CUPRINS

CAPITOLUL I – INTRODUCERE 3

CAPITOLUL II – CADRUL GEOGRAFIC AL ZONEI. 5

2.1. Caracteristicile geografice ale zonei. 5

2.2. Aşezările. 8

CAPITOLUL III – OCUPAŢIILE TRADIŢIONALE. 12

3.1 Ocupaţiile de bază. 12

3.2 Ocupaţiile secundare. 30

CAPITOLUL IV – MEŞTEŞUGURILE ŢĂRĂNEŞTI 45

4.1. Torsul şi ţesutul. 45

4.2. Prelucrarea lemnului. 48

4.3. Olăritul. 56

4.4. Cojocăritul. 60

4.5. Opincăritul. 62

4.6. Fierăritul. 64

CAPITOLUL V – INSTALAŢIILE TEHNICE ŢĂRĂNEŞTI. 70

CAPITOLUL VI – MONUMENTELE DE ARHITECTURĂ. 74

CAPITOLUL VII – PORTUL POPULAR. 87

7.1. Costumul femeiesc. 93

7.2. Costumul bărbătesc. 97

CAPITOLUL VIII – OBICEIURILE. 101

8.1. Obiceiurile calendaristice. 101

1

8.2. Obiceiurile familiale. 104

8.3. Aspecte zonale de folclor autentic. 119

CAPITOLUL IX – MANIFESTARI ETNOGRAFICO-FOLCLORICE

CONTEMPORANE. 122

CAPITOLUL X – STUDIU DE CAZ – GOSPODĂRIA ŞI LOCUINŢA

ŢĂRĂNEASCĂ. 125

10.1. Gospodăria ţărănească. 125

10.2. Arhitectura caselor. 144

10.3. Tipurile de locuinţă. 162

10.4. Interiorul locuinţei. 166

10.5. Textilele de interior. 174

CAPITOLUL XI – CONCLUZII. 186

2

CAPITOLUL I – INTRODUCERE

Atunci când se va scrie o lucrare cuprinzătoare despre contribuţia Maramureşului la civilizaţia şi cultura noastră se va vedea că ţinutul acesta situat la marginea pământului românesc a fost, pe toate planurile, cu mult mai fertil decât se crede îndeobşte. Se va vedea astfel că această vatră de străveche şi intensă viaţă românească, de care se leagă una din legendele „întemeierii” noastre şi în care, mai apoi, într-o epocă de înflorire culturală, s-au făcut cele dintâi traduceri de texte religioase în limba română, „ţara” aceasta in ciuda condiţiilor neprielnice în care i-a fost dat să se dezvolta timp de câteva secole a produs fără încetare în planul civilizaţiei şi culturii, îmbogăţind necontenit patrimoniul nostru naţional.

Ca pretutindeni, de altfel, vreme îndelungată, talentele si aptitudinile oamenilor acestor locuri s-au valorificat îndeosebi în cadrul creaţiei de tip tradiţional, popular. Începând cu secolul al XVI-lea, graţie mai ales intensei comunicări cu celelalte ţinuturi româneşti, cultura scrisă a constituit şi ea o prezenta neîntreruptă în viaţa Maramureşului. În domeniul vieţii cărturăreşti, circulaţia continuă a cărţii româneşti, iar apoi apariţia unor unor manifestări originale locale evidenţiază tendinţa de integrare a Maramureşului în ritmul cultural general romanesc. Cultura populară continuă să rămână însă şi pe mai departe principalul domeniu prin care Maramureşul se afirmă în peisajul civilizaţiei şi culturii noastre etnice. Vitalitatea ei remarcabilă încă în mediile populare, vigoarea şi originalitatea ei care, toate la un loc, explică nu numai puternicele ecouri ce le are în celelalte ţinuturi româneşti şi larga audienţa de care se bucură în rândul celorlalte straturi sociale de la noi ci şi aprecierile elogioase la adresa ei rostite în afara hotarelor ţării, constituie trăsături de căpetenie ale personalităţii culturii populare maramureşene contemporane. La rândul lor, trăsăturile acestea vin să-i definească pe înşişi creatorii şi protagoniştii acestei culturi. Căci mai mult decât în cazul altor ţinuturi de la noi, locuitorii de pe văile Izei şi Vişeului, ale Tisei, Marei şi Cosăului au ştiut să îmbine modul de viată tradiţional cu confortul propriu civilizaţiei de tip urban, au ştiut să subordoneze într-o mai mare măsură propriei tradiţii progresul tehnic şi în general cuceririle civilizaţiei moderne. Fie că este vorba de elemente împrumutate din afara zonei, fie de elemente provenite din mediul urban, asimilarea lor efectivă, în adâncime, le conferă o notă de naturaleţe rar întâlnită în creaţia altor zone ale ţării.

Întâlnim încă în viaţa satelor maramureşene de astăzi numeroase elemente de cultură arhaică, evocatoare ale unor vremuri de mult apuse. E suficient să amintim organizarea vieţii pastorale, a stânei, iar în domeniul folclorului, interpretarea specifică a strigăturii, jocul tropotit ori unele obiceiuri de la naştere şi de la nuntă, care mai păstrează ceva din naivitatea, dar şi din puritatea rituală a începuturilor. Alături de acestea apar în satele maramureşene de astăzi şi multe elemente culturale de provenienţă urbană, surprinzător de moderne. Arhitectura populară şi interiorul caselor ţărăneşti, portul şi deosebitele sectoare ale creaţiei folclorice oferă suficiente mărturii. Procesul de evoluţie este foarte viu aşadar şi în cultura populară maramureşeană de astăzi, dar, mai mult decât în alte zone ale ţării, evoluţia este aici mai organică, ritmul ei răsfrângându-se mai unitar în toate

3

compartimentele vieţii săteşti. Un asemenea fenomen nu poate avea loc decât în comunităţi cu o tradiţie îndelungată, ale cărei structuri fundamentale sunt încă active.

O puternică conştiinţă de sine, născută poate din conştiinţa propriului trecut istoric şi totodată a temeiniciei propriei existenţe, clădită pe rânduieli venite de demult, explică sentimentul de mândrie ce-l caracterizează pe ţăranul maramureşean, sentiment care răzbate nu numai în conduita sa din viaţa de toate zilele şi în ocazii sărbătoreşti, în raport cu membrii colectivităţii în care trăieşte şi cu cei ai altor comunităţi, ci şi în creaţia sa folclorică. Aici, în acest sentiment de mândrie din sfera ocupaţiilor tradiţionale, spre exemplu, vor constitui nu numai surse indispensabile de informaţie, ci şi lecturi utile creării unei atmosfere adecvate studiului culturii populare tradiţionale. Lucrarea de faţă izbuteşte să sugereze o imagine cuprinzătoare şi fidelă în acelaşi timp a universului vieţii tradiţionale şi actuale a satului maramureşean din perspectivă etnografică.

4

CAPITOLUL II – CADRUL GEOGRAFIC AL ZONEI.

2.1. Caracteristicile geografice ale zonei.

Nordul românesc, marcat de lanţul munţilor vulcanici Oaş, Gutâi şi Ţibleş la sud, de lanţul munţilor cristalini ai Rodnei spre est şi ai Maramureşului spre sud-est, mărginiţi de regiuni deluroase, terase şi lunci, definit geografic de depresiunea intercarpatică a Maramureşului, a favorizat, prin condiţiile geoclimatice şi prin bogăţiile naturale, prezenţa şi permanenţa omului aici încă din cele mai vechi timpuri.

Zona etnografică Maramureş, alături de zona Lăpuş, zona Chioar şi o parte din zona Codru, formează actualul judeţ Maramureş, iar împreună cu celelalte zone etnografice conturează minunata Ţară a României. Aceste zone, distincte din punct de vedere geografic, istoric şi etnografic, au avut de-a lungul istoriei o soartă asemănătoare. De aceea, chiar dacă elemente de cultură populară, păstrate prin forţa tradiţiei până în zilele noastre, oferă caracteristici distincte, individualizatoare, în ansamblu dominantele culturii populare româneşti se regăsesc în fiecare zonă — dovadă a unităţii acesteia, a specificului nostru etnic.

Nu putem face o caracterizare geografică a zonei fără să menţionăm una dintre primele descrieri ale Maramureşului dinaintea primului război mondial, datorată academicianului Ioan Mihalyi de Apşa: „Comitatul Maramureş situat la cursul superior al râului Tisa formează în privinţa topo-hidrografică un teritoriu închis din toate laturile de dealuri mari şi munţi înalţi, ca o cetate, având de poartă locul îngust lângă Hust, unde Tisa părăseşte locul său natal. Apele pătrund acest teritoriu, cum e pătrunsă frunza arborelui de nervele sale; râuri curg din toate marginile până la mijlocul ţinutului, unde Tisa toate le adună, primind de a stânga râurile Mara, Iza şi Vişeul, de a dreapta Apşa, Tarasul, Talaborul şi râul Neagu. Toate aceste râuri se ramifică în văi şi vâlcele încântătoare de o rară frumuseţe naturală, cum le are pământul clasic al Elladei şi al Italiei. Teritoriul Maramureşului având marginile sale naturale, numai puţine schimbări a suferit în decursul secolilor...”.

Maramureşul, această „cetate” naturală atât de bine conturată şi sub raport etnografic, se întinde astăzi pe o suprafaţă de 3 381 kmp, cu un relief diferit care coboară în trepte de la munţii înalţi de peste 2 000 m la dealuri şi coline, până în văile ce converg înspre Tisa, cu altitudini variabile între 250—500 m.

Zona depresionară cuprinde văile şi interfluviile muntoase ale principalelor râuri : Tisa, Iza, Mara şi Cosău. Peisagistic, zona este caracterizată de dealuri (500—600 m alt.) cu interfluvii împădurite cu stejar şi fag, ascunzând luminişuri cu flori multicolore sau cu renumite livezi de meri, peri şi pruni. Râurile şi pâraiele sunt însoţite de mici zăvoaie cu floră şi faună specifice.

Una dintre bogăţiile naturale cu perspective de valorificare modernă este multitudinea apelor şi izvoarelor minerale care se întâlnesc la tot pasul.

5

Deocamdată, ele sunt valorificate de către localnici, fie pentru consum (în locul apei de băut), fie pentru băi medicinale, folosind instalaţii tradiţionale (încălzitul apei cu bolovani fierbinţi, băi în căzi de lemn în aer liber sau în barăci improvizate). Dintre ele, mai importante sunt izvoarele de la Onceşti, Bârsana, Secătura, Văleni, Slătioara, Glod, Ieud, Dragomireşti, Săliştea de Sus — pe valea Izei; Breb, Valea Stejarului, Berbeşti, Deseşti — pe văile Marei şi Cosăului; Iapa, Câmpulung la Tisa, Săpânţa — pe valea Tisei. Bogate în săruri minerale sulfuroase, cloruroase, carbogazoase şi iodate, aceste izvoare vor da naştere unor viitoare staţiuni balneare cum sunt cele de la Ocna-Şugatag şi Coştiui, care deja au intrat in circurtul judeţean şi chiar naţional.

Potenţialul hidrografic depresionar este caracterizat şi prin prezenţa lacurilor naturale — cel de la Hoteni sau Lacul Morărenilor de la Breb — şi a celor antropogene, formate fie prin surparea minelor de sare de la Ocna-Şugatag si Coştiui, fie prin stăvilirea unor pâraie, cum e cel din râul Tisa.

Zona munţilor înalţi este definită de aria munţilor Rodnei si Maramureşului, de valea Vişeului cu afluenţii săi şi de Izvoarele Izei. Forma de relief dominantă sunt munţii înalţi, cu platforme întinse, bogate în păşuni, culmi muntoase cu goluri alpine, grohotişuri, vârfuri ascuţite, zimţate, peisaje deosebite determinate de relieful glaciar şi periglaciar, cu numeroase lacuri glaciare.

Peisajul munţilor Rodnei şi Maramureşului permite practicarea excursiilor, a drumeţiilor. Pâraiele cu cursuri repezi, cu cascade, cu un fond salmonicol însemnat, şi numeroasele izvoare minerale adaugă potenţialului natural oferit de relief calităţi sporite, cu posibilităţi de cură şi de pescuit sportiv. Condiţiile climatice, prin durata lungă de strălucire a soarelui şi a menţinerii stratului de zăpadă, precum şi prin aerul curat de altitudine, creează condiţii optime pentru practicarea sporturilor de iarnă.

Flora este bogată, oferind exemplare rare — de la covorul de bujori de munte de pe versanţii nordici ai munţilor Rodnei la floarea de colţ, monument al naturii, ascunsă pe poliţele de calcare de pe Piatra Rea, Cearcăn şi Coman. Pădurile mari de brad şi molid adăpostesc o bogată faună cinegetică ce excelează prin animale mari. Amintim aici şi posibilităţile deosebite pe care le oferă zona pentru practicarea turismului montan, îndeosebi pe vârfurile Pietrosul Mare, Puzdrele, Ineu, din munţii Rodnei, sau Farcău, Mihailecu, din munţii Maramureşului, la circurile glaciare din Zănoaga, Pietrosul Mare, lacurile glaciare Iezer, Buhăescu, Lala din munţii Rodnei şi Vinderel din munţii Maramureşului. Peisajul geografic al zonei este marcat de valea Vişeului, valea Vaserului, valea Borşei, peştera Izei, cascada Cailor etc.

Partea de vest a depresiunii cuprinde aria munţilor vulcanici cu forme de relief specifice : platouri întinse de lavă, culmi muntoase sub formă de căi clădite din aglomerări andezitice (Ignişul, Piatra, Pleşca), în general cu altitudini mijlocii de 1 200—1 300 m şi forme mai domoale, piemonturi prelungi aflate la poalele munţilor, făcând trecerea spre zonele depresionare. Relieful este dominat de urmele unui crater vulcanic care formează o stâncă prelungită, dantelată — Creasta Cocoşului — declarată rezervaţie geologică datorită formei inedite. De pe stâncile ameţitoare poate fi urmărită în detaliu panorama, de o rară frumuseţe ce cuprinde

6

văile Mara, Cosău, piemontul Şugatagului cu lacurile Chendroaiei şi Morărenilor, iar la sud-vest parchetele forestiere, exploatările miniere şi depresiunea Băii Mari. Zona vulcanică cuprinde şi valea Săpânţei (cu cele trei cascade ale Covătarului, Nireşului şi Runcului) sau valea Marei, cu Cheile Tătarului (în lungime de circa 1 km), unde pârâul Brazi a săpat o vale îngustă şi adâncă, flancată de pereţi drepţi de stâncă, coloraţi în galben auriu (datorită lichenilor), unde apele alunecă cu viteze ameţitoare peste lespezi uriaşe de piatră. Haina bogată a pădurilor în care predomină esenţele de foioase, bogăţia brânduşelor, ghioceilor şi luşcuţelor, varietatea speciilor cinegetice (urşi, căpriori, cerbi, mistreţi) completează armonios spaţiul geografic general.

Desigur, întregul peisaj geografie al Maramureşului este completat, de-a lungul văilor principale şi secundare, de aşezări cu o zestre etnografică şi folclorică deosebită, aşezări ce datează din epoci străvechi şi care, prin minunaţii oameni ai acestor locuri, au perpetuat în timp o cultură şi o civilizaţie populară ţărănească specifice, integrate armonios în spiritualitatea românească. Condiţiile geografice, necesităţile istorice, precum şi conştiinţa apartenenţei la acelaşi neam au impus-o legătură permanentă a maramureşenilor cu fraţii lor din celelalte pământuri locuite de români. Această legătură este marcată si de căile de comunicaţie dintre Maramureş si zonele limitrofe. Încă din secolul al XIV lea sunt atestate documentar legături cu zonele limitrofe prin păsuni şi pe firul văilor, unele pentru trafic rutier (cum este cel de pe valea Cosăului, înspre Baia Sprie, pomenit în documente la anul 1390). Astfel, căi de legătură neântreruptă cu Ţara Oaşului au fost „drumul sării”, cum este consemnat în documente, drumul între Teceuţ şi Huţa, cele două şosele care leagă văile Marei şi Cosăului de zona Baia Mare, ocolind pe la est sau pe la vest vârful Gutâi, şoseaua peste pasul Şetref, dintre izvoarele Izei şi valea Someşului Mare, de-a lungul Sălăuţei, poteci şi drumuri spre Lăpuş şi Chioar. Legătura cu Moldova se realiza prin mai multe locuri : de la izvoarele Vişeului, peste Prislop, se ajungea în valea Bistriţei Aurii şi în depresiunea Domelor ; de la izvoarele Vaserului, ocolind pe la nord Toroioaga, se putea coborâ în depresiunea Câmpulungului, pe valea Moldovei ; pe la izvoarele Ruscovei, trecerea din Maramureş în Ţara de Sus a Moldovei evita traversarea crestelor muntelui Mestecăniş.

Atestările documentare şi arheologice, toponimia şi tradiţia confirmă pas cu pas legătura permanentă dintre oamenii Maramureşului cu fraţii lor de dincolo de „zidurile cetăţii”.

7

Figura 1: Harta Judeţului Maramureş.

2.2. Aşezările.

Aşezările din zona etnografică Maramureş, constituite din vremuri străvechi, integrate armonios în peisaj, au avut în timp o evoluţie care se poate stabili destul de greu.

Satele, în general, se desfăşoară de-a lungul văilor principale şi al celor laterale (secundare), fiind înconjurate de dealuri acoperite cu livezi de pomi fructiferi şi cu pâlcuri de pădure sau chiar cu păduri seculare.

Integrarea armonioasă a arhitecturii satelor în natura înconjurătoare dă un farmec inegalabil acestor aşezări.

O vedere panoramică a aşezărilor indică concentrări de gospodării în mai multe puncte, fapt care ne face să legăm acest fenomen de mai multe nuclee iniţiale care prin extindere (roire) au ajuns să se unească între ele, dând naştere satelor actuale. Hărţile cadastrale din secolul al XIX-lea indică cu precizie structura acestor aşezări, iar împărţirea domeniilor pe neamuri şi analiza spiţelor de neam ne oferă o imagine a dezvoltării acestora în timp, fapte ce au determinat şi unele schimbări în forma şi chiar în structura aşezărilor. Astfel, dacă prin roirea nucleelor s-au format vechile vetre, înmulţirea populaţiei a dus la extinderea aşezărilor, acestea ocupând astăzi; aproape toate văile principale şi secundare care le străbat.

Studiul aşezărilor maramureşene din perspectivă diacronică indică faptul că vechile vetre erau aşezate pe văile laterale. Elemente etnografice şi de toponimie vin să susţină această idee. Astfel de toponime sunt Valea Caselor (în comuna

8

Bârsana), Uliţa Satului (în comuna Strâmtura), Uliţa Bătrână (comuna Vadul Izei) etc. Faptul că aici s-au găsit cele mai vechi gospodării şi construcţii datate indică vechile vetre. Forma actuală a unor aşezări cu aglomerări de gospodării de-a lungul şoselelor şi drumurilor principale (care în general merg paralel cu firul văilor principale) se poate fixa în timp mult mai târziu (aproximativ în secolul al XVIII-lea) şi a fost condiţionată de şosea sau drum. În comuna Bârsana se mai păstra până nu demult, în memoria bătrânilor satului, faptul ca locul pe unde trece astăzi şoseaua de-a lungul căreia se afla o bună parte a gospodăriilor ţărăneşti era o zonă mlăştinoasa a râului Iza, acoperită de o vegetaţie specifică, iar vatra satului era pe Valea Caselor, toponim foarte sugestiv. Desigur, problema nu trebuie generalizată. Satele de pe valea Cosăului si a Marei ca şi majoritatea celor de pe valea Izei şi a Vişeului si-au păstrat în mare vechile vetre, iar modernizarea drumurilor nu a făcut altceva decât să extindă aceste vetre.

Faptul că vestigiile arheologice descoperite în zonă sunt localizate în general în aria acestor vetre, că majoritatea satelor atestate documentar cu aceleaşi denumiri şi pe aceleaşi locuri ca şi astăzi, încă din secolele al XIII-lea, al XIV-lea şi al XV-lea, este o dovadă certă a dezvoltării lor libere şi a vechimii.

Dezvoltarea liberă, pe principiul roirii nucleelor, a dat naştere aşezărilor de tip „compact adunat din zona muntoasă”, cum le numeşte Paul Petrescu, care consideră că acestea „prezintă un interes special întrucât [...] constituie una din excepţiile importante de la regula generală după care satele adunate sunt situate în zonele de câmpie, pentru munte şi dealuri fiind caracteristice satele răsfirate sau risipite. Or, tocmai unele dintre satele maramureşene au un grad de concentrare rar întâlnit chiar în zonele de câmpie”.Această concentrare se explică în primul rând prin vechimea lor.

În specificul aşezărilor maramureşene distingem alte aspecte demne de relevat. Dacă în general caracterul „compact adunat” este specific acestor aşezări, trebuie să subliniem că acesta se referă numai la vatra satului — gospodăriile de aici formând aglomerările care dau acest specific. Dar aproape toate aşezările au prelungiri de grupuri de gospodării aşezate pe firul vâlcelelor şi văilor laterale, mult îndepărtate de vatră, sau chiar gospodării izolate care dau nota specifică aşezărilor de tip răsfirat sau chiar risipit. Locuitorii acestor gospodării se numesc „câmpeni”; spre deosebire de cei care locuiesc „în sat”, aceştia locuiesc „în câmp” sau „pe vale”.

O altă notă specifică satelor maramureşene, în special celor aşezate de-a lungul văilor (satele de pe valea Cosăului şi chiar a Izei), este divizarea acestora în „susani” şi „josani”, locuitorii numindu-se „susănari”, respectiv „josănari”.

Forme de relief şi condiţii social-istorice au determinat aceste delimitări care în majoritatea cazurilor au dus la structuri specifice.

Faptul că în majoritatea acestor sate există două biserici („din susani” şi „din josani”; „din deal” şi „din şes”) şi că în general cele „din susani” (respectiv „din deal”) sunt mai vechi, la care se adaugă şi unele semnalări documentare precum şi legendele de întemeiere a satelor ne determină să credem că vechile vetre au fost cele „din susani”, iar cele din „josani” sunt vetre mai noi, în general databile în secolele XV — XVI.

9

Uliţele laterale, aşezate de obicei pe firul văilor (afluenţi ai râului), sunt înguste şi întortocheate, iar unele, prin prelungiri, fac legătura peste cumpăna apelor cu satele de pe văile paralele.

Caracterul în aparenţă „dezordonat” al aşezărilor din zona Maramureş are totuşi o logică internă, reguli de organizare şi sistematizare răspunzând necesităţilor comunităţii. Acest caracter este o dovadă de necontestat a dezvoltării libere în timp şi în spaţiu a acestor aşezări, a vechimii lor în ultimă instanţă.

Unitară sub aspect etnografic şi folcloric, cu o experienţă istorică unică, unitară şi sub aspect lingvistic — fiind demonstrată ştiinţific existenţa unui subdialect maramureşean — ca să nu mai vorbim de cadrul geografic atât de bine definit de depresiunea intracarpatică a Maramureşului, zona etnografică Maramureş dovedeşte la o analiză mai aprofundată existenţa mai multor subzone. Atunci când se referă la arhitectura populară, Paul Petrescu explică aceste subzone prin contactele cu zonele vecine şi prin condiţiile locale diferite. El stabileşte următoarele subzone :

1. O subzonă plasată în vestul Maramureşului, definită geografic de bazinul Marei şi Cosăului şi de cursul inferior al Izei până la Bârsana, în care folosirea lemnului de stejar a imprimat clădirilor anumite caractere constructive.

2. Subzona centrală, cuprinzând cursul mijlociu al Izei (între Strâmtura în nord şi Săliştea de Sus în sud) şi apa Vişeului (de la vărsare în nord până la Vişeul de Sus în sud), în care s-a dezvoltat arhitectura cunoscută îndeobşte sub denumirea de maramureşeană, incluzând cele mai reprezentative biserici de lemn (Ieud, Dragomireşti, Rozavlea, Bogdan Vodă).

3. Subzona estică a bazinului Ruscova, grupând şi cătunele populaţiei de ruteni (rusini), în care arhitectura prezintă unele note diferite faţă de restul Maramureşului în ceea ce priveşte planul şi sistemul de decoraţie.

4. Subzona nordică, de-a lungul Tisei, în care se simte mai puternic influenţa arhitecturii oraşului Sighet, ducând la anumite fenomene de hibridizare.

5. Subzona sudică, cuprinzând cursurile superioare ale Izei şi Vişeului (satele Săcel, Borşa, Moisei), mai complexă ca structură şi în care se resimt deopotrivă legăturile cu Năsăudul şi cu Bucovina.

Subzonarea este valabilă, având la bază si alte criterii : tipul de aşezare şi gospodăria, ocupaţiile, portul popular şi arta populară în general, obiceiurile şi folclorul, particularităţile lingvistice, condiţionarea geografică şi istorică.

Zona cuprinde un municipiu (Sighetul Marmaţiei — cu 6 localităţi componente, 2 comune suburbane şi 1 sat subcomunal), 2 oraşe (Vişeul de Sus şi Borşa — cu 3 localităţi componente) şi 28 de comune cu 54 de sate.

Majoritatea covârşitoare a locuitorilor Maramureşului sunt români. Grupurile compacte de slavi din localităţile de pe valea Ruscovei aparţin huţulilor din Precarpatia, cei din Crasna, Valea Vişeului, Bistra au caracteristici comune cu huţulii din Moldova, iar cei din Rona de Sus se pare că au caracteristici comune cu slavii din zona Lvov.

10

Locuitorii satelor Crăciuneşti, Lunca, Remeţi şi Teceu sunt de influenţă slovacă, germană şi maghiară (Zacarpatia). Majoritatea. au venit din Galiţia. Localităţile de pe valea Tisei au în general o populaţie mixtă: români, slavi (polonezi, slovaci, ucraineni), germani maghiarizaţi, maghiari şi chiar italieni (veniţi la minele de sare de la Coştiui). Toate localităţile de pe văile Izei, Marei şi Cosăului sunt compact româneşti.

11

CAPITOLUL III – OCUPAŢIILE TRADIŢIONALE.

În viaţa unui popor, ocupaţiile reflectă condiţia existenţială din punct de vedere economic. Maramureşul a fost pana nu demult o „ţară” de ţărani şi deci este firesc ca din această perspectivă ocupaţiile să fie cele specifice acestei categorii sociale, evident condiţionate de mediul natural şi de factorii socio-istorici.

Documentele arheologice şi cele istorice atestă pentru zona etnografică Maramureş tipul de economie agro-pastorală din care s-au dezvoltat meşteşuguri şi industrii ţărăneşti care să satisfacă, sub aspectul uneltelor, necesităţile lucrării pământului şi ale prelucrării produselor.

În condiţiile factorilor geo-climatici favorabili, economia cu caracter agro-pastoral s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor în cadrul comunităţilor maramureşene, dând naştere la tehnica şi mijloace de muncă ce se integrează armonios în specificul românesc. Este poate surprinzător faptul ca într-o zonă depresionar-montană agricultura să fie pusă alături de creşterea animalelor în ceea ce priveşte ponderea în economia locală. Dar aşa este şi dovezile sunt grăitoare. Desigur, în anumite perioade, ponderea uneia sau a celeilalte a fost mai mare, dar cele doua ocupaţii de bază ale ţăranului maramureşean au coexistat si s-au dezvoltat până în zilele noastre, completându-se reciproc.

Alături de agricultură şi creşterea animalelor, ca ocupaţii principale ale locuitorilor zonei, de-a lungul secolelor s-au desprins şi alte ocupaţii, fie practicate de către toată populaţia fie de populaţia anumitor sate sau de grupuri de oameni. Caracterul autarhic al gospodăriei, care guverna în comunităţile maramureşene până în perioada premodernă, a impus aceste ocupaţii.

3.1. Ocupaţiile de bază.

Agricultura. Configuraţia geografică a Maramureşului oferă posibilitatea practicării agriculturii în condiţii favorabile. Lucrarea pământului în luncile râurilor şi văilor ce străbat zona precum şi pe pantele mai line ale dealurilor este atestată încă din epoca bronzului. Depozitul de seceri de bronz descoperit in Valea Blidarului (Sighetul Marmaţiei) este o dovadă certă a cultivării păioaselor în această zonă încă din timpuri străvechi. Nu s-au făcut cercetări arheologice sistematice în zonă decât pentru perioada medievală. Astfel, săpăturile arheologice efectuate de Radu Popa au scos la iveală vatra veche a satului Sarasău, datată în secolele XII — XIII. Aici „s-au descoperit numeroase fragmente de ţesturi din lut, modelate cu mâna şi confecţionate prin urmare în cadrul gospodăriei individuale, folosite pentru coacerea pâinii pe vatra încinsă”. În săpăturile efectuate la reşedinţa voievodală de la Cuhea (Bogdan Vodă), datata în prima jumătate a secolului al XIV-lea, Radu Popa a descoperit de asemenea că pereţii din lemn ai locuinţei „aveau o lipitură groasă din lut amestecată cu paie...”.

Izvoarele scrise din secolul al XIV-lea cu privire la lucrarea pământului sunt

12

mai numeroase. Dacă diploma privilegială în 1329, acordată aşezărilor de „oaspeţi regali” din Maramureş, se referă printre altele şi la lipsa de fertilitate a solului — quod terra Maramorosiensi infertilis, laboriosa et gravis ad rezidendum fore dignoscitur" („care pământ al Maramureşului este recunoscut ca infertil şi spre a fi statornicit trebuie un efort îndelungat şi greu”) — interpretarea dată de Radu Popa este plauzibilă când constată că aceasta „nu poate avea decât o valoare relativă, de comparaţie cu regiunile agricole din care veneau oaspeţii şi poate constitui doar dovada că o zonă muntoasă, ca cea la care se referă documentul, nu poate fi exploatata cu uşurinţă de colectivităţi venite din regiuni de şes...”. Alte documente vin să întregească atestările privind practicarea agriculturii de către comunităţile zonei. Sunt menţionate pământuri arabile” sau „pământuri cultivate şi necultivate” printre „pertinenţele” satelor sau ale grupurilor de sate mureşene : „cum... terris arabilibus, pratis” („cu pământuri arabile, fâneţe”); „terris scilicet cultis et incultis” („pământuri cultivate şi necultivate”); „campus, pratis” („câmpuri şi păşuni — fâneţe”) ; „terris eciam arabilibus cultis et incultis” („chiar şi pământuri arabile cultivate şi necultivate”). Radu Popa, bazându-se pe documente, ajunge la concluzia că „hotărniciile din secolul al XIV-lea reflectă o accentuată diferenţiere, după valoare, a terenurilor ce depindeau de sate... Nevoia de preciziune dovedeşte valoarea mult mai ridicată a terenurilor respective, apte pentru agricultură”. Astfel, hotarul Ieudului în anul 1435 cobora „ad terras arabiles” („până la pământurile arabile”); hotarul Săpânţei trecea în anul 1450 în apropierea Tisei, printre „terras arabiles” ; hotarul Cuhei „currit inter terras arabiles” („se întinde în mijlocul pământurilor arabile”), lângă Iza, la 1471 ; o sesie din Sarasău avea în anul 1429 „quator jugeribus terrae arabilis usualibus” („avea în folosinţă patru jugăre de pământ arabil”); în continuare, documentul vorbeşte de 6 jugăre situate în şesul Tisei şi pe terasa mijlocie a văii.

Dovezi cu privire la practicarea agriculturii în vremea respectivă le constituie şi numărul mare de mori atestate documentar, precum şi numele de locuri care le marchează. Astfel este atestat toponimul Râul Morii, sub forma Malumvize, la 1336, în hotarul comunei Bedeu; un „fluvium... vulgo vocatur Malumvize” între Săpânţa şi Câmpulung, la 1373. Diploma din 1385 aminteşte printre alte danii : „...et omnibus metis earum et silvis, campis, pratis, aquis, aquarum ductibus, montibus et vallibus, molendinis ac universis...” („...şi cu toate hotarele acestora, şi cu pădurile, câmpurile, fâneţele, apele cu canalele de aducţiune, cu munţii şi văile, cu morile şi toate celelalte...”), iar diploma din 1387 consemnează: „...terris scilicet cultis et incultis, aquis aquarunque decursibus, molendinis, pratis, vinetis...” (,,...cu pământuri cultivate şi necultivate, apele şi cursul apelor, mori, fâneţe, vie...”). Diploma din 14 martie 1419, dată în Alba Regia, atestă existenţa unei mori pe râul Şieu, „...ac rectae medietatis molendinî in fluvio Sujov decurrentis” („...şi dreptul asupra jumătăţii din moara de pe cursul râului Şieu”). Radu Popa datează această moară anterior anului 1385. În anul 1430, „conventul din Lelesz adevereşte că Stanislau şi Georgiu nepoţii lui Ioan Vodă din Rozavlea din iubire frăţească către Mihail şi Ioan fiii lui Sandrin Gurheş din Sarasău, născuţi din nobila doamnă Stana, fiica lui Ioan Vodă din Rozavlea, au dat la aceştia pentru totdeauna părţile lor din Poienile Şieului, din Slătioara şi dintr-o moară din Şieu, pe apa Şieului, care

13

părţi au fost oarecândva moşului lor Ioan Vodă, dar după moartea lui înstrăinându-se, nobilii din Dolda le-au recâştigat...”.

In sfârşit, o diplomă din anul 1459 vorbeşte de un proces casat „în urma intervenţiei bărbaţilor onoraţi şi făcători de pace” iar „Ivaşco şi Ioan au dat înapoi lui Sandrin Bala trei jugere de pământ arătoriu”. Desigur, documentele de epocă, sunt mult mai multe, iar pe parcursul epocilor următoare atestările acestei ocupaţii sunt şi mai frecvente în documente.

Foarte importante sunt documentele de limbă. În fondul principal al limbii române s-au păstrat o serie de termeni care denumesc unelte, tehnici folosite în agricultură — a ara, a secera, furcă, sapă, săpăligă, secure (de origine latină), grapă (de origine autohtonă) — sau tehnicile de obţinere a parcelelor pentru agricultură : curătură, săcătură, runc, ţarină (de origine autohtonă). Toate aceste cuvinte de origine latină sau autohtonă, precum şi cele slave, pătrunse în fondul principal de cuvinte (plug, coasă, greblă, poiană, prisacă), se constituie în argumente ale vechimii şi continuităţii, ale permanenţei acestei ocupaţii în zona etnografică Maramureş.

Referindu-se la terminologia agricolă specifică Maramureşului în secolul al XV-lea, Radu Popa susţine opinia istoricului P.P. Panaitescu, după care la acea vreme în zonă este atestată folosirea termenului lucrătoriu pentru plug, iar termenii ca a semăna, a răsădi, ţerină se foloseau curent; cuvântul grâu avea înţelesul de hrană.

Sistemul tradiţional de cultură în zona etnografică Maramureş a fost cel în „ţarină” şi „imaş”. După secerat, în baza rânduielilor satului se înlesnea păşunatul ţarinei, în scopul îngrăşării terenurilor.

Culturile tradiţionale în satele zonei etnografice Maramureş au fost grîul (de toamnă şi de primăvară), secara, ovăzul şi orzul, hrişcă, meiul, fasolea („de rudă” şi „oloagă”, varza, mazărea, floarea-soarelui ca plantă oleaginoasă (ulei se extrăgea şi din seminţe de dovleac şi chiar de cânepă); ca plante textile se cultivau inul şi cânepa (de vară şi de toamnă), iar ca plante furajere bostanii (harbujii), trifoiul, lucerna şi mai nou ghizdeiul, sfecla („buraci"). La finele secolului al XVII-lea apare porumbul, mai târziu cartoful (numit local; „picioci”, „baraboi”, „poame de pământ”). Atât porumbul cât şi cartoful se generalizează în secolul al XVIII-lea, având ponderea principală în alimentaţie.

Din suprafaţa totală a Maramureşului interbelic (actuala zonă etnografică Maramureş), de 338 000 ha, după o statistică din 1927, 18 000 ha erau cultivate cu cereale şi în mică măsură cu legume, 4 939 ha cu lucerna şi trifoi, 31 141 ha păşuni şi 55 140 ha fâneţe naturale. Restul suprafeţelor cuprindeau 60 102 ha pentru vetrele satelor (cu livezi, grădini, drumuri şi uliţe), 163 691 ha păduri, iar restul includea eroziunile alpine.

Terenul bun pentru agricultură fiind relativ puţin, trebuia lucrat în condiţii de maximă eficienţă, fapt ce a impus de veacuri un sistem de cultivare şi recoltare adaptat necesităţilor locale.

Pentru extinderea terenurilor cultivabile s-au impus tehnici tradiţionale specifice. Astfel, pentru obţinerea de noi parcele de fâneţe s-a practicat „lăzuirea” cu „sapa de laz” (o sapă lungă, confecţionată de fierar, bine ascuţită şi fixată într-o

14

coadă de lemn tare). Fertilizarea acestor parcele obţinute prin lăzuire se făcea prin păşunarea oilor şi staţionarea acestora pe timp de iarnă în terenurile lăzuite.

Obţinerea de noi parcele arabile se făcea prin desţelenire. Aceasta se efectua toamna, când „se tăia ogorul”, adică se ara cu plugul. Pentru distrugerea rădăcinilor de iarbă, brazdele se lăsau peste iarnă să îngheţe, iar primăvara se ara din nou.

Specifică tuturor satelor Maramureşului a fost şi este cultivarea mai multor plante pe aceeaşi suprafaţă de pământ, prin intercalare. Astfel, se obişnuia ca pe terenul însămânţat cu porumb să se cultive şi fasole, sfeclă furajeră, dovleci furajeri, mazăre, varză. în jurul tarlalei cu porumb se cultivau floarea soarelui şi fasole.

Aratul, indiferent de forma terenului (plan sau în pantă), se făcea şi se face şi astăzi cu „pluguri înştimbătoare”. Terenurile în pantă se arau în lungime, pornind din partea de jos. Tipul de plug folosit este cel cu „cormană schimbătoare”, numit de Valer Butură „plug de coastă” sau „plug cu brăzdar simetric şi cormană schimbătoare”. Brăzdarul şi cuţitul erau din fier, iar restul părţilor din lemn. La finele secolului trecut si la începutul secolului al XX-lea, această unealtă se modernizează, astăzi fiind aproape generalizate plugurile din fier sau legate în fier; Odată cu socializarea agriculturii, aratul se face cu tractoare şi cu pluguri moderne.

Până la finele secolului al XIX-lea, cele mai multe grape erau în întregime din lemn (în colecţiile muzeului din Sighetul Marmaţiei se păstrează două asemenea exemplare). Treptat, acestea au fost înlocuite de grapele cu dinţi din fier şi cu structura din lemn, iar astăzi tot mai frecvent se foloseşte grapa metalică.

Semănatul tradiţional se făcea manual, aruncând sămânţa din „desagi”. În grădini, pentru ca sămânţa să nu fie mâncată de păsări, se seamănă înainte de arat. Fasolea, floarea soarelui si cartofii se seamănă în cuiburi. În pământul mai slab, tot în cuiburi se seamănă porumbul şi hrişcă (în felul acesta se foloseşte mai puţin gunoi).

Lucrările de plivit se efectuau diferenţiat pe culturi. La culturile de grâu se pliveau cu „săpălăul”, iar culturile de cartofi, sfeclă şi porumb se săpau şi se sapă şi astăzi de două ori (la a doua sapă se face şi răritul). Săpatul pământului se face cu sapa de fier. Sapa de lemn a dispărut din memoria (localnicilor, dar folosirea ei în epoca feudală este dovedită de existenţa unui exemplar în muzeul din Sighetul Marmaţiei. Atât sapa de lemn cât şi cele de fier folosite în perioada contemporană sunt de formă rotundă. În grădinile de zarzavaturi, pământul se sapă cu hârleţul şi se afânează cu grebla.

15

Figura 2: Unelte agricole : 1 — tileguţă; 2 — plug de lemn ; 3 — grapă de lemn ; 4 — îmblăciu ; 5 — mătură din nuiele pentru îmblătit; 6 — greblă pentru îmblătit; 7 —

vântureşcă (sideşcă)

16

Figura 3: Unelte agricole : 8 — piuă din piatră; 9 — piuă din lemn cu pilug ; 10 — râşniţă ; 11 — piuă pentru desprinsul boabelor de porumb de pe cocean ; 12 — coş din nuiele

pentru desprinsul boabelor de porumb de pe cocean.

17

Pentru creşterea fertilităţii solului, iarna se căra cu sania pe parcele gunoi de grajd, iar primăvara se curăţa terenul şi se împrăştia gunoiul cu furca. Tot în acest scop s-a practicat şi se practică şi astăzi rotaţia culturilor: pe aceeaşi parcela un an se cultivă cartofi, iar în anul următor ovăz; parcelele semănate cu porumb vor fi semănate în anul următor cu grâu. Pentru a înlătura surplusul de apă şi pericolul de „băltire” se făceau şanţuri ce se umpleau cu bolovani rotunzi de râu, peste care se punea pământ (să nu se piardă suprafaţa respectivă).

Recoltatul păioaselor se făcea şi se mai face cu „secera cu zimţi” în trecut confecţionată din ,,pânză de coasă” Seceratul se făcea cu precădere de către femei, iar atunci când secerau şi bărbaţii, aceştia lucrau separat. Pentru recoltat, pe suprafeţe mai mari s-a folosit şi coasa cu două picioare. De obicei la coasă se ataşau o greblă sau două corzi de nuiele ca să culce spicele în aceeaşi direcţie. Pe terenul în pantă, cositul se făcea de sus în jos. În general, cositul se efectua de către bărbaţi, iar femeile strângeau spicele şi făceau snopii, care apoi; erau aşezaţi în clăi pe pari de către bărbaţi. La bază se aşezau câţiva snopi „în picioare” (cu spicele în sus), apoi se clădea claia care era formată din circa 40 de snopi. La baza clăii pentru a feri snopii de umezeală, se construia un patul din crengi. Snopii uscaţi erau duşi în gospodărie şi depozitaţi într-o construcţie specială („Şura de îmblătit”), unde se păstrau până iarna, când se „îmblăteau”, adică se treierau.

Treieratul cerealelor s-a făcut folosindu-se mijloacele tradiţionale. Batozele s-au introdus târziu, la începutul secolului nostru. Dar în paralel s-au practicat până în zilele noastre frecatul spicelor cu palmele şi bătutul cu îmblăciul. „Şura de îmblătit” avea pardoseala din pământ „muruit” sau din dulapi de brad. Snopii erau bătuţi cu îmblăciul, după care erau întorşi pe partea cealaltă. Paiele şi resturile de spice erau greblate cu o greblă cu dinţi mari şi cu coadă scurtă. Cu o mătură din nuiele se adunau boabele, făcându-se „vraf ” în fundul şurii. La această operaţie se folosea şi „fundul de suflat” (confecţionat din scândură). Din grămadă, boabele se luau cu „sideşca” şi se vânturau.

În zonă au existat şi batoze acţionate de cai. S-au folosit de asemenea batoze acţionate cu aburi, având drept combustibil lemnul. În perioada interbelică au apărut batozele cu motoare Diesel. O largă răspândire au avut şi batozele acţionate hidraulic, în special în satele de pe valea Cosăului şi a Izei. Asemenea batoze mai sunt si astăzi în funcţiune.

Pentru vânturat, unealta tradiţională a fost „sideşca” sau „vântureşca”. Au existat şi vânturători mecanice acţionate manual. Fasolea se vântura cu „covată”, iar ovăzul de sămânţă cu un ciur cu orificii mari.

Produsele cerealiere se păstrau în podul casei, în lăzi mari, în „buţi” (trunchiuri de copac scobite în interior), în vase mari confecţionate din nuiele împletite şi unse în interior cu argilă amestecată cu bălegar de cal.

18

Figura 4: Recipient pentru păstrarea cerealelor.

Ştiuleţii de porumb („cucuruzii”) se recoltau cu mâna şi erau transportaţi cu coşurile la căruţă şi apoi acasă, unde se „desfăcau”. Desfăcatul era o adevărată sărbătoare la care participau feciori şi fete, se glumea, se cânta. Gazda casei dădea o cină la sfârşitul acestei munci. Uscatul cucuruzilor se făcea pe podul casei sau în „coşurile de mălai” (construcţii din nuiele împletite). Desprinderea boabelor de pe ştiuleţi se făcea manual (se numea „luştit”), prin apăsarea unui cocean pe boabele de pe cucuruz, sau cu „piua de luştit mălai”.

Sfecla furajeră („buracii”) şi cartofii se depozitau în pivniţe sau în gropi special amenajate în grădină, de obicei în spatele casei.

O pondere mare în munca ţăranului maramureşean o are recoltatul furajelor. Cositul finului se făcea când iarba era „coaptă”. În livezi, în grădini şi în zonele de fâneţe mai apropiate de sat, după cositul fânului se mai executa şi a doua şi chiar a treia coasă, adică se făcea otava. În general, cositul era făcut de bărbaţi, iar femeile şi copii ajutau la întorsul pologului şi la strâns.

19

Figura 5: Pari pentru uscarea trifoiului.

Claia de fân se aşeză pe crengi, pentru a o feri de umezeală. În zonele montane cu precipitaţii abundente, lucerna, trifoiul şi fânul se usucă pe „clenciuri” (pari cu crengile retezate la 30—40 cm). Fânul se depozitează în podul şurii şi al grajdului, în şoproane cu acoperişul mobil şi în clăi, în grădina de lângă casă.

Figura 6: Claie de fân.

De mare eficienţă economică şi demn de relevat în privinţa gospodăririi furajelor este sistemul „mejdelor”, practicat în comuna Ieud. Hotarul satului este împărţit în trei trepte, pornind de la vatra satului în sus. Astfel, „mejdele de jos” cuprind locurile de fân şi arătoare care nu sunt semănate, grădinile şi livezile, în

20

care se lasă păşunatul până la 15 aprilie, iar după aceea este interzis, pentru a se face furaje. Treapta a doua o constituie „mejdele de mijloc” (terenuri cu tufişuri şi fâneţe, unde păşunează toate animalele, din 15 aprilie până în 20 mai). „Mejdele de sus” cuprind terenuri de fâneţe şi păduri unde se păşunează din 20 mai până în 15 — 20 iunie, când oile pleacă la munte. Păşunatul se face treptat, pentru a lăsa să se refacă iarba pentru furaje. Recoltatul fânului se face respectând treptele amintite, astfel că la venirea oilor de la munte se păşunează pornind de la mejdele de sus la cele de jos. În felul acesta există permanent atât iarbă pentru păscut, cât şi pentru făcutul fânului. Acest sistem tradiţional de recoltare a furajelor şi de păşunat se bazează pe o tradiţie îndelungată şi se dovedeşte de mare eficienţă şi în zilele noastre.

În condiţiile actuale s-au produs mutaţii profunde şi în acest domeniu. în localităţile cooperativizate s-a generalizat mecanizarea majorităţii lucrărilor agricole, au apărut tehnologii noi. În localităţile necooperativizate, în general s-a renunţat la cultivarea cerealelor, terenurile dezafectate fiind cultivate cu plante furajere de mare randament (lucerna, trifoi), necesare pentru creşterea şi îngrăşarea animalelor care aduc mari venituri ţăranilor. Necesarul de grâne şi porumb pentru hrana oamenilor şi a animalelor este adus din Banat, Bărăgan, Câmpia Română etc.

Creşterea animalelor. Alături de agricultură, creşterea animalelor a fost şi este una dintre ocupaţiile de bază ale ţăranilor maramureşeni. În ponderea economiei agro-pastorale a zonei, aceasta se situează pe acelaşi loc cu agricultura, constituind de-a lungul veacurilor o sursă principală de existenţă.

Obiceiurile legate de această ocupaţie şi o multitudine de credinţe şi practici magice care s-au păstrat până nu demult (aprinderea rituală a „focului viu” la stână, variantele baladei Mioriţa, descântecele pentru sănătatea animalelor etc.) se constituie ca argumente ale vechimii păstoritului şi creşterii animalelor în zonă.

Foarte interesantă şi cu rezultate deosebite ar fi organizarea de săpături arheologice în munţii unde de veacuri s-a practicat păstoritul. Acestea ar scoate la iveală tehnici şi mijloace arhaice, ar face lumină în privinţa acestei ocupaţii atât de importantă în activitatea maramureşenilor şi a românilor în general.

Primele atestări scrise privitor la creşterea animalelor datează din secolul al XIV-lea, când documentele consemnează diverse litigii între ţăranii nobili din Maramureş.

Păşunile alpine unde se organizau stânele pentru vărat apar în documente sub numele de „loci estivales” sau „descensus in alpibus” (locuri de vărat).

Păstoritul în zona etnografică Maramureş se încadrează, după tipologia stabilită de Romulus Vuia, în „păstoritul agricol cu stână la munte” şi „păstoritul din zona fâneţelor”.

Interpretând documentele de epocă (secolul al XIV-lea), Radu Popa susţinea că „...precizarea locurilor de vărat, numirea unor munţi anumiţi pentru folosinţele sau hotarul satelor, chiar când această parte a hotarului nu face trup comun cu vatra satului respectiv, ne obligă să privim creşterea oilor ca o ramură foarte importantă a unei economii sedentare mixte, adaptate la specificul geografic şi la resursele naturale ale regiunii”. Un document de la mijlocul secolului al XV-lea

21

cuprinde informaţii interesante despre numărul de oi pe care-l avea un sat. Astfel, diploma din 16 ianuarie 1451, cu referire la comuna Ieud, vorbeşte de 9 stâne. Radu Papa, în comentariul la această diplomă, stabileşte că : „la o medie de numai 200—300 oi de fiecare stână, se totalizează circa 2—3 000 oi pentru un singur sat. Chiar ţinând seama de caracterul aproximativ al calculului şi de data informaţiei, oile stăpânite în veacul al XIV-lea de cele circa 100 de sate maramureşene trebuie să fi reprezentat o cifră impresionantă”.

Alt document atestă „datul oilor” ca formă de prestaţie la 1360: „proventibus quinquagesimalis”, ceea ce Mihalyi consideră că „era contribuţia la care au fost supuse moşiile româneşti, nu numai în Ungaria, dar şi afară de ea, se da adică a cincizecea parte din productele lor, de exemplu din 50 de mniei unu etc.”.

Tot Ioan Mihalyi, comentând o diplomă din 1499 (14 octombrie), consemnează „Relaţiunea juzilor nobililor către regele Uadislau despre aceea, că în muntele Sideu avuseră nobilii Lazăr şi Ştefan cel Mare din Vad şi Ioan Gherheş din Sarasău două mutări sau stâne de vară pentru care se ceartă comitele Tarczay şi Bartholomeu Dragfy. In muntele Furmolza (Frumuşeaua, n.n.) Ioan Bank şi alt Ioan Gherheş din Sarasău avuseră în muntele mare patru mutări. Dânşii au folosit în pace aceşti munţi până la moartea regelui Mathia, şi au avut privilegii dar le-au pierdut când oamenii trimişi de Ştefan voievodul Moldovei au prădat şi au ars satele şi oppidele, pentru aceea se roagă, ca regele să restituie acei munţi”. Ioan Mihalyi, la nota 1 a aceleiaşi diplome, explică câteva expresii de mare importanţă etnografică. Astfel: „Allodium sive statio aestivalis pecorum vel hospicium vulgo Zallas corespunde expresiunei descensus vel caula ovium, care înseamnă stână de vară adică staulul oilor şi coliba pentru pecurariu; prin cuvântul descensus ovium se exprimă terenul de păşune trebuincioasă pe o vară la o stână de oi şi aceasta se numeşte mutare. De exemplu muntele Petriceaua are şase mutări unde pot vara şase stâne de oi sau de vite, într-o stână de oi se iau aproape 500 de capete”.

Materialul arheologic descoperit la Cuhea şi Sarasău şi documentele de epocă consemnează şi alte animale (ca porcii şi vitele cornute mari) care constituiau una dintre bogăţiile maramureşenilor.

Pentru perioadele următoare, ştirile scrise se înmulţesc, iar în anul 1634 este menţionat primul conflict legat de delimitarea munţilor pentru păşunat (în munţii Rodnei) între comunele din districtul Rodnei şi comunele Moisei, Săcel, Săliştea, Dragomireşti şi Ieud.

Pentru a ne da seama de importanţa acestei ocupaţii în cadrul economiei locale amintim că în anul 1927 se inventariau în Maramureş următoarele animale: oi de rasă ţurcană şi tigaie (156 206), capre (15 000), vite cornute mari (55 517, din care 1 363 bivoli), 9 857 porci şi 6 242 cai.

Păstoritul maramureşean a stat în atenţia unor cercetători de prestigiu români şi străini care au elaborat studii ample pe această temă.

Romulus Vuia, încercând o sinteză a cercetărilor şi bazându-se şi pe cercetările proprii, constată că stânele maramureşene din masivul Rodnei erau „de formă semicilindrică, cu baza aşezată în jos şi având la un capăt intrarea. În nemijlocita apropiere a stânei, era comarnicul, ridicat pe patru stâlpi şi cu acoperiş pentru păstrarea caşului”. Aceste elemente constitutive ale stânei, precum şi forma

22

lor îl determină pe Vuia să atribuie stânei maramureşene un caracter „rudimentar”. Tiberiu Morariu constată că „coliba în două feţe” — cum se mai numea stâna — este specifică păstoritului zonei Maramureş. „Aceasta era construită din patru pereţi cu capetele îmbinate în chetori. În mijlocul ei se înfigeau patru furci ce susţineau acoperişul în două feţe, din scoarţă de molid acoperită cu pietre. Interiorul acesteia cuprinde o singură încăpere, unde dorm păcurarii şi se prepară caşul. Vatra, aşezată în mijloc, este formată din două lespezi de piatră fixate în pari. Pe lespezi se aşezau «căpătâiele» sau «buzările» sau «fruntarii», iar lateral erau «cujba» şi «vârtejul» pentru agăţat căldarea. În fundul colibei era «priciul» — o poliţă pe care se aşezau făina şi alte lucruri”.

În general, în faţa colibei se aflau „comarnicul” şi „strunga oilor". Uneori, staulul oilor era lipit direct de colibă, în dosul ei, iar strunga era în faţă. O stână cuprindea între 400 şi 600 de oi. Stâna se constituia la „ruptul sterpelor”. Cu această ocazie se făcea o „târlă” de formă dreptunghiulară, care era compartimentată în funcţie de numărul sâmbraşilor sau al lăptăriilor. În faţa târlei se construiau o colibă din furci şi un „comarnic” pe patru stâlpi; aici se făcea „măsurişul” laptelui. Măsuratul se făcea cu „carâmbul” sau cu „cupa”, în funcţie de sistemul de distribuire a produselor lactate adoptat, respectiv „pe cumpene” sau „pe fonti”.

Păşunatul se făcea în afara satului. Aici se ridicau „colibe în furci”, aşezate în mijlocul staulului. Staulul se muta din loc în loc pentru a se îngraşă pământul. Acest tip de păstorit, după Kubijovic, era caracteristic întregului Maramureş şi foarte răspândit în Carpaţi; Romulus Vuia îl consideră specific întregii zone carpato-balcanice.

23

Figura 7: Comarnic.

Pentru a avea o imagine mai clară asupra păstoritului tradiţional, redăm ciclul anual al acestuia, aşa cum era practicat în satul Ieud, de pe valea Izei, sat care a conservat multe dintre tradiţiile zonei.

Toamna, la „Sâmedru” (Sfântul Dumitru — 26 octombrie), se eliberau păcurarii şi totodată se angajau cei pentru anul următor. Odată cu aceasta se punea problema iernării oilor. Ţăranii se asociau pentru iernatul oilor în câmp. De obicei, asocierea se făcea între ţăranii cu pământuri apropiate sau între grupuri de oameni din acelaşi neam, datorită faptului că pământurile unui neam erau grupate. Odată

24

cu terminarea păscutului şi trecerea pe furajatul animalelor cu fân, numit ,,căzutul la fân”, se făcea un „arunc” — o socoteală, adică se calcula cantitatea de fân ce trebuia să o dea fiecare asociat, după numărul de oi de furajat, şi numărul de zile pentru care asociatul trebuia să asigure mâncarea pentru păcurari. De obicei, oile erau furajate de toamna până la 25 martie. Fânul de calitate mai bună se păstra pentru primăvară, când fătau oile. În general, în grija unui păcurar bun intrau circa 80 de oi cu lapte. La un botei (150—200 oi) se angajau trei oameni: un păcurar, un ajutor de păcurar şi un băiat. Iernatul oilor se făcea pe câmp, unde era adus fânul. Acolo se construiau „staulul” şi „coliba”. Pentru miei se ridica un „ţarc” acoperit cu fân, în prelungirea colibei, pentru a fi feriţi de frig.

La ieşirea coltului ierbii, oile erau lăsate să se hrănească bine, fără a fi mulse. După ce se încălzea vremea începea tunsul oilor. Acestea erau tunse de fiecare proprietar în parte. Cu această ocazie avea loc şi o mică petrecere.

Primăvara, oile erau păşunate pe lângă sat, adică la mejdele de jos. După ce se încălzea vremea urcau la mejdele de mijloc, unde se făcea „amprorul”, adică înţărcatul mieilor. Urcatul la mejdele de sus avea loc începând din 20 mai, de obicei cu trei zile înainte de „ruptul sterpelor”, adică de separarea oilor sterpe de cele cu lapte. Etapa următoare includea constituirea stânei şi pregătirile pentru urcatul oilor la munte. O stână era formată din 5 — 7 boteie de oi, în funcţie de mărimea suprafeţei de păşunat.

25

Figura 8: Inventar pastoral: 1—5 — linguri (găvane); 6—8 — găleţi.

26

Figura 9: Inventar pastoral: 9 — ceaun; 10 — căldare; 11—bărbânţă ; 12— cofă; 13 — cană; 14 — jintalău ; 15 — cujbă ; 16 — cumpănă.

27

Figura 10: La mulsul măsurii.

Figura 11: La mulsul măsurii.

„Gazda de stână” era de obicei ţăranul cu cele mai multe oi. El închiria muntele, iar sâmbraşii aveau obligaţia de a contribui la plata „arvonului” pentru munte. Tot gazda de stână avea obligaţia de a pune la dispoziţie inventarul necesar: două căldări mari de aramă, două „budăci” pentru strâns şi măsurat laptele, ceaune

28

pentru mămăligă, două „găvane” mari pentru urdă, două—trei „jintalauă”. Găleţile pentru muls aparţin gazdelor de botei, care le repartizează fiecărui păcurar.

În ziua „ruptului” se construiesc „strungile”, „comarnicul”, „stâna” (coliba din faţa strungilor), colibele din colţurile „târlei” (fiecare botei avea coliba şi strunga lui). La fiecare strungă se aflau doi „mulgaşi”, de o parte şi de cealaltă câte unul. Înainte de începerea mulsului, în mijlocul staulului se înfigea un brad împodobit cu colaci şi cu un „struţ” de flori, iar la fiecare botei erau aduşi doi berbeci „înstruţaţi”. La amiază, sosirea oilor de la păscut era anunţată de „trâmbiţele” (tulnicele) păcurarilor. După aceea, oile intrau în strungi şi mulgaşii, cu găleţile în mină, se aşezau pe „scaune” din glii de pământ. Gazda stânei mergea în mijlocul acesteia, în faţa mulgaşilor. La un semn al acestuia, toţi mulgaşii se descopereau şi se ridicau în picioare. Gazda îi ruga să fie cinstiţi, le urca noroc la oi, iar în final striga : „Găleţile sus !”. Toţi mulgaşii ridicau găleţile şi le răsturnau, pentru a demonstra că sunt goale. Apoi începea mulsul, după care se strângeau vasele cu lapte în faţa stânei. Budaca cea mai mare era aşezată pe un loc drept, perfect orizontal. Pe rând, fiecare mulgaş turna laptele în această budacă, în care era introdus un instrument din lemn cioplit în atâtea feţe câte boteie existau la stână. Instrumentul se numeşte „carâmb”. Pe carâmb se însemna cu o crestătură de cuţit cantitatea de lapte a oilor pe care le avea fiecare sâmbraş. După „cărâmbit”, gazda stânei închina un pahar de ţuică cu păcurarii, cu gazdele de botei şi cu proprietarii oilor, apoi plecau la un izvor apropiat. Se aducea apă cu găleţile şi se punea în budaca fiecărui sâmbraş atâta apă cât lapte au dat oile sale. Măsurătoarea se făcea cu „cupa” (vas de lemn de 3 litri). Câte cupe de lapte avea fiecare sâmbraş atâtea cupe de „fărină de mălai” trebuia să dea pentru întreţinerea păcurarilor. În perioada de iarnă, ei aveau obligaţia să ducă păcurarilor mâncare o dată pe săptămână.

Primăvara, după ce oile ieşeau „în iarbă”, hrana pentru păcurari şi câini era asigurată de proprietarul pământului de păşunat, ca recompensă pentru gunoitul terenului.

După terminarea mulsului şi a măsuratului avea loc o petrecere. Asocierea pe boteie în cadrul stânei este o reminiscenţă a unor străvechi sisteme de asociere — asocierea pe neamuri. Aceasta se poate observa foarte bine în cadrul mesei de ritual, când sâmbraşii se grupează pe boteie, adică pe neamuri.

În timp ce se servea masa din mâncărurile aduse de acasă, „baciul” închega laptele şi împărţea caş la toată lumea. La petrecere participau şi ceteraşi angajaţi de gazda stânei.

După muls, înainte de plecarea oilor la păscut, gazda stânei le stropea cu apa cu care s-au spălat găleţile, apoi se înconjura târla de trei ori. În unele sate, în timp ce se înconjura stâna, păcurarii cântau din tulnice. Stropirea oilor cu apă este un gest simbolic care are la origine un străvechi rit de fertilitate şi fecunditate.

Oile plecau la păscut şi se întorceau seara, pentru a fi mulse din nou. Atunci se adunau toate gazdele de boteie şi împreună cu gazda stânei împărţeau păcurarii pe funcţii.

Apoi, toţi proprietarii de oi se întorceau în sat. Sărbătoarea „ruptului” continua acasă la gazda stânei.

29

După ruptul sterpelor, oile rămâneau la mejdele de sus cel mult două săptămâni, după care plecau la munte. Mai întâi, însă, ele erau aduse în sat, erau mulse, iar din lapte se făcea caş, care era împărţit oamenilor mai săraci.

Fiecare gazdă de botei avea obligaţia de a însoţi, cu căruţa, oile până la munte. În căruţă ducea toate cele necesare stânei. Înainte de a porni la drum se făcea o mică petrecere. Apoi, păcurarii îşi luau rămas bun de la neamuri, de la prieteni şi de la fetele din sat. Fetele îi însoţeau până la marginea satului.

Cei care duceau vasele necesare la stână beneficiau de dreptul de a-şi vara caii pe munte în mod gratuit. Odată cu oile erau duse la munte şi animale mari (vaci, boi, porci). Vacile se mulgeau şi ele „pe carâmb”, la „ruptul sterpelor”.

În ierarhia funcţiilor la stână, „vătavul” are responsabilitatea cea mai mare, de aceea el trebuie să întrunească o serie de calităţi: să fie cumpătat, priceput, să se bucure de prestigiu în faţa celorlalţi.

Viaţa la stână, în munte, se desfăşoară după legi nescrise dar care, în virtutea tradiţiei, s-au dovedit valabile şi sunt respectate întocmai.

Toamna, la o dată fixată iniţial, oile erau coborâte de la munte. La sosirea în sat, ele erau alese pe boteie şi pe proprietari ca şi la plecare. Păcurarii, cu pălăriile frumos împodobite cu flori de munte, erau primiţi sărbătoreşte de tot satul. Ciclul descris este specific pentru întreaga zonă etnografică Maramureş.

3.2. Ocupaţiile secundare.

Bogăţiile zonei au favorizat practicarea din epoci îndepărtate a unor ocupaţii care aveau ca rezultat îmbogăţirea traiului. Astfel, pe lângă ocupaţiile de bază, maramureşenii au practicat o serie de ocupaţii secundare: vânătoarea şi pescuitul, albinăritul, culesul din natură, lucrul la pădure („butinăritul”), mineritul.

Vânătoarea şi pescuitul, ocupaţii specifice încă din perioadele preistorice, au cunoscut pe parcursul evului mediu o înflorire deosebită şi datorită perfecţionării mijloacelor şi tehnicilor de vânat şi pescuit. Bogăţia pădurilor şi a apelor, vegetaţia variată au creat condiţii optime dezvoltării acestor ocupaţii.

Pentru perioada medievală abundă informaţiile din documentele de arhivă care atestă cele două ocupaţii, precum şi ponderea lor în economia locală. Obligaţiile în vânat, blănuri şi trofee faţă de feudalii locali, obligaţiile faţă de comitat, diverse procese şi dividendele privind teritoriile de vânătoare şi pescuit, însăşi prima atestare documentară a Maramureşului (în 1199), ca să nu mai vorbim de legenda lui Dragoş privind vânătoarea de zimbri şi întemeierea Moldovei sunt elocvente în această privinţă.

Vânătoarea. În acest domeniu, ţăranii au folosit o mare varietate de arme, unelte şi capcane. În Maramureş s-au folosit toate cele cinci tipuri de curse : gropi, laţuri, curse bazate pe căderea unei greutăţi peste animal, curse bazate pe blocarea acestuia, capcane cu arc din lemn sau cu arc metalic.

Dintre cursele cele mai frecvent folosite în zonă menţionăm „laţul pentru prins iepuri”, „ţugul” (cu arc metalic), pentru urşi şi lupi, „laţul” pentru jderi, „bărbânţa” pentru jderi, „lada” pentru diverse specii de mustelide (dihor,

30

nevăstuică, hermelină, jder); pentru acestea se mai folosea şi „arcul”.Pe lângă diversele tipuri de curse şi capcane, din care o mare parte s-au mai

folosit până nu demult, maramureşenii au folosit suliţa, ghioaga, securea, lancea, arcul cu săgeţi şi mai târziu arme de foc.

Amploarea pe care o avea vânătoarea în secolul trecut, precum şi exploatarea masivă a pădurilor au făcut ca echilibrul ecologic să fie perturbat, fapt care a dus la dispariţia unor specii de mare valoare (zimbrul, bourul, capra neagră), în anii de după război, munţii Rodnei au fost repopulaţi cu capre negre, astăzi fiind ocrotite de lege ca monumente ale naturii.

Pădurile, văile, dealurile şi luncile Maramureşului oferă şi astăzi o mare varietate cinegetică: cerbi, ciute, ţapi, căprioare, urşi, lupi, vulpi, iepuri, mistreţi, râşi, jderi, vidre, viezuri de munte, pisici sălbatice, dihori, nevăstuici, veveriţe, bizami, şobolani şi şoareci de câmp, arici, cârtiţe, bursuci. Dintre păsările sălbatice menţionăm: vulturul, uliul, bufniţa, cocoşul de munte, găinuşa, sitarul, porumbelul sălbatic, gâsca şi raţa sălbatică, prepeliţa, potârnichea, precum şi o mare varietate de păsări de pasaj care se adăpostesc în luncile râurilor din primăvară până toamna.

Pescuitul. Alături de vânătoare, pescuitul a constituit o ocupaţie secundară care se mai practică şi astăzi, dar numai ca divertisment şi sport. Apele de munte adăpostesc peşti ca lostriţa (monument al naturii, prezent în apele Tisei şi Vişeului), păstrăvul, lipanul, mihalţul. Cleanul, mreana, scobarul, porcuşorul, albioarele trăiesc pe cursul inferior al apelor de munte şi în cele de şes, iar crapul şi ştiuca în lacuri amenajate sau în ochiuri de apă, bălţi şi iezere.

Practicarea acestei ocupaţii a dus la născocirea unei serii de tehnici şi unelte. Astfel, în râurile de munte se practicau „răstocirea”, pescuitul cu ostia, cu diferite tipuri de undiţe cu momeală, otrăvitul apei (în perioada interbelică şi imediat după război s-au folosit şi exploziile cu carbid).

Dintre unelte menţionăm diferitele plase, cerpacul, cornherul, prostogolul, sacul. Foarte frecvent s-au folosit vârşele din nuiele, iar adesea s-a pescuit cu mâna, pe sub lespezile de piatră şi pe sub maluri. Astăzi se practică numai pescuitul cu undiţa, pe bază de permis.

31

Figura 12: Capcane de vânătoare: 1—3 — capcane pentru animale mici; 4 - capcană pentru jderi (după Romulus Vuia)

32

Figura 13 : Capcane de vânătoare: 5—6 — capcane pentru jderi (după Romulus Vuia) ; 7 — capcană pentru lupi şi urşi.

Culesul din natură. Vegetaţia bogată a Maramureşului a oferit şi oferă populaţiei posibilităţi multiple de valorificare a diverselor fructe şi plante din flora spontană. Ocupaţie străveche, culesul din natură este practicat şi astăzi de către locuitorii satelor maramureşene, cu preponderenţă de către cei din satele de la poalele munţilor. Culesul plantelor şi fructelor alimentare, medicinale sau industriale se face astăzi fie individual, pentru nevoile proprii sau pentru vânzare la piaţă, fie organizat, prin unităţile de stat, în vederea industrializării.

33

O cercetare întreprinsă în satul Breb cu privire la plantele cunoscute de către ţăranii localnici evidenţiază faptul că, din circa 435 specii identificate şi cunoscute de către ţărani, 274 sunt în exclusivitate plante spontane, 42 sunt plante spontane sau cultivate, iar 118 sunt exclusiv cultivate. Sunt cunoscute 87 specii ale căror rădăcini, tulpini, frunze, fructe, seminţe, rizomi, bulbi sau tuberculi se consumă (dintre acestea, 26 sunt din flora spontană). Dintre cele 63 specii de plante industriale, 28 aparţin florei spontane. Dintre plantele furajere (82 specii cunoscute), doar 18 se cultivă, restul recoltându-se din flora spontană.

Aceeaşi cercetare relevă şi cunoaşterea fâneţelor de către ţărani. Ei diferenţiază fânul de grădină, de moină, de pădure, de crâng, de tufă, moale, aspru, sec, ţepos, înecăcios, colbos, trifoios, piros, pârlogos etc.

În medicina populară sunt cunoscute 172 plante „bune de leac”, dintre care doar 26 se cultivă. Ele sunt folosite sub formă de infuzie, ceai, cataplasmă etc.

Pentru medicina veterinară, ţăranii din acelaşi sat cunosc şi întrebuinţează ca leacuri 55 de specii.

Peste 250 de specii (atât spontane cât şi cultivate) sunt cunoscute ca plante melifere.

Pentru culesul fructelor şi plantelor respective s-au folosit unelte, tehnici şi mijloace tradiţionale. Astfel, pentru culesul afinelor, ingeniozitatea ţărănească a inventat unealta numită ,,hrebăn”, confecţionată din scândurele subţiri de brad sau stejar, de forma unei cutii cu partea inferioară prelungită şi deschisă, prevăzută cu dinţi în formă de pieptene, cu lateralele prelungite şi ele pentru a nu lăsa să se împrăştie boabele. O unealtă similară („mâţa”) s-a folosit pentru culesul merelor şi perelor sălbatice. Ea era de formă rotundă, cu dinţii mai rari şi era fixată în capătul unei prăjini lungi de 3—4 m. Pentru transportul fructelor de pădure s-au utilizat coşuleţe confecţionate din scoarţă de copac sau din nuiele împletite.

În zonă cresc foarte multe ciuperci, care sunt bine cunoscute şi valorificate.

Albinăritul. Bogăţia şi varietatea vegetaţiei Maramureşului au permis dezvoltarea albinăritului ca ocupaţie secundară a locuitorilor.

34

Figura 14: Ştiubeie tradiţionale.

Cea mai veche tehnică de albinărit cunoscută în zonă, ca de altfel în general la români, este „bărcuitul” sau vânătoarea de albine. Ea s-a practicat până nu demult, în zonă mai existând, abandonate prin podurile caselor vechi, ştiubeie confecţionate din trunchiuri de copac cu „bortă”; sunt cunoscute uneltele folosite în practicarea acestei ocupaţii: lingura de bărcuit şi cornul de barcuit. Ştiubeiele tradiţionale s-au mai confecţionat şi din nuiele împletite şi unse pe partea exterioară cu argilă în amestec cu bălegar de cal. Ele au formă conică, cu diametrul de 35—40 cm şi înălţimea de 50—60 cm. S-au mai confecţionat şi din papură sau paie răsucite în funii şi cusute între ele, unse în exterior cu acelaşi amestec de argilă şi bălegar de cal. Tot în această categorie intră şi ştiubeiele confecţionate din scândură, în formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de circa 35 cm, baza mică de 25 cm, iar înălţimea de circa 60 cm.

În privinţa perioadei când s-a trecut la creşterea albinelor, Ion Vlăduţiu propune secolele XV — XVI, iar etapa tranzitorie spre creşterea albinelor consideră că este aceea a „aşezării de prisăci” adică de ştiubeie de lemn în buturugi găunoase din pădure.

Albinăritul tradiţional se practica în general pentru nevoile proprii, pe lângă fiecare casă existând şi o mică stupină. Randamentul nu era prea mare, din cauza mijloacelor rudimentare. Ştiubeiele tradiţionale neavând rame cu faguri artificiali, efortul albinelor se împărţea între confecţionarea fagurilor şi adunarea mierii. Toamna, stupii se afumau cu pucioasă, pentru a omorî albinele în vederea recoltării mierii, în general, ştiubeiele erau aşezate pe prispa laterală a casei, înspre

35

grădină, mai rar în grădină, în construcţii special amenajate (un mic şopron cu rafturi). Mierea era de calitate bună, mai ales cea polifloră.

Stupăritul modern a început să se dezvolte în perioada interbelică, odată cu răspândirea în zonă a stupilor sistematici, denumiţi de către localnici „zorzoni”. Date statistice din anul 1934 atestă pentru cele 59 de localităţi ale zonei 3 474 stupi. În satul Ieud existau 230 de stupi, la Bârsana 123, la Dragomireşti 136, la Sarasău 135, la Vişeul de Jos 167 etc.

O amploare deosebită a luat această ocupaţie în ultimii ani, stuparii fiind stimulaţi de stat. S-au modernizat tehnicile de stupărit şi uneltele. Pe lângă stupăritul stabil, practicat în gospodărie, au apărut stupinele portative. Spre deosebire de primele, care sunt specifice într-un fel stupăritului tradiţional, stupinele portative se caracterizează printr-o rentabilitate deosebită datorată posibilităţii de deplasare în zonele bogate în plante melifere din flora spontană sau cultivate.

Dacă albinăritul tradiţional se reducea la tehnici şi mijloace foarte simple, albinăritul modern presupune o multitudine de unelte, printre care amintim: afumătorul din tablă cu foaie, masca simplă şi masca cu pălărie, furculiţa de „scăpăcit” fagurii, pieptenele cu rândea, ,,hrănitoarea” pentru alimentarea albinelor cu sirop, pulverizatorul pentru medicamente, tava de „scăpăcit”, cuţitul de „scăpăcit”, centrifuga, ramele pentru faguri artificiali etc.

În zilele noastre, această ocupaţie cunoaşte o mare dezvoltare în Maramureş.

Lucrul la pădure este o altă ocupaţie de veche tradiţie în Maramureş.Bogăţia în păduri a Maramureşului, calitatea deosebită a esenţelor de

răşinoase (lemnul de rezonanţă), precum şi a celor de foioase (în special a stejarului) au stat în atenţia locuitorilor zonei, care le-au folosit în diverse modalităţi, lucrul la pădure impunându-se ca o ocupaţie specifică.

Mărturii ale legăturii inseparabile dintre ţăranul român si codru sunt termenii care denumesc diverşi arbori si care în majoritatea lor covârşitoare sunt de origine dacică şi latină. Amintim ca termeni de origine dacică: copac, codru, brad, gorun, curpen, mugure, sâmbure iar de origine latină: fag (fagus), frasin (fraxinus), ulm (ulmus), corn (cornus), tei (tilia), plop (populus), arin sau anin (alnus), tufă (tufa), carpen (carpinus), cer (cerus), sânger (sanguinare), salcie (salis), sorb (sorbus).

Privit din perspectivă istorică, lucrul la pădure s-a practicat pe pământul nostru încă din cele mai vechi timpuri. Ştiri din perioada romană atestă transportul plutelor şi al sării pe Mureş. Ion Vlăduţiu duce, prin extensie, această îndeletnicire în timpuri mai vechi. Epoca feudală consemnează plutăritul ca ocupaţie în toate ţările române. Pentru Maramureş, prima atestare documentară este o diplomă din anul 1456, în care se consemnează un loc de încărcare a sării pe plute pe malul Tisei. Iată că butinăritul şi plutăritul sunt strâns legate ca ocupaţii încă din epoci îndepărtate şi este firesc, deoarece mijlocul de transport cel mai uşor şi sigur a fost pluta.

Dacă în perioadele mai îndepărtate această bogăţie — pădurea — se exploata după necesităţi locale, administraţia austriacă, în anul 1773, a înfiinţat în Maramureş cinci centre forestiere, aducând colonişti din Zips („ţipţeri”) în vederea unei exploatări sistematice şi de anvergură. De altfel, în anul 1900, pădurile

36

maramureşene reprezentau 90% din suprafaţa comitatului, deci ne putem uşor imagina că acest procent, cu ani în urmă, era cu mult mai mare.

Pădurile, ca de altfel şi păşunile, au fost în Maramureş dintotdeauna proprietate comună, cu drept de folosinţă în comun. Datorită acestui fapt, ele au primit denumirea de „composesorate”, iar proprietarii lor s-au numit „composesori”. După părerea lui Gavrilă Iuga, proprietarii, respectiv composesorii, „mai demult au fost descendenţii voievozilor, adică numai familiile nobile maramureşene, adică 90% a populaţiei româneşti”. Acelaşi autor subliniază că „...averile folosite în comun cu constătătoare din terenuri păduroase şi păşuni — au fost păstrate totdeauna din generaţie în generaţie — neştirbite şi cu o adevărată reverinţă, ca relicve rămase de la ctitorii cei vechi. De la strămoşi ne-au rămas nouă tuturor aceste averi, cu toţi frăţeşte le folosim, aşa. le lăsăm mai departe generaţiilor următoare — era zicala obişnuită a maramureşenilor”

Figura 15: Peisaj maramureşean.

37

Figura 16: Aşezare specifică Maramureşului.

Figura 17: Pe valea Cosăului.

38

Figura 18: Pe valea Cosăului.

Figura 19: Sat risipit la poalele munţilor Rodnei.

39

Figura 20: Pe uliţele satelor maramureşene.

Figura 21: Călineşti.

40

Figura 22: Pe uliţele satelor maramureşene.

Figura 23: Aşezare specifică Maramureşului.

41

Figura 24: Depozit de bronzuri descoperit pe valea Valea Blidarului.

Figura 25: Ceramică din secolele IX – X descoperită la Sighetul Marmaţiei.

Lucrul la pădure ca ocupaţie tradiţională a maramureşenilor cuprinde trei aspecte distincte: butinăritul (exploatarea lemnului), plutăritul (transportul lemnului) şi cărbunăritul (ca formă tradiţională de valorificare imediată).

Butinăritul se practica şi se practică încă în zonă. În Maramureş există

42

câteva sate ai căror locuitori, pe lângă ocupaţiile lor de bază — agricultura şi creşterea animalelor — practică şi butinăritul ca ocupaţie secundară. În cadrul acestei ocupaţii, cu timpul a intervenit o specializare pe categorii de arbori, iar în zilele noastre chiar şi pe faze de lucru. Astfel, butinarii din Deseşti, Mara, Săpânţa, Strâmtura s-au specializat în exploatarea pădurilor de foioase, cei din Borşa, Moisei, Vişeul de Jos şi de Mijloc în exploatarea răşinoaselor, iar butinarii din Rona de Sus, Poienile de sub Munte, Ruscova, Repedea lucrează atât în unele, cât şi în celelalte. Butinarii din Strâmtura sunt specializaţi în fasonarea lemnelor de foc.

Perioada optimă de tăiere a lemnului de construcţie este între 1 octombrie şi 31 martie, adică perioada de întrerupere a vegetaţiei. Vara, activitatea este mai redusă sau chiar întreruptă, deoarece prin exploatare s-ar distruge puieţii. Conform tradiţiei, lemnul tăiat după pornirea vegetaţiei (a sevei) îşi pierde din calităţi, nefiind atât de rezistent.

Uneltele butinarului sunt simple, dar de mare eficienţă. Ele sunt unelte pentru doborât şi secţionat lemnul (securea, ferăstrăul sau joagărul, icul sau pana, mai nou ferăstrăul mecanic); unelte pentru ridicatul lemnului din pădure (parul, ţapina, vancăul sau voltăul) etc. Pentru trasul lemnului, în trecut se folosea tînjaua acţionată de boi sau de cai. Lemnul era prins de tânja cu cioflângul şi eventual cu lanţuri. Iarna, pentru transportul lemnului se folosea corciuia; lemnul era tras prin semitârâre, cu un capăt pe corciuie. Pentru transport pe distanţe mai mari se foloseau două corciui. În celelalte anotimpuri, pentru transport s-a utilizat tileaga, care se poate lungi prin glisarea „inimii” în funcţie de lungimea lemnului. De mare randament pentru scoaterea din pădure a lemnului rotund erau „jilipurile” cu apă. Construcţii solide, fixe, mult mai mari decât jgheaburile, jilipurile conduceau lemnul până la un mijloc de transport. Jilipurile se confecţionau din lemn decojit, suspendate pe stâlpi puternic înfipţi în pământ sau ancorate direct pe pământ. Prin forma lor trapezoidală în secţiune, precum şi prin înclinare, ele permiteau curgerea apei şi alunecarea lemnului.

Lemnul de foc se fasona la „ciotcă”; de circa 20 de ani s-a renunţat la acest sistem de exploatare. Scosul lemnului de foc de la ciotcă la mijlocul de transport se făcea cu ajutorul unui sistem de jgheaburi confecţionate din scânduri groase de fag, care poartă denumirea de „cuşcae”. Acestea erau tratate cu parafină, pentru ca lemnul să alunece. Fiind înclinate natural, pe pantă, lemnul aluneca cu viteză până la mijlocul de transport. Spre deosebire de jilipuri, cuşcaele nu erau construcţii fixe, ci mobile, montându-se şi demontându-se după necesităţi.

„Cioacla” era o sanie rudimentară, folosită pentru transportul crengilor pe pantă.

Un mijloc mai perfecţionat de deplasare a lemnului la drumul de acces era „goanga”, care funcţiona pe principiul şinelor, doar că acestea nu erau din fier, ci din lemn; trunchiul glisa, fiind tras de cai.

Pentru adăpost şi dormit în pădure s-a generalizat în perioada interbelică şi în special după război aşa-zisa „colibă maramureşeană”, specifică butinarilor. De formă octogonală, construită din bârne rotunde cioplite în interior şi căptuşită cu muşchi printre bârne, cu pereţii înalţi de 1—1,20 m, ea avea acoperişul din draniţe

43

(acesta creştea progresiv în înălţime spre centru, care era lăsat deschis, pentru aerisire). La mijloc era aşezată vatra. Se dormea pe priciuri aşezate de jur-împrejur, perpendicular pe vatră. Capacitatea unei asemenea colibe era de 12 până la 20 de locuri. Se pare că aceasta este o adaptare locală a aşa-ziselor „colibe finlandeze”. Ion Vlăduţiu o găseşte răspândită la diverse parchete forestiere din ţară, sub denumirea de „colibă borşănească”.

Transportul lemnelor pe distanţe mai mari se făcea cu ajutorul plutelor, Râurile Tisa, Mara, Vaser, Cisla, Vişeu, Valea Ruscovei erau până nu demult marcate de baraje care permiteau adunarea apei necesare formării plutelor. Prin ridicarea stăvilarului, albia râului se umplea şi plutele porneau la vale. Plutele s-au folosit numai pentru lemn de răşinoase.

În zona Maramureşului s-a practicat şi aşa-zisul „plutărit sălbatic”. În general, principiul era acelaşi, doar că lemnele nu se legau în plute, ci li se dădea drumul pe albia râului bucată cu bucată. Sigur, acest sistem se practica numai pe distanţe mici.

Aşa cum am văzut mai sus, plutele transportau în primul rând lemnul, dar s-a practicat foarte mult plutăritul, în special pe râul Tisa, pentru transportul sării. Aceasta, în perioada când Imperiul Austro-ungar era aprovizionat cu sare de la ocnele din Maramureş.

În ultimii ani s-a renunţat total la transportul cu plutele, construindu-se drumuri forestiere.

Legat direct de butinărit, cărbunăritul a apărut ca o necesitate pentru asigurarea fierăriilor săteşti cu cărbuni, respectiv cu mangal. Tehnica de obţinere a cărbunelui de lemn sau a mangalului este destul de simplă. Se foloseşte numai lemn din specii de foioase, de preferinţă fag, dar şi paltin, frasin, ulm. Se taie lemnul cu ferăstrăul (joagărul) la dimensiuni de circa un metru; se crapă buştenii cu securea, obţinându-se lobdele care se clădesc în poziţie verticală pe trei—patru rânduri în sus; se obţine o grămadă în formă de căciulă, numită „bocşă”. Cantitatea de lemn folosită într-o bocşă este de circa 100 metri steri (60 mc).

Odată bocşa constituită, se acoperă cu paie, frunze, talaşi din lemn sau rumeguş, peste care se pune un strat de pământ de 3—5 cm. Se lasă un orificiu lateral jos (dar nu în direcţia vântului) şi un orificiu la vârful bocşei, pentru aerisire.

Printr-un orificiu special se aprinde focul în interior. Se închide orificiul, având grijă să funcţioneze cele de aerisire. Durata medie de ardere este de 7—8 zile, în funcţie de mărimea bocşei şi de umiditatea lemnului. Pe toată durata arderii, bocşa se supraveghează. Focul trebuie să ardă închis, fără flacără, pentru carbonizarea lemnului. Când se apreciază că lemnul s-a carbonizat, se închid orificiile de aerisire şi arderea se opreşte. Se lasă la răcit două zile şi două nopţi, apoi se desface bocşa de sus în jos, scoţând cărbunele. Cărbunele astfel obţinut a fost folosit mai mult de către fierari.

În Maramureş, cărbunele din lemn sau mangalul se produce pe valea Baicului (Dragomireşti), pe valea Ieudului, Botiza, Mara, Izvoare, pe valea Săpânţei şi la Huţa.

44

CAPITOLUL IV. MEŞTEŞUGURILE ŢĂRĂNEŞTI.

Sistemul închis, autarhic, al vieţii localităţilor maramureşene a impus de-a lungul veacurilor dezvoltarea unor meşteşuguri care să satisfacă necesităţile populaţiei.

Dacă la începuturi fiecare familie sau individ îşi rezolva propriile nevoi (expresia „maistăr pă sama me” fiind elocventă), mai târziu au apărut „maistări” specializaţi pe meserii şi chiar sate specializate.

4.1. Torsul şi ţesutul.

Tehnicile de confecţionare a ţolurilor şi covoarelor sunt în „ciur” şi în „prinse” sau fire întrepătrunse. Se lucrează la războiul de ţesut orizontal (numit „tiară”), distanţa între stative fiind în funcţie de lăţimea covorului. Tiara se instalează în una dintre încăperile casei sau chiar în şură, pe timp călduros. Alesul se face cu migală şi cu multă măiestrie. De-a lungul veacurilor s-au dezvoltat mai multe centre în care alesul ţolurilor a devenit o ocupaţie specifică: Botiza, Şieu, Dragomireşti, Vişeu, Călineşti, Petrova, Bârsana. În general, fiecare femeie ştie să aleagă în tiară, fetele învăţând încă din copilărie acest meşteşug.

În privinţa cromaticii covorului maramureşean trebuie să menţionăm că până la finele secolului trecut se foloseau coloranţi extraşi din plante şi din diverse pământuri, care dădeau nuanţe pastelate, calde. Coloranţii sintetici, răspândiţi şi generalizaţi în perioada interbelică, au adus culorile vii, care se armonizau cu pereţii văruiţi, cu frizele decorative realizate din alternarea icoanelor şi blidelor împodobite cu ştergare.

Astăzi s-a revenit la coloranţii vegetali în creaţii de mare rafinament artistic. Astfel, soţii Măria şi Nicolae Pipaş din satul Tisa, Măria Berbecaru şi un grup de femei din Botiza, Doina Voinea din Valea Hotarului au devenit cunoscute prin covoarele pe care le-au realizat. O menţiune specială merită Aglaia Popovici din Sighetul Marmaţiei care, preluând vechile tehnici ale coloranţilor vegetali şi motivele decorative tradiţionale, reia vechile modele în creaţii noi de mare rafinament, folosindu-se de războiul vertical. Îmbucurător este faptul că şi secţia de covoare de la Dragomireşti, din cadrul Cooperativei „Arta Maramureşeană”, lucrează acum ţoluri cu coloranţi naturali.

Pănura pentru piesele de port este ţesută în gospodărie, de către fiecare femeie.

Lâna obţinută primăvara de pe oile de rasă ţurcană se spală în „cotarcă”, în izvoarele şi pâraiele ce străbat satele. Pentru spălat nu se foloseşte decât apa. Uscatul lânii se face prin răsfirarea ei pe diversele acareturi din gospodărie sau pe scânduri. După uscare urmează scărmănatul, care se efectuează la „dreve” sau folosindu-se „foşalăi” de mină sau „hrebdincă”. Toamna începe torsul şi ţesutul lânii. Tot toamna, pănura scoasă din tiară este dusă la „ptisat” (îndesat) la piuă, după care, încă udă, este adusă acasă şi întinsă pe stâlpii casei pentru a se usca.

45

În general, pânza pentru cămăşi era şi mai este şi astăzi ţesută în tiară, în două iţe, din amestec de cânepă şi in sau cânepă şi bumbac alb.

Figura 26: Brâglă şi îndreptar pentru războiul de ţesut.

Figura 27: Torsul din furcă.

46

Figura 28:Meliţatul cânepii..

Figura 29: Fus.

47

4.2. Prelucrarea lemnului.

Maramureşul, bogat în păduri seculare de foioase şi conifere, a oferit de-a lungul secolelor materia primă pentru case şi anexe gospodăreşti, instalaţii tehnice, unelte şi, nu în ultimă instanţă, edificii de cult.

Nu întâmplător Maramureşul este numit „Ţara lemnului” şi se vorbeşte despre „civilizaţia lemnului” care a înflorit aici. Săpăturile arheologice au dat la iveală urme din epoci îndepărtate care vorbesc despre meşteşugul prelucrării lemnului. Inscripţiile de pe frontoanele caselor şi de pe stâlpii porţilor datate la sfârşitul secolului al XVII-lea şi pe parcursul secolului al XVIII-lea — care, pe lângă dată, consemnează uneori şi nume de meşteri — sunt dovezi ale perenităţii acestui meşteşug încă din vremuri îndepărtate, iar creaţiile contemporane ilustrează forţa tradiţiei. Dovadă a vechimii construcţiei în lemn în Maramureş sunt şi elementele decorative care iniţial au avut funcţii magico-mitice şi care de obicei sunt amplasate în locurile care marchează o trecere (pe pragul de sus al porţii sau al uşii).

Meşteşugul prelucrării lemnului a fost practicat la început de către aproape fiecare ţăran, pentru nevoile proprii. Cu timpul, în fiecare sat au apărut meşteri specializaţi pe categorii. Astfel, se disting meşteri constructori de case şi de diverse acareturi gospodăreşti (care se numesc „maistări”). O altă categorie sunt cei care confecţionează mobilierul tradiţional.

Cercetările efectuate în zonă ne-au permis să localizăm două centre pentru mobilierul tradiţional, centre în care s-au confecţionat lăzile de zestre cu specific maramureşean. Unul dintre aceste centre a funcţionat până la sfârşitul secolului trecut în satul Deseşti de pe valea Marei, aici confecţionându-se lăzi de zestre de formă paralelipipedică, cu următoarele dimensiuni : circa 1,20 m lungime, 0,80 m lăţime, 0,70 m înălţime. Ele au câmpii ornamentali dispuşi pe întreaga suprafaţă a părţii din faţă şi a capacului. Ca sistem de încheiere era practicat sistemul clasic, întâlnit în toate zonele etnografice ale ţării.

Un alt centru de lădari a funcţionat până la mijlocul secolului trecut în satul Poienile Izei. Ca o caracteristică a lăzilor de zestre din acest centru evidenţiem „funia” în relief care apare ca element decorativ pe partea din faţă şi uneori chiar pe capacul lăzii.

Astăzi, lăzile de zestre, pierzându-şi funcţia iniţială, nu se mai confecţionează. Dar în fiecare localitate a Maramureşului există meşteri specializaţi care lucrează mobilier tradiţional (mese, scaune cu spătar, lăzi cu spătar — folosite şi pentru depozitatul pieselor textile — cuiere, cuieraşe, paturi, colţare, lingurare, dulăpioare pentru vase).

Referindu-ne la meşteşugul prelucrării lemnului în zona Maramureş trebuie să evidenţiem amploarea pe care a luat-o în ultima perioadă construcţia porţilor maramureşene în întreaga zonă. Dacă vechile porţi maramureşene, atât de renumite, se caracterizau printr-o armonie a proporţiilor şi a elementelor decorative aproape desăvârşită, noile porţi, datorate unor meşteri de mare talent, sunt mult mai mari, construite frecvent pe cinci stâlpi şi foarte încărcate cu elemente decorative, ca expresie a dorinţei artiştilor populari de a-şi etala priceperea şi

48

talentul. Considerăm firească reluarea vechilor tradiţii în construcţia porţilor maramureşene dacă ne gândim că la mijlocul secolului nostru Francisc Nistor inventaria în Maramureş 785 de porţi şi vraniţe.

Condiţiile moderne de viaţă au impus şi în Maramureş ca materiale de construcţie cărămida şi betonul. De aceea, în ultimii 30 de ani, arhitectura caselor şi a construcţiilor gospodăreşti din zonă, prin folosirea noilor materiale, a căpătat o cu totul altă înfăţişare faţă de cea tradiţională. Dar forţa tradiţiei a determinat ca poarta să rămână şi pentru vremurile moderne un simbol şi o marcă de identitate culturală zonală.

Meşterii prezenţi în toate satele Maramureşului folosesc şi astăzi vechile tehnici tradiţionale de prelucrare a lemnului: cioplitul lemnului cu securea, făţuitul cu barda, tăiatul şi crăpatul cu ferăstrăul şi joagărul. Dintre uneltele tradiţionale folosite amintim: draiciul (pentru crăpatul lemnului), joagărul sau „sirisăul”, sirisăul de mână, securea, barda, securicea de drăniţat, cuţitoiul de crăpat draniţa, cuţitoiul de fasonat draniţa, o multitudine de dălţi, rindeaua, sfredelul, vinclul, „ţărcălamul”, scoaba etc.

În meşteşugul construirii porţilor şi al prelucrării lemnului în general, Maramureşul a dat câţiva meşteri de mare talent care au transmis generaţiilor actuale vechile tehnici şi elemente decorative moştenite din generaţie în generaţie.

În zona Maramureşului, comuna Săpânţa face o notă aparte în privinţa artei lemnului. Creatorul popular Stan loan Pătraş, cunoscut prin meşteşugul său, a realizat încă din perioada interbelică un grupaj de elemente funerare — semne de mormânt sculptate în lemn, într-o manieră proprie. Stan loan Pătraş a reuşit să sintetizeze viaţa celui dispărut într-o imagine plastică sculptată în tehnica basoreliefului, de cele mai multe ori adăugând şi câteva versuri care redau preocupările şi viaţa omului. Maniera naivă de tratare plastică şi versurile însoţitoare trădează un optimism robust şi o anumită veselie care au determinat pe unii cercetători să denumească cimitirul din Săpânţa ,,Cimitirul vesel”. Stan loan Pătraş colora lemnul sculptat, folosind ca fond albastrul, iar pentru sublinieri galbenul, albul şi roşul. Pe lângă semne de mormânt, el a creat şi mobilier ţărănesc lucrat în aceeaşi manieră.

Neputând totdeauna să se exprime în arta monumentală, ţăranul maramureşean a creat şi o serie de piese miniaturale. Evidenţiem în acest sens „pecetarele” (prescurnicele) maramureşene, într-o mare varietate de forme sculpturale care dovedesc potente artistice extraordinare. Colecţia de pecetare a doctorului Victor Pop din Sighetul Marmaţiei, pasionat etnograf amator, este edificatoare în acest sens.

Artiştii populari contemporani se bucură de mare prestigiu, arta lor fiind recunoscută şi încurajată prin premiile acordate în cadrul Festivalului Naţional „Cântarea României”.

49

Figura 30: Fruntarul unei mori vechi.

50

Figura 31: Unelte pentru prelucrarea lemnului (după arh. Péter Dezideriu):1 — topoare ; 2 — ferăstraie de mână ; 3 — joagăre.

51

Figura 32: Unelte pentru prelucrarea lemnului (după arh. Péter Dezideriu): 4 — dălţi ; 5 — rindele; 6 — sfredele; 7 — instrumente de măsură ; 8 — cuţitoaie ; 9 — cuţit pentru

draniţă.

52

Figura 33: Figură antropomorfă cioplită în lemn.

Figura 34: Butoiaş pentru ţuică.

53

Figura 35. Pecetar. (colecţia dr. Victor Pop) Figura 36. Pecetar. (colecţia Victor Pop)

54

Figura 37: Lingurar.

Figura 38: Motivul pomul vieţi pe un stâlp de poartă (detaliu).

55

4.3. Olăritul.

Până nu demult, satele Maramureşului erau împânzite cu o ceramică variată provenită din diferite centre — unele locale (Săcel, Sighet, Ieud), altele aparţinând zonelor limitrofe (Lăpuş cu centrele Lăpuşul Românesc şi Târgu Lăpuş; Codru cu Băiţa de sub Codru; Oaş cu Vama) — precum şi de la Baia Mare şi Baia Sprie, în trecut, aici veneau şi olari de la Hollohaz, din fostul Imperiu Austro-ungar.

Cercetătorul sau drumeţul îndrăgostit de meleagurile maramureşene putea să constate cu uşurinţă stratificarea care s-a făcut în timp, fie datorită modei, fie încetării activităţii unor centre de ceramică, fie olarilor din alte centre care veneau periodic la târgurile de aici. Stratificarea se manifesta prin înlăturarea treptată a ceramicii vechi şi înlocuirea acesteia cu cea „la modă” sau cu cea care se găsea abundent pe piaţă. Astfel, treptat, piesele vechi erau scoase din „casa mare”, ajungând în cămară şi apoi în podul casei.

Literatura de specialitate este destul de controversată când se referă la centrele de ceramică din Maramureş, aceasta deoarece nu s-au efectuat cercetări aprofundate, iar cele care s-au făcut s-au oprit la descrierea centrelor active. La data cercetării, Florea Bobu Florescu atesta pentru Maramureş centrele Sighetul Marmaţiei, Ieud, Vişeul de Sus şi Săcel. Barbu Slătineanu vorbea despre „ceramica de Valea Izei” (denumită, astfel pentru cantitatea mare găsită de el în zonă), dar acest centru nu a fost identificat.

O investigare de arhivă ne-a dus la concluzia prezenţei frecvente în onomastica maramureşeană de pe valea Izei a numelui Olar. Mai mult, conscripţiile urbariale pe anul 1771, referitoare la satele Săcel şi Ieud, atestă mai mulţi olari şi obligaţiile acestora. Toponimia este un alt izvor de cunoaştere a unor mărturii privind practicarea acestui meşteşug. Astfel, în cadrul cercetărilor noastre de teren în comuna Bârsana, am descoperit, în locul numit „într-a Olarului”, în gospodăria limitrofă, o râşniţă pentru smalţ, proprietarul precizând că aceasta ar fi aparţinut familiei de olari care au lucrat în acel loc. Din păcate, însă, nu am putut încă identifica tipul de ceramică ce se lucra în acest centru. Un alt toponim demn de atenţie este „La Lutul Oalelor” din Dragomireşti.

Dintre centrele amintite mai sus au rămas active astăzi doar Sighetul Marmaţiei şi Săcel.

În Sighetul Marmaţiei continuă să lucreze azi doar un singur olar, meşterul Földesi Victor care, cu destulă pricepere, imită vechea ceramică „de Valea Izei” şi mai recent ceramica de Săcel, ca urmare a unor comenzi masive. Meşterul Földesi mai lucrează ceramică uzuală smălţuită (oale pentru smântână, lapte, sarmale), dar şi aceasta prin preluarea modelelor din diverse centre ale Transilvaniei. Este prezent la expoziţiile organizate pe plan central, precum şi la standurile cu vânzare de la Muzeul Satului şi de Artă Populară din Bucureşti sau la muzeul din Sighetul Marmaţiei. De reţinut este faptul că meşterul Földesi aduce lutul pentru oale de la poalele dealului Doboieş, loc cunoscut şi de olarii medievali ai Sighetului.

Centrul Săcel se distinge de celelalte centre de ceramică din Maramureş printr-un specific propriu. Ceramica produsă aici „este arsă la roşu şi decorată prin două tehnici: prin lustruire şi prin pictare. Atrage atenţia în mod deosebit tehnica

56

lustruirii care aminteşte tehnica folosită în epoci îndepărtate ale istoriei. în La Tène-ul dacic tehnica lustruirii era întrebuinţată deopotrivă pentru ceramica neagră, ca şi pentru ceramica roşie [...] Centrul de la Săcel produce numai ceramică roşie nesmălţuită, lustruită, fără ca să se fi produs vreodată în mod paralel şi ceramică neagră lustruită. Tocmai prin aceasta, centrul de ceramică de la Săcel ocupă un loc unic în ansamblul centrelor producătoare de ceramică din ţara noastră”. Dacă tehnicile de lucru evidenţiază asemănări cu cele ale strămoşilor noştri daci, forma vaselor create aici şi elementele decorative merg până aproape la identitate cu ceramica de factură dacică.

O importanţă deosebită în tehnica olăritului de la Săcel o are cuptorul de ars oalele, care este de formă semisferoidală-ovoidală, cu vatră neorganizată, simplă şi care se încadrează în categoria cuptoarelor de tip roman. Florea Bobu Florescu conchide : „Centrul de ceramică de la Săcel, prin forma vaselor produse şi tehnica de ornamentare se leagă direct de tradiţia ceramicei dacice, după cum reiese din compararea acestor forme şi a tehnicii de lustruire cu ceea ce se observă în La Tène-ul dacic. Prin instalaţia de ars ceramică, centrul de la Săcel se leagă de tradiţia cuptoarelor romane. Acestea ne arată cu prisosinţă că la contactul dintre cultura dacică şi cea romană s-au produs fenomene de interferenţă de tipul coexistenţei. Considerăm că sub acest aspect se poate aduce o lumină, la înţelegerea procesului complex de geneză a poporului român. Cele două substrate de cultură care stau la baza ceramicii de Săcel arată din plin rezultatul convieţuirii elementelor dacice cu cele romane”.

Dacă ne referim la vechimea centrului, trebuie să avem în vedere vechimea aşezării; aceasta este atestată prin descoperiri arheologice încă din epoca bronzului, iar prima ştire scrisă apare la anul 1453. În memoria satului se păstrează faptul că olarii, destul de mulţi, erau grupaţi în partea de jos a aşezării. Olarii din Săcel lucrau vase pentru satele din jur, precum şi pentru câteva comunităţi din zona vecină a Năsăudului.

Continuitatea meşteşugului se realizează astăzi prin creaţiile de mare autenticitate ale vestitului olar Tănase Cocean, care prin forma vaselor, elementele decorative, tehnicile de lucru (arderea la roşu, lustruirea cu piatra) nu se abate de la specificul milenar al acestui centru. Lutul folosit la confecţionarea vaselor este un amestec de două categorii de luturi (lut gras şi lut roşu), pentru ca pasta să poată întruni calităţile necesare. „Şaru” (vopseaua) este obţinut dintr-un pământ colorat natural, pe care-l pisează cu o lespede de piatră şi îl înmoaie în apă. Apoi el modelează vasele pe „crâng” (partea superioară a roţii olarului).

Principalele categorii de vase pe care le confecţionează astăzi olarul Tănase Cocean sunt: ulcele pentru apă, tigăiţe cu trei picioare (asemănătoare cu ceaşca dacică), bocăiţe şi bocăi (pentru pus laptele la prins), hârgaie (ulcioare), strecurătoare (unele cu trei picioare), cratiţe cu două toarte, oale de diferite dimensiuni pentru fiertul sarmalelor, blide mari, blidişele, oale pentru flori. Am mai identificat în zonă, din creaţiile olarilor de la Săcel, cratiţe cu două toarte şi cu trei picioare (pentru vatră), precum şi un vas de circa 70 litri, de tip chiup, prevăzut la bază cu o „ţâţă” pentru scurs (vasul a fost confecţionat special pentru fiertul rufelor cu leşie).

57

În privinţa decorului trebuie să evidenţiem faptul că acesta este în general simplu şi că efectul hotărâtor este realizat de urmele lăsate de piatra cu care se lustruieşte vasul. Rolul lustruirii este acela de a închide porii vaselor, dar indirect se realizează şi un efect decorativ. Totuşi, vasele de Săcel sunt decorate. Ion Vlăduţiu surprinde faptul că vasele create de Tănase Cocean „se individualizează prin trăsături proprii [...] Pe partea bombată a vasului crud (aflat încă pe crâng). Tănase Cocean trage cu pensula înmuiată în şar trei benzi late, apoi, folosind fachiuşul de lemn, face zimţi (motive decorative în forma unor triunghiuri repetate) peste benzile late de culoare. Tot atunci, cu colţul fachiuşului, realizează o linie ce taie suprafaţa triunghiurilor exact la mijloc, linie pe care o numeşte şir. În continuare, pe banda lată de vopsea din partea superioară a vasului mai face un motiv de forma unui val (numit cordăţel). Apoi taie vasul de pe crâng cu o sârmă şi îl pune la uscat. După câteva zile, suprafaţa exterioară a vasului este frecată cu o piatră albă de râu pentru a-i da luciu şi a astupa porozităţile. Vasele sunt lăsate câteva zile să se usuce, după care sunt arse timp de o zi şi o noapte”.

Efectul deosebit al ceramicii de Săcel îl dau forma vaselor şi culoarea roşie nesmălţuită. Armonia între forma vaselor şi motivele decorative simple, într-o cromatică plină de căldură dă nota de vechime şi autenticitate.

Trebuie să evidenţiem faptul că în ciuda profundelor transformări din viaţa satelor maramureşene, a progresului şi ritmului rapid de pătrundere a civilizaţiei moderne la sate olarul Tănase Cocean continuă să-şi practice meşteşugul, produsele sale fiind căutate atât de către ţărani, pentru funcţionalitatea lor, cât şi de turişti, pentru aspectul lor original.

O serie întreagă de vase realizate de Tănase Cocean se află în muzee (Muzeul Satului şi de Artă Populară, Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului, Muzeul Judeţean Maramureş, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul Maramureşean din Sighetul Marmaţiei). Festivalurile folclorice, Festivalul Naţional „Cântarea României” au oferit artistului popular Tănase Cocean posibilităţi de afirmare care s-au finalizat cu premii de prestigiu. Un grup de copii pe care-i instruieşte se pare că vor continua tradiţiile ceramicii de Săcel.

În general, în gospodăria ţăranului maramureşean, ceramica are şi astăzi un rol funcţional: vase pentru prepararea hranei, pentru păstrat laptele şi apa, pentru transportul mâncării la câmp, pentru fiertul rufelor. Dar, pentru calităţile ei, această ceramică a căpătat de-a lungul anilor şi un rol decorativ, de înfrumuseţare a interiorului.

58

Figura 39: Farfurie de lut ars.

Figura 40: Colecţie de farfurii.

59

Figura 41: Farfurie de lut ars.

Figura 42: Farfurie de lut ars.

4.4. Cojocăritul.

Una dintre ocupaţiile principale ale maramureşenilor fiind creşterea animalelor, este firesc ca materiile prime oferite de acestea, respectiv lâna şi blana de oaie, să fie folosite la confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte.

Blana animalelor a fost folosită din timpuri preistorice ca piesă principală de protejare a corpului împotriva frigului şi a intemperiilor. Cu timpul, pieile au început să fie prelucrate, folosindu-se diferite tehnici devenite apoi tradiţionale, iar cu vremea, prin croi şi ornamentică, piesele confecţionate au căpătat valenţe artistice, ajungând la un adevărat rafinament.

60

În general, în Maramureş, din blana de oaie s-au confecţionat şi se lucrează şi astăzi aşa-zisele cojoace sau pieptare, piese fără mâneci, drepte, scurte până la brâu şi deschise în faţă. Ion Vlăduţiu semnalează pentru subzona Iza Mijlocie şi pieptarul înfundat, cu blana în interior. Piesa mai există izolat, dar s-a generalizat tipul de pieptar despicat în faţă.

Pentru tăbăcitul pieilor de oaie sau de miel se folosesc tehnici simple şi eficiente. Din pieile tăbăcite se confecţionează cojoace şi „cujme” (căciuli).

Ţinând seamă de tehnicile de ornamentare şi de materialele folosite, în zonă se diferenţiază două tipuri de cojoace, cu mai multe variante. Este vorba de cojoacele specifice sub-zonelor Iza Mijlocie şi Vişeu-Borşa, care au ca element caracteristic în ornamentare „cărmăjia” (meşină din piele de oaie) care se aplică în diverse forme pe piepţii şi pe spatele pieptarului. Motivele decorative sunt predominant florale, realizate prin aplicaţii de piele vişinie. În decorarea cojoacelor încadrate în acest tip, pe lângă „cărmăjie”, decorul mai cuprinde broderii policrome, marcate de nasturi din piele, ciucuri din lână sau mătase de diferite culori, ţinte de metal; desigur, acestea diferenţiază variante care dau specificul local. Caracteristice broderiei acestui tip sunt motivul „pomul vieţii” şi imitarea florilor de rododendron de pe muntele Pietrosul.

Acest tip de cojoace are ca centre specializate satele Săliştea de Sus, Moisei,Vişeul de Jos. În general, în toate satele din zonă au existat şi există şi în zilele noastre femei şi bărbaţi care, pe lângă ocupaţia lor de bază, practică şi cojocăritul. Ei lucrează pentru familie şi pentru grupuri mai restrânse. Astfel de meşteri lucrează şi la Borşa, Poienile Izei, Botiza etc.

Al doilea tip de cojoace este cel specific subzonei Mara-Cosău şi Iza Inferioară până la Bârsana, cu infiltraţii în satele Glod şi Slătioara. Cojocul nu diferă în croi, ci doar ca tehnică ele decorare şi ca motive. Astfel, decorul se realizează prin broderie pe pânză, care apoi se aplică pe cojoc. Broderia se face cu lână fină, colorată în diverse nuanţe de roşu, având ca motive specifice „pana păunului” şi „cizma cucului”. Cojoacele câştigă în frumuseţe prin oglinjoarele aplicate şi prin ţintele care delimitează câmpii ornamentali. Ciucuri de mătase sau de harast îmbogăţesc piepţii şi partea de sus a spatelui cojocului.

În zonă se mai confecţionează şi cojoace simple, fără un decor deosebit, care sunt purtate la lucru, în special de către bărbaţi. Cojoace se mai lucrează şi la Sighetul Marmatiei, în cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti.

Dintre meşterii cojocari maramureşeni s-au detaşat prin creaţii deosebite Mihai Iuga-Joldea din comuna Săliştea de Sus şi Nicoară Hoţea din Sat-Şugatag.Ei au participat la marile festivaluri folclorice din ţară şi chiar de peste hotare, unde creaţiile lor au fost bine apreciate, iar în cadrul Festivalului Naţional „Cântarea României” au fost distinşi cu premii prestigioase.

Piese reprezentative din creaţia acestora au intrat în patrimoniul muzeelor din judeţ, al Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, precum şi al Muzeului Satului şi de Artă Populară din Bucureşti.

61

4.5. Opincăritul.

Încălţămintea tradiţională a maramureşenilor a fost încă din cele mai îndepărtate timpuri opinca. În general, opincile se confecţionau din piele de porc sau de vită, neargăsită. Dacă la început nu existau meşteri specializaţi, în fiecare familie lucrându-se opincile necesare, cu timpul opincăritul a devenit o profesie. Astfel au apărut meşterii specializaţi care au dus meşteşugul la o adevărată artă. Ceea ce a impus meşteşugul opincăritului a fost cererea foarte mare de produse şi imposibilitatea satisfacerii acesteia în cadrul gospodăriei.

În perioada contemporană, încălţămintea fabricată a pătruns masiv în toate satele maramureşene, dar opincile rămân încă piese cu o destul de mare pondere. Astfel, pentru confecţionarea acestora au apărut meşteri specializaţi, cu o productivitate destul de mare. Găsim opincari în satele Bârsana, Bocicoel, Dragomireşti, Breb, Strâmtura etc. Ei îşi desfac produsele la domiciliu, la târgurile lunare de la Sighetul Marmaţiei sau la cele săptămânale de la Ocna Şugatag, Bârsana, Dragomireşti, Bogdan Vodă, Vişeul de Sus, Borşa. În general, fiecare opincar are o arie zonală de desfacere a produselor. Meşterul Chira Nicoară din Breb lucrează opinci pentru satele Mara, Deseşti, Hărniceşti, Giuleşti, Sat-Şugatag, Fereşti, Corneşti, Călineşti, Sârbi, Budeşti, Văleni.

Opincile din piele se poartă mai rar, această materie primă fiind scumpă. Totuşi, ele se confecţionează la Strâmtura şi în alte sate şi se poartă mai mult în zilele de sărbătoare.

În ultimii ani au apărut opinci confecţionate dintr-o muşama de culoare maronie, care imită pielea. Acestea s-au răspândit în special în satele din subzona Izei Mijlocii, dar au o tendinţă de generalizare.

Atelierul meşterului cuprinde butucul pentru lucru, masa pentru scule, raftul pentru opinci, o masă, o laiţă, un cuier, soba. Uneltele specifice sunt : foarfecele, cuţitul pentru tăiat curelele, cleştele de tras curele, cleştele pentru tăiat sârma, potricale de diferite dimensiuni, colţarul (pentru ornamentat), cuţitul de făcut „răvaşuri” (şanţuri) pe talpa opincilor confecţionate din gumă groasă, ciocanul de făcut găuri, cutea de ascuţit, cuţitul de cioplit guma groasă, menghina folosită la desfăcutul cauciucului, ileul pentru bătutul cuţitului, cuţitul de crăpat cauciucul, indreaua pentru tras curelele prin găuri, scaunul de „părcănit”, capra de tras cauciucul.

Spre deosebire de opincile din alte zone etnografice ale ţării, cele din Maramureş au ca specific gurguiul mic şi lateral. Partea din faţă a opincii are pe margine şi la îmbinare elemente decorative realizate din cureluşele subţiri care încheie opinca, precum şi creţuri şi chiar „colţi”. „Aţele” din lână, late de 1,5 — 2 cm, sau curelele din piele (mai nou din cauciuc) leagă opinca de picior prin înfăşurare, pornind de la gleznă până sub genunchi.

62

Figura 43: Atelier de opincar: 1 — sobă ; 2 — cuier ; 3 — raft pentru opinci; 4 — bancă ; 5 — masă ; 6 — masă pentru scule ; 7 — scaunul meşterului ; 8 — butuc pentru

lucru; 9 — polizor.

63

10 11

Figura 44: Unelte pentru opincărit: 1 — scaun de părcănit; 2 — foarfeci ; 3 — cuţit de tăiat curele ; 4 — cleşte de tras curele ; 5 — cuţit pentru răvaşuri ; 6 — potricală ; 7 — colţar ; 8 — ciocan pentru găuri ; 9 — cuţit de cioplit; 10 — cuţit de tăiat cauciucul; 11 —

indreauă

4.6. Fierăritul.

Prelucrarea metalelor a fost în Maramureş o îndeletnicire veche; atestările arheologice pe parcursul mileniilor II şi I î.e.n. dovedesc că Maramureşul era un important centru de producţie a uneltelor şi armelor din bronz. Cercetările

64

arheologice au evidenţiat şi prelucrarea fierului ca o îndeletnicire specifică locului încă din vremuri îndepărtate. În reşedinţa Bogdăneştilor de la Cuhea s-a descoperit un mare număr de obiecte din fier, prelucrate rudimentar în ateliere săteşti: piroane, cuie, ţâţâni de uşă. La Sarasău, săpăturile arheologice au evidenţiat urmele unui atelier de fierar.

Desigur, prelucrarea fierului s-a impus încă din perioada medievală, ca o necesitate absolută la nivelul comunităţilor săteşti din zonă, ceea ce mai târziu a permis o dezvoltare şi diversificare a produselor. Meşterii fierari, existenţi în toate comunităţile maramureşene, satisfăceau necesităţile locale.

Cercetările etnografice efectuate în zonă, pe baza obiectelor descoperite, analizate comparativ cu piesele arheologice găsite în aceleaşi comunităţi, ne permit să afirmăm că atelierele săteşti de fierărie aveau încă de la finele secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea o producţie diversificată. Astfel, aici se confecţionau : sape, seceri, fiare de plug, brăzdare, cuţite, foarfeci, ostii, pirostrii, cuţitoaie, fierăria pentru căruţe, diverse cuie cu cap şi floare, piroane, baroase, ciocane, cleşti, zăbale pentru cai, pinteni, scăriţe, zăvoare, balamale, ţâţâni, „roşteie” (gratii pentru ferestre), frigări, lopăţele pentru întors plăcintele, amnare, opaiţe.

În fiecare sat din Maramureş exista şi mai există şi astăzi cel puţin un fierar pentru deservirea populaţiei comunităţii, în anul 1972 existau în satul Poienile Izei şase ţărani care aveau fierărie şi care o foloseau numai pentru nevoile familiei (eventual îi mai serveau şi pe vecini) ; în general, astăzi există în fiecare sat fierari specializaţi.

O cercetare întreprinsă în satul Breb (în anul 1971) ne-a permis să constatăm că la data respectivă exista în sat un singur fierar care lucra pentru tot satul şi şase fierari care lucrau pentru nevoile proprii. Au mai existat în sat încă patru fierari, dar au plecat să lucreze la minele din Cavnic.

În general, fierarul execută legăturile pentru roţi şi căruţă, legăturile pentru sanie, pluguri, grape, foarfece pentru tuns oile, feroneria pentru porţi şi uşi (ţâţâni, balamale, clanţe, zăvoare) etc. De obicei, fierarul este şi potcovarul satului.

65

Figura 45: Unelte pentru prelucrarea fierului: 1 — cleşti pentru foc ; 2 — stropitor ; 3 — baros ; 4, 5 — tăietor ; 6 — ileu ; 7 — găuritor ; 8 - şorubă ; 9 — cârlig; 10 — ciocan ; 11

— cupă pentru morocaşuri.

66

Figura 46: Unelte pentru rotarii: 1 — capră pentru tras rafuri; 2 — tocilă; 3 — cuţitoi; 4 — sfredel ; 5 — mâner pentru sfredele de diverse dimensiuni ; 6 — filieră.

67

Figura 47: Unelte pentru potcovit: 1 — şteclu pentru potcoavă; 2 — cleşte ; 3 — ciocan pentru scos cuie ; 4 — ciocan pentru bătut cuie ; 5 — dezdoitor ; 6 — raşpău; 7—

cioplitoare pentru unghii.

Fierăria este o construcţie simplă, cu dimensiuni de circa 4 x 3 m, având în partea din faţă „şoprul covăciei”, pentru a proteja de ploaie tocila, capra de tras „rafuri” pe roţi, scaunul de potcovit.

Uneltele tradiţionale ale fierarului sunt: ileul, barosul, ciocanul, cleştele pentru foc, cârligul pentru jar, stropitorul („pomoci"), dalta cu mâner, cleştele de ţinut găuritorul, cupa pentru morocaşuri (pentru covăţit fierul), şteclul (pentru potcoave), găuritorul, şoruba, tăietorul, „sflederul” (burghiul), cuţitoiul, filiera, ciocanul de potcovit, cioplitorul pentru unghii, dezdoitorul de cuie, raşpăul (pentru ras unghiile), scaunul de potcovit, tocila, capra de tras rafuri.

68

Figura 48: Atelier de fierar: 1 — valău cu apă; 2 — cărbuni; 3 — gura focului ; 4 — laiţă ; 5 — butuc ileu; 6 — menghină ; 7 — şopru ; 8 — tocilă.

O bună parte dintre obiectele confecţionate de fierarii satelor maramureşene poartă însemnele frumosului. Dintre acestea se remarcă gratiile de ferestre („roşteie”), care apar mai ales la casele vechi.

69

CAPITOLUL V. INSTALAŢIILE TEHNICE ŢĂRĂNEŞTI.

De-a lungul veacurilor, comunităţile din zona etnografică Maramureş, care erau preponderent autarhice, au încercat şi găsit soluţii pentru a-şi rezolva principalele probleme cu care se confruntau pe plan social, cultural şi economic. Referindu-se la industriile şi instalaţiile tehnice ţărăneşti, prof. Mihai Pop conchide : „Un sat nu trăieşte numai prin lăcaşurile de cult şi prin locurile unde cei vii pot să se întâlnească în amintire şi cinstire cu strămoşii, nu trăieşte numai în gospodărie şi case individuale, ci şi în acele instituţii comunitare care aparţin unui neam sau chiar unei comunităţi săteşti întregi. Acestea sunt morile, pivele, vâltorile care au jucat un rol deosebit in viaţa satelor maramureşene în trecut şi mai joacă şi astăzi”.

De aceea, vizitatorul satului contemporan maramureşean: nu trebuie să fie surprins de multitudinea şi varietatea pieselor de industrie ţărănească tradiţională, care încă şi astăzi se, găsesc în inventarul pasiv şi nu rareori chiar în cel activ al gospodăriilor ţărăneşti. De la râşniţa clasică de mână (construită din două pietre aşezate una peste alta) până la moara acţionată hidraulic, complex constituita, de la piua simplă pentru zdrobit seminţele de dovleac şi floarea soarelui până la impresionantele „oloiniţe” sau „oloierniţe” cu „şurub” sau cu „berbeci”, de la vâltoarea simplă la piua cu ciocane verticale pentru îngroşatul pănirei, la joagărele acţionate hidraulic şi „horinciile” de pe malurile apelor — toate acestea nu se pot numi altfel decât mici industrii sau instalaţii ţărăneşti care atunci când sunt asociate devin complexe cu randament economic mare.

Toate aceste piese de industrie ţărănească sunt rezultatul puiului creator popular. Ele au o vechime greu de determinat, iar sporadicele consemnări în documentele de epocă nu sunt revelatoare când ne raportăm la această componentă a culturii şi civilizaţiei populare multimilenare a poporului român.

Dacă ne referim la atestări documentare, acestea apar în zona Maramureş încă din secolele al XIV-lea si al XV-lea. În general, documentele consemnează prezenţa instalaţiilor tehnice (în special morile) atunci când se referă la proprietăţi, danii, stabilirea de hotărnicii etc.

Documente recent intrate în fondurile Arhivelor Statului, cu referire la familia Rednic din comuna Giuleşti, de pe valea Marei, cu ascendenţi în „cnezatul giuleştean”, care în perioada sec. al XIV-lea şi al XV-lea aparţinea familiei Rednic cu toate satele” atestă existenţa şi punerea în funcţiune a o serie de mori acţionate de apă pe valea Marei. Astfel, în anul 1624, este atestată o moară în localitatea Giuleşti, moară care aparţinea familiei Fiţe Toader, înrudită cu familia Rednic. În anul 1715, printr-o înţelegere între primpretorul Rednic Ioan şi feciorii lui (Vascan Ioan şi Pricop) se construieşte o moară în localitatea Giuleşti. În anul 1726, aceleaşi documente ale familiei Rednic consemnează drepturile comune de folosire a unei mori de pe râul Mara, construită încă în anul 1695, moara fiind în proprietatea lui Codra Petraş şi Fiţe Lupu din Giuleşti.

Desigur, multe sunt documentele care atestă existenţa acestor instalaţii şi

70

industrii ţărăneşti pe teritoriul Maramureşului, dar considerăm că apariţia într-un document sau altul, dintr-o perioadă sau alta, a acestor atestări nu este atât de importantă pe cât prezenţa în sine a acestor ,,martori” în toate comunităţile maramureşene, într-o mare varietate, dar având caracteristicile principale identice cu piesele folosite de către românii din celelalte provincii istorice româneşti.

Depresiunea intracarpatică Maramureş este străbătută de izvoare şi râuri cu un debit destul de constant, datorat şi vegetaţiei bogate în păduri. Aceste condiţii geo-climatice au asigurat de-a lungul veacurilor un cadru propice dezvoltării industriilor şi instalaţiilor tehnice ţărăneşti acţionate hidraulic.

Având în vedere principalele ocupaţii ale locuitorilor satului tradiţional maramureşean (agricultura şi creşterea animalelor), precum şi faptul că până nu demult satele aveau o economie cu caracter închis, dezvoltarea industriilor ţărăneşti s-a impus ca o necesitate firească.

O amplă cercetare întreprinsă în anul 1957 pe teritoriul României de către regretatul Cornel Irimie surprinde pentru zona Maramureş o serie de date foarte importante privind instalaţiile tehnice acţionate hidraulic. Astfel, pe cele trei râuri principale (Tisa, Iza, Vişeu), cu afluenţii lor, care străbat zona Maramureşului, înregistrează un total de 276 instalaţii tehnice ţărăneşti acţionate de apă, dintre care 213 mori cu roată verticală şi o uleiniţă minată de apă, acestea în cadrul instalaţiilor pentru prelucrarea produselor alimentare. Mai sunt surprinse un total de 38 instalaţii pentru prelucrarea textilelor, dintre care numai patru vâltori. O altă categorie o formează instalaţiile pentru prelucrarea lemnului. La data respectivă se înregistrează 4 joagăre, 8 circulare şi 2 gatere. Autorul înregistrează dispunerea acestor instalaţii pe râuri şi pe afluenţii lor, astfel : în subbazinul Tisei, pe afluentul Valea Iapa, 8 mori cu roată verticală, o piuă şi un circular, toate în satul Iapa; în Sighetul Marmaţiei, pe râul Tepliţa, 4 mori cu roată verticală, iar pe valea Săpânţei, în comuna Săpânţa, 3 mori, 3 pive şi un joagăr. Pentru subbazinul Izei, în 1957, erau atestate următoarele instalaţii : comuna Bârsana cu 4 mori, Strâmtura cu 4 mori şi o piuă, Rozavlea cu 7 mori, Săliştea de Sus cu 6 mori şi o piuă, Săcel cu 7 mori, 2 pive şi un darac. Pe diverşii afluenţi ai Izei, situaţia era următoarea : pe valea Baicului, la Dragomireşti, 3 mori, pe Ieudişor, la Ieud, 7 mori, în comuna Botiza, pe valea cu acelaşi nume, 4 mori, în satul Glod, pe pârâul Slătioara, 4 mori. Pe râul Mara, în Sat-Şugatag şi la Giuleşti, 4 mori şi o piuă, iar la Crăceşti (azi Mara) şi Deseşti 4 mori. Pe apa Cosăului (afluent al Marei), în comuna Călineşti, 11 mori şi o piuă, iar în Budeşti 5 mori, două pive şi două joagăre. Subbazinul Vişeului cuprindea o reţea de instalaţii prezente în toate localităţile zonei, dar centrele demne de relevat sunt : comuna Moisei cu 10 mori, 5 pive şi 3 joagăre, comuna Borşa cu 11 mori, pe apa Ruscovei, în comuna Poienile de sub Munte, 7 mori, Vişeul de Sus cu 4 mori şi două pive.

71

Figura 49: Moara lui Boboiog din Ieud secolul al XVIII- lea.

Pentru a avea o imagine mai amplă asupra bogăţiei şi varietăţii acestor instalaţii, a felului cum se grupează, precum si a modurilor de integrare sau dezintegrare în viaţa satului contemporan, redăm rezultatele unei cercetări întreprinse în anul 1972 având ca eşantion valea Cosăului cu satele Budeşti, Sârbi, Călineşti.

În anul 1972, în cele trei sate mai erau în funcţiune un număr de 28 instalaţii tehnice acţionate de apă din numărul de 93 câte am constatat că existau în anul 1947. Dintre acestea, 65 de instalaţii şi-au încetat activitatea în perioada 1947 — 1954, dar majoritatea se mai păstrau, găsindu-se într-un înaintat proces de degradare.

Interesant de consemnat este faptul că, în general, instalaţiile nu apar izolate, ci grupate uneori în adevărate complexe : moară cu vâltoare ; moară, vâltoare şi piuă; joagăr, batoză, piuă, vâltoare. Cea mai frecventă grupare este moara cu vâltoare. Din cercetarea efectuată am constatat pentru satul Budeşti existenţa în anul 1947 a 11 mori cu roată verticală, 4 batoze, 5 pive, 14 vâltori, 2 horincii, un joagăr, un gater şi 2 fierăstraie. În satul vecin Sârbi erau 8 mori, 2 batoze, 3 pive, 10 vâltori, un joagăr şi o oloierniţă, iar în satul Călineşti 12 mori, 2 joagăre cu ferăstrău, 3 pive, 2 oloieraiţe, 2 batoze şi 11 vâltori.

Factorul hotărâtor în încetarea activităţii sau în dispariţia unui număr atât de mare de instalaţii tehnice ţărăneşti într-un interval destul de scurt este metamorfoza suferită de satul contemporan, mutaţiile profunde care s-au petrecut şi se petrec

72

într-un ritm foarte rapid în viaţa acestuia. Tendinţa de urbanizare şi modernizare în general a vieţii ţăranului atrage după sine consumul tot mai mare de produse industriale, renunţându-se treptat la cele tradiţionale. Concluzia ce se impune este că prezenţa acestor instalaţii tehnice ţărăneşti este strict condiţionată de societatea satului contemporan, în permanentă transformare.

Păstrarea portului popular, a textilelor de interior, care si-au găsit locul şi în zilele noastre, amploarea luată de confecţionarea cergilor şi în general a produselor artizanale din lână prin cooperaţia meşteşugărească, precum şi stimularea creaţiei populare în cadrul Festivalului Naţional „Cântarea României” ne îndreptăţesc să credem în persistenta pivelor, vâltorilor.

O altă categorie a instalaţiilor tehnice ţărăneşti este cea care include instalaţiile acţionate manual, care cuprind în majoritatea lor diverse piese folosite pentru prelucrarea produselor alimentare. În cadrul acestor instalaţii se disting cele destinate măcinatului diverselor grăunţe (în special porumbul) şi cele destinate obţinerii uleiului comestibil.

Pentru măcinat, instalaţia cea mai simplă, răspândită în toate satele zonei şi cu origini foarte îndepărtate în timp, a fost „râşniţa de mână”, cunoscută de altfel pe un spaţiu foarte larg şi descrisă în literatura de specialitate. La finele secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în zonă sunt atestate o serie de piese care au intrat în patrimoniul muzeului din Sighetul Marmaţiei, piese care prin îmbunătăţiri şi inovaţii tehnice uşurau mult munca omului şi măreau randamentul. Astfel, râşniţa a fost fixată pe un suport din lemn prevăzut cu patru picioare; apar sistemul de colectare a fainei, dispozitivul de reglare pentru fineţea făinii. La finele secolului al XIX-lea apare râşniţa de mână prevăzută cu roţi dinţate din lemn şi cu sistem de transmisie, întregul angrenaj fiind aşezat pe o axă care acţionează mecanismul râşniţei prin două roţi uriaşe, cu diametrul de aproape doi metri, fiind fixate la cele două capete ale axei. Aceste roţi erau acţionate manual de doi oameni, imprimând cu multă uşurinţă viteza necesară râşniţei. Exemplarul cel mai reprezentativ a fost descoperit în comuna Bârsana, pe valea Bradovei. Din acest tip a evoluat „moara mecanică”, o râşniţa prevăzută cu roţi dinţate metalice şi cu rulmenţi. Piesa a fost găsită la Câmpul Negru, cartier al municipiului Sighetul Marmaţiei.

Din categoria instalaţiilor tehnice destinate obţinerii uleiului comestibil, în Maramureş sunt tipice „oloierniţele cu berbeci” şi „oloierniţele cu şurub”, instalaţii folosite la stoarcerea uleiului, şi pivele pentru zdrobitul seminţelor (piua cu pilug şi piua cu ciocane). De obicei, oloierniţa include şi căsoaia cu cuptorul pentru prăjitul seminţelor.

După cum remarcă Vaier Butură, când se referă la pivele de ulei din Transilvania, „uleiurile s-au obţinut din seminţele unor plante mai vechi în culturi, cum sunt cânepa, inul, bostanii şi nucul, ori din seminţe de fag, culese de prin păduri” În zona Maramureş se mai scotea ulei din alune, care în privinţa calităţii stătea alături de cel de floarea soarelui şi de bostan.

Instalaţiile la care ne-am referit mai sus poartă amprenta ingeniozităţii tehnice a ţăranului maramureşean. Piesa cea mai arhaică este piua cu pilug, acţionată manual. De formă: cilindrică, cu picior, piua de mână cu pilug a avut o

73

răspândire foarte largă în ţara noastră. În Maramureş o găsim într-o mare varietate de forme, unele purtând şi amprentă artistică. În satul Poienile Izei am descoperit o piuă din piatră de formă tronconică, înaltă de 85 cm, cu diametrul la baza mare de 70 cm, mărginită de un brâu cu motivul funiei, prevăzută cu pilug pentru zdrobitul seminţelor. Tot pentru zdrobitul seminţelor s-a folosit şi piua cu ciocane, acţionată cu piciorul pe care Vaier Butură o consemnează în câteva zone din Transilvania.

Dintre instalaţiile tehnice pentru storsul uleiului, în Maramureş am identificat presa cu pene orizontale, varianta cu ciocane suspendate, numită în graiul local „oloierniţa cu berbeci. Aceasta are aici două subvariante: cea de interior (de dimensiuni mai mici) şi cea instalată afară (prevăzută cu acoperiş de protecţie), de dimensiuni mult mai mari, acţionarea ei facându-se de către patru persoane. Un alt tip este presa ca şurub, varianta ,,cu şurub cu grapă”, care aici poartă denumirea de „oloierniţa cu şurub cu coşarcă”.

În zonă s-au mai folosit instalaţii tehnice pentru prelucrarea lemnului, acţionate manual sau cu piciorul: strunguri de lemn, circulare.

74

CAPITOLUL VI. MONUMENTELE DE ARHITECTURĂ.

Monumentele Maramureşului sunt fără îndoială monumente ale neamului românesc. Dacă Moldova şi Ţara Românească au dat ţării splendide edificii durate în piatră — cetăţi de apărare, construcţii civile, mănăstiri — Maramureşul şi-a lăsat amprenta pe pământul străbun prin construcţiile în lemn: case, acareturi gospodăreşti, edificii de cult, mori.

Se mai păstrează în zonă vestigii ale trecutului istoric zbuciumat, semne ale perenităţii neamului nostru. Amintim ruinele reşedinţei voievodale a Bogdănestilor de la Cuhea (Bogdan Vodă), de pe valea Izei, unde în urma dezvelirilor arheologice au ieşit la iveală zidurile incintei şi elemente care permit descifrarea tehnicilor de construcţie în lemn specifice epocii.

Casele de la finele secolului al XVII-lea şi de pe parcursul celui de-al XVIII-lea, preluând şi păstrând modele mai vechi, sunt dovezi de netăgăduit privind cultura şi civilizaţia strămoşilor noştri. Asemenea case am identificat în aproape toatei localităţile maramureşene. Un număr de 22 construcţii poartă inscripţii şi datări certe din perioadele amintite; din aceeaşi perioadă, mai există în zonă 56 case-monument, realizări deosebite din punct de vedere artistic şi tehnic. Majoritatea monumentelor datate au intrat în patrimoniul muzeelor (Bucureşti, Cluj-Napoca, Sibiu, Baia Mare, Goleşti şi Sighetul Marmaţiei).

Amintim casa Iurca din Hărniceşti, casa Lazăr din Giuleşti, fosta scoală confesională din Bârsana (secolul al XVIII-lea — astăzi muzeu sătesc), monumentele de la Dragomireşti, Botiza, Ieud, Bogdan Vodă (casa lui Deac Vasile-Moşu — secolul al XVIII-lea), Săliştea de Sus şi Săcel. Pe valea Borşei şi a Vişeului s-au conservat mai puţine monumente.

75

Figura 50: Casa Iurca din Hărniceşti (secolul al XVIII- lea).

Referindu-se la monumentele de arhitectură din Transilvania, Paul Petrescu constată că „Meşteşugul şi arta pe care meşterii din nordul Transilvaniei le-au pus în construirea caselor şi a acareturilor se regăsesc şi la bisericile edificate de-a lungul multor veacuri de vestiţii meşteri. Se ştie că pe tot acest teritoriu se găsesc unele din cele mai interesante construcţii religioase de lemn nu numai din ţara noastră, ci din întreaga Europă. Bisericile din lemn maramureşene şi-au câştigat de mult o faimă binemeritată atât în rândul specialiştilor cât şi în cel al publicului larg din multe ţări ale lumii. Ele reprezintă fără îndoială una din culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru. Pentru noi, aceste admirabile edificii prezintă un interes cu atât mai mare, cu cât ele se leagă nemijlocit de arta construcţiilor ţărăneşti româneşti, unitatea casei şi a bisericii, din punct de vedere arhitectonic, fiind o dovadă a marii vechimi a artei de a construi pe teritoriul românesc, lucru posibil numai în ţinuturi cu o străveche populaţie sedentară legată de pământul ei”.

Satele zonei au păstrat nenumărate biserici de lemn care de-a lungul veacurilor au avut un rol important. Aici s-au scris şi s-au păstrat monumentele celei mai vechi limbi româneşti, aici s-au adunat înţelepţii satelor Maramureşului

76

pentru a hotărî în clipele de restrişte, aici s-au legat căsătoriile şi tot aici au fost înmormântaţi părinţii şi moşii.

De aceea, ţăranului maramureşean nu-i era indiferent cum arăta această construcţie, nu-i era indiferent locul în care era amplasată în contextul aşezărilor. Dacă locuinţa ţărănească şi celelalte construcţii anexe durate în lemn au ajuns la finele secolului al XVII-lea la o adevărată perfecţiune, acelaşi lucru se poate spune şi despre bisericile de lemn din Maramureş, toate împreună fiind expresia sintetică a geniului creator al oamenilor de pe aceste meleaguri.

Majoritatea bisericilor-monument din zona Maramureşului datate în perioada secolelor XVII şi XVIII, au fost reconstruite pe locul altor construcţii dispărute. Cele datate în această perioadă sunt aproape identice ca plan, elevaţie, sistem constructiv cu bisericile mai vechi ce s-au păstrat.

Bogăţia pădurilor seculare a facilitat înălţarea caselor, bisericilor şi altor construcţii gospodăreşti. Deoarece în subzona Cosău-Mara pădurile de stejar şi gorun erau dominante, construcţiile vor purta amprenta acestor esenţe, spre deosebire de subzonele Iza Mijlocie, Vişeu şi Borşa, unde predomină răşinoasele.

„Din punct de vedere al planimetriei la bisericile maramureşene se constată unitatea de concepţie, edificiile fiind ridicate pe sistemul de plan folosit de întreaga arhitectură medievală românească şi caracteristică cultului ortodox. Cele trei încăperi tradiţionale: absida altarului, naosul si pronaosul se înşiruie pe axa est-vest, uneori având spre apus un pridvor deschis”. Absida altarului în general este pentagonală, iar în unele cazuri dreptunghiulară (la Onceşti, Poienile Izei, Rona de Jos). „Naosul de formă dreptunghiulară este acoperit întotdeauna cu o boltă semicilindrică. Caracteristică arhitecturii bisericilor maramureşene este supraînălţarea bolţii naosului, ce se sprijină nu pe pereţii clădirii ci pe un sistem de grinzi şi console. Ca urmare, la exterior avem acoperişuri cu poala dubla: o streaşină pentru pereţi şi acoperişul propriu-zis al bolţii semicilindrice. Din acest motiv aspectul exterior aminteşte de bisericile de tip basilical din arhitectura romanică şi gotica [...] Între cele două streaşini ale acoperişului, mici ferestre, ce de multe ori au ochiuri de sticlă veche de formă rotunda, lasă pătrunderea luminii pentru a fi vizibile imaginile pictate pe boltă”. Pronaosul sprijină turnul-săgeată care are si rol de clopotniţă.

Unele biserici au o prelungire în partea de vest (la intrare), un pridvor aproape identic cu „şatra” (pridvorul) de la casa ţărănească, cu stâlpi frumos ornamentaţi, legaţi între ei cu arcuri realizate prin îmbinarea „chituşilor” între stâlpi şi grindă. Acelaşi pridvor se repetă de obicei şi la turnul-săgeata, în spaţiul destinat clopotelor.

Elemente de decor vin să susţină arhitectura maiestuoasă a construcţiei. Astfel, brâul (torsada), care înconjură pereţii bisericii pornind de la uşa de intrare, este săpat adânc în lemn si scos puternic în relief. Ancadramentele uşilor masive de intrare şi ale ferestrelor poartă însemnele decorative pe care le găsim frecvent şi la casele tradiţionale şi care sunt expresia unui limbaj cu o încărcătură simbolică milenară, astăzi trecuta în planul artisticului. Uneori, tot aici este consemnată prin dăltuire data edificării.

77

Figura 51: Torsadă.

Drumul prin pasul Gutâi îl conduce pe vizitator la biserica din Deseşti, care deschide salba bisericilor-monument de pe valea Marei. Construcţia datează de la începutul secolului al XVIII-lea şi a fost pictată în interior de Radu Munteanu si Gheorghe Zugravul, la anul 1780.

În biserica din Hărniceşti (datată în secolul al XVII-lea) se păstrează mai multe icoane de mare valoare artistică, creaţii anonime datate în veacul al XVII-lea.

Pe drumul lateral care trece prin satul Hoteni se ajungi la Breb, unde biserica construită în anul 1531 păstrează şi urme de pictură murală, valoroase icoane pe lemn din secolul al XVII-lea, icoane pe sticlă, covoare vechi, ştergare votive, mobilier.

Revenind pe firul principal al Marei, la Sat-Şugatag, ne întâmpină una dintre cele mai reprezentative biserici-monument, construită din lemn de stejar, în anul 1642; aici se păstrează mai multe icoane pe lemn şi pe sticlă, cărţi din veacurile trecute, covoare. Sat-Şugatag este unul dintre satele Maramureşului istoric, cu tradiţii în sculptura în lemn, monumentalele porţi fiind revelatoare. În cimitirul din jurul bisericii se mai păstrează câteva semne de mormânt lucrate în lemn, care au ca motiv principal crucea înscrisă în cerc. După unii cercetători, acestea ar constitui o influenţă celtică; noi credem că sunt chiar relicte ale civilizaţiei celtice, dată fiind abundenţa acestor motive specifice celţilor.

78

Figura 52: Biserica din Sat Şugatag.

O altă biserică interesantă este cea din satul Mănăstirea, construită în anul 1653 ; aici pot fi văzute icoane din secolele XVII şi XVIII, creaţii ale zugravilor locali.

În toate satele amintite, pe lângă bisericile-monument, care în cimitirele din jurul lor adăpostesc semne de mormânt şi troiţe monumentale create în veacurile trecute, se mai pot vedea case datate în secolele XVII — XVIII, cu acareturile în jur, mori şi alte instalaţii tehnice acţionate hidraulic, adevărate muzee etnografice în aer liber.

Valea Cosăului, care se înscrie în subzona Cosău-Mara, a dat Maramureşului şi ţării unele dintre cele mai realizate construcţii în lemn, atât în ceea ce priveşte arhitectura religioasă, cât şi cea civilă.

Muzeul de la Sighetul Marmaţiei a restaurat peste 10 case-monument numai din satul Călineşti, de pe această vale, altele fiind conservate in situ. Satele din această subzonă, ca de altfel majoritatea satelor maramureşene, diferenţiază, aşa cum am mai văzut, două părţi — Josanii şi Susanii — părţi ale satului care s-au dezvoltat armonios, făcând corp comun, dar care uneori şi-au creat instituţii proprii încă din cele mai vechi timpuri. De aceea vom găsi aproape în fiecare sat „Biserica din Susani” şi „Biserica din Josani”, „Biserica din Deal” şi „Biserica din Şes”.

Budeşti, sat aşezat la poalele muntelui Gutâi, păstrează doua splendide monumente. Biserica din Susani a fost ridicată in anul 1760, aşa cum consemnează o inscripţie din naos. Construcţia bisericii actuale se află pe locul uneia mai vechi; uşile împărăteşti sunt păstrate cu siguranţă de la vechea biserica (pe aceste uşi apare anul 1628). Uşile au fost pictate de un meşter maramureşean anonim. Tot aici se mai păstrează icoane pictate de un meşter anonim venit din Moldova în

79

jurul anului 1550. Mai menţionăm un manuscris din secolul al XVI-lea, cărţi religioase din secolele XVII şi XVIII, icoane pe sticlă, covoare vechi, mobilier de mare valoare artistică şi documentara.

Biserica din Budeşti-Josani, edificată în anul 1628 pe locul uneia mai vechi (probabil din secolul al XIV-lea), este una dintre cele mai mari construcţii în lemn ale Maramureşului. Spre deosebire de celelalte, aceasta are turnul-săgeată înălţat central, deasupra pridvorului-clopotniţă, care are patru turnuleţe mai mici în cele patru colţuri. Pictura datează din anul 1762 şi este opera zugravului Alexandru Ponehalschi din Berbeşti. În biserică se păstrează mai multe icoane vechi, pe care Marius Porumb le datează în secolul al XV-lea. Mai exista o serie de icoane din secolul al XVII-lea, un panou pictat reprezentând „Judecata de apoi” şi o colecţie valoroasă de icoane pe sticlă. Tot acolo se află un bogat fond de carte veche Cazania lui Varlaam (1643), un Minei în manuscris (1648), diverse tipărituri de la Blaj, Bucureşti şi Râmnic. Ţăranii păstrează cu mândrie o cămaşă de zale pe care o atribuie eroului legendar Pintea Viteazul. În cimitirul bisericii se află o masa monumentală din piatră, conservată în stare perfectă.

Bisericile din Sârbi-Susani şi Sârbi-Josani (construite în 1532 şi respectiv înainte de 1700) sunt aşezate pe dealuri nu prea înalte, pe malul sting al Cosăului. În ele se păstrează icoane pe lemn lucrate de meşteri locali, cărţi vechi bisericeşti, mobilier şi covoare vechi maramureşene.

Satul Călineşti are şi el două biserici. Cea din Susani a fost construită în anul 1784, aşa cum atestă inscripţia care se afla deasupra uşii de intrare. Aceasta este singura biserică cu plan triconc din Maramureşul voievodal, datorată, după părerea lui Marius Porumb, influenţei moldoveneşti exercitată prin preotul Filip Opriş, care a funcţionat aici.

Biserica din Călineşti-Căieni este datată în prima parte a secolului al XVII-lea, pe locul ei existând iniţial o mănăstire din veacul al XIV-lea. Ea se încadrează în tipologia clasică a bisericilor de lemn maramureşene, dar un pridvor deschis, de proporţii mai mari, construit în aceeaşi perioadă, dă o notă aparte construcţiei. Interiorul este pictat în tempera pe lemn de către Alexandru Ponehalschi, în anul 1754. Biserica păstrează piese de mobilier vechi, icoane pe lemn, covoare şi sfeşnice din aceeaşi perioadă.

Satul Călineşti păstrează cele mai multe case-monument din secolele XVII şi XVIII.

Satul următor de pe firul văii Cosăului, Corneşti, are o biserică-monument din prima perioadă a secolului al XVIII-lea, ridicată pe locul uneia mai vechi. Pictura murală este realizată de Toader Hodor din Viseul de Mijloc, la finele secolului al XVIII-lea.

Ultima biserică-monument de pe această pitorească vale este cea din satul Fereşti; ea datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind ridicată pe ruinele alteia mai vechi. În această biserică se păstrează cărţi vechi, icoane pe sticlă şi pe lemn, covoare din lână realizate cu culori vegetale.

În contextul etnografic al Maramureşului, valea Izei reprezintă o axă de referinţă sub toate aspectele. De aceea, şi în domeniul arhitecturii monumentale, ea a dat exemplare de mare valoare. Aproape toate satele zonei şi-au păstrat bisericile

80

vechi din lemn, chiar dacă cu timpul şi-au construit şi altele noi, durate în piatră sau cărămidă.

În Săliştea de Sus există două biserici-monument, ambele construite din lemn. Cea a Bălenilor apare într-o inscripţie din 1752. După Marius Porumb, construcţia datează din secolul al XVII-lea şi a fost pictată de un anonim, în aceeaşi perioadă. În biserică se află icoane şi un pomelnic pictate de Radu Munteanu, în anul 1755.

Biserica Nistoreştilor din Săliştea de Sus este probabil ctitoria familiei cu acelaşi nume, aşa cum reiese şi din însemnarea de pe marginea unei cărţi (însemnarea cuprinde anul 1753). Icoane pictate pe lemn de Alexandru Ponehalschi şi fragmente de pictură murală îmbogăţesc interiorul bisericii.

În comuna Bogdan Vodă (fostă Cuhea), nume cu puternică rezonanţă în istoria neamului românesc, se află o foarte frumoasă biserică ridicată pe locul alteia mai vechi, care a fost arsa de tătari în ultima invazie făcută în Maramureş, la felini 1717. Actuala biserică a fost ridicată în 1718, respectând vechiul stil. „Acoperişul este deosebit de multe din cele descrise până acum, prin aceea că partea superioară se prezintă fără nici o legătură cu streaşină de deasupra ferestrelor care înconjoară biserica. Are forma unei prisme triunghiulare cu pantele laterale mai dulci, cu latura de est legată de acoperişul altarului, iar cea de vest în linie frântă, formată de planul perpendicular si la poalele ce se deschid în forma unui unghiu larg, dând streaşina [...] Un brâu de lemn, în forma funiei împletite, încinge biserica pe sub profilele acoperişului inferior [...] Turla de formă pătrată [...] are un balcon mai larg, sprijinit pe treisprezece coloane, legate între ele prin arcuri profilate [...] Balconul este împodobit cu un fel de îmbrăcăminte de şindrilă măruntă ce formează o adevărată garnitură ornamentală. Coiful are forma unei piramide în opt laturi, ce se sprijină pe putru poale ce dau forma unui trunchiu de piramidă”. Biserica a fost edificată şi pictată prin strădania lui Vasile Săpânţan, care între 1747 şi 1788 era jurat şi „şolgabirau al oraşului de sus”. În naos se păstrează portretul ctitorului şi jilţul acestuia. Inscripţia de pe tabloul ctitorului glăsuieşte : „Pentru iertarea păcatelor sale şi pentru părinţii săi morţi — la anul 1754 — nobilul pan Vasili Samplonţai cu doamna sa Ivona şi cu şapte fii ai săi a ridicat casa Domnului şi a pictat-o”.

În comuna Bogdan Vodă se mai pot vedea ruinele unei biserici de piatră din secolul al XIV-lea şi urmele locuinţei fortificate a voievodului Bogdan de Cuhea.

La câţiva kilometri de Cuhea, pe un drum lateral, pe valea Ieudişorului, se desfăşoară una dintre cele mai frumoase şi mai pline de istorie şi tradiţii comunităţi maramureşene — Ieudul. Prima atestare documentară a satului este în anul 1365, dar vestigii încă din epoca bronzului dovedesc continuitatea aşezării. După tradiţia locală şi după unii autori, unul dintre monumentele cele mai vechi ale Maramureşului ar fi Biserica din Deal de la Ieud, datată în anul 1364, construcţie care mai poartă şi denumirea de Biserica Balcului, după numele unui cneaz-voievod maramureşean originar din Ieud. Biserica din Deal a păstrat vechi monumente de limbă românească, printre care celebrul Manuscript de la Ieud, donat muzeului din Sighet de către preotul Artemiu Anderco. Manuscrisul este mult controversat.

81

În biserică s-au păstrat două lucrări tipărite de Coresi: Întrebare creştinească (Braşov, 1560) şi Apostolul (Braşov, 1563). Alte manuscrise şi tipărituri vechi, icoane pe lemn şi pe sticlă, covoare cu culori vegetale, mobilier constituie inventarul acestui monument de mare valoare arhitectonică, artistică şi istorică. Pictura murală este mai nouă, lucrată în tempera pe lemn şi atribuită lui Alexandru Ponehalschi din Berbeşti (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea).

Tot la Ieud, în 1718 s-a edificat una dintre cele mai frumoase şi monumentale biserici din lemn, aşa-zisa „catedrală din lemn” a Maramureşului, cunoscută şi sub denumirea de Biserica din Şes. Planul şi sistemul constructiv al bisericii se înscriu în general în specificul maramureşean. Înălţimea acoperişului în două trepte, pantele aproape verticale, turnul zvelt şi armonios integrat în ansamblu, toate acestea dau o ţinută arhitectonică de excepţie — „goticul maramureşean”. Biserica din Şes, ca şi cea din Deal, păstrează o colecţie excepţională de icoane pe sticlă (majoritatea provenite din centrul de la Nicula), cărţi vechi, covoare şi mobilier. De remarcat este şi cimitirul din jurul bisericii, cu monumente funerare durate în lemn, în stilul propriu acestui sat. La intrarea în cimitir ne întâmpină monumentul familiei Bilţiu-Dăncuş, edificat de către pictorul şi sculptorul maramureşean Traian Bilţiu-Dăncuş, în memoria tatălui său, învăţătorul confesional Petru Bilţiu-Dăncuş, intelectual de seamă al Maramureşului, mare patriot şi dascăl, folclorist al veacului trecut şi militant pentru drepturile românilor. Monumentul este sculptat în lemn, artistul preluând elementele decorative tradiţionale. Alte opere de sculptură monumentală ale artistului sunt: poarta de la intrarea în satul Mara şi poarta de intrare în Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului.

82

Figura 53: Biserica din Deal — Ieud (după Victor Brătulescu).

Ieudul a păstrat şi o serie de monumente de arhitectură ţărănească laică: case şi anexe gospodăreşti (multe dintre ele datate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea). Unele dintre acestea au intrat în patrimoniul muzeelor (Muzeul Satului şi de Artă Populară din Bucureşti, Muzeul Maramureşean din Sighetul Marmaţiei).

De la Crucea Şieului, un drum lateral duce spre Botiza şi Poienile Izei, sate izolate, cu monumente şi tradiţii interesante. Biserica de lemn din Botiza a fost adusă din Vişeul de Jos, unde a fost construită în anul 1699, păstrând elementele

83

caracteristice celorlalte biserici maramureşene. Merită evidenţiat ancadramentul uşii, pentru monumentalitatea şi rafinamentul ornamentaţiei. Cimitirul de lângă biserică are foarte valoroase semne de mormânt sculptate în piatră, cu motive solare şi antropomorfe.

Biserica din Poienile Izei, datată în anul 1604, are planul asemănător cu al celorlalte biserici de lemn, dar altarul este de formă pătrată. Aici se păstrează multe cărţi vechi şi icoane pe lemn din prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Revenind pe valea Izei, satul Şieu ne oferă un splendid monument, biserica de lemn construită în anul 1760, pe locul uneia mai vechi. Pictura murală este relativ bine păstrată, iar icoanele pe lemn din secolele XVII şi XVIII îmbogăţesc interiorul monumentului istoric.

Rozavlea, satul care a păstrat legenda „Urieşilor”, are o biserică de lemn construită în anul 1720 pe locul celei vechi, arsă de tătari în cursul invaziei din anul 1717. Acoperişul cu poală dublă şi turnul-săgeată dau monumentului eleganţă şi prestanţă.

Figura 54: Biserica din Rozavlea.

Coborând mai jos pe valea Izei ajungem la Strâmtura, sat în care există o biserică-monument adusă de la Rozavlea, în anul 1661. În biserică se păstrează câteva icoane pe lemn din secolul al XVIII-lea şi mai multe cărţi vechi; Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643), care a existat aici, a dispărut la câţiva ani după al doilea război mondial.

De la Podul Slătioarei, pe valea Slătioarei în sus, drumul de ţară ne conduce în satul Glod, unde poate fi văzută biserica de lemn construită la începutul

84

secolului al XVIII-lea. Pictura Iconostasului datează din anul 1823. Câteva icoane pe lemn şi vechi cărţi bisericeşti întregesc zestrea acestui lăcaş.

Biserica de lemn din Bârsana este actualmente aşezată pe dealul numit Jbâr (ea s-a aflat mai înainte pe „Podurile Mănăstirii”, loc unde a fiinţat o mănăstire până la mijlocul secolului al XVIII-lea). După Marius Porumb, biserica a fost adusă pe acest loc şi reclădită, cu respectarea formei iniţiale, în anul 1806, an în care a fost şi pictată, conform inscripţiei ce se păstrează. Evidenţiem cromatica vie, modalităţile proprii de realizare a compoziţiilor. Icoane pe lemn, cărţi vechi şi obiecte de cult provenite de la fosta mănăstire (precum şi de la o altă biserică de lemn demolată la finele secolului trecut), covoare vechi în stil maramureşean completează inventarul monumentului.

Tot pe valea Izei, în satul Valea Stejarului, aparţinător comunei Vadul Izei, există două biserici de lemn, dintre care cea mai veche păstrează pictura din anul 1809 şi icoane pe lemn pictate de Alexandru Ponehalschi.

Figura 55: Biserica din Valea Stejarului.

Biserica de lemn din Rona de Jos datează din secolul al XVII-lea. Parţial se mai păstrează pictura murală şi mai multe icoane pe lemn pictate de Ioan Plohod din Dragomireşti, în anul 1817. La intrarea în cimitirul bisericii, sătenii au ridicat o monumentală poartă maramureşeană din lemn de stejar, operă a sculptorului ţăran Gheorghe Borodi din Vadul Izei.

Pe valea Vişeului s-au păstrat mai puţine biserici de lemn, între care biserica mănăstirii din Moisei, aşezată într-un cadru pitoresc, la poalele muntelui Pietrosul

85

Rodnei. Prima ei atestare documentară este din anul 1637. După tradiţia locală şi după unele însemnări şi documente din arhiva familiei Coman (astăzi în posesia muzeului din Sighetul Marmaţiei), mănăstirea ar fi ctitoria familiei Coman din Moisei. Tradiţia mănăstirii consemnează prin documente legături strânse pe parcursul veacurilor XVII şi XVIII cu numeroase centre culturale româneşti din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Marius Porumb susţine că: „în mănăstirea Moisei a fiinţat un centru de pictură, încă pe la începutul secolului al XVII-lea. De la aceşti zugravi se conservă în biserică trei frumoase icoane. Zugravii de la Moisei realizează în pictura lor o sinteză între stilul tradiţional postbizantin şi arta renascentistă a epocii. Picturile lor se află şi în alte biserici ale Maramureşului (Poienile Izei, Vişeul de Mijloc, Mănăstirea Giuleşti), dar şi în Ţara Năsăudului”.

La Borşa s-a păstrat un singur monument, biserica de lemn cu planul clasic şi arhitectura specifică celorlalte biserici maramureşene. Pridvorul deschis dă un farmec aparte construcţiei. Pictura (realizare a unor anonimi) datează din secolul al XVIII-lea. În Borşa s-a păstrat una dintre puţinele case parohiale, o construcţie monumentală din bârne rotunde de brad, cu un plan evoluat (tindă, două încăperi laterale foarte mari şi câte două încăperi în spate). Pe ancadramentul uşii de intrare se află o inscripţie în cirilică românească : „Popa Găvrilă Timiş — 1769”. Casa a fost achiziţionată de Muzeul Judeţean Maramureş din Baia Mare pentru secţia sa în aer liber.

Între monumentele Maramureşului, un loc aparte îi au troiţele de hotar. Există indicii că încă de la începutul secolului al XVII-lea în mai multe comunităţi maramureşene existau troiţe de hotar, monumente complexe sculptate în lemn. S-a păstrat doar „Troiţa Rednicenilor", din hotarul comunei Berbeşti, datată în secolul al XVIII-lea şi care, prin elementele ce o compun şi prin tratarea lor sculpturală, se înscrie în stilul gotic. În Muzeul din Sighetul Marmaţiei se mai păstrează elemente componente recuperate de la troiţe dispărute (din hotarele comunelor Vişeul de Jos, Năneşti, Bârsana).

86

CAPITOLUL VII. PORTUL POPULAR.

Satele Maramureşului prezintă în toate domeniile artei populare caracteristici comune, dar pentru fiecare sat în parte, pentru fiecare subzonă se identifică şi elemente de diferenţiere. Acestea se manifestă mai pregnant în arhitectură, în textile populare, în obiceiuri şi în mod deosebit în portul popular.

Diferenţierile pe subzone şi în interiorul acestora, chiar de la sat la sat, dovedesc marea varietate şi diversitate a creaţiei populare, dar în acelaşi timp şi unitatea ei.

Abordând creaţia populară maramureşeană din domeniul portului popular subliniem de la bun început ca dominante ale acestuia simţul deosebit al culorii şi al proporţiilor, motivele decorative, sobrietatea liniei.

Dacă la prima vedere portul popular din Maramureş face notă aparte în contextul portului popular românesc, la o analiză mai atentă se constată că principalele lui elemente constitutive se regăsesc în aceleaşi forme şi aproape întotdeauna cu aceleaşi denumiri în toate zonele etnografice româneşti. Astfel, sumanul, cioarecii, cămaşa, opincile, căciula, zadiile (catrinţele), cojocul, pieptarul, elementele de găteală a capului sunt componente de bază care îl integrează armonios în ansamblul portului popular românesc — dovadă a unităţii în diversitate a creaţiei noastre populare.

La marile „târguri de ţară”, care au loc în prima zi de luni din fiecare lună a anului (indiferent de dată) şi care se desfăşoară la Sighetul Marmaţiei, se întâlnesc ţărani de pe toate văile Maramureşului. Se poate şti din ce sat este fiecare după anumite trăsături caracteristice ale costumului.

Portul popular se dovedeşte a fi o adevărată şi preţioasă mărturie a identităţii culturale a ţăranului maramureşean atât pentru zona etnografică în general, cât şi pentru colectivitatea sa, pentru satul său.

Pentru femei, elementul principal de identificare este zadia (catrinţa), iar pentru bărbaţi „lecricul” sau sumanul şi pălăria. Dispoziţia şi cromatica diferită a dungilor orizontale ce formează ansamblul zadiei dau nota specifică satelor şi subzonelor, iar trecerea de la albul imaculat spre negrul profund, prin toate nuanţele de gri, şi lungimea diferită a sumanului individualizează portul bărbătesc pe subzone şi localităţi.

În analiza elementelor constitutive ale portului popular avem în vedere următoarele criterii: anotimpul (portul de iarnă, de vară şi cel intermediar); sexul (portul bărbătesc şi cel femeiesc); categoria de vârstă (portul copiilor, al adolescenţilor, al feciorilor şi fetelor, al celor căsătoriţi, al bătrânilor); portul de ritual (portul până la îmbrăcarea diferenţiată pe sexe, portul premarital, costumul de nuntă şi cel de înmormântare); ocazia când este purtat (costumul de lucru şi cel de sărbătoare). Starea socială a fost un alt criteriu, dar azi elementele specifice au dispărut, păstrându-se doar relictele acestora.

Referindu-ne la Maramureş, nu putem vorbi de deosebiri structurale în port,

87

pe subzone şi sate. Desigur, una este structura portului femeiesc şi alta a celui bărbătesc, una a costumului de iarnă şi alta a celui de vară, a costumelor de ceremonial, care toate implică elemente în plus sau în minus. Nu se poate vorbi de o structură aparte a portului de lucru şi a celui de sărbătoare — costumul este acelaşi, doar că piesele noi se îmbracă la sărbători, iar cele uzate la lucru.

Pentru a demonstra existenţa unor trăsături caracteristice, conturate în cadrul unor subzone sau chiar de la sat la sat, vom exemplifica prin piesa de port foarte răspândită — sumanul bărbătesc de pe văile Izei şi Vişeului.

Astfel, în satele Vadul Izei, Onceşti, Năneşti şi Bârsana, care fac parte din subzona Iza Inferioară, se poartă „lecricul” alb imaculat, ca şi în comuna Petrova, limitrofă cu Bârsana, de pe valea Viseului. Deosebirile de la un sat la altul constau în croi si în materialele auxiliare folosite. La Bârsana, lecricul are un croi simplu, drept, şi un tiv îngust de catifea neagră (la bătrâni, sumanul nu are acest tiv, ci este doar cusut cu „spăgmă” de lână, pentru a nu se destrăma). La Vadul Izei, comună vecină cu Sighetul Marmaţiei, unde influenţele orăşeneşti sunt foarte puternice, lecricul este croit pe talie, este prevăzut cu o gaică la spate şi cu guler lat (tivit cu piele de viţel sau de oaie, colorată maro deschis) şi se încheie în nasturi. Urcând pe valea Izei, după comuna Bârsana, de la sat la sat, în culoarea lecricului domină griurile care cresc în intensitate până la negrul natural.

Figura 56: Păcurari din Vadul Izei.

88

Figura 57: Bătrânii satului Ieud, în port strămoşesc.

Figura 58: Costum bătrânesc.

89

Figura 59 : Costum bătrânesc

Figura 60: Costum femeiesc.

90

Figura 61: Costum femeiesc.

Figura 62: Costum de „Cocon”.

91

Figura 63: Costum de „Cocon”.

Astfel, sumanul din comuna Strâmtura este gri deschis şi mai lung. Cel din Rozavlea — comuna următoare — aduce o creştere în lungime şi o doză mai mare de negru, iar cel din Şieu şi Botiza se diferenţiază prin intensitatea negrului, precum şi printr-o şi mai mare creştere în lungime. La Ieud, pe lângă negrul intens, fără nici o doză de alb, apare „chetoarea” ca sistem de încheiere, lucru care nu era specific celorlalte sate.

Sumanul vechi, tradiţional, nu avea buzunare; gulerul era mic şi îngust, marginile poalelor sau ale ,,străjilor” erau tivite prin cusătură în trei rânduri cu spăgmă de lână neagră.

Comunele Dragomireşti, Săliştea, Săcel, Vişeul de Sus, de Mijloc şi de Jos păstrează linia generală a sumanului de la Cuhea şi Ieud. Deosebirile apar doar la lungime, la felul cum se îndoaie manşeta, la tiv.

La Săcel, Moisei şi Borşa (o altă subzonă etnografică), până nu demult au mai existat câteva mostre de sumane cu clin, despre care ţăranii spun că s-ar fi purtat pe aceste meleaguri din timpuri îndepărtate.

La Moisei şi Borşa, sumanele au şi astăzi un specific deosebit atât în croi, cât mai ales în ornamentaţie. Tivul se realizează printr-un şnur obţinut din spăgmă de lână împletită strâns, care se aplică pe margini, pe guler, pe piepţi şi mai puţin pe poale. Sumanul de acest tip se numeşte „sărăduit” şi se aseamănă mult cu cel din Moldova de Nord.

Influenţa oraşului şi a modei se resimte mai ales la Vadul Izei şi la Borşa (care a devenit oraş). Sumanul din Borşa a adoptat un model aşa-zis „nemţesc”, strâns pe talie, cu nasturi la două rânduri, gaică la spate, guler cu rever lat, umeri drepţi. Şi-a schimbat până şi denumirea, numindu-se ,,roc”. Acest tip de suman a pătruns în Borşa între anii 1925—1930, pentru prima dată fiind purtat de primarul

92

satului. Sumanul tradiţional se mai poartă rar la Borşa Poiana şi la Borşa Fântâna, cătune ce aparţin oraşului Borşa. Au dispărut sumanele cu clin şi sunt pe cale de dispariţie şi cele sărăduite.

O inovaţie care are tendinţe de generalizare în subzona Mara-Cosău şi Iza Inferioară este „gubarul” care încearcă să înlocuiască lecricul şi guba; numită şi „sfeter”, confecţionată din pănură miţoasă realizată prin pieptănare, această piesă este deschisă numai la gât.

În zona etnografică Maramureş, croiul sumanului este acelaşi pentru bărbaţi şi pentru copii, acelaşi pentru lucru şi pentru sărbătoare.

Transformările suferite se explică prin contactul localnicilor cu alte zone etnografice şi în special cu mediul orăşenesc.

7.1. Costumul femeiesc.

Portul popular femeiesc din zona etnografică Maramureş, prin elementele principale, se integrează în structura, generală a portului popular românesc.

Găteala capului este mai simplă decât în alte zone etnografice, dar implică elemente deosebite când este purtată de mireasă. În mod obişnuit, părul este împletit în două cozi, cu cărare pe mijloc. La mireasă, cele două cozi sunt legate împreună la spate şi sunt împodobite cu „verdeaţă” („bărbânoc”), panglici, flori. În unele sate, părul de pe frunte este aranjat în colţişori decorativi. Cununa de mireasă („mununa”) se diferenţiază pe subzone, dar are ca notă comună întregului Maramureş bogăţia de materiale din care este confecţionată („verdeaţă”, oglinzi, mărgele colorate, flori, hârtie colorată, lână colorată) şi bogăţia cromatică. Un caz singular îl prezintă cununa din comuna Săpânţa, care are o „palmetă mare laterală” cu corespondenţe în portul ucrainean. Cununa descrisă este cea care se poartă în zilele noastre. Cea tradiţională era foarte simplă şi sobră, fiind confecţionată pe un suport de lână şi ornamentată în exclusivitate cu floricele realizate din măduvă de pipirig.

Fetele şi femeile căsătorite poartă basmale din pânză colorată, iar bătrânele basmale negre. Diferenţele constau mai ales în modul cum se înnoadă basmaua.

Elementele de mare valoare artistică ale portului femeiesc din Maramureş sunt cămaşa şi zadiile.

Cămaşa se diferenţiază pe subzone mai ales în ceea ce priveşte dispunerea câmpilor ornamentali, cromatica, elementele decorative şi desigur forma mânecilor. Diferenţieri apar şi în funcţie de vârstă; de exemplu, cămăşile purtate de bătrâne au ornamentele lucrate cu alb pe alb, uneori cu discrete infuzii de galben. Cămaşa femeilor căsătorite este şi ea sobră, dar fire de culoare accentuează decorarea decolteului şi a mânecilor. La cămăşile purtate de fete, culorile folosite frecvent sunt galbenul, roşul, albastrul, portocaliul şi mai rar verdele.

Un element specific cămăşilor din zona etnografică Maramureş îl constituie decolteul de formă pătrată.

În privinţa deosebirilor subzonale trebuie să remarcăm cămaşa din subzona Borşei, care are mâneci scurte şi fodorile de la mâneci şi bizerii de pe umeri foarte mari.

93

O menţiune specială merită cămăşile femeieşti din comuna Săpânţa. Croiul acestora este cel tradiţional, dar decorul brodat este mai bogat, dispus în jurul decolteului şi pe piept, peste umăr şi la încheietura mâinii. Broderia este cusută cu aţă colorată peste fire numărate şi în cruciuliţe. Motivele ornamentale specifice sunt „corigăul” (zigzagul), „cracul”, „ruja”, „colţii din aţă” (festonul). Cromatica include albul, roşul mohorât, verdele, albastrul, galbenul, portocaliul. Mâneca nu se termină cu un volan, ci cu o manşetă mai largă, încreţită şi brodată în tehnici şi cu ornamente diferite. Poalele care întregesc cămaşa, fixe sau detaşate, sunt simple, albul imaculat punând în evidenţă cromatica zadiilor.

Aşa cum remarca Tancred Bănăţeanu, ceea ce dă o notă specifică portului popular al femeilor din Maramureş, dar care îl şi diferenţiază pe subzone şi chiar pe localităţi, este zadia. „Generalizat şi specific portului transilvănean, aria de răspândire a acestui tip străvechi de port este însă mult mai mare, cuprinzând şi alte regiuni ale ţării (Oltenia, Muntenia, sud-estul Moldovei, Banatul), cât şi teritoriul Carpato-Balcanic”.

Zadiile, de formă dreptunghiulară, au dungi diferite ca lăţime şi cromatică, variind de la sat la sat (roşu cu negru, portocaliu cu negru, galben cu negru, albastru cu negru).

Zadiile se „încing” cu ajutorul unor baiere împletite din lână colorată (întâi se încinge zadia din spate, apoi cea din faţă).

După primul război mondial, în portul popular maramureşean a pătruns fusta din caşmir, largă şi încreţită, care se poartă zilnic, dar şi în zilele de sărbătoare. În comuna Săpânţa, aceasta a preluat în totalitate funcţia poalelor şi a zadiei. Fusta se poartă şi cu o zadie în faţă. Menţionăm că şi fustele diferă sub aspect cromatic de la subzonă la subzonă şi chiar de la sat la sat. Bătrânele poartă fustă din catifea neagră şi zadie în faţă. În zilele de mare sărbătoare se mai poate vedea costumul tradiţional complet.

Pieptarul, care diferă de la o subzonă la alta, are în general două variante: cel din pănură de lână (de culoare verde, albastru, albastru îmbinat cu verde şi negru) şi cojocelul din blană, brodat cu mătase, cu lână divers colorată sau cu fâşii de piele colorată îmbinate cu lână.

Lecricul sau sumanul este confecţionat din pănură ţesută în patru iţe şi bătută la piuă. Croiul a evoluat de la cel tradiţional (descheiat în faţă, cu mâneca prinsă din umăr) la tipul actual, croit pe talie, cu buzunare, uneori chiar cu gaică, cu umerii drepţi, cu guler şi rever. Iarna şi în momente de ceremonial, femeile îmbracă guba albă, care este identică cu cea bărbătească.

Încălţămintea este compusă în general din opinci, care se poartă cu obiele de lână sau cu ciorapi împletiţi din lână albă, înfăşuraţi cu „aţe” din lână neagră. Înainte, femeile purtau şi „cioareci”, un fel de turetci lungi, din pănură. Din secolul trecut s-au purtat cizme cu tocuri înalte, ornate cu ţinte.

Trebuie să amintim că femeile din Maramureş au avut întotdeauna un real simţ al frumosului. Ele poartă la gât zgărdane din mărgele ţesute sau împletite şi „zgardă scumpă”, formată din 20 — 30 şiraguri de mărgele din corali (azi, această piesă este pe cale de dispariţie). Aceasta semnifica bogăţia şi descendenţa nobilă a purtătoarei. Fetele mai poartă cercei, inele de argint, mărgele de Boemia sau chiar

94

de Murano.De un real interes este portul tradiţional al copiilor. Cu ani în urmă, aceştia,

până la vârsta de 5 — 6 ani, indiferent de sex, purtau o cămăşuţă lungă. Abia după această vârsta se făcea diferenţierea pe sexe prin îmbrăcăminte. Astăzi, copiii poartă aceleaşi piese de costum ca şi adulţii.

Figura 64: Cămaşă pentru femei ţesuta manual.

Figura 65: Cămaşă pentru femei.

95

Figura 66: Mănuşi.

Figura 67: Costume maramureşene.

96

Figura 68: Costum femeiesc de sărbătoare.

Figura 69: Maramureşeni în costum de sărbătoare.

7.2. Costumul bărbătesc.

Analizând structura portului popular din Maramureş distingem pentru portul popular bărbătesc câteva elemente specifice.

Vara, acoperământul capului îl constituie pălăria („clopul”). Cu câteva

97

decenii în urmă, bărbaţii, indiferent de vârsta sau de starea civilă, purtau părul lung pe spate şi rotunjit pe frunte. Pălăriile din paie, cu borurile mai largi decât la cele din Oaş şi cu pana mai puţin oblică, dădeau specificul satelor din subzona Mara-Cosău şi Iza Inferioară. De la Strâmtura în sus, pe valea Izei, precum şi în satele de pe valea Vişeului, se purtau pălării din pâslă. În satele de pe valea Tisei se purtau si se mai poartă şi astăzi pălării din paie, de formă clasică. În ultimii ani, Oaşul a influenţat Maramureşul (în special satele din subzona Mara-Cosău şi Iza Inferioară) în sensul că s-a produs un compromis între pălăria specifică Oaşului şi pălăria din aceste sate.

Iarna se purtau căciuli cu fundul rotunjit, aşa-zisele „cuşme rotilate”, confecţionate din blană de miel. Acum s-au generalizat căciulile clasice. Totuşi, în zilele de sărbătoare, feciorii mai poartă „cuşmele rotilate”, de preferinţă din astrahan negru sau brumăriu. Atât pălăriile cât şi căciulile purtate de feciori în zilele de sărbătoare sunt frumos împodobite cu „ciucalăi” din lână colorată, cu zgărdane de mărgele, cu „struţ” de flori.

Cămaşa bărbătească tradiţională era confecţionată din pânză de cânepă, in sau bumbac (sau în amestec), ţesută în două iţe. La cămaşa „bătrânească”, croiul era simplu, piepţii nedepăşind ca lungime lăţimea mânecilor. Zona rămasă goală era acoperită de chimir (curea lată de 30—45 cm, cu 3—6 catarame) care ajungea până aproape sub braţ. Chimirul avea rolul de a proteja mijlocul în timpul muncilor grele, fiind în acelaşi timp o piesă de port care se integrează armonios costumului tradiţional. Cămaşa bărbătească a suferit modificări, în sensul că a crescut în lungime, mânecile au devenit mai strâmte şi mai scurte, au apărut ornamente bogate la guler şi la mâneci.

„Gatiile” (pantalonii) fac parte din costumul de vară (se poartă şi iarna, sub cioareci). Sunt largi (de lăţimea pânzei) şi au jos ornamente simple. La mijloc se strâng cu brăcinari.

Iarna, bărbaţii poartă cioareci confecţionaţi din pănură albă, ţesută în patru iţe şi dată la piuă. Croiul este drept; în partea de jos au o manşetă lată de 15—20 cm.

Adesea, bărbaţii poartă peste cămaşă un „sfeter” de lână albă, împletit manual, închis pe gât.

O altă piesă a portului bărbătesc este pieptarul. În majoritatea satelor, el este confecţionat din pănură albă. Mai nou, în unele sate se fac pieptare din pănură colorată, buclată. Croiul este simplu, drept, fără mâneci. Pieptarele sunt căptuşite cu pânză industrială, au un buzunar mare înăuntru şi două buzunare mici în afară, în partea de jos.

În grai local, tot „pieptar” este denumit şi cojocul, care are o largă desfăşurare ornamentală şi cromatică, dar în croi este identic cu pieptarul de pănură.

Cojoacele au elemente care le diferenţiază pe subzone şi de la un sat la altul. Cojoacele din subzona Mara-Cosău şi Iza Inferioară au toată suprafaţa acoperită cu broderii din lână, punctate cu ciucuri, oglinjoare şi ţinte. Cele din subzona Iza Mijlocie şi din subzonele Borşa şi Moisei sunt mai puţin ornamentate. La acestea, ornamentarea se face cu „cărmejie”.

98

În subzona Iza Inferioară şi Mara-Cosău, cojoacele sunt purtate numai de către feciori şi fete, foarte rar de bărbaţi şi bătrâni, pe când în celelalte subzone ele sunt purtate de toate categoriile de vârstă.

O piesă specifică portului de iarnă — atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei — este ,,guba”. Tehnica de confecţionare a acesteia presupune înnodarea miţelor în timpul ţesutului. Ţesătura, din lână toarsă mai gros, se dă la vâltoare pentru a fi îngroşată, îndesată şi scămoşată. Astăzi, în zona etnografică Maramureş, se poartă numai guba de culoare albă, dar există informaţii că s-a purtat şi cea sură. În trecutul îndepărtat, guba albă era semnul distinctiv al familiilor nobile. Indiferent de anotimp, mirii purtau această piesă ca semn al bunăstării viitoare a tinerei familii.

În general, încălţămintea, bărbătească tradiţională era constituită din opinci din piele de vită sau de porc, cu gurguiul într-o parte. Piciorul era înfăşurat în obiele de pănură albă şi încins cu „aţe” late împletite din lână neagră. După război s-au generalizat opincile din cauciuc. Încă din secolul trecut, tineretul a purtat cizme din piele, cu ţinte şi cu pinteni (ele se puteau încălţa indiferent în care picior).

O piesă de port nelipsită în zilele de sărbătoare era şi este ,,trăistuţa feciorească”, de dimensiuni mici, ţesută din lână, în două iţe. Ornamentele sunt alese cu lână colorată, în aceeaşi tehnică cu a covoarelor. Motivele decorative specifice sunt ,,roata”, „cârligele”, flori şi „vârste”. Cromatica acestora include roşul, galbenul, albul, albastrul ca brânduşa, verdele. Trăistuţa feciorească este o replică de sărbătoare pentru taşca din piele, specifică costumului tradiţional, piesă astăzi dispărută, dar purtată în trecut de toţi bărbaţii. În trăistuţă se ţin batista, pieptenele, oglinda. În taşca de piele se păstrau pipa, amnarul, iasca, punga cu tutun.

O piesă purtată de bărbaţi şi feciori în perioada de iarnă si în zilele de sărbătoare sunt „mânecările”. Pe lângă rolul de înfrumuseţare, acestea mai au şi o funcţie practică, ţinând încheietura mâinii strânsă şi ferită de frig. Mânecările sunt ţesute din lână colorată, cu motive ornamentale alese sau brodate.

O categorie aparte a portului popular tradiţional maramureşean o constituie portul păcurarilor. În general, acesta se compune din aceleaşi elemente ca şi portul bărbătesc de vara.

Există însă şi unele piese specifice. Astfel, pălăria („clopul păcurarului”) nu era niciodată din paie, ci numai din „păr”, cu pana dreaptă şi lată şi cu tichia mică. Pentru a deveni funcţională în condiţiile muntelui, ea se impregna cu sânge de miel sau de ied (ca să nu se deformeze) şi se ungea cu un amestec de unt, ceară de albine şi răşină (ca să devină impermeabilă). În jurul tichiei, pălăria are o cureluşă pe care sunt prinşi „bumbi” de alamă; o cureluşă asemănătoare, prinsă în două părţi, fixează pălăria pe cap.

Cămaşa şi „gatiile” purtate de păcurari sunt „cernite”. Se fierbe scoarţă de arin în combinaţie cu „galascău” (vopsea neagră sintetică), se introduc albiturile în această fiertură, iar după răcire se limpezesc cu apă rece şi se pun la uscat. După ce ajungeau la munte, păcurarii îşi ungeau cămăşile si gatiile cu unt topit sau cu seu, pentru a deveni impermeabile şi a proteja corpul de insecte.

99

În mentalitatea tradiţională, smolencile — cum sunt numite aceste piese — erau şi un semn de distincţie şi de identitate profesională. „Nici nu-i păcurar cel care vine la munte fără smolenci” sau „Smolencile pentru păcurar sunt ca nişte haine de sărbătoare”, se spunea în comuna Vadul Izei.

În zona etnografică Maramureş, portul popular este încă viu, putând fi văzut nu numai în zilele de sărbătoare, ci chiar în cele de lucru.

Figura 70 : Costum bărbătesc de sărbătoare.

Figura 71: Costumul bărbătesc de vară.

100

CAPITOLUL VIII. OBICEIURILE.

8.1. Obiceiurile calendaristice.

Obiceiurile de iarnă. Anul Nou este aşteptat în casele maramureşene, ca de altfel pretutindeni la români, cu bucurie şi cu gânduri de bine. De aceea, tot ce se face pe parcursul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă se pune sub semnul binelui, bucuriei, optimismului care se manifestă prin colinde de o rară frumuseţe, ce se încheie cu urări de sănătate pentru oamenii casei, belşug şi roade bogate în agricultură. În general, repertoriul colindelor include colinde specifice copiilor, grupurilor de feciori şi fete, bătrânilor. În satele Maramureşului circulă colinde care aduc în prezent rituri dispărute în negura vremurilor, dar care au rămas prin mesajul lor artistic, profund uman; astfel, întâlnim nenumărate variante ale Mioriţei, colinde care vorbesc despre „facerea lumii”, colinde de stea şi chiar colinde cu caracter satiric.

În general, toate colindele se termină cu urări pentru gazde şi cu cererea „plăţii” pentru colindat .

De obicei, după terminarea colindei se rosteşte urarea: „S-ajungeţi, gazde, multe zile la anu, cu pace şi cu sănătate ca ziua de astăzi şi ca ziua de mâine”, la care gazda, fie ca iese afară, fie din casă, răspunde : „Cu dumneavoastră dimpreună! Haideţi în casă!”

În casă, colindătorii sunt cinstiţi cu mâncăruri şi băuturi specifice. Se mai colindă cu gazdele împreună şi apoi grupul pleacă mai departe. Satele Maramureşului, în minunatul decor de iarnă, răsună de seara până dimineaţa de colinde şi voie bună; colinde se mai aud până la Sântion şi Bobotează (6 ianuarie), când se termină ciclul sărbătorilor de Anul Nou.

Referindu-se la colinde, Mihai Pop constată că textele acestora „în cea mai mare parte sunt laice, (ele, n.n.) constituie unul din capitolele care caracterizează folclorul românesc, îl diferenţiază de folclorul multor popoare europene. Pe melodii de o mare varietate ritmică şi de mare autenticitate melodică, se cântă în versuri în care puterea poporului român de a potrivi în poezie cuvintele se manifestă în chip unic. Prin ele se povesteşte sărbătoarea de început de an, se urează prosperitate caselor, fericire şi bună înţelegere familiilor, căsătorii fericite tinerilor, turme bogate ciobanilor, recolte mănoase agricultorilor, vânat bogat vânătorilor. Tonul acestei urări, alegoriile care transpun realitatea în planul fabulosului atestă un înalt nivel de civilizaţie românească tradiţională. Repertoriul colindelor este o enciclopedie poetica de mare frumuseţe a vieţii societăţii noastre tradiţionale, nu numai a celei rurale, ci şi a celei citadine. Colindele sunt fără îndoială gradul cel mai înalt de desăvârşire artistică la care a ajuns poezia românească, înainte de a fi scrisă”.

Zona etnografică Maramureş a păstrat şi a transmis până în zilele noastre şi alte obiceiuri caracteristice perioadei de trecere în noul an. Astfel, sunt încă vii în Maramureş unele elemente de teatru popular, printre care desigur un loc aparte revine „Viflaimului”, pe care-l joacă cetele de feciori în primele zile de Crăciun, la

101

Anul Nou şi uneori la Bobotează. Îl găsim prezent în diverse variante pe valea Izei (la Năneşti, Strâmtura, Ieud, Rozavlea), pe valea Marei (la Berbeşti, Vadul Izei, Breb), la Vişeul de Jos şi de Sus şi chiar la Sighetul Marmaţiei.

Variantele care circulă astăzi sunt în mare parte preluării după textul din 1875 al lui Petru Bilţiu-Dăncuş, fost învăţător în Ieud, text publicat de către fiul său, Ioan Bilţiu-Dăncuş, în anul 1924. În prefaţă se spune că autorul a transformat un text de „origine poporană”, care era foarte simplu, făcând din el o adevărată piesă dramatică. Şi tot autorul spună că aceasta ,,a fost asimilată de popor şi transformată după gustul lui”. Cetele de interpreţi au căutat să dea personajelor alese de ei însuşirile şi preocupările specifice locului. Impresionează în acest spectacol popular acţiunea bogată, costumaţia, replicile şi măştile extraordinare. Toate personajele sunt mascate. Spectacolul este jucat de feciori şi bărbaţi tinerii spre deosebire de celelalte jocuri cu măşti (capra în special), în care în ultima vreme apar tot mai mult cetele de copii şi adolescenţi. Faptul se datorează probabil şi seriozităţii temei tratate, care implică şi dificultate în interpretare. Spectacolul se dă pe la curţile gospodarilor, pe uliţele satelor şi mai nou chiar la căminele culturale.

Foarte interesant, spectaculos şi plin de semnificaţii este şi obiceiul ca în noaptea de Anul Nou, pentru feciorii şi fetele nemăritate să confecţioneze o mascoidă care poartă denumiri diferite de la sat la sat (moş-babă, domn-doamnă, metehău-metehoaie, ciufuri). În speţă, în această noapte se produce un act de provocare a fetelor nemăritate şi a feciorilor tomnatici. Acest act se realizează prin mascoidele amintite (pentru fete un „moş”, iar pentru feciori o „babă”). Mascoida este de dimensiunile unui copil de 10 — 12 ani, pe un schelet de lemn, costumată în haine uzate — în portul specific zonei, dar foarte caricaturizat (pentru „babă” se folosesc şi piese din inventarul vestimentar orăşenesc). În confecţionarea mascoidei se folosesc câlţi, morcovi, sfeclă roşie, ceapă, păr de cal, piele şi bucăţi de blană de oaie.

În noaptea Anului Nou (în alte sate de Bobotează), în dreptul casei unde locuieşte cel vizat se caută un loc greu accesibil, un copac înalt, stâlp şi se agaţă mascoida în aşa fel încât să nu poată fi luată în eventualitatea că ar fi descoperită. Adevăratul spectacol se petrece a doua zi, când populaţia iese pe stradă, se dă jos mascoida, se citeşte textul, se face mult haz. Uneori este imposibil să fie luată şi rămâne ca un „blazon” al casei multă vreme.

Din suita jocurilor cu măşti specifice Maramureşului mai desprindem „jocul caprei” şi „jocul ursului”. Considerăm că jocul caprei, practicat aproape în toate provinciile ţării, se datorează în Maramureş influenţelor din Bistriţa-Năsăud şi Moldova. Jocul este practicat de toate categoriile de vârstă (copii, adolescenţi, feciori şi maturi), dar numai de cei de sex bărbătesc.

În Maramureş se individualizează două tipuri distincte : jocul caprei, bazat numai pe acompaniament de fluier (la Ieud, Botiza, Şieu, Săliştea, Cuhea, Rozavlea, pe valea Izei); jocul caprei, inclus într-un spectacol complex, la baza căruia stă un text literar popular dialogat şi care cuprinde mai multe personaje (capra, moşul, ciobanul, ţiganul şi doi sau mai mulţi draci). Caracterul teatral al spectacolului este mai evident prin mişcările mai variate ale personajelor, prin

102

dialogul viu, diversificat, prin grotescul măştilor. Personajul central, ,,capra”, îşi realizează jocul în ritmul susţinut de celelalte personaje, cu ajutorul unei ,,bote” sau al unui „butuc” prevăzute cu zurgălăi care creează ambianţa euritmică necesară desfăşurării pantomimei. Accentuăm că în jocul caprei, un rol hotărâtor la reuşita spectacolului îl are stilul celui care joacă masca.

Jocul caprei se desfăşoară în noaptea de Anul Nou, la Bobotează şi Sântion. Grotescul dansului, umoral savuros al textului, dialogul viu, costumaţia în general şi în special măştile, iată câteva elemente care pledează pentru concluzia ca obiceiul caprei în Maramureş nu mai este un rit în cadrul practicilor şi obiceiurilor de iarnă tradiţionale, ci, prin mutaţii de sens şi funcţionale, a trecut de pe planul magico-mitic în cel ceremonial şi de aici pe planul artistic, spectacular, devenind astăzi un adevărat spectacol de teatru ţărănesc.

Este interesant de menţionat faptul că jocul caprei l-am întâlnit şi în cadrul obiceiurilor de nuntă (la Vadul Izei şi Berbeşti), fiind practicat într-o formă simplificată în momentul retragerii tinerilor căsătoriţi, la miezul nopţii.

Şi „jocul ursului” este prezent la sărbătorile de iarnă dar şi la nuntă (în amintirea bătrânilor, chiar la priveghi).

Jocul ursului, aşa cum se practică cu ocazia sărbătorilor de Anul Nou în zona etnografică Maramureş, nu are răspândirea celorlalte obiceiuri; îl găsim doar în satele de pe valea Tisei. Există multe asemănări între jocul ursului şi jocul caprei în variantele maramureşene. Personajele sunt în general aceleaşi. Masca de urs este jucată de un fecior; jocul nu se face la comanda „ursarului”, ca în Moldova (acesta nici nu există în variantele maramureşene); ursul joacă liber, simulând parcă viaţa liberă din mijlocul naturii. Împreună cu urşii se prind în joc şi moşii, spre bucuria şi hazul asistenţei. Atât jocul caprei cât şi cel al ursului se desfăşoară la casele gospodarilor, prin curţi şi chiar pe uliţele satelor.

Obiceiurile de primăvară. Primăvara, în zona etnografică Maramureş, se anunţă odată cu apariţia primilor muguri şi a primelor frunze de mesteacăn. De aceea nu întâmplător porţile maramureşenilor se împodobesc la „Sângeorz” cu ramurii de mesteacăn înfrunzite, semn al marii sărbători a primăverii.

Pretutindeni în Maramureş, dar şi în celelalte provincii locuite de români, primăvara este anotimpul începerii lucrărilor agricole, ocupaţie de bază a românilor. Nu întâmplător, acest moment important este însoţit peste tot de obiceiuri transmise peste veacuri până în zilele noastre.

Obiceiul „Sângeorzului” (23 aprilie), generalizat în toate satele din zona etnografică Maramureş, are ca element esenţial stropitul cu apă, încadrându-se în categoria riturilor de fertilitate şi fecunditate. Şi „Tânjaua”, obicei care se practică numai în satele Hărniceşti, Hoteni şi Sat-Şugatag, face parte din aceeaşi categorie. Dacă de Sângeorz, în toate satele Maramureşului, fetele sunt stropite pentru „a da roadă”, la Hărniceşti, Hoteni şi Sat-Şugatag este sărbătorit primul om care a ieşit la arat, în cadrul obiceiului „Tânjaua” (obiceiul a preluat denumirea proţapului de la tileguţa plugului). În preziua sau dimineaţa sărbătorii, feciorii îşi împodobesc tânjalele si jugurile cu ramuri de mesteacăn şi cu panglici colorate şi se adună la casa sărbătoritului. Acesta este aşezat pe tileguţa si alaiul porneşte. Sărbătoritul

103

este păzit de „străji” (fugăi), pentru a nu fugi la râul Mara, să se spele singur. De la casa gospodarului se pleacă la ogorul care a fost arat primul. Se înconjoară ogorul de trei ori, apoi alaiul se opreşte, sărbătoritul se ridică în picioare, toţi bărbaţii se descoperă, iar marele pogonici sau birăiaş, cu braţele ridicate spre soare, rosteste invocaţia : „Mândre soare călător, / Apleacă-te pe ogor / Si-ncălzé seminţele / Să rodească holdele”. După aceea, alaiul se îndreaptă spre râul Mara, unde va avea loc un alt ceremonial, cel al spălării (purificării). Toată suflarea satului va asista la actul spălării. Cel mai bătrân bărbat din sat îl spală pe sărbătorit pe faţă şi pe mâini.

Obiceiul continuă cu ospăţul de la casa sărbătoritului, unde toţi participanţii sunt serviţi cu băuturi şi mâncăruri specifice, după care se încinge jocul cu strigături şi cântece de veselie.

În categoria obiceiurilor de primăvară intră şi cele legate de păstorit („Ruptul sterpelor”, „Focul viu”), precum şi cele legate de clăcile de gunoi; vara şi toamna sunt marcate de obiceiurile legate de seceriş, respectiv de „desfăcatul mălaiului”.

8.2. Obiceiurile familiare

Alături de obiceiurile calendaristice, în zona etnografică Maramureş s-au păstrat şi în bună parte se mai practică şi astăzi o serie întreagă de obiceiuri în legătură cu principalele momente din viaţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea.

„În viaţa tradiţională a mediilor folclorice - spune Mihai Pop - unele din aceste obiceiuri - cele de la naştere, cele ce marcau intrarea în ceata de feciori sau prima horă, nunta şi înmormântarea - aveau un caracter sărbătoresc, ceea ce denotă că poporul le acorda o importanţă tot atât de mare ca şi sărbătorilor de peste an. Acest caracter sărbătoresc motivează existenţa şi uneori atât de bogata prezenţă a creaţiilor artistice populare în cadrul obiceiurilor tradiţionale legate de momentele importante ale vieţii omului”.

Obiceiurile legate de sărbătorile de peste an marcau calendarul şi muncile din cadrul sistemului agro-pastoral, deci interesau întreaga colectivitate; cele legate de principalele momente din viaţa omului interesau mai mult individul şi familia, neamul său. Dacă la obiceiurile nunţii şi la cele în legătură cu moartea participarea este amplă, evenimentele intrând în sfera interesului întregului neam şi al unei bune părţi a colectivităţii sau chiar al colectivităţii întregi, obiceiurile în legătură cu naşterea implică o participare mai restrânsă.

În general, obiceiurile din cadrul familiei se impun într-o, succesiune logică, ele marcând fiecare eveniment din viaţa individului. „Principiul fundamental care structurează aceste obiceiuri este acela conform căruia, în momentele esenţiale ale vieţii sale, individul suportă o trecere de la o stare la alta, de la o existenţă prezentă, la o existenţă nouă, care implica alte forme de viaţă, un alt sistem de relaţii sociale, un alt model de comportament”.

Obiceiurile de naştere. Obiceiurile care marchează principalele momente din viaţa omului încep prin ciclul celor de naştere, înţelegând prin aceasta „trecerea din lumea necunoscută în lumea albă, cunoscută; domină grija pentru integrarea

104

perfectă în această lume, într-un destin individual modelat la nivelul optim al funcţiilor biologice şi sociale. Obiceiurile de naştere vor fi dominate de rituri si ceremonialuri de integrare […] ; aceasta este deci marea integrare a noului născut în destinul său pământesc”. De aceea, tot ce se va face pentru noul născut, începând din momentul naşterii, va supune pe acesta şi pe actanţii principali (mama, moaşa, naşii) la o serie de rituri cu caracter benefic.

Desigur, soarta copilului intră în atenţia mamei în primul rând, dar şi a celor din jurul ei, încă din perioada gravidităţii, fapt pentru care mama va fi supusă în tot acest interval anumitor interdicţii şi practici, unele de natură materna, altele cu caracter sanitar.

În toate comunităţile tradiţionale maramureşene, ca în general la români, şase săptămâni după naştere mama era considerată „impură”. Această impuritate se transmitea în mod normal şi copilului, care era supus unui anumit număr de interdicţii.

Pentru realizarea purificării şi integrării, copilului trebuia întâi despărţit de mediul său anterior, acest mediu nefiind altul decât mama şi de aceea în primele zile atât mama cât şi copilul vor fi încredinţaţi unei alte persoane (moaşa) care va oficia şi riturile de separare: secţionarea cordonului ombilical, prima baie rituală, primul înfăşat, chiar şi ritul de dare a numelui (când copilul este periclitat), adică riturile de agregare la societatea familiara. În toate comunităţile tradiţionale maramureşene, naşterea avea loc în prezenţa moaşei (când moaşa lipsea, era înlocuita de bunica sau de altă persoană de gen feminin care a mai avut copii). Moaşa se bucura de mare prestigiu şi respect din partea întregului sat. Ea va sta alături de lehuză, dându-i sfaturi practice.

Imediat după naştere, moaşa efectuează „tăierea buricului”, operaţie foarte importanta sub aspect medical, dar şi în privinţa desprinderii fătului de vechea stare. Ombilicul, după desprindere, se păstra în casă până când copilul creştea mare, pentru a-i fi dat să-l dezlege ( dacă reuşeşte sa-l dezlege, „coconul va fi cuminte”). Tot rit de separare este si desprinderea copilului de placenta. Cu multa grija, moaşa îngroapă placenta în grădiniţa cu flori, într-un loc „necălcat”. Tradiţia locala cerea să se îngroape casa coconului cu gura în jos daca mama nu mai vrea sa aibă copii, iar daca vrea sa mai nască „tăţ’ cocon, să se îngroape casa cu trei grăunte de bob”.

De o importanta deosebită în viata noului născut erau considerate băile rituale („scalda coconului”) şi în special prima baie. În Maramureş, prima baie era făcută de moaşă. Apa se aducea din râu ori din fântână „înainte de asfinţitul soarelui”. Baia se făcea cu apă călduţă în care se puneau unsoare de vaca (să aibă pielea moale), flori de pe cununa de mireasă a mamei (să fie mândru ca floarea), cununa de „bărbânoc” de pe steagul de nunta, lapte de mamă, „strună de ceteră”, „bănuţi de argint”. Apa se arunca în grădiniţa cu flori ( pentru băieţi în acelaşi loc, în credinţa că vor avea succes la prima încercare de căsătorie, iar pentru fete în mai multe locuri, spre a fi peţite de mai mulţi feciori). Baia se făcea numai înainte de asfinţitul soarelui.

În satele tradiţionale se credea ca ursitoarele apar când femeia e in durerile facerii. Până la împlinirea vârstei de un an, copilul era îngrijit în mod deosebit; în

105

mentalitatea tradiţională, aceasta perioadă era considerata hotărâtoare pentru evoluţia ulterioară a copilului. De fiecare data când o femeie intra în camera unde dormea copilul, trebuia să-i lase la placare „somnul şi ţâţa”. Când, copilul plângea mult, crezându-se că este deocheat, „se stingeau nouă cărbuni într-o ulcea, se număra îndărăt şi se făcea cruce peste ulcica. Din apa descântată se luau trei picături cu degetul mic şi i se dădeau în gura”. Apa descântată se arunca la ţâţâna uşii şi peste casa, zicând: „Cum sar stropii, aşa să le sară ochii la care te-o deocheat”.

Figura 72: Alai de nuntă.

Figura 73 : Aspect de la sărbătoarea nepoatelor.

106

Figura 74 : Masa moşilor.

Figura 75 : Tânjaua.

107

Figura 76 : Obiceiuri de iarnă.

Figura 77 : Obiceiuri de iarnă.

108

Figura 78 : Mască.

Figura 79 : Mască.

109

Figura 80 : Aspecte de la Festivalul datinilor de iarnă.

Figura 81 : Aspecte de la Festivalul datinilor de iarnă.

Tot legat de sănătatea copilului, în zonă s-a practicat ritul de „vindere a copilului”. Astfel, dacă copilul era bolnav, mama îl „vindea” pe fereastră unei femei cu copii mulţi şi sănătoşi. Cu această ocazie se schimba şi numele copilului.

110

Datul numelui era un moment important. Numele copilului îl alegea mama şi era de regulă numele bunicului după tata (denominare patriliniară). În Maramureş, în condiţii normale, ritul denominării se oficia odată cu botezul; prin aceasta copilul era agregat în societatea creştină şi familială. Copilul era dus la botez de către moaşă şi naşă (care de regulă era naşa de căsătorie a părinţilor), După botez, naşa şi moaşa se întorceau acasă, unde avea loc „botejunea” (sărbătoarea propriu-zisă). Copilul era aşezat pe masă şi i se puneau sub cap „sărsame de măistărit”; fetiţelor li se puneau „cosăle, ţol, fusul cu zurgălăi” (ca să ştie să aleagă în războiul de ţesut). La botejune participau părinţii copilului, naşa, moaşa, neamurile, prieteni (nu se aduceau daruri). În Maramureş, la botejune nu se joacă, ci doar se „foreste” (se cântă). Femeile adresează noului născut urări de sănătate şi fericire. Când copilul împlinea şapte ani, părinţii mergeau cu el la naşă, să-l răscumpere. Abia din acel moment se considera că el aparţine mamei.

O situaţie specială se crea atunci când copilul se năştea mort. În mentalitatea tradiţională, copii născuţi morţi erau consideraţi strigoi. De aceea, când, cădea o stea (semn că a murit un copil nebotezat) cel care o observa trebuia să practice un rit de dare a numelui.

Din, obiceiurile care includ riturile de dare a numelui si botejunea se desprinde ideea că acestea nu sunt altceva decât rituri de agregare la societatea familială (neam) şi la societatea sătească.

În cadrul obiceiurilor legate de naştere, moaşei îi revin si astăzi sarcini deosebite şi de aceea rolul său este foarte bine individualizat în întreg ansamblul de ceremonialuri şi rituri ce preced şi urmează acest moment. „Trebuie să ţinem seama - menţionează Mihai Pop - că în viaţa tradiţională a satului, moşitul era o funcţie, o cinste obştească, nu o profesie în sensul de azi şi ca atare nu se remunera cu bani”.

Una dintre aceste obligaţii era şi este ca o dată pe an, într-o zi anume, moaşa să fie sărbătorită în aşa-zisul obicei „Adunarea nepoatelor” . În Maramureş, femeia moşită este privită de către moaşă ca nepoată, iar copiii ei sunt consideraţi nepoţi. La „Adunarea nepoatelor”, acestea îi aduc moaşei daruri: fuior, lână, pânză, năframă, bucate, ţuică. Petrecerea începe de obicei la amiază, când nepoatele vin la casa moaşei, care este pregătită de sărbătoare. Ele sunt primite într-o încăpere în care se află un blid cu agheasmă şi un bănuţ de argint; nepoatele îşi înmoaie mâinile în aghiazmă şi o spală pe moaşa pe faţă şi pe corp (simbolic), de trei ori, apoi o şterg cu un ştergar, cu o năframă sau cu pânză din cele aduse în dar. Se aşază la masă, iar moaşa începe să „păhărniceasă” din horinca îndulcită. Moaşa pune câte două pahare pe o farfurie şi dă fiecărei nepoate. Acestea plătesc simbolic cele două pahare. După masă începe „jocul moaşei” – „Roata prin casă”.

Petrecerea continuă până noaptea târziu. Trebuie sa subliniem că la această sărbătoare participă numai femeile. La miezul nopţii vin bărbaţii să-şi ia nevestele acasă.

Obiceiurile de nuntă. Al doilea moment important din viata omului este căsătoria. Bogăţia şi varietatea manifestărilor folclorice ocazionate de nuntă se explică prin importanţa deosebită pe care o acordă poporul acestui moment. Mihai

111

Pop constată că „Astăzi, în formele populare tradiţionale, căsătoria se realizează prin manifestări complexe în care se îmbină elemente cu caracter economic, juridic, ritual şi fo1cloric, pentru a forma un mare spectacol popular, o importantă manifestare artistică populară”. Întemeierea unei familii noi este firesc să se bucure de atenţia întregii colectivităţi tradiţionale rurale, deoarece toţi membrii colectivităţii participau la ea în mod direct sau indirect, pasiv sau activ.

„Spectacolul” nunţii, aşa cum îl constatăm astăzi, a suferit de-a lungul veacurilor modificări: îmbogăţirea cu noi si noi elemente, schimbarea sensului diverselor secvenţe de ritual produse prin fenomenul mutaţiilor, circulaţia unor elemente de ritual între Maramureş şi zonele limitrofe. „Privite deci sub acest aspect - conchide Mihai Pop – obiceiurile în legătura cu căsătoria constituie importante documente de istorie socială, importante documente de dezvoltare a culturii noastre populare”.

Aşa cum am văzut mai sus, orice trecere de la o stare la alta implică trei etape esenţiale: despărţirea de vechea stare, pregătirea pentru noua stare şi trecerea propriu-zisă, reintegrarea socială într-o stare nouă. Poate nicăieri nu este atât de pregnantă această structură ca în obiceiurile de căsătorie. În acest sens, Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu apreciază căsătoria ca o „schimbare a statutului relaţiilor sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relaţii de familie şi de grup la alte relaţii de grup, cu implicaţii în comportamentul protagoniştilor care suportă ei înşişi schimbări fundamentale”. O privire mai atentă asupra obiceiurilor de căsătorie ne duce la constatarea că ieşirea tinerilor miri din categoriile cărora le aparţin, din familiile lor, duce la un dezechilibru al vechilor structuri de familie, „la ciocniri de interese şi sentimente”, iar nunta, cu toate secvenţele de ceremonial, nu va avea altă menire decât restabilirea acestui echilibru. Intrarea tinerilor în categoria maturilor, a miresei în familia mirelui aducea o nouă structură, care presupune un alt sistem de înrudire pe de o parte între cele două familii, pe de altă parte între tânăra familie şi naşi.

Nunta în Maramureş are în general o structură unitară, desigur cu mici elemente individualizatoare de la o subzonă la alta sau chiar de la sat la sat. Principalele momente (secvenţe) ale ceremonialului nunţii erau şi mai sunt şi azi peţitul, „credinţa” (logodna), cununia şi nunta propriu-zisă.

Actanţii principali ai nunţii sunt mirele şi mireasa, socrii mari şi socrii mici, nănaşul şi nănaşa. Actanţii secundari, dar cu functii precise în cadrul ceremonialului, sunt chemătorii la nuntă, stegarul, druştele, socăciţa, „omul pă cămară”, ceteraşii, ceata de feciori, ceata de fete şi nuntaşii. Peţitul se făcea de către o persoană de încredere, de obicei tatăl mirelui, care mergea noaptea târziu „cu lecrecul pe cap să nu fie recunoscut dacă nu capătă mireasa” (astăzi, peţitul îl face mirele). Cererea se repeta şi în seara următoare, abia în a treia seară primind răspunsul. În continuare se discuta despre zestrea fetei şi se stabilea data „credinţei”. Logodna („credinţa”) se desfăşura la locuinţa miresei, unde se adunau neamurile ei şi cele ale mirelui. Mirii alegeau stegarul şi druştele şi stabileau toate detaliile privind nunta. Mirele era condus de mireasă, prilej de discuţie intimă în care se hotărau, printre altele, întâlnirea de a doua zi, ieşirea împreună pentru prima dată în sat sau la târg. Părinţii mirelui cereau zestrea miresei (boi, cai, oi,

112

pământ arabil şi păşune); zestrea în textile de interior şi piese de port se dădea după nuntă.

Chemarea la nuntă se făcea cu mai multe zile înaintea datei fixate. Chemătorul era de obicei un om mai sărac (astăzi este un membru al familiei). Acesta umbla din poara în poartă şi-i invita pe săteni la nuntă.

„Cămăraşul” era ales dintre bărbaţii cei mai vrednici, cunoscut ca om cinstit, corect, lipsit de vicii. Principala sa atribuţie era să primească „pomninocul” (darul de nuntă), alcătuit dintr-o cană de mălai şi o jumătate de litru de ţuica. Ţuica se aduna toată la un loc şi apoi era servită la nunta. Darul, aşa cum se constată, era doar simbolic. În timpul nunţii, „cămăraşul” trebuia să aibă grijă ca sticlele şi paharele să fie în permanenţă pline.

„Stegarul” era şi el unul dintre actanţii cu atribuţii complexe; de obicei, el era un fecior, văr cu mirele. Îndatoririle lui erau să adune obiectele din care se confecţionează steagul (năframe, batiste, cipci colorate, un clopoţel), să aducă şi sa pregătească „bota la steag”, să însoţească permanent mirele, să aşeze nuntaşii la masă. Steagul era confecţionat de către o femeie din sat, în prezenţa stegarului şi a grupului de feciori şi fete. Cusutul steagului dura o zi sau chiar o zi şi o noapte şi era un prilej de sărbătoare şi petrecere.

Stegarul era cunoscut prin însemnele speciale pe care le purta: „struţul în clop” şi steagul.

Un rol important în cadrul ceremonialului îl aveau şi „feciorii la nuntă”, 20 - 25 de prieteni ai mirelui, care-l, însoţeau pe drum, horind cu ceteraşii după ei. Atribuţia lor principală era să însoţească mirele peste tot, să participe la cusutul steagului, să întreţină atmosfera de veselie în timpul mesei. Aceleaşi atribuţii le aveau pe lângă mireasă „druştele” si grupul de fete.

Seara dinaintea nunţii se numeşte „seară de steag”. Stegarul, însoţit de ceata de feciori şi de ceteraşi, merge la casa mirelui cu steagul. Aici se prind cu toţii în „roată” (stegarul cu steagul lângă mire, feciorii înaintea steagului) şi joacă „jocul steagului”, punctat permanent de strigături adecvate.

Tot în „seara de steag” se pun însemnele mirelui şi ale miresei, ale stegarului şi ale druştelor, Mirele primeşte „struţul în clop” de la mireasă, mireasa primeşte de la mire „cipce” (panglici colorate) pentru a fi împletite în cozi. La punerea însemnelor specifice participă numai mirele, mireasa, stegarul si druşca, Pe lângă „cipce” în cozi, mireasa mai are ca semn distinct cununa, „zgarda scumpă” (15 - 30 şiraguri de corali), guba albă şi poalele albe. La jucatul steagului nu se bea. Odată terminat jocul steagului, mirele cu stegarul, feciorii şi ceteraşii pleacă la casa miresei. Mireasa este pieptănată şi aranjată, cu cununa pe cap pusă de druşte şi fetele ce o însoţesc. În casa miresei, feciorii „fac roata”. Stegarul ia cununa de pe capul miresei, o aşează mirelui pe pălărie si joacă în continuare „roata”.

Mirele îşi ia cununa de pe cap, o aşează pe capul miresei si pe melodia specifică intonată de ceteraşi, joacă „Învârtita miresei”. Mirele joacă cu mireasa, stegarul cu druşca, iar feciorii din grupul mirelui cu prietenele miresei.

Nici de data aceasta nu se bea nimic. Ceremonialul se termină. Mireasa îl petrece pe mire, druşca pe stegar. Toţi participanţii pleacă la casele lor.

Îmbrăcarea miresei şi pregătirea ei pentru nuntă se făcea cu o asistenţă

113

numeroasă. Sarcina gătelii era încredinţată unei femei de încredere, „din neam”. Mireasa stătea pe o cerga împăturită („ca să sie gazdă”). O atenţie deosebită se acorda şi astăzi gătelii capului (pieptănatul, împletitul părului, cusutul „t'idrului” în ambele cozi, prinsul cipcilor în cozi). La urechi, mireasa poartă flori.

Costumul tradiţional de nuntă se compunea dintr-o cămaşă scurtă, albă, poale albe peste care se aşeza un „şurt” tot alb. Brâiele de la poale şi de la „şurţ” nu se înnodau („ca să nască uşor primul copil”). Peste cămaşă, mireasa purta un pieptar din pănură, iar deasupra guba din lână albă, miţoasă, legată pe umeri cu un brâu roşu. În picioare purta cizme, cu ţinte la călcâie. Guba, care este şi astăzi o piesă componenta a portului popular maramureşean, era obligatorie în cadrul ceremonialului de nuntă ca simbol al bunăstării viitoare a tinerei familii.

Figura 82 : Costum de mireasa.

Figura 83 : Cămaşă de mire.

114

Figura 84 : Alai de nuntă.

Îmbrăcămintea mirelui era mai simplă, piesele componente fiind cele ale portului tradiţional: cămaşă albă de cânepă cusută „în găurele”, cu „chetori” şi cu „ciucălăi”, pieptar de pănură, gatii vara şi cioareci albi de lână iarna, cizme cu pinteni sau cu ţinte. Mirele îşi încingea mijlocul cu o curea lată cu patru-şase catarame, în care purta cuţitul, amnarul, iasca, punga cu bani, punga cu tutun, pipa etc. Mânecările şi trăistuţa aleasă în războiul de ţesut, cu baieră lată peste umăr, completau armonios costumul tradiţional al mirelui din Maramureş. Însemnele de mire sunt „struţul” la pălărie sau la „cujmă” şi guba albă, miţoasă.

În duminica fixată pentru cununie, mirele şi mireasa mergeau de dimineaţă la biserică (prima lor ieşire împreună la biserică). Odată terminat serviciul religios, se despărţeau. Mireasa împreună cu druşca mergeau acasă pentru a se „găta”, iar mirele împreună cu câţiva feciori (prietenii cei mai apropiaţi) şi cu ceteraşii, în iureşul chiotelor şi strigăturilor, mergeau la stegar. La acest semnal, comunitatea sătească ştia că începe nunta propriu-zisă.

Stegarul, cu steagul înfăşurat, împreună cu mirele şi feciorii, porneau spre casa mirelui. Un om de încredere din partea mirelui era trimis după „diacul” satului, pe care-l aducea acasă la mire, unde erau strânşi nuntaşii. Stegarul, se aşează lângă mire, care stătea lângă tatăl său. Nuntaşii făceau o „roată” mare în faţa lor; toată asistenţa se descoperea. Diacul rostea o rugăciune. Apoi avea loc „iertăciunea”. Tatăl mirelui punea mâna pe capul acestuia. Mirele îi săruta mâna. Scena se repeta si cu mama mirelui.

După momentul „iertăciunii”, nuntaşii plecau la cununie. Mirele cu toţi invitaţii plecau la biserică, iar diacul se ducea la casa miresei, unde se repeta ceremonialul „iertăciunii”.

Mersul la cununie avea loc după o rânduială bine stabilită, care trebuia respectată întocmai. Înaintea miresei mergeau mama şi surorile sale, care presărau

115

sare şi grâu pe jos, „ca să nu se lege ceva farmece”. Alaiul miresei avea ca avangardă un grup de feciori care mergeau „horind”. În spatele lor venea mireasa, între doi feciori, iar alături druşca. Restul alaiului mergea în spatele miresei. Nuntaşii mirelui, ajunşi deja la biserică, aşteptau în drum. Feciorii şi tinerii căsătoriţi jucau „Bărbătescul”, apoi luau la dans fete şi neveste, pornind „Învârtita”.

După cununie se ieşea afară într-o anumită ordine. Primul trebuia să iasă mirele; dar mireasa, în credinţa că acela care va trece primul peste prag va conduce gospodăria, încerca să-i treacă înainte. În faţa bisericii, nănaşii ştergeau fata mirilor cu steagul, „să sie coconii frumoşi”.

Obiceiul nunţii în Maramureş a conservat în general structura tradiţională. Inovaţiile şi simplificările care s-au petrecut sunt fireşti. Unele sate au

păstrat mai mult din aceste obiceiuri (Ieudul de exemplu), altele, mai receptive la nou, le-au simplificat, păstrând în esenţă elementele de structură (comuna Bogdan Vodă, limitrofă cu Ieudul).

În virtutea tradiţiei, după ieşirea de la biserică, mirele şi mireasa, fiecare cu nuntaşii săi, se întorc la casele lor, unde are loc masa ceremonială cu toate obiceiurile nunţii. Aproape de miezul nopţii, câţiva nuntaşi ai mirelui merg la mireasă cu „pomninocul”. Sunt poftiţi la masă, iar după scurt timp se întorc la mire. În semn de reciprocitate, un grup de nuntaşi ai miresei pleacă cu pomninocul la mire. De fiecare dată, la primirea acestora în casă are loc un târg simbolic.

A doua zi dimineaţa, la casa mirelui se fac pregătirile de mers după mireasă. Mirele este însoţit de nănaş, stegar şi o bună parte din nuntaşii săi. Nănaşul sau un alt nuntaş mai vârstnic, mai hâtru, începe să „târguiască” mireasa. Este adusă mai întâi o fetiţă, apoi o altă fată, apoi druşca, toate fiind refuzate pe motivul că nu poartă însemnele specifice. În final este adusă mireasa.

Se face o nouă masă la casa miresei, la care sunt chemaţi si nuntaşii mirelui. După aceasta, mirele împreună cu mireasa si toţi nuntaşii pleacă la casa mirelui, unde sunt aşteptaţi cu mesele încărcate şi petrecerea continuă.

Redăm în continuare obiceiul nunţii în situaţia când aceasta se desfăşoară de la început numai la casa mirelui sau a miresei, aşa cum în mod frecvent se întâmplă astăzi în satele maramureşene.

Din faţa bisericii se formează alaiul reunit (nuntaşii mirelui şi ai miresei). În faţă se rânduiesc fetele, apoi nănaşii, mirii şi în continuare ceilalţi nuntaşi. Pe parcursul drumului spre casa mirelui, ceteraşii cântă, nuntaşii beau din sticle, închină cu trecătorii pe care-i întâlnesc în cale, strigă strigături specifice. În pragul casei mirelui aşteaptă soacra mare, cu cei doi colaci mari şi cu două sticle de ţuică; un alt colac este pregătit pentru a fi rupt de miri (cel care va rupe bucata mai mare va fi mai tare în casă).

Alături de soacra mare aşteaptă „socăciţa” cu un blid cu grâu, peste care este aşezat un colac înfăşurat într-o cunună de flori. Prin gaura din mijlocul colacului, socăciţa ia grâu din blid şi îl aruncă peste miri şi nuntaşi, strigând de trei ori „Noroc!”

Soacra mare dă colacul mirilor să-l rupă, după care acesta este împărţit nuntaşilor. Ceilalţi doi colaci şi sticlele cu ţuică le dă miresei, apoi şterge mirii pe

116

obraz şi îi sărută. Aceasta fiind prima intrare a miresei în casa mirelui, gesturile soacrei mari constituie rituri de agregare a miresei în noua casă, deci în noua familie. Ştersul pe obraz poate fi interpretat ca un rit de purificare.

Mirele, mireasa, druşca şi stegarul intră în camera pregătită pentru marea sărbătoare şi înconjură masa de trei ori. De câte ori ajunge în colţul încăperii, mireasa stropeşte acest loc cu ţuică din sticlele primite de la soacra mare. Mirii se aşează „după masă” - locul de cinste. Stegarul aşează steagul în spatele mirilor. Lângă mire stă nănaşul, iar lângă mireasă se află druşca şi nănaşa. Locul stegarului este în faţa mirilor.

Primii sunt poftiţi să şe aşeze la masă tinerii, în special fetele, care vor ocupa locurile cele mai de cinste, şi abia pe urmă ceilalţi, bărbaţi şi femei. Părinţii mirelui, fraţii şi surorile acestuia nu stau la masă; mai târziu sunt chemaţi sa închine cu mirii.

În încăperea în care se desfăşoară masa de nuntă, pe cei patru pereţi sunt agăţaţi patru colăcei pe care îi vor mânca mirii după terminarea petrecerii.

După ce s-au aşezat nuntaşii la masă sunt numiţi „paharnicii” (oameni de încredere ai mirelui) care trec cu sticlele de ţuică pe la fiecare nuntaş. Se pune mâncarea pe masă: „laşte” (supă cu tăiţei), carne fiartă sau friptă, „haluşte” (sarmale), plăcintă cu brânză etc.

Interesante şi pline de semnificaţie sunt aşa-zisele strigături „în ponce” (adică în contra) din timpul mesei. În general, nota ironică şi umorul sunt caracteristicile acestor strigături. Ele se rostesc pe un fundal muzical, cu o adresă precisă, şi presupun de fiecare dată o replică.

Când masa este pe sfârşite, „socăciţa” aduce găina. Împodobită cu cununi de flori, cu panglici colorate, cu o ţigară îl gură, găina este aşezată pe o farfurie lată sau pe o tavă. Adusul găinii este un act sincretic, totul făcându-se pe o melodie specifică şi cu o mişcare coregrafică adecvată. În final se face răscumpărarea găinii şi nănaşa o împarte după o anumită rânduială: capul şi gâtul sunt date ceteraşilor, părţile mai bune mirilor şi restul celorlalţi meseni.

După acest moment se scot mesele afară şi se face loc pentru jocul miresei, un joc de doi, numit „Învârtita miresei”. Conform tradiţiei, stegarul joacă primul cu mireasa, plătind pentru această cinste. Mirele joacă ultimul cu mireasa şi trebuie să o răscumpere cu preţul cel mai mare. Jocul miresei are un caracter simbolic, de răscumpărare a acesteia. Urmează apoi un joc bărbătesc, unul femeiesc („De-a babelor pân casă”) şi „Învârtita până dimineaţa”. Imediat după jocul miresei, nănaşii pleacă acasă, revenind a doua zi, pe la orele zece, când se serveşte o nouă masă. După masă se „dezgăta” mireasa. Nănaşa îi descoase cununa şi îi pune o năframă pe cap. Mireasa, cu un gest rapid, apucă dopul mirelui şi şi-l pune pe cap. Simbolic, ea refuză năframa ca însemn al nevestelor; abia a treia oară o acceptă. În timp ce nănaşa „dezgătă” mireasa, femeile prezente cântă. Din acel moment, mireasa nu va mai purta cozile pe spate sau în faţă, ci îşi va pieptăna părul cu cărare pe mijloc, împletit şi legat pe cap.

După acest moment, nuntaşii pleacă la casele lor, iar cuscrii, fraţii, vecinii sunt invitaţi la un nou ospăţ. La terminarea nunţii, stegarul dă steagul druştii să-l desfacă. Cununa cu „bărbânoc”, desprinsă de pe vârful steagului, este dată miresei

117

pentru a o păstra până la prima naştere (florile din ea sunt folosite la prima baie a noului născut).

Intrarea tinerei în categoria femeilor era însoţită de unele credinţe şi practici. Astfel, în prima zi de lucru după nuntă, ea trebuia să taie un lemn dintr-o dată cu securea (în credinţa că va naşte uşor) şi să toarcă un caier de lână (ca să fie „gazdă”, adică, să aibă belşug în casă).

Obiceiurile de înmormântare au păstrat credinţe şi practici străvechi, anterioare creştinismului. Şi în zona etnografică Maramureş, ca de altfel în general la români, obiceiurile de înmormântare s-au dovedit cele mai conservatoare. Întâlnim şi aici cele trei etape principale proprii oricărui ceremonial de trecere: despărţirea de categoria celor vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă şi integrarea în lumea morţilor, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort. Pentru uşurarea morţii şi împăcarea cu sine, muribundul îşi cerea iertare de la cei din familie, de la vecini şi prieteni. Ultimele dorinţe ale celui mort trebuiau îndeplinite, atât din respect pentru acesta, cât şi din teama de urmările nefaste. Moartea era anunţată întregii comunităţi în mai multe moduri: se trăgeau clopotele, bărbaţii din familie umblau cu capul descoperit şi nebărbieriţi, la casa mortului se punea un steag negru, femeile purtau năframă neagră şi-şi despleteau părul. Mortul era spălat, bărbierit, tuns, iar părul, sculele de bărbierit, foarfecele, prosopul, apa în care a fost spălat se aruncau într-un loc ferit (unde nu se călca). În camera în care era depus mortul se luau oglinzile şi podoabele de pe pereţi; mortul era depus pe masă sau pe laviţă, în sicriu deschis, pentru ca lumea să-şi poată lua rămas bun de la el. Hainele cu care urma să fie înmormântat se pregăteau încă din timpul vieţii. Bărbaţilor, chiar în timp de vară, li se punea „cujma” (căciula) pe cap. În mâna mortului se puneau o „botă”, un colac, bani. La capul lui ardea tot timpul o lumânare din ceara (numită „lumina sufletului”). Tot din ceară se mai făcea o lumânare de dimensiunea mortului („lumina trupului”).

Femeile din casă „cântă” (bocesc) dimineaţa, la prânz si seara, timp de trei zile, cât mortul se află în casă, apoi un drum spre cimitir si după înmormântare.

Priveghiul începe de obicei când se aprind lămpile. Timp de două nopţi, feciori şi bărbaţi vin la casa mortului pentru a nu-l lăsa singur. Ei joacă diverse jocuri distractive, fac glume amintesc de trecutul mortului. „La priveghi se petrece, deci într-un anumit fel şi rostul petrecerii este nu numai să alunge somnul celor veniţi să privegheze ci şi să marcheze în cadrul. ceremonialului de trecere momentul despărţirii de cel mort”.

O cercetare asupra ceremonialului de înmormântare, făcută în vara anului 1935, consemna în satul Cuhea o serie de jocuri de priveghi ce se află astăzi în repertoriul pasiv al localnicilor. Între jocurile de priveghi, Florea Bobu Florescu consemnează „Cocostârcul”, „Vâjul şi Baba”, „Calul”, „Moara”, „Bâzul”.

La înmormântare participă, într-un fel sau altul, întreaga comunitate. După ce se oficiază prohodul în casă, mortul este scos în curte. Un obicei existent şi astăzi este acela de a închide uşa imediat după ce se iese cu sicriul („să nu se întoarcă mortul”). După terminarea prohodului, diacul cântă „verşul” - un poem în versuri în care sunt relevate principalele momente din viaţa defunctului. Apoi

118

membrii familiei, rudele, vecinii, prietenii îl conduc pe ultimul drum. Cortegiul mortuar face mai multe opriri: la ieşirea din casă şi la fiecare răscruce. După ce sicriul este lăsat în groapă, întreaga asistenţă aruncă pământ peste el. În groapă se mai aruncă apa sfinţită şi „lumânarea trupului”. La masa care are loc imediat după înmormântare, la casa defunctului, participă toţi cei ce l-au condus pe ultimul drum. Acesta este semnul închiderii ceremonialului. Masa începe într-o atmosferă tristă, solemnă, şi se termină cu optimism.

A treia zi după înmormântare se face o altă masă, la care participă doar neamurile şi vecinii. La şase săptămâni şi la un an se fac alte pomeni, de data aceasta la mormânt. Legătura cu morţii nu se întrerupe, ci se concretizează în comemorări în anumite zile ale anului şi de „Ziua morţilor”.

O menţiune specială trebuie să facem privitor la obiceiul de înmormântare a feciorilor şi fetelor. Moartea unui tânăr constituie un eveniment care afectează întreaga comunitate sătească. Tinerilor necăsătoriţi li se face „înmormântarea nuntă” care include toate obiceiurile din cadrul ceremonialului de înmormântare, dar şi momentele esenţiale ale nunţii. Mirele, mireasa, druşca, stegarul sunt prezenţi simbolic în cadrul ritualului, cortegiul mortuar este însoţit de ceteraşi, iar un grup de fete cântă. Mireasa şi druşca ţin o năframă albă pe sub sicriu. Acasă, după înmormântare, se desfăşoară nunta cu tot specificul ei, implicit jocul, strigăturile, voia bună.

8.3.Aspecte zonale de folclor autentic.

Bogăţia folclorului maramureşean a suscitat interesul multor cercetători, bibliografia pe această temă fiind foarte bogată. Amintim aici preocupările pentru culegerea şi studierea folclorului maramureşean ale lui Petre Bilţiu-Dăncuş, Alexandru Ciplea şi Tit Bud, Ion Bârlea, Tiberiu Brediceanu (care au îmbinat culegerea folclorului literar cu cel muzical), Take Papahagi care, pe lângă culegere, a realizat şi un studiu mai amplu asupra graiului şi folclorului maramureşean.

În perioada interbelică, Gheorghe Dăncuş întreprinde o amplă mişcare în rândul intelectualilor umanişti maramureşeni, în vederea realizării Monografiei Maramureşului în care folclorului îi era destinat un spaţiu amplu. Tot în acea perioadă se realizează colecţii de folclor prin „Arhiva de folclor a Academiei Române”, care găseşte în Maramureş mai mulţi colaboratori: Petre Lenghel-Izanu, Ioan Vlad, Alexandru Micle, Mihail Gogata, Vasile Bologa, Mihai V. Marina, Vasile Grigor, Vasile Tomăşan şi Ioan Bohotici. Studii şi culegeri de folclor din Maramureş publică şi Florea Bobu Florescu ca rezultat al cercetărilor întreprinse de Institutul României.

În anii războiului, Gheorghe Dăncuş, Ion Bilţiu-Dăncuş şi Grigore Anderco publică mai multe culegeri de folclor în coloanele revistei „Tribuna Ardealului” ce apărea la Cluj. După război, preocupările pentru folclor se regăsesc în ziarul „Graiul Maramureşului” (serie nouă), unde, alături de Gheorghe Dăncuş, vor semna Ioan Berinde, Petre Lenghel-Izanll, Andrei Năsui, Ioan Pop Costeanu, Gheorghe Ungur şi alţii.

Activitatea deosebită în domeniul folcloristicii maramureşene a făcut

119

obiectul unui amplu studiu datorat profesorului clujean Dumitru Pop. În ultima perioadă, prin Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a

Mişcării Artistice de Masă, precum şi prin Asociaţia Folcloriştilor şi Etnografilor Maramureşeni, s-au tipărit o serie de culegeri şi studii de folclor.

O privire retrospectivă asupra folclorului maramureşean relevă viaţa oamenilor de pe aceste locuri, cu bucuriile şi necazurile lor. Folclorul maramureşean este un act sincretic, textele versificate fiind însoţite de melodie în cântece si de ritm în strigături. Dar aşa cum remarcă Mihai Pop - în realităţile sincretice, poezia primează. Cântecele sunt de obicei cunoscute după versurile lor, nu după melodii.

Poezia populară din Maramureş, în general, are un caracter liric. Baladele epice sunt puţine, spre deosebire de alte zone etnografice româneşti. Balada Mioriţa este prezentă în Maramureş, ca de altfel în Transilvania, în colinde, unde are mai mult o nuanţă lirică. Zona Maramureşului este dominata de aşa-zisa „hore” (cântec versificat) sau de „horea lungă” care se cântă şi din frunză.

Tiberiu Brediceanu şi Mihai Pop constată că horele lungi nu au o formă fixă, ci variază după dispoziţia momentană a celui care le cântă, şi că ele vorbesc despre soarta omului.

Specifice zonei sunt, alături de horea lungă, şi alte hore de dragoste, de dor şi jale, precum şi strigăturile, despre care Mihai Pop spune că sunt „forma dialogală a limbajului poetic maramureşean”, în Maramureş fiind specifice aşa-zisele strigături „în ponce” (în contra). Între creaţiile folclorice specifice zonei, un loc aparte îl ocupă strigăturile care se încadrează în poezia ceremonială (în cadrul obiceiurilor de naştere şi de nuntă).

O notă aparte în folclorul maramureşean o fac creaţiile întâlnite în riturile de înmormântare (bocetele), care în Maramureş „se cântă” şi care - alături de „horea cu noduri” şi de colinde - sunt cele mai arhaice. Prin amestecul ritmurilor, ele au rezonanţe antice şi medievale.

În cadrul repertoriului păstoresc, folclorul păstrează cântece şi instrumente arhaice. La „trâmbdiţă” (tulnic) se cântă „chemarea oilor”, „anunţul păcurarilor”, la fluier se cântă singurătatea şi izolarea, pe melodii specifice. Instrumentul care s-a impus în folclorul muzical maramureşean este cetera, la care se asociază, pentru menţinerea ritmului, zongura.

120

Figura 85 : Instrumente populare maramureşene.

În cadrul folclorului coregrafie distingem în Maramureş jocuri bărbăteşti, femeieşti şi mixte. Dintre cele bărbătesti de mare virtuozitate amintim: „Bărbătescu”, „Feciorescu”, „De sărit” , „De bătut în palme”, dintre jocurile femeieşti: „De-a babelor prin casă” şi „Jocul druştelor”, iar dintre jocurile mixte „Invârtita”.

Pentru ceea ce înseamnă folclorul autentic maramureşean sunt elocvente cuvintele lui Mihai Pop: „Textele poetice cu înţelesuri şi subînţelesuri sunt clare şi ascunse totodată. Strategia lor depinde de scop, nu numai de funcţia şi de ocazia în care se produc. Participarea la actele de comunicare prin poezie este foarte intensă şi profund subiectivă. Omul vorbeşte despre el şi despre viaţa lui în versuri. Vorbeşte cu el însuşi şi pentru ceilalţi. Faptul că poate să vorbească astfel este pentru el nu numai o reflecţie asupra celor trăite, ci şi o descărcare, are un sens catartic. Poezia orală nu se ascultă, ci se trăieşte”.

121

CAPITOLUL IX – STUDIU DE CAZGOSPODĂRIA ŞI LOCUINŢA ŢĂRĂNEASCĂ.

9.1. Gospodăria ţărănească.

Universul macrocosmic al ţăranului maramureşean se exprimă prin aşezare cu limitele ei, iar cel microcosmic prin gospodăria ţărănească cu toate elementele ei constitutive. Viaţa ţăranilor maramureşeni s-a desfăşurat de-a lungul veacurilor în cadrul celor două cercuri concentrice : gospodăria şi aşezarea, la care se poate adăuga un altul, mai larg, bazat pe proprietatea privată sau colectivă (munţii), pe sistemul de înrudire, de apartenenţă (zona, în speţă „ţara”). De aceea, când vorbim despre gospodăria ţărănească din zona etnografică Maramureş nu ne vom raporta numai la elementele de natură materială care o constituie, ci şi la cele de natură spirituală, deoarece viaţa trăită în acest mic univers care este gospodăria marchează fiecare spaţiu al ei şi din această perspectivă.

Gospodăria ţărănească tradiţională din Maramureş se încadrează în tipul gospodăriei cu curte dublă.

Caracterul „curţilor neregulate” este dat de faptul că fiecare activitate din cadrul gospodăriei se concretizează printr-un spaţiu ocupat de o construcţie cu destinaţie specială, construcţie cu forma adecvată funcţiei şi amplasată cât mai judicios pentru desfăşurarea normală a vieţii în gospodărie. Deci „diferitele construcţii cu întregul lor inventar, adică elementele constitutive ale gospodăriei sunt grupate în respectivele sectoare după funcţiile pe care le îndeplinesc, oglindind ocupaţiile de bază şi anexe ale familiei gospodarului, adică cultura şi modul lor de viaţă”.

Figura 86 : Gospodărie specifică secolului al XVIII-lea (Budeşti).

122

Figura 87: Şopru.

În general, în cadrul satelor maramureşene se diferenţiază două categorii de gospodării, după locul de amplasare a acestora în funcţie de vatra satului : cele din vatra satului (care în configuraţia actuală a aşezărilor formează aglomerările şi dau specificul de ,,sat de tip adunat”) şi cele ,,din câmp” (care aduc nota specifică satelor de tip „risipit”). Spre exemplificare, la l ianuarie 1973, comuna Bârsana de pe valea Izei număra 1 264 gospodării cu 1 204 case de locuit, din care aproximativ 700 gospodării erau în vatra satului, restul fiind „în câmp”, adică pe văile laterale, pe dealuri, la distanţe de 5 — 8 km faţă de vatra satului.

Caracterul dezordonat în aparenţă al structurii aşezării şi chiar al gospodăriei are totuşi o logică internă, reguli precise de organizare şi dispunere, pe baza principiului funcţionalităţii.

Dintotdeauna, amplasarea unei gospodării a presupus proprietatea absolută asupra terenului aferent acesteia, de aceea acest spaţiu a căpătat o încărcătură specială, fiind denumit printr-un termen propriu — „stătut”. Etnologul francez Claude Karnoouh găseşte o legătură indestructibilă între „stătut” şi „grădină”. Conceptul grădină se leagă deci de spaţiu, de un spaţiu deţinut în proprietate, şi prin aceasta este determinant în elaborarea noţiunii „stătut”, în virtutea unei relaţii necesare şi îndestulătoare. De aceea, în concepţia sa, termenii ,,stălut”, „grădină” şi chiar „gard” pot fi atribuiţi spaţiului şi distribuţiei sale. „Conjuncţia dintre grădină, casă, curte şi diversele clădiri anexe ale gospodăriei duce la constituirea unui stătut, care se instituie ca cea mai mică unitate spaţială, unitate ce explică o autoîntreţinere mai degrabă conceptuală decât economică [...] un spaţiu privilegiat ilustrând stăpânirea absolută a ocupantului”.

123

Figura 88 : Detaliu al unui stâlp de fântână (Rozavlea).

Figura 89 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu şură; 3 — coteţ; 4 — colejnă; 5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — şopru; 8 — coş pentru mălai.

124

Figura 90 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu şură; 3 — coteţ; 4 — colejnă; 5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — şopru; 8 — coş pentru mălai; 9 — stupină; 10 — loc pentru

gunoi.

Figura 91 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu şură; 3 — coteţ; 4 — colejnă; 5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — şopru.

125

Figura 92 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu şură; 3 — coteţ; 4 — colejnă; 5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — şopru.

Figura 93 : Şură şi „coş de mălai”.

126

Figura 94 : Şură şi „coş de mălai”.

Figura 95 : Casă cu două intrări din Săliştea (secolul al XVIII-lea).

127

Figura 96: Poartă maramureşeană.

În accepţiunea relaţiilor de familie din zonă, noţiunea de „stătut” trebuie asociată întotdeauna cu „casa şi gospodăria părintească”. Expresii ca „rămân în stătutul părintesc”, „o-rămas în stătutul lor” sau „mi-am făcut stătutul meu” sunt edificatoare în această privinţă. De altfel, sistemul de moştenire de la o generaţie la alta explică clar fenomenul : „o mers de ginere”, „o rămas în stătutul lu' tatâsu”, „i-o făcut stătut nou”. Legat de gospodăria maramureşeană, de „stătut”, trebuie să subliniem faptul că rar în aceeaşi gospodărie convieţuiesc mai multe familii. Aceasta se întâmplă numai în situaţiile când un băiat vine ca ginere sau o fată merge ca noră şi atunci familiile nou înfiinţate convieţuiesc cu socrii, convieţuirea fiind totală sau parţială (locuind in aceeaşi casă, dar mâncând şi gospodărind separat). Chiar dacă familiile maramureşenilor sunt numeroase, cu mulţi copii, părinţii se îngrijesc din timp să asigure fiecărui copil loc de casă (care presupune întreaga gospodărie), respectiv „stătutul” propriu.

Gospodăria ţărănească din zonă incumbă două elemente distincte : „stătutul”, respectiv gospodăria propriu-zisă, cu toate componentele ei (grădina sau livada, grădinuţa şi casa cu toate anexele gospodăreşti) şi terenurile din afara gospodăriei (terenul de fâneţe, terenul arabil, terenul de păscut şi pădurile) care nu rareori au anumite construcţii specifice pentru văratul şi iernatul animalelor.

Ocupaţiile specifice ţăranilor din zonă — agricultura şi creşterea animalelor

128

— se vor reflecta şi în structura gospodăriei, care cuprinde următoarele elemente : casa ca element principal al gospodăriei şi totodată ordonator (în funcţie de aceasta sunt dispuse celelalte elemente componente). Casa ţăranului din Maramureş, ca de altfel a ţăranilor români de pretutindeni, poartă amprenta veacurilor peste care a trecut şi la care a rezistat, rămânând ca un simbol al statorniciei. Casa, aşa cum au construit-o maramureşenii, este dovada importanţei de care s-a bucurat totdeauna din partea celor care o locuiau şi de aceea, pe lângă funcţionalitate, s-a avut în vedere aspectul ei frumos, pe măsura frumuseţii sufleteşti şi trupeşti a oamenilor care o locuiau, dar şi pe măsura mediului natural care o înconjura. În Maramureş, arhitectura construcţiilor ţărăneşti se regăseşte în peisajul natural, formând o simbioză între om, creaţiile sale şi mediu. Dacă nu totdeauna casa a dominat gospodăria prin dimensiunea ei, grajdul cu şura fiind de multe ori mai mari, ea s-a impus prin proporţii, prin linia arhitectonică, prin elementele decorative specifice.

Şura cu grajdul reprezintă o construcţie simplă sau complexă (în funcţie de situaţia social-economică a gospodarului); simplă (grajdul pentru vaci şi şura); complexă (şura mare la mijloc, mărginită de grajdul cailor sau al boilor şi de grajdul vacilor, junincilor şi viţeilor). Uneori, la acestea se adaugă coteţele porcilor şi alte construcţii.

Construcţiile sunt din lemn de stejar, de brad sau de molid, în funcţie de subzonă, lucrate în tehnicile tradiţionale, aşezate pe bolovani mari la colţuri, cu „murul” (soclul) din bolovani de carieră sau din bolovani de râu. Întotdeauna şi la toate construcţiile ţărăneşti din Maramureş, acoperişul a fost în patru ape.

Grajdul era podit pe jos cu „foşte” groase din lemn sau chiar cu bârne aşezate una lângă alta, puţin în pantă, pentru asigurarea scurgerii. Gunoiul este aruncat afară printr-o deschizătură practicată în perete. Podul este aşezat numai pe încăperile destinate grajdurilor. În el se păstrează furajele, care sunt aruncate în şură printr-un ,,oblon” (acest oblon se închide sau se deschide cu ajutorul unui „vârtej”). Astfel, şura nu avea pod, rămânând deschisă până la acoperiş. În şură se mai păstrau diverse unelte (furcile, greblele, plugul, grapa, jugurile, anexele de la căruţă, precum şi „căzile” în care vara şi toamna se pun fructele la fermentat). În faţa uşilor de intrare în grajd nu sunt trepte, ci lespezi mari de piatră. La construcţiile mai vechi (secolele XVIII — XIX) care s-au păstrat până aproape în zilele noastre, şura (indiferent dacă construcţia are un grajd sau două) era prevăzută la un capăt cu uşi de intrare, iar la celălalt capăt cu uşi de ieşire, astfel încât să se poată pătrunde cu căruţa. Aproape totdeauna, uşile din faţă sunt frumos ornamentate prin sculpturi. Unele grajduri cu şură aveau în acoperişul din faţă o deschidere (acoperită la rândul ei de o mică ,,streaşină”), deschidere prin care se aruncau fânul şi otava în podul grajdului, direct din căruţă sau sanie. Pereţii interiori ai grajdului sunt tencuiţi cu lut amestecat cu bălegar, pentru a asigura căldura necesară animalelor pe timp de iarnă. O mică fereastră, dispusă de obicei în peretele din stânga uşii de intrare, asigură lumina necesară în interior. Grajdul cu şură este una dintre cele mai interesante construcţii gospodăreşti din zonă, ilustrând creşterea vitelor ca ocupaţie principală a maramureşenilor.

O altă construcţie destinată creşterii animalelor este coteţul, care în graiul local este numit frecvent prin plural („cot'eţe”), aceasta deoarece într-o singură

129

construcţie se despart mai multe încăperi-coteţe : pentru porci, scroafă, scroafă cu purcei sau chiar purcei. Adesea, în aceeaşi construcţie sunt şi coteţele pentru găini, dar în general acestea formează construcţii separate, câteodată îmbrăcând forme deosebite. Astfel, la Fereşti şi Corneşti am identificat coteţe construite din nuiele împletite sau din scândură şi amplasate pe un stâlp sau pe un copac din curte, la o înălţime de circa 1,5 m. Coteţele aveau formă rotundă sau pătrată şi erau acoperite, cu draniţe.

O construcţie separată este şi coteţul pentru viţei, întâlnit frecvent în gospodăriile de pe valea Cosăului. Şi câinele are în gospodăria maramureşeană adăpostul său, plasat în dreptul „colejnei” şi chiar al celorlalte coteţe.

O construcţie nelipsită din gospodăria ţăranului maramureşean, indiferent de starea lui socială, era şi este colejna, în care se ţin lemnele de foc, butucul pentru tăiat lemnele şi toate uneltele necesare. În colejna se mai află carul, unele unelte agricole şi o serie de alte unelte necesare în gospodărie. Ca sistem constructiv, colejna diferă de celelalte construcţii din gospodărie. Construcţia se sprijină pe patru stâlpi, doi înalţi în faţă (circa 2,80 m) şi doi în spate (0,80—1,20 m). Ei sunt legaţi prin cununi puternice de stejar cu ajutorul „chituşilor” (contrafişelor). Acoperişul este în general în două ape, suprafaţa dreptunghiulară din spate fiind mult mai mare decât cea din faţă. Colejna poate fi închisă pe trei laturi sau deschisă.

O construcţie similară, cu acelaşi scop, purtând aceeaşi denumire şi având aceeaşi formă (doar că întreaga structură se sprijină pe un simplu stâlp), este colejna din comunele Săpânţa şi Câmpulung la Tisa. Colejna de pe valea Cosăului are streaşină pe patru părţi.

Şoprul sau oborocul este o construcţie prezentă şi azi în toate gospodăriile maramureşene. Destinaţia acestei construcţii este de a proteja furajele împotriva ploii şi zăpezii.

Şoprul este o construcţie simplă şi ingenioasă : patru stâlpi de lemn lungi de circa şapte metri, legaţi atât în partea de sus cât şi jos cu bare din lemn în formă de pătrat, cu latura de circa 3,5 m. Stâlpii astfel legaţi sunt aşezaţi în poziţie verticală, în partea de jos, între stâlpi şi bara de legătură este prinsă în cuie de lemn o „tingă” (contrafişă) la fiecare stâlp. Pentru ca fânul să nu se depoziteze pe pământ, la nivelul barelor care leagă stâlpii între ei, la circa 50 cm de pământ, sunt aşezate „lese” împletite din nuiele de alun (ca pardoseală). Stâlpii nu sunt înfipţi în pământ, ci retezaţi drept la bază; ei se fixează pe pietre. Acoperişul are forma unei piramide ; la cele patru colturi este prevăzut cu orificii prin care pătrund stâlpii pe care acesta glisează în funcţie de cantitatea de fân din şopru. Găuri practicate în stâlpi cu ajutorul unor cuie de lemn permit fixarea acoperişului la înălţimea dorită. Acoperişul în patru ape este confecţionat din lemn, peste care este bătută draniţă.

În gospodăria unui ţăran vom găsi unul sau mai multe şopruri, în funcţie de cantitatea de fân pe care o are. De obicei, unul dintre şopruri este ridicat în grădină, în imediata apropiere a grajdului vitelor. Dacă ţăranul are mai mult fân şi acesta nu încape în podul grajdului şi în şopru, se face o claie în grădină.

Paul Petrescu localizează această construcţie şi în zonele limitrofe Maramureşului, dar o înregistrează şi „în Olanda, de pildă, având absolut aceeaşi

130

structură şi înfăţişare ca cele maramureşene”.În perioada de vară, unii membri ai familiei, în special tinerii, dorm în fânul

din şopru. În mod izolat, câte un asemenea şopru se găseşte şi în zonele de fâneţe.În zonele bogate în stejar, stâlpii sunt confecţionaţi din lemn de stejar

ciopliţi în patru feţe, cu latura de 10—12 cm, iar în zona coniferelor se folosesc frecvent stâlpi din trunchiuri de brad sau molid, mai subţiri, rotunde, necioplite.

Un alt tip de şopru este cel pe şase stâlpi. Spre deosebire de şoprul pe patru stâlpi, acesta nu este aşa de înalt (circa 3,5 m) şi are acoperişul tot în patru ape, dar fix. Pardoseala este din scândură sau poate lipsi. În zonele de munte (Borşa, Moisei) apar şoproane pe patru stâlpi, cu cele patru laturi înfundate cu scânduri, pentru a feri furajele de ploi şi de vânturile puternice.

În Maramureş (în special în subzona Iza Mijlocie) există o construcţie aparte, numită „şură”. Aceasta este detaşată de grajd şi este folosită pentru „îmblătitul” cerealelor.

O găsim mai rar şi în satele de pe văile Marei şi Cosăului, precum şi în Rona de Jos şi Rona de Sus. Credem că în această parte a Maramureşului ea a dispărut mai repede datorită pătrunderii mai timpurii a batozelor. Construcţia este din lemn de brad sau de stejar, în funcţie de zonă. Sistemul constructiv se bazează pe îmbinarea bârnelor care formează pereţii în „chetoare românească”. La construcţiile de stejar, talpa este groasă, masivă, cioplită în patru muchii; peste ea sunt dispuse restul bârnelor care formează pereţii. La cele din răşinoase, talpa este cioplită în patru muchii, restul bârnelor fiind rotunde. Construcţia este simplă: o singură încăpere de formă pătrată (cu latura de 4,5—5 m) sau de formă dreptunghiulară. Este destul de înaltă (3,5—4 m). Acoperişul se prelungeşte mult în faţa porţii de intrare, ultimele bârne care formează pereţii laterali crescând în lungime şi culminând cu cununa. Această prelungire atinge uneori doi metri. Acoperişul în patru ape este construit după specificul Maramureşului, pe o structură de corni prinşi în leţuri, peste care este bătută draniţă la două rânduri. Podul şurii este rezervat depozitării fânului, accesul făcându-se prin deschiderea lăsată în partea de jos a prelungirii acoperişului. Şurile din subzona Mara-Cosău nu aveau acea prelungire specifică celor din subzona Iza Mijlocie. Accesul în pod se făcea printr-o deschidere practicată în acoperiş în partea din faţă sau spate, prevăzută cu uşă şi cu o mică streaşină pentru înlăturarea apei de ploaie. Pardoseala şurilor era din pământ bătut şi muruit fin.

131

Figura 97 : Încuietoare din lemn la o şură-monument.

Şura este prevăzută cu uşi de intrare în partea din faţă si cu uşi de ieşire în dos, pentru accesul cu căruţa. În general, uşile din faţă sunt monumentale şi frumos ornamentate, fiind prevăzute cu o încuietoare ingenioasă din lemn, cu cheie de lemn. Şura în general (deci şi cea integrată în construcţia grajdului) a fost folosită până nu demult şi la organizarea „jocului” în zilele de sărbătoare.

O construcţie cu destinaţie specială este „coşul pentru mălai”, de formă trapezoidală, cu baza mare sus şi baza mică jos. Este împletit din nuiele de alun sau de sânger, simplu sau într-o adevărată dantelărie (cum este exemplarul din muzeul în aer liber din Sighetul Marmaţiei). Acoperişul este în patru ape, din draniţă bătută la două rânduri. Introducerea ştiuleţilor de porumb în „coş” se face printr-o uşiţă dispusă în acoperiş sau prin detaşarea acoperişului, iar scoaterea lor prin una, două sau chiar trei uşiţe practicate la baza de jos.

O altă construcţie specifică gospodăriei din zona etnografică Maramureş este „cămara afară”, aşezată întotdeauna în spaţiul destinat casei — ograda sau curtea. Din informaţiile pe care le avem reiese că această construcţie era destinată păstrării alimentelor şi hainelor. Construcţia are forma unei case în miniatură (monocelulară). Camera, de dimensiuni reduse (circa 3 x 3 m), are în faţă o „şatră”

132

(prispă) identică cu cea a caselor ţărăneşti. Sistemul constructiv este acelaşi ca şi la case. Accesul se face printr-o uşă dispusă în mijlocul peretelui din faţă, având un ancadrament masiv şi nu rareori ornamentat cu motivele tradiţionale. Frecvent, o ferestruică în peretele din stânga uşii de intrare asigură lumina. Pardoseala şi „podul de sus” sunt din bârne groase. De obicei, „şatra” cămării se realizează din patru stâlpi prinşi în cunună şi asiguraţi prin „chituşi” (contrafişe) care creează frumoase arcade.

O particularitate a cămării maramureşene faţă de cele din alte zone locuite de români, arată Paul Petrescu, este că „faţada şi uşa sunt plasate în axul longitudinal al construcţiei, coama acoperişului fiind perpendiculară pe faţadă şi nu paralelă cu aceasta ca în cadrul caselor”.

Trebuie să menţionăm că această construcţie este pe cale de dispariţie în Maramureş, datorită faptului că noile case sunt prevăzute cu spaţii care au preluat funcţia sa.

Fântânile sunt nelipsite din gospodăriile ţăranilor. Zona depresionară-montană dispunând de ape freatice abundente, fiecare ţăran a putut să-şi construiască fântâna lui. Unii gospodari mai înstăriţi, care posedau multe animale, aveau chiar două fântâni — una în „grădinuţa florilor” sau chiar în grădină (pentru oameni) şi una în ocolul vitelor, prevăzută cu „halău” sau „valău” (pentru adăpatul animalelor). Când există o singură fântână, aceasta desparte ocolul vitelor de casă, adăpatul animalelor făcându-se printr-un „valău” construit dintr-un trunchi de copac scobit în interior, aşezat pe doi bolovani şi prevăzut la capătul mai înclinat cu un orificiu astupat cu un dop de lemn. Până nu demult se mai întâlneau şi „valauă” din piatră. Varietatea fântânilor în zonă este destul de mare. Tradiţionale sunt fântânile cu cumpănă, dar există şi exemplare destul de vechi de fântâni cu roată sau cu vârtej, fântâni simple cu cârlig, cu „ghizda” joasă sau mai înaltă, din lemn, de formă pătrată. În subzona Cosău-Mara se întâlnesc frecvent fântâni cu „ghizdă” hexagonală, chiar octogonală, sau fântâni făcute dîntr-o „bortă de copac”, care sunt pe cale de dispariţie. Acestea le-am găsit la Botiza şi Poienile Izei, mai mult la fântânile de „slatină” (apă sărată folosită de ţăranii maramureşeni la prepararea produselor alimentare şi la conservarea cărnurilor de porc). Toate fântânile sunt pietruite cu bolovani rotunzi de râu. Adâncimea lor variază de la 1 m până la 14—20 m, în funcţie de adâncimea la care se găsesc izvoarele.

Când aceeaşi fântână deserveşte două gospodării, aceasta este construită în „mejdă” (gardul ce desparte cele două gospodarii), cu „valauă” separate, orientate spre fiecare gospodărie.

Albinăritul ca ocupaţie secundară în zonă a făcut necesară o construcţie specială care adăposteşte stupii. Uneori, aceasta se află în prelungirea casei. Frecvent, stupii sunt aşezaţi în „şatră”, pe latura dinspre grădină. În gospodăriile cu mulţi stupi există în grădină o construcţie specială, „stupina”, cu acoperiş în patru ape, cu pereţii din scândură, deschisă pe latura mai mare şi prevăzută cu două rafturi pe care sunt aşezate „ştiubeiele”.

Demn de relevat în cadrul gospodăriei maramureşene este sistemul de împrejmuire, de despărţire a diverselor spaţii cu funcţionalităţi diferite. Există o mare varietate de garduri, gărduleţe, gărduţuri, „grădişte”, porţi, portiţe, „vraniţe”,

133

„prilazuri”, „lese” etc. Tipurile şi variantele de garduri existente sunt determinate de specificul subzonal, de materialul de construcţie, de necesităţile funcţionale şi estetice. Astfel, în zona etnografică Maramureş coexistă în prezent gardul din nuiele (de alun, răchită, sânger, loză etc.) împletite simplu sau artistic ( în spic, în cununi etc.), acoperit cu resturi de fân sau cu draniţă; gardul din scândură între „şăranţi” (stâlpi), neacoperit sau acoperit cu draniţă; gardul din scândură între şăranţi, traforat artistic şi plasat pe un soclu de beton; gardul din şipci de stejar ascuţite la vârf, neacoperit; gardul din bârne rotunde şi subţiri de brad; din ce în ce mai frecvent, gardul din fier forjat, încastrat în beton, cu porţile din metal.

Construcţiile care în Maramureş au o frecvenţă foarte mare şi care s-au impus ca adevărate capodopere ale genului în arhitectura populară românească sunt porţile, celebrele porţi maramureşene, adevărate arcuri de triumf ale spiritului ţăranului nostru.

Ca şi arhitectura, portul popular, obiceiurile, graiul, porţile au în zona etnografică Maramureş o expresie unitară pentru întregul teritoriu, dar cu diferenţieri de la o subzonă la alta. Diferenţierile apar în sistemul constructiv, în decor si în materialul din care sunt confecţionate (stejar, diferite esenţe de răşinoase etc.). În cadrul aceloraşi subzone, diferenţierile apar în felul cum sunt tăiate „aripile porţilor”.

Vechile structuri sociale care împărţeau societatea maramureşeană în categoria „nemeşilor” (ţărani cu ranguri de nobleţe) şi a „porţieşilor” sau „jelerilor” se pare că şi-au lăsat amprenta şi în dreptul de a avea „poartă” sau „vraniţă” (poartă care în loc de două aripi din scândură avea doar o aripă longitudinală, formată din mai, multe scânduri înguste, montate în amnare, la distanţă de circa 10 cm una de alta).

Paul Henri Stahl consideră că porţile în general erau în Maramureş un privilegiu al nemeşilor; de aceeaşi părere este şi Francisc Nistor.

O categorie aparte o formau porţile de acces la instituţiile publice în special la biserici şi la cimitirele de pe lângă acestea, porţi care se constituie ca un tip aparte (pe doi sau pe patru stâlpi dispuşi la distanţe egale şi cu acoperişul în patru ape; stâlpii, legaţi cu contrafişe, formează arcade împreună cu cununa sau fruntarul care de obicei este frumos ornamentat, purtând inscripţii şi datări).

134

Figura 98 : Stâlpi ai unor porţi vechi din Maramureş.

135

Figura 99 : Stâlpi ai unor porţi vechi din Maramureş.

După sistemul constructiv, porţile se pot clasifica astfel : poarta pe doi stâlpi, tip mai rar, accidental în arhitectura laică (Săcel), dar frecvent la intrarea în cimitire; poarta cu trei stâlpi (model generalizat în întreg Maramureşul); poarta cu patru stâlpi (doi centrali, care susţin aripile, şi doi laterali, care împreună cu stâlpii de bază formează două portiţe de acces) ; poarta cu cinci stâlpi (propriu-zis este dublarea porţii cu trei stâlpi, exclusiv stâlpul din mijloc, care dă un ansamblu arhitectonic monumental) — modelul s-a răspândit mai mult în subzona Mara-Cosău şi Iza Inferioară, prin preluarea într-o manieră proprie a modelului porţii construite de pictorul-sculptor maramureşean Traian Bilţiu-Dăncuş la intrarea în satul Crăceşti (astăzi Mara); poarta cu şase stâlpi (care presupune dublarea stâlpilor de bază), răspândită în aceleaşi sate ca şi cea cu cinci stâlpi.

Sub aspect constructiv, poarta cu trei stâlpi apare ca un ansamblu arhitectonic. Stâlpii sunt legaţi între ei în partea superioară printr-o cunună ajutată de „chituşi” care, prin cioplitură, au şi funcţie decorativă; la bază, legătura o face

136

„pragul de jos” care de obicei este parţial montat în pământ pentru a înlesni accesul căruţei (la porţile noi apare tendinţa de renunţare la acest element). La portiţă, pragul de sus şi pragul de jos leagă stâlpul central de cel lateral. Acoperişul se fixează de cunună prin grinzişoare; în general, acesta este în patru ape, folosindu-se draniţa bătută la două rânduri şi trasă la cuţitoi în coadă de rândunică sau în „colţi”. Deasupra pragului portiţei, de obicei (în subzona Cosăului şi Iza Inferioară), în spaţiul liber se montează o „fundătură” din scânduri de brad traforate cu motive specifice. La porţile din subzona Iza Mijlocie, în acest spaţiu apar „chituşi” de formă rotundă, în mijloc fiind figurat soarele ca motiv de bază sau crucea înscrisă în cerc. Aripile, „vraniţa” şi „portiţa” vin să închidă golurile dintre stâlpi. Impresionante la poarta maramureşeană sunt monumentalitatea şi armonia proporţiilor, sistemul constructiv şi sistemul decorativ. Discutând sistemul decorativ al porţilor din Maramureş, trebuie să subliniem faptul că nota de diferenţiere pe principalele subzone este evidentă. Motivul dominant pentru toată aria de răspândire este cel al „pomului vieţii”, cu variante pe subzone.

Pentru spaţiul românesc, Paul Petrescu identifică toate cele „trei tipare plastice de reprezentare ale pomului vieţii: cel local traco-dacic, cel elenistic şi cel iranian”.

Le găsim şi în Maramureş, diferenţiate pe subzone. În subzona Cosău-Mara şi Iza Inferioară predomină tiparul traco-dacic şi tiparul iranian, iar în subzona Iza Mijlocie este frecvent tiparul elenistic. Motivul pomului vieţii, simbol al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte”, este asociat adesea si altor motive larg răspândite în creaţia populară românească, dar cu o arie mult mai mare, găsindu-le şi la alte popoare. Astfel sunt simbolurile solare, într-o mare varietate: cercul, cercuri concentrice, cercul tăiat de cruce, roata cu spiţe, vârtejul (soarele în mişcare), discuri, romburi flancate de cercuri si rozete, care de altfel pot fi urmărite pe epoci foarte îndepărtate, se asociază, alături de alte motive, pomului vieţii. Tiparul traco-dacic figurează de obicei un brad stilizat, cu rădăcini care pornesc de la baza stâlpului (ce poartă denumirea de „urs”). Tiparul iranian figurează pomul, în Maramureş foarte stilizat, cu rădăcinile puternic reliefate şi care întotdeauna pornesc de la „ursul” porţii, din care se înalţă tulpina cu ramurile. Tulpina şi ramurile sunt dominant prezentate sub forma torsadei. Între tulpină şi ramuri se interpune uneori un cerc segmentat în patru părţi. Atât variantele tiparului iranian, cât şi cele ale tiparului traco-dacic, specifice subzonei Cosău-Mara şi satelor din Iza Inferioară, sunt realizate prin sculptură în lemn, motivele fiind puternic scoase în relief. Tiparul elenistic, mai frecvent în subzona Iza Mijlocie, apare sub forma glastrei cu flori şi este asociat altor motive, de obicei geometrice, neexcluzând motivele solare. Figuri zoomorfe (păsări, şarpele), antropomorfe (chipul omului, de obicei foarte stilizat, dus până la geometrism), fitomorfe (vrejuri cu frunze), precum şi geometrice abstracte vin să completeze gama elementelor ce înfrumuseţează stâlpii porţilor maramureşene.

Dacă urmărim în timp aceste motive, considerate astăzi decorative, vom constata cu surprindere că iniţial ele au avut funcţii magico-mitice, de apărare împotriva răului şi de purificare, de punere sub semnul binelui a tot ce este dincolo de „pragul” porţii (gospodăria, animalele, oamenii). Încifrate într-un limbaj

137

propriu, aceste simboluri-mărci îşi aşteaptă dezlegarea, care cu certitudine ne va aduce mesajul de peste veacuri al strămoşilor noştri, felul lor de a gândi, de a concepe lumea şi viaţa. Prin mutaţii de sens, aceste mărci-simbol au trecut din planul magicului în cel artistic, astăzi ţăranii neputând explica semnificaţia lor.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre inscripţiile existente pe diversele elemente de arhitectură populară în speţă pe porţi. Inscripţiile sunt dispuse în general pe pragul de sus al porţii, pe pragul de sus al portiţei şi pe stâlpul median. Câteva exemple sunt edificatoare. Un stâlp de poartă din comuna Căineşti (astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei) are dăltuită data „1875” ; poarta gospodăriei Petrovai Ilieş din Bârsana (astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei) poartă data 1883 ; un fragment din pragul de sus al unei porţi din Strâmtura are gravată data 1891 (a aparţinut familiei Boroica; astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei); pe poarta familiei Vasile Pop din Giuleşti (astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei) este săpată în lemn data 1912. Perioada de după anul 1900 consemnează aproape la fiecare poartă data edificării, numele proprietarului, uneori chiar şi numele meşterului.

O poartă din Vadul Izei (azi în muzeul din Sighetul Marmaţiei) are inscripţia: 1097 „VISZTAION” (data este greşit consemnată prin inversare de cifre; corect 1907; numele este grafiat după ortografia maghiară ; corect „VIRSTA” — veche familie românească din Vad); poarta pe doi stâlpi din comuna Săliştea (iniţial la casa lui Gheorghe Iuga), celebră prin motivul şarpelui, scos în relief, are data „1907” (astăzi este restaurată în muzeul din Sighetul Marmaţiei). Aceste inscripţii sunt foarte importante, deoarece ele ne vorbesc de proprietarii construcţiilor şi de meşterii lor şi consemnează data edificării.

O serie de alte construcţii mai mici vin să întregească aspectul gospodăriei maramureşene. Astfel, în satele unde pomicultura are o pondere mare în economia locală, în gospodărie apar construcţii destinate uscării fructelor. Le găsim frecvent în satele de pe valea Marei (Deseşti, Hărniceşti, Giuleşti, Berbeşti) şi sporadic în celelalte.

Unele gospodării ţărăneşti sunt completate cu instalaţiile tehnice specifice zonei : oloierniţe, căsoaie pentru prăjitul seminţelor, fierării, rotarii. Frecvent întâlnim cuptorul pentru pâine, care începând din primele decenii ale secolului al XX-lea a fost scos în curte, fiind prevăzut cu acoperiş fixat pe patru stâlpi. Toate acestea erau integrate armonios în cadrul gospodăriei.

Analizând elementele componente ale gospodăriei trebuie să avem în vedere permanent prezenţa omului, a familiei care trăieşte aici. Fiecare colţişor al gospodăriei este marcat de prezenţa omului care-şi trăieşte viaţa după reguli proprii, după rânduieli care s-au statornicit de veacuri şi care au căpătat statut de lege. Marile momente din viaţă omului (naşterea, nunta şi moartea) se desfăşoară în acest mic univers. Deci, este firesc să examinăm gospodăria ţărănească şi din această perspectivă. Există în cadrul gospodăriei locuri în care se petrec anumite momente ale unor rituri şi obiceiuri.

Aşa, de exemplu, în şură se organiza jocul satului, se practicau o serie de rituri premaritale. În grădinuţa de flori se îngropa placenta („casa coconului”), se arunca „ciupa” (apa în care se face prima baie a copilului), se cultivau flori şi

138

plante folosite în cadrul unor obiceiuri; în colejnă, în noaptea de Anul Nou, fetele îşi căutau ursitul; o serie de practici şi interdicţii erau legate de pragul porţii de intrare în gospodărie şi al casei.

Figura 100 : Frontoanele unor porţi cu inscripţii şi datări.

Am relevat mai sus că în Maramureş tipul de gospodărie care s-a generalizat este gospodăria cu curte dublă, iar gruparea elementelor componente se făcea după funcţiile ce le aveau. Spaţiul destinat gospodăriei, „stătutul”, presupune în Maramureş mai multe sectoare : curtea propriu-zisă, ograda sau livada (termenul livadă folosit pentru curte este specific satelor din subzona Iza Mijlocie), ocolul

139

vitelor, grădinuţa („grădinuţa florilor”), grădina. De regulă, în ogradă sau livadă (curte) sunt aşezate casa (ca element

fundamental şi totodată ordonator), „coşul” pentru ştiuleţi de porumb, cămara pentru alimente şi haine, colejna, fântâna şi şura pentru îmblătit. În ocolul vitelor sunt dispuse toate acareturile aferente creşterii animalelor: grajdul cu şura încorporată, coteţele pentru porci, viţei şi păsări, un şopron pe patru sau şase stâlpi, cu acoperiş mobil, pentru păstrarea nutreţurilor, fântâna cu cumpănă şi „valauăle” pentru adăpat vitele. „Grădinuţa” este aşezată de obicei în „sapa” casei, adică în partea unde se află camera de locuit; este despărţită de curte printr-un gărduţ şi prevăzută cu uşă de acces sau „prilaz” (accesul se poate face şi direct din „şatră”). În grădinuţa se cultivă flori, zarzavaturi, sunt plantaţi arbori ornamentali şi arbuşti. Tot aici este aşezată şi fântâna. Grădina se prelungeşte în spatele casei. Aici se află pomi fructiferi (peri, meri, pruni, nuci), legume, porumb, cânepă. În grădină se amplasează stupina, şoproanele pentru fân sau paie, clăile de fân, staulul pentru oi, uneori şi „coşul” pentru porumb. Separarea sectoarelor componente ale gospodăriei se face prin garduri şi gărduleţe, iar accesul este asigurat prin portiţe şi lese mobile. Intrarea în curte se face prin poartă, iar în ocolul vitelor printr-o vraniţă.

La gospodăriile tradiţionale, casa a fost aşezată întotdeauna în fundul curţii, cu faţa spre stradă, iar grajdul-şură în faţa casei, cu spatele la drum. Restul anexelor gospodăreşti erau amplasate în funcţie de primele.

Sporul natural al populaţiei şi mutaţiile petrecute în viaţa satelor maramureşene au dus la modificări structurale şi în organizarea gospodăriei ţărăneşti. Un fenomen cu tendinţa de generalizare, care se poate constata în toate comunităţile maramureşene, este aducerea casei „la drum”, schimbarea poziţiei ei, cu camera de locuit perpendiculară pe axa drumului. Aceasta a dus la restructurarea întregii gospodării în funcţie de poziţia casei. Fenomenul apare pregnant în satul Ieud, unde pe vechile „stătute” vom găsi două, trei şi chiar patru gospodării aşezate în linie, una după alta. Aceasta s-a petrecut în perioada interbelică şi imediat după ultimul război mondial.

Astăzi, când noul îşi spune cuvântul în toate domeniile, gospodăria tradiţională maramureşeană suferă o metamorfoza deosebită. O serie de acareturi dispar, fiind înlocuite cu construcţii mari din cărămidă şi beton. Casele îşi îmbogăţesc numărul încăperilor, îşi schimba organizarea spaţiilor, preluând o serie de funcţii iniţiale ale altor dependinţe. Introducerea curentului electric, a apei curente, legea sistematizării rurale, schimbarea ponderii unei ocupaţii în favoarea sau defavoarea alteia, socializarea agriculturii în multe sate maramureşene influenţează organizarea gospodăriei ţărăneşti.

140

Figura 101 . Gospodărie tradiţională (secolul al XVIII-lea) — azi în Muzeul Maramureşean din Sighetul Marmaţiei.

10.2. Arhitectura caselor.

Satele Maramureşului, până în deceniile 5—6 ale secolului nostru, pot fi puse sub semnul „civilizaţiei lemnului”. Toate construcţiile gospodăreşti — poarta, diversele sisteme de împrejmuire, anexele gospodăreşti şi casa — construcţiile care adăpostesc instalaţiile tehnice ţărăneşti, precum şi bisericile, troiţele de hotar, semnele de mormânt, construcţiile social-culturale şi administrative au fost aproape în exclusivitate din lemn.

141

Figura 102 : Casă din Sârbi (secolul al XVIII-lea).

Figura 103 : Casă din Călineşti (1792).

142

Figura 104 : Sistem de îmbinare a bârnelor („chetoarea românească”).

Figura 105 : Sistem de îmbinare a bârnelor („chetoarea românească”).

143

Figura 106 : Ancadrament de uşă la o casă-monument (secolul al XVIII-lea) din Rozavlea.

Figura 107 : Fereastră din secolul al XVIII-lea.

144

Figura 108 : Portă maramureşeană.

Figura 109 : Poartă maramureşeană.

145

Figura 110 : Portiţă datată 1790 (detaliu).

Figura 111 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

146

Figura 112 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 113 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

147

Figura 114: Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 115 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

148

Figura 116 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 117 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

149

Figura 118 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 119 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

150

Figura 120 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 121 : Acoperiş de draniţă.

151

Existenţa omului este legată de casă prin viaţa de zi cu zi. Este foarte greu de stabilit din perspectivă istorică de când şi-a construit ţăranul maramureşean casa. Cert este că de când vorbeşte româneşte el locuieşte în casă şi aceasta este o dovadă de netăgăduit a civilizaţiei şi culturii. Că este aşa stau mărturie termenii care denumesc construcţia ca atare şi componentele sale, termeni care fac parte din fondul principal de cuvinte al limbii române şi sunt aproape în exclusivitate de origine latină: casă (întreaga construcţie), mur (soclul de piatră pe care este aşezată casa), perete, uşă, fereastră, tindă, casă (camera de locuit), cămară, cuptior, aria casei, uşori, acoperiş, cunună, corn etc. Interesant este că toţi aceşti termeni denumesc părţile principale ale construcţiei, deci structura acesteia.

Prin tradiţie, în zona etnografică Maramureş, casele se făceau din lemn, nu numai la sate, ci chiar la oraşe.

Din această cauză, dovezile arheologice sunt foarte sumare, lemnul fiind un material perisabil. Desigur, absenţa unor piese care să poarte datări certe din secolul al XVI-lea nu înseamnă că acestea nu au existat. Numărul mare de case şi construcţii ţărăneşti cu inscripţii şi datări din secolele XVII şi XVIII păstrate până în zilele noastre sunt dovezi că la acea dată acest tip de locuinţă era generalizat şi răspundea cerinţelor vieţii. Dacă acest tip de locuinţă a rezistat până în zilele noastre şi s-a dovedit valabil se poate concluziona că până să se ajungă la acest „model” au trebuit cel puţin 4—5 secole.

În general, inscripţiile poartă data la care s-a ridicat construcţia respectivă, numele meşterului, numele proprietarului, uneori numele unor demnitari locali, chiar evenimente deosebite cu care s-au confruntat comunităţile respective (molime, foamete). Ele sunt şi monumente de limbă, conservând fenomene specifice epocii. Inscripţiile sunt amplasate pe pragul de sus sau pe uşorii ancadramentelor uşii de la intrarea principală în casă, pe grinda meşterului sau „meştergrindă” (care susţine întreaga structură a acoperişului şi împarte construcţia în două).

De obicei, inscripţiile localizează în timp şi spaţiu evenimente, permiţând atestarea certă a unor construcţii ţărăneşti — aceasta oferind posibilitatea studierii evoluţiei arhitecturii populare.

Răspândite în aproape toate comunităţile săteşti ale Maramureşului, inscripţiile dovedesc înaltul grad pe care l-au atins cultura şi civilizaţia ţărănească din această zonă etnografică încă din secolul al XVII-lea. Iată câteva asemenea inscripţii: I. Ancadramentul uşii de la casa Boroica din Strâmtura poartă inscripţia în cirilică românească, descifrată doar parţial „Anul Domnului 1700... Pop...”; II. Casa familiei Codrea Dumitru din Berbesti are inscripţia în limba latină: AEDIFICAVIT (F ; L ; S; M) A : 1704 M : KILIUS VOLPHANSI („Ridicată... anul 1704... fiul lui Lupu”), încrustată pe meştergrinda din lemn de stejar; III. Casa Cupcea din satul Călineşti poartă doar data construcţiei în cifre arabe pe pragul de sus al uşii principale : „1710”; IV. Pe ancadramentul de uşă provenit de la o casă din satul Onceşti există inscripţia : ANO 1744 (cifre arabe); V. O inscripţie interesantă în cirilică românească se găseşte pe meştergrinda casei Tomanu din Berbeşti (azi în Muzeul Satului şi de Artă Populară din Bucureşti): „Din îndemnul Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, meşter Paşcu de pe Sălaşte se

152

roagă ca să-l pomeniţi in sfintele rugăciuni. Această casă au făcut Pop Gheorghe în anu Domnului 1775, a doua joi după Sfintele Florii”; VI. La casa familiei Marinca din Sârbi, pe pragul de sus al ancadramentului uşii de intrare, există următoarea inscripţie în cirilică românească: „Acestu lucru s-au (lipseşte cuvântul „făcut”) în anu 1785 începutu în luna lui decembrie 29 de zile”; VII. Pe pragul de sus al ancadramentului uşii de intrare în casa familiei Iurca din Călineşti se poate citi inscripţia în cirilică : „De la facerea lumii Văleat 7301” (adică anul 1792); VIII. Pe meştergrinda casei familiei Dunca din Ieud este dăltuită în cirilică inscripţia: „Anul Domnului 1798 iunie în 21 de zile Sfântul mucenic Iulianu”; IX. Una dintre cele mai interesante inscripţii, cu un conţinut de informaţii foarte bogat, provine de pe meştergrinda din lemn de brad recuperată de către muzeul din Sighetul Marmaţiei de la o casă veche, demolată din satul Ieud : „Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au lucrat această casă a clejii din îndemnul Domnului Pavel Săpânţan judele Ieraşului de Sus prin osteneala lui Chindriş Mihai fiind parohuşii satului Ioan şi Mihail Mihalyi iară maistru Kindriş Dan cu Pleş Ionaş în anul Domnului 1810” ; inscripţia consemnează sistemul de împărţire administrativă (pe „ieraşe”), numeşte personalităţi şi funcţii (cu menţiunea specială a preotului Ioan Mihalyi, bunicul viitorului academician Ioan Mihalyi de Apşa); foarte interesantă este consemnarea meşterilor Chindriş Dan şi Pleş Ionaş, aparţinând unor vechi familii, atestate încă din secolul al XIV-lea, ai căror descendenţi sunt şi astăzi meşteri de renume.

Alte inscripţii consemnează doar anul construcţiei : „1700” pe şura de la Rona de Sus şi pe casa familiei Radu din Corneşti; „1766” pe casa familiei Cudrici din Bârsana.

153

Figura 122 : Inscripţii pe meştergrinda unor case-monument.

154

Figura 123 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Figura 124 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Figura 125 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

155

Figura 126 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Figura 127 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Figura 128 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Casa românească a făcut obiectul multor studii şi cercetări. Reputatul etnograf Romulus Vuia a sintetizat magistral ceea ce a însemnat casa pentru ţăranul român : „Casa este adăpostul în care se nasc, trăiesc şi mor generaţii, din a căror succesiune continuă se încheagă viaţa milenară a unui neam. Ea a fost adăpostul şi mărturia continuă a vieţii familiale şi economice a păturii rurale; ea constituie, prin urmare, capitolul cel mai însemnat din studiul civilizaţiei noastre

156

populare. Fiecare casă ţărănească este un mic muzeu popular, în care fiecare obiect, ca şi fiecare numire a lui, prezintă o mărturie din evoluţia vieţii şi civilizaţiei neamului nostru”.

Marile păduri ale Maramureşului au oferit din plin lemnul necesar construcţiilor.

Esenţele de lemn folosite în construcţia caselor diferă de la o subzonă la alta. Astfel, în zona pădurilor de conifere, casele şi construcţiile gospodăreşti şi de altă natură vor fi ridicate din brad şi molid. Casele şi construcţiile din stejar sunt specifice subzonei Mara-Cosău şi cursului inferior al Izei, precum şi satelor aşezate de-a lungul Tisei. În aceasta din urmă (la Săpânţa în special) apar şi construcţii din lemn de fag şi stejar.

Desigur, esenţele lemnoase impun şi tehnici speciale. Astfel, în zona coniferelor se va folosi în construcţia caselor lemnul rotund, doar curăţat de coajă şi încrestat la încheieturi. În zonele cu esenţe de foioase, lemnul este cioplit din secure, în patru muchii, şi făţuit cu barda.

După cum constată Paul Petrescu când se referă la vechimea şi evoluţia construcţiilor din lemn (indiferent de esenţă), precum şi a tehnicilor specifice Maramureşului, „stratul cel mai vechi de arhitectură ţărănească folosea lemnul sub forma trunchilor rotunzi, cu un diametru variind între 15—30 cm”. Cercetările întreprinse în zonă ne-au permis, pe baza comparării construcţiilor din diverse epoci, să constatăm că tehnica fasonării lemnului în grinzi este mult mai veche decât secolul al XVIII-lea.

Bisericile maramureşene datate cert între secolele XIV — XVIII (Ieud, Sârbi, Budeşti) precum şi câteva case-monument din satele Călineşti, Sârbi, Berbeşti (care se mai păstrează şi pe care le datăm în secolul al XVII-lea) sunt dovezi certe în această privinţă.

Casele tradiţionale din Maramureş erau totdeauna netencuite în exterior; exemplarele mai vechi nu au fost tencuite nici în interior. Pentru a nu pătrunde frigul, între bârne se punea muşchi. Construcţia masivă a casei se sprijină pe tălpi groase de brad sau de stejar, cioplite în patru muchii cu securea şi finisate cu barda, fixate la colţuri pe bolovani mari de râu. Soclul („murul”) era din bolovani rotunzi de râu sau din piatră de carieră, aşezate într-o tehnică de suprapunere (prin alăturarea a doi bolovani), peste care nu se punea nici un fel de mortar, fixându-se cu un al treilea bolovan, aşezat deasupra celor doi. Pe tălpi se ridicau pereţii de bârne în sistemul „blockbau”. Îmbinarea acestora la colţuri se făcea în „chetoare românească”, considerată în zonă ca tehnica cea mai veche. Odată cu venirea „ţipţerilor” în Maramureş s-a generalizat aşa-zisa „chetoare nemţească”.

Tipurile de case arhaice au avut prispă fără stâlpi. Prispa cu stâlpi („şatra”) s-a generalizat în Maramureş în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. Odată cu apariţia şatrei se schimbă întreaga înfăţişare a casei şi chiar sistemul constructiv este influenţat. Astfel, apare şi talpa prispei, din care se ridică stâlpii („căpriori”, „brânci”) fixaţi în fruntar cu ajutorul unor contrafişe.

Silueta casei este dată de acoperiş care este foarte înalt (de două—trei ori mai înalt decât pereţii), ţuguiat pentru a facilita scurgerea zăpezilor abundente ce caracterizează iarna maramureşeană. Casa românească din Maramureş a avut

157

întotdeauna acoperişul în patru ape, confecţionat pe o şarpantă din lemn, pe care erau bătute draniţe la două rânduri. În general, draniţele sunt confecţionate din lemn de brad şi molid de rezonanţă, cu o lungime variind între 0,80 şi 1,20 m şi o lăţime de circa 0,10 m. „Cornii” acoperişului se sprijină pe „cununi”, fixarea lor făcându-se în „cuiburi” (încrestarea cununii pentru fixarea cornului).

Casa maramureşeană a stat în atenţia multor cercetători si a fost descrisă cu minuţie.

Alături de populaţia românească majoritară, de-a lungul secolelor s-au statornicit în Maramureş şi alte etnii. Câteva comunităţi ţărăneşti de ucraineni aşezaţi pe valea Ruscovei si a Tisei şi-au lăsat amprenta în cultura şi civilizaţia ţărănească din Maramureş. Paul Stahl şi Paul Petrescu care au cercetat specificul arhitecturii maramureşene, identifică pentru etnia ucraineană din Maramureş o puternică influenţă a arhitecturii româneşti, fenomenul dând naştere la forme mixte şi chiar la preluarea modelului românesc.

Locuinţele vechi care s-au mai păstrat atestă caractere bine precizate, determinate de vechi tradiţii în arhitectura din lemn a ucrainenilor. „Casa veche ruteană (din Maramureş) se compune din două încăperi, tinda şi odaia de locuit; ele sunt egale ca adâncime şi, în acelaşi timp, egale ca lăţime la faţadă. Prispa lipseşte la acest tip de case. Acoperişul este scund, învelit în două ape, cu scânduri lungi, uneori un singur şir de astfel de scânduri constituind o aripa întreagă a acoperişului. Deasupra locului de întâlnire a celor două ape se aşează o grindă ale cărei capete laterale constituie un loc preferat pentru crestături. Pereţii folosesc bârne rotunde, tăiate în două, cu secţiune semicilindrică, îmbinate la capete fără ajutorul cuielor. Acest tip, compus din două încăperi, creşte în dimensiuni, mai întâi prin adăugirea unei cămări laterale, şi apoi se transformă ca şi casele româneşti, în tipul compus din tindă centrală cu odaie de locuit şi odaie frumoasă alături. Casele rutenilor din Maramureş sunt asemănătoare în multe privinţe cu ale huţulilor din nordul Moldovei”.

Arhitectura locuinţei a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări structurale care au impus stiluri diferite ce au caracterizat epocile.

Se impune o remarcă pentru perioada contemporană, când satul românesc în general a suferit mutaţii importante. Noile materiale de construcţii, tehnicile moderne, dar mai ales necesităţile vieţii şi ale confortului modern au impus şi în satele zonei etnografice Maramureş o arhitectură nouă.

În toate satele maramureşene sunt pe cale de generalizare casele din cărămidă, pe fundaţie înaltă de beton, cu plan mult îmbunătăţit, cu acoperişul mai scund, confecţionat din tablă sau ţiglă.

Au apărut şi sunt pe cale de înmulţire casele cu etaj; frecvent, etajul este construit din lemn, preluând elementele specifice arhitecturii tradiţionale, în special decorul.

158

10.3. Tipurile de locuinţă.

Este foarte greu de stabilit evoluţia în timp a casei tradiţionale maramureşene. Exemplarele care s-au păstrat din secolele XVII şi XVIII, în număr destul de mare, ne permit să concluzionăm că în această perioadă era generalizat în toată zona Maramureş tipul de casă cu două şi trei încăperi, respectiv casa formată din cameră de locuit şi tindă şi casa formată din cameră de locuit, tindă şi cămară. Toate încăperile erau dispuse pe un plan rectangular. În zona Maramureş, casele tradiţionale aveau un singur nivel. În această zonă nu este atestat până acum bordeiul ca locuinţă. Secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea considerăm că au îmbogăţit planul tradiţional al casei cu un pridvor de-a lungul faţadei (mai târziu şi lateral), numit zonal „şatră”, care avea atât caracter funcţional cât şi decorativ şi care prin anumite elemente dă specificul caselor ţărăneşti maramureşene din această perioadă, dar care le şi integrează în ansamblul arhitecturii populare româneşti.

Figura 129 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea.

159

Figura 130 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea.

Figura 131 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea (după arh. Péter Dezideriu).

160

În perioada contemporană au apărut casele cu două şi chiar trei niveluri, primul fiind în general ridicat pe o fundaţie din beton sau din piatră prinsă în beton, iar al doilea constituit din lemn, cu încercări de preluare a specificului arhitecturii tradiţionale.

Casa monocelulară a existat cu siguranţă şi în Maramureş, dar până în al şaselea deceniu al secolului nostru, când se mai păstra în mare parte vechiul fond de locuinţe tradiţionale, ea nu a fost atestată pe teritoriul zonei.

Locuinţa cu două încăperi era alcătuită din „casă” (camera de locuit) şi tindă, care asigura accesul în „casă” şi în pod. Concomitent cu aceasta, în secolul al XVII-lea este atestată locuinţa cu trei încăperi, care s-a generalizat în secolul al XVIII-lea; pe lângă „casă” şi tindă, ea mai avea o încăpere: cămara.

Tot din această perioadă, în zonă s-au păstrat până în zilele noastre case cu planul evoluat, la care în locul cămării s-a mai adăugat o încăpere („casa curată”, „casa mare”), iar cămara a trecut în spate. Acest plan începe să marcheze şi din această perspectivă diferenţierile sociale. De altfel, acest tip de casă s-a răspândit în secolul al XIX-lea, ca la începutul veacului nostru să fie generalizat. Nu rareori, la cele două încăperi mari, despărţite de tindă (una dintre ele cu cămara în spate), s-a adăugat o încăpere mai mică.

Spre deosebire de alte zone ale ţării, în Maramureş tinda a fost întotdeauna neîncălzită, nefiind niciodată destinată dormitului sau locuitului. În general, acest spaţiu avea ca destinaţie depozitarea diverselor piese de inventar gospodăresc, a lăzilor mari cu cereale, a butoaielor cu varză. Peretele din faţă era prevăzut cu o uşă. Din tinda se făcea accesul în camera sau camerele de locuit, în cămară şi în pod. Tinda avea pereţii din bârne (rotunde sau cioplite), în general netencuiţi, iar pardoseala din lut bătut şi muruit (în secolul al XIX-lea apare şi pardoseala din scândură groasă, iar la casele mai vechi a existat şi pardoseală din lespezi de piatră).

La casele tradiţionale cu planul simplu (cameră, tindă şi cămară), cămara era dispusă în partea stângă a tinzi, cu uşa de acces în fund. Pereţii săi erau totdeauna netencuiţi, pardoseala era din pământ, din lespezi de piatră, mai rar din dulapi de lemn. Pe latura din faţă, la mijlocul peretelui, un orificiu în perete (numit „ochiuţ”) îndeplinea funcţia de ferestruica (fără geam) de aerisire. În cămară se păstrau bărbânţa cu brânză, caşii proaspeţi, lăzile cu făină, cănţile cu lapte şi smântână, bulgării de sare, diferite ustensile de uz gospodăresc, vasele folosite la stână.

Un spaţiu foarte important era podul casei. Accesul în pod se făcea prin tindă, pe o scară. În pod se păstrau — în lăzi mari, în coşuri împletite din nuiele (şi unse în interior cu argilă) şi în vase mari confecţionate dintr-un trunchi de copac scobit în interior — cereale, făină, fasole. Tot aici se afumau şi se păstrau cârnaţii, slănina şi şuncile de porc, erau depozitate uneltele folosite în industria casnică textilă, iar în cutii speciale de lemn se păstrau actele de proprietate transmise din moşi-strămoşi, precum şi actele de familie. Tot în pod erau depozitate de generaţii o serie de obiecte ieşite din vase de lut, diverse piese de feronerie, piese de mobilier, icoane pe sticlă, unelte folosite în practicarea diverselor meşteşuguri.

Foarte multe dintre casele tradiţionale aveau dedesubt pivniţă. Accesul se făcea din tindă, din încăpere sau din exterior, pe o intrare special amenajată. Pereţii

161

pivniţelor în general erau pietruiţi cu bolovani rotunzi de râu. Uneori pivniţa era înlocuită cu o groapă făcută în tindă sau în „casă” ( sau chiar în „şatră”), acoperită cu o podea. Asemenea gropi (de dimensiuni mai mari, folosite pentru păstrarea cartofilor si a fructelor, se făceau şi în grădină, în spatele casei.

În pivniţă se păstrau butoaiele cu murături, berbinţele cu lapte de oi sau cu brânză, cartofii, fructele, sfecla furajeră, butoaiele cu ţuică.

Construcţiile actuale au planuri adaptate noilor condiţii viaţă. Apariţia casei cu etaj, tendinţa de generalizare a acesteia în toată zona, schimbarea materialelor de construcţie si implicit a tehnicilor, înzestrarea locuinţelor cu confortul modern sunt elemente ce impun planurile moderne care, prin preluarea unor elemente tradiţionale, păstrează specificul zonal

Figura 132: Planuri de locuinţe specifice zonei.

162

Figura 133: Planuri de locuinţe specifice zonei.

10.4. Interiorul locuinţei.

Arhitectura interiorului ţărănesc maramureşean este adaptată nevoilor practice şi estetice, supusă modei şi condiţionată de factori social-economici, etnopsihologiei, geoclimatici şi, nu în ultimă instanţă, de ocupaţiile specifice ale populaţiei. De aceea, când vorbim de interiorul maramureşean trebuie să ne raportăm la aceşti factori.

Din perspectivă istorică avem prea puţine date care să ne dea o imagine asupra a ceea ce a fost interiorul într-o anumită epocă. Din cercetările efectuate pe piesele care s-au păstrat, diferenţierile pe plan social nu implicau elemente de

163

structură, acest fapt fiind dovedit prin analogie cu arhitectura casei în general, care prin monumentele ce s-au păstrat din secolele XVII şi XVIII nu implică diferenţieri în elementele de bază. Semnul categoriei sociale nu era dat de mărimea şi numărul încăperilor casei (care în general erau la fel), ci de mărimea şi numărul construcţiilor anexe din gospodărie. Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea marchează aceste diferenţieri prin apariţia, la familiile de nobili şi la familiile mai înstărite, a casei cu mai multe încăperi, cu pivniţă sub casă.

Indiferent de tipul de locuinţă şi de numărul încăperilor, „casa” era încăperea din dreapta tindei, în care era instalata vatra (cuptorul) cu multiple funcţii: prepararea hranei, sursă de căldură şi lumină, loc de odihnă pentru bătrâni şi copii.

Analizând interiorul ,,casei”, adică al încăperii de locuit, constatăm importanţa deosebită a acestui spaţiu în viaţa ţăranului maramureşean. De aceea, această încăpere poartă denumirea de „casă”, de aceea are o logică perfectă în structurarea elementelor ce o compun, aici existând o îmbinare ideală a utilului cu frumosul. În analiza interiorului tradiţional, ca de altfel şi a structurii gospodăriei, în general, trebuie să avem în vedere permanent prezenţa omului care trăieşte aici, cu întregul său univers.

Mircea Eliade, referindu-se la „civilizaţiile agricole”, constată că „o existenţă sedentară organizează altfel lumea decât o viaţă nomadă. Pentru agricultor, spaţiul în care trăieşte: casa, satul, ogorul constituie adevărata lume. Centrul lumii este locul consacrat prin ritualuri şi rugăciuni, căci prin el are loc comunicarea cu Fiinţele supranaturale [...] În chip mai mult sau mai puţin manifest, locuinţa este considerată o imago mundi”. Scurgerea mileniilor şi secolelor a făcut ca fiecare colţişor al gospodăriei, al locuinţei să fie marcat de prezenţa omului care şi-a dus aici viaţa după reguli proprii, care s-au statornicit şi au căpătat statut de lege.

În privinţa organizării spaţiului interiorului „casei” vom avea în vedere, ca element principal, ordonator, meştergrinda. Sub raport constructiv, aceasta leagă pereţii transversali şi mediani între ei, iar prin grinzile transversale ce se sprijină pe ea leagă şi pereţii laterali şi susţine întreaga structură a podului şi acoperişului.

Meştergrinda traversează pe mijloc întreaga locuinţă, deci împarte spaţiul acesteia în două părţi pe care încercăm să le numim, pornind de la uşă : „spaţiul faptelor de viaţă” (în dreapta) şi „spaţiul faptelor de ritual” (în stânga). Această împărţire implică o simetrie simbolică. În „spaţiul faptelor de viaţă” se află patul şi locurile de dormit în general. Aici se naşte şi tot aici se moare. În partea stângă se află masa pe care se aşează copilul, în ceremonialul „botejunii” (care implică o serie de rituri de provocare şi influenţare a viitorului noului născut). Tot la masă, respectiv „după masă”, stau mirii in timpul ceremonialului nunţii, aici se fac urările. Pe masă se aşează sicriul cu mortul şi în jur se face priveghiul, care implică o serie de rituri, obiceiuri şi chiar jocuri cu semnificaţii profunde.

În continuarea patului, în colţul opus, se află sistemul de încălzire şi de preparare a hranei, iar opus colţului cu masa se află colţul cu dulapul vaselor. Georgeta Stoica identifică pentru interiorul românesc „patru puncte de greutate, repartizate simetric unul faţă de celălalt”. În esenţă constatăm că interiorul

164

tradiţional incumbă un mobilier simplu, funcţional, aranjat extrem de judicios. Astfel, sunt folosite total spaţiile situate pe colţ şi de-a lungul pereţilor, iar mijlocul încăperii rămâne liber.

Aranjarea interiorului ţărănesc maramureşean a suferit modificări de-a lungul epocilor istorice şi credem că acestea s-au produs în anumite perioade, când au fost create modele ce s-au generalizat şi au rămas valabile pentru 3—4 secole. Astfel, casele din secolele XVII — XVIII care s-au păstrat în zonă până în zilele noastre aveau de-a lungul pereţilor laviţe confecţionate din scânduri groase de 10—12 cm, late de 45—60 cm; lungimile lor erau egale cu ale pereţilor interiori, capetele încastrându-se în aceştia, iar mijlocul sprijinindu-se pe butuci sau pe pari de lemn înfipţi în pardoseala de pământ.

Structura interiorului tradiţional din Maramureş se încadrează în modelul nord-transilvănean, care la rândul său se regăseşte în cel general specific la români.

O descriere etnografică a unui sat maramureşean, făcută de un călător maghiar în anul 1843, consemnează printre altele şi aranjarea interiorului ţărănesc la acea dată : „Poporul valah, îndrăzneţ, posomorit, necăjit, iubitor al naturii, ca alte popoare care nu se află pe treapta cea mai de jos a culturii, locuieşte în casă [...]. Pragul locuinţei chiar şi Leviathan l-ar găsi înalt; clanţa uşii o formează o maşinuţă de lemn în formă de cruce. Trecând peste prag, îţi apare o construcţie din lut diformă — cuptorul (vatra) — care ocupă comod 1/6 parte a locuinţei. Partea de sus a cuptorului serveşte drept adăpost pentru numeroşii mititei ai familiei în anotimpurile reci şi ca bancă de ruşine (ocară) pentru mireasă. Pe lângă pereţi se află unul — două paturi acoperite cu cergi împodobite, toarse şi ţesute cu mâinile îndemânatice ale femeilor casei, care desfată şi ochii obişnuiţi cu mai fine lucruri feminine. Pe prăjinile de brad (rude) agăţate de-a lungul a trei pereţi sunt aşezate perne numeroase, frumos împodobite, servind simţul de frumos. Străchinile, ulcioarele de lut de diferite forme şi mărimi sunt aliniate într-unul sau două rânduri în dosul pernelor şi pe grinda susţinătoare”. Interiorul descris l-am localizat în satul Vadul Izei. Desigur, descrierea interiorului poate fi discutată, însă importantă este consemnarea elementelor principale ce compun structura acestuia: vatra (cuptorul), ruda, frizele decorative formate din piese ceramice, paturile, cergile, modul de aranjare a pernelor.

165

Figura 134 : Interior casă maramureşeană.

Figura 135 : Interior casă maramureşeană.

166

Figura 136 : Interior maramureşean.

Figura 137 : Interior casă maramureşeană.

Un loc aparte în organizarea interiorului tradiţional îl ocupă „camera curată” („ceie casă”), prezentă şi în secolul XVIII şi pe parcursul secolului XIX.

Mobilierul din casa tradiţională maramureşeană avea caracter fix. Cele două laviţe făceau unghi drept în colţul cu masa şi erau încastrate în pereţi sau fixate pe pari înfipţi în pământ. Patul avea picioarele fixate în pământ, iar cuierele, cuieraşele, poliţele, colţarele şi blidarele erau fixate în perete prin cuie de lemn.

167

Aceste piese de mobilier s-au păstrat şi în secolele următoare, fie în forma iniţială, fie suferind modificări de ordin practic şi estetic. Astfel, în locul laviţelor fixe au apărut laviţele cu spătar sau cu spătar şi cu ladă pentru haine, frumos ornamentate pe diversele părţi componente şi cu spătarul modelat. Toate piesele de mobilier au fost confecţionate în satele maramureşene, de către meşteri specializaţi (numiţi „maistări”).

Sub patul aşezat pe latura cuptorului era adesea introdus un pătuţ mobil care era scos noaptea şi pregătit pentru dormit.

Lângă pat erau aşezate leagănul pentru copii (cu picior sau „leagănul de grindă” sau ,,liliuţ”) şi un „scăuneş” confecţionat din lemn masiv (la început fix, mai târziu pe rotile de lemn) care avea rolul de a ajuta copii să înveţe să stea în picioare.

Peretele de deasupra patului era ocupat de „rudă” (culme) - o prăjină din lemn de brad, cu diametrul de circa 10 cm şi de lungimea peretelui, fixată în tavan prin două dispozitive speciale, confecţionate tot din lemn, numite „rudare”. Uneori se mai aflau o rudă prinsă de tavan în faţa vetrei şi una pe peretele opus acesteia, făcând colţ cu ruda de deasupra patului.

Ruda este suportul pe care se etalează diversele textile de interior. Aşezarea diverselor piese textile pe rudă se face după rânduieli vechi şi precise, distingând pentru zonă două tipuri: cel specific subzonei Mara-Cosău şi Iza Inferioară şi cel specific subzonei Iza Mijlocie şi Vişeu-Borşa.

Între piesele de mobilier tradiţional, un loc aparte îl aveau lăzile de zestre sau de haine, care erau aşezate de obicei la capătul patului. În aceste lăzi se păstrau hainele şi bijuteriile populare („zgarda scumpă”, „zgărdanul”), precum şi trusoul miresei. A doua zi după nuntă, lada era dusă în casa mirelui, cu un ceremonial special. Tot în aceste lăzi, în continuare, femeia îşi păstra costumul special pregătit pentru îngropăciune.

Lăzile de zestre s-au păstrat, în majoritatea cazurilor, până în zilele noastre, în general în podurile caselor şi foarte rar la locul lor, în cadrul interiorului. Aceasta doar în sate cu mare tradiţie şi la familii din neamurile vechi ale Maramureşului. Fenomenul se explică prin mutaţia ce s-a produs şi în acest domeniu: funcţia de depozitare a hainelor a fost preluată de lădoaiele mari cu spătar, iar funcţia ceremonială a lăzii a fost preluată de alte piese.

În cadrul interiorului locuinţei maramureşene, masa ocupă spaţiul de colţ în care se întâlnesc laviţele. Totdeauna, deasupra mesei este atârnată de tavan lampa. Mesele tradiţionale se încadrează în tipul de masă romanică: înaltă, dreptunghiulară, pe patru picioare, ,,cu stinghie sau tălpi aşezate drept sau în cruce” ; nu rareori am întâlnit în zonă, la casele datate în veacurile XVIII şi XIX, şi masa „cu tălpi laterale puternice şi sertar dedesubt”, pe care Georgeta Stoica o consideră specifică pentru ,,goticul care a înflorit în Europa Centrală”

Alături de laviţele şi lăzile cu spătar, în zonă s-au folosit scaunele înalte, cu spătar, care erau aşezate lângă masă, cele vechi având spătarul confecţionat dintr-o singură bucată de lemn tăiată cu ferăstrăul în forme artistice. Scăunelele mici, fără spătar, erau aşezate de obicei în jurul vetrei sau cuptorului.

În categoria mobilierului cu caracter fix intră şi poliţele, cuieraşele,

168

blidarele, lingurarele, colţarele şi chiar podişoarele: toate acestea erau fixate în perete cu ajutorul cuielor de lemn. Locul lor era pe peretele din spatele uşii de intrare, opus vetrei. Erau confecţionate în exclusivitate din lemn de diferite esenţe şi aproape întotdeauna ornamentate cu motivele şi în tehnicile specifice zonei. Poliţele şi cuieraşele sunt suporturi pentru vasele din ceramică ce decorează interiorul. Policioarele fixate deasupra ferestrelor, lucrate cu migală şi bun gust, adăpostesc şi plantele folosite în cadrul unor obiceiuri: busuiocul, măieranul, cununa de grâu. Colţarul este o piesă întotdeauna lucrată artistic — „un blidar mic pus de-a curmezişul în colţ”. Gheorghe Vornicu, bun cunoscător al vieţii ţăranului maramureşean, a dat o descriere completă si complexă a interiorului locuinţei acestuia, apreciind că maramureşeanul are blidele, lingurile, ca şi cheia de la broască şi majoritatea uneltelor sale, din lemn. Aceasta a făcut pe Dl. prof. Simion Mehedinţi (cu ocazia vizitei în Maramureş din anul 1926) să spună că în Maramureş ne găsim in epoca de lemn”.

Pe pereţii de-a lungul cărora se află laviţele sunt organizate ansambluri decorative formate din icoane, între care sunt intercalate blide, împodobite cu ştergare. Pe peretele din spatele mesei este fixată oglinda, încadrată şi ea de ştergare.

Interiorul actual, adaptat cerinţelor moderne de viaţă, a preluat din cel tradiţional o serie de elemente. Casele noi, cu multe încăperi, păstrează interiorul specific. Astfel, indiferent de numărul încăperilor, una va fi amenajată în stil tradiţional: o rudă bogată, paturi acoperite cu cergi de lână, pereţii frumos împodobiţi cu frize decorative constituite din alternarea blidelor şi icoanelor; lădoaiele şi laviţele cu spătar, ornamentate prin traforare sau încrestate, sunt nelipsite din interiorul contemporan. Şi în celelalte încăperi, chiar dacă au pătruns mobilierul şi textilele de factură industrială, vom găsi elemente de tradiţie care dau specificul zonal.

169

Figura 138 : Pictură pe sticlă din secolul al XIX-lea.

170

10.5. Textilele de interior.

Interiorul ţărănesc tradiţional din Maramureş era înnobilat de bogăţia şi varietatea ţesăturilor de casă care prin culoare, prin motivele decorative şi prin felul în care erau aranjate spărgeau monotonia lemnului care predomina. Acestea, împreună cu mobilierul şi cu celelalte obiecte de interior, într-o armonie desăvârşită, creau o ambianţă plăcută şi specifică.

Ţesăturile de interior au fost lucrate până nu demult numai din fibre vegetale (cânepă, in şi mai târziu bumbac) şi din lână. La început, fibrele vegetale s-au folosit separat, iar mai târziu prin îmbinare : in cu cânepă, cânepă cu bumbac, in cu bumbac. Lâna a fost folosită fie şi pentru urzeală şi pentru băteală, fie numai pentru băteală, urzeala putând fi şi din cânepă.

Având drept criteriu funcţia pe care acestea o îndeplinesc în cadrul interiorului, Georgeta Stoica le clasifică astfel : ţesături de uz (cerga, ţolul, ţolinca, lepedeul, faţa de pernă, ştergarele, faţa de masă); ţesături cu caracter decorativ (ţolurile şi cergile de rudă, feţele de masă şi lepedeele, ţesăturile de desagi, ştergarele de rudă, căpătâiele de pernă, ştergarele de icoană şi ştergarele de blid) ; textile de ritual (covorul pe care îngenunche mirii când depun jurământul, „crijma” de botez, ştergarele şi materialele de traistă care se folosesc în ritualul înmormântării).

Toate piesele textile — atât cele necesare interiorului, cât şi cele din care se confecţionează piesele de port — au fost şi sunt confecţionate în casă.

Din categoria textilelor de interior confecţionate din fibre vegetale şi care în zonă au dat exemplare de mare rafinament artistic, Gheorghe Vornicu distinge : ştergurile de rudă, săcuţii de perină şi făţoaiele (feţele de masă). La acestea putem adăuga ştergarele de perete, de icoană sau de blid ca piese decorative şi ştergurile şi lepedeele (cearşafurile) ca piese strict utilitare. Tancred Bănăţeanu, cercetând nordul Transilvaniei, găseşte o unitate stilistică specifică acestui teritoriu, sigur, cu elemente care individualizează fiecare zonă în parte. Astfel, caracteristice acestui spaţiu sunt stilizarea severă şi geometrismul motivelor decorative, cromatica simplă, cu dominante de roşu, albastru, negru (mai târziu galben şi alte culori), dispunerea ornamentelor în „câmpi ornamentali anume aleşi, în concordanţă cu funcţia şi locul pe care îl au în interior”. Acelaşi autor subliniază faptul că „...prin structura lor compoziţională, ţesăturile de interior oferă mai multe suprafeţe albe, albul fiind o culoare în concepţia estetică a creatorului popular român, fără acel horror vacuum existent în creaţia artistică a altor popoare şi care duce la o ornamentică supraîncărcată”

Ştergurile de rudă, având funcţie strict decorativă, sunt bogat ornamentate, piesele vechi fiind decorate exclusiv cu motive geometrice. Ca specifică zonei, Gheorghe Vornicu identifica „linia geometrică în diferite forme numite în roate, ciocane, brăduţ, lilieci, stele, corigăuri [...] într-o nesfârşită variaţie de combinaţii, de la linia simplă numită drum sau când este în zigzag corigău până la cele mai complicate”. Mai rar, pe ştergurile vechi apăreau şi figuri antropomorfe stilizate, cu preluarea motivului „hora” de pe ţoluri şi chiar a motivului pomului vieţii.

171

Figura 139 : Ştergar.

Figura 140 : Covor realizat cu fibre vegetale.

172

Figura 141 : Covor realizat cu fibre vegetale.

Figura 142 : Covor maramureşean.

173

Figura 143 : Covor maramureşean.

Figura 144 : Covor maramureşean.

174

Figura 145 : Motiv decorativ tradiţional de pe covoarele maramureşene.

Figura 146 : Motiv decorativ tradiţional de pe covoarele maramureşene.

Structura câmpilor ornamentali realizaţi prin alăturarea sau îmbinarea diverselor motive decorative enunţate este asemănătoare cu cea a ţolurilor (scoarţelor) maramureşene.

175

Cromatica ţesăturilor este simplă şi sobră. Fondul, totdeauna alb, este marcat de roşul şi negrul motivelor decorative, la care se alătură albastrul în asociere cu roşul şi, într-o fază mai târzie, galbenul. Alesul motivelor se făcea cu aţă colorată, numită „fitău”. În general, ştergurile de ruda tradiţionale aveau şi urzeala şi băteala din cânepă (numai capătul expus, ornamentat, avea băteala din bumbac).

Ştergurile de rudă din satele de ucraineni au ca specific numai culoarea roşie în partea aleasă.

Cercetările întreprinse în zonă în perioada interbelică au evidenţiat faptul că ştergurile de rudă au preluat funcţia unei piese care a dispărut din uz, numită „rudoaie”. Aceasta era o bucată de pânză de cânepă, lungă cât ruda, ornamentată în partea de jos, care era expusă, cu motive alese similare cu cele de pe şterguri.

Ştergurile de perete (de icoană sau de blid) sunt aproape nelipsite din fiecare casă. Cele vechi, tradiţionale, erau ţesute din cânepă şi in sau bumbac, la ambele capete având alesături în motive geometrice (câmpii ornamentali aveau o lăţime de 15 — 25 cm). Cromatica era aceeaşi ca şi la cele de rudă.

Feţele de masă sunt o altă categorie de ţesături care au dat în Maramureş exemplare de mare frumuseţe (sunt numite „fătoi” sau „făţoaie”). Se confecţionează din cânepă şi bumbac, uneori din lână. Ele au o dublă funcţie: de a acoperi masa şi de a împodobi ruda. În mod obişnuit, făţoaiele din cânepă şi bumbac erau împodobite la cele două capete (pe lungime) cu alesături preluând motivele şi cromatica de la şterguri. Mai rar, acestea aveau alesătura dispusă pe toate cele patru laturi; uneori, dungi transversale (în general de culoare roşie) împart, făţoaiele în mai mulţi câmpi. Făţoaiele sunt formate din două lăţimi de pânză, cusute, între ele intercalându-se o bandă de dantelă croşetată, cu motive geometrice. Tot dantelă se ataşează şi la cele două capete, care se termină cu ciucuri lucraţi printr-o ingenioasă tehnică a înnodării sau cu „colţi” lucraţi cu croşeta. Menţionăm că atât dantela „în colţi” cât şi ciucurii realizaţi prin înnodare sunt specifice şi ştergurilor.

Feţele de masă, aşezate pe rudă, creează prin albul lor delimitările cromatice între cergi, covoare, pânza de desagi.

Feţele de masă din lână au în general formă pătrată, sunt mărginite de un chenar pe toate părţile, iar prin câmpii ornamentali şi prin cromatică se aseamănă cu ţolurile.

Feţele de pernă („săcuţurile de perină”) şi cearşafurile („lepedeele”) constituie categoria textilelor de pat, dar în acelaşi timp au şi o funcţie decorativă de înfrumuseţare a interiorului.

Feţele de pernă specifice zonei se integrează în aria stilului ornamental specific interiorului transilvănean (cu câmpii dispuşi numai la un capăt). Ornamentarea numai la un capăt se explică prin faptul că, în cadrul interiorului, pernele sunt aşezate una peste alta, în capătul patului, cu partea ornamentată la vedere, sau pe rudă, între grinzile tavanului.

Cearşafurile („lepedeele”) au şi rol decorativ atunci când sunt etalate pe rudă. Ele îndeplinesc acelaşi rol şi prin ornamentele din dantelă, care înfrumuseţează patul.

Textilele din fibre vegetale s-au ţesut şi se ţes în patru iţe, iar în porţiunile

176

unde apar alesăturile se lucrează „pe doi ponoji”, ca la tehnica ţesutului în două iţe. Ornamentele sunt alese în tehnica folosită şi la ţoluri. Firele de băteală diferit colorate sunt întrepătrunse, iar acolo unde desenul prezintă lânii oblice, firele rămân separate, formând găurele („ciur”).

Ţesăturile din lână abundă în Maramureş datorită materiei prime oferită din belşug de economia locală.

Una dintre piesele cele mai reprezentative este cerga care, pe lângă funcţia de învelitoare, are şi un rol decorativ în aranjarea interiorului (acoperă patul în timpul zilei sau se pune pe rudă).

Cerga este răspândită în ţara noastră în zonele carpatice, iar în Europa şi în bazinul mediteranean apare în regiunile muntoase, pastorale. Autorul o localizează la berberii africani, în Caucaz, Spania, Scoţia, în unele regiuni scandinave, în Slovacia şi Ucraina transcarpatică, în Bulgaria, Iugoslavia, Albania.

Astăzi, în zona Maramureş sunt generalizate cergile „în vârste” şi cergile ,,alese”, iar cergile „cu miţe”, abandonate într-o perioadă, au început să se confecţioneze iarăşi, atât cele albe, cât mai ales cele multicolore. Tancred Bănăţeanu găseşte similitudini între tehnica de confecţionare a acestora şi cea a gubelor. Astfel, lâna pentru băteală se „îndrugă”, adică se toarce gros cu ajutorul „drugii” (un fus mai mare); firele de urzeală se răsucesc într-un sens, iar cele de băteală în sens invers. La cergile cu miţe, la două rânduri de băteală se înnoadă câte un rând de miţe de lână. Cergile vechi cu miţe erau confecţionate în exclusivitate din lână albă. Uneori, la cele două capete erau bătute şi trei „vârste” colorate cu albastru sau roşu.

Cergile obişnuite se confecţionează şi astăzi din lână albă si neagră, în „vârste”, alternând cele două culori sau alăturând acestora şi alte culori, în „vârste” mai subţiri, numite „sprâncene” (roşu, albastru, verde şi galben). După ţesut, cerga se duce la vâltoare pentru îndesire şi scoaterea miţelor, iar apoi se piaptănă cu un pieptene cu dinţi de metal. O cergă normală se face din două fâşii de ţesătură cusute la mijloc.

Cergile „alese” au preluat motivele decorative de pe covoare, în special cele romboidale, tehnica alesului cu firul gros obligând la redimensionarea motivelor. Le găsim frecvent în subzona Iza Mijlocie, unde au un rol deosebit în decorarea interiorului. Aici, pe rudă sunt aşezate numai cergi sau ţoluri, în poziţie verticală, fără a mai folosi şi alte textile.

În evoluţia decorului, de la cerga simplă la cea în „vârste” şi la cerga cu miţe s-a trecut la cerga aleasă cu motive geometrice (finele secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea). În perioada contemporană au apărut cergile alese cu motive florale, naturaliste, având ca motiv decorativ „ruja” (trandafirul), cu o cromatică stridentă.

Referindu-se la aceste ţesături, Tancred Bănăţeanu face o comparaţie pe spaţiul carpato-balcanic, susţinând „neta superioritate a cergilor româneşti, între care un loc de frunte îl ocupă cu certitudine cergile maramureşene”.

Covoarele sau scoarţele poartă în graiul local denumirea de „ţoluri” (astăzi începe să se generalizeze termenul „covor” pentru ambele categorii). Alături de creaţiile artistice în lemn considerăm ţolul o dominantă a artei populare

177

maramureşene. Valoarea lui deosebită în ansamblul artei populare româneşti a impus cercetări minuţioase datorate unor cercetători locali sau unor specialişti de talie naţională.

Ţolul maramureşean a avut şi are o funcţie preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă şi mai rar pe perete, deasupra patului. Astăzi, din ce în ce mai des, acoperă pereţii şi uneori este aşezat chiar pe jos. În casele înstărite, în zilele de sărbătoare, ţolurile erau aşternute şi pe laiţe, de-a lungul pereţilor, în anumite situaţii, ţolul devine şi piesă de ritual: pe el se aşează mirii când depun jurământul de fidelitate, copilul la sărbătoarea botejunii, tot în ţol fiind înfăşurat mortul.

Ţolul întâlnit în toate satele Maramureşului este cel de rudă, care apare în două variante. În satele din subzona Cosău-Mara şi Iza Inferioară, până la Strâmtura, precum şi la Petrova, Leordina, pe apa Vişeului, Săpânţa, pe valea Tisei, era specific ţolul care se aşeza pe lungimea ţesăturii (cu dimensiuni variind între 1,5 — 4,5 m lungime şi 0,80 — 1,25 m lăţime). Acest tip de ţol, după cum bine remarca Boris Zderciuc, are pe margini, de-a lungul ţesăturii, „două brâuri de ornamente” diferite fata de câmpul central în general, brâul de sus presupune compoziţii ornamentale în care apar diverse variante ale pomului vieţii şi motive romboidale, iar pe brâul de jos se află o succesiune de figuri antropomorfe: femei ţinându-se de mină („hora”), „cătane”, oameni călare. Câmpul central formează ansambluri decorative realizate din motive romboidale în diverse combinaţii cromatice. În creaţiile mai vechi, acestea alternează cu figuri antropomorfe, fitomorfe, scheumorfe, stelare. În satele din subzona Iza Mijlocie, ţolul de rudă se aşează pe lăţime, îndoit pe mijloc, cu capetele petrecute după rudă. Ca formă şi dimensiuni, covorul de rudă din aceste sate este mai scurt şi mai lat, dar sub raportul compoziţiei păstrează aceeaşi structură: un chenar pe cele două laturi mărginind câmpul central al covorului.

Motivele ornamentale specifice zonei Maramureş sunt de o mare diversitate, iar prin felul de îmbinare în câmpii ornamentali se constituie într-un adevărat limbaj ce-şi aşteaptă descifrarea. O clasificare a lor presupune următoarele categorii : motive geometrice (colţi, dinţi de ferăstrău, grebluţe, unda apei, cârlige, linia frântă — numită „corigău”, romburi numite „roate”, rotiţe, ciocane, turte, sape); motive vegetale (roţi cu crenguţe, struţi în cârlige, ghivece cu flori, ruji de rug, struţuri, floarea soarelui, bulbuci, frunze de stejar, găteje, ruje, sansiu, viole, cununi, măieran, ruja macului, pădure verde, trandafir, rojmalin, rugu mare, brăduţi, pomi); motive zoomorfe (fluturi, păianjeni, pupeze, lilieci, cai, cerbi, căprioare); motive antropomorfe (bărbaţi călare sau în picioare, femei izolate sau grupate, soldaţi). Desigur, în clasificarea de mai sus sunt cuprinse, pe lângă motivele tradiţionale, specifice „ţolurilor din bătrâni” (roate, ciocane, brăduţi, lilieci, stele, cătane călare, cerbul, liliacul, unda apei, hora sau hora de cocoane), şi o serie de motive care au pătruns mai târziu, în special în anii de după război, când şi în zona Maramureş se generalizează motivele naturaliste, în special cele florale.

În privinţa cromaticii ţolului maramureşean trebuie să menţionăm că până la finele secolului trecut se foloseau coloranţi extraşi din plante şi diverse pământuri, care dădeau nuanţe pastelate, calde, ce se armonizau cu interiorul locuinţei

178

tradiţionale. Coloranţii sintetici s-au generalizat în perioada interbelică.Dacă gama cromatică era restrânsă, folosindu-se doar câteva culori (alb, gri,

brun, galben, roşu, albastru, verde, negru), foarte largă este gama nuanţelor : „roşu mohorât”, „roşu înfocat”, „roşu hâd”, „roşu ca harastu”, „galbân ca arama”, „galbân ca floarea de harbuz”, „galbân ca tegla”, „galbân oloiet”, „gălbinuţ”, „galbân roşâi”, „galbân bulbuc”, „galbân închis”, „albastru ca ceriu”, „albastru vânăt”, „albastru închis”, „verde frunză”, „verde tânăr”, „verde bătrân”.

Ţolul maramureşean tradiţional se caracterizează prin geometrism şi simetrie. În privinţa compoziţiei trebuie să relevăm „jocul de fond continuu”. Acest principiu compoziţional este legat direct de motivul geometric, care „se desfăşoară într-o serie de variante, condiţionate în mare parte de motivul principal folosit, val, romb, variante în care se manifestă o inventivitate surprinzătoare”.

Trebuie să menţionăm categoria ţolurilor maramureşene votive care se ţeseau pentru a fi date ca ofrandă bisericilor. Acestea nu se deosebesc cu nimic de celelalte, doar că destul de frecvent poartă inscripţii alese care în general cuprind numele celor ce au făcut darul. Un asemenea ţol, de la biserica veche din Borşa, a făcut parte din patrimoniul Muzeului Etnografic din Sighetul Marmaţiei. În lungimea lui, repartizată neuniform şi neliniar, pe fondul alb şi pe mai mulţi câmpi ornamentali, este ţesută următoarea inscripţie în cirilică românească : „Mihai Popa Ştefan şi femeia lui Mihai Măria şi fetele lor Ana şi Iuliana să le fie pomană în veci anu Domnului 1834”. Asemenea ţoluri mai există şi astăzi în bisericile maramureşene şi în colecţiile Muzeului Etnografic din Sighetul Marmaţiei.

O categorie aparte a ţolurilor maramureşene o formează creaţiile realizate în secolul XIX şi la începutul secolului XX, când femeile din familiile de intelectuali români din zonă au început să dea o atenţie deosebită creaţiilor ţărăneşti din acest domeniu. Acestea, preluând motivele şi tehnicile tradiţionale, au confecţionat covoare de mari dimensiuni, pentru aşternut pe jos, pentru acoperit paturile, pentru decorarea pereţilor.

Alte piese din lână sunt „ţolincile”, un fel de cergi-ţol ţesute în dungi, folosite pentru acoperirea scaunului de la căruţă şi a animalelor când stau afară.

O ţesătură ce se foloseşte şi în decorarea interiorului este materialul de traistă care se pune pe rudă şi pe laiţe.

179

CAPITOLUL XI – CONCLUZII

1. Aşezările din zona etnografică Maramureş, constituite din vremuri străvechi, integrate armonios în peisaj, au avut în timp o evoluţie care se poate stabili destul de greu.

2. Satele, în general, se desfăşoară de-a lungul văilor principale şi al celor laterale (secundare), fiind înconjurate de dealuri acoperite cu livezi de pomi fructiferi şi cu pâlcuri de pădure sau chiar cu păduri seculare.

3. Integrarea armonioasă a arhitecturii satelor în natura înconjurătoare dă un farmec inegalabil acestor aşezări.

4. Studiul aşezărilor maramureşene din perspectivă diacronică indică faptul că vechile vetre erau aşezate pe văile laterale. Elemente etnografice şi de toponimie vin să susţină această idee. Astfel de toponime sunt Valea Caselor (în comuna Bârsana), Uliţa Satului (în comuna Strâmtura), Uliţa Bătrână (comuna Vadul Izei) etc. Faptul că aici s-au găsit cele mai vechi gospodării şi construcţii datate indică vechile vetre. Forma actuală a unor aşezări cu aglomerări de gospodării de-a lungul şoselelor şi drumurilor principale (care în general merg paralel cu firul văilor principale) se poate fixa în timp mult mai târziu (aproximativ în secolul al XVIII-lea) şi a fost condiţionată de şosea sau drum.

5. În specificul aşezărilor maramureşene distingem alte aspecte demne de relevat. Dacă în general caracterul „compact adunat” este specific acestor aşezări, trebuie să subliniem că acesta se referă numai la vatra satului — gospodăriile de aici formând aglomerările care dau acest specific. Dar aproape toate aşezările au prelungiri de grupuri de gospodării aşezate pe firul vâlcelelor şi văilor laterale, mult îndepărtate de vatră, sau chiar gospodării izolate care dau nota specifică aşezărilor de tip răsfirat sau chiar risipit. Locuitorii acestor gospodării se numesc „câmpeni”; spre deosebire de cei care locuiesc „în sat”, aceştia locuiesc „în câmp” sau „pe vale”.

6. Gospodăria ţărănească tradiţională din Maramureş se încadrează în tipul gospodăriei cu curte dublă.

7. Caracterul „curţilor neregulate” este dat de faptul că fiecare activitate din cadrul gospodăriei se concretizează printr-un spaţiu ocupat de o construcţie cu destinaţie specială, construcţie cu forma adecvată funcţiei şi amplasată cât mai judicios pentru desfăşurarea normală a vieţii în gospodărie. Deci „diferitele construcţii cu întregul lor inventar, adică elementele constitutive ale gospodăriei sunt grupate în respectivele sectoare după funcţiile pe care le îndeplinesc, oglindind ocupaţiile de bază şi anexe ale familiei gospodarului, adică cultura şi modul lor de viaţă”.

8. În general, în cadrul satelor maramureşene se diferenţiază două categorii de gospodării, după locul de amplasare a acestora în funcţie de vatra satului : cele din vatra satului (care în configuraţia actuală a aşezărilor formează aglomerările şi dau specificul de ,,sat de tip adunat”) şi cele ,,din câmp” (care aduc nota specifică

180

satelor de tip „risipit”).9. Gospodăria ţărănească din zonă incumbă două elemente distincte :

„stătutul”, respectiv gospodăria propriu-zisă, cu toate componentele ei (grădina sau livada, grădinuţa şi casa cu toate anexele gospodăreşti) şi terenurile din afara gospodăriei (terenul de fâneţe, terenul arabil, terenul de păscut şi pădurile) care nu rareori au anumite construcţii specifice pentru văratul şi iernatul animalelor.

10. Casa, aşa cum au construit-o maramureşenii, este dovada importanţei de care s-a bucurat totdeauna din partea celor care o locuiau şi de aceea, pe lângă funcţionalitate, s-a avut în vedere aspectul ei frumos, pe măsura frumuseţii sufleteşti şi trupeşti a oamenilor care o locuiau, dar şi pe măsura mediului natural care o înconjura. În Maramureş, arhitectura construcţiilor ţărăneşti se regăseşte în peisajul natural, formând o simbioză între om, creaţiile sale şi mediu.

11. Şura cu grajdul reprezintă o construcţie simplă sau complexă (în funcţie de situaţia social-economică a gospodarului); simplă (grajdul pentru vaci şi şura); complexă (şura mare la mijloc, mărginită de grajdul cailor sau al boilor şi de grajdul vacilor, junincilor şi viţeilor). Uneori, la acestea se adaugă coteţele porcilor şi alte construcţii.

12. Construcţiile sunt din lemn de stejar, de brad sau de molid, în funcţie de subzonă, lucrate în tehnicile tradiţionale, aşezate pe bolovani mari la colţuri, cu „murul” (soclul) din bolovani de carieră sau din bolovani de râu. Întotdeauna şi la toate construcţiile ţărăneşti din Maramureş, acoperişul a fost în patru ape.

13. O construcţie nelipsită din gospodăria ţăranului maramureşean, indiferent de starea lui socială, era şi este colejna, în care se ţin lemnele de foc, butucul pentru tăiat lemnele şi toate uneltele necesare. În colejna se mai află carul, unele unelte agricole şi o serie de alte unelte necesare în gospodărie. Ca sistem constructiv, colejna diferă de celelalte construcţii din gospodărie. Construcţia se sprijină pe patru stâlpi, doi înalţi în faţă (circa 2,80 m) şi doi în spate (0,80—1,20 m). Ei sunt legaţi prin cununi puternice de stejar cu ajutorul „chituşilor” (contrafişelor). Acoperişul este în general în două ape, suprafaţa dreptunghiulară din spate fiind mult mai mare decât cea din faţă. Colejna poate fi închisă pe trei laturi sau deschisă.

14. O altă construcţie specifică gospodăriei din zona etnografică Maramureş este „cămara afară”, aşezată întotdeauna în spaţiul destinat casei — ograda sau curtea. Din informaţiile pe care le avem reiese că această construcţie era destinată păstrării alimentelor şi hainelor. Construcţia are forma unei case în miniatură (monocelulară). Camera, de dimensiuni reduse (circa 3 x 3 m), are în faţă o „şatră” (prispă) identică cu cea a caselor ţărăneşti. Sistemul constructiv este acelaşi ca şi la case.

15. Fântânile sunt nelipsite din gospodăriile ţăranilor. Zona depresionară-montană dispunând de ape freatice abundente, fiecare ţăran a putut să-şi construiască fântâna lui. Unii gospodari mai înstăriţi, care posedau multe animale, aveau chiar două fântâni — una în „grădinuţa florilor” sau chiar în grădină (pentru oameni) şi una în ocolul vitelor, prevăzută cu „halău” sau „valău” (pentru adăpatul animalelor).

16. Sub aspect constructiv, poarta cu trei stâlpi apare ca un ansamblu

181

arhitectonic. Stâlpii sunt legaţi între ei în partea superioară printr-o cunună ajutată de „chituşi” care, prin cioplitură, au şi funcţie decorativă; la bază, legătura o face „pragul de jos” care de obicei este parţial montat în pământ pentru a înlesni accesul căruţei (la porţile noi apare tendinţa de renunţare la acest element). La portiţă, pragul de sus şi pragul de jos leagă stâlpul central de cel lateral. Acoperişul se fixează de cunună prin grinzişoare; în general, acesta este în patru ape, folosindu-se draniţa bătută la două rânduri şi trasă la cuţitoi în coadă de rândunică sau în „colţi”.

17. O serie de alte construcţii mai mici vin să întregească aspectul gospodăriei maramureşene. Astfel, în satele unde pomicultura are o pondere mare în economia locală, în gospodărie apar construcţii destinate uscării fructelor. Le găsim frecvent în satele de pe valea Marei (Deseşti, Hărniceşti, Giuleşti, Berbeşti) şi sporadic în celelalte.

18. La gospodăriile tradiţionale, casa a fost aşezată întotdeauna în fundul curţii, cu faţa spre stradă, iar grajdul-şură în faţa casei, cu spatele la drum. Restul anexelor gospodăreşti erau amplasate în funcţie de primele.

19. Astăzi, când noul îşi spune cuvântul în toate domeniile, gospodăria tradiţională maramureşeană suferă o metamorfoza deosebită. O serie de acareturi dispar, fiind înlocuite cu construcţii mari din cărămidă şi beton.

20. Casele îşi îmbogăţesc numărul încăperilor, îşi schimba organizarea spaţiilor, preluând o serie de funcţii iniţiale ale altor dependinţe. Introducerea curentului electric, a apei curente, legea sistematizării rurale, schimbarea ponderii unei ocupaţii în favoarea sau defavoarea alteia, socializarea agriculturii în multe sate maramureşene influenţează organizarea gospodăriei ţărăneşti.

182