiind sub forma unor “benzi” dreptunghiulare , roşii. Cămaşa albă

pentru bărbaţi era ornată de-a lungul arcadei de butoni, pe ambele părţi, cu aşa- numitele

``găuri de mazăre. Mantaua era încheiată cu şnururi de culoarea neagră, care -de asemenea-

erau ornate. La bărbaţii mai în vârstă, partea de jos a mantalei albestru-închis, era ornată cu

garnitură de blană.

- Pantaloni din postav, negri, croiţi strâmt pe picior, pentru a intra în cizmele cu carâmb înalt. În

marginile pantalonului sunt cusute buzunare din pânză de in

- Bărbaţii saşi purtau părul scurt fruntea acoperită, iar cărarea o pieptănau “într-o parte” . Barbă

nu purtau, doar mustaţă tăiată scurt. Capul se acoperea iarna şi până-n primăvară (de la primul

Advent şi pană la Paşte) cu o căciulă de lână neagră, iar vara cu o pălărie de fetru cu bor larg.

630

Monografia judeţului Târnava Mare


152

3. Tradiţii şi obiceiuri ale şaşilor din Saschiz

Sărbătorile şi balurile

Pe parcursul unui an, saşii organizau cel puţin şapte baluri : Balul de Katharina (în noiembrie,

înainte de lăsarea Postului), Balul de Crăciun, Balul femeilor în luna ianuarie (tradiţia orală spune că

pană la 12 noaptea femeile aveau voie să invite bărbaţii la dans), Balul organizat de fanfară după câte-

un concert susţinut în Căminul cultural, Balul de Paşte (precedat de spectacole artistice, de teatru la

căminul cultural), Balul de Rusalii, etc. Demne de menţionat sunt şi “Dansurile din Brazi”

organizate cu ocazia unor sărbători religioase : Dansul de Sf. Gheorghe, de Sf. Ion, de Sf. Petru şi

Pavel, etc. Pe vremuri, saşii sărbătoreau numele/onomastica şi nu ziua de naştere. La locul de dans

“din brazi” copiii, tinerii, adulţii şi vârstnicii aveau fiecare locul lor, separat.

Marşul Căluşarilor 631

Marşul Căluşarilor (sau al Căluşeilor) se organiza o dată la 2 ani, în luna februarie. Ultimii ani

în care s-a organizat au fost 1970, 1972, 1974 şi 1976.

Ceea ce impresionează de la prima vedere este costumul de căluşar, despre care – povestesc

saşii - lucrau câte 4-6 femei din sat timp de 2-3 zile la un singur costum . Mantaua era cusută cu betile

de tipul celor pe care şi le atârnau fetele tinere pe spate: câte 30-40 de betile la un costum.

Organizatorul acestui eveniment era “Fraternitatea” sau „Frăţia” tinerilor condusă de un Fotăr

(Vater), cu mandat de 2 ani, ales prin rotaţie din rândul membrilor

Căluşarii mergeau pe toate străzile, prin tot satul, o dată la doi ani şi dansau în faţa casei

fiecărui membru al “formatiei”. Muzica însoţea marşul, iar cand se apropiau de casa unde trebuiau să

joace, restul instrumentelor se opreau din cântat şi băteau doar tobele. Pe bătaia tobelor se juca

“căluşarul” , până când comandantul dădea semnalul de plecare a marşului. La fiecare casă membrii

formaţiei erau serviţi de gazde cu vin fiert.

Primii trei, din primul rând al marşului, erau numiti husari . Înaintea husarilor mergea un

căluşar ce arunca “buzduganul” . Pe margine mergeau căluşarii “cu beţele” , între aceştia fiind şi

comandantul care ţinea rânduiala, supraveghea marşul, dădea semnalul către muzică/fanfară, etc.

După căluşari venea “vânătorul” cu soţia/boreasa tânără, iar din când în când vânătorul îşi

sălta soaţa pe braţe.

În urma marşului mergea tineretul cu lada fraternităţii ; pe ladă, înfipte într-un par, se adunau

steguleţe din hârtie colorată cu mesaje pentru prietenă, iubită, verişoară etc., pe care băieţii le înmânau

fetelor la fereastră. Pentru aceste mesaje , fetele ofereau o anumită sumă de bani iar din banii strânşi

se organiza seara un bal.

Tot cu marşul mergeau şi burduhoazele - “Kappennarr”, îmbrăcate în costume confecţionate

din bucăţi de cârpe, care alungau cu un băţ în mână trecătorii ce se apropiau prea mult de marş.

631

Multumim d-lui viceprimar Schaaser Ioan pentru descrierea oferită asupra acestui obicei săsesc


153

Obiceiul Burduhoazelor a fost preluat şi de români, aceştia obişnuind până-n zilele noastre să

îmbrace costume haioase confecţionate din cârpe. Unele burduhoaze colindă satul în noaptea Anul

Nou pentru a alunga spiritele rele despre care se spune că ar bântui în noaptea dintre ani. În sat s-a

păstrat însă și tradiţia ca burduhoazele să iasă în stradă dis de dimineaţă la lăsatu’ Secului / înainte de a

începe Postul Paștelui și să sperie și să alunge trecătorii care le ies în cale. Măștile purtate de

burduhoaze ne duc cu gândul la ‘carnaval” iar dacă ne raportăm la etimologia cuvântului (carnaval =

„carne vale“, adică “ adio carne”) , prezenţa burduhoazelor în ajunul Postului Mare este justificată.

Botezul la saşi

În urmă cu 30-60 de ani, saşii îşi botezau copiii încă după vechiul obicei catolic, adică a doua zi

de la naşterea sa. În zilele noastre, botezul se face după 4 sau 6 săptămâni. Pentru botez sunt necesare

anumite pregătiri: trebuie anunţat preotul şi “rugaţi” naşii cu vorbe îngrijit alcătuite şi din vechime

învăţate anevoios de un “cuvântător” ales , drept pentru care în ziua de azi s-au împuţinat încetul cu

încetul sau au fost înlocuite printr-o rugăminte obişnuită.

De obicei, botezul are loc după predica din timpul liturghiei, în faţa întregii comunităţi,

“anunţat” sau introdus printr-o cântare de botez intonată de toţi oamenii din biserică.

Nunta la saşi

Legătura strânsă dintre vechile obiceiuri germanice şi tradiţiile bisericeşti iese la iveală în felul

cel mai impede cu putinţă din ceremonialul nunţii.

Alcătuită după modelul căsătoriei germanice, nunta săsească are două părţi importante :

făgăduiala şi aducerea acasă a miresei (cununia). Prima este precedată de peţit, iar cea de-a doua se

împarte la rândul ei în : ridicatul miresei şi aducerea miresei- coloana ceremonioasă ce se îndreaptă

spre casa mirelui.

Porţile caselor – a mirelui şi-a miresei- erau împodobite cu brad şi cu flori confecţionate din

hârtie creponată . La nuntă participă toate neamurile din partea mirelui şi-a miresei . Într-una dintre

fotografiile culese de noi, înfăţişând o nuntă la saşi din anul 1930, se pot observa mama mirelui şi a

miresei ţinând pe braţe câte o pernă, acestea împreună cu alte obiecte reprezentând cadourile pentru

noua familie.

Nunta dura două zile : duminica şi lunea. La nuntă naşul era obligatoriu ales unul din naşii de

botez: al mirelui sau al miresei. În ziua cununiei mirele şi mireasa mergeau separat spre altar, se-

ntâlneau în faţa bisericii şi intrau împreună înăuntru. În biserică, mirele şi mireasa aveau fiecare locul

lor, naşii la fel,precum şi fiecare membru al alaiului de nuntă, de obicei în funcţie de vârstă.

În casa mirelui sau în sală/căminul cultural unde se desfăşura ospăţul, intrau întâi mirele,

mireasa şi naşii iar abia după cuvântările naşilor intrau şi invitaţii care dădeau cinstea: perne, plapume,

oale, bani etc., începând cu cei mai în vârstă până la cei mai mici, copiii. În tot acest timp fanfara

cânta afară.


154

Când se fura mireasa, se mergea cu tot alaiul şi cu muzica pentru a fi răscumpărată. În faţa

casei unde găseau mireasa se juca şi se cânta. La ora 12 noaptea când tânăra “se transforma” în femeie

(boreasă) , îşi schimba acoperământul de pe cap.

A doua zi, lunea, nunta continua. Tinerii care întârziau la nuntă erau pedepsiţi : trebuiau sa

sară peste capra de tăiat lemne, iar în timp ce săreau cineva lovea cu biciul, însă fără a le provoca răni.

Înmormântarea la saşi 632

Rugăciunea ce se spune la înmormântări este foarte veche, cunoscută de saşii saschizeni din

1727 : ”În primul rând vrem să mulţumim Domnului, căci fiecare îi datorează o scuză. Cinstitul şi

milosul Dumnezeu vrem să îl chemăm, care este Tatăl şi Îngrijitorul nostru. El poate să impună

oricărui credincios blând doar acea părticică, care crede el ca îi foloseşte sufletului şi corpului. (…)

Acum ştim cu toţii că trupul acesta mort, fără viaţă nu poate rămâne cu noi, ci trebuie sa îl ducem pe

Ogorul Domnului, în pământ, care este mama tuturor. Însă nu puteţi să executati asta cu propriile

puteri, ci căutând un refugiu către Dumnezeu, către oamenii de ştiinţă, către prietenii buni şi către

vecinătate. Acum am văzut că se poate întâmpla şi asta, să îndeplinim acest serviciu onorabil. Fie ca

acestea să fie cuvintele mele.”633

În urmă cu 40-45 de ani, saşii din Saschiz erau organizaţi în 9 vecinătăţi, fiecare vecinătate

având 2 fotări (“vater) : cel tânăr şi cel bătrân.

La o înmormântare fiecare membru al vecinătăţii avea rolul său bine stabilit. Cel care întârzia

la înmormântare plătea amendă.

Fotărul (Vater-ul) cel bătrân ajutat de 4 persoane scoteau mortul din casă în curte, iar în tot

acest timp cânta fanfare. Când se termina predica în curte şi se pornea spre cimitir, sicriul era purtat de

6 membri ai vecinătăţii ( 4 în colţuri şi 2 la mijloc), care se schimbau cu alţi 6 după un timp. “Atunci

când schimbam la purtat, scoteam pălăria şi stăteam aşa pe margine până venea schimbul şi intram

înapoi în rând/alai” a povestit dl. Schaaser Ioan. După intrarea în cimitirul din Dealul regelui

(“Konigsberg” cum este denumit în germană”), cel care vorbea primea amendă. La groapă totul era

pregătit pe când ajungea alaiul funerar: funiile, lopeţile, etc. Groparii nu aveau voie să lovească sapele

sau să atingă pe cineva, altfel erau amendaţi de fotărul cel bătrân. După îngropare, la coborârea din

cimitir, toată vecinătatea primea o pâine şi-o veadră de vin.

Adventul şi Crăciunul la saşi 634

Adventul începe cu patru săptămâni înainte de Crăciun (în 2011, de exemplu, a început în 27

noiembrie).

632

Ibidem 633

MENNING, Friedrich P. „Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenburgen im Wandel der Zeit” 634

Ibidem


155

În prima seară de Advent copiii (până la 14 ani, “neconfirmaţi”) începeau în biserică repetiţiile

pentru cântecul din şapte strofe, tradiţional din Saschiz, pe care trebuiau să-l cânte la slujba de

Crăciun.

Neamurile se adunau în câte-o seară în familie şi confecţionau din sacâz sfeşnice decorate cu

frunzuliţe de alun şi steguleţe din diferite culori, deasupra cărora se puneau şapte lumânări iar pe

lateral câte trei lumânări pe un rând. Lumânările erau aprinse în prima zi de Crăciun, la slujbă. “Copiii

ajungeau în biserică dimineaţa devreme şi vegheau asupra lumânărilor.” 635

În timpul Crăciunului slujba bisericească începea la ora 6 dimineaţa, iar credincioşii se adunau

în număr mare. Acest obicei s-a păstrat până în ziua de astăzi în comunitatea săsească din Sighişoara.

În Sighişoara ţine mereu un discurs, la început, profesorul unei clase. La noi în Saschiz, elevii stau

împărţiţi în trei “secţiuni” în faţa altarului şi fiecare tine în mână un sfeşnic ornat cu brad. Cel mai

mare din fiecare grup se numeste``Iluminatorul Oilor, reprezentând imaginea păstorilor cu oile lor pe

câmp, în drum spre Bethleem. Cea de-a doua imagine reprezintă ``Cei Trei Înţelepţi`` (n.n cei trei

magi ) de la Răsărit, iar în cea de-a treia imagine îi putem observa pe Iosif şi Maria cu pruncul Iisus.

Cele trei grupe de elevi cântă cu a patra grupă de elevi la orgă frumosul cântec: ``Aceasta este ziua pe

care a făcut-o Dumnezeu``. Pânâ în anii ‘50 se cânta şi cântecul “puer natus”. “Această sărbătoare este

peste tot atât de puternică şi populară încât nimeni nu îşi mai pune întrebarea de unde este creată” (din

“Foaia de corespondenţă a Asociaţiei Transilvănene de Studii Regionale,1887)636

Paştele la saşi 637

Prima zi de Paşte, saşii o sărbătoreau în familie, după slujba de la biserică. Tinerii aveau voie să

meargă doar până la a treia casă vecină. În a doua dimineaţă de Paşte, băieţii care erau la grădiniţă

mergeau în “grupa pregătitoare”, iar băieţii care mergeau la şcoală plecau prin sat “ la stropitul

fetelor”. De obicei, foloseau parfumuri produse chiar de ei înşişi din coji de portocale sau din viorele.

La intrarea în casele fetelor îi întâmpinau mamele lor, în timp ce fetele curioase erau ţinute “în spate”,

iar băieţii le rugau pe mame să-i lase să le stropească fetele recitând: ,,Eu vin, eu vreau să vă stropesc

bujoraşul, să nu se usuce’’… ,,Se poate să stropesc?’’,,Se poate’ , era atunci răspunsul. Si aşa mama îşi

lăsa fata să fie stropită, iar ea –chicotind- îi mulţumea apoi frumos băiatului, dăruindu-i un ou vopsit.

Flăcăii mergeau de obicei în grup la stropit şi încercau să surprindă fetele în pat. Ei foloseau aceeaşi

expresie de mai sus, însă de data asta nu era adresată mamei, ci direct fetei tinere. Flăcăii nu erau

reţinuţi sau timizi, ca băieţii de la şcoală. Ei le stropeau pe fete nu numai cu parfum, ci și cu multă apă

“ de le udau din cap până-n picioare”, spre distracţia generală. Primeau şi flăcăii ouă vopsite, dar de

cele mai multe ori primeau şi rachiu, ceea ce se cam lăsa cu “urmări”.

635

Ibidem 636

MENNING, Friedrich P. „Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenburgen im Wandel der Zeit” 637

Ibidem


156

După-amiaza, fanfara cânta în brazi şi se dansa. Copiii primeau de la naşii lor un ou vopsit,

apoi lăsau oul să se rostogolească pe deal în jos. Dacă unul se spărgea, cineva ţipa > acesta era

semnalul că ouăle sparte se puteau mânca.

Mai demult, saşii practicau obiceiul adjuvanţilor de a agăţa un cocoş de un cep cu ajutorul

unei sfori, în aşa fel încât cocoșul să nu se poate mişca sau să dea din aripi; după asta, fiecare adjuvant

putea încerca să împuşte cocoşul. Cel care nimerea îşi orna pălăria cu penele cocoşului, iar soţia lui

trebuia să pregătească o tocană de pui gustoasă în onoarea acestuia. Odată cu trecerea anilor, acest

obicei s-a mai schimbat: cocoşul nu mai era împuşcat, ci bătut. Fiecare adjuvant era legat la ochi ,

trebuia să se învârtă în cerc de trei ori ca să-şi piardă puterea de orientare iar apoi avea voie să dea de

trei ori cu o vergea(nuia) după cocoş. Spectatorii îi indicau greşit adjuvant-ului unde să bată şi se

distrau de minune.

Se presupune că acest obicei are legătură cu cocoşul care a cântat de trei ori înainte ca Iisus să

fi fost trădat.

Rusaliile la saşi638

Precum orice sărbătoare creştină, Rusaliile sunt sărbătorite în familie, după slujba bisericească.

Sâmbăta, înainte de prima zi de Rusalii, flăcăii din a doua frăţie se împărţeau în două grupe. Prima

grupă mergea cu căruţa în pădure să aducă mesteacăni, în timp ce a doua grupă se plimba cu o căruţă şi

tinerii făceau multe glume, până când ajungeau la locul de unde trebuiau să care nisip. Nisipul era dus

la curtea capului frăţiei pentru amenajarea unui loc de dans. În mijloc era pus un mesteacăn mare iar de

jur – imprejurul lui erau așezaţi mesteceni mai mici, legaţi cu o funie împodobită cu flori de câmp,

pentru a delimita locul de dans. Chiar şi şura deschisă era decorată cu ramuri verzi şi flori colorate,

pentru că acolo stăteau muzicanţii (adjuvanţii) a doua zi. Restul mestecenilor îi plantau noaptea în faţa

casei fetelor mari, spre suprinderea şi bucuria acestora când se trezeau dimineaţa şi constatau că au

parte de o asemenea onoare.

A doua zi de Rusalii, după slujba de Vecernie, flăcăii le scoteau pe fete la dans în curtea

împodobită a şefului frăţiei, unde jucau până dimineaţa. Fetele aduceau prăjituri, de vinul pentru

muzicanţi se ocupau băieţii, iar pentru adulţi se puneau scaune, acestea fiind “locuri de onoare”.

A treia zi de Rusalii se sărbătorea Ziua lui Grigori, în locul numit “la Grigori” situat într-o

poieniţă în zona cunoscută popular Ştarum, aproape de “Branişte”. Acolo se poate ajunge urmând

vechiul drum principal al Saschizului care trecea pe sub cetate şi ieşea la podul Făgeţelului, lângă satul

Mureni.

4. Obiceiuri şi tradiţii ale românilor din Saschiz

Botezul

Pe vremuri botezul se făcea şi-n zi lucrătoare, după 6 săptămâni, “cu nănaşa de cununie şi dacă

mai luau încă pe cineva”639

. Nu se organizau “mese mari” ca acum..” nănaşele erau servite cu rachiu

638

Ibidem


157

dulce şi scovărzi şi ăsta era tot botezul” 640

. Înainte să se împlinească 6 săptămani , până “să-i citească

preotul”, lăuza nu avea voie să iasă în drum, să meargă la fântână ori să scoată apă. La botez, ca şi

acum, naşa “principală” zicea Credeul (Crezul).

Femeile purtau copiii în “chindeu” – un ştergar legat pe după gât, peste corp, astfel încât să-şi

poată face treburile şi să aibă grijă şi de copil. Copiii erau înfăşaţi în cârpe, pe care mamele lor le

spălau cu leşie şi cenuşă fiartă în ciorap.

Ca şi acum, se mergea cu “plocon” la femeile care-au născut, în special hrană gătită. La

începutul secolului trecut în Saschiz exista maternitate – iniţial în clădirea de la nr.537, lângă Moară,

pe urmă la actualul dispensar uman de la numărul 153, unde ultima generaţie de copii născuţi aici a

fost în 1977.

Nunta

Nunta la români, ca şi la sasi, ţinea două zile: duminica şi lunea. În ultimele decenii, după ce

oamenii au început să aibă slujbe la oraş şi au fost nevoiţi să facă naveta, nunţile au început să se ţină

sâmbăta şi duminica, obicei care se păstrează până-n zilele noastre.

Înainte de nuntă, mirele împreună cu părinţii şi naşii aleşi mergeau la casa miresei pentru

“tocmeală”, iar tot atunci se fixa data nunţii şi-ncepeau pregătirile propriu-zise.

Cu o seară înaintea nunţii, (de obicei sâmbăta seara) fanfara românilor mergea la şărăndău ,

adică serenadă , la casa miresei.

“ Dusul la nuntă “ şi “ajutatul” – sunt obiceiuri ce se păstrează şi-n ziua de azi , cu scopul de

a ajuta familiile mirelui şi miresei. Rolul principal îl au femeile –rude sau femei din vecinătate - care

“duc la nuntă” găini, smântână, ouă, făină, zahăr ş.a., iar cu o zi înaintea nunţii ajută la tăiatul găinilor,

la copt pe vatră lichie şi cozonaci şi, în general, la tot ce ţine de prepararea mâncărurilor, aranjarea

meselor, etc.

Bradul : în ziua dinaintea nunţii fetele nemăritate se strâng la casa miresei pentru a pregăti

ornamentele ce vor fi aranjate în bradul adus de feciori. Aceştia din urmă împodobesc cu brad poarta

miresei, a mirelui şi a naşilor, iar în timp ce vin cu bradul, în căruţă, cantă pe drum “Cui nu-i place

dragostea” . Seara se încheie de cele mai multe ori cu o mică petrecere. Bradul împodobit simbolizează

viaţa îmbelşugată a viitoarei familii.

Până la mijlocul secolului trecut, nunţile se ţineau numai în lunile de iarnă, între Crăciun şi

lăsatul Postului Mare, din două motive principale : pe de o parte pentru că iarna era singurul anotimp

cand oamenii mai aveau timp să petreacă (în rest erau ocupaţi cu muncile câmpului), iar pe de altă

parte pentru că atunci se păstrau cel mai bine bucatele gătite (neexistând frigidere, carnea era ori

afumată, ori păstrată în saramură ori era prăjită și păstrată în borcan cu untură.). În fiecare an, în luna

639

Cristea Elena, Saschiz nr. 256 640

Fleşar Florica, Saschiz nr. 281


158

ianuarie, se organiza Târgul Mireselor641

, de unde fetele de măritat îşi puteau achiziţiona podoabe si

materiale din care să-şi coasă ia, şlaierul şi restul hainelor de nuntă.

Și-n ziua de astăzi, alaiul de nuntă cu muzicanţii porneşte de la casa nănaşilor, trece pe la mire

şi în final la mireasă. Uneori mirelui îi este trimisă-n poartă o “mireasă falsă” pentru a-l “testa”, spre

amuzamentul nuntaşilor. Până prin anii ’60 ai secolului XX, alaiul de nuntă ajungea la biserică în

prima zi, duminica, imediat după ce ieşeau oamenii de la slujbă. Mireasa purta costum popular sau o

vestimentaţie asemănătoare costumului popular, mai “modernă” : rochie largă, cu şurţă, ie, laibăr,

şlaier (voal) şi cununiţă din flori. Restul nuntaşilor erau îmbrăcaţi în costume populare. În ultimele

decenii mireasa a început să poarte rochie albă, mirele şi restul nuntaşilor costume “de orăşeni” .

Astăzi, nunta a devenit un prilej pentru etalarea unor ţinute cât mai “la modă”

Alaiul de nuntă era “însoţit” de strigături/ urări către miri , precum :

“ Mireasă gătită-n flori

Ia-ţi gândul de la ficiori

Şi ţi-l pune la bărbat

Că cu el te-ai cununat”

sau

“Staţi în loc şi vă uitaţi

În ce curte vă băgaţi

În curtea cu teiuri multe

La ficiorul cel de frunte”

Dacă alaiul trecea peste un pod, se striga aşa:

“Trecem podul năsâpos

Cu mirele ăl frumos

Trecem valea năsâpoasă

Cu mireasa hai frumoasă”

După cununia la” sfatul popular” şi la biserică, urmau ospăţurile ţinute în casa mirelui sau a

miresei. Darurile de nuntă constau prea puţin în bani, şi mai mult în obiecte casnice de care tânăra

pereche avea nevoie in gospodărie: vase, căni, topoare, grapă, câte-un rând de haine, blide (farfurii),

şuştare, tristăre (pâlnii) etc. 642

641

Costea Letiţia, 94 de ani, Saschiz nr. 242 642

“Noi ne-am căsătorit în ‘ 63 si n-am căpătat niciun ban”, Fleşar Florica, Saschiz nr. 281


159

Un obicei de nuntă care se mai păstrează şi azi este “ legatul drumului” cu covoare: prinse de-o

sfoară. Drumul nu era “dezlegat” decat după ce naşul îi cinstea cu bani, băutură , lichiu şi cozonaci pe

cei care le-au legat drumul/calea.

Furatul miresei: un obicei care porneşte de la presupunerea că mirele nu trebuie să aibă ochi

decât pentru mireasa lui, dar unii nuntaşi mai glumeţi profită de neatentia mirelui şi fură mireasa.

Mirele este dator să o caute şi să o răscumpere. Răpitorii aduc mireasa pe braţe mirelui, iar acesta, de

multe ori, trebuie să îndeplinească sarcini amuzante pentru s-şi recupera mireasa. Datoria sau

răscumpărarea se negociază de răpitori cu naşul.

La ospăţ se obişnuia “ să se cânte găina”. Datul găinii era însoţit de strigături , precum: “Ia

nănaşă găina/Că-i găină democrată/ Ouă şapte ouă-odată”.

A doua zi , nuntaşii petreceau în continuare “cu ce-a mai rămas” .

Cântece de nuntă cunoscute în Saschiz sunt : “De-ar fi mândra-n deal la cruce” , “Mulţi ani

trăiască” ş.a.

Înmormântarea

Un rol important în organizarea funeraliilor îl are vecinătatea: masa de mort şi scaunele de

mort sunt ale vecinătăţii, fiind puse la dispoziţie familiilor membrilor vecinătăţii, în caz de nevoie. Tot

dintre membrii vecinătăţii sunt alese, prin rotaţie, persoanele care sapă groapa în cimitir. Cel care

începe groapa, de obicei cel mai vârstnic, primeşte din partea familiei mortului ştergarul în care li s-a

dus de mâncare groparilor.

Mortul este priveghiat două zile ( în a doua seară preotul oficiază “sărăcusta” ), iar

înmormântarea are loc în cea de- a treia zi.

Sicriul este scos din casă, în curte, de către nepoti .Tradiţia orală spune că, după ce mortul este

scos în curte, când preotul cântă Fericirile, soţia, mama sau altă rudă apropiată trebuie să dea “vama” :

o bucată de material mare de “două mâneci” ( o faţă de masă, ştergar, etc. ), care se dă peste sicriu,

unui om necăjit. Mai primesc ştergare cei care poartă sicriul pe umeri. Mai demult morţii erau conduşi

pe ultimul drum cu fanfara, iar sicriul era purtat pe umeri de membrii vecinătăţii, numai în ultimii 15

ani a început să se folosească dricul. În fruntea alaiului funerar merge vecinătatea cu steagurile643

,

praporii şi coroanele, apoi preotul şi cantărul, urmează sicriul şi în urma acestuia rudele şi ceilalţi

enoriași.

Şezătorile

Şezătorile erau structurate pe grupuri de fete de aproximativ aceeaşi vârstã şi se ţineau la casa

uneia dintre fete, prin rotaţie. În şezători, tinerele torceau cânepă sau lână, brodau sau ţeseau. La ora

10 seara intrau şi feciorii şi împreună cântau şi jucau, pe muzica asigurată de orchestră. „Torceam,

cădea fusul, ţi-l ridica, trebuia să pupi ficioru’ 644

”

643

Steagul vecinătăţii “Împăratul Traian” datează de la începutul secolului trecut “ de cand a fost badea (Haller Ioan)

fotăr , atunci l-am văzut prima dată.” – Vulcu Maria, 82 de ani, Saschiz nr. 284 644

Cristea Elena, 78 de ani, Saschiz nr. 256


160

“Până la Crăciun torceam lâna cu maşina de tors , după Crăciun începeam la fuior să toarcem

cânepa, apoi – către primăvara- o ţeseam la război. Cânepa o topeam vara. Războiul de ţesut era

format din “iepe” (bucăţi din lemn pe care călcam), iţe, spată, brâgla care “ bătea” firele….. Parc-aş

pune războiul şi-n anu’ ăsta, da’ n-am urzit “645

Românii din Saschiz aveau fanfară şi orchestră până în urmă cu vreo 30 de ani, iar veselia în

şezători era “la ea acasă”. Tinerii nou-veniţi în şezătoare erau „botezaţi” într-un ciubăr cu apă. Băieţi

şi fete jucau „telerul” şi „ghirău” : „ieşea ficioru’ afară şi chema fata care vroia el. Tu te duceai afară,

povesteai, el venea în casă şi tu-ţi chemai băiatul pe care-l vroiai....si tot aşa pe rând fiecare” (...) a

fost o şezătoare odată la Ana de după deal şi pe la cumnatu’ Daniluţă era cale faină de sanie! Şi

cumnatul avea sania într-o şură ....mai în sus . Pe mine m-o chemat afară Nitu Şoaitii ăsta de lângă noi-

Şoituţa, şi ne-am dus cu tineretul , ne-am dat cu sania...gândeau ăştia dinăuntru: ce-or fi făcut de stau

atât afară ..când o vint şi-o văzt, noi ne dam cu sania de-acolo şi veneam până jos. Ş-apăi s-o dus

ăştia şi i-o luat sania lui cumnatu Daniluţă şi s-o pus toţi! Era şi Silvia lui Patriche şi cum veneam cu

sania striga „Măi bădiţă sasule/De ţi-ar plăcea săsoaicele/Cum îţi plac rumânele/Te călcau nevoile” .

Şi-apăi stăteau saşii prin fereşti şi râdeau ...Vai că frumos era !...” 646

Şi femeile măritate organizau şezători: torceau, lucrau cipcă pentru mânecile iilor , pentru feţe

de masă ori cearşafuri. Şezătorile femeilor măritate erau mai sobre decât ale fetelor - femeile se

concentrau mai mult pe discutarea întâmplărilor din sat, a bârfelor.

Colindatul

De Naşterea Domnului, încă din momentul intrării în postul Crăciunului, copiii se organizau în

cete –după vârstă - repetau colinzile („Steaua sus răsare”, „Trei păstori”, „O, ce veste minunată”) şi

confecţionau Steaua cu care se mergea la colindat în Ajunul Crăciunului. Primeau de la gazde nuci,

mere, cozonaci, lichiu şimai putin bani.

Şi ficiorii mergeau la colindat din casă în casă în Ajun, prin tot satul, îmbrăcaţi în costume

populare: cămaşă albă, pieptar, jerseu de lână albă, zeche, căciulă de miel împodobită cu vrâstă din

flori artificiale, cu bentie multicoloră- însoţiţi de muzicanţi angajaţi ( „vioristul Hanţi şi condoraşul

Culă”). Colinda începea de la casa preotului, apoi în tot satul. Ceata colindătorilor era condusă de

judele mare(cel mai în vârstă ficior), ajutat de judele mic(cel mai tânăr ficior din grup). Cei mari îi

„comandau” pe cei tineri, care intrau cu coşul în casa în care colindau, coş în care gazdele puneauapoi

„câte-un lichiu, un colac, o litră de vin şi-un dărab de carne .”

Ca şi-n ziua de azi, vătavul sau judele mare încheia cu urătura:

“Bună sara, sară din ia’sară

S-ajungeţi cu pace, cu sănătate

Cu iertare de păcate

645

Vulcu Maria, 82 de ani, Saschiz nr. 284 646

Cristea Elena, 78 de ani, Saschiz nr. 256


161

Cu mai multă bucurie

Cu mai multă veselie

Ca Dumnezeu să vă ţie.

Anul Nou, Sfântul Botez

şi Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

Să vă fie sufletelor dumneavoastră de folos

La Anu’ şi La mulţi ani!”

Pe vremuri, fetele erau colindate în prima zi de Crăciun (pe 25 decembrie). Fetelor li se cânta

Noru’, după care ficiorii colindători le luau la joc. .....”Veneau si muzicanţii cu dipla (vioara), şi pe

luau pe fete la dans. ”647

(...) „Hanţi - la vioară şi trompetă, Nonu’ Culii – la ţambal şi contrabas,

Laică şi Ceaicu Glodu’ la vioară secundă. „648

În prima zi de Crăciun, jocul începea de pe la 3 după-masa; feciorii şi fetele luau masa apoi,

împreună, la casa arvunită, după care din nou mergeau la joc la „şcoala românilor” (actualul cămin

cultural al Bisericii Ortodoxe Sf. Nicolae) .

Înspre dimineaţă toţi credincioşii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare participau la Sfânta

Liturghie, „răspunsurile” fiind date de corul bisericii. După predică, ficiorii dădeau un concert de

colinde, în biserică. La ieşirea din biserică bărbaţii se porneau şi ei la colidat, până spre amiază, când

toţi din neam luau apoi masa împreună, serbau Crăciunul cu bucurie şi veselie, cu sarmale, friptură de

porc, cârnaţi, caltaboş, lichiu, cozonac…şi se bea vinul casei.

La jumătatea secolului trecut, în seara primei zile de Crăciun toţi rumânii din Saschiz participau

încă la o serbare, la care formaţia de teatru prezenta o piesă, pregătită sub regia d-nei preotese Pulcă,

mama artistului Ion Dacian şi a doctorului Romul Pulcă. S-a jucat chiar şi piesa „ D’ale carnavalului”

de I.L. Caragiale. Corul bisericii, dirijat de învăţătorul Stelian Voiculescu cânta: „Trandafir de pe

cetate, trandafir frumos/Spune-i badii sănătate, trandafir frumos”

sau

„Pe cărare sub un deal zău, zău/Un voinic stă supărat, zău, zău, zău…”

Se recitau monologuri hazlii: „Tetea, Dumnezeu să-l ierte/De trei ani tot pescuieşte/Şi la mal

nu se iveşte” sau „ Alachim salam bucate boiereşti/ Ah Doamne Sfinte, ce mai miros de plăcinte” sau

„Mamă care faci gogoşi/Tu le faci, tu le miroşi/Şi le dai la puturoşi”

A doua şi a treia zi de Crăciun, după Sfânta Liturghie şi prânzul în familie, începea din jocul.

De Anul Nou şi de Bobotează toată lumea petrecea la fel.

„Mai demult, zicea mama bătrână, că jucau din Crăciun în Anu’ Nou , în fiecare seară,

dumneai îmi povestea că–ntr-un an avea gripă...şi-atâta o jucat şi-o transpirat până i-o trecut gripa. (...)

La joc mergeau şi mamele, era plin de femei roată-mprejur, nu se duceau fetele fără mamă la bal. „649

647

Vulcu Maria, 82 de ani, Saschiz nr. 284 648

Pr. Călugăr Nicolae, 80 de ani, Saschiz nr. 410 649

Fleşar Florica, 70 de ani, Saschiz nr. 281


162

Noru’ - Colind tradiţional din Saschiz

1. Norul cel prea luminat

Azi nouă s-a arătat

Mesia cel făgăduit

Şi de prooroci prorocit

2. Astăzi noi l-am dobândit

Ca soarele a strălucit

Dintr-o fecioară curată

De toată lumea lăudată

3. Ieslea dobitoacelor

Bucuria oamenilor

Numai lui Irod întristăciune

Fiind plin de amărăciune

4. Irod dacă a auzit

Că crai de departe au venit

Şi pruncului celui născut

Cu daruri i s-au închinat

5. El tare s-a mâniat

Mulţi coconi mici a tăiat

Patrusprezece de mii

De doi ani în jos mai mici

6. Maicile lor lăcrimau

Şi cu glas mare strigau

Săracile ce-i de noi

c-am rămas fără coconi

7. Vai Iroade ce-ai făcut

Mii de prunci ai omorât

Nu ţi-e frică de urgie

De-a lui Dumnezeu mânie?

8. Nu-ţi e frică de năpastă

Că Domnul fiul te va bate

Foc din cer să se aprinză

Iroade să te cuprindă

9. Foc din cer să se coboare

Iroade să te omoare

Cu sabia îngerească

Domnul să te pedepsească

10. Pe deasupra ieslii

Frumos cântau îngerii

Mărire sus lui Dumnezeu

Şi pe pământ oamenilor

11. Noi încă să lăudăm

La crai să ne închinăm

Şi de-acum până-n vecie

Mila Domnului să fie

Dumneavoastră bucurie

La mulţi ani cu veselie!

Cântec de Crăciun, pentru copii, din Saschiz : „Ce ne-aduce Moş Crăciun”

„Ce ne-aduce Moş Crăciun

Tot ce e frumos şi bun

Un cal mic de călărit

Cărţi frumoase de cetit.

O păpuşă frumuşică

O oiţă mititică

Trâmbiţă şi săbioară

Puşculiţă şi vioară

Mere dulci ca să mâncăm

Jucării să ne jucăm

Şi ne-aduce clopoţei

Ca să ne jucăm cu ei.


163

Sfintele Paşti şi Rusaliile

Înainte de Sfintele Paşti, pe toată durata Postului Mare nu se juca, nu se făceau maialuri/serbări

câmpenești şi nu se organizau nunţi. Înaintea Duminicii Floriilor, sâmbăta, se ţinea „Ziua Morţilor”

când se oficia un parastas general în cimitir. Se dădeau de pomană tot felul de bucături şi câte un pahar

cu vin. În Vinerea Mare, ambele vecinătăţi ale românilor se întruneau la biserică pentru a curăţa

cimitirul şi curtea bisericii. Femeile se adunau şi ele la biserică pentru a ajuta la curăţenie. Preotul

spovedea toţi credincioşii iar în Săptămâna Mare, seara, se săvârşeau Deniile, joia – Slujba celor 12

Evanghelii ( cel care dădea Sfintele Paşti aducea atunci o pâine şi vin care simbolizau Cina cea de

taină), în timp ce vinerea seara se săvârşea Prohodul Domnului, când credincioşii împărţiţi în două cete

cântă versurile Prohodului. Se înconjura biserica iar după predică lumea se retrăgea acasă.

Şi de Paşti făceau rumânii petreceri mari: cu muzică, fanfară la”locul de joc”; a treia zi era

maial... se ţinea sub cetate, pe un platou, într-o poieniţă înconjurată de pădure, în locul denumir

popular „Ohin”.

Vecinătatea; Rihtogul

Românii din Saschiz au preluat de la saşi obiceiul”vecinătăţii”, o formă de organizare între

mai mulţi vecini care contribuiau la buna rânduială a comunităţii şi la ajutorare reciprocă în caz de

nevoie: la acopeirtul şurii, la înmormântări, la curăţarea cimitirului, etc. Fiecare vecinătate are un

regulament propriu de funcţionare, care prevede incluisv amenzi pentru cei care nu-şi onorează

sarcinile faţă de vecinătate. Înştiinţarea vecinilor (membrilor vecinătăţii) asupra desfăşurării unui

eveniment se face cu ajutorul “ţihinului” –o bucată de lemn în formă de trifoi, pe care sunt prinse

mesajele ce trebuie să ajunga la fiecare vecin. Ţihinul se dă “din poartă-n poartă”: cel ce l-a primit este

obligat să citească mesajul şi să ducă ţihinul următorului vecin. Există şi astăzi în jur de cinci

vecinătăţi în Saschiz (cea mai numeroasă este vecinătatea “Împăratul Traian” ), însă membrii acestora

nu mai sunt doar vecini, ci şi persoane din zone diferite ale localităţii sau chiar persoane originare din

Saschiz, dar care locuiesc în oraşe, de exemplu. Aceştia din urmă sunt “membrii onorifici”.

Vecinătatea este condusă de un ”Foatăr”, cuvânt care provine din germ. ”Vater ”-însemnând ”tată”

sau ”cap” al vecinilor. Pe 24 ianuarie, membrii vecinătăţii se întrunesc pentru ”Rihtog”, denumire

care provine din germ. ”Richtag” - cuvânt format prin alăturarea cuvintelor: tag (ziuă) şi rich

(rânduială, orânduială). Astfel, în traducere liberă Rihtog înseamnă “ziua rânduielii”. Pe 24 ianuarie

vecinătăţile îşi aleg Fotărul, cu mandat de 2 ani. 650

Fotării se aleg în ordinea vârstei, începând de la cei

mai vârstnici membrii. Până în anii ’90, Rihotogul dura 2 zile iar schimbarea fotărului era , de fapt, un

întreg ceremonial : fotărul care preda conducerea era îmbrăcat în mire iar cel care-i urma era costumat

650

În ultimul deceniu, în urma creşterii numărului de membrii, vecinătatea Împăratul Traian a început să-şi aleagă fotărul

o dată la un an


164

în mireasă. Astfel erau plimbaţi cu trăsura prin tot satul, însoţiţi de membrii vecinătăţii îmbrăcaţi în

costume populare , unii călări, alţii pe jos. Alaiul oprea în faţa casei fiecărui membru şi nu era popas la

care să nu fie cinstiţi cu bucate alese şi cu băutură. Din păcate acest obicei a dispărut. În fiecare an,

însă, pe 24 ianuarie651

membrii vecinătăţilor din Saschiz se strâng dimineaţa la biserică şi participă

împreună la slujba religioasă, după care fiecare vecinătate continuă cu o petrecere, separat.

…În loc de concluzii

Trăim într-o epocă a globalizării în care zilnic ne lovim de pericolul pierderii identităţii

culturale. Patrimoniul cultural imaterial al localităţii Saschiz nu poate dăinui decât prin oamenii

locului. Dacă vorbim despre saşi, tradiţiile şi obiceiurile au început să dispară odată cu emigrarea lor

în Germania. Cu toate acestea, în zile de sărbătoare, saşii rămaşi îmbracă încă portul tradiţional, cel

puţin la biserică. În ceea ce-i priveşte pe români, deşi majoritari acum, par să fi uitat de costumul

popular, cu excepţia câtorva femei trecute de de 70-80 de ani. De trei ani încoace, mai „compensează”

parcă din acest neajuns tinerii membrii ai Ansamblul folcloric Românaşul iar la Rusalii unii dintre noi

îşi mai amintesc să îmbrăce portul popular la biserică.

Viaţa culturală a Saschizului a fost extrem de animată până la mijlocul secolului trecut: atunci

Saschizul avea patru fanfare, coruri, trupe de teatru....Chiar şi în anii ’80- ’90, în Saschiz exista un cor

de femei şi un cor al şcolii – Toccattina- care obţinea premii importante la concursuri judeţene şi

naţionale, dirijat de inimoasa d-na prof. Celita Sechel.

Şezătorile au dispărut....tinerele nu mai sunt interesate de cusut, croşetat, brodat. În serile lungi

de iarnă am învăţat să socializăm online.

Dacă e de bine sau de rău, ori dacă există o cale de a îmbina tradiţa cu modernismul şi care ar

putea fi calea aceasta....rămâne să hotărască fiecare, după ce va fi citit rândurile de mai sus.

Astăzi, când facem apel la cultură, putem vorbi inclusiv despre o „cultură gastronomică” a

Saschizului: gemurile de rabarbăr, de exemplu, au făcut Saschizul cunoscut în întreaga lume.

Săsoaicele obişnuiau să prepare din rabarbăr gemuri, compoturi, prăjituri, sosuri ..iar gospodinele

românce au preluat reţetele de zeci de ani . Ciorbele le înnăcresc cu agrişe sau cu rozincine (strugurei).

Iarna, saşii mâncau „cartofi copţi cu slănină”, jumări şi varză acră” . Iar lista bucatelor din gastronomia

tradiţională poate continua.652

Dacă vorbim despre cultură şi specific local, trebuie amintită şi arhitectura tradiţională care,

din păcate se mai respectă azi prea puţin de către localnici. La Muzeul Naţional al Satului Dimitrie

Gusti din Bucureşti sunt expuse două case tradiţionale româneşti din Saschiz. Despre una dintre ele se

spune că este o „Construcţie cu două niveluri; două încăperi; tindă; cameră de locuit; bârne masive

de stejar; acoperiş în două ape repezi; învelitoare din ţiglă”, etc.653

Povestea casei Băcișor , aflată

651

În tradiţia populară, 24 ianuarie este cunoscută la Saschiz drept „ziua bărbaţilor” 652

O mâncare tradiţională românească, pe care o mai gătesc doar femeile în vârstă, este „Găgău”- felii de mămăligă rece,

tăvălite în unsoare încinsă (Fleşar Florica: „iese mai bună dacă-i unsoare-n care-ai fript carnea înainte”) 653

http://monumente-etnografice.cimec.ro/muzee-in-aer liber.asp?ID=2717FE69792C4765BE08EACE9CF62F61

http://monumente-etnografice.cimec.ro/muzee-in-aer%20liber.asp?ID=2717FE69792C4765BE08EACE9CF62F61


165

acum la Muzeul Satului este spusă de una din nepoatele familiei în Vatra

Saschizană, rubrica “Povești Saschizene”(foto: “casa Băcișor”, Saschiz nr. 208).

Arhitectura caselor săseşti, adevărate cetăţi în miniatură, este descrisă

amănunţit în Planul Urbanistic Zonal întocmit pentru zona cu protecţie UNESCO

din Saschiz .

Administraţia locală actuală a intuit potenţialul turistic uriaş al Saschizului

prin revitalizarea tradiţiilor şi conservarea specificului local, pregătind documentaţiile necesare

implementării de proiecte inclusiv în acest domeniu.


166

CAPITOLUL X

Folclor Muzical Românesc din Saschiz

„Încă din tinereţea mea am visat să înregistrez folclorul muzical din satul meu natal, Saschiz,

judeţul Mureş . Pe atunci cânta satul întreg la fân, la sapă, în sărbători şi la hore. Comunismul a

determinat plecarea tinerilor la oraş, rupându-se astfel legătura dintre ei şi folclor.

În acele timpuri locuiam la Brașov, aveam copii mici şi nu aveam nici mijloace materiale

pentru a înregistra frumoasele cântece populare românești. Acum însă, există foarte puţine persoane,

în vârstă, care cunosc cântece vechi de la părinţii lor. Aceștia colaborează cu mine pentru a le salva.

Dureros este şi faptul că sunt tot mai puţini cei care îmbracă costumul naţional.

Doresc din toată inima, acum, când nici eu nu mai sunt tânără, să mai am timp să adun într-

un şirag aceste perle ale cântecului popular, pe care mi-aş dori să le cânte, ca pe vremuri, întregul

sat şi măcar în sărbători să îmbrăcăm costumul popular. „

Băjan Floarea, Saschiz, nr. 208

Cântece culese de la Curuţiu Maria, Saschiz, nr. 239

1. Spusu-mi-a badea Ionaş

Când oi fi la însurat

Să nu lacom la avere

Că averea iute piere

Lăcomit-am la o sută

Şi mi-am luat pe cap o mută

Suta stă în lada mesii

Muta stă în dosu’ căsii

Suta stă tot neschimbată

Muta stă nesărutată

-Popă, când m-ai cununat

O sută de lei ţi-am dat

Iar de mi-i descununa

O mie de lei ţi-oi da

-Cununia –o fost la mine

Ochii-o fost în cap la tine

De ce nu i-ai deschis bine

Să nu legi muta de tine?

Cununia-i cununie

Ai luat-o, a ta să fie!

2. Colo-n vale lângă moară

Lângă moară, lângă sat

Ilenuţa cea frumoasă

Spală haine ne-ncetat

Eu îi spun ca să se lase

Ea-mi răspunde tot mereu:

Eu spăl haine de mireasă

Că-l aştept pe badea-al meu

Ilenuţa cea frumoasă

Ea pe nime’ n-avea drag

Numa’ chiar pe Vasilică

Pe băiatul cel sărac

Tatăl ei fiind om de frunte

Chiar primarul satului

Nu-i venea la socoteală

Să i-o dea pe fata lui

Într-o zi de sărbătoare

Tatăl ei s-a supărat

Şi atunci pe Vasilică

La oştire l-a predat

Şi de-atunci biata Lenuţa


167

Plânge, plânge, ne-ncetat

Cred că n-am să fiu mireasă

Vasilică o fi decedat

3. La bădiţa meu la poartă măi, la, la

Două fete mari se ceartă, măi

Una-i hâdă , da-i bogată, măi

Alta-i faină, da-i săracă, măi

Cea bogată-aşa zicea, măi

Pe mine badea mă ia, măi

Că-mi dă tata patru boi, măi

Şi-o turmă mare de oi, măi

Cea săracă-aşa zicea , măi

Pe mine badea mă ia, măi

Nu dă badea ochii mei, măi

Pe toţi patru boi ai tăi, măi

Nu dă badea gura mea, măi

Pe întreagă turma ta, măi

4. De acasă de la noi

Te văd mândră, la război

Cum dădeai cu brâglele

Şi schimbai cu iţele

Cum ar fi Doamne de bine

Ca să fiu o suveicuţă

Să mă porţi mandro-n mânuţă

Să mă porţi astăzi şi mâne

Să mă porţi un an de zîle

Să mă porţi astăzi că-i joi

Să mă porţi aproape doi

De acasă de la noi

Te văd bade lângă boi

Şi tu boii ţesălând

Şi din gură fluierând

M-am gândit atuncea-n mine

Cum ar fi Doamne de bine

Ca să fiu o fluieriţă

Să mă porţi badeo-n guriţă

Să mă porţi astăzi şi joi

Să fim bade amândoi

5. Într-o verde grădiniţă

Se preumbl-o copiliţă

Cu părul lăsat pe spate

Vine-un june om de treabă

Pe copilă o întreabă:

-Eşti fată sau măritată

Sau zână din cer picată?

-Nu-s fată, nici măritată

Nici zână din cer picată

Că-s floare mirositoare

Cine mă miroase, moare

Frunză verde, lemn domnesc

Da’ dumneata cine eşti?

June eşti, ori însurat,

Ori înger din cer picat?

-Nu-s june, nici însurat

Nici înger din cer picat

Că sunt brumarul cel mare

Iau mirosul la o floare.

„Bun rămas căsuţă dragă

Ulicioară, bun rămas

D-zeu vă aibă-n ştire

Tată, mamă, eu vă las...

Rătăcind pe căi străine

De cămin îndepărtat

Unde-n lume să mai aflu

„Mai du-mă Doamne-n libertate

Să-mi văd părinţi şi fraţii mei

Să-mi văd iubita, scumpul meu înger

Să cad fierbinte la sânul ei

Mai ţii minte, fetiţă dragă,

Mai ţii minte , ori ai uitat

De jurământul cari mi l-ai dat,


168

Un cuib atât de drag?!

Alte sate, alte case,

Întalni-voi tot mereu

Numai tu vei fi departe

Numai tu, sătucul meu

Târguri, case mai frumoase

Mi-or surâde în zadar

Tot la tini căsuţă mică

Mă va-ntoarce doru’ iar”

Cântec cules de la Cristea Elena,

Saschiz nr. 256

În faţa lumii cand am plecat?

Trecui asară pe strada ta

Văzui la poartă pe maică-ta

Ridicai ochii, mă uit la ea

Sărmana maică, cum mai plângea!

Ridicai ochii puţin mai sus

Văzui pe poartă un doliu pus

-Dragă mămică, cine-o murit?

-Tânăra fată cari te-o iubit

Intrai în casă să-mi văd iubita

Să-mi văd mireasa cum doarme-n flori

Lampa s-a stins şi luna s-ascunse

Într-un negru nor...”

Cântec cules de la Costea Ana, Saschiz

nr. 193


169

CAPITOLUL XI

....despre satul Mihai Viteazu

Învăţător Mihai Gheorghe, fiu al satului

Motto: ,,Fiecare sat se simte în conștiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii.,,

Lucian Blaga

Introducere

Un centru al lumii este și satul Mihai Viteazul pentru mulţi dintre cei ce locuiesc pe teritoriul

comunei Saschiz , pentru cei care s-au născut în Mihai Viteazul, pentru cei care au copilărit aici, pentru

cei ce au cunoscut frumuseţea și farmecul acestui univers, unde se îngenuchează arhaismul satului și al

oamenilor cu puritatea naturii,ca într-un nesfârșit și magic ceremonial desfășurat într-o grădină

încântătoare dăruită de Dumnezeu locuitorilor acestui așezământ.

Cateva considerente geografice

Satul Mihai Viteazul se află așezat la jumătatea distanţei dintre orașele Sighișoara și Rupea pe

șoseaua europeană E60, pe malul drept al cursului mijlociu al pârâului Valea Scroafei, un afluent al

Târnavei Mari în care se varsă în apropierea localităţii Vânători. Pârâul Valea Scroafei izvorăște din

dealul Fișerului, străbate către apus localităţile Bunești și Criţ apoi se îndreaptă către Mihai

Viteazul,Saschiz și Vânători. Numele pârâului ,,Valea Scroafei,, are legenda lui: în vremuri

îndepărtate, într-o zi de vară, o scroafă cu purceii ei, înfierbântaţi de căldură se scăldau în acest pârâu;

pârâul s-a mâniat pentru că i-a fost tulburată apa și și-a trimis valurile învolburate care au înecat

scroafa cu purceii și n-au mai fost găsiţi niciodată, iar de atunci pârâul s-a numit ,,Valea Scroafei,,.

În deceniile trecute , Valea Scroafei avea un debit foarte mare de apă și nu puţine erau locurile unde

adâncimea ei avea 2 sau chiar 3 m adâncime. Oamenii povestesc că Valea Scroafei , pe timpuri,

„gemea de pești” , iar oamenii îi pescuiau cu ajutorul coșurilor confecţionate din ramuri de răchită.

În „bulbocile” adânci înnotau cleni ,,cât purceii” , la repegușuri străluceau ca lăncile unei

armate în razele soarelui ,iar cârduri de porcușori găseau în orice loc din vale. Probabil și acesta este

un motiv pentru care pârâul a primit denumirea de „Valea Scroafei”. Pescuitul era practicat duminica

după masă sau la sărbători, după amiază, când oamenii nu erau la munca câmpului. Bunicul îmi

povestea despre un om orb care era condus adesea la vale de un membru al familiei sale, intra în apă,

se scufunda în apă și apoi ieșea în fiecare mână cu câte un pește, în scurt timp umplându-și traista de

pești care erau consumaţi cu multă plăcere. Cirezile de vite si turmele de oi se adăpau în zilele toride

de vară din apele pârâului Scroafei. La inundaţiile din anii 1970 și 1975 Valea Scroafei s-a revărsat

producând multe pagube,distrugând poduri și culturi agricole.În zilele noastre debitul apei din Valea


170

Scroafei a scăzut foarte mult datorită secetei din ultimii ani,chiar secând în câţiva ani la rând

,primăvara și vara precipitaţiile fiind foarte reduse.

Dacă la sud-vest Mihai Viteazul este flancat de Valea Scroafei, la nord-est străjuit de dealuri

semeţe împodobite cu păduri de foioase, predominând padurile de fag și carpen iar pe alocuri și de

stejar. Comunele vecine satului Mihai Viteazul sunt: Roadeș, la est, la N-E comuna Archita, la sud

satul Criţ iar la N satul Cloașterf și comuna Saschiz. Satul Mihai Viteazul este așezat într-o zonă de

deal, la altitudinea de aproximativ 600 m.

Primele raze ale soarelui, la răsărit, mângâie chipul pleșuv al ,,Coastei Mari”, un uriaș blând ce se

înalţă drept, la căpătâiul satului, la confluenţa ,,Pârâului Stânii” cu ,,Valea Scroafei” care veghează de

mii de ani ca nimeni și nimic să nu tulbure liniștea dimineţii și a oamenilor satului.

La nord-vest Mihai Viteazul este străjuit de ,,Dealul Pandrii” și de ,,Dealul Viei”, despărţite de

,,Părăul Mutii” ,un pârâu sec unde trăia o femeie bătrână mută, spaima micuţilor din sat. Cele două

dealuri au pozat ca zid de nepătruns de-a lungul veacurilor pentru popoarele năvălitoare care veneau

dinspre miazăzi.

La sud-est , ,,Coasta Vici” împodobită de ,,Pădurea Dumbravei” pare un turn de control care

urează ,,drum bun” călătorilor cu gânduri curate și care se îndreaptă spre miazăzi spre inima munţilor.

,,Valea Satului” împarte satul în două zone asimetrice, una cu un șir de case pe partea dreaptă a

pârâului,iar alta în partea stângă a cursului ,care reprezintă marea parte a vetrei satului cu ,,Pe-aci-n

sus” și uliţa de ,,După Garduri”.

Pădurile din împrejurimea satului ocupă o suprafaţă însemnată și dau o notă de frumuseţe în plus, de

pitoresc, peisajului. Fermecătoarele păduri de fag, carpen, brad, stejar au fost un motiv de atracţie

pentru coloniștii sași cărora regele Geza al II-lea în 1224 le-a dat : ,,Silva Blachorum et Bissenorum,,

adică pădurile românilor cum se numeau aceste ţinuturi în timpurile acelea. Clima zonei în care se află

satul Mihai Viteazul, adică Podișul Târnavelor, se caracterizează ca fiind o zonă cu primăvară și

vară,cu călduri mai mari pe timpul verii, dar care ţin aproximativ doar două luni, cu toamne mai lungi

și cu ierni destul de geroase și lungi.

Ocupaţia de bază a locuitorilor a fost de-a lungul timpurilor agricultura, cultivarea plantelor și

creșterea animalelor. Pământurile mai bune pentru cultivarea plantelor sunt cele aflate pe lunca

pârâului Valea Scroafei, de o parte și de alta, celelalte terenuri fiind folosite ca pășuni sau fâneţe. În

zona dealurilor există și câteva părţi cu terenuri întinse folosite cu succes la cultivarea cerealelor și a

cartofilor, care lucrate bine au dat și dau producţii însemnate.

Zona aceasta,cu un climat temperat a fost și este o zonă propice livezilor de pomi fructiferi și a

viţei de vie. Pășunile întinse și bogate au încurajat creșterea vitelor și a oilor în hotarele satului Mihai

Viteazul, ocupaţii practicate din cele mai vechi timpuri de băștinașii locurilor.

Vânătoarea a ocupat și ea un loc însemnat în viaţa locuitorilor acestor ţinuturi, în păduri

adăpostindu-se animale ca: porci mistreţi, cerbi, căprioare, iepuri și care completau hrana oamenilor


171

alături de hrana furnizată de animalele domestice: porci, găini, vite, etc. Foarte importantă pentru viaţa

economică și socială a satului Mihai Viteazul atât în trecut s-a dovedit a fi soseaua E60, astăzi

modernizată, care leagă Brașovul de Sighișoara și apoi de Tg.Mureș și care trece prin mijlocul satului.

Odinioară această șosea era un drum pietruit pe care s-au perindat agenţiile istorice seculare.

Scurt istoric

Raportandu-ne la istoria Romaniei, putem spune ca si teritoriul localitatii Mihai Viteazu a fost

locuit din cele mai vechi timpuri de daci. După ocuparea Daciei de către romani, se știe că aceștia au

întreţinut castre întărite în diferite puncte ale Transilvaniei, cantonamente ce se legau între ele prin

drumuri care au fost organizate din raţiuni militare. Astfel de castre în zona noastră existau la

Tg.Mureș, Sighișoara, Ungra, Hoghiz și controlau trecerea peste Târnave și peste Olt precum și a

singurei artere de comunicaţie cu Ţara Bârsei, prin Pădurea Bogăţii. Aceste castre apărau pacea

romană, tulburată adesea de inamicii ascunși în pădurile din jur. Drumurile ce legau aceste castre

serveau interesele militare dar și comerţul ce se infiripase într-o provincie în care relaţiile romanilor cu

dacii autohtoni au început să fie strânse și stabilite. Un astfel de drum care făcea legătura dintre

castrele de la Sighișoara și Hoghiz trecea aproape obligatorie și pe teritoriul localităţilor de azi Saschiz

și Mihai Viteazul, cel mai probabil drumul șoselei E60 de azi. Locuitorii satului Mihai Viteazul,

probabil, trăiau puţin mai retrași către zonele împădurite, neafișându-se permanent în calea iureșului de

armate, continuându-și existenţa neîntreruptă ca ţărani sau ca păstori chiar si după retragerea în timpul

împăratului Aurelian.(271 d.HR.)

În sec. al XII-lea in zona noastră s-a produs o puternică populare cu coloniștii sași la

Sighișoara, Albești, Saschiz, Criţ, Bunești, Fișer, Roadeș, Rupea, Rotbav. La Mihai Viteazu s-a instalat

o comunitate germană mai mică deoarece terenurile agricole erau mai reduse. Coloniștii sași au întâlnit

aici o comunitate mai mică, retrasă în păduri, în poieni, în luminișuri,unde aveau locuinţe de tip bordei.

Populaţia autohtonă vorbea limba română și a fost angajată de coloniști ca argaţi, păstori, păzitori de

terenuri agricole etc.

Prima atestare documentară a satului Mihai Viteazul este din anul 1341 amintită în lucrarea

,,Documente din istoria României,, sub denumirea de ,,Possesiune Zoltan”,.

În anul 1383 este amintită în lucrarea lui Franz Zimmeman sub aceeași denumire de

,,Possesiune Zoltan.,, Cu numele de ,,Zoltan,, apare în Conscripţia Klein;în anul 1733,iar în anul 1750

apare în Conscripţia Aron.Cu numele de ,,Zoltany,, apare în anul 1854 în ,,Buletinul Gubernineni

Trovinciale,, pentru marele principat Transilvania iar după 1854 avea numele ,,Zoltendorf”. Între anii

1785-1820 Posesiunea Zoltan făcea parte din Comitetul Alba de Sus, alături de comunele învecinate:

Albești, Criș, Stejăreni, Vulcan, Mureni și Vânători. În satele care făceau parte din comitetul Alba de

Sus, majoritatea covârșitoare a locuitorilor o formau iobagii. Aceștia erau aproape numai români.

Din bătrâni se povestește că în vecinătatea comunei Zoltan se gasea un loc numit ,,La Colibi” ,

unde ar fi existat o colonie de români, urmași ai geto-dacilor, aproximativ 12 familii (Pandrea, Pora,


172

Baciu, Mihai, Mihăilă), cetăţenii adevăraţi înaintea de venirea sașilor pe aceste meleaguri. După

așezarea coloniștilor sași, românii ar fi fost alungaţi spre locuri mai izolate ale Zoltanului devenind

păzitori ai terenurilor agricole ale sașilor, argaţi, păzitori de animale.

Populaţia românească putea fi intalnita în locuri a căror denumire românească străveche a

dăinuit până astăzi:,,Ciuturugi” (Filu din Ciuturugi), ,,Higiuri” (Ilie din Higiuri), ,,Poiană” ,

,,Poieniţă”, ,,Viţeleru” , (Paznicul viei) , ,,Fânaţe” , ,,Groapa Oancii” , ,,Laz” ( Lazu’ Niţii), ,,Nucedeș”

(nucii cei deși), ,,Grădina mânjilor” etc.

La sfârșitul secolului al XIV –lea, pe la 1560-1580 când a bântuit ciuma în Ardeal, majoritatea

populaţiei săsești din satul Mihai Viteazu ar fi pierit răpusă de molimă. Se spune că ravagiile epidemiei

nu s-ar fi oprit decât atunci când femeile săsoaice ar fi ţesut din pânză de cânepă o iie - ,,Iia Ciumei”-

pe care ar fi postat-o la intrarea în sat, agăţată pe o prăjină înaltă. Era însă prea târziu iar puţinele

persoane care au scăpat ar fi trecut dealul în Roadeș și Archita, unde purtau numele de Zultner după

numele comunei din care au venit.

Pământul Zoltanului a rămas pustiu și apoi în posesiunea regelui care apoi l-ar fi dăruit celor

ce se distingeau în lupte. Așa ar fi dobândit și contele Haller cele 99 de moșii printre care se găsea și

Zoltanul. Contele ar fi înlocuit locuitorii sași, iobagi, români aduși de pe alte moșii din localitășile

Retiș și Ţelne: familiile Dobre, Oţetea, Gligor, Radu, Bărdaș, Baboș, Sbârcea. Băștinașii Zoltanului au

continuat să trăiască în vechile locuri retrase, trăind mai izolat, nefiind afectaţi de ciumă, dat fiind

făcuţi iobagi de noul proprietar al pământurilor zoltărene.

Toţi locuitorii Zoltanului au fost români ortodocsi în afară de două familii de unguri aduse de

Grof: un morar și un fierar care apoi s-au romanizat. Se estimează că pe moșia Grofului existau

aproximativ 40 de familii de români stabilite în actuala vatră a satului. Românii Zoltanului au fost

creștini de la începuturi, privind credinţa în Hristos ,,Legea creștinească” devenind astfel ,,Legea

românească”.

Din arhivele parohiei ortodoxe, reiese ca prima atestare documentară a parohiei Mihai Viteazu

dateaza din anul 1793, Zoltanul fiind o parohie de frunte, parohie maternă având ca preot pe Drăghici

Popovici și fiul acestuia fiind hirotonosit ca preot de ajutor pentru parohia ortodoxă Zoltan. Zoltărenii

aveau o bisericuţă de lemn , iar noua biserică a fost construită în 1836 .

Despre oameni, port, datini și obiceiuri de zoltăreni

Cu toate că de-a lungul veacurilor zoltărenii au avut o viaţă grea,fiind ţărani iobagi o perioadă

mare de timp, credinţa, dragostea de pământul natal, păstrarea obiceiurilor, a datinilor si portului

românesc au fost legi sfinte pentru ei.

Ocupaţia principală a locuitorilor Zoltanului a fost lucratul pământului și creșterea vitelor.Așa

cum spune părintele Aurel Stoicoviciu ,,Locuitorii Zoltanului sunt cei mai buni baci din întreg jurul.

Până departe în secuime iau stânile în arendă...,,Pleacă după oi, prin munţii Apuseni și prin


173

împrejurimile Sibiului, aduc, vând, pleacă din nou până ce vine timpul de ies cu stânile” . De aici,

probabil, numele de Baciu, des intalnit in sat.

Tot din rhivele parohiei aflam ca ,,locuitorii Zoltanului sunt foarte harnici, plugari buni, buni

cosași...dar au puţin pământ, pământul este acolo ca atunci când erau 40 de familii, acum fiind cu 100

mai mult...”(...) ,,femeile torc, ţes frumos, spală ca lebăda hainele și cos pui cu motive românești de

toată frumuseţea”. Românii din Zoltan ziceau: ,,Cinstea e mai mult vrednică, ca o oală cu verze” ,

adică pe om îl ridică munca și omenia. ,,Prin toate aceste calităţi, numele de ,,zoltărean” a fost

transformat în reuniune, zoltărenii fiind apreciaţi și respectaţi în imprejurimi și în ţară. Zoltărenii,

spunea părintele Stoicovici Aurel, ,,nu sunt închiși, morocănoși, dușmănoși, din contră, sunt totdeauna

veseli, glumeţi, iubesc voia bună, petrecerea și sunt cei mai vestiţi jucători din împrejur: la vorbă sunt

înţelepţi, zoltăreanul nicicând nu rămâne dator cu răspunsul potrivit, fie dat acel răspuns chiar și unui

domn. Știe de la el ce-i necazul, lipsa, de aceea este foarte milos.Săracii comunelor bogate vecine sunt

mai miluiţi în Zoltan și nu vine sărac sau schilod care să plece de la ușa rumânului nemiluit.”

Locuitorii Zoltanului au păstrat cu sfinţenie din moși strămoși graiul, portul, obiceiurile,

tradiţiile transmiţându-le cu mândrie generaţiilor viitoare. Portul popular, jocurile, dialectul

zoltărenilor, erau ca cele din zona Hârtibaciului și Ţara Făgărașului, zoltărenii având de-a lungul

deceniilor puternice legături, aceste ţinuturi fiind locuite de puternice comunităţi de români adevăraţi.

Portul popular al zoltărenilor e inspirat de cel al geto-dacilor păstrându-și specificitatea românească.

Este același port pur românesc care se găsește începând ,,Ţara Oltului” întinzându-se până pe Valea

Târnavelor, Făgăraș, Valea Hârtibaciului până spre Blaj.

Bărbaţii purtau cămăși de fuior, cioareci albi ţesuţi de femei, drăstiţi la Berivoi, la poalele

Munţilor Făgăraș iar în picioare purtau opinci cu nojiţe din păr de cal sau din piele. Cămășile cu

mâneci largi, lungi până la genunchi erau făcute din pânză de cânepă albă ca lebăda. La mijloc se

încingeau cu șerpare late din piele tot la Făgăraș tocmite iar pe cap purtau căciuli din blană de miel. Pe

deasupra, iarna, purtau pieptare bătute cu flori și mai purtau zeghere lungi, făcute cu clini.

Hainele blănite erau mai scurte ,ca și frigurile, și se luau în iernile friguroase. Bătrânii purtau

plete și mustăţi răsucite. Mai târziu bărbaţii purtau în picioare și cizme din piele lungi până aproape de

genunchi. Femeile din Zoltan purtau ,,ii de pânză de fuior, făcute de mâinile lor, cusute cu multă

dibăcie cu cinci șire de arnici negru. Crătinţele, luate peste rochier, erau roșii ca focul. Fotele erau

negre și, ca și cratinţele, se purtau la sărbătorile mari, în picioare femeile și fetele purtau ghete făcute

la Agnita. Și cizmele, mai ales cele din piele de capră erau la mare căutare.

Peste iia albă femeile purtau și un laibăr negru frumos împodobit cu ornamente de mătase iar în

cap purtau năfrămi de mătase cu ciucuri, frumos înflorate.

O altă piesă specifică și în același timp originală pentru portul zoltărean femeiesc era sumna, o

fustă lungă și largă de culoare roșie, din pânză ţesută la război. Peste această sumnă se punea o șurţă


174

frumoasă cu ruji. Această sumnă nu se mai găsește în componenţa costumului naţional decât la femeile

zoltărene.

De remarcat faptul că toate materialele textile din care erau făcute piesele de vestimentaţie ale

costumului naţional atât al celui bărbătesc cât și al femeilor sau copiilor erau făcute în casă. Ele erau

croite apoi și ocnfecţionate de meșteri pricepuţi, în special din Berivoi,Ţara Făgărașului, cale de vreo

două zile de mers cu carul peste dealuri și cărări de codru.Costumele populare ale zoltărenilor erau

apreciate ca fiind dintre cele mai frumoase din câte existau în Ţara Oltului, pe Târnave și pe Hârtibaci.

Nu existau datini și obiceiuri la sărbărorirea cărora să nu fie îmbrăcate costumele populare. Pentru

moșii noștri costumul popular era portul de zi cu zi chiar și la muncile câmpului. În zilele de lucru

zoltărenii mai foloseau și foaia ţesută cu ciucuri, un șorţ cu ciucuri coloraţi legat la brâu.

Datinile și obiceiurile se ţineau cu ocazia marilor sărbători religioase sau cu ocazia marilor

evenimente din viaţa omului: botezul, nunta, înmormântarea ,etc.

Atunci când se făceau nunţi, înainte cu o lună sau două, părinţii mirilor mergeau unii la alţii

,,pe văzute”. Aceasta însemna o vizită din partea viitorilor cuscri la casa miresei cât și la casa mirelui.

Aici se hotăra data nunţii, organizarea și alte detalii referitoare la eveniment. Vinerea dinaintea nunţii

feciorii și fetele din sat făceau o cunună din brad și flori la poarta mirilor.În ziua nunţii se chema tot

satul la nuntă pentru că ,,așa era frumos”. Toţi nuntașii erau îmbrăcaţi în costume naţionale. Mirele era

îmbrăcat în costumul naţional tradiţional iar de-a curmezișul pieptului și spatelui purta panglica

tricoloră. Pe cap purta căciula neagră din piele de Astrahan cu vrâstă. Mireasa era îmbrăcată și ea în

costumul naţional tradiţional, iar pe cap purta o cunună din iederă prinsă de jur împrejur într-o tiară

alcătuită din trei rânduri de pătrăţele din lemn ornamentate cu pietre strălucitoare. Această cunună

purta denumirea de borte și era folosită doar în Zoltan în prima zi de nuntă. A doua zi de nuntă mireasa

purta năframă pentru a intra în rândul nevestelor.

Alaiul de nuntași cu mirele merge prin sat cu muzica după nănași și după mireasă, după ce

trece prin mai multe opreliști (poartă închisă, drum legat, femei bătrâne sau chiar animale împodobite

ce sunt prezentate a fi mireasă). Mireasa este cerută de la părinţii ei, în numele mirelui, de către

starostele nunţii. Stegarii, doi tineri aleși cu steaguri frumos împodobite cu flori și cu ţesături înflorate,

însoţesc alaiul pentru a asigura ,,securitatea „ mirilor pe durata evenimentului. Întreg alaiul de nuntași

merge apoi ,,pe cala mare” către biserică, la cununia religioasă. După încheierea cununiei, mirii

împreună cu nânașii ciocnesc un pahar de vin, apoi sunt aruncate către ei boabe de grâu și se urează

mirilor ,,casă de piatră” . In vremuri mai indepartate, masa și jocul erau făcute la casa unuia dintre miri

unde nuntașii petreceau două zile și două nopţi. Mirii primeau în dar de la părinţi perechi de boi și

terenuri agricole pentru a-și putea începe viaţa de gospodari. Mireasa primea de la mama ei ,,lada de

zestre” (covoare, îmbrăcăminte, lenjerie de pat) care trebuia să fie foarte bogată.

Cele mai reușite căsătorii erau considerate de către săteni cele în care ambii miri erau din

Zoltan. Căsătoriile cu parteneri din alte sate erau privite cu oarecare ironie datorită conservatorismului


175

zoltărean, deoarece atât costumele populare ale veneticului erau diferite cât și accentul sau alte

elemente care erau considerate necorespunzătoare întocmai vieţii din sat. În timpul nunţii femeile

spun strigături mirilor, nașilor sau socrilor:

,,Poţi fi mire împăcat

Ce mireasă ţi-ai luat

Că ţi-ai luat fată din sat,

Să te iubească cu drag!”

,,Tu mireasă cu cunună

Hainele pe tine sună

Și pe tine și pe pat

C-ai un mire ca un brad”

,,Ai ales mire,ales

Ai ales grâu de pe șes

Ai ales și ţi-ai luat

Ce-ai avut pe lume drag

Ţi-ai luat floare-nbobocită

Dintr-o grădină-nflorită!”

La nuntă se juca două zile, de obicei în șură, jocuri ca: fecioreasca, învârtita, haţegana, sârba iar

,,muzica zicea tare frumos” că erau tocmiţi cei mai vestiţi muzicanţi din Ţara Oltului, din Făgăraș,

Ţeline, Crihalma sau Dăișoara. La Crăciun, băieţii colindau după ce ieșeau de la biserică, prima dată la

casa preotului iar după aceea colindau în întreg satul, pe la toate casele.

,,Astăzi Proorocirile, și toate Scripturile ,

Despre Mesia Hristos,am primit foarte frumos!

Căci Mesia cel dorit,astăzi în lume-a venit

Iisus fiul tatălui,prin iubirea Duhului!”

Colindătorii aveau ca și conducător de grup pe ,,primarul” iar ,,pârgarii” se duceau înaintea

colindătorilor ca să ceară voie gazdei a colinda:

,,Această preasfântă sărbătoare

Noi dorim ca să vă fie

La mulţi ani cu bucurie ,

La mulţi ani s-aveţi folos

De nașterea lui Hristos!”

Colindătorii erau recompensaţi cu „spinări de porc”, cu cârnaţi, cu cozonaci, cu nuci și mere pe

care le puneau în traistă. A doua zi, împreună cu fetele, ,,se îmbăneau” adică petreceau, jucau și

preparau bucatele primite la colindat.

La Anul Nou ,în Zoltan, oamenii obișnuiau să-și fure porţile de la alţii, să le ascundă sau să

bage vacilor vecinilor fân mult, toate acestea însemnând ca gazda să fie tot anul primitoare cu porţile și

sufletele deschise și ca animalele să aibă hrană din belșug. La Anul Anul nou se făcea calendar din foi

de ceapă.


176

La Bobotează oamenii mergeau la biserică și ieșeau ,,la burduf” împreună cu preotul satului

unde se sfinţea apa și se cânta Botezul. Posturile mai de peste an erau ţinute de oamenii din Zoltan cu

mare sfinţenie făcînd mâncăruri de fasole, din mere și prune uscate, din sâmburi de dovleac, din grâu,

purificându-si trupul și sufletul (fizicul și spiritul).

La Paști exista o pregătire specială ca și-n celelalte mari sărbători. În ,,Săptămâna Mare”

credincioșii mergeau seară de seară la ,,Denii” . În ,,Sâmbăta Paștilor” gospodinele făceau în cuptor

pâine albă, cozonaci și lichie făcute din făină de grâu de ei semănat iar bărbaţii tăiau mieii. Seara se

fierbeau sarmalele în oale mari de lut, răspândind mirosul său îmbietor în tot satul. Noaptea mergeau la

,,Înviere” unde luau Paști, iar acasă ciocneau ouă roșii și serveau masa în familie. Fetele aduceau

,,Flori de Paști” de ,,peste Vale” și făceau cunună la biserică.

La Sf.Gheorghe gospodarii aduceau crengi de măcieș și le puneau la porţi pentru a nu

pătrunde ,,Strigoii” să fure laptele de la vaci. Tot acum fetele erau udate de feciori cu apă pentru a-și

păstra curăţenia sufletească și frumuseţea feţei.

La ,,Sânziene” copiii aduceau flori de Sânziene de pe hotar și făceau cununiţe pentru fiecare

membru al familiei. Fiecare coroniţă era aruncată de membrii familiei pe casă iar a cui cădea, despre

acela se zicea ca va muri primul. Mare era bucuria când toate coroniţele rămâneau pe casă...”.

La ,,Rusalii” , după ce se termina slujba in biserică, zoltărenii ieșeau la holde și le binecuvânta

părintele pentru belșug și îndepărtarea gheţii. Tot la Rusalii, păstorii ,,premiau” cele mai frumoase vite

și cele mai bune de lapte făcându-le câte o coroniţă din flori de câmp pe care le-o puneau în coarne.

Seara pășeau ţanţoșe în fruntea cirezii spre casele lor , sub privirile cercetătoare ale zoltărenilor, iar

păstorii erau răsplătiţi cu lichiu și cu un pahar de vin de către stăpânii animalelor.

Casele zoltărenilor, majoritatea, erau din lemn și aveau maxim trei camere foarte călduroase și

la propriu și la figurat. Interiorul lor, specific rustic, te întâmpina cu frumoase covoare ţesute cu flori

multicolore și motive populare, cu laiţe înflorate și icoane religioase pictate pe sticlă la Mănăstirea

Sâmbăta de Sus. Peste toate acestea, ca o aureolă, domnea căldura și puritatea sufletească a

zoltăreanului, a imaginii ţăranului român zoltărean, neamul lui Badea Cârţan.

Șezătorile din serile lungi de iarnă, unde femeile torceau fuior din lână sau de cânepă,unde se

desfăcea porumbul de foi, unde se cântau cântece vechi, erau foarte des întâlnite. În șezători, fetele

învăţau să coase, învăţau strigături peste munţi, învăţau să învârtă fusul, să facă suveici. Feciorii

ascultau poveștile bătrânilor, învăţau cântece de viaţă și de muncă, povești de cătănie și din război,

obiceiuri și tradiţii zoltărene din moși-strămoși. La încheierea șezătorii se cânta și se juca, iar după

aceea feciorii conduceau fetele acasă, cântând cântece de dor:

,,În mijlocul codrului,cale nu-i cărare nu-i,

De-o fi fost vreodată cale,ea s-a prefăcut în val

Unde mi-e cărarea mea,unde-mi întâlnesc badea

Nu știe cucul nici haiducul,nici fecior de vânător”.


177

,,În pădure la mândra,cânta cucul și mierla

Cucul gros,mierla subţire,pentru-a noastră despărţire.

Nu ne-om despărţi pe veci,numai pe doi ani întregi

Cântă-mi cucule și mie,că la vară cine știe,

Poate mor, poate-oi trăi, Știi’ Dumnezeu ce-o mai fi!”

Cu toate că viaţa zoltărenilor n-a fost una ușoară, românii din Mihai Viteazu și-au păstrat cu

demnitate identitatea naţională, credinţa strămoșească, portul, datinile și obiceiurile, aceste aspecte

constituind factorii principali de rezistenţă a românilor din Mihai Viteazu în faţa intemperiilor vremii.

Mai multe cuvinte despre oameni, locuri și fapte...

Numele satului Mihai Viteazu este un nume de răsunet istoric așa cum a fost și numele marelui

erou care a reușit pentru prima data în istorie să unească destinele românilor din cele trei ţărișoare

românești într-un singur stat. Voievodul unificator, eroul de la Călugareni și Șelimbăr, a poposit cu o

parte din ostașii sai în Zoltan în anul 1600, după ce trecuse în Sighișoara și lăsase ,,în demnitatea de

cămăraș pe boierul Petre Oraș”. Se zice că zoltărenii l-au primit cu mare entuziasm și speranţă,

oferindu-i ,,pâine albă, tare crescută și sare”.

În anul 1932 s-a dat Zoltanului numele lui Mihai Viteazu, numele marelui unificator care

rămăsese în sufletele localnicilor de când trecuse pe aici.

Zoltanul făcând parte din comitetul Alba de Sus, locuitorii lui erau în exclusivitate ţărani

dependenţi (iobagi) și aveau gospodăriile pe sesiile iobăgești. Sesia in Transilvania, în Evul Mediu,

reprezenta o mică parte dintr-un domeniu, o mică parte asupra căreia ţăranul dependent avea dreptul de

posesiune în schimbul rentei către stăpânul feudal și care putea fi transmisă ereditar(din lat.sessio).

Iobagii aveau dreptul de posesiune asupra loturilor respective de pământ și nu dreptul de proprietate,

care era al stăpânului feudal. Dreptul de posesiune al iobagilor nu se schimba atâta timp cât se

îndeplineau obligaţiile ce recurgeau din folosirea pământului. În Zoltan s-a încetăţenit expresia ,,loc de

casă,, , ,,loc de curte”. Sesia iobăgească avea două componente de bază: una intravilană și alta

extravilană. .

În conscriptia czirakiană de la 1820 apare situaţia numerică a intravilanelor iobăgești jelerești,

printre care și Zoltanul. Exista un singur stăpân feudal peste 30 de sesii (gospodarii) iobăgești dintre

care 6 deţineau un sfert până la o jumătate de iugăr iar alte 24 de sesii deţineau de la o jumătate de

iugăr până la un iugăr (30-60 ari). Suprafaţa totală a intravilanelor iobăgești din Zoltan (vatra satului)

însuma 22 de iugăre (aproximativ 13 ha). Extravilanul a fost redat către iobagi cu prilejul conscripţiilor

din 1785-1820 cu denumirile de pământ arător și cositor sau terenul de ,,soarte” . Termenii aceștia sunt

și azi folosiţi și poartă denumirea unor locuri: ,, în Sorti la Criţ” , ,,Fâneţele Satului”. În 1820 cele 30


178

de sesii din Zoltan deţineau 203 iugare de pământ arabil (aproximativ 120 ha), 6 iugăre de familie

(aproximativ 3,5 ha). Fâneţele însumau suprafaţa de 107 iugăre (aproximativ 64 ha), 3 iugăre de

gospodarie (1,7 ha).

Până în anul 1848, locuitorii satului Mihai Viteazu (Zoltan) au fost iobagi pe moșia contelui

Haller care obișnuia să spună că ,,până unde se întinde moșia si cerul este al meu ….“. Contele ţinea

totuși la zoltăreni pentru că erau oameni harnici, respectuoși și-și plăteau dările la timp. Astfel, în anul

1848 satul Mihai Viteazul a fost scutit de jafuri din partea secuilor datorită intervenţiei preotului Ioan

Drăghici. Preotul paroh îi oprise pe săteni, în prealabil, de la orice devastare a curţii grofești și astfel

groful, atunci când secuii jefuiau și batjocoreau satele românești și bisericile lor, a intervenit ferindu-i

de orice nelegiuire a maghiarilor.

În anul 1882 urmașii contelui Haller au vândut jumătate din moșia acestuia din Ferihaz

(Albesti) unor săteni din Zoltan (60 la număr) cu suma 60000 de florini,împrumutaţi de la Banca

,,Albina” din Sibiu. Sătenii nu au putut achita datoriile de la bancă și moșia a fost vândută comunei

săsești,foarte bogată pe atunci, Roadeș. Dornici de mult pământ, doreau acum să cumpere și puţinul

pământ pe care-l aveau zoltărenii, forţănd nota de plată cu urmașii contelui Haller. Sașii rodășeni, 160

de persoane, au venit în Zoltan să cumpere pământul. Zoltărenii, vreo 20 de juni și vreo 35 de bărbaţi,

i-au așteptat cu furcile și “le-au aplicat o corecţie bună, i-au trecut dealul și de atunci niciodată nu le-a

mai trebuit pământ de la Zoltăreni.” Locul acela se cheamă de atunci ,,Coasta Furcilor”. ,,Cu toate că

zoltărenii traiau “în mijlocul” comunelor săsești Roadeș, Archita, Cloașterf, Saschiz, erau tratati cu

mult respect de naţionalitatea germană, sașii considerandu-i,,iuţi de mânie și hotărâţi”, încât nu le mai

trece oricine pe dinainte.” Totodată zoltărenii erau și oameni de omenie și ajutor cu cei ce-i tratau cu

respect.

După al doilea razboi mondial, unii cetăţeni ,,mai puţin ortodocși” au intrat în casele sașilor din

Cloașterf și Criţ, batjocorindu-i și nesilindu-i. Unii chiar s-au făcut stăpâni pe casele sașilor,

alungându-i pe aceștia și luându-le animalele. Sașii au cerut ajutorul zoltărenilor, aceștia au venit și în

scurt timp i-au ,,repus pe sași în drepturi”. De atunci sașii din comunele vecine îi primeau pe zoltăreni

întotdeauna cu braţele deschise. Chiar dacă Zoltanul a devenit Mihai Viteazu, locuitorii lui au rămas

tot zoltăreni. Fiecare dintre zoltăreni, pe lângă nume și prenume poartă și o poreclă, lăsată din

generaţie în generaţie, amintind de strămoșii din care se trăgeau, ca de exemplu:

,,Ai lui Avram,,(Marea lui Avram,Culiţă lui Avram ,Gheorghe al lui Avream.)

,,Ai lui Mihai,, (Domnica lu’ Mihai,Milu lu’ Mihai,Nica lu Mihai

,,Ai lui Damian” (Gheorge al lui Damian,Ilie al lui Damian,Păvălucă al lui Damian)

,,Ai Sivului” (Chimuţu Sivului,Ghiţă-a Sivului, Mitrea Sivului)

,,Ai Baciului” (Gheorghia-al Baciului,Marea Baciului,Vasile al Baciului)

,,Ai Vaduvei(Vdui):(Mare Vadului,Ionelu’ Vadului,Gheorghe a’ Vadului)


179

..si astfel de nume ar putea continua (Ai Somului, Al lu’ Vasii, Ai lu’ Filipaș, Ai Sonului, Ai Noanii ,Ai

lu’ Bârsan, Ai Firii, Ai lu’ Andrei ,Ai lu’ Zosim, Ai Ciurgului ,Ai lu’ Toader, Ai lu’ Die, Ai lu’ Foca ,Ai

Bărdașului, Ai Dienii, Ai lu’ Tant ,Ai lu’ Marean, Ai MilII, Ai Onii ,Ai Filului ,Ai lu’ Tant și alţii.)

După anul 1910, prin reformele care au avut loc și prin insistenţa si stăruinţa părintelui Aurel

Stoicovici, întreaga moșie din Zoltan a contelui Haller intră în proprietatea sătenilor. Zoltărenii n-au

avut o viaţă ușoară de–a lungul istoriei, grijile, lipsurile și nevoile stăruind la tot pasul. După ce au

devenit liberi i-a întâmpinat primul război mondial (1914-1918) care a luat greu tribut zoltărenilor: 17

eroi căzuţi pentru reîntregirea neamului. Asa cum scria părintele Aurel Stoicovici, ,,nu exista casă fără

durere și maică fără plângere”. A urmat al II-lea război mondial care și el a făcut victime în rândul

locuitorilor satului Mihai Viteazu, lăsând mame fără copii, femei fără soţ, copii fără taţi, bătrâni fără

ajutor. Soldaţii ruși, în drumul lor spre Berlin, adesea poposeau în Mihai Viteazu devastând casele,

furându-le bunurile, împușcându-le sătenilor porcii în coteţe, confiscând cai și alte animale. Unii

locuitori și-au îngropat junincile cu grâu și au fugit în padure. Au urmat anii de după război cu dările

către Rusia ca despăgubiri. “Câţiva ani la rând, carele sătenilor trase de boi și de cai, scârţăind sub

povară roada muncii lor, urcau ,,Calea Archiţii” către gară, luând drumul Rusiei.” A urmat

colectivizarea …cu confiscarea pămanturilor și a animalelor și cu intrarea obligatorie în C.A.P. Între

anii 1900-1935 mulţi români zoltăreni au plecat la muncă în America iar când se-ntorceau își

cumpărau pământ și loc de casă. Multe familii au plecat în perioada interbelică și în București la lucru

pentru a-și face bani să construiască o casă. Cinstea și hărnicia zoltărenilor i-a făcut renumiţi pe

zoltăreni în București, mulţi patroni căutând să angajeze ,,români ardeleni din Zoltan.” Între anii 1935-

1965 zoltărenii au înlocuit majoritatea caselor de lemn, construindu-și case mari și frumoase din piatră

și cărămidă, care dăinuie și azi.

Locuitorii din Mihai Viteazu au depășit toate greutăţile și intemperiile vremurilor

caracterizandu-i harnicia, demnitatea de român, dragostea de pământul natal, bunătatea, blândeţea dar

mai ales credinţa și speranţa puterii Dumnezeiești, având buni și pretioși preoti parohi, învăţători care

le-au îndrumat și vegheat destinul. Azi Mihai Viteazu are mulţi “fii ai satului” profesori, doctori,

învăţători, preoţi, ingineri, tehnicieni, muncitori care au făcut și fac cinste satului Mihai Viteazu atât în

ţară cât și în străinătate.

Biserica și scoala

Prima atestare documentară a Parohiei Ortodoxe Mihai Viteazu este din anul 1793, având ca

preot paroh pe părintele Drăghici Popovici. Originea parohiei Mihai Viteazu însă trebuie căutată cu

mult înainte de 1341. În jurul anilor 1793, Zoltanul a fost parohie de frunte, maternă cu 4 filii. Toate

cazurile de naștere, botez și moarte din parohiile din jur (Cloașterf, Roadeș și Archita) sunt înscrise în

protocoalele parohiei Zoltan până în anul 1808. Preoţii Drăghici Popovici, tatăl și fiul, au slujit

împreună până în anul 1831, iulie 25, când a murit preotul Drăghici Popovici la vârsta de 84 de ani și 6


180

luni. La 2 ani după aceea moare și fiul la vârsta de 45 de ani. De la 1815, 25 august, timp de 11 ani

parohia Zoltan a fost administrată de preoţi din Archita, Cut și Feleag.

La 11 august 1823 parohia Zoltan este vizitată de mitropolitul Sibiului Vasile Moga când este

instalat noul preot Ioan Drăghici ,,om vrednic, supus și curat la moravuri”. Până la 1836 servea ca loc

de slujbă și de închinare în Zoltan, o bisericuţă din lemn aflată în mijlocul cimitirului vechi unde și

astăzi se mai pot observa, abia răsărite parcă, lespezile de piatră afundate de povara sutelor de ani și

unde își dorm somnul de veci străbunii zoltărenilor. Această bisericuţă din lemn a fost demolată și

vândută archiţenilor, care au încheiat–o in satul lor, servindu-se de ea încă o jumătate de secol.

Noua biserică de piatră care mai există și astazi a fost construită în anul 1836, în timpul preotului Ioan

Drăghici și în mare parte pe cheltuiala lui. Noua biserică a mai fost renovată în anii 1918 și 1919,

după cutremurul din 1916, cu cheltuiala ,,Reuniunii femeilor Zoltărene” cu suma de 2500 coroane.

Alte reparaţii au mai avut loc în anii 1939, 1945, 1955.

În anul 1958 biserica din Mihai Viteazul a fost pictată în frescă, in timpul preotului paroh

Eugen Bologa de către pictorul Ion Niţulescu din București, din contribuţia benevolă a credincioșilor

cheltuindu-se 60 000 lei.

Preotul Ioan Drăghici a păstorit pănă în anul 1866, când a primit ca ajutor pe George Vătăsău.

În timpul părintelui George Vătăsău s-a ridicat în 1905 o casă parohială.

În 1911 a fost numit preot paroh în Zoltan Aurel Stoicovici, care avea și diplomă de învăţător.

În timpul preotului Stoicovici s-a adoptat școala confesională conform legii, construindu-se o sală de

clasă, două odăi,o bucătărie și cămara pentru locuinţa învăţătorului. Până în anul 1860 neexistând

edificiu școlar, se ţinea școală în case private, iar cunoștinţele ce se dădeau elevilor erau cititul, scrisul

și rugăciunile. De obicei preoţii și soţiile acestora ţineau și postul de învăţător. Părintele Aurel

Stoicovici a păstorit până în anul 1927, luna septembrie, când a fost numit paroh în Sighișoara. În

timpul păstoririi preotului Stoicovici s-a înfiinţat în 1918 ,,Garda naţională” în satul Zoltan, una dintre

primele din Transilvania și care aveau ca scop dezmembrarea trupelor austro-ungare ca să asigure

securitatea populaţiei.

Din septembrie 1927 pâna în 7.I.1928 parohia a fost administrată de preotul Romul Pulcă din

Saschiz.

Preotul Eugen Bologa candidează și este ales preot paroh în Mihai Viteazu fiind instalat la 8.IX.1928.

Începând cu această perioadă, satul Mihai Viteazu a cunoscut o frumoasă dezvoltare atât pe tărâm

bisericesc cât i social –cultural.

Părintele Bologa Eugen a fost trimis ca dar de la Dumnezeu, destinat zoltărenilor. Om de o

înaltă ţinută morală, cu o vastă cultură, model de cinste, curiozitate și hărnicie, a condus și îndrumat

destinul zoltărenilor timp de 51 de ani. Toate realizările zoltărenilor începând cu anii ‘30 se datorează

în mare parte grijii părintești pe care părintele Bologa a avut-o pentru ei, dedicându-se cu trup și suflet

pentru a da o educaţie sănătoasă generaţiilor pe care le-a păstorit. Nu există zoltareni care trăiesc azi și


181

ai căror părinţi să nu fi fost botezaţi, cununaţi, învăţaţi, îndrumaţi și sfătuiţi de bunul preot Bologa,

părintele zoltărenilor.

Fiind mare patriot, parintele a optat în 1932 pentru schimbarea numelui satului din Zoltan în

Mihai Viteazu’, lucru care s-a realizat. Preotul Eugen Bologa, om deosebit de harnic, lucra în rând cu

enoriașii la munca câmpului, era un bun cosaș, ţinea de coarnele plugului, avea câte 2-3 perechi de cai

și creștea vite și porci, fiind întotdeauna exemplu de muncă și de sârguinţă. Sub directa sa îndrumare,

în anul 1934 s-a construit o frumoasă casă parohială care se vede și azi.

În anul 1929 părintele Bologa a reorganizat ,,Casa Culturală” și ,,Reuniunea femeilor” , precum

și Societăţile ,,Sf.Gheorghe” și ,,Anastasia Șaguna” pentru tineret ; totodată se organizează și corul

bisericesc și corul școlar sub îndrumarea părintelui. În anul 1935 conduce lucrările pentru construirea

unei noi săli de învăţământ,o cancelarie și o sală pentru întruniri culturale, cu acest prilej, la

propunerea ,,Departamentului Instrucţiunii” primind medalia ,,Răsplata muncii pentru construcţiuni

scolare cl. I”.

În anul 1938 a înfiintat ,,Cooperativa de Consum” al cărei președinte a fost în două rânduri ;

tot în 1938 părintele a înfiinţat o lăptărie. Între anii 1942-1978 a împrejmuit biserica cu grilaj de

ciment, s-a pictat biserica în frescă (1958), s-a sfinţit biserica (1958), s-a reparat Casa Parohială, s-a

introdus curentul electric (1968), s-a reparat biserica. Toate acestea s-au făcut prin grija deosebită a

părintelui Bologa.

Pentru strădania deosebită, în anul 1949 a fost numit protopop provizoriu al parohiilor din

Saschiz, jud.Târnava Mare, iar în 1950 a primit binecuvantarea arhierească de a purta brâu roșu.

Toate realiză părintelui Eugen Bologa (decedat 1983, iulie) au fost- cum dânsul mărturisește

într-o însemnare - ,,spre lauda și mărirea lui Dumnezeu și spre mulţumirea mea și a credincioșilor

mei,,.”

Pentru noi zoltarenii ,chipul parintelui Eugen Bologa va ramane in sufletele noastre ca o icoana

sfanta,vie, ca o aureola a satului nostru si a generatiilor viitoare.


182

CAPITOLUL XII

Elemente de etnografie din satul Cloașterf

Florentina Călugăr

Primăria Saschiz

Despre satul Cloasterf arhivele păstrează prea puţine dovezi, deși nu sunt alte sate în România

care să se poată lăuda cu apelativul “Mica Vienă”. Acest scurt capitol de etnografie este alcătuit mai

ales din relatările oamenilor satului… și aceștia puţini, chiar foarte puţini bătrâni care-și amintesc și

pot povesti despre Cloașterful de odinioară, cu oameni vrednici și educati (obligativitatea

învăţământului a fost introdusă din sec. XVI!), care rivaliza din toate punctele de vedere cu

localităţile din zonă. De la sașii saschizeni, de exemplu, am aflat că în Cloașterf ar fi existat o breaslă a

pălărierilor și că pălăriile făcute de cloștorfeni aveau un model specific local, apreciat și la mare

căutare în târgurile unde erau scoase la vânzare.

Cel mai cunoscut obicei din satul Cloașterf, săsesc la origine dar preluat și de români și

practicat până pe la 1960, era “Cununa” , o sărbătoare locală organizată pe 29 iunie a fiecărui an, de

Sfinţii Petru și Pavel. În acea zi, sătenii tăiau un trunchi mare de brad pe care-l înfigeau în pământ în

centrul localităţi, lângă biserică; la baza superioară a trunchiului era așezată o cunună mare de flori

prevazută cu un locșor în care să stea un om “mai glumeţ” care striga în gura mare toate năzbâtiile pe

care consătenii le făcusera peste an. De altfel, oamenii erau “amenintaţi” înainte cu “vezi că te pun în

cunuăa” atunci când mai făceausau erau pe cale să comită câte-o trăznaie. În special erau dezvăluite

lucruri mai rușinoase despre oamenii din sat, despre care nu se aflase până atunci. Partea bună e că

nimeni nu se supăra, dimpotrivă ziua se încheia cu o petrecere la care participa tot satul.

Despre Cloașterf se mai spune că ar fi dat unul din generalii (un sas) care au luptat în oastea lui

Napoleon. În Cloașterf a existat până aproape în anii ’90 o fanfara a sașilor, biserica evanghelică avea

un organist iar până la începutul sec. XX în Cloașterf a activat notarul Kraft care, după cum scrie și

pe piatra sa de mormânt, era singurul notar din zona având în subordine și satele din împrejurimi :

Saschiz,. Mihai Viteazu, Criţ, bunești, Meșendorf și Daia.

Cloștorfenii erau mai puţini la număr decât saschizenii, dar mai bogaţi, de aceea saschizenii

spuneau despre ei că se cam ţin “ cu nasul pe sus”. Sașii din Cloașterf livrau cereal și carne de viţel în

special, dar și de porc și de vânat la măcelăria Winther din Sighișoara . “ Îmi povestea bunicul că,

atunci când ajungeau în oraș, aveau cai așa de frumoși că se adunau sighișorenii și le admirau

căruţele și caii” ( Antoni Walter, Cloasterf).

Denumirea de “mica Vienă” i-ar fi fost dată de un austriac ajuns pe aceste mealeaguri, care a

asemănat drumul principal din sat cu strada pe care el locuia în Viena. Oameni gospodari, cloștorfenii

se îngrijeau ca satul lor să fie curat : în fiecare sâmbătă la ora 4 după amiaza trăgeau clopotele biseriii

evanghelice iar sașii și românii ( aceștia din urmă asezaţi „în partea de sus” a satului) deopotrivă


183

ieșeau în faţa porţii să măture fiecare „din faţa casei proprii până-î mijlocul drumului”, să cureţe de

buruiană șanţurile...

Din mărturiile puţinilor sași rămași în sat, am putut afla câteva informaţii despre cum erau

organizate evenimentele importante din viaţa sătenilor. Nunta, de exemplu, respecta un adevarat ritual

în sânul comunităţii săsești din Cloașterf. La logodnă, tot tineretul din sat se aduna în curtea viitorilor

miri, care îi întâmpinau în faţa ușii. Tineretul aducea oale vechi ciobite sau sticle pe care le trânteau

și le spărgeau în faţa mirelui și-a miresei, cântând în tot acest timp : „ atâta noroc să aveţi în viaţă

câte cioburi sunt pe jos”

La înmormântare, în ziua îngropării- înainte ca mortul să fie scos din casă – membrii familiei

își luau, pe rând, rămas bun, copiii spunând: „ Tată, îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine și

dacă te-am supărat vreodată cu ceva, iartă-mă”. Din curtea casei, mortul era dus apoi la biserică, sicriul

rămânea în faţa ușii bisericii în timp ce alaiul funerar intra în biserică pentru slujbă. Trebuie spus că,

înainte, tot satul participa la înmormântare. Dupa slujbă, mortul era dus cu fanfara până la un pod de

dinaintea intrării în cimitir. Ajunși acolo, fanfara se oprea din cântat ; cântecele de jale și rămas bun

intonate de fanfară erau reluate abia după ce preotul termina slujba la groapă și în timp ce sicriul era

coborât în mormânt. După înmormântare fiecare familie îndoliată chema oamenii la pomană, acasă. Și

românii din Cloașterf aveau cântece de jale pentru priveghi și Sărăcustă care nu se mai cântă prin alte

părţi.

În Cloașterf, până la plecarea sașilor în anii ‘90, existau 3 vecinătăţi ale sașilor– petrecerile la

Fosnich se organizau pe vecinătăţi, în luna februarie. Fosnich vine de la germ. „Fassenachat” care, in

traducere liberă înseamnă „alungarea iernii” dar era asociat și cu „izgonirea răului”. Sărbătoarea

Fosnichului, organizată în luna februarie a fiecărui an, avea multe elemente de carnaval : membrii

vecinătăţii se mascau și umblau prin sat de la o vecinatate la alta, intrând în fiecare casă. Ziua se

încheia cu o mare petrecere de iarnă. Fosnich e sărbătoarea Vecinătăţilor, cunoscută în Saschiz sub

denumirea de Richtog. Sarbatoarea Fosnichului a fost preluată și de vecinătatea românilor din

Cloașterf sub denumirea de “sărbătoarea vecinătăţilor “ sau “sărbătoarea ţihinului “, fiind și-n ziua de

astăzi organizată cu mare fast în luna ianuarie, în jurul datei de 24. Membrii vecinătăţii ortodoxe din

Cloașterf încep pregătirile cu zile bune înainte: costumele populare vechi, unele chiar de sute de ani,

sunt scoase din dulapuri și din lăzile de zestre, hamurile și șeile cailor sunt lustruite și înfrumuseţate

cu ciucuri de lână roșie, bucătăresele trudesc să fie masa cât mai gustoasă, se tocmesc muzicanţi ……

În această zi este ales și noul foatăr (germ. "Vater" = tată de vecinătate), conducătorul vecinătăţii

pentru următorul an. Odată cu numirea sa, foatărul primeste ţihinul care –i va fi necesar atunci când

trebuie să anunţe membrii vecinătăţii că în ziua cutare, la o anume oră, trebuie să se adune în cutare

loc pentru a ajuta la o înmormântare sau nuntă sai botez sau chiar la ridicarea unei construcţii,

ș.a.m.d. Ţihinul circulă din casă în casă, iar cine nu participă e bun de amendă.


184

În Cloașterf, la Sărbătoarea Vecinătăţii sau a Ţihinului, se mai obișnuiește (chiar dacă nu an de

an) ca alaiul format din tineri călare îmbrăcaţi în costume populare, purtând în mâini steagul ţării și -

în utimii ani- și pe cel al UE, urmaţi de trăsura în care stă foatărul urmată de membrii vecinătăţii și

invitaţii lor, însoţiţi de muzicanţi, străbate uliţele satului în drumul către biserică, unde preotul care

slujește în această filie oficiază o scurtă slujbă de pomenire a celor duși și de rugă pentru toţi

deopotrivă.

Despre aparitia bisericii ortodoxe din Cloașterf există două povești diferite, singurul lor punct

comun fiind perioada în care s-a construit biserica: anii 1850-1860.

Una din povești e spusă de fostul preot din filia Cloașterf, părintele Oliviu Dan, potrivit căruia

iobagii români care lucrau aceste pământuri aveau o bisericuţă din nuiele pe care o mutau dintr-un loc

în altul pentru a-și putea practica religia ortodoxă. Groful Haller din Zoltan (actualul Mihai Viteazu)

care avea pământuri și-n Cloașterf și-ar fi dat seama că singurul mod prin care putea ţine oamenii în sat

era să le acorde permisiunea de a–și construi o biserică. Așa se spune că s-au împământenit românii în

Cloașterf, pe la 1850.

O altă poveste atribuie meritul construirii bisericii unui localnic, pe numele său Fleșaru

Gheorghe. Despre acesta se povestește că ar fi stat mulţi ani în cătane (armată) …. vreo 7- 8 ani , de

aici și apelativul “Liţă’a Cătanii “ dat de localnici fiului său. În drumul său spre casă, întorcându-se

din armată, Gheorghe Fleșaru ar fi salvat în tren o prinţesă pe care hoţii vroiau s-o jefuiască. În semn

de recunostinţă, prinţesa l-ar fi răsplătit pe Gheorghe cu o suma frumușică de bani. Cu paralele

prinţesei și cu banii stranși din soldă , se spune că Gheorghe s-a întors bogat în Cloașterf. Ajuns acasă,

a vrut să se însoare cu o fată din Daia care i-ar fi zis : “cum să vin la voi, că nici biserică n-aveţi?! ” Și-

așa s-a hotărât Gheorghe Fleșaru să construiască, din banii săi, o biserică în Cloașterf.

Restaurată în întregime şi împodobită cu o frumoasă picture iî ultimii ani, biserica ortodoxa

"Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil"din Cloașterf a fost sfinţită ultima dată pe 17 iulie 2011 de către

Înalt Preasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Ca o

recunoaștere a lucrărilor deosebite realizate la aceasta biserică, Înalt Preasfinţitul Irineu a conferit

fostului părintelui paroh Dan Oliviu rangul de iconom cu dreptul de a purta sfânta cruce, primarului

comunei Saschiz Ovidiu Șoaita i s-a conferit Crucea Arhiepiscopală pentru mireni, iar altor “truditori

şi colaboratori” le-au fost conferite gramate de merit. Credincioșii au considerat acest moment o mare

sărbătoare și au participat atunci cu sutele, îmbrăcaţi în costume româneşti tradiţionale,

Costumul popular

Costumul popular românesc atât al femeilor cât si al barbaţilor se aseamănă foarte mult cu cel

din Saschiz și Mihai Viteazu, descrierea acestuia regăsindu-se în capitolele anterioare.

Costumul popular săsesc din Cloașterf este însă diferit de cel al saschizenilor, principala

deosebire fiind dată – în cazul femeilor – ornamentele diverse și numeroase purtate de cloștorfence


185

(portul săsoaicelor din Saschiz fiind mult mai sobru); la bărbaţi, în schimb, diferenţele sunt mai

puţine.

Astfel, tinerele fete purtau pe cap “borten” – cilindru învelit în catifea, cu broderie specifică

cloștorfencelor, cu motive florale , legat în spate cu o fundă de sub care atârnau pe spinare panglici (

miresele aveau înfăsurat pe borten, în plus, o coroniţă albă). Planglici brodate prinse în acest cilindru

atârnau pe spate, prinse cu broșe argintii . Peste cămaţă, femeile purtau un laibăr, iar peste laibăr, pe

spate, un fel de pelerină care se lega la subsuori de o parte și de alta a corpului. Portul mai era compus

dintr-o rochie peste care venea un șorţ iar peste șorţ erau prinse în faţă, de o parte și de alta, câte un

batic din mătase naturală, bogat colorat. La brâu fetele purtau un fel de cingătoare din metal, încrustată

cu pietricele colorate. După căsătorie, femeile purtau pe cap un voal înfășurat în jurul capului într-un

fel specific local.

Bărbaţii purtau cămașa albă peste care îmbrăcau un palton albastru care se încheia în faţă cu mici

cârlige prinse sub niște plăcute argintii (asemănătoare cu haina preotului), pantaloni din postav, strâmţi

la baza piciorului pentru a intra în cizme.

Legende și povestiri locale

La intrarea în curtea bisericii evanghelice, faţă-n faţă cu locuinţa paznicului există și astăzi o

cămăruţă fără geamuri, doar cu o mică deschizătură în ușă. Localnicii povestesc că acolo erau închiși

vreme de o săptămână soţul și soţia care se certau prea mult ori chiar intenţionau să se despartă.

Aceștia primeau o singură farfurie, o singură lingură și o singură cană “ ca să înveţe să le împartă” ...în

rest, aveau timp berechet să discute despre problemele lor iar “tratamentul” dădea roade, pentru că

ieseau de-acolo, după o săptămână,” împăcaţi”.

Tot la biserică, își ţineau sașii slănina, fiecare din cele trei vecinătăţi avea turnul ei iar fiecare

tablă de slănina care se punea la păstrat era ștampilată cu însemnul vecinătăţii. În curtea bisericii

existau și trei șopruri unde, la fel, fiecare vecinătate își depozita cerealele și alte provizii.

Legenda femeii care a salvat satul de turci

Se spune că o femeie care lucra la câmp a vazut că vin turcii...... neștiind ce să faca să nu fie

văzută, femeia și-a lăsat pălăria într-un par de vie și s-a furișat puţin mai departe; turcii au mers unde

au văzut pălăria, au descălecat, și-au lăsat caii acolo și- au luat-o pe jos în recunoaștere în direcţia

opusă. În acest timp femeia, care pândise, s-a intors, a încălecat pe-un cal ..... restul cailor au venit

după ea și, ajunsă în sat, a dus toţi caii turcilor în curtea bisericii fortificate.

Localnicii din Cloasterf aveau un sistem bine pus la punct de alarmare a populaţiei în caz de

pericol: incendii, navaliri ale turcilor ș.a. Pe două dealuri importante din sat existau paznici zi și

noapte. Pe dealul numit popular „Gegăr”, de unde se spune că se vede tot drumul până în Saschiz,

crescuse un brad tare înalt pe care oamenii îl infășurau cu paie. Când observau de-acolo că se apropie

navălitorii, dădeau foc paielor pentru ca flăcările să poata fi văzute în cealaltă parte a satului pe dealul


186

numit Kapenberg, paznicii de acolo dând la rândul lor semnal de alarmă: începeau să bată clopotele

„într-un fel special” care anunţa primejdia și chema oamenii să se adăpostească în biserica-cetate.

Pentru că vorbim despre armată, război...trebuie să spunem că, din satul Cloașterf, am primit o

poezie veche „ scrisă de mine Călugăr Emanoil în spitalul public din Sibiu fiind rănit în războiul

fascist în Cehoslovacia în munţii Tatra”, datată 17 iunie 1945, pe care o redăm mai jos:

Scrisoare fraţilor mei

Peste satul tău uitat

Umbra s-a întins

Și lacrimi multe au vărsat

Că viaţa ta s-a stins

Era toamnă atunci pe câmp

Când tu ne-ai părăsit

Acum e primăvară-n crâng

Iar tu dormi liniștit

Atâtea flori înfloresc pe câmp

Săltând de bucurie

Răcorind al tău mormânt

Și crucea ta pustie

La noi în sat așa-i de trist

Că mulţi, cu tine-n frunte

Pe veci viaţa lor s-a stins

În răriști de morminte

Pe întinsul câmp de eroi

V-aţi părăsit pe voi deplin

Iar noi rămași în astă lume

Moștenitori de suspin

Ca și coroana României

Și grad de cavaler

Prin simbol al vitejiei

Pentru satul tău stingher


187

Iar pamblica de virtute

Prinsă-n frunza de stejar

În veci va aduce-aminte

Jertfa ta de militar

Fraţii dragi puteţi spune la toţi

Care sînt ca voi

Că nu suntem ai nimănui

Uitaţi în ţări străine

Veti fi aduși acasă iar

De ţara voastră scumpă

Și vi se va clădi altar

Cioplit din colţ de stâncă

Să domnească peste vremi

În vremi nepieritoare

Legenda voastră de eroi

A lumi viitoare


188

CAPITOLUL XIII

ARHITECTURA LOCALĂ TRADIŢIONALĂ 654

Casa tradiţională săsească

Majoritatea vizitatorilor apreciază că saschizenii şi-au construit casele după modelul cetăţii din

deal, casele semănând ele însele cu nişte „mici cetăţui”.

Originea, de fapt, este cea a casei francone din perioada romanică, însă populaţia săsească a

sintetizat în spaţiul Transilvaniei o arhitectură care, deşi aparţinea iniţial altui spaţiu cultural, s-a

transformat într-o arhitectură civilă specifică, originală şi valoroasă.

Saschiz se distinge prin câteva elemente specifice satelor săseşti: gospodăriile ţărăneşti sunt

,,închise ” : ziduri înalte şi porţi ample în spatele cărora se „ascund” curţile; dependinţele (şopruri, şuri,

grajduri) sunt aliniate în spatele locuinţei şi pe partea opusă a acesteia, separând curtea de grădină.

Mai sunt gospodării şi azi care păstrează încă anexele de pregătire a hameiului , acest lucru

constituind o altă particularitate a Saschizului.

Aşa cum mai mai arătat în capitolele anterioare, foarte multe locuinţe din Saschiz au fost grav

afectate de incendiul din 1714 care a cuprins mai ales Marktplatz(zona centrală) şi cel din 1791 care a

distrus complet Klostergasse, Hopfengasse şi parţial Korngasse; gospodăriile din Laigasse, Seklergasse

şi Marktgasse au fost serios afectate. Informaţia ca Fischergasse a scăpat fără a fi afectată de incendii

este confirmată prin datarea „1702” găsită pe grinda principală a casei de la nr.176, cea mai veche

dintre casele inventariate.

Materialele de construcţie pentru case sunt piatra şi cărămida; planşeele dintre etaje sunt de

regulă realizate cu ajutorul unor grinzi de lemn şi, mai puţin frecvent, bolţi de cărămidă. Învelitoarea

(acoperişul) caselor este realizată din ţiglă solzi.

Ornamentica faţadelor cuprinde numeroase modele şi metode, precum : nişe dreptunghiulare sau

medalioane de ipsos conţinând inscripţii, ori capiteluri (partea de sus, ornată, a unei coloane)

împodobite cu ghivece şi ghirlande de flori. Gama culorilor pastelate(cu tonuri pale, delicate) folosite

pentru tencuieli este diversificată.

Această tipologie specifică saşilor caracterizează într-o formă simplificată şi locuinţele

româneşti, unde crucea de ipsos pe faţadă sau cea de tablă de pe acoperiş este un semn distinct.

654

Informaţiile au fost culese din Planul Urbanistic Zonal al localităţii Saschiz


189

Foto : gospodărie ţărănească, săsească, la 1925

Componentele gospodăriei ţărăneşti tradiţionale sunt următoarele:

Casa propriu-zisă – asemănătoare ca formă unui dreptunghi alungit, în general cu latura scurtă

spre stradă, cu două sau maxim trei încăperi, şi cu o intrare dispusă fie central, în cazul celor cu

trei camere, fie asimetric, prin camera cea mai mică – în cazul caselor cu două camere.

Tâmplăria ferestrelor este din lemn.

Sub casă se află pivniţa, iniţial cu intrare din stradă (se mai păstrează foarte rar azi ), ulterior cu

acces din curte.

Bucătăria de vară (Sommerkuhe):

Şura- amplasată de regulă în continuarea casei sau perpendicular, astfel încât să „închidă”

curtea în partea din spate; construită din stejar (stâlpi, grinzi), cu căpriori din lemn şi acoperită

cu ţiglă solzi.

Şura este compartimentată de regulă în trei părţi:

- aria şurii: locul de depozitare al carului, căruţei şi a altor utilaje agricole

- grajdul de vite, la un loc sau separate de coteţul de porci

- feldăra – pentru depozitarea cerealelor vara şi iernarea oilor.

Coşerul ,,de cucuruz” - o structură din laţi de brad înălţată pe stâlpi de stejar, cu rol de

depozitare a ştiuleţilor de cucuruz („porumb”)

Şoprul: construcţie anexă, realizată pe un schelet de stejar cu pereţi din ,,fostene” de lemn,

acoperită cu ţiglă, ; aici erau depozitate lemnele de foc şi unelte agricole

Fântâna: separată în curtea din faţă, cât mai departe de latrină (aceasta din urmă amplasată în

curtea din spate, în spatele şurii). Dotarea gospodăriilor cu fântâni individuale este de dată

recentă (sec. XX), ca apanaj al familiilor înstărite. În mod tradiţional, fântânile erau amplasate

în spaţii publice, la încrucişarea drumurilor sau la margine de drum. Fântâna tradiţională din

Saschiz – din care se mai păstrează doar câteva exemplare- este cea cu cumpănă. Un alt tip de

fântână, mai comun, este cea cu roată, şi acoperiş.

Afumătoarea: : construcţie anexă, mobilă, amplasată în interiorul curţii, afumătoarea pentru


190

carne şi slănină este mutată din podul casei în spatele casei, cât mai departe de depozitul de

gunoi de grajd.

Curtea: pavajul curţii este realizat din piatră de râu, bătută cu maiul pe pat de nisip şi împănată

astfel încât să aibă rezistenta şi durabilitate în timp. (floştăr)

Poarta: reprezenta imaginea importanţei şi prosperităţii pe care proprietarul dorea s-o aibă în

comunitatea locală. Iniţial având şi o portiţă încorporată, pentru acces pietonal, poarta a devenit

un element mai important – şi mai impozant – odată cu înălţarea deasupra acesteia a unui

acoperiş (uneori boltit).

Foto: casa tradiţională săsească, Saschiz, nr. 305 Foto: casa tradiţională săsească, Saschiz, nr. 373

Casa tradiţională românească

Formele gospodăriei tradiţionale în Saschiz s-au conturat în secolele XVI-XVIII la saşi şi în

secolele XVIII-XIX la români. De-a lungul timpului, arhitectura săsească a influenţat major modul în

care românii îşi construiau casele, atât în ceea ce priveşte materialele folosite în construcţii (ex. :

acoperişuri din ţiglă) cât şi modul de dispunere a componentelor din gospodărie. Însă casele săseşti au

fost mereu mai mari şi mai ,,moderne” decât cele româneşti.

Foarte important, însă, este faptul că, în ciuda influenţei saşilor asupra românilor în ceea ce

priveşte tehnicile de construcţie, materiale, dimensiuni etc., românii şi-au păstrat - ca şi caracteristică

a faţadei- prezenţa crucii pe frontonul casei, fapt care dădea seama despre prezenţa în acel loc a unei

familii româneşti.

Concluzii:

Localitatea Saschiz este sit rural, delimitat conform avizului de clasare 810/E/1998 al

Ministerului Culturii Aprox. 90% din casele localităţii Saschiz se află în zona de protecţie UNESCO,

de aceea, orice intervenţie la o clădire necesită avize speciale. Din nefericire, sunt încă mulţi localnici

care nu conştientizează valoarea arhitecturii tradiţionale şi importanţa păstrării ei.


191

BIBLIOGRAFIE

1. Saschizul la începuturi

LAZAR VALERIU, Repertoriu arheologic al judetului Mures, 1995

DRAGUT VASILE, Arta gotica in Romania, Bucuresti, 1979

RADU POPA, BALTAG GHEORGHE, Documente de cultura materiala oraseneasca in Transilvania a doua

jumatate a sec.XIII-lea, SCIV 31, 1980

MARCU DANA ISTRATE, PASCU IOAN. Cetatea Saschiz. Note istorice si arheologice, Materialae si

cercetari arheologice, Seria noua IV, 2010, Bucuresti , ed. Academiei romane

MARCU DANA ISTRATE , PASCU IOAN, Biserica Evanghelica din Saschiz, jud. Mures, Cercetari

arheologice I, Materialae si cercetari arheologice, Seria noua VI, 2011, Bucuresti , ed. Academiei ro

THOMAS NÄGLER, Aşezarea saşilor în Tranilvania, Bucureşti, Editura Kriterion, 1992

Primăria Saschiz , Brosura aniversara Saschiz 700, 2009

Suciu Coreolean, Dictionar istoric al localităţilor din Transilvania, 2 vol., Bucureşti, 1967-1968,435 - 448 p.

BALTAG GHE., Sighisoara inainte de Sighisoara, 2000.

TRANSILVANIA, 1982.

2. Saschizul în Evul Mediu

Instrumente de lucru:

GHINEA, DAN, Enciclopedia geografică a României, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2002.

SUCIU, CORIOLAN, Dicţionar Istoric al Localităţilor din Transilvania, 2 vol., Bucureşti, [1968].

ZIMMERMANN, FRANZ, Das Archiv der Stadt Hermannstadt und der sächsischen Nation. Ein Führer durch

das selbe, Sibiu, 1901.

Izvoare documentare:

DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI, C. TRANSILVANIA, vol. I (veacurile XI, XII, XIII), Bucureşti,

1951.

QUELLEN ZUR GESCHICHTE DER STADT KRONSTADT, vol. II, Braşov, 1889.

QUELLENBUCH ZUR VATERLÄNDISCHE GESCHICHTE, ed. Robert Csallner, Sibiu, 1905.

URKUNDENBUCH ZUR GESCHICHTE DES KISDER KAPITELS VOR DER REFORMATION UND DER

AUF DEM GEBIETE DESSELBEN EHEDEM BEFINDLICHEN ORDEN, ed. Karl Fabritius, Sibiu, 1875.

URKUNDENBUCH ZUR GESCHICHTE DER DEUTSCHEN IN SIEBENBÜRGEN, vol. I (1191-1342), ed. Fr.

Zimmermann şi Carl Werner, Sibiu, 1892.

Ibidem, vol. II (1343-1390), ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1897.

Ibidem, vol. III, (1391-1415), ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1902.

Ibidem, vol. IV, (1416-1437), ed. Gustav Gündisch, Sibiu, 1937.

Ibidem, vol. V, (1438-1457), ed. Gustav Gündisch , Bucureşti, 1975.

Ibidem, vol. VI (1458-1473), ed. Gustav Gündisch, Bucureşti, 1981.

Ibidem, vol. VII, (1474-1486), ed. Gustav Gündisch, Herta Gündisch, Konrad G. Gündisch, Gernot Nussbächer,

Bucureşti, 1991.

Izvoare narative:

ANONYMUS, Faptele Ungurilor, în Izvoarele istoriei românilor, vol. I, ed. G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1934.

AUS ZEITEN TIEFSTER NOT. ZWEI CHRONISTISCHE BERICHTE AUS DEN FÜRSTENZEIT

SIEBENBÜRGENS VON GEORGIUS KRAUS, JURATUS NOTARIUS DER STADT SCHAESSBURG, ed. Fritz

Mild, Sighişoara, 1926.

NAGY, SZABO FERENC, Memorialul 1580-1658, Bucureşti, 1993.

Istoriografie:

BALTAG, GHEORGHE, Sighişoara-Schässburg-Segesvar, Cluj-Napoca,


192

2004

CÎMPEANU, LIVIU, Greavii, nobilimea germană din Transilvania medievală, în Alt-Schaessburg, Nr. 3/2010.

CÎMPEANU, LIVIU, De la comitat la scaun principal. Evoluţia administrativ-juridică a Sibiului şi a provinciei

aferente în Evul Mediu, în Acta Mvsei Napocensis, Nr. 47, Historica II, 2010, Cluj-Napoca, 2010.

CÎMPEANU, LIVIU, Universitatea Saxonă şi districtele româneşti aflate sub jurisdicţia ei în evul mediu şi

epoca modernă. Teză de doctorat (coord. prof. univ. dr. Avram Andea), Cluj-Napoca, 2011.

FABINI, HERMANN, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, Sibiu,

2002.

FABINI, HERMANN, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, 2009.

GÜNDISCH, GEORG, Sächisches Leben im 13. und 14. Jahrhundert, în Geschichte der Deutschen auf dem

Gebiete Rumäniens, ed. Carl Göllner, Bucureşti, 1979.

GÜNDISCH, KONRAD G., Zur Entstehung der Sächsischen Nationsuniversität, în Gruppenautonomie in

Siebenbürgen, ed. Wolfgang Kessler, Köln-Viena, 1990.

GÜNDISCH, KONRAD G., Das Patriziat siebenbürgischer Städte im Mittelalter, Köln-Weimar-Wien, 1993.

GÜNDISCH, KONRAD G., Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul medieval, în vol. Transilvania şi

saşii ardeleni în istoriografie. Din publicaţiile de Studii Transilvane Heidelberg, Sibiu, 2001

GÜNDISCH, KONRAD G. şi MATHIAS BEER Siebenbürgen und die siebenbürger Sachsen, München, 2005.

IORGA, NICOLAE, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ed. I. Oprişan, vol. I, Bucureşti, 2009.

ISTORIA TRANSILVANIEI, vol. I, ed. Thomas Nägler, I.A. Pop, Andrei Magyari, Cluj-Napoca, 2003.

KLEIN, KARL KURT, Geysanum und Andreanum. Fragmentarische Betrachtungen zur Frühgeschichte der

Deutschen in Siebenbürgen, în vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena,

1971.

KRISTO, GYULA, Ardealul Timpuriu (895-1324), Szeged, 2004

LOTH, WILFRIED, „Teutonici” in Siebenbürgen. Zum Problem des Namens der deutschen Einwanderer, în

vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971.

MÜLLER, GEORG EDUARD, Die Entstehug der Stühle, des Königs- und des Stuhlrichteramtes in der

Hermannstädter Provinz oder der sogenannten sieben Stühle în Korespondenzblatt für Siebebürgische

Landeskunde, vol. XXIX/1906.

MÜLLER, GEORG EDUARD, Die Gräven des Siebenbürger Sachsenlandes, Sibiu, 1931.

MÜLLER, GEORG EDUARD, Die deutschen Landkapitel in Siebenbürgen und ihre Dechanten, în Archiv des

Vereins für siebenbürgische Landeskunde, vol. XLVIII/1934-1936.

MÜLLER, GEORG EDUARD, Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-Deutschen

Nationsuniversität 1141-1876, Sibiu, 1941.

NÄGLER, THOMAS, Aşezarea saşilor în Transilvania şi aportul lor la dezvoltarea societăţii feudale

româneşti, în Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare din România şi a înfrăţirii lor cu naţiunea

română. Naţionalitatea germană, vol. I, Bucureşti, 1976.

NÄGLER, THOMAS, Die Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen, Bucureşti, 1979.

NÄGLER, THOMAS, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1981.

NUSSBÄCHER, GERNOT ŞI GÉZA, BAKÓ, Hundertschaften und Gerichtsstühle. Ein Beitrag zur Geschichte

der sächsischen Ansiedlung, în Neuer Weg din 27.11.1976

NUSSBÄCHER, GERNOT, Aus Urkunden und Chroniken, vol. I, Bucureşti, 1981.

NUSSBÄCHER, GERNOT, Din Cronici şi hrisoave, Bucureşti, 1987.

NUSSBÄCHER, GERNOT, Aus der Chronik von Keisd, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd,

Braşov, 2009.

NUSSBÄCHER, GERNOT, Aus Keisder Zunftgeschichte im 15. und 16. Jahrhundert, în Aus Urkunden und

Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009.

NUSSBÄCHER, GERNOT, Von den “Ehrlichen Töpfer-Meistern von Keyysd“, în în Aus Urkunden und


NUSSBÄCHER, GERNOT, Zur Kulturgeschichte von Keisd im 15. und 16. Jh., în Aus Urkunden und



193

NUSSBÄCHER, GERNOT, Diplomatarium Kisdense, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd,

Braşov, 2009.

NUSSBÄCHER, GERNOT, Die ältesten Urkunden über Schäßburg, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. IX

Schäßburg, Braşov, 2010.

NUSSBÄCHER, GERNOT, Über das erste Vierteljahrtausend der (schriftlich überlieferten) Geschichte

Schäßburgs, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. IX Schäßburg, Braşov, 2010.

OREND, MISCH, Zur Heimatfrage der Siebenbürger Sachsen. Vergleichung der siebenbürgisch-deutschen

Ortsnamen mit denen des übrigen deutschen Sprachgebietes, în: Archiv des Vereins für siebenbürgische

Landeskunde, vol. XLIII/1926, Tom 2-3.

PÁL, ENGEL, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526, Cluj Napoca, 2006.

PASCU, ŞTEFAN, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954.

PASCU, ŞTEFAN, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1971.

PASCU, ŞTEFAN, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 1989.

RADY, MARTYN, Nobility, Land and Service in Medieval Hungary, Londra, 2000.

REICHESDORFFER, GEORG, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appelata, aliarumque

prouinciarum et regionum succincta descriptio et explicatio, Viena, 1550.

REZACHEVICI, CONSTANTIN, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu, Bucureşti, 1998

ROTH, HARALD (ed.), Historische Stätten. Siebenbürgen, Stuttgart, 2003.

ROTH, HARALD, Hermannstadt. Kleine Geschichte einer Stadt in Siebenbürgen, Köln-Weimar-Wien, 2006.

RUSU, ADRIAN ANDREI, Castelarea Carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate

(sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005.

SĂLĂGEAN, TUDOR, Ţara lui Gelou, Cluj-Napoca, 2006.

SĂLĂGEAN, TUDOR, Un voievod al Transilvaniei. Ladislau Kán, Cluj-Napoca, 2007.

WAGNER, ERNST, Boralt und terra Daraus. Zur Ostgrenze des Andreanischen Rechtsgebietes, în vol. Zur

Rechts- und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971.

WAGNER, ERNST, Historisch-Satistisches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Köln-Viena, 1977.

2. Saschizul în epoca modernă

1. Izvoare

ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI. DIRECţIA JUDEţEANĂ MUREȘ. Fond Parohia evanghelică CA

Saschiz, Fond Parohia ortodoxă română Saschiz;

ARHIVA PRIMĂRIEI SASCHIZ. Fond C.A.P. Saschiz 1953-1955, Registrul: Protocolum pentru însămnarea

Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnului 1822 până la 1908;

CONSCRIPŢIA FISCALĂ A TRANSILVANIEI DIN ANUL 1750, VOL I. DESCRIEREA LOCALITĂŢIILOR

CONSCRISE. PARTEA A II-A, editori Ladislau Gyémant, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan,

Bucureşti, 2009;

DOCUMENTE PRIVIND REVOLUŢIA DE LA 1848 ÎN ŢĂRILE ROMÂNE. SERIA C. TRANSILVANIA, vol.

III, 30 aprilie-14 mai 1848, coord. Ştefan Pascu, Bucureşti, 1982;

GROΒ-KOKLER BOTE, nr. 488, Schässburg, den 6. Mai 1888;

GROß-KOKLER BOTE VEREINIGT MIT SCHÄßBURGER ZEITUNG, 47.Jahrgang ( 1925), nr. 2432;

HERMANNSTADT UND SIEBENBÜRGEN. DIE PROTOKOLLE DES HERMANNSTÄDTER RATES UND

DER SÄCHISCHE NATIONALUNIVERSITÄT 1391-1705, Veröffentlichungen von Studium Transylvanicum,

Herausgegeben Käthe Heintz, Bernard Heigl und Thomas Şindilariu mit einer Einführung von Thomas

Şindilariu, Hermannstadt/ Heidelberg, 2007;

KRONSTÄDTER ZEITUNG, 89. Jahrgang, nr. 178, an 1938;

MEDIASCHER ZEITUNG, 33. Jahrgang (1925);

QUELLEN ZUR GESCHICHTE DER STADT BRASSO, vol. IV, Braşov, 1903;

REVOLUŢIA TRANSILVANĂ DE LA 1848-1849. DATE, REALITĂţI șI FAPTE REFLECTATE ÎN

DOCUMENTE BISERICEșTI ORTODOXE 1848-1850. Volum întocmit de Dumitru Suciu, Alexandru Morar,

Iosif Marin Balog, Diana Covaci, Cosmin Cosmuţa, Lorand Mádly, București, 2011;

SCHÄßBURGER ZEITUNG, nr. 45, 9. November 1918;


194

SIEBENBÜRGISCH-DEUTSCHES TAGEBLATT, 52. Jahrgang ( 1925), nr. 15633;

2. Lucrări generale

ALBU, NICOLAE, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944;

*** Allgemeine Deutsche Biographie, 10. Band, 1879

BOZAC, ILIANA, PAVEL, TEODOR, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773. Die Reise

Kaiser Joseph II durch Siebenbürgen im Jahre 177, Cluj-Napoca, 2006;

***BRESLELE TRANSILVĂNENE (SECXIV-XIX), catalog de expoziţie, Cluj-Napoca, 1997;

CERNAVODEANU, PAUL, BINDER, PAUL, Cavalerii Apocalipsului- Calamităţiile naturale din trecutul

României ( până la 1800), București, 1993;

CHAUNU, PIERRE, Civilizaţia Europei in secolul luminilor, vol. II, București, 1986;

CRĂCIUN BOGDAN, BOLOVAN IOAN, Consignatio statistico toporgaphica singulorum in Magno

Principatu Transylvaniae ( Transilvania la 1829-1831), Cluj-Napoca, 2003;

GÖLLNER,CARL, Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumäniens, Erster Band: 12 Jahrhundert bis

1848, București, 1979;

HEPPNER, HARALD, Contribuţii la Istoria României și a românilor, Cluj-Napoca, 2002;

HITCHINS, KEITH, Românii 1774 -1866, Bucureşti,1998;

*** ISTORIA ROMÂNILOR. CONSTITUIREA ROMÂNIEI MODERNE ( 1821-1878), vol VII, tom I ,

coordonator, acad. Dan Berindei, Bucureşti,2002;

*** ISTORIA TRANSILVANIEI, VOL III, ( 1711-1918), coord. Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Andras

Magyari,Cluj-Napoca 2009;

JEKELI, HERMANN, ” Die Herrenhutische Bewegung in Siebenbürgen“ in Archiv des Vereins für

siebenbürgische Landeskunde, 46. Band, Heft ½, 1931;

IDEM, ”Unsere Bischöfe 1553-1867. Charakterbilder aus sächsiche Vergangenheit.21. Georg Jeremias Haner

1704-1777”. in Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, 59. Jahrgang, 1836, nr. 17885 și nr. 17886;

KEMENY,JOSEF, Deutsche Fundgruben der Geschichte Siebenbürgens, II Band, Klausenburg, 1840;

KLUSCH, HORST, „ Pe urmele strămoşilor Habani” în Conferinţele Bibliotecii ASTRA, Sibiu, nr. 102/2010;

KRAUSS, GEORGIUS, Cronica Transilvaniei 1608-1665, seria Cronicile medievale ale României, ediţie

îngrijită de G. Duzinchevici şi E. Reus-Mârza, Bucureşti, 1965;

KRONER, MICHAEL, Geschichte der Siebenbürger Sachsen, Band I, Von der Ansiedlung bis Anfang des 21.

Jarhrhunderts, Nürnberg, 2008;

IDEM, Geschichte der Siebenbürger Sachsen. Band II, Wirtschafts-Kulturleistungen, Nürnberg, 2008;

LENGYEL, ZSOLT, „ Siebenbürgen im Neoabsolutismus. Betrachtungen zu den staatorganisatorischen

Prinziepen“ in Siebenbürgen in der Habsburgermonarche. Vom Leopoldinium bis zum Ausgleich. Hgg. Zsolt

K. Lengyel, Ulrich A. Wien, Köln/Weimar/ Wien, 1999;

MAIOR, LIVIU, 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie, Bucureşti, 1998;

MIHĂILESCU, VINTILĂ, Vecini și vecinătăţi în Transilvania, București, 2002;

MURGESCU, LUMINIŢA, Între ”bunul creștin”și ” bravul român”. Rolul școlii primare în constituirea

identităţii naţionale românești, Iași, 1999;

NÄGLER, THOMAS, SCHOBEL, JOSEF, DROTLEFF, KARL, Geschichte den Siebenbürgische-Sächsische

Landwirtschaft, București, 1971;

NICOARĂ, SIMONA, NICOARĂ,TOADER, Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile

paradigme ale cunoaşterii, Cluj - Napoca, 1996;

NICOARĂ, TEODOR, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800), Cluj-Napoca, 1997;

IDEM, Sentimentul de insecuritate în societatea românească la începuturile timpurilor moderne ( 1680-1830),

Cluj-Napoca, 2002;

PASCU, ȘTEFAN, Meşteşugurile din Transilvania până în sec. al XVI-lea, Bucureşti,

1954;

RADU, VASILE, Artele focului ( I). Habane şi post-habane în colecţia Muzeului memorial „ Octavian

Goga” Ciucea. Cluj-Napoca, Ciucea, 2007;

ROȘCA, KARLA, KLUSCH, HORST, Ceramica de breaslă, habană și manufacturieră din Transilvania,

Sibiu, 2010;


195

ROTAR, TRAIAN, SEMENIUC, MARIA, MEZEI, ELEMER, Recensământul din 1850. Transilvania, ediţia

a II-a revizuită, , Cluj-Napoca, 2004;

IDEM, Recensământul din 1900. Transilvania, ediţia a II-a revizuită, Cluj-Napoca, 1999;

SCHOBEL, JOSEF, ” Beitrag der siebenbürger Sachsen zur Entwicklung der Landwirtschaft in den Jahren

1840-1918” in Forschungen zur Volks- und Landeskunde, Band 18, nr. 2, Sibiu, 1975;

SCHOPPELT, JOSEF, Erinnerung aus den Jahren 1844 bis 1910 in Siebenbürgen, Herausgegeben von Otto

Rodamer, Noderstedt, 2011;

*** SCHRIFTESTELLER LEXICON DER SIEBENBÜRGER DEUTSCHES, Band VI ( D-G), Köln, Weimar,

Wien, 1998;

*** SCHRIFTESTELLER LEXICON DER SIEBENBÜRGEN DEUTSCHEN, Herausgegeben Hermann A.

Heinz, Köln-Wien, 2000;

STENNER, FRIEDRICH, Die Beamten der Stadt Braso (Kronstadt), von Anfang der städtischen Verwaltung

bis auf die Gegenwart; Kronstadt, 1916;

TRAUSCH, JOSEF, Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger

Deutschen, I Band, Kronstadt, 1868;

IDEM, Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, II

Band, Kronstadt, 1870;

IDEM, Schriftesteller Lexicon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, III

Band, Kronstadt, 1871;

3. Lucrări speciale

BALTAG, GHEORGHE, Sighişoara. Schäβburg. Segesvàr, Cluj-Napoca, 2004;

BINDER, LUDWIG, „ Haner, Jeremias, Georg, Historiker, Teologe, Superintendent, Keisd 17.04.1704-

9.03.1777 Birtählm“ in Lexicon der Siebenbürgen Sachsen, 1993;

BOSOANCĂ, TRAIAN, „ Contribuţia preoţimii mureşene la realizarea Marii Uniri din 1 decembrie 1918” în

Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996;

BRIEBRECHER RUDOLF, „ Josef Fröhlich + ”, in Landwirtschaftliche Blätter, 53, 1925;

DIFF, CAROL, HOLITZER, JULIUS, Meşteşuguri şi bresle, mss. 1955, Biblioteca Muzeului de Istorie

Sighişoara;

ENACHE, ALEXANDRU, Schiţa monografică a parohiei ortodoxe române a comunei Saschiz, mss. 1956,

Biblioteca Muzeului de Istorie Sighişoara;

FABRITUS, KARL, „Der Brand Schäßburgs im Jahre 1853”, in Archiv des Vereins für siebenbürgische

Landeskunde, Neue Folge, I Band, 2. Heft, 1853;

FRÖHLICH, JOSEF, „ Zwei große Brände des vorigen Jahrhunderts in Keisd”, in Korrespondenzblatt des

Verein für siebenbürgische Landeskunde. Redigiert von Johann Wolff in Mühlbach, VII. Jahrgang,

Hermannstadt, 15. Februar 1884;

IDEM, „ Das Lehrergehalt in Keisd“ in Korrespondenzblatt des Verein für siebenbürgische Landeskunde.

Redigiert von Johann Wolff in Mühlbach, VIII. Jarhgang, Hermannstadt, 15. Juni 1885;

IDEM, ” Die Kesider Personen-, Gassen-, und Flurnamen” , în Korrespondenzblatt des Vereins für

siebenbürgische Landeskunde, Redigirt von Johann Wolff in Mühlbach, IX. Jahrg., Hermannstadt, 15. April

1886, nr. 4;

GIURGIU, EMIL, Sighişoara, Bucureşti, 1984;

GLIGOR, DUMITRU, ” Străzile Saschizului” în Vatra Saschizeană, an III, nr, 25, 2009;

GRAMA, ANA, „ Inventare ale bisericilor româneşti ortodoxe din Transilvania. Protopopiatul Sighişoara 1854-

1855”, în Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996;

GÖLLNER, CARL, “ O pagină eroică din istoria luptei înfrăţite a oamenilor muncii din ţara noastră. Trei

viacuri de la răscoala ţăranilor din Saschiz”, în Scânteia din 27 aprilie 1973;

GÜNDISCH,KONRAD, “ Der Keisder Aufstand von 1673” in Die Woche din 20 aprilie 1973;

HAMLESCHLER, MICHAEL, ” Keisd” în Siebenbürger Zeitung, 15. Dezember 1996;

KELEMEN, LAJOS, ” A szászlónai református templom mennyezet- és karzatfestményei ” in

Művészettörténeti tanulmányok I. Bukarest, 1977;


196

KRAUSS, GEORGIUS, Aus den Zeiten tiefster Not. Zwei chronistische Berichte aus der Fürstenzeit

Siebenbürgens von Georgius Krauss, Juratus notarius der Stadt Schäßburg. Mit Selbstbiographie und einem

Bildniss der Verfasser, Herausgegeben von dr. Fritz Mild, Schäßburg, 1926;

KRONER, MICHAEL, “ Pacta gravaminum. 300 Jahre seit dem Ausbruch des Keisder Aufstandes gegen das

Schässburger Stadtpatriziat” în Karpatenrundschau din 23 martie 1973;

MENNING, P. FRIEDIRCH, Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenbürgen im Wandel der Zeit, Schriften der

Siebenbürgisch-Sächsischen Stifting, Band 20;

*** MONOGRAFIA JUDEŢULUI TÂRNAVA MARE, Sighișoara, 1943;

NAGY, MARGIT, Reneszánsz és barokk Erdélyben: Művészettörténeti tanulmányok. Bukarest, 1970;

NUSSBÄCHER, GERONT, Aus Urkunden und Chroniken, Achter Band, Keisd mit Klosdorf und Zultendorf,

Brașov, 2009;

PETCU, MERCURIE, GAVRILĂ, GHEORGHE, Astra sighişoreană ( 1861-1950) şi Horia Teculescu ( 1897-

1942), Sighişoara, 1999;

POP, CLAUDIU, ” Deportarea sașilor din judeţul Târnava Mare în URSS 1945-1939”, in Alt-

Schaessburg.Istorie.Patrimoniu, nr. 2, Sighișoara, 2009;

IDEM, ”Aspecte privind colectivizarea în zona Sighișoara” în Alt-Schaessburg.Istorie.Patrimoniu, 3,

Sighișoara, 2010;

POP, IOAN, MOLDOVAN, LIVIU, “ Răscoala ţăranilor din Saschiz ( 1673-1678), în Acta Musei Napocensis,

XI, Cluj-Napoca, 1974;

***SCHÄSSBURG. BILD EINER SIEBENBÜRGISCHEN STADT, Heraussgegeben Heinz Heltmann, Heinz

Brandsch und Walter Lingner,Düsseldorf, 1998;

SCHULLER, RICHARD, Alt Schäβurg, Schäβurg, 1899;

SIENERTH, STEFAN, „ Georg Jeremias Haner“ in Geschichte der siebenbürgisch-deutschen Literatur in 18.

Jahrhundert, Cluj-Napoca, 1990;

TECULESCU, HORIA, Pe Târnavă’n jos...Oameni şi locuri, Sighişoara, 1934;

WELLMANN, HANS, ” 450 Jahre Keisder Schule” în Karpatenrundschau, nr. 52, 25 Dezember 1970;

ZIMMERMANN, HARALD, ” Georg Jeremias Haner 17.04.1704 Keisd- 9.03.1777 Birtählm” in Neue

deutsche Biographie, 7. Band, 1966;

Personalităţi locale. Caracteristici etnografice

VANCEA A., "Monografia Judeţului Târnava Mare - Sighisoara" - Editura Editura Universitara, Bucuresti,

1996

MENNING, Friedrich P. „Keisd. Eine Marktgemeinde in Siebenburgen im Wandel der Zeit”

STAHL, H. Henri, „Tehnica monografiei sociologice” , Editura SNSPA, Bucuresti 2001


NEGRIN, Harry, „ Opereta, dragostea mea-Ion Dacian, Editura Muzicala, 1984, pag. 26, 30,57-58,103,220”

BURJE (CĂLUGĂR) Carmen Diana, „Dumitru Călugăr , viaţa şi activitatea învăţătorească” , teza de licenţă ,

Sibiu 2001

DUNĂRE, Nicolae , CATRINA, Constantin , „Portul popular romanesc de pe Târnave”

BROŞURA „Pe Valea Hartibaciului, în căutarea tradiţiei” , Complexul National Muzeal Astra, Sibiu

Instrumente de lucru:

Ghinea Dan, Enciclopedia geografică a României, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2002.

Suciu Coriolan, Dicţionar Istoric al Localităţilor din Transilvania, 2 vol., Bucureşti, [1968].

Zimmermann Franz, Das Archiv der Stadt Hermannstadt und der sächsischen Nation. Ein Führer durch das

selbe, Sibiu, 1901.

Izvoare documentare:

Documente privind Istoria României, C. Transilvania, vol. I (veacurile XI, XII, XIII), Bucureşti, 1951.

Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. II, Braşov, 1889.

Quellenbuch zur vaterländische Geschichte, ed. Robert Csallner, Sibiu, 1905.

Urkundenbuch zur Geschichte des Kisder Kapitels vor der Reformation und der auf dem Gebiete desselben

ehedem befindlichen Orden, ed. Karl Fabritius, Sibiu, 1875.



197

Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol. I (1191-1342), ed. Fr. Zimmermann şi Carl

Werner, Sibiu, 1892.

Ibidem, vol. II (1343-1390), ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1897.

Ibidem, vol. III, (1391-1415), ed. Franz Zimmermann, Carl Werner, Georg Müller, Sibiu, 1902.

Ibidem, vol. IV, (1416-1437), ed. Gustav Gündisch, Sibiu, 1937.

Ibidem, vol. V, (1438-1457), ed. Gustav Gündisch , Bucureşti, 1975.

Ibidem, vol. VI (1458-1473), ed. Gustav Gündisch, Bucureşti, 1981.

Ibidem, vol. VII, (1474-1486), ed. Gustav Gündisch, Herta Gündisch, Konrad G. Gündisch, Gernot Nussbächer,

Bucureşti, 1991.

Izvoare narative:

Anonymus, Faptele Ungurilor, în Izvoarele istoriei românilor, vol. I, ed. G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1934.

Aus Zeiten tiefster Not. Zwei chronistische Berichte aus den Fürstenzeit Siebenbürgens von Georgius Kraus,

Juratus notarius der Stadt Schaessburg, ed. Fritz Mild, Sighişoara, 1926.

Nagy Szabo Ferenc, Memorialul 1580-1658, Bucureşti, 1993.

Istoriografie:

Baltag Gheorghe, Sighişoara-Schässburg-Segesvar, Cluj-Napoca, 2004

Cîmpeanu Liviu, Greavii, nobilimea germană din Transilvania medievală, în Alt-Schaessburg, Nr. 3/2010.

Cîmpeanu Liviu, De la comitat la scaun principal. Evoluţia administrativ-juridică a Sibiului şi a provinciei

aferente în Evul Mediu, în Acta Mvsei Napocensis, Nr. 47, Historica II, 2010, Cluj-Napoca, 2010.

Cîmpeanu Liviu, Universitatea Saxonă şi districtele româneşti aflate sub jurisdicţia ei în evul mediu şi epoca

modernă. Teză de doctorat (coord. prof. univ. dr. Avram Andea), Cluj-Napoca, 2011.

Dancu-Fabritius Juliana, Sächsische Kirchenburgen aus Siebenbürgen, Sibiu, 1980.

Fabini Hermann, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, Sibiu, 2002.

Fabini Hermann, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, 2009.

Gündisch Georg, Sächisches Leben im 13. und 14. Jahrhundert, în Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete

Rumäniens, ed. Carl Göllner, Bucureşti, 1979.

Gündisch Konrad G., Zur Entstehung der Sächsischen Nationsuniversität, în Gruppenautonomie in

Siebenbürgen, ed. Wolfgang Kessler, Köln-Viena, 1990.

Gündisch Konrad G., Das Patriziat siebenbürgischer Städte im Mittelalter, Köln-Weimar-Wien, 1993.

Gündisch Konrad G., Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul medieval, în vol. Transilvania şi saşii

ardeleni în istoriografie. Din publicaţiile de Studii Transilvane Heidelberg, Sibiu, 2001

Gündisch Konrad G. şi Mathias Beer Siebenbürgen und die siebenbürger Sachsen, München, 2005.

Iorga Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ed. I. Oprişan, vol. I, Bucureşti, 2009.

Istoria Transilvaniei, vol. I, ed. Thomas Nägler, I.A. Pop, Andrei Magyari, Cluj-Napoca, 2003.

Klein Karl Kurt, Geysanum und Andreanum. Fragmentarische Betrachtungen zur Frühgeschichte der

Deutschen in Siebenbürgen, în vol. Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena,

1971.

Kristo Gyula, Ardealul Timpuriu (895-1324), Szeged, 2004.

von Hasselbach Dan Nicolae Busuioc, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, 2

vol., Cluj-Napoca, 2000.

Loth Wilfried, „Teutonici” in Siebenbürgen. Zum Problem des Namens der deutschen Einwanderer, în vol. Zur

Rechts- und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971.

Müller Georg Eduard, Die Entstehug der Stühle, des Königs- und des Stuhlrichteramtes in der Hermannstädter

Provinz oder der sogenannten sieben Stühle în Korespondenzblatt für Siebebürgische Landeskunde, vol.

XXIX/1906.

Müller Georg Eduard, Die Gräven des Siebenbürger Sachsenlandes, Sibiu, 1931.

Müller Georg Eduard, Die deutschen Landkapitel in Siebenbürgen und ihre Dechanten, în Archiv des Vereins

für siebenbürgische Landeskunde, vol. XLVIII/1934-1936.

Müller Georg Eduard, Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-Deutschen

Nationsuniversität 1141-1876, Sibiu, 1941.


198

Nägler Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania şi aportul lor la dezvoltarea societăţii feudale româneşti, în

Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare din România şi a înfrăţirii lor cu naţiunea română.

Naţionalitatea germană, vol. I, Bucureşti, 1976.

Nägler Thomas, Die Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen, Bucureşti, 1979.

Nägler Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1981.

Nussbächer Gernot şi Géza Bakó, Hundertschaften und Gerichtsstühle. Ein Beitrag zur Geschichte der

sächsischen Ansiedlung, în Neuer Weg din 27.11.1976

Nussbächer Gernot, Aus Urkunden und Chroniken, vol. I, Bucureşti, 1981.

Nussbächer Gernot, Din Cronici şi hrisoave, Bucureşti, 1987.

Nussbächer Gernot, Aus der Chronik von Keisd, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009.

Nussbächer Gernot, Aus Keisder Zunftgeschichte im 15. und 16. Jahrhundert, în Aus Urkunden und Chroniken,

vol. VIII Keisd, Braşov, 2009.

Nussbächer Gernot, Von den “Ehrlichen Töpfer-Meistern von Keyysd“, în în Aus Urkunden und Chroniken, vol.

VIII Keisd, Braşov, 2009.

Nussbächer Gernot, Zur Kulturgeschichte von Keisd im 15. und 16. Jh., în Aus Urkunden und Chroniken, vol.

VIII Keisd, Braşov, 2009.

Nussbächer Gernot, Diplomatarium Kisdense, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII Keisd, Braşov, 2009.

Nussbächer Gernot, Aus der ältesten Geschichte von Klosdorf, în idem, Aus Urkunden und Chroniken, vol. VIII,

Braşov, 2009.

Nussbächer Gernot, Zur Geschichte von Zoltendorf – Mihai Viteazu, în idem, Aus Urkunden und Chroniken,

vol. VIII, Braşov, 2009.

Nussbächer Gernot, Die ältesten Urkunden über Schäßburg, în Aus Urkunden und Chroniken, vol. IX

Schäßburg, Braşov, 2010.

Nussbächer Gernot, Über das erste Vierteljahrtausend der (schriftlich überlieferten) Geschichte Schäßburgs, în

Aus Urkunden und Chroniken, vol. IX Schäßburg, Braşov, 2010.

Orend Misch, Zur Heimatfrage der Siebenbürger Sachsen. Vergleichung der siebenbürgisch-deutschen

Ortsnamen mit denen des übrigen deutschen Sprachgebietes, în: Archiv des Vereins für siebenbürgische

Landeskunde, vol. XLIII/1926, Tom 2-3.

Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526, Cluj Napoca, 2006.

Pascu Ştefan, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954

Pascu Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1971.

Pascu Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 1989.

Rady Martyn, Nobility, Land and Service in Medieval Hungary, Londra, 2000.

Reichesdorffer Georg, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appelata, aliarumque prouinciarum et

regionum succincta descriptio et explicatio, Viena, 1550.

Rezachevici Constantin, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu, Bucureşti, 1998

Roth Harald (ed.), Historische Stätten. Siebenbürgen, Stuttgart, 2003.

Roth Harald, Hermannstadt. Kleine Geschichte einer Stadt in Siebenbürgen, Köln-Weimar-Wien, 2006.

Rusu Adrian Andrei, Castelarea Carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec.

XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005.

Sălăgean Tudor, Ţara lui Gelou, Cluj-Napoca, 2006.

Sălăgean Tudor, Un voievod al Transilvaniei. Ladislau Kán, Cluj-Napoca, 2007.

Turcuş Şerban şi Turcuş Veronica, Ordinul Cistercian în Transilvania Medievală, Bucureşti, 2003.

Wagner Ernst, Boralt und terra Daraus. Zur Ostgrenze des Andreanischen Rechtsgebietes, în vol. Zur Rechts-

und Siedlungsgeschichte der siebenbürger Sachsen Köln-Viena, 1971.

Wagner Ernst, Historisch-Satistisches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Köln-Viena, 1977

1. http://art-historia.blogspot.ro/2008/09/bserica-fortificata-saseasca-din.html

2. http://www.ziaruldemures.ro/index.php?id=25&tx_ttnews%5Btt_news%5D=11865

3. http://www.ebook-downloader.com/cache/47515785.pdf

SURSE ORALE :

http://art-historia.blogspot.ro/2008/09/bserica-fortificata-saseasca-din.html

http://www.ziaruldemures.ro/index.php?id=25&tx_ttnews%5Btt_news%5D=11865

http://www.ebook-downloader.com/cache/47515785.pdf


199

Costea Letiţia, 94 de ani, Saschiz nr. 242, Cristea Elena, 78 de ani, Saschiz nr. 256

Vulcu Maria, 82 de ani, Saschiz nr. 284, Pr. Călugăr Nicolae, 80 de ani, Saschiz nr. 410

Fleşar Florica, 70 de ani, Saschiz nr. 281, Schaaser Ioan si Schaaser Katharina, Saschiz - nr. 317, Sentea

Zosim , Saschiz nr. 279 , Curuţiu Maria, Saschiz nr. 239. Băjan Florea, Saschiz nr. 208, Costea Ana, Saschiz

nr. 193, Antoni Walter (sat Cloasterf nr. 81), Neagu Silvia (sat Cloasterf, nr. 68).

Fotografiile vechi ne-au fost puse la dispoziţie de către : Haller Otilia, Blotor Paul, Gaja Adriana, Burje

Adrian, Burje Carmen, d-na prof. Ulici Mariana, Rus Adrian, Mihăilă Cristina, Cristea Elena, Dalmasso Anca,

Schaaser Katharina, Schaaser Ioan, Leonhardt Ecaterina, Walter Antoni, Neagu Silvia, Medrea Lazăr, Mihăilă

Cristina, Șoaita Violeta, Mihai Gheorghe. Le multumim!

Înregistrările audio, video şi fotografiile în format digital sunt disponibile la Biblioteca comunală

Saschiz. Cititi monografia comunei Saschiz si pe website-ul oficial al Primariei Saschiz: www.saschiz.ro

http://www.saschiz.ro/


200

CAPITOLUL XIV

ANEXE


201


202

Ansamblul bisericii fortificate din Cloașterf


203

Pictură în interiorul bisericii evanghelice fortificate din satul

Cloașterf


204

Orga si bolta stelată - Biserica evanghelică fortificată din Cloașterf


205

Inscripţie din interiorul bisericii fortificate Cloașterf ce păstrează numele complet al constructorului

Castelul Haller din satul Mihai Viteazu


206

GALERIE FOTO-satul Saschiz

Enoriași sași în timpul slujbei, în biserica evanghelică Sf.

Ștefan, Saschiz

Port tradiţional săsesc la biserică,

iarna

Port tradiţional săsesc al tinerilor fete, vara


207

De Crăciun, la

biserica ortodox Sf.

Nicolae, în prima jum.

a sec.XX

Grup de enoriași români, în faţa bisericii ortodoxe, alături de preotul Dumitru Ciulei


208

Româncă din Saschiz în port tradiţional, înainte de al II-

lea război mondial

“Vecinătatea femeilor” din Saschiz, în anii 1970-‘75


209

Grup de saschizeni, în port popular, în anul 1942

Călușari români din Saschiz, fotografie datând dinainte de 1900


210

Femeie tânără, săsoaică, în ţinută de sărbătoare/Gebockelte

Frau in Festtracht

Săsoaice în costum de sărbătoare, la “Balul femeilor”


211

Fanfara

românească la

“ ultima

serenadă”

(șerăndău), în

anul 1963

Formaţia Veselia, în anii ’70-‘80

Fanfara sașilor din Saschiz la

Grigorifest


212

Femei “la ajutat” la nuntă, în curtea mirelui

Mire și mireasă, la 1934: Emanoil și

Letiţia Costea

Obicei de nuntă:

„cântatul găinii”


213

Ţărancă din Saschiz făcând cipcă (dantelă)

Grup de pădurari

din Saschiz

Ţărancă la fân cu furca, grebla si damigeana cu apă (mijlocul sec.

XX)


214

Rihtog in vecinătăţile românești din Saschiz

Alai de înmormântare la sași, anul 1989


215

Burduhoază (Kapenarr)

împărţind steguleţe colorate

cu mesaje femeilor din

Saschiz la Marșul Căluţilor

Grup de tineri sași la

Rosseltanz, în anul 1900

Husari, în fruntea Marșului Căluţilor,1974


216

Vornic purtând “lada fraternităţii” la Marșul

Căluţilor

Sfeșnic tradiţional de Crăciun, la sași


217

Elevi ai școlii românești din

Saschiz, alături de dascălul

Stelian Voiculescu

Elevi sași împreună cu

învăţătorul F. Menning, în

anul 1940

Clădirea școlii germane din Saschiz


218

La grădiniţă, cu Zuschtante, în anul 1927

Car tras de bivoli

Curte ţărănească săsească, la 1925


219

Ţărani sași la fân, în anul 1941

Ţărani sași la seceriș,

1941

Grupa de pompieri voluntari din Saschiz

La spălatul lânii, în

“Valea Scroafei”


220

Ficiori din Saschiz la colindat, în anul 1992


221

Obiecte din ceramică de Saschiz, expuse la

Muzeul transilvănean din Gundelsheim, Germania

Cahle de tercotăîn casa parohială evanghelică din

Saschiz

Ţihin al unei vecinătăţi săsești din

Saschiz

Ladă din lemn, pictată manual

Motive ţărănești pentru ceramica de

Saschiz, reproduceri de Sara Simonis


222

GALERIE FOTO – satul Mihai Viteazu


223

Costum popular bărbătesc și femeiesc, satul Mihai Viteazu


224


225

Mire si mireasă din satul Mihai Viteazu, în

anul 1970


226

GALERIE FOTO – satul Cloașterf

Mire și mireasă, sat Cloașterf


227

Port popular românesc din satul Cloașterf


228


229

Portul popular al femeilor tinere săsoaice din

Cloașterf


230

Mire și mireasă, în satul Cloașterf (fam.

Antoni Walter)


231


232


233


234

Cuprins Cuvânt înainte .......................................................................................................................................... 1

INTRODUCERE ...................................................................................................................................... 5

CAPITOLUL I ......................................................................................................................................... 6

Aşezarea geografică ................................................................................................................................. 6

CAPITOLUL II ........................................................................................................................................ 7

Vestigii istorice aflate pe teritoriul comunei Saschiz ............................................................................... 7

CAPITOLUL III ..................................................................................................................................... 25

Saschizul în Evul Mediu ........................................................................................................................ 25

CAPITOLUL V .................................................................................................................................... 110

Saschizul în secolul XX ....................................................................................................................... 110

CAPITOLUL VI .................................................................................................................................. 130

Nume de străzi la Saschiz ..................................................................................................................... 130

CAPITOLUL VII ................................................................................................................................. 132

Concluzii .............................................................................................................................................. 132

CAPITOLUL VIII ................................................................................................................................ 133

Personalităţi saschizene ........................................................................................................................ 133

CAPITOLUL IX .................................................................................................................................. 147

Caracteristici etnografice în Saschiz, Cloașterf și Mihai Viteazu ........................................................ 147

CAPITOLUL X .................................................................................................................................... 166

Folclor Muzical Românesc din Saschiz .............................................................................................. 166

CAPITOLUL XI .................................................................................................................................. 169

....despre satul Mihai Viteazu .............................................................................................................. 169

CAPITOLUL XII ............................................................................................................................. 182

Elemente de etnografie din satul Cloașterf ...................................................................................... 182

CAPITOLUL XIII ................................................................................................................................ 188

ARHITECTURA LOCALĂ TRADIŢIONALĂ ................................................................................ 188

CAPITOLUL XIV ................................................................................................................................ 200

ANEXE ................................................................................................................................................ 200

GALERIE FOTO-satul Saschiz ........................................................................................................... 206

GALERIE FOTO – satul Mihai Viteazu ............................................................................................. 222

GALERIE FOTO – satul Cloașterf ...................................................................................................... 226

monografia comunei saschiz

Documents