1

IULIAN SÎNZIANU

„Poporul moldovenesc”şi

„limba moldovenească”*

De la anexarea ţaristă la aniversarea a„650 de ani de la întemeierea Ţării

Moldovei”

2

3

IULIAN SÂNZIANU

„Poporul moldovenesc”şi

„limba moldovenească”*

De la anexarea ţaristă la aniversarea a„650 de ani de la întemeierea Ţării

Moldovei”

4

5

Introducere

Anul 2009 marchează, după cum bine se ştie, împlinirea aşase secole şi jumătate de la data tradiţională a întemeierii ŢăriiMoldovei. Comemorarea acelui eveniment este însă umbrită defolosirea datei festive pentru susţinerea unor teorii istorice agresiveşi periculoase pentru fiinţa poporului român, teorii ce suntcultivate, în ultimele decenii, de o serie de aşa-zişi istorici, dar şide oameni politici cetăţeni ai statului dintre Prut şi Nistru şi nunumai. Ne referim aici, cu deosebită neplăcere, la afirmareaexistenţei unui popor moldovenesc de sine stătător, a unei limbimoldoveneşti, limbă est - romanică distinctă de limba română, laindividualitatea statului moldovenesc de-a lungul întregii saleistorii. Întemeierea Ţării Moldovei în urmă cu 650 de ani esteînfăţişată cu o oarecare nostalgie, în accepţiunea respectiviloristorici, statul lui Bogdan, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Marefiind precursorul actualei Republici Moldova.

Motivele deformării istoriei şi a răstălmăcirii izvoarelorsunt mai multe. Ele pot fi rodul unei crize identitare apărute dupădestrămarea URSS pentru o generaţie obişnuită să se supunădirectivelor de la centru, dar şi al intereselor materiale şi politicemeschine şi, poate, chiar incompetenţei unor cercetători insuficientpregătiţi, unor carenţe de ordin metodologic sau lipsei accesului laanumite izvoare istorice. Poate fi bănuită şi o influenţă externăinteresată în aservirea statului moldovenesc, care continuă opolitică de anulare a identităţii etnice a locuitorilor dintre Prut şiNistru, desfăşurată pe parcursul a 5-6 generaţii. De asemenea, şirelativitatea unor noţiuni cum ar fi „limbă” sau „popor” permite otratare rău-voitoare a acestui subiect. Departe de a tempera aceastătendinţă, obţinerea independenţei de către Republica Moldova şiieşirea din componenţa URSS a dus la apariţia altor grupuri

6

interesate în menţinerea statalităţii vechii RSS Moldovenească, dinconsiderente de ce mai multe ori politice şi materiale. O calepentru apărarea acestei statalităţi a fost cea a afirmării existenţeiunei etnii şi a unei limbi proprii, diferite fundamental de cele dinstatul vecin de la vest, încât Republica Moldova (din 1991) ar fi unstat naţional, a cărui legitimitate nu mai poate fi, aşadar, pusă îndiscuţie.

S-a observat de multă vreme că efortul de a construi noiidentităţi naţionale, post comuniste, este o trăsătură comună înviaţa politică a tuturor fostelor state sovietice. Dar în cazul fosteiRSS Moldoveneşti, apar probleme particulare, pornind de la faptulcă provincia respectivă nu a existat niciodată ca o entitate politicăindependentă şi era, între cele 15 republici, singura ruptă din trupulunui stat naţional mai mare. Basarabia a fost, în acelaşi timp, şilocul aplicării exemplare a politicii de deznaţionalizare şiconstruire a altei identităţi naţionale1.

Ocupând Basarabia la 28 iunie 1940, comuniştii auimportat aici nu numai un nou regim politic, ci şi o nouă limbăliterară şi un nou alfabet, chirilic. Noţiunile de „limbă română” şi„popor român” au fost interzise atunci când se făcea referire larealităţile basarabene. Populaţia băştinaşă a fost decretată „popormoldovenesc”, substanţial diferit de poporul român, în viziuneacreatorilor acestei teorii, şi s-a trecut la fundamentarea, teoretică şipractică, a existenţei unei limbi moldoveneşti independente delimba română şi a unei „naţiuni moldoveneşti”2.

Rusificatorii şi panslaviştii au creat un argument istorico-etnic pentru a justifica naţiunea moldovenească. Potrivit acestora,moldovenii erau un popor slav care a adoptat, pe parcursul EvuluiMediu, o limbă romanică. O opinie mai moderată considera căpopulaţia dintre Prut şi Nistru a format o naţiune separată în

1 Charles King, Post-Soviet Moldova. A borderland in transition, Iaşi, TheCenter for Romanian Studies, 1997, p. 21-25.2 Gheorghe Negru, Lupta lingvistică din RSS Moldovenească (1940-1988),„Destin Românesc”, 1996, an III, nr. 2, p. 3.

7

secolul al XIX-lea, când a fost ruptă de naţiunea română şi nu amai fost părtaşă la experienţele istorice şi culturale ale acesteia.

După 1918, liderii sovietici s-au străduit să promoveze oconştiinţă moldovenească şi o justificare a existenţei acesteinaţionalităţi. Ei au creat din nimic o naţiune moldovenească, cupropria sa limbă, specific cultural şi istorie.

Ideologii sovietici au dezvoltat, cu precădere, douăversiuni ale mitului. Conform celei dintâi, etnogenezamoldovenească a avut loc în întunecimea Evului Mediu, după ceade a doua, în secolul al XIX-lea, după anexarea teritoriilor de la estde Prut de către Rusia ţaristă. Potrivit teoriilor sovietice, fiecarepopor trece printr-un număr de stadii: tribul, poporul, naţiuneaburgheză şi naţiunea socialistă. Populaţia romanizată de la nord deDunăre s-a scindat fie în cea de a doua fază, fie în a treia. Ramurade sud a intrat în contact cu slavii de sud şi cu bulgarii turanici şiau format poporul român sau valah, cei dintre Carpaţii Orientali şiNistru s-au amestecat cu slavii de est şi au format poporulmoldovenesc.

În general, autorităţile şi ideologii sovietici au preferat ceade a doua versiune a mitului. Naţiunea burgheză moldoveneascăcreată în secolul al XIX-lea era o variantă mai convingătoare şimai uşor de susţinut. Pentru a respecta definiţia lui Stalinreferitoare la naţiuni (comunitate care are în comun teritoriul,limbă, viaţă economică, structură psihologică, comunitate decultură), era necesară inventarea unei limbi moldoveneşti3.

Promovarea moldovenismului în timpul stăpâniriisovietice a Basarabiei s-a datorat, nefiresc, chiar activităţiisusţinătorilor culturii, tradiţiilor şi limbii române din RSSM. Înfaţa ofensivei rusificării, rezistenţa în faţa deznaţionalizării nu s-aputut face decât sub flamura moldovenismului. Aceasta încondiţiile în care, cu excepţia epocii lui Hruşciov, oricemanifestare de românism, orice referire la caracterul românesc alpopulaţiei de la este de Prut, era urmărită de autorităţile sovietice

3 Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografiacomunistă, traducere de Ion Stanciu, Chişinău, Editura Arc, 1996, p. 138.

8

şi pedepsită aspru, prin exmatriculări ale studenţilor, destituireadin posturi, ostracizarea oamenilor de artă, închiderea accesului lamijloace de informare, nepublicarea scrierilor sau închiderea înînchisori şi spitale pentru bolnavi psihici4. Astfel încât, atunci cândadepţi convinşi ai românismului apărau valorile naţionale,numindu-le limbă moldovenească şi popor moldovean, eicunoşteau foarte bine unitatea limbii şi a poporului român. Căinventarea naţiunii moldoveneşti a corespuns unui scop politic şinu unor realităţi etnice o dovedeşte discursul lui I. I. Bodiul laplenara CC a PCM din 1959: „Aici se vorbeşte despre identitatealimbii moldoveneşti cu cea română. Apoi merg mai departe şidemonstrează unitatea culturală a poporului moldovenesc şiromân, apoi vorbesc şi despre frontiere teritoriale. Dacă e sămergem mai departe în acelaşi fel, atunci, vom demonstra cămoldovenii şi românii sunt o singură naţiune”5.

După declararea independenţei în 1991, moldovenismul asuferit o serie de mutaţii. O nouă orientare a sa, autointitulatămoderată, pornind de la faptul că unitatea lingvistică a populaţieide pe ambele maluri ale Prutului nu poate fi negată, recurge la unnou argument, anume că populaţia are dreptul să-şi numeascălimba aşa cum doreşte.

Aşadar, după 1991, celor două curente filo-român şi filo-rus, existente în istoriografia şi activitatea culturală şi politică dinRepublica Moldova, se alătură al treilea, ce susţine teoria„moldovenismului” ca ideologie naţională. Acesta din urmă afirmăexistenţa independentă a poporului moldovenesc, „dreptul istorical fiecărui popor”. O formă radicală a sa susţine chiar unitateadintre locuitorii de pe cele două maluri ale Prutului şi militeazăpentru crearea Moldovei Mari, care să cuprindă teritoriile dintreCarpaţi şi Nistru, aşadar Moldova în graniţele sale „istorice”.Inevitabil, în scrierile ideologilor moldovenismului, evenimenteledin 1812, 1940, 1944 sunt reflectate pozitiv, ca momente ale

4 Gheorghe Negru, Moldovenismul şi mişcarea pentru drepturile etnice aleromânilor basarabeni, „Destin Românesc”, 1994, an I, nr. 1, p. 23.5 Ibidem, p. 24.

9

edificării statalităţii moldoveneşti, iar 1918 şi 1941 ca momente denenorocire naţională.

Câteva cuvinte se cuvin a fi spuse şi despre apariţianoţiunii de limbă şi popor moldovenesc, în ultimele două secole.Evenimentele decisive în constituirea acestora le-au reprezentatanexarea ţaristă a Basarabiei în 1812 şi dubla cucerire sovietică, în1940 şi 1944. Situaţia lingvistică din Basarabia din 1812 până în1918 a evoluat de la bilingvism până la impunerea unei singurelimbi oficiale, limba rusă. Cea din urmă a căpătat statut de singurălimbă oficială, în timp ce limba română era limba majorităţiipopulaţiei. Evoluţia acestei situaţii şi inventarea noii „limbimoldoveneşti” poate fi împărţită în perioade: perioada 1812–1828a fost una de bilingvism funcţional. Deşi limba rusă avea o poziţieprivilegiată, limba română era folosită în special în domeniileadministraţiei publice, învăţământului public (în special celreligios) şi culturii.

Perioada 1828–1843 a fost una a bilingvismului parţial. Înaceastă perioadă, a fost interzisă folosirea limbii române înadministraţie. Româna a fost exclusă din codul civil, au fostpublicate manuale bilingve, iar până în 1843, înlocuirea limbiiromâne din administraţie a fost completă.

Perioada dintre 1843 şi 1871 a fost aceea a asimilării. Dinacest ultim an, studierea limbii române a fost interzisă prin lege,inclusiv în şcolile primare din ţinuturile rurale. Până în 1905, oricefolosire publică a limbii române a fost înlocuită cu limba rusă,inclusiv în documentele bisericeşti.

Perioada 1905–1917 a fost una a creşterii conflictelorlingvistice, apărute odată ce redeşteptarea conştiinţei naţionaleromâneşti. În 1905 şi 1906 zemstvele basarabene au cerutreintroducerea limbii române ca „limbă obligatorie de studiu” şi„libertatea de studiere în limba maternă (română)”. În acelaşi timp,au început să apară primele ziare în limba română, folosită şi înbiserică din 1913.

Limba moldovenească a fost o invenţie a acestor timpuri,scopul statului ţarist fiind acela al creării unei limbi care să se

10

deosebească cel puţin prin nume de limba română. În 1865, IoanDoncev, în prefaţa abecedarului său şi a manualului de gramatică,afirma că moldoveneasca este valaho-română, ori română. Totuşi,după această dată, termenul „limba română” apare numai sporadicîn corespondenţa autorităţilor şcolare. În mod gradual, limbamoldovenească devine singura denumire acceptată pentru limbavorbită de majoritatea populaţiei băştinaşe. Această situaţie s-adovedit folositoare pentru cei care doreau o separaţie culturală aBasarabiei de România. Obiectivele politicii lingvistice ruseşti înBasarabia s-au schimbat de la interzicerea limbii române ladialectizarea ei. A. Arţimovici, un funcţionar superior alDepartamentului Educaţiei cu sediul la Odessa, scria într-oscrisoare către Ministerul Instrucţiunii Publice (11 februarie 1863):„Opinia mea este că va fi greu de oprit populaţia românească dinBasarabia să folosească limba din principatele învecinate, undepopulaţia românească concentrată poate dezvolta limba bazată peelementele ei latine, care nu sunt bune pentru limba slavă.Direcţiile guvernamentale legate de acest caz, care urmăresc săcreeze un nou dialect în Basarabia, mai puternic bazat pe limbaslavă, vor fi, aşa cum se va vedea, fără folos: nu putem siliprofesorii să predea o limbă care va muri curând în Moldova şiValahia ..., părinţii nu vor dori ca urmaşii lor să înveţe o limbădiferită de cea pe care o vorbesc în mod curent”6. Deşi anumiţioficiali, asemeni lui Arţimovici, şi-au dat seama că dezvoltareaunui dialect diferit de limba vorbită în Principatele Unite nu va finiciodată o încercare încununată de succes, cei mai mulţifuncţionari guvernamentali ţarişti, urmărind ţelul îndepliniriipoliticii guvernului, au numit în mod tendenţios limba majoritarămoldovenească, chiar şi în contextele în care româna se folosiseîntotdeauna până atunci.

În 1924, după crearea RSS Moldovenească la stângaNistrului, autorităţile au proclamat că limba vorbită de moldoveni

6 Lidia Colesnic – Codreanca, Limba Română în Basarabia (1812-1918). Studiusociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Editura Museum, Chişinău,2003, p. 98.

11

este „limba moldovenească”, după cum pare, pentru a da regiunii oidentitate separată de cea română. Alfabetul latin, care fusesefolosit pentru scrierea limbii în ultimii 80 de ani, a fost înlocuit cuo versiune a alfabetului chirilic, derivată din alfabetul rus.

După 1944, când Basarabia a ajuns din nou sub stăpânirerusească, refugierea unei părţi a populaţiei băştinaşe în România,deportările etnicilor români din Basarabia şi încurajarea aşezării înnoua republică sovietică a cetăţenilor din restul URSS-ului a făcutca în RSS Moldovenească să apară mari comunităţi de rusofoni. Înperioada sovietică, moldovenii au fost încurajaţi să înveţe limbarusă ca premisă obligatorie pentru accesul la învăţământulsuperior, la un statut social şi politic superior. Toate aceste acţiuniau dus la proliferarea împrumuturilor lingvistice ruseşti în limbabăştinaşilor.

În 1956, în timpul reabilitării victimelor represiunilorstaliniste, a fost făcut un raport special cu privire la statutul limbiimoldoveneşti, în care se arăta, printre altele, că gramatica şivocabularul de bază al limbilor literare română şi moldoveneascăerau practic identice, în timp ce diferenţele erau neesenţiale. Planulde convergenţă al limbilor română şi moldovenească a fost aprobatîncă o dată, în substrat fiind situaţia din Republica PopularăRomână.

Cu toate acestea, planul nu a fost pus niciodată înpractică. Mai mult, pentru a justifica ocuparea Basarabiei, teoriileeliberării poporului moldovenesc de sub jugul otoman de cătreruşi, a trădării naţionale a burghezo-moşierimii moldovenereprezentate în Sfatul Ţării, care a proclamat Unirea din 1918, aocupaţiei româneşti, ca şi teoria aberantă a existenţei a încă unuipopor neolatin în răsăritul Europei (ceea ce ar fi implicat existenţaa încă unei limbi romanice, limba moldovenească), născut prinromanizarea separată a dacilor şi a geţilor, au fost ridicate la rangde politică oficială în RSS Moldovenească.

În 1989, versiunea din acel moment a alfabetului român afost proclamată alfabet oficial în RSS Moldovenească, unde limbaoficială se numea în continuare moldovenească. După proclamareaindependenţei Moldovei din 1991, limba română a fost proclamată

12

limbă oficială (alături de alte simboluri de inspiraţie românească:imnul naţional Deşteaptă-te, române!, steagul tricolor albastru-galben-roşu, stema naţională), pentru ca în 1994, prin nouaconstituţie, să se revină la denumirea din perioada sovietică, aceeade „limbă moldovenească”.

În 1996, o încercare a preşedintelui Mircea Snegur deschimbare a numelui limbii oficiale în „română” a fost respinsă deParlamentul moldovenesc, sub motivul că ar încurajaexpansionismul românesc.

În 2002, o încercare a guvernului de la Chişinău de aacorda limbii ruse statutul de a doua limbă oficială şi de obiectobligatoriu de studiu în şcoli a provocat un val de indignarepopulară în capitală şi în numeroase localităţi ale republicii. În faţavalului de proteste, s-a renunţat la această hotărâre.

Nu trebuie să negăm un specific al locuitorilor de la est deCarpaţi. Din această perspectivă, moldovenismul poate ficonsiderat o stare de spirit: totalitatea de însuşiri morale,intelectuale şi de caracter, inerente moldovenilor, cum e felul de afi, de a simţi, de a gândi şi de a se manifesta al acestora. Toateacestea însă sunt doar particularităţi locale care nu pot substituispecificul naţional, iar trăsăturile mai sus enunţate se manifestă încadrul poporului român.

Moldovenismul, în forma sa pervertită de personalităţi cuinterese de altă natură decât patriotismul, se constituie şi ca„ansamblu de idei sociale, istorice şi politice false, potrivniceromânismului şi unionismului românesc, menite să şteargă dinamintirea colectivităţii crimele atroce săvârşite de Rusia împotrivamoldovenilor de la est de Prut, să creeze aparenţa deosebiriiacestor moldoveni de români, să formeze imaginea unormoldoveni permanent subestimaţi de români, dar preţuiţi de ruşi şiocrotiţi de Rusia, să-i determine pe moldovenii de la est de Prut săse autoizoleze de România şi să se simtă legaţi sufleteşte deRusia”7.

7 Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, ediţia a IV-a, Editura Panfilius, Iaşi, 2008.

13

Aşadar, ideile fundamentale ale moldovenismului sereduc la următoarele: numele de moldovean este mai vechi decâtcel de român; limba moldovenească nu este limba română;moldovenii au fost făcuţi români; unirea din 1859/1862 a însemnatmarginalizarea pe toate căile a tot ce ţinea de spiritul multisecularoriginal moldovenesc; moldovenii nu s-au considerat români, nuau avut o conştiinţă românească; predomină convingerea cămoldovenii sunt o ramură a romanităţii orientale, popor înrudit cucel român (teoria originii slavone a poporului moldovenesc apierdut mult teren mai ales după 1989); legat de aceasta din urmă,unele studii demonstrează că populaţia romanizată de la est deCarpaţi a avut la origine alt popor decât pe dacii care constituiefondul etnic al poporului român – geţi, tirageţi sau geto-slavi;momentele 1917, 1924, 1940, 1944, 1991 au fost tot atâtea jaloaneîn drumul Moldovei către statalitate, iar 1918 şi 1941 momentetriste, de anexare de către o putere străină; în forma sa radicală,moldovenismul susţine că poporul moldovenesc se întinde întreCarpaţii orientali şi Nistru, unii ideologi moldovenişti radicalicerând, nici mai mult, nici mai puţin, decât constituirea MoldoveiMari (sau, cum susţinea A. Lazarev, „în prezent RepublicaMoldova a devenit, de fapt, o succesoare cu drepturi depline acnezatului Moldova”).

Câteva lucruri trebuie spuse şi despre ideologii actuali aicurentului moldovenist. Dacă până la 1989 ideile mai susenumerate erau susţinute de activişti ai Partidului Comunist dinRSS Moldovenească, cu scopul meschin de a-şi păstra statutulpolitic şi social, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici dupăobţinerea independenţei. Ca urmare, tezele moldovenismului seregăsesc în „operele” unor „istorici” de valoare îndoielnică,întrucât cercetători serioşi nu pot susţine nişte teorii aberante, puşiîn faţa evidenţelor, susţinute de surse documentare solide.Subordonarea activităţii lor politicii Partidului Comuniştilor şi aaltor formaţiuni similare se face din dorinţa obţinerii unor beneficiimateriale, a unei funcţii politice, pentru publicarea teoriilor loraberante, printre care se numără inexistenţa poporului român

actual sau existenţa deosebirilor rasiale dintre cele trei popoarelatine est-europene (moldovenesc, valah şi ardelenesc).

În urmă cu jumătate de secol, în1943, Gheorghe Brătianu atrăgeaatenţia asupra efectelor revenirii lanedreptatea istorică din 1812: „Cutoate că principiile dreptului şirespectului unităţii etnice şi lingvisticeîşi mai păstrează însă din valoarea pecare au avut-o odinioară, trebuie să-iinformăm fără întârziere pe toţi ceicare au sarcina grea de a reconstruiEuropa şi lumea întreagă, despreinteresul de prim ordin şi despre

recanosuneGde

mreînmmrâleapne20

8 Gde

14

dreptul indiscutabil pe care îlprezintă pentru România chestiunea Basarabiei. Orice soluţiere nu ar ţine seama de acest ataşament ar risca să distrugă dinu fundamentele păcii şi să creeze în viitor noi şi imprevizibilerse de conflicte, care sunt consecinţa necesară a săvârşirii uneidreptăţi”8. Cu tristeţe putem constata astăzi că avertizarea luiheorghe Brătianu şi efectele prevăzute de el sunt mai actualecât oricând.

După această incursiune preliminară în lumea tezeloroldoveniste, voi purcede, în paginile ce urmează, la o trecere învistă, fără pretenţii de exhaustivitate, a modului în care a evoluat,că de la 1812, în plan politic şi cultural, afirmareaoldovenismului în spaţiul basarabean, care au fost promotorii săi,etodele de promovare, în ce măsură au avut acestea aderenţă înndurile intelectualilor şi a maselor largi. Ele trebuie puse îngătură cu interesele politice ale puterii de la est, a Rusiei ţariste şioi a Uniunii Sovietice şi, nu în ultimul rând, ale regimuluiocomunist de la Chişinău. Astfel se ajunge în anul de graţie09, când autorităţile comuniste, dorind să încununeze tezele

h. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice, traducere şi adaptareEdi Săvescu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 3.

Artiom Lazarev

15

moldoveniste, sărbătoresc cu fast 650 de ani de statalitatemoldovenească, încă o pervertire şi o reinterpretare penibilă atrecutului istoric.

Pentru a ajuta pe acei aşa-zişi istorici din stânga Prutuluiaserviţi Partidului Comuniştilor din Republica Moldova şiformaţiunilor politice asociate lor, ultimul capitol îşi doreşte săaducă în atenţia cititorilor câteva menţiuni din operele înaintaşilordin stânga şi din dreapta Prutului, câteva aprecieri ale unor călătorişi istorici străini, mulţi dintre ei reprezentanţi ai puterii ţaristeopresoare, care vin să demonstreze unitatea şi permanenţaromânească între Tisa, Nistru şi dincolo de ele, de-a lungul întregiinoastre istorii medievale şi moderne.

16

I

Două secole de mistificare a adevărului istoric.Poporul şi limba „moldovenească”, de la 1812 la 1989

Drama identităţii locuitorilor spaţiului dintre Prut şi Nistruîncepe odată cu anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, în1812, şi se amplifică în jumătatea de secol de dominaţie sovietică.Politica de stat, ţaristă şi apoi comunistă, a îmbrăcat o dublă formă,cea de rusificare şi de slavizare, într-o primă etapă, dublată apoi deproclamarea şi de încercarea constituirii practice a unui nou poporşi a unei noi limbi, cea „moldovenească”, pentru a se crea, peaceastă cale, premisele despărţirii definitive de trupul naţiuniioriginare, românească.

Până la începutul secolului al XIX-lea nu există conştiinţănaţională, ci doar una a comuniunii etnice, surclasată departicularismul local. Deşi, începând din secolul al XVI-lea,cărturarii şi istoricii au afirmat şi demonstrat de numeroase oriunitatea românească în întregul spaţiu dintre Tisa, Dunăre, MareaNeagră şi Nistru, descendenţa latină şi folosirea aceleiaşi limbi, cucâteva particularităţi regionale, locuitorii celor trei state româneşticontinuă să se numească moldoveni, munteni, transilvăneni, dar şiorheeni, soroceni, etc., chiar în interiorul aceleiaşi construcţiistatale. Apariţia conştiinţei naţionale se datorează unei păturisubţiri de intelectuali şi se răspândeşte în mase pe parcursulsecolului al XIX-lea, prin alfabetizare, presă, literatură. ÎnBasarabia, desprinsă de Moldova şi de masa principală avorbitorilor limbii române înainte de debutul procesului deconstituire a ideii naţionale şi de popularizare a acesteia prineducaţie, se înregistrează, pentru întreg secolul al XIX-lea, oidentitate incertă a mulţimilor. Se perpetuează conştiinţa unităţii cuceilalţi români, dar persistă şi particularismul local moldovenesc,întreţinut de ruşi prin colonizări, marginalizarea intelectualilorromâni, prin rusificarea sistemului administrativ, a şcolii şi abisericii.

17

Estimările aproximative ale populaţiei teritoriului dintreNistru şi Prut în urma anexării din 1812 variază între 240 000 şi275 0009, pe o suprafaţă de 45630 km2. Dintre aceştia, 86 % erauromâni sau, aşa cum îi numesc statisticile ruseşti ale vremii,moldoveni10. Un număr de locuitori redus, ce nu puteau pune învaloare întinderile mari de pământ fertil, încât guvernul ţarist ainiţiat o amplă acţiune de colonizare, dublată, inevitabil, decreşterea ponderii populaţiei slave11. Doar între 1817 şi 1834populaţia ucraineană şi ruteană a crescut cu mai mult de 100 000de persoane. În acelaşi timp, în ţinuturile de la nord de DeltaDunării s-au aşezat mii de familii de bulgari şi găgăuzi dinDobrogea. Tot înainte de 1830 au migrat în Basarabia peste 8000de germani, atraşi de facilităţile fiscale substanţiale.Recensămintele succesive înregistrează, aşadar, o creştere rapidă apopulaţiei provinciei, mult peste rata de creştere naturală apopulaţiei autohtone, aşadar colonizarea cu locuitori preponderentslavi a avut o contribuţie importantă. Provincia înregistrează 98526familii, cu peste 490 000 de membri în 1817, 114217 familii cuaproximativ 580 000 membri în 1824, pentru a trece de un milionspre anul 1860. La această creştere imigraţia a contribuit cuaproximativ jumătate, încât în 1897 recensământul înregistra doar47,8 % populaţie moldovenească, 19,7 ucraineni şi 8,1% ruşi. Înplus, românii erau menţinuţi într-o stare gravă de analfabetism, celmai mare procent după ţigani – 89.5% pentru bărbaţi şi 98,3%pentru femei12. De asemenea, marea majoritate a populaţiei

9 Petre Solomon, Identitate etnică şi minorităţi în Republica Moldova. Obibliografie, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, Iaşi, 2001.10 Dinu Poştarencu, Contribuţii la istoria modernă a Basarabiei, vol. I,Chişinău, Grafenia Libris, 2009, p. 29.11 În 1817 se interzicea boierilor ruşi recuperarea iobagilor fugiţi în Basarabia;germanii primeau 60 deseatine de pământ scutiri pentru 50 de ani, NicolaeCiachir, Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-1917), Bucureşti, Universitateadin Bucureşti, Facultatea de Istorie, 1992, p. 26-29.12 Petre Solomon, op. cit., p. 159.

18

româneşti trăia la sate, în timp ce oraşele erau locuite,preponderent, de ruşi şi evrei13.

În prima fază autonomia Basarabiei a fost păstrată.Regulamentul „Organizarea conducerii provizorii a Basarabiei”, aamiralului Ciceagov, menţinea autonomia provinciei, legislaţiaŢării Moldovei, folosirea limbii române (pe care o numeştemoldovenească) în administraţie, biserică, şcoli şi tribunale, alăturide limba rusă14. După 1828 însă, autonomia este tot mai limitată,implicarea aparatului de stat se face tot mai simţită în toatedomeniile vieţii publice şi private, calea fiind deschisă pentruînceperea campaniei de deznaţionalizare şi de slavizare.

Politica de rusificare a Basarabiei a luat în primul rândforma izolării provinciei de celelalte teritorii româneşti: ziareleromâneşti erau interzise în Basarabia, doar un mic număr putândpătrunde, pe căi ilicite; teatrul românesc şi trupele din Româniaputeau susţine reprezentaţii doar la Chişinău, unde numărul delocuitori români era redus, punerile în scenă nefiind permise înaşezările rurale; presa era cenzurată şi orice referire la unitatea deorigine, cultură şi limbă a locuitorilor provinciei cu românii depeste Prut era eliminată, susţinătorilor acestor teorii dăunătoarescopurilor ţariste le erau intentate chiar procese politice (cum ar ficele în care au fost implicaţi Gheorghe Todoran şi ConstantinCostinovici în 1912), iar intelectualii cu vederi naţionaliste erauîndeaproape supravegheaţi (Ion Halippa, Elena Alistar), arestaţisau exilaţi15.

Din 1865 până la unire nu s-au mai tipărit abecedare culitere latine. Din 1867 nici o şcoală nu a mai funcţionat în limba

13 La recensământul din 1930, din 370.971 locuitori ai oraşelor, româniinumărau 116.736, evreii 98.709 iar ruşii 99.500, ibidem, p. 160.14 Dumitru G. Grama, Lupta românilor de la răsărit de Prut pentru apărarealegilor ţării Moldovei în primele decenii ale secolului al XIX-lea, „DestinRomânesc”, an I, 1994, nr. 1, p. 86-95; Dinu Poştarencu, Politica ţaristă dedeznaţionalizare a administraţiei Basarabiei, „Destin Românesc”, an II, 1995,nr. 4, p. 70-77.15 Gheorghe Negru, Unele aspecte ale politicii ţariste de izolare a Basarabiei,„Destin Românesc”, 1994, an I, nr. 1, p. 76-85.

19

română: „Dacă voim să împiedicăm românizarea populaţieiruseşti, dacă voim ca Basarabia să fie rusească cu adevărat, ca easă înceteze de a mai fi un obiect de atracţie şi agitaţie româneascăşi să fie în mod organic cu Rusia, e nevoie să-i facem pe locuitoriiei, prin intermediul şcolii, cel puţin pe jumătate ruşi. Spre aceastăţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public, adoptat acum deocârmuire”, afirma la sfârşitul secolului XIX un înalt demnitarrus16.

Deşi politica de rusificare a devenit mai intensă şi a fostsusţinută, după 1870, de aparatul de stat, rusificarea populaţieiromâne din Basarabia nu a înregistrat succesele scontate. În totsecolul al XIX-lea, populaţia rurală a provinciei, aşadar mareamajoritate a locuitorilor provinciei, au rămas în afara modernităţii,din cauza analfabetismului şi stării lamentabile a infrastructurii.Românii basarabeni au căpătat o rezistenţă la orice ideologiemodernă, inclusiv naţională, şi nu au dezvoltat o conştiinţă aromânităţii, deşi limba vorbită era cea română. Pe de altă parte, nus-a reuşit nici a fi incluşi în spaţiul identitar rus17.

În schimb, o parte a clasei bogate a fost sedusă deadministraţia rusă, s-a raliat politicii statului. Obţinând titluri denobleţe, proprietăţi şi posturi în administraţie, urmaşii vechilorboieri moldoveni au devenit câte un pic ruşi18. Unele familiiboiereşti au continuată însă să păstreze vechile tradiţii. Foartesubţirea pătură mijlocie românească din Moldova tindea săconsidere limba rusă ca limbă de cultură, iar limba română ca peuna a sărăcimii. Astfel că recensământul rusesc din 1897, caredădea pentru moldoveni doar 47,6%, nu trecea probabil şi pe

16 Bogdan Al. Ciachir, Basarabia sub ruşi, „Historia”, 2006, tom 60, decembrie,p. 29-33.17 Andrei Cuşco, The attitude of the local romanian population of Bassarabiatowards the russian authorities and the problem of „reactive identity”, înAnalele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi – Istorie, fascicula 19, tom I,2002, p. 79-84.18 Radu Ciuceanu, De l’autocratie au totalitarism. Bessarabia / action dedepeuplement et denationalisation, „Arhivele totalitarismului”, 1993, tom 1, nr.1, p. 41-46.

20

funcţionarii sau soldaţii moldoveni care cunoşteau limba rusă,precum nici pe moldovenii din satele cu populaţie mixtă,amestecaţi cu ruteni. N. Taşcov, în 1912, considera că, în realitate,moldovenii ar fi format 70% din populaţia provinciei19.

Că marea masă a locuitorilor românofoni din Basarabiaerau conştienţi de unitatea de limbă şi etnie cu fraţii lor de dincolode Prut, dar continuau să folosească termenii de moldovean şilimbă moldovenească, o arată amintirile de călătorie ale luiNicolae Iorga, de la începutul secolului al XX - lea: la Noua Suliţă,la graniţa dintre Bucovina şi Basarabia, prin părţile Hotinului, s-abucurat de o bună primire din partea jandarmului de aici, care „s-aîntâmplat că e şi dânsul <<moldovean>>, moldovean de la Bălţi.Vorbeşte româneşte foarte bine şi uşor. Pare chiar bucuros că aîntâlnit un <<moldovean>> din Bucovina şi unul din „România”.El ştie că tot aşa se vorbeşte şi până la Dunăre”20. Iar Batiuşcov, în1892, constata că „în cele mai multe mănăstiri şi biserici slujba seface în limba slavonă numai în rapoartele oficiale, iar în realitatenu se aude acolo în limba slavonă decât <<Doamne miluieşte>>,restul fiind zis în româneşte. Pentru a justifica această stare delucruri mi se spune că populaţia rurală românească nu ştie delocslavona”21.

Aşadar, înainte de 1920, puţini specialişti considerau cămoldovenii pot fi şi altceva decât o prelungire estică a românilor,

19 Dr. Cazacu şi J. Gore, Populaţia Basarabiei pe naţionalităţi. După izvoareoficiale ruseşti, „Convorbiri Literare”, an LI, 1909, nr. 7 şi 8, iulie august, p.472-473, 477.20 Nicolae Iorga, Neamul Românesc din Basarabia, Bucureşti, 1905, p. 9; sau oconversaţie a sa cu un locuitor de la Bălţi, cu care nu a vrut să discute problemenaţionale pentru a nu fi acuzat: „Întreabă ce s-a scris la noi despre chestiuneasocială din … Basarabia. La asemenea întrebări trebuie să răspunzi totdeaunaaşa, încât nimeni să nu te poată pârâ. – Noi nu ne ocupăm decât de ale noastre(…) – Şi, cum, nu vă interesaţi de ale Basarabiei? Doar sunt aici Moldoveni. –Ştiu, dar nu ne priveşte – Dar alte părţi, Ardealul? Acolo sunt Români ca şiMoldovenii. – Întocmai – Şi nu te interesează pe d-ta, ca Român?”, Ibidem, p.23.21 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surseruseşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995.

21

cu un grai întrucâtva diferit, influenţat de limba slavilor vecini.Sub - dialectul vorbit la est de Carpaţi, folosit şi în unele părţi aleUcrainei, nu se distingea prea mult de varianta limbii românevorbită în celelalte provincii locuite de români. Ruşii nu au pretinsîn mod hotărât, până la 1917, că moldovenii şi vecinii lor dinRegatul României ar fi două naţiuni separate, activitatea lor s-aîndreptat mai ales spre rusificare, spre adormirea sentimentuluinaţional de orice natură şi, ca prioritate, garantarea loialităţii faţăde ţar şi de imperiu22 şi împiedicarea oricărei manifestărinaţionaliste, prin menţinerea analfabetismului şi prin ruralizare.

Inventarea limbii moldoveneşti a debutat abia dupăevenimentele critice care au avut loc în Imperiul Rus după 1917 şia luat amploare după clarificarea situaţiei din URSS, odată cuîntemeierea Republicii Autonome Socialiste SovieticeMoldoveneşti, în 1924. În deceniile al treilea şi al patrulea alsecolului al XX - lea, în URSS a apărut o nouă ramură alingvisticii, „lingvistica socială”, în fapt „o armă a ideologiei şipropagandei comuniste antinaţionale”23. Pe termen lung, noua„ştiinţă” a avut efecte cumplite. Ca rezultat a aplicării noilor teoriişi metode de deznaţionalizare şi de constituire a unor noi identităţi,în 1989, din 139 milioane de cetăţeni ai celor 14 foste republicisovietice, 25 milioane se declarau ruşi, iar alţi 11,5 milioane deneruşi declarau limba rusă ca limbă maternă. În plus, 52,5 milioanedeclarau că vorbesc limba rusă fluent, ca a doua limbă sau, în cazulMoldovei, ca limbă de comunicare interetnică. Aşadar,aproximativ două treimi din populaţia republicilor unionale, alteledecât Rusia însăşi, foloseau limba rusă ca mijloc de comunicarecotidiană. În deceniile următoare, limba rusă a căpătat noiconotaţii: limbă de contact între naţionalităţi, sursă de

22 Charles King, Moldovenii. România. Rusia şi politica culturală, Editura Arc,Chişinău, 2002, p. 25.23 Ion Z. Dumeniuk, Politica lingvistică a URSS şi destinele limbilor naţionale,“Limba română”, 1991, nr. 3-4, iulie-decembrie, p. 51.

22

împrumuturi lingvistice şi de îmbogăţire a vocabularului altorlimbi24.

Tentativa de construire a unei noi limbi, ceamoldovenească, şi a unei noi identităţi naţionale, nu a fost unfenomen izolat, ci un proiect tipic de constituire a unei naţiuni,urmat în multe părţi ale Uniunii Sovietice, din Bielorusia până înUzbekistan25. Metodele aplicate erau aproximativ aceleaşi: se luauforme din graiul ţărănesc, se formalizau, se constituiau noi cuvintepe baza lor, iar rezultatul era ridicat la rangul de nouă limbăliterară.

Procesul de constituire de către regimul sovietic a„naţionalităţii moldoveneşti” şi a „limbii moldoveneşti”, începândcu 1924, a parcurs, până în 1940, o serie de etape, de căutări şireorientări a politicii lingvistice. Atunci când obiectivul prioritarera considerat anexarea Basarabiei, pentru care se afirma că sedispune de o legitimitate istorică (URSS ca stat succesor alImperiului Ţarist), se insista pe afirmarea identităţii moldoveneşti.Atunci când Basarabia era văzută ca un teritoriu intermediar pentrurăspândirea ideilor revoluţionare în România şi în sud-estulEuropei, se constata unitatea etnică şi lingvistică a „moldovenilor”cu românii de peste Prut.

Populaţia moldovenească din Transnistria, minoritară,semirusificată, semiucrainizată, analfabetă, rurală, în majoritatepasivă din punct de vedere politic şi cultural, reprezenta unmaterial experimental perfect pentru întemeierea unei noi naţiuni şi

24 Recensământul sovietic din RSSM din 1989 arăta că, dintre moldoveni,95,4% foloseau româna ca limbă maternă, iar rusa 4,3%, iar ca a doua limbă,vorbită fluent, 25,7% dintre moldoveni. Mai accentuat era procesul derusificare în cazul ucrainenilor: dintre aceştia, 36,7% declarau limba rusă calimbă maternă, iar 43% o vorbeau fluent, ca pe a doua limbă (fluent, vorbeau„moldovenească” doar 12,8%). În schimb, minoritatea rusească din Moldovaconsidera rusa ca limbă maternă în proporţie de 99,1%, iar alţi 0,6% o vorbeaufluent. Doar 11,4% vorbeau fluent limba „moldovenească” (Charles King, op.cit., p. 232).25 Ibidem, p. 68.

23

a unei noi limbi, cu perspective pentru implementarea procesuluirespectiv şi în alte regiuni ale URSS.

Iniţial, imediat după constituirea RASS Moldoveneşti laest de Nistru, obiectivul prioritar l-a reprezentat transmitereavalorilor noii ideologii comuniste către locuitorii nou-createirepublici, proces ce putea fi facilitat de ridicarea nivelului culturalşi de alfabetizarea marii mase ţărăneşti, din care să fie ridicatviitorul om sovietic. Astfel, scopurile iniţial funcţionale şiideologice au trecut înaintea considerentelor naţionale26, întrucâttransmiterea noilor idei se putea face mai uşor în limba română.

Problema limbii moldoveneşti a fost discutată în presalocală şi în lucrările unor lideri bolşevici locali în anii 1924-1925.S-a luat hotărârea amânării implementării noului model lingvistic,răspândirea ideologiei comuniste rămânând prioritară, rolulBasarabiei în acest plan grandios fiind important: „RepublicaMoldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Poloniaşi cea Kareliană faţă de Finlanda. Unirea teritoriilor de ambelepărţi ale Nistrului ar servi drept cuţit strategic al URSS faţă deBalcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa Centrală (prin Bucovinaşi Galiţia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod înscopuri militare şi politice”. 27

Deci moldovenii de la est de Nistru erau văzuţi doar ca unvehicul pentru transmiterea stării de spirit revoluţionare şi aideologiei comuniste, prin anexarea Basarabiei, asupra Românieişi, mai departe, în Peninsula Balcanică şi înspre Europa centrală.28

Concesiile făcute limbii române, a cărei înlocuire cu nou inventatalimbă moldovenească se amâna, erau văzute ca un compromis mic

26 Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografiacomunistă, Editura Arc, Chişinău, 1996, p. 153.27 Alcătuirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (darea deseamă a sesii a 3-a a VUŢIK - ului), 8-12 octombrie, Harkov, 1924, p. 4. Vezi şiVlad Bejan, Ioan Căpreanu, Românii din Transnistria. Realităţi istorice şicontemporane, Editura Terra Nostra, Iaşi, 2003, p. 149.28 Gheorghe Negru, Lupta lingvistică din RSS Moldovenească (1940-1988),„Destin Românesc”, 1996, an III, nr. 2, p. 6.

24

pentru câştigarea de partea revoluţiei a unor teritorii atât de întinse.Succesul ar fi fost facilitat de comunitatea de limbă a locuitorilorde pe ambele maluri ale Nistrului şi Prutului. De altfel, încuprinsul Memoriului, grupul de iniţiativă considera că „limbamoldovenească” vorbită în Transnistria este „un dialectromânesc”.

În cursul celui de al doilea plan cincinal, începând cu1932, Moscova a ordonat cultivarea sistematică a limbiimoldoveneşti pe baza limbii literare române şi caracterele latine aufost introduse în mod oficial, ca parte a politicii din întregul statsovietic, ce hotăra folosirea alfabetului latin pentru toate limbilecare nu utilizau scrierea chirilică. A contribuit la aceasta şi relativadestindere a relaţiilor dintre România şi URSS, odată cuascensiunea Germaniei hitleriste, şi semnarea protocolului din1936 prin care guvernul URSS se obliga să nu treacă Nistrul fărăo cerere formală a statului român în acest sens (precum şiretragerea trupelor la est de Nistru la cererea guvernului de laBucureşti). Revenirea la alfabetul latin în RASSM în acestecondiţii demonstrează resorturile politice ale întemeierii limbii şi anaţionalităţii moldoveneşti. „Latinizarea” era o altă măsură politicăce făcea parte din-un plan mai amplu de „internaţionalizare” aputerii sovietice. Pentru RASSM nu era vorba doar de o schimbarea alfabetului, ci o nouă orientare în „construcţia naţională”,pornindu-se de la necesitatea îmbogăţirii limbii moldoveneşti cucuvinte general acceptate printre moldovenii din Basarabia29.

La 28 februarie 1938 alfabetul latin era interzis din nou pecuprinsul întregii URSS. Aceasta are din nou un caracterextralingvistic, marcat de mutaţiile ideologice care se produceau lanivelurile superioare ale conduceri politice de la Moscova, unde serelua vechiul curs faţă de minorităţile naţionale. Este de faptînceputul acţiunii împotriva cosmopolitismului, care va continua şidupă război. Tot acum Serghievski, membru al academiei URSS,considera că „limba moldovenească este împestriţată de cuvintestrăine, de care trebuie să fie curăţată, spre a nu mai fi limba

29 Ibidem, p. 9.

25

boierilor români, ci a poporului moldovean” (recunoaştere tacită căîn Basarabia se vorbea româneşte şi se dorea crearea unei noilimbi?). Ca urmare, în 1940, Institutul Moldovenesc de CercetăriŞtiinţifice avea ca principală misiune curăţirea limbii moldoveneştide cuvintele româneşti franţuzite, „neînţelese de norodulmoldovenesc, introduse cândva de duşmanii norodului şi, în rândcu asta, s-a străduit să introducă cât mai multe cuvinte intrate îngraiul norodului moldovenesc în legătură cu zidirea socialistă, caneologisme din limba noroadelor frăţeşti – rusească şi ucraineană”.

Politica de rusificare şi de deznaţionalizare a locuitorilordintre Prut şi Nistru, de constituire a unei noi identităţi naţionale,de creare a unor antagonisme între locuitorii de la est şi vest dePrut a luat amploare după tragicele evenimente din 1940 şi, maiales, după intrarea definitivă a Basarabiei în sfera sovietică după1944.

Pentru a crea un cadru propice, autorităţile sovietice auadoptat, în primele două decenii de la anexare, o serie de măsuridure care au constat în secătuirea economiei, în colonizărilemasive (peste un milion de ruşi), eliminarea elitelor româneşti şi atinerilor români, clasa activă a provinciei, deportări30, înrolări,constituirea de detaşamente de muncă trimise în URSS şi prinfoamete31. La baza rusificării a stat impunerea învăţământului în

30 Estimate de Valentin Hossu-Longin la 13.000 familii în 6 iulie 1949 şi untotal de 250.000 între 1944-1950, 300.000 în deceniul următor şi 380.000 înjurul lui 1965. În loc au fost aduşi peste jumătate de milion de colonişti deorigine slavă (Valentin Hossu-Longin, Românii în gulagul sovietic, „Historia”,2006, tom 60, p. 74-76.). Despre experienţa personală a deportărilor, vezi şiVlad Bejan, Dincolo de neguri e patria mea, Fundaţia culturală „Ginta latină”,Ed. „Terra Nostra”, Iaşi, 2001.31 Aproximativ 200.000 de morţi de foame în 1946-1947. Elena Şişcanu,Aspecte ale procesului de deznaţionalizare a Basarabiei (1940-1950), „DestinRomânesc”, an 1, 1994, nr. 1, p. 78-88. Unele interpretări estimează chiar ladouă milioane victimele regimului comunist în Moldova între 1940-1962(Gheorghe Buzatu, Aşa a început holocaustul împotriva poporului român,Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 5). La peste 200.000 de morţi întimpul foametei din 1946-1947 dă şi Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a

26

limba rusă – au fost aduşi peste o mie de învăţători din Rusia şiUcraina, cadre didactice care nu fuseseră corupte de regimulregalo-fascist din timpul stăpânirii româneşti -, introducerea limbiiruse în administraţie, îndepărtarea românilor din forurile deconducere. Procentul de ruşi din RSSM a crescut între 1940 şi1959 de la 7,2% şi 10,2%, iar cea pentru populaţai ucraineană de la9,7% la 14,6%. Deportări succesive au avut loc în anii 1941, 1944-1948, în 6 iulie 1949, 1954 şi 1964, ultimele mascate în nevoia decultivare a pământurilor din alte regiuni ale URSS sau atribuireade posturi pentru absolvenţii de studii superioare, aşadar păturaromânească cea mai educată şi activă şi implicată politic a fostîmprăştiată pe tot cuprinsul statului sovietic.

Astfel, în 1944, din 1355 funcţionari de partid şi de stat,1116 erau ruşi şi ucraineni, iar în Comitetul Central al PCM, doar6 din 69 erau de naţionalitate română. Chiar şi atunci cândmoldovenii erau avansaţi în posturi de conducere sau de decizie,aveau prioritate mai ales cei din Transnistria, de mai multă vremesupuşi ai regimului sovietic şi, aşadar, mai de încredere.

În 1958 românii constituiau în CC al PCM mai puţin deun sfert, în Guvern 27% iar în KGB 16,7%, iar în ministereprocentul varia între 5 şi 32. De asemenea, românii erau trataţi cususpiciune şi în ce priveşte cercetarea lingvistică şi istorică. Înprimul deceniu de stăpânire sovietică nici un român basarabean nua fost angajat în sectorul de istorie al Institutului de Istorie, Limbăşi Literatură.

În buletinele de identitate românii din oraşe au fostconsideraţi „moldoveni” (cei de la sate nu au dispus de buletine deidentitate până în 1978) şi s-a procedat, de asemenea, la rusificareanumelor româneşti32.

Propaganda a declanşat o campanie de detaşare ateritoriului Basarabiei de România, de demonizare a tot ceea ce era

Basarabiei, 1812-2002, Editura Cartier, p. 148-162; 62.786 de morţi în 1946 şi153.622 în 1947 după Elena N. Şişcanu, Basarabia sub regimul bolşevic (1940-1952), Ed. Semne, Bucureşti, 1998, p. 100.32 Gheorhe Negru, op.cit., p. 12-13.

27

românesc şi de subliniere a relaţiilor frăţeşti de-a lungul istorieidintre moldoveni şi ruşi-ucraineni. Acestea aveau ca puncte nodalesuferinţele provocate de români moldovenilor în perioadainterbelică, legăturile istorice şi culturale cu Rusia şi Ucraina de-alungul istoriei şi, de asemenea, influenţele slave masivemanifestate atât în momentul etnogenezei cât şi ulterior, unicitateaetnografică a moldovenilor, faptul că unirea Basarabiei cu URSSera un „act progresist”, de progres economic, cultural şi stabilealegături cu cea mai avansată gândire social – politică a vremii33.

La un Congres din 1945 s-a cerut cadrelor didactic săîndeplinească rolul oricărui intelectual, anume „însuşirea teorieimarxist leniniste, unica ce reflectă corect necesitatea dezvoltăriivieţii materiale şi spirituale şi care poate mobiliza masele largipopulare la lupta împotriva ideologiei fasciste şi profasciste –burghezo - naţionale”. Nu întâmplător, cam în această perioadăerau eliminaţi numeroşi învăţători din perioada interbelică (70%dintre ei trăiseră în Basarabia între 1918-1940) şi importaţi alţipeste o mie din Rusia şi Ucraina. Acestora li se cerea: „să-şiînsuşească rapid doctrina marxist-leninistă şi să o transmităelevilor (…) Educaţi generaţia în creştere în spiritul patriotismuluisovietic, dragostei nemărginite faţă de Patria noastră, faţă depoporul nostru. Altoiţi copiilor ura faţă de duşmanii poporuluinostru – ocupanţii germano-fascişti şi acoliţii lor, naţionaliştiimoldo-români. Educaţi viitorul cetăţean al Uniunii Sovietice înspiritul dragostei şi stimei faţă de fratele nostru mai mare – marelepopor rus”34.

După prima ocupare a Basarabiei, constructorii limbiimoldoveneşti se mută la Chişinău. Noi factori au venit pentru afavoriza implementarea moldovenismului în Basarabia. Printreaceştia se numără refugierea a numeroşi intelectuali dincolo dePrut, în 1940, deportarea sau asasinarea celor care făcuseră partedin administraţia de stat în perioada interbelică, a preoţimii din

33 Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane derevenire sub tutela Moscovei, Politeia – SNSPA, Bucureşti, 2004, p. 114-116.34 Elena Şuşcanu, op. cit., p. 122.

28

sate, a chiaburilor educaţi. Un rol important l-a jucat şi stabilireamasivă în oraşe a unei populaţii rusofone adusă din Rusia şiUcraina, precum şi rusificarea aparatului de stat.

Scurta perioadă a primei stăpâniri sovietice a Basarabiei,de mai puţin de un an, nu a rămas fără urmări pe plan lingvistic. La16 mai 1941 era aprobată Noua ortografie a limbii moldoveneşti,elaborată sub conducerea lui I. D. Cehan, în cadrul InstitutuluiMoldovenesc de Cercetări Ştiinţifice de la Tiraspol. Însă o politicăcoerentă în acest sens s-a putut întreprinde abia după revenireatrupelor sovietice trei ani mai târziu.

Spre sfârşitul deceniului al cincilea şi începutul celuiurmător, atmosfera din Uniunea Sovietică era încă îmbibată într-unnaţionalism rusesc exaltat, provocat de suferinţele războiului şi devictoria asupra Germaniei naziste. În Republica Moldovaatmosfera era amplificată de intrarea mai recentă a teritoriuluidintre Prut şi Nistru în componenţa URSS, încât curăţarea deelementele presupuse duşmane regimului avea loc chiar în primiiani de după război. După o perioadă de dispute istoriografice, loculprincipal între istoricii republicii a fost ocupat de Iakim Grosul şiNikolai Mohov, care îşi vor păstra statutul în următoareleaproximativ trei decenii. Mohov, născut în Caucaz, a fost trimis laChişinău în 1945, după ce anterior fusese, timp de 20 de ani,profesor. Mohov susţinea că „strămoşii moldovenilor s-austrămutat de dincolo de Carpaţi şi au găsit o populaţie slavă peteritoriul Moldovei (…), slavii au fost strămoşii direcţi aimoldovenilor pe teritoriul RSSM”.

În 1949 a apărut Cursul de istorie a Moldovei, la care aucolaborat Grosul şi Mohov, dar şi ministrul educaţiei din Moldovape acea vreme, Artiom Lazarev. Manualul era un produs tipic alerei staliniste târzii35. Singurele surse la care se făceau referiri erauclasicii marxist-leninişti şi lucrările lui Stalin. Cartea era plină dedeclaraţii categorice asupra evenimentelor din trecutul îndepărtat,bazate doar pe afirmaţii ale lui Lenin, dintre care unele accidentale.În lucrare, aportul elementului slav la istoria şi etnogeneza

35 Wilhelmus Petrus van Meurs, op. cit., p. 210.

29

moldovenească erau fundamentale. Manualul plasa momentulformării naţiunii moldoveneşti în secolul al XIX-lea, în fazaistorică a „naţiunii burgheze”, şi pornea de la presupunerea călimba moldovenească este o limbă slavă sau romano-slavică. Sepresupunea că valahii – geto-daci romanizaţi, s-au contopit cupopulaţia slavă indigenă. Unirea valahilor cu slavii de sud a dus laetnogeneza românească, iar unirea cu slavii de răsărit a produsetnogeneza moldovenească. Influenţa slavă asupra naţiuniimoldoveneşti era fundamentală. Toţi fruntaşii politici şi toţioamenii de cultură ai poporului moldovenesc fuseseră influenţaţi,în ultima jumătate de mileniu, de civilizaţia măreţului popor rus.Iar în ceea ce privea anexarea Basarabiei în 1812, era avansatăteoria răului mai mic: cucerirea de către Rusia Ţaristă a împiedicatraidurile turceşti să tătărăşti, au fost accelerate dezvoltareaeconomică, socială şi culturală, ideile ruseşti înaintate, inclusivcele revoluţionare, au ajuns mai uşor la Chişinău. Politicacolonială ţaristă, colonizarea cu elemente străine, opresiuneasocială şi înapoierea culturală la nivelul marii majorităţi apopulaţiei erau complet ignorate36.

Încă din 1936 romanistul M. V. Serghievski publica olucrare în care anunţa ideea dezvoltării de sine stătătoare a limbiimoldoveneşti, în raport cu limba română, pornind de la teza unei„deosebiri iniţiale în destinul istoric şi lingvistic al moldovenilor şivalahilor”, în sensul că moldovenii au fost influenţaţi de slavii deest, iar valahii n-au cunoscut o asemenea influenţă. Deşi el nuneagă unicitatea limbii literare folosite de locuitorii întreguluispaţiu carpato-danubian, consideră că specificitatea limbiimoldoveneşti se păstra, la acea vreme, în limbajul popular.37

Serghievski nu nega, aşadar, caracterul romanic al limbiimoldoveneşti. În 1940 însă, academicianul N. S. Derjavin declaracă moldovenii sunt descendenţi direcţi ai populaţiei locale slavevechi, iar limba moldovenească este de provenienţă slavă. De cea

36 Ibidem, p. 211.37 M. B. Serghievski, Moldavo-slavianskie ettudî, Moskva, 1959, p. 142-143,apud Gheorghe Negru, op. cit., p. 15.

30

mai mare receptivitate s-a bucurat însă teza lui A. D. Udalţov,membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a URSS, care în1945 considera că poporul moldovenesc şi limba corespunzătoarelui s-a format prin încrucişarea elementului vestic latin cu cel esticslav. Această versiune a etnogenezei moldoveneşti a fost acceptatăşi de conducerea Institutului de Cercetări Ştiinţifice din Chişinău,în frunte cu I. D. Ceban.

În 1950 însă, Stalin publica un studiu în care, luândpoziţie faţă de teoria lingvistică a lui Marr, afirma că laîncrucişarea a două limbi nu rezultă o a treia, ci una ieseînvingătoare, îşi păstrează structura gramaticală şi fondul lexicalde bază, în timp ce a doua îşi pierde calitatea şi moare. Prinaceasta, teoria încrucişării primea o lovitură gravă. Specialiştiitrebuiau să decidă dacă limba moldovenească este o limbă latinăsau una slavă.

În decembrie a aceluiaşi an a fost organizată o şedinţă laChişinău, a cărei temă de discuţie era „Învăţătura lui I. V. Stalindespre limbă şi sarcinile studierii limbii moldoveneşti”. Cu toatăopoziţia lui I. D. Ceban, care prezicea că limba moldovenească vaevolua spre o completă rusificare, s-a acceptat că limbamoldovenească şi limba română sunt foarte asemănătoare, avândîn comun structurile gramaticale şi un mare număr de cuvinte.

Întrucât disputa a continuat, a fost necesară intervenţiaunor autorităţi în ştiinţa lingvistică de la Moscova, în persoana luiV. Vinogradov şi a lui D. Mihalci, care au condamnatnevalorificarea învăţăturilor lui Stalin despre încrucişarea limbilorşi au criticat în mod direct pe Ceban pentru susţinerea încontinuare a caracterului slav al limbii moldoveneşti. Aceştiainsistau şi asupra clarificării problemei recunoaşterii unor clasici„moldoveni de peste Prut”, ca Alecsandri, Creangă sau Eminescu.

Urmare a acestor evoluţii, la 3-7 decembrie 1951 avea loco conferinţă comună a Institutului de Lingvistică a Academiei deŞtiinţe a URSS şi a Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură dincadrul Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a URSS.Oaspeţii – V. Vinogradov, V. Serebrennikov, S. Berştein – audemonstrat caracterul latin al limbii moldoveneşti, aportul mai

31

redus al limbii slave, necesitatea studierii limbii române, strânsînrudite cu cea moldovenească, însă şi independenţa indiscutabilăa celei din urmă.

Cu câteva săptămâni în urmă, A. Lazarev critica violent,la o adunare orăşenească a lingviştilor, scriitorilor şi învăţătorilor,„lucrători ştiinţifici care în părerile lor s-au rostogolit până lanegarea completă a sinestatorniciei limbii moldoveneşti, afirmândcă nu-i nici o deosebire între limba moldovenească şi cea română”.După părerea sa, cauzele acestor tendinţe trebuiau căutate în„nerecunoaşterea sinestatorniciei limbii moldoveneşti” de către„cercurile imperialiste din fosta României boierească, care augospodărit până nu demult în Basarabia”, cât şi a „elementelorburghezo-naţionaliste moldoveneşti”, cărora „le trebuie teoria astapentru a întări legal cotropirea Moldovei şi a lichida sinestătorniciastatului moldovenesc”38.

Conferinţa din 1951 a însemnat debutul unei faze liberaleîn politica faţă de limba moldovenească. I s-a permis acesteiacontactele cu limba română liberală. Grafia chirilică a fostmenţinută, însă influenţa limbilor rusă şi ucraineană a fost limitată.

La o şedinţă a Institutului de Istorie, Limbă şi Literaturădin 1955, I. Varticeanu afirma chiar că „între limbilemoldovenească şi română nu există nici o diferenţă”, ţinând totuşisă specifice că „originea comună, tradiţiile comune, unitateastructurii gramaticale şi a fondului lexical ale limbilormoldoveneşti şi române nu exclude de loc dreptul fiecărei limbi laexistenţă separată”39. În general, rezultatul sesiunii ştiinţifice din1955 a fost că s-a renunţat la înfiinţarea şi introducerea unei limbiliterare moldoveneşti. Tot în această vreme, în 1956, savanţii ruşiR. Budagov şi S. Berştein au elaborat un articol intitulat Cu privirela unitatea de limbă româno-moldovenească, a cărui publicare afost însă tergiversată şi amânată până în 1988. 40

38 “Moldova socialistă”, 23 noiembrie 1951, apud Gheorghe Negru, op. cit., p.20.39 Gheorghe Negru, op. cit., p. 22.40 Ibidem, p. 23.

32

Răsturnarea de pe soclu a idolului, după 1953 a permis şipublicarea la Chişinău a unei serii de autori clasici şi vechi dinspaţiul românesc (inclusiv nemoldoveni, ca I. L. Caragiale sauCoşbuc), studii şi monografii istorice, ziare şi periodice şi au avutloc vizite ale studenţilor din România41.

După îndepărtarea de la putere a lui Hruşciov, seinstaurează un regim asemănător celui de până la dezgheţ, oameniide ştiinţă fiind din nou reduşi la tăcere.

În volumul al II-lea al Istoriei RSSM, publicat în 1970, searăta că, în perioada interbelică, „ocupanţii au aplicat o politică deromânizare cu forţa a ţinutului, susţinând că moldovenii suntromâni, că limba moldovenească este limbă română, iar culturamoldovenească – cultură română”. „Limba română a fost introdusăcu de-a sila în instituţii şi şcoli din care pricină basarabenii,necunoscând această limbă, nu puteau lucra nici în instituţii destat, nici în şcoli”; „cultura ruşilor, moldovenilor, bulgarilor,găgăuzilor, ucrainenilor, evreilor şi altor naţionalităţi erasugrumată fără cruţare”42.

La sfârşitul deceniului al şaptelea, amplificareaneînţelegerilor dintre regimurile comuniste de la Bucureşti şiMoscova au pus din nou în discuţie natura raporturilor dintre limbaromână şi cea moldovenească. În 1967 N. Mohov afirma că „înRomânia se publică un mare număr de lucrări în care problemanaţională este abordată într-un asemenea mod, cu care noi nuputem fi de acord”43. Ca urmare a politicii „agresive” şovine aRomâniei, statul totalitar sovietic a acţionat metodic, cu străduinţă,pentru inocularea în conştiinţa basarabeană a unei „amintirimonstruoase”, apocaliptice, despre lumea românească de dincoace

41 Vladimir Beşleagă, Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar(RSSM 1956-1963), „Destin Românesc”, an 1, 1994, nr. 4, p. 89-102.42 Iachim Grosul, Istoria RSS Moldoveneşti, Editura Cartea Moldovenească,Chişinău, 1970, vol. II, p. 257.43 Gheorghe Negru, Crearea conceptului „naţiunii burgheze” şi „socialiste”moldoveneşti în istoriografia sovietică, „Revista de Istorie a Moldovei”, 1998,nr. 1-2, p. 70.

33

de Prut, s-a creat „hăul românofobiei”44. Tot în această perioadă, în1974, A. M. Lazarev publica volumul Organizarea statuluisovietic basarabean şi problema basarabeană, în care erausistematizate ideile fundamentale ale moldovenismului.

De teama potenţialelor pretenţii ale statului român asupraBasarabiei şi a impactului acestora asupra naţionaliştilor locali,comuniştii de la Chişinău au luat o poziţie fermă în privinţa limbii.S-a hotărât ca, din acel moment, să se facă o distincţie clară întrelimba moldovenească şi limba română. Acţiunea a rămas la unnivel teoretic, deşi un mare număr de studii demonstrauspecificitatea idiomului folosit între Prut şi Nistru. În fapt, aceastăseparare artificială pare a fi avut un impact redus asupra limbii şi aculturii româneşti din RSS Moldovenească45.

Politica lingvistică din URSS consta în două componentemajore: rusificarea şi politica cu privire la utilizarea limbilor.Prima dintre acestea era răspândirea limbii ruse. Încă dinainte decel de al doilea război mondial, o mare parte a procesuluieducaţional din şcolile de pe întreg cuprinsul statului sovietic erareprezentat de studierea limbii şi a literaturii ruse. Majoritateapopulaţiei neruse a acceptat limba rusă ca cea de a doua limbă, camijloc de comunicare interetnică şi ca mijloc facilitator alascensiunii sociale şi politice. Cu toate acestea, dobândireacunoaşterii la un nivel elementar al limbii ruse nu era condiţionatde abandonarea identităţii naţionale şi culturale a minorităţilorimplicate.

O altă formă a deznaţionalizării a fost cea prin folclor,prin care tradiţiile româneşti să fie pierdute la un nivel mai intim.S-a încercat crearea unui folclor „moldovenesc”, de fapt unul desinteză, prin introducerea de cântece ruse sau strofe traduse înruseşte46.

44 Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov,Bucureşti, Editura „Fiat Lux”, 1994, p. 75.45 Wilhelmus Petrus van Meurs, op. cit., p. 158.46 Andrei Tamazlăcaru, Folclorul moldovenesc este folclor românesc, „DestinRomânesc”, an II, 1995, nr. 8, p. 68-75.

34

În anii `50 şi `60, între „istoricii” de la Chişinău a avut loco dispută şi în ce priveşte momentul constituirii naţiuniimoldoveneşti: aceasta s-a format până la revoluţia din Octombrie,sau procesul însă nu era încheiat în 1940, an după care constituireanaţiunii moldoveneşti se încheie. Pentru istoricii sovietici,încheierea formării naţiunii moldoveneşti burgheze, prin cele douăclase ale sale, proletariat şi burghezie, până în 1918 era vitală,altfel, prin constituirea sa în perioada dintre 1918-1940, ea ar fidevenit naţiune română. Astfel că monografia Formarea naţiuniiburgheze moldoveneşti a apărut abia în 1978, la 12 ani de laînceperea cercetărilor, având ca redactor responsabil pe A. M.Lazarev (şi nu pe N. Mohov, adeptul teoriei neterminăriiprocesului constituirii „naţiunii moldoveneşti de sine stătătoare”,„independente de naţiunea română”, până în 1918)

Iată ce se afirma în lucrarea respectivă, teze afirmate, darnu demonstrate: „Analiza dezvoltării social – economice aMoldovei în secolul al XIX - lea (…) confirmă că ţinutul, situat lahotarul de sud-vest al Imperiului Rus, a parcurs în perioada depână la octombrie stadiul capitalismului dezvoltat, în pofidapoliticii coloniale, promovate de autocraţia ţaristă faţă deperiferiile naţionale. În Moldova s-au format clasele societăţiicapitaliste, burghezia şi proletariatul, care, împreună cu ţărănimea,au jucat un rol hotărâtor în transformarea părţii de răsărit apoporului moldovean în naţiune burgheză independentă, cu toatetrăsăturile caracteristice acestei comunităţi etnice. Procesuletnosocial menţionat s-a încheiat la începutul secolului al XX - lea(…) În ce priveşte limba română, masele largi ale poporuluimoldovean o considerau în continuare inacceptabilă (…) Astfel,încă la sfârşitul secolului al XIX - lea – începutul secolului al XX– lea, printre moldoveni era răspândit pe scară largă bilingvismul;el a contribuit la dezvoltarea culturală a poporului, la încadrarea luiîn viaţa politică a întregii Rusii”47.

47 Gheorghe Negru, Crearea conceptului „naţiunii burgheze” şi „socialiste”moldoveneşti în istoriografia sovietică, p. 80.

35

Câteva cuvinte se impun a fi spuse şi despre atitudineaconducătorilor comunişti de la Bucureşti faţă de politica dedistrugere a identităţii conaţionalilor de la este de Prut între 1945-1989.

După al doilea război mondial, conducerea PartiduluiComunist din România s-a preocupat mai mult de preluarea puteriipolitice, încât linia de acţiune a partidului trebuia să urmeze strictpe cea a fratelui mai mare de la Moscova. Instituţiile şi publicaţiileînfiinţate în primii ani ai regimului comunist au întruchipat aceeaşiobedienţă şi admiraţie pentru poporul rus: Analele Româno-Sovietice, editura Cartea Rusă, Institutul de Studii Româno-Sovietice din Bucureşti, Muzeul de Istoie Ruso-Român (toateînfiinţate în 1946-1948) sunt expresii ale acestei obedienţe. În1948, imediat după proclamarea Republicii Populare România, ceimai mulţi istorici „burghezi” au fost îndepărtaţi din poziţiile lor dela Academie, universităţi şi alte instituţii de istorie, iar unii arestaţiîn anii următori. În cadrul Academiei, secţia de istorie a căpătatdrept conducători pe Mihai Roller şi pe Petre Constantinescu –Iaşi.

De asemenea, istoriografia era direct aservită spirituluisovietic, iar rolul slavilor şi al ruşilor în istoria României,amplificat până la proporţii monstruoase. În 1949 apărea lucrareacu titlu relevant a lui Petre Constantinescu – Iaşi, Ştiinţa istoricăsovietică – adevărata ştiinţă a istoriei. 48

În scrierile sale, Mihail Roller sublinia, şi el, rolul decisivpe care l-au jucat ruşii în istoria românilor. Referindu-se laBasarabia, vedea în evenimentul din 1812 unul de două oribenefic: eliberarea de sub jugul turcesc (făcând abstracţie de faptulcă cea mai mare parte a teritoriului aparţinea Moldovei) şipătrunderea unor idei progresiste: „s-au eliberat mai multe teritoriide sub jugul turcesc”, spune în Istoria Românilor, în ediţia din1947, formulare reluată în Studii şi note privind istoria Românieidin 1952. În Istoria Republicii Populare Române din 1956 reflectă

48 Petre Constantinescu – Iaşi, Ştiinţa istorică sovietică – adevărata ştiinţă aistoriei, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1949.

36

în mod antitetic evenimentele din 1812 şi 1918: „Basarabia a fostsmulsă din sistemul Imperiului Otoman şi eliberată de sub barbaruljug turcesc. Sub influenţa statului rus, mai dezvoltat, a fost grăbitprocesul de descompunere a feudalismului, precum şi procesul dedezvoltare a sistemului capitalist, ceea ce în mod obiectiv, aînsemnat, cu tot caracterul înapoiat al politicii ţariste, un faptînaintat (…) Guvernul reacţionar român (…), folosind situaţia greaa tinerei republici sovietice, atacă Basarabia (ianuarie 1918),înăbuşind cu forţa armată lupta sovietelor revoluţionare dinBasarabia”49.

Conducătorii de la Bucureşti iau atitudine la adresaprocesului de deznaţionalizare din Basarabia şi numesc acestteritoriu pământ românesc abia după aproape două decenii de laîncheierea celei de a doua conflagraţii mondiale, în ultimii ani aiguvernării lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

Relevantă este povestea tratatului de Istoria României,proiect iniţiat prin 1960. Primele două volume din tratat mergeaupe linia iniţiată de Roller, însă, volumele al III-lea şi al IV-lea(volumul al III-lea a apărut în cea de a doua variantă, după ceprima fusese retrasă si distrusă) aveau distincte accente naţionale şiantiruse50. Însă exprimarea clară a atitudinii antiruse pe careistoriografia românească o căpăta în primii ani ai deceniului alşaptelea se realizează prin publicarea mult-dezbătutelor manuscriseale lui Marx, descoperite la Amsterdam de o echipă de cercetătoriromâni, între care şi academicianul Andrei Oţetea. Pentru a nuexista critici de falsificare a istoriei, s-a făcut totul ca să se deacărţii înfăţişarea cea mai ştiinţifică şi nepolitică posibilă. S-aafirmat că manuscrisele au fost descoperite în iulie 1964, în

49 Mihai Roller, Istoria RPR, manual pentru învăţământul mediu, Bucureşti,Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1952, p. 545 - 546.50 Dispare unul dintre marile tabuuri ale istoriografiei române, anexareaBasarabiei de către Rusia, Andi Mihalache, Dileme identitare în istoriografiaperioadei 1954-1964, „Xenopoliana”, 2000, tom VIII, nr. 1-4, p. 45.

37

realitatea este posibil ca acest fapt să se fi întâmplat cel mai târziuprin 1962, poate chiar prin 1957-195951.

Poate că este recomandată o reproducere a unor fragmentemai ample din manuscrisele lui Marx pentru a identifica mai uşoracele elemente convenabile românismului. Manuscrisul B 85:„Conferinţa de la Erfurt: Napoleon îşi dă consimţământul laanexarea celor două principate. Nu mult după aceea războiulizbucni între Franţa şi Rusia. Alexandru avea nevoie de trupelesale staţionate la Dunăre. Propune pace turcilor, care, înlăturaţi de10 ani din Principate, se simţiră fericiţi să recâştige cele douăprovincii, chiar pierzând jumătate din Moldova. Tratatul din 28mai 1812. Poarta renunţă la Basarabia, Turcia nu putea ceda ceeace nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodatăsuverană asupra Ţărilor Române. Poarta însăşi recunoscuse acestlucru, când la Carlowitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunde că nu are dreptul de a face vreo concesiuneteritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept desuzeranitate”52. „În timpul ultimei lor ocupaţii în Principate, ruşiis-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberattoate iluziile. De altfel rusul este complicele fanarioţilor”53.„Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Vlahia se numesc ei înşişi români, vecinii lor îi denumesc vlahisau valahi”54. „Succesiunea rapidă a domnilor a agravat răul şi afăcut ca Rusia, sub pretext de a curma acest abuz, să intervină înafacerile interne ale Moldovei şi Ţării Româneşti şi în ImperiulOtoman, la sfârşitul secolului trecut şi la începutul secoluluiprezent (…). Prin tratatul de la Bucureşti (1812), Rusia a obţinutpentru ea însăşi cedarea a aproape jumătate din Moldova,provincia Basarabiei”55.

51 Wilhelmus Petrus van Meurs, op. cit., p. 273 - 275.52 K. Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad A.Oţetea şi S. Schwann, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 106.53 Ibidem, p. 107.54 Manuscrisul B 63, ibidem, p. 171.55 Ibidem, p. 173 - 174.

38

Este evidentă, din aceste fragmente, dorinţaconducătorilor de la Bucureşti de a sublinia drepturile româneştiasupra Basarabiei prin chiar scrierile părintelui comunismului,scrieri care erau considerate de o autoritate absolută. Pe aceeaşilinie merge şi apropierea României de China. Pe drumul deîntoarcere de la Beijing, o delegaţie românească a vizitat Moscovaşi a arătat că liderii chinezi le-ar fi comunicat că au la cunoştinţăfaptul că ruşii au luat românilor Basarabia (lucru pe care membriidelegaţiei nu au ţinut să îl contrazică).

În 1966, cu ocazia celei de a 45 aniversări a PCR, NicolaeCeauşescu condamna afirmaţiile cuprinse în rezoluţiile congreseloral treilea, al patrulea şi al cincilea ale partidului, în care Româniaera eronat numit „stat multinaţional”. Ceauşescu condamna faptulcă documentele respective îndemnau la aşa-numita „eliberare deimperialismul românesc” a „popoarelor oprimate” şi considera căenunţarea dreptului la autodeterminare a lui Marx nu era făcută învederea dezintegrării statelor naţionale, ci doar eliberareapopoarelor oprimate şi organizarea lor în state naţionale.

În iunie, Ştefan Voicu publica un articol în care observadeschis că „la 28 iunie 1940, urmare a cererii ultimative aguvernului sovietic, acceptată de guvernul român, Basarabia şiBucovina de Nord au devenit parte a teritoriului sovietic”56.

În al patrulea volum al Dicţionarului enciclopedic român,publicat în 1966, se spunea doar că, în 1918, „Basarabia a intrat încomponenţa României”, fără a mai face referire la vreo acţiune deformă, cotropire sau act nedrept. După 1967 a debutat o campaniesusţinută de cercetare, noi documente privitoare la Basarabia fiinddescoperite în arhivele din ţară şi din străinătate.

Reacţia sovietică nu putea lipsi, şi la insistenţele luiBodiul, la 1 octombrie 1967, primul ministru sovietic AlexeiKosîghin s-a adresat unei adunări la Chişinău unde lăuda partidulpentru că „a luptat insistent cu prejudecăţile naţionaliste şi cu

56 Ştefan Voicu, Pagini de luptă a PCR împotriva fascismului pentruindependenţă şi suveranitate naţională (1934-1940), în „Lupta de clasă”, nr. 6,1966, p. 59 - 60.

39

manifestările frecvente de şovinism de mare putere ca şi cunaţionalismul local”, referire evidentă la politica românească dinultimii ani şi folosind un apelativ rezervat anterior doar atacurilorla adresa regimului burghez interbelic.

Totuşi, referiri la anexarea Basarabiei de către Rusia şiprivirea acesteia ca teritoriu românesc a continuat. Apare înlucrarea Unitate şi continuitate în istoria poporului român, înredacţia lui Dumitru Berciu, care susţine că în 1918 s-a încheiatprocesul de unificare a poporului român; în Istoria poporuluiromân, a lui Andrei Oţetea, care tratează Basarabia ca teritoriuromânesc; Viaţa politică în România, 1918-1921, elaborată deMircea Muşat şi Ion Ardeleanu, în care se vorbeşte deschis despreanexarea Basarabiei.

Iniţiativele româneşti au avut un dublu tăiş. Perspectivaunor tendinţe revanşarde ale statului român a provocat în RSSMoldovenească o campanie propagandistică de amploare pentruinsuflarea antipatiei faţă de poporul român, văzut ca alt popordecât cel moldovenesc. Numărul de abonamente la publicaţiileromâneşti a scăzut dramatic, schimburile culturale au fost treptatstopate. Graniţa de pe Prut a devenit una de netrecut. A avut loc şiinterzicerea folosirii unor cuvinte nemoldoveneşti, a unor formeortografice „româneşti”, eliminarea din operele clasicilor aetnonimului „român”, a glotonimului „limba română”, interzicereaunor lucrări sau pasaje folclorice ce păreau de sorgintemuntenească57. Cu toate acestea, constituirea unei naţiunimoldoveneşti indubitabile nu a reuşit.

Eugen Coşeriu găsea câteva cauze ale eşecului încercăriicreării unei limbi moldoveneşti culte pe baza limbajului popularlocal basarabean sau transnistrean: încercarea de a elabora o nouălimbă naţională, adică corespunzătoare identităţii etnice şitradiţiilor poporului moldovenesc, dar în acelaşi timp deosebită delimba română, căreia îi corespunde un popor cu tradiţii şiconştiinţă etnică identică poporului moldovenesc; aspiraţia la o

57 Gheorghe Negru, Lupta lingvistică din RSS Moldovenească (1940-1988), p.28.

40

limbă lipsită de neologismele latineşti şi romanice occidentale, darşi introducerea unor neologisme ruseşti sau inventate, pe carepoporul nu le înţelegea; încercarea creării unei limbi literare avândla bază strict graiurile de la est de Prut, atât timp cât nu există ounitate a acestora pe teritoriul dintre Prut şi Nistru şi nici odelimitare clară faţă de cele din vestul Prutului, încât nu esteposibilă, prin urmarea acestui principiu, crearea unei limbi literarediferite de cea română58.

Revenirea la grafia latină, la tradiţiile româneşti şirecunoaşterea limbii române ca limbă a majorităţii populaţieidintre Prut şi Nistru, eşecul politicii de deznaţionalizare şi decreare a unei noi identităţi naţionale, artificiale, a avut loc în aniide la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului al XX - lea, încontextul politicii de reformare a societăţii a lui Mihail Gorbaciov.

În 17 septembrie 1988, un grup de 66 de intelectualiromâni din Basarabia publicau în „Învăţământul public” oscrisoare deschisă adresată Comisiei interparlamentare pentrustudierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti. Înscrisoare se cerea să se pună capăt teoriei celor două limbiromanice din nordul Dunării şi să se revină la alfabetul latin, faptcare „ar ridica substanţial nivelul de cultură generală al vorbitorilormoldoveni, ar înlesni enorm învăţarea limbii republicii de cătrenemoldoveni”. Se mai cerea, de asemenea, acordarea statului delimbă de stat limbii moldoveneşti59.

Tot în lupta pentru alfabetul latin, Conducerea UniuniiScriitorilor din RSSM a adresat, la 25 octombrie 1988, un Apelcătre Biroul CC al PCM, Prezidiului Suprem al RSS Moldoveneştişi Consiliului de Miniştri, cerând revenirea limbii moldoveneşti,care este o limbă romanică, la grafia latină.

La 28 decembrie Comisia interparlamentară hotăra să iaîn considerare recomandarea savanţilor de a face demersurile

58 Eugen Coşeriu, Latinitatea orientală, „Limba română”, 1994, nr. 3, p. 20 - 22.59 Gheorghe Negru, Moldovenismul şi mişcarea pentru drepturile etnice aleromânilor basarabeni, „Destin Românesc”, 1994, an I, nr. 1, p. 28.

41

pentru proclamarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat. În cepriveşte identitatea sa cu limba română, s-a ţinut cont de raportulîntocmit de S. Berejan, directorul Institutului de Limbă şiLiteratură, în care se arăta că identitatea moldo-românească nuexclude, ci chiar recomandă folosirea în continuare a„glotonimului limbă moldovenească pentru denumirea limbii unice(…), căci doar există destule cazuri de utilizare a două glotonimepentru aceeaşi limbă”60.

În martie 1989, un grup de intelectuali din Basarabiatipărea la Riga, în Letonia, revista Glasul, cu alfabet latin, şi tot înaceeaşi lună, în cadrul unei adunări la Chişinău, era abordattricolorul românesc61. În acelaşi timp apăreau primele organizaţiicivice din Republica Moldova: Mişcarea DemocraticăMoldovenească, Liga Democratică a Studenţilor şi altele. La 20mai 1989 acestea se uneau în Frontul Popular Moldovenesc,recunoscut de autorităţi în octombrie 1989.

Uniunea scriitorilor a deschis seria revendicărilor denatură naţională în 1987, cerând restructurarea conducerii carepractica cenzura şi limita accesul la publicare a materialelor. Laeforturile uniunii s-a alăturat Cenaclul „Alexei Mateevici”, a căruiactivitate avea ca obiective fundamentale lupta pentru dreptul laistorie, limbă şi alfabet. În paralel cu mişcările de stradă pentrurevenirea la grafia latină, apărea în revista „Nistru” studiul-program Veşmântul fiinţei noastre, semnat de DumitruMatcovschi, în care acesta combătea dogma existenţei limbiimoldoveneşti de sine-stătătoare, propaganda împotriva limbiiromâne şi cerea revenirea la alfabetul latin, care ar fi fost„veşmântul firesc al limbii moldoveneşti”.

Legea din 31 august 1989 prin care se revenea la grafialatină a fost adoptată în cadrul sesiunii a XIII - a a SovietuluiSuprem al RSSM (27-31 august 1989), după lupte acerbe, lapresiunea paşnică, dar constantă, a mulţimilor. Totuşi, articolul 70al Constituţiei RSSM a fost completat cu conţinutul „limba de stat

60 Ibidem, p. 30.61 Iulian Chifu, op. cit., p. 194.

42

a RSS Moldoveneşti este limba moldovenească”, folosită pe bazagrafiei latine. Acesta era un compromis faţă de documentul final alMarii Adunări Naţionale din 27 august 1989, care cerea „să fierestabilite: numele istoric al poporului nostru de român şidenumirea limbii lui – limba română”, ca urmare a reacţieirusofonilor şi a rusofililor.

Paşi importanţi spre românism au fost făcuţi în RSSM în1990, prin adoptarea de către noul Parlament, ales în februarie(alegeri câştigate de FPM şi preşedintele Mircea Snegur), atricolorului, la 27 aprilie, a Declaraţiei de suveranitate două lunimai târziu, a Avizului Comisiei Sovietului Suprem al RSSMoldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto –german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret din 23august 1939, a stemei la 3 noiembrie 1990, prin declaraţia deindependenţă din 27 august 1991, însoţită de adoptarea imnului destat „Deşteaptă-te române”. Pentru unii, drumul spre revenirea larealităţile din 1918 părea pregătit. Ziarul oficial al SovietuluiSuprem a fost redenumit Sfatul Ţării, deputaţii gândindu-se chiarsă numească Parlamentul în acest fel62.

La sfârşitul lui 1989, după revoluţia din România, PetruLucinschi, care îi succedase lui Semion Grosul, a insistat asupraunor legături mai strânse cu România. La sfârşitul lui ianuarie1990 au fost deschise şapte noi puncte de trecere peste Prut, iarzona de securitate de 50 de kilometri a fost desfiinţată63.

Se părea că odată cu dezintegrarea URSS, moldovenismulnăscut de ideologii imperialismului sovietic ar fi trebuit să dispară.Nu a fost însă aşa. Eşuând ca proiect etno-lingvistic,moldovenismul nu şi-a pierdut calitatea de instrument politic.Forţe politice de orientare veche folosesc moldovenismul pentru a-şi camufla scopurile rămânerii în sfera de influenţă a Rusiei. Deremarcat că revigorarea acestor elemente se sincronizează cuefortul Moscovei de a-şi restabili influenţa pe teritoriul aparţinând

62 Charles King, op. cit., p. 150.63 Ibidem, p. 152

43

fostei URSS64. Prăbuşirea imperiului sovietic n-a potolit pofta deexpansiune rusească, dimpotrivă, a aţâţat-o65.

Ceea ce păruse în 1989 ca o organizaţie unitară, adunândmembri ai tuturor orientărilor politice şi ai categoriilor sociale, substeagul reformelor şi a obiectivelor naţionale, s-a scindat rapid înfuncţie de ţelurile politice opuse. Avântul mişcării de renaştereromâneşti a radicalizat şi mai mult acţiunile găgăuzilor şi atransnistrenilor, dar a adâncit şi rupturile din cadrul elitei politicemoldoveneşti. Până în 1991, Snegur şi majoritatea elitei politicedin Republica Moldova se hotărâseră asupra doctrinei celor „douăstate” şi a obţinerii suveranităţii complete şi independenţei faţă deURSS şi de România.

64 Gheorghe Negru, op. cit., p. 34.65 Ion Iachim, Istoria expansionistă a Rusiei, Editura Opera Magna, Iaşi, 2007.

44

II

Putere politică şi incertitudini identitare întimpul regimului neo-comunist (1991-2008)

La sfârşitul anilor 1980, problema identităţii şi chiar aexistenţei limbii moldoveneşti a fost, iniţial, una asupra căreiaclasa politică şi oamenii de cultură s-au pus de acord. Nerăbdătorisă se desprindă de centrul sovietic, personalităţile politice locale auformat un front comun cu generaţia mai tânără de intelectuali.Ultimii sperau ca, pe această cale, să realizeze renaşterea culturiinaţionale româneşti. Politicienii priveau aceeaşi mişcare naţionalăca pe o modalitate de a obţine mai multe concesii de la centru şi dea înlătura pe conducătorii Partidului Comunist din RSSMoldovenească din perioada lui Brejnev66.

Imediat după câştigurile înregistrate de mişcarea naţionalăromânească din fosta R.S.S. Moldovenească în 1989-1991, înlunile de după separarea de URSS, au apărut primele semne dereanimare ale moldovenismului. Cauzele au fost multiple, unadintre ele – interesul politic al unor forţe care vedeau în rămânereaîn sfera de influenţă a Rusiei garantarea poziţiilor obţinute întimpul regimului comunist67.

Dificultăţile identitare au fost marcate şi de situaţiaeconomică critică, întrucât, de-a lungul stăpânirii sovietice, R.S.S.Moldovenească s-a plasat pe o poziţie neprivilegiată în cadruluniunii. Mai puţin industrializată, mai puţin urbanizată şi mai puţinprosperă economic, Moldova putea fi plasată mai curând în AsiaCentrală decât alături de Ucraina sau republicile baltice68.

66 Charles King, Moldovenii. România. Rusia şi politica culturală, Editura Arc,Chişinău, 2002, p. 149.67 Idem, Post-Soviet Moldova: A borderland in Transittion, The Center forRomanian Studies, The Foundation for Romanian Culture and Studies, Iaşi,1997, p. 25.68 Ibidem, p. 113.

45

O altă problemă a descoperirii identităţii este şi aparentulparadox al folosirii lozincii moldovenismului pentru salvarearomânismului de la est de Prut. Până la „restructurare”, rezistenţala rusificare, lupta pentru drepturile etnice ale vorbitorilor de limbăromână din Basarabia a fost posibilă doar sub flamuramoldovenismului, considerat legitim sub regimul comunist, câttimp referirea la limba şi poporul român era pasibilă cu acuzaţia detrădare. Problema reală pe care patrioţii români o resimţeau era nurestituirea numelui adevărat al limbii folosite, române, ci salvareaei sub orice nume. Aşadar, oamenii de cultură basarabeni carefoloseau limba română, căpătau dreptul de a o utiliza prin simplulfapt că o numeau „moldovenească”. În consecinţă,fundamentaliştii moldovenişti de astăzi au preluat doar formafenomenului din epoca comunistă, dar nu şi esenţa sa (denumireade limba moldovenească, dar nu şi înţelegerea faptului că aceastaera de fapt limba română). După dispariţia URSS, moldovenismular fi trebuit să dispară de la sine, ceea ce nu s-a întâmplat pentrucă, deşi nu a reuşit să construiască o nouă naţiune, nu şi-a pierdutcalitatea de instrument politic”.

În anii de după 1991, dezbaterea publică asupra identităţiia fost dominată de două grupări politice importante: FrontulPopular Creştin Democrat şi Partidul Democrat Agrar. Primul ainsistat asupra caracterului românesc al teritoriului dintre Prut şiNistru şi s-a pronunţat pentru unirea Republicii Moldova cuRomânia, cel de-al doilea şi-a întemeiat existenţa pe susţinereapoziţiilor antiunioniste a unei părţi a clasei politice moldoveneşti.În următoarele două decenii, noi partide s-au alăturat curentuluiromânofob: Partidul Socialist din Moldova, Partidul Comuniştilordin Republica Moldova, Mişcarea „Unitate-Edinstvo” şi altele,care au crescut numeric şi s-au radicalizat odată cu obţinereaindependenţe. Agrarienii, grupare formată mai ales de fosta elitădin sectorul agrar şi agro-industrial, au arătat că doresc caMoldova să nu devină o provincie sau gubernie, sau a Românieisau a Rusiei, şi au respins tendinţa de a numi români pe locuitoriide la est de Prut. Ei au păstrat vechiul punct de vedere sovieticconform căruia moldovenii erau etnic şi lingvistic diferiţi de

46

români. Până la alegerile din 1994 moldovenismul renăscut adevenit unul dintre punctele de rezistenţă ale platformeiagrarienilor69. După 1992, unii dintre membrii de frunte aiFrontului au plecat în România sau la alte formaţiuni politice, iarorganizaţia s-a împărţit în două grupuri mari: Frontul PopularCreştin Democrat şi Congresul Intelectualităţii.

Rusificarea şi dominaţia politică asupra fostelor republici,mai ales cele mai mici şi mai dependente de fosta metropolă,continuă şi după 1991. Clasa politică de la Chişinău a continuatrusificarea într-un mod mai subtil: constituirea separatismelor,reactivarea moldovenismului, blocarea relaţiilor cu statul român,instituirea limbii ruse ca mijloc de comunicare interetnică,preamărirea în lucrările promoldovene a rolului civilizator alRusiei în perioadele ţaristă şi sovietică, susţinerea înfloririistatalităţii moldoveneşti după 1940-1944. Aceasta în condiţiile încare orientarea economică a Republicii Moldova către statelemembre CSI a rămas prioritară70, iar dependenţa energetică faţă deRusia este în continuare totală. Sau, aşa cum A. Grecul afirma,„Basarabia şi-a unit pentru totdeauna soarta sa cu Imperiul Rus în1812”71.

a) Moldovenismul în activitatea politică

La alegerile din 1994 agrarienii au obţinut 43% din voturişi o majoritate absolută în Parlament, iar Blocul Unităţii Socialiste,ce cuprindea forţe ultraconservatoare adversare atât tabereiproromâneşti, cât şi celei moldoveniste, şi cerea impunerea limbiiruse ca limbă de stat, a obţinut 22% din voturi. Frontul, slăbitconsiderabil, nu a obţinut decât 20 de locuri în Parlament. DejaMircea Snegur trecuse de partea agrarienilor, reorientarematerializată prin discursul susţinut la deschiderea congresului

69 Charles King, Moldovenii. România. Rusia şi politica culturală, p. 159.70 În 1998, România deţinea doar 11,5% din valoarea importurilor moldoveneştişi doar 6,8% din exporturi; ibidem, p. 169.71 Elena N. Şişcanu, Basarabia sub regimul bolşevic (1940-1952), Ed. Semne,Bucureşti, 1998, p. 120.

47

„Casa noastră – Republica Moldova” în 1994. Discursul în sinecuprinde ideile principale ale curentului, dar, în acelaşi timp, şi oserie dintre contradicţiile fundamentale şi de nereparat ale acestuia:Mircea Snegur vorbea despre tradiţia multiseculară a statalităţiimoldoveneşti, despre caracterul latin al poporului moldovenesc,dar diferit de români. „Dragoş a descălecat ţara cu moldovenii” pecare i-a adus din Transilvania, iar „râul Moldova a dat un numeveşnic şi ţării şi poporului: de la Moldova era moldoveanul”(aşadar, Dragoş a adus pe moldoveni, care purtau acest nume decând erau încă în Transilvania, dar, în acelaşi timp, şi-au luatnumele de la râul Moldova, după ce s-au aşezat la est de Carpaţi,aşadar o contradicţie pe care nu putem, şi probabil nici MirceaSnegur nu ar fi putut să o explice, în ciuda apelurilor sale patetice).Fostul preşedinte accepta că „avem aceeaşi limbă cu fraţii noştridin România”, dar răstălmăceşte, în acelaşi timp, afirmaţiile luiIorga, Sadoveanu, considerând că folosirea termenului de„moldoveni” din operele lor s-a făcut cu sensul de diferiţi deromâni, nu parte a poporului român. Legitimarea statalităţiimoldoveneşti şi a independenţei din 1991 este dată, după ideileexprimate în acelaşi discurs, de proclamarea independenţei în 2decembrie 191772. Ciudat este faptul că, în anul următor, dupăalegeri, acelaşi Mircea Snegur se dezicea de moldovenism într-undiscurs în faţa Parlamentului Republicii Moldova. Într-un discurspe marginea articolului 13 al Constituţiei el constata: „este lesnede înţeles că noţiunea de limba moldovenească din acest articolţine nu atât de un temei ştiinţific, cât de unul politic”73.

Noul Parlament din 1994 a trecut rapid la anulareamultora dintre reformele iniţiate de Front în 1990-1991. Imnul destat Deşteaptă-te române a fost eliminat şi s-a organizat o

72 Textul în Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentativecontemporane de revenire sub tutela Moscovei, Politeia – SNSPA, Bucureşti,2004, p. 293 - 303.73 Gheorghe Negru, Moldovenismul şi mişcarea pentru drepturile etnice aleromânilor basarabeni, „Destin Românesc”, 1994, an I, nr. 1, p. 35.

48

competiţie pentru înlocuirea sa. S-a optat pentru Limba Noastră, alui Alexei Mateevici, care nu face o referire clară nici la limbaromână, nici la cea moldovenească. De asemenea, articolul al 13-lea al Constituţiei a fost modificat, încât limbă de stat era stabilitălimba moldovenească, ce funcţiona pe baza grafiei latine, dar nu semai făcea nici o referire la limba română74. Măsurile erau luate înciuda opoziţiei marii majorităţi a cetăţenilor şi a forurilorştiinţifice. La acea vreme, specialiştii filologi de la Academia deŞtiinţe a Moldovei dădeau următorul răspuns la solicitareaParlamentului Republicii Moldova de a analiza istoria şi folosireaglotonimului „limba moldovenească”: „Deşi în izvoarele istorieimedievale se utiliza şi termenul limba moldovenească, cărturariişi oamenii de cultură ai timpului subînţelegeau prin aceastădenumire un subdialect (grai) al limbii române comune”; după1859 se constituie, pe baza graiurilor din Moldova, Muntenia şiTransilvania, o limbă literară comună. Prin „moldovenesc” seînţelege vorbirea populară orală în Moldova (pe ambele maluri alePrutului). „A legifera astăzi faptul perimat că ar exista o limbăliterară moldovenească, deosebită de limba literară română,comună, înseamnă a legifera un neadevăr evident, şi noi,reprezentanţii ştiinţei academice, nu avem dreptul moral săsusţinem acest neadevăr”75.

„Salvarea statalităţii, integrităţii şi suveranităţii statului”s-a sprijinit şi pe organizaţii oficial neguvernamentale, însă specialconstituite de forţele politice aflate la putere şi sprijinite financiarşi legislativ de către acestea. Cele mai active dintre organizaţiilepomenite s-au dovedit a fi Mişcarea Patriotică „Pro Moldova”,Uniunea Veteranilor şi Asociaţia oamenilor de ştiinţă „NicolaeMilescu Spătaru”. Activitatea lor s-a sprijinit, după 1994, şi peprevederile referitore la limbă cuprinse în noua Constituţie. Ariparadicală a PDAM s-a dovedit cea mai receptivă la acţiunile

74 Charles King, op. cit., p. 163.75 Iftene Pop, Basarabia din nou la răscruce. Replică la falsul grosolan„Moldovenii în istorie”, semnat de Petre P. Moldovan şi la alteleasemănătoare, Editura Demiurg, Bucureşti, 1995, p. 233 - 236.

49

organizaţiei „Pro Moldova”, asigurând prezenţa materialeloracesteia în publicaţiile „Moldova Suverană” şi „NezavisimaiaMoldova”, controlate de Guvern şi finanţate de către acesta.

În 1998, cu ocazia alegerilor parlamentare, CC al PCRMlansa declaraţia „Să oprim românizarea ţării!”, prezentată fostuluişef al statului, Petru Lucinschi, de către liderul comunist VladimirVoronin, cel care avea să îi urmeze în funcţie. Cu ocazia aceloralegeri, partidul reînviat al comuniştilor a obţinut 30 % din voturi.

În anul 2001 alegerile au fost câştigate de putereacomunistă şi de preşedintele Vladimir Voronin. Toate marile temeale moldovenismului au reintrat în actualitate, sprijinite de măsuripolitice concrete ce au fost puse în discuţie, iar unele adoptate şiaplicate: declararea românilor drept minoritate naţională,înlocuirea obiectului de studiu Istoria Românilor cu IstoriaMoldovei sau cu manualele de istorie integrată, ridicarea limbiiruse la statutul de „limbă de comunicare interetnică”.

Vladimir Voronin Victor Stepaniuc

Vorbind pe marginea „Proiectului legii cu privire laaprobarea concepţiei politicii naţionale de stat a RepubliciiMoldova”, Victor Stepaniuc, preşedintele fracţiunii majoritare dinParlament, arăta în 2004 că aceasta se întemeiază pe „temeliaistorică, etnolingvistică, politico-juridică multiseculară a poporului

50

moldovenesc şi a statalităţii sale”. Iar guvernul „elaborează înprezent un program concret de măsuri reale în vederea realizăriiprevederilor Concepţiei, în plan educaţional, editorial, al însuşiriilimbii moldoveneşti de către alolingvi, a afirmării valorilor noastreistorice şi spirituale. În aceste direcţii trebuie să activezeadministraţia publică locală de toate nivelele”76. Victor Stepaniucenunţă cu această ocazie şi principiul folosirii limbii ruse ca mijlocde comunicare interetnică: „totodată, pentru noi, moldovenii şicelelalte comunităţi conlocuitoare, limba rusă este instrumentul decomunicare interetnică şi trebuie legalizat respectiv”. Atitudineafilorusă a parlamentarului Stepaniuc şi, prin el, a PartiduluiComunist, este evidentă.

În proiectul de lege se specifică: „Limba rusă, care, înconformitate cu legislaţia în vigoare, are statutul de limbă decomunicare interetnică, se aplică şi ea în toate sferele vieţii statuluişi societăţii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismuluimoldo-rus şi ruso-moldovenesc statornicit istoriceşte, care, înactualele condiţii, este necesar să fie dezvoltat şi perfecţionat”77.Într-o ţară în care mai puţin de o treime din locuitori considerălimba rusă ca limbă maternă, şi nu toţi o vorbesc fluent, legiferarealimbii ruse ca mijloc de comunicare interetnică are câteva efectenăucitoare: în administraţie, cultură, s-ar folosi limba rusă, pentrucă în cadrul acestora ar lucra cetăţeni rusofoni şi ar apela la ea, deasemenea, rusofoni, aşadar limba rusă ar deveni adevărata limbade stat a Republicii Moldova; în relaţiile dintre, să spunem,„moldoveni” şi găgăuzi, s-ar folosi tot … limba rusă; în sfârşit,românii (sau moldovenii, dacă vreţi) basarabeni care nu vorbesclimba rusă ar fi excluşi de la o mulţime de aspecte ale vieţii

76 “Comunistul”, nr. 10 (369), 2004, 19 martie, p. 2: „Suntem cu toţii cetăţeni aiRepublicii Moldova, ţara noastră comună”. Interviu cu Victor Stepaniuc,preşedintele fracţiunii majoritare din Parlament realizat de Corneliu Mihalache.77 Un proiect monstruos: de la Stalin la Voronin. Proiectul legii cu privire laaprobarea concepţiei politicii naţionale de stat a Republicii Moldova a fostpublicat la sfârşitul săptămânii trecute în oficiosul guvernamental „MoldovaSuverană”. Îl republicăm integral tocmai pentru ca cititorii să conştientizezepericolul real pe care acesta îl comportă, „Flux”, 1 august 2003, p. 4.

51

publice din Republica Moldova, ce presupun contacte cu membriai altor etnii, încât ar deveni, într-adevăr, musafiri în casa lor.Aberaţia stabilirii ca limbă de comunicare interetnică într-un statlimba unei minorităţi naţionale şi nu a populaţiei majoritare esteevidentă pentru oricine.

b) Moldovenismul în presă

Susţinerea tezelor dragi partidelor de nuanţă comunistă,proruse şi antiromâneşti, ocupă un spaţiu întins mai ales înorganele de presă ale partidelor antiunioniste, PartidulComuniştilor din Republica Moldova şi Partidul Democrat Agrardin Moldova. Între publicaţiile respective, organul de presă alPCRM, „Comunistul”, se remarcă prin enunţarea unor tezeaberante, prin mistificări grave ale adevărului istoric şi prin atacurisuburbane la adresa susţinătorilor unităţii româneşti.

Dacă în cărţile ce susţin moldovenismul, studii istorice deamploare, dedicate publicului de pe arii întinse, eventual din alteţări, traduse cu sprijinul autorităţilor, se abordează un ton moderat,diplomatic, concluziile forţate şi erorile evidente pentru unspecialist sunt ascunse sub insinuări ocolite.

Nu la fel se întâmplă în presă, în materiale de scurtădurată, adeseori cu caracter de pamflet, cu un ton extrem deagresiv şi uneori vulgar, enunţarea cu seninătate a unor aberaţii,fără nici o argumentare ştiinţifică, atacuri directe la persoană, tonşovin şi chiar rasist, inventarea unor noţiuni şi susţinerea unorteorii hilare.

Încă din 1993 agrarienii au trecut la o puternică ofensivămediatică, accentuată după câştigarea alegerilor din 1994, prinprincipalul organ de presă al partidului, intitulat „Pământ şioameni”. La 19 august 1995 era publicat articolul programaticRomânismul şi renaşterea Moldovei, în care erau propuse o seriede măsuri energice pentru întărirea moldovenismului: „Renaştereanaţiunii moldoveneşti şi prosperitatea poporului nostru – se afirmaîn acest articol – vor fi roase în permanenţă la rădăcină atâta timpcât nu va fi organizată la nivel de stat o luptă deschisă şi fără

52

compromis împotriva ideologiei românismului (…). O parte dinaceşti noi români, îndeosebi oameni de artă, literaţi, se înroleazăactiv în activitatea demonică de descompunere a naţiuniimoldoveneşti. Ei seamănă în sufletele moldovenilor ideologiaromânismului, lichidând, în felul acesta, sentimentul patrioticnaţional moldovenesc (…). Dispariţia naţiunii moldoveneştirămâne premeditată, dacă statul nostru nu va depune de urgenţătoate eforturile pentru a înlătura această mreajă ideologică”78.Printre măsurile propuse a fi luate se numărau prevenirea şidepistarea încercărilor de a promova în materiale scrise idei ostilepoporului şi statului, rechemarea de urgenţă a studenţilor şidoctoranzilor cetăţeni moldoveni din România, revizuirea tuturorlegilor, deciziilor, decretelor adoptate din 1990 care veneau încontradicţie cu noua constituţie, mai ales cele privitoare la limbade stat şi la naţiunea moldovenească79,

Dacă în cărţile ce susţin moldovenismul, studii istorice deamploare, dedicate publicului de pe arii întinse, eventual din alteţări, traduse cu sprijinul autorităţilor, se abordează un ton moderat,diplomatic, concluziile forţate şi erorile evidente pentru unspecialist sunt ascunse sub insinuări ocolite.

Una dintre teoriile absolut hilare care apar în presa dinRepublica Moldova este cea a identităţii dintre stat şi naţiune sau,mai exact, formarea unei naţiuni odată cu statul şi întemeiereanaţiunilor pe baza unor structuri politice. Astfel, după Vasile Vieru(preşedintele Asociaţiei Istoricilor „Meleag Natal”), într-un articolsugestiv intitulat Afirmarea temeliilor noastre naţional – statale,enunţă o teză halucinantă, anume că „Orice naţiune (etnie) seconsideră înfăptuită odată cu constituirea statului său naţional.Acest fenomen a avut loc şi la Moldoveni. De aceea afirmăm cutoată certitudinea: da, noi suntem Moldoveni cu vechime istorică,cu tradiţii culturale, cu statut politico-juridic pe acest Pământ încă

78 Vasile Radu, Nicolae Mihnea, Românismul şi renaşterea Moldovei în„Pământ şi oameni”.79 Vezi şi Iulian Chifu, op. cit., p. 126.

53

din 1359, anul întemeierii Statutului (probabil greşeală de tiparn.n.) Moldovenesc medieval recunoscut ulterior de către regiiUngariei, Poloniei, de către Patriarhii Bisericii Ortodoxe dinConstantinopol, Papii Bisericii Catolice de la Roma, ţarii StatuluiMoscovit. Şi desigur de sultanii Imperiului Otoman, cu care ŢaraMoldovei, condusă de Ştefan cel Mare şi Sfânt, jumătate de veac aluptat pe viaţă şi pe moarte, pentru a nu se supune, pentru a nuîngenunchea în faţa robiei turceşti”80. Aşadar, autorul articoluluirespectiv introduce o teză inedită în istoriografie, anume cănoţiunile de etnie şi cea de naţiune coincid, că o naţiune (aşadar oetnie) este constituită odată cu apariţia statului respectiv şi cănaţiunea moldovenească şi-a constituit un stat naţional cu cincisecole înaintea celorlalte naţiuni ale Europei. Ne întrebăm însădacă, în accepţia autorului, există astăzi, ca reminiscenţă a unorrealităţi europene contemporane întemeierii statului moldovenescla mijlocul veacului al XIV - lea, şi o naţiune napolitană, navarezăsau bavareză şi dacă, la mijlocul secolului al XVII - lea, celor pestetrei sute de state cvasi-independente ale Imperiului Romano-German le corespundeau tot atâtea naţiuni separate. Mai mult, prinformularea sa ambiguă, autorul neagă însăşi existenţa unor etniicare nu au şi nu au avut niciodată un stat propriu (kurzii, bascii,etc.).

De altfel, trei ani mai târziu, în aceiaşi publicaţie, VictorStratan contrazice chiar afirmaţia lui Vasile Vieru. Condamnândfalsurile din istoriografia românească, Victor Stratan se referă la unfragment dintr-o Istorie a României în date (nu menţionează vre-un autor sau an al publicării), în care Alexandru Ioan Cuzaproclama în 1861: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea româneeste întemeiată”. Este o formulare apropiată de cea a lui VasileVieru în articolul mai sus citat, însă cu alte conotaţii, rostit fiind cuun secol şi jumătate înainte. Victor Stratan ia atitudine la afirmaţiacelui care a fost ales mai întâi domn al Moldovei, pentru a afirmatocmai imposibilitatea creării unei naţionalităţi odată cu

80 Vasile Vieru, Afirmarea temeliilor noastre naţional-statale, în „TineretulMoldovei”, 07. 09. 2003.

54

întemeierea unui stat: „cum vedem, odată cu naşterea unui noustat, cu numele România, apare şi povestea (minciuna) cum că onaţionalitate ar putea fi „lichidată”, iar alta „întemeiată” printr-unact volitiv de moment, printr-o hotărâre a instituţiei puterii. Deparcă domnitorul unionist n-ar fi cunoscut un lucru simplu de tot -că naţiunile nu apar din senin la porunca ştiucii sau chiar a unuidomnitor. Că naşterea lor e un proces îndelungat şi anevoios, iarodată ce s-au născut, nimeni nu le poate proclama nule”81. Iarafirmaţia lui Alexandru Ioan Cuza ar fi „prima minciună de marecalibru lansată din vârful puterii chiar la naşterea statului român”.Fără să caut a realiza legătura dintre o ştiucă, un domnitor şi unpublicist procomunist din Republica Moldova, tindem să dămdreptate lui Victor Stratan şi să constatăm că, într-adevăr, onaţiune nu se poate inventa prin eforturile, chiar de durată a unuiregim politic, aşa cum s-a încercat în Basarabia, nici prinproclamarea unui stat, ca în 1359, 1917 sau 1944.

Vorbind tot despre întemeierea Ţării Moldovei, acelaşiVasile Stati găseşte, în 2004, altă motivaţie a actului decât apariţianaţiunii moldoveneşti: „motivul definitoriu, cauza principală aapariţiei şi afirmării noului stat a fost năzuinţa de eliberarenaţională, socială şi politică a comunităţii etnice cu numele demoldoveni, constituită pe baza întrepătrunderii şi convieţuiriiurmaşilor dacilor liberi din spaţiul carpato-nistrean cu populaţiaromanizată de la nord-vest de Carpaţii Orientali. Voinţanestrămutată de libertate, de a trăi şi munci de sine stătător pepământurile lor din Carpaţi până dincolo de Nistru a celor care, înbalada norodnică Mioriţa (din secolul XIII) sunt botezaţiistoriceşte moldoveni…”82. Nu vom mai comenta aceste rânduri alcăror ton nu poate decât să ne trezească amintiri neplăcute legatede răposatul regim politic de acum două decenii.

81 “Comunistul”, 3 februarie 2006, nr. 3 (463), p. 10.82 Vasile Stati, Aşa a început Ţara Moldovei, „Comunistul”, 22 februarie 2004,nr. 6 (365), p. 12.

55

Un alt mit îndelung susţinut de cei aflaţi în slujbaregimului comunist de la Chişinău este cel al existenţei celor douăpopoare latine din estul Europei: români şi moldoveni. În unelescrieri se afirmă chiar inexistenţa poporului român, naţiunearomână ar fi „inventată”, creată la comandă în 1862, iar locuitoriistatului România aparţin unui număr de trei popoare: moldoveni,valahi şi ardeleni sau transilvăneni. În timp ce laudă „înţelepciuneaRusiei”, care nu are pretenţii teritoriale la Ucraina şi Bielorusia(aluzie evidentă la statul român), Vasile Vieru neagă, totodată,însăşi existenţa poporului român. După părerea domniei sale, încele două spaţii cuprinse între Carpaţii Orientali şi Nistru şi,respectiv, între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, s-au format douănaţiuni est-romanice, anume moldovenii vorbitori ai limbiimoldoveneşti, şi respectiv, valahii (sau muntenii) vorbitori ailimbii valahe sau munteneşti. Şi pentru a duce stupiditateaafirmaţiilor sale până la capăt, Vasile Vieru încheie triumfător: „Înacest timp (1812), când teritoriul Moldovei de Est a fost anexat laRusia, România ca stat nu exista în Europa. Deci, în lume nuexista nici naţiunea română şi nici limba română. Dar până în acelmoment (1812) exista Moldova, unde trăiau moldoveni şi vorbeaulimba moldovenească; exista Valahia (Muntenia) unde trăiauvalahii (muntenii) şi vorbeau limba valahă (muntenească). Deaceea moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului au continuat săvorbească şi să-şi numească limba lor - moldovenească”83.Materialul prezintă, aşadar, şi o contradicţie logică: dacă o naţiuneapare odată cu statul, iar apariţia statului determină geneza uneinaţiuni, atunci oare dispariţia statului şi înlocuirea sa cu alteconstrucţii statale nu determină, implicit, şi dispariţia naţiuniirespective (şi, după accepţia autorului, şi a etniei şi a limbiicorespunzătoare) şi înlocuirea sa cu altă naţiune, o altă etnie şi oaltă limbă? Aşadar, naţiunea moldovenească a fost înlocuită,pentru „Moldova de Est”, în 1812, cu naţiunea rusă, iar pentru„Moldova de Vest”, de naţiunea română. Iar printr-o resuscitaremiraculoasă, naţiunea moldovenească a reapărut, pentru câteva

83 Ibidem.

56

luni în 1917-1918 şi apoi, din nou, în 1991, dar doar în spaţiuldintre Prut şi Nistru!!! Este acesta un exemplu, poate dintre celemai grave, ale modului în care adevăruri istorice evidente suntrăstălmăcite cu neruşinare pentru a susţine scopuri politice şipersonale meschine. Însă acest gen de abordări sunt mereuîntâlnite în unele publicaţii din Republica Moldova, cele mai multeaservite regimului comunist actual.

Unii indivizi şi asociaţii de diverse profiluri aservitefactorilor politici răuvoitori insistă şi pentru introducerea în planulde învăţământ a istoriei integrate, ce să cuprindă istoria locală(istoria satelor), istoria naţională (istoria statului moldovenesc),istoria regională (istoria Europei de sud-est), istoria Europei şiistoria universală (după cum se arată într-o adresare a membrilorasociaţiei Meleag Natal către redacţia ziarului Comunistul84, într-oformulare specifică unor vremuri de tristă amintire). În PostScriptum-ul la această cerere, apare din nou reacţia la adresa limbiiromâne, „care-i limba oficială a statului vecin - România”.Revenind la acelaşi Vasile Vieru pe tema manualelor de istoriecare se folosesc în şcolile din Republica Moldova, într-un Avizcătre Consiliul Europei, săvârşeşte din nou aceeaşi confuzie hilarăîntre stat şi naţiune. Afirmă în acest sens că în Republica Moldovaar trebui studiată Istoria Moldovei, aşa cum în Franţa se studiazăIstoria Franţei iar în România se folosesc manualele de IstoriaRomâniei (o simplă privire aruncată asupra manualelor folosite înRomânia i-ar dezvălui că acestea evocă „Istoria Românilor”).Atitudinea domnului Vasile Vieru ia în acest material o formăpericuloasă chiar pentru existenţa statului român, precum şiconotaţii rasiale: la sud de Carpaţi populaţia daco-romană a intratîn contact direct cu protobulgarii. „De aceea, populaţia băştinaşădintre Milcov, Dunăre şi Carpaţii Meridionali se numesc Munteni,ei având culoarea pielii măslinie (brună palidă). O asemeneaasimilare a avut loc şi în spaţiul daco-roman-secui-sas (în secoleleX-XII). Adică spaţiul daco-roman constituia de acum Transilvania

84 Patrioţii statului moldovenesc susţin istoria integrată, „Comunistul”, 21aprilie 2006, nr. 14 (474), p. 10.

57

(intracarpatică), Banatul, Crişana şi Maramureşul, unde daco-romanii, ungurizându-se cu secuii şi germanizându-se cu saşii, auformat etnia ARDELEANĂ (aşa în text), reprezentaţii săi avândculoarea pielii portocalie-tutunie”. „Reiese că „naţiunea română”are trei culori: roz-alb-gălbuie (moldovenii), brună palidă(muntenii) şi portocalie-tutunie (ardelenii). Este un fapt pe care-latestăm în realitate. Pentru că noţiunea NAŢIUNE subînţelegecomunitatea unui tip de indivizi care au „fiert” la un loc, în aceeaşi„oală” etnoculturală, devenind până la urmă o masă omogenă, cutrăsături comune, cum ar fi, să zicem, culoarea pielii şi aspectulfizionomic specific doar acestui tip. Cu alte cuvinte, termenul„român” nu deţine o conotaţie pur etnică: el e doar un criteriu deapartenenţă statală. Deci, a fi român înseamnă a fi cetăţean alRomâniei. La fel cum cetăţeni sovietici erau toate naţiunileconlocuitoare în cadrul Uniunii Sovietice”85. Citind aceste rânduri,ce se apropie periculos de retorica nazistă a raselor, rânduri ce artrebui citite, chipurile, de membrii Consiliului Europei (!!!), nepunem legitima întrebare dacă autorul acestor rânduri răspundeunor comandamente politice sau dacă doar este de o naivitate şidezinformare fără margini. Deoarece, chiar teze evident eronatetrebuie susţinute cu argumente cât de cât veridice, nu inepţii careafirmă că orice naţiune are şi o fizionomie proprie şi propriaculoare sau nuanţă. Iar dacă „român” desemnează doar „cetăţean alstatului România”, de etnie ardelenească, muntenească saumoldovenească, atunci acest apelativ (de român) a apărut, în modlogic, doar odată cu statul România, aşadar după 1859, 1866,atunci când denumirea de „România” este folosită într-un act

85 Vasile Vieru, Aviz către Consiliul Europei, în „Comunismul”, 21 aprilie2006, nr. 14 (474), p. 11. Teza aberantă a existenţei celor trei naţiuni est-romanice de pe teritoriul României de azi Vasile Vieru o reia şi într-un numărulterior al aceluiaşi ziar „Comunistul”, ca argument aducând şi faptul că „pe dealtă parte, aceste trei etnii (munteni, ardeleni, moldoveni), „unite” în 1859 şi1918, nu s-au putut transforma, nici până astăzi (!), în ... naţiune română!”(Vasile Vieru, Basarabia – nume colonial pe trupul Moldovei de Est sau o lecţiede istorie pentru istoricul „basarabo-român!” Ion Ţurcanu¸ Comunistul, nr. 18(478), 19 mai 2006, p. 14).

58

oficial de mare importanţă (Constituţia adoptată în acel an) sauchiar 1878 (odată cu recunoaşterea independenţei sale). Cumexplică atunci autorul acestor ciudate afirmaţii sutele de menţiuniale „românilor” (exact în această formă, nu ardeleni, valahi,munteni sau moldoveni, denumiri care au circulat şi ele, datorităorizontului local îngust pe care îl presupunea civilizaţia evuluimediu) în scrierile cronicarilor, chiar ale celor din Ţara Moldovei,în relatările călătorilor străini trecători pe aceste meleaguri, înînsemnările de pe hărţi, toate mai vechi cu cel puţin trei secoledecât apariţia statului România. Şi din nou autorul basarabean,într-o rătăcire logică aberantă, inversează raporturile cauză – efectşi consideră că apariţia statului cu numele România (nume apărutdin nimic !!!) a determinat desemnarea locuitorilor acestuia cuapelativul de „români”, şi nu etnia locuitorilor noului stat a datnumele statului. După părerea noastră, „istoricul” Vasile Vieruface un deserviciu enorm chiar „cauzei moldovenismului”, prinargumentaţia sa absurdă ce nu permite păstrarea celei mai fragilecredibilităţi86.

Despre cele două naţionalităţi vorbeşte şi GrigoreRomanenco, istoric, eminent al învăţământului public dinRepublica Moldova: „despre unirea Principatelor române şi despreun Stat Unitar Naţional Român Modern nu putea fi vorba, pentrucă ele nu existau pe harta Europei (nu ştim daca afirmă inexistenţacelor două principate, poate o exprimare nefericită n.n.). Moldovaşi moldovenii cu limba lor moldovenească s-a unit cu Valahia(Muntenia) şi cu valahii cu limba lor valahă, limbă aproapeidentică cu cea a moldovenilor”87. Prin schimbarea denumiriistatului, anterior numit Principatele Unite ale Moldovei şiValahiei, în România, de către domnul moldovean Cuza, a apărut„o nouă naţiune, artificială, inexistentă”. Apoi, unii moldoveni s-

86 Vezi, de acelaşi autor, şi Moldovenii, de veacuri-s moldoveni, în„Comunistul”, nr. 4 (464), 10 februarie 2006, p. 12, unde face un elogiu allucrării lui Stepaniuc şi recomandă achiziţionarea sa.87 Grigore Romanenco, Să limpezim unele lucruri…, „Comunistul”, 14 februarie2003, nr. 6 (317).

59

au convertit în români, majoritatea însă „şi-au păstrat mândrulnume etnic de moldoveni şi limba moldovenească până în ziua deazi”. Apare legitima întrebare, dacă etnia românească nu exista în1859, cine i-a „românizat” pe moldoveni? Oare valahii le-au impuslimba valahă, adică o limbă aproape identică moldovenilor? Sauautorităţile au creat o nouă naţionalitate şi o nouă limbă pe care auimpus-o şi valahilor şi moldovenilor? În acest ultim caz, care erarelaţia dintre limba română şi limbile identice ale valahilor şi amoldovenilor? Semne de întrebare pe care autorul nu le„lămureşte” nicicum.

În publicaţiile de profil, apar şi numeroşi aşa-zişi cititori„dezinteresaţi”, care susţin identitatea moldovenească şi găsescelementele specifice ale spiritului şi culturii moldoveneşti. Iatăcâteva exemple: Nicolae Leucă, pensionar, ex-redactor şi omemerit al culturii din Republica Moldova, afirmă că „savanţii audemonstrat că limba moldovenească este mai veche decât româna.Însă ambiţia şi interesele personale şi de grup sunt puse mai presusdecât realitatea obiectivă, decât adevărul istoric”, şi insistă asupranecesităţii eliminării din şcoală a „limbii române”, „limba unui altstat”88 (influenţa articolelor tocmai citate ale lui Vasile Vieru esteevidentă). Apare, iată, iarăşi confuzia între naţiune ca grup uman şistat, ca formă instituţională, şi aprecierea conform căreia fiecăruistat îi corespunde o limbă, că o limbă nu poate fi vorbită decât într-un singur stat şi că toţi locuitorii unui stat vorbesc, probabil,aceeaşi limbă. Un apel emoţionant pentru eliminarea din şcoliledin Republica Moldova a Istoriei Românilor şi a Limbii Românilor(cu majuscule în text), şi o reamintire a originii naţiuniimoldoveneşti din ciobănaşul moldovean din Mioriţa (ucis deciobănaşul ungurean şi de cel, probabil, de naţionalitate vrânceană,adică muntenească), face şi Ioana Bejenaru din Raionul Drochia89.Toate reacţiile scrise în cea mai pură limbă literară română, cu

88 Nicolae Leucă, Limba moldovenească şi Punctum, în Comunistul, nr. 1 (461),20 ianuarie 2006, p. 10.89 Ibidem.

60

termeni pe care orice român de la vest de Prut îi foloseşte înconversaţiile sale cotidiene.

Se susţine uneori, în forme alambicate, originea diferită aromânilor şi moldovenilor, primii fiind urmaşii dacilor, iar cei dinurmă ai geţilor, care nu au intrat sub stăpânire romană, iarromanizarea lor a urmat un curs diferit, cu anumite particularităţi.Această teză a originii getice a moldovenilor este susţinută deTudor Chifiac într-un text foarte clar pentru adepţiimoldovenismului, dar ambiguu pentru noi ceilalţi. Ideile domnuluiChifiac le rezumă în felul următor: „o parte considerabilă a dacilor(geţilor) au părăsit locurile natale în timpul invaziei legionarilor,aciuindu-se cu traiul în locuri noi la marginile Daciei, care la nord-vest se învecina cu spaţiul carpato-nistrean; romanilor a fostsupusă numai Dacia, dar nu şi pământurile MĂRGINAŞE, adicăcele cuprinse în hotarele Moldovei istorice de la nord-est; Izgoniţidin locurile natale în spaţiul carpato-nistrean, DACII (GEŢII) aunimerit într-o atmosferă prielnică a localnicilor de acelaşi sânge – aGEŢILOR. Şi dacă legionarii aveau frică de MĂRGINENI, aceştiaputeau fi geţii transcarpatici; pe parcursul anilor, având aceleaşirădăcini de neam, şi dacii şi „mărginenii” de pe întregul cuprins dela sud de Carpaţi şi până la Nistru au fost asimilaţi de culturaromană net superioară celei barbare, însuşind o limbă nouă, pe carebăştinaşii în mare parte au păstrat-o până în zilele noastre; înspaţiul carpato-nistrean, dacă a şi rămas viţă de dac, apoi numaicea a dacilor liberi, „mărgineni”, nesupuşi colonizatorilorromani”90. Aşadar, moldovenii ar fi urmaşii dacilor (geţilor?)liberi, mai nobili şi mai viteji, de care se temeau legionarii romani,dar autorul săvârşeşte o inconsecvenţă atunci când spune că daciiliberi au dezvoltat o limbă romanică la sud şi est de Carpaţi, aşadarşi pe locul unde mai târziu ar fi apărut naţiunea muntenească, toturmaşi ai geţilor (dacilor) liberi. Ambiguu sună şi continuareadiscursului domnului Chifiac: teritoriul respectiv s-a împărţit maiapoi în „Moldova şi Transalpinia (fosta Dacia), care spre deosebire

90 Tudor Chifiac, Rădăcinile neamului, „Comunistul”, nr. 53 (489), 20decembrie 2005, p. 12.

61

de Moldova, a avut mai multe denumiri: Ţara Basarabilor,Valahia, Muntenia, Ţara Românească”. Recunoaştem că nenumărăm şi noi printre acei „papagali ideologi antinaţionali”, carepoartă pe umeri „un găvănos deşert”, care nu reuşesc săurmărească firul logic al raţionamentelor domnului Chifiac. Maigrav este că el atribuie istoricilor români, adulatori ai „regimuluide ocupaţie regalo-fascistă” a Moldovei din 1918-1940, teorii pecare aceştia nu doar că nu le susţin, dar le combat şi ei cuvehemenţă: „ideologii românismului pretutinderist susţin aprinsideea cum că toţi dacii în frunte cu Decebal au fost stârpiţi de pefaţa pământului, lăsând pradă învingătorilor sângeroşipreafrumoasele producătoare de urmaşi. De aceea ca succesoriilegionarilor, adunaţi în oastea lui Traian de prin Asia Mică, Africade Nord, Spania şi din alte provincii ale imperiului, să fie luaţidrept romani pentru a îndreptăţi botezarea lor în români? Doaravem în şcolile noastre moldoveneşti nu puţini agitatori care, laîntrebarea moldovanului de ce e poreclit „român”, răspundîncrezuţi: „Deatâta, că ne tragem de la romani”. Iertaţi-i, oamenibuni, că ei nu ştiu ce spun”. Din nou recunoaştem că nu amstabilit cu certitudine dacă domnul Chifian neagă însuşi caracterulromanic al poporului român (şi moldovean, dacă doriţi…). Cădumnealui nu înţelege mecanismele elementare ale procesuluiromanizării, anume că o populaţie romanizată din Spania aveaacelaşi efect ca şi cea provenită din Italia, aceasta este sigur. Însă,încă de la corifeii Şcolii Ardelene, nu s-a mai susţinutexterminarea întregului popor dac (sau măcar a celor de sexmasculin). Poate că nedumerirea „istoricului” moldovean sedatorează simpatiei pentru teoria genetică a naţiunilor, pe care oenunţaseră şi Stati şi Vasile Vieru91. Dar a continua să afirme cănumele de români a apărut printr-o îmbunătăţire a termenului„rumăn” realizată de Mihail Kogălniceanu,92 când atâtea izvoare

91 „Locuitorii din spaţiul geto-dac au suportat desigur, evoluţii fundamentale înstructura lor etnică, dar trunchiul genetic al lor şi-a păstrat viabilitatea”, Ibidem.92 „Iată cine, ei, RUMÎNII (şerbii) reprezentau talpa ţării, a Ţării Rumâneşti,care ulterior prin îmbunătăţire ortografică (M. Kogălniceanu), a devenit

62

medievale, inclusiv străine, folosesc termenul „român” sau„românesc”/„românească”, exact în această formă, frizează prostiaşi este de o iresponsabilitate ştiinţifică fără margini, demnă decititorii creduli şi lipsiţi de cultură cărora li se adresează publicaţiarespectivă. Ne confruntăm aici cu elementele esenţiale alediscursului presei moldoveniste de inspiraţie comunistă, filorusă şifilosovietică: folosirea unor teze expirate şi dovedite indubitabil afi eronate de jumătate de secol, formulări specifice discursuluicomunist (cum ar fi alăturarea unor termeni denigratori, pentru aproduce un efect mai amplu („regalo-fascistă” – fascismul trebuiecondamnat, dar şi regalitatea? Sau doar monarhia româneascădintre 1866-1947?); atribuirea către istoricii români a unor teze pecare aceştia nu le susţin, ba chiar le combat; explicaţii ambigue,marcate de interjecţii şi vulgarităţi, pentru a atrage atenţia unorcititori mai reduşi mintal.

Poate inadvertenţele din discursul domnului Chifian sedatorează faptului că el se inspiră din articolele publicate de unautor cu un volum publicistic mai mare şi cu un debut maitimpuriu în publicaţia Partidului Comuniştilor din RepublicaMoldova. Ne referim aici la mereu întâlnitul şi mereusurprinzătorul Vasile Vieru. Într-un articol intitulat sugestivSuntem moldoveni, căci strămoşi ni-s geţii93, acesta încearcă săspună lucrurilor pe nume, din simplul motiv „pentru ca acestea săfie pe înţelesul tuturora, în sensul pentru a nu umbla cu fofârlica”,şi ca adepţii panromânismului să înţeleagă că limbamoldovenească există şi este vorbită „de mai bine de 640 de ani”(aşadar exact din momentul descălecatului lui Bogdan când, odatăcu Ţara Moldovei a fost întemeiată şi naţiunea moldovenească şilimba moldovenească n.n.). Evident că revine asupra împărţirii„românilor” (a căror existenţă nu o recunoaşte în continuare) încele trei naţiuni componente, moldoveni, valahi şi ardeleni, fiecare

Romînească, şi după o altă îmbunătăţire ortografică – Românească! Numai ominte unionistă halucinantă ar putea îndrăzni să afirme că moldovanul ar vorbi„română”, de atâta că, cică, el este „român”!”, Ibidem.93 În „Comunistul”, nr. 37, 17 octombrie 2003.

63

cu culoarea şi trăsăturile rasiale specifice. Face o apologie aistoriei neamului getic, care locuia întregul „masiv balcano-nistrean, carpato-pontic” şi cere cititorilor să ia aminte „pe cespaţiu imens au trăit strămoşii moldovenilor – geţii – care, practic,n-au avut nimic comun cu Dacia Traiană! Dacii au locuit numai înTransilvania”. Burebista a fost un rege al geţilor, dar a stabilitcentrul de greutate al statului în munţii dacilor. Mare greşeală a luiBurebista, pentru că „nu este exclus ca, în conspiraţia care l-aînlăturat, rolul principal să-l fi avut tocmai aristocraţia acestor daci(?!)”. Superioritatea geţilor se datorează şi atestării lor anterioarecu vreo trei secole, ceea ce înseamnă că „geţii sunt cu 300 de animai „bătrâni” decât dacii ca etnonim, ca formaţiune politico –militară, şi social-economică, lingvistic ei de asemenea sunt maidezvoltaţi! (!!!)”. Să afirmi că o atestare mai timpurie într-o sursăstrăină a unui popor care nu folosea scrierea, pentru a dovedivechimea mai mare a poporului, a limbii şi a culturii respective,diagnostichează un adevărat retard, cel puţin ca cercetător alistoriei. Dar concluziile domnului Vasile Vieru se deduc de la sine:moldovenii sunt urmaşii geţilor, românii care nu există, mai exactardelenii sunt urmaşii dacilor cuceriţi de romani, mai neclarărămâne situaţia valahilor: sunt ei daci romanizaţi care au părăsitspaţiul intracarpatic, sunt o ramură a moldovenilor? Oricum,socoteala nu se potriveşte: din două popoare – dac şi get – aurezultat mai multe, mai exact un număr de trei, evident şi deapartenenţe rasiale diferite. În nici un caz nu trebuie să pierdem dinvedere nici influenţa altor etnii, de alte culori: bulgari, ungaro-saşişi slavi răsăriteni.

Însă, întrucât apropierea, dacă nu similaritatea între limbavorbită la est de Prut şi la vest de acesta, pe întreg cuprinsulstatului românesc, sunt evidente şi nu pot fi contrazise de nici unstudiu de bun simţ, Vasile Vieru dă o explicaţie la fel de absurdăca şi cele expuse în rândurile de mai sus: „Eu stau ferm pe poziţiecă limba moldovenească este IDENTICĂ cu limba română, datfiind faptul că limba română are la bază lexicul şi ortografia vecheale limbii moldoveneşti, care a fost pusă în uz imediat după Unirea

64

Principatelor Moldova cu Valahia, în 1859, constituind statulmodern România – numindu-se de atunci limba română, conformdenumirii statului94” (!!!) Ar fi într-adevăr un caz unic în istoriecum un stat adoptă limba unei regiuni cotropite (aşa cum esteînfăţişată unirea din 1859) şi, în plus, nu printr-un proces lent şifiresc, de asimilare culturală şi lingvistică, ci printr-o politică destat, printr-o impunere populaţiei majoritare (în cazul de faţă limbamoldovenească impusă populaţiei, mai numeroase, vorbitoare delimbă muntenească sau valahă). Şi mai incredibilă ar fi o astfel deasimilare lingvistică totală, petrecută în doar câteva decenii95.Afirmaţia cercetătorului Vasile Vieru prezintă însă şi o contradicţieflagrantă cu propriul discurs. Dacă înţelegem bine fragmentul maisus citat, Vasile Vieru afirmă că, în cadrul noului stat întemeiat în1862 şi care a purtat numele artificial de România, a fost impusăca limbă de stat … limba moldovenească. Aşadar, în nici un caz nua avut loc o românizare a moldovenilor, cum afirmă răspicat şi plinde revoltă în alte articole, ci o moldovenizare (sub alt nume) avalahilor. Astfel încât, astăzi, pe tot teritoriul României, sevorbeşte o variantă foarte puţin modificată (chiar identică, susţineistoricul basarabean) a limbii moldoveneşti. Aşadar se susţine, nicimai mult nici mai puţin decât UNITATEA lingvistică a locuitorilordintre Tisa şi Nistru, locuitori care vorbesc limba moldovenească,cu numele schimbat de „limba română”. Aberaţii care nu mai aulegătură cu cercetarea ştiinţifică a izvoarelor istorice, în cursulcăreia se pot strecura erori, ci cu contrazicerea logicii de bun simţ.

Identitatea de limbă a românilor şi moldovenilor estesusţinută şi de Victor Stratan, într-un articol publicat în acelaşi ziaral Partidului Comunist. Mai exact, afirmă el, moldovenii şi

94 Vasile Vieru, Naivul istoric francez Jean Nouzille a dorit slavă ieftină saucum istoricii românofili l-au împotmolit prin informaţii neadecvate din „Istoriaromânilor”, în „Comunistul”, nr. 21 (427), 1 aprilie 2005, p. 11.95 Întrucât autorul arată, câteva rânduri mai sus, că „în 1859 (...) în acest spaţiuetnogenez erau constituite, din punct de vedere antropologic, folcloric,lingvistic şi istoric, TREI ETNII: moldoveni, valahi (munteni) şi ardeleni(transilvăneni)”. Să amintim şi de afirmaţia cel puţin ciudată că articole scriseîn limba rusă, în reviste de limbă rusă, ar fi „românofile”.

65

românii vorbesc într-o limbă „reciproc înţeleasă”, dar, considerăel, poate cu îndreptăţire, „limba (…) nicidecum nu e unicul criteriuîn determinarea unei naţiuni”96, şi dă exemplul naţiunilor dinAmerica Latină. Apare din nou o contradicţie flagrantă înconstrucţiile logice şubrede ale fundamentaliştilor moldovenişti:niciodată locuitorii din America Latină nu au susţinut că ar vorbilimba columbiană, argentiniană, ecuadoriană sau boliviană, ci toţiacceptă că vorbesc o limbă unică, spaniolă. Să afirmi că limba pecare o vorbeşti este identică cu limba poporului vecin, dar doreştisă o numeşti altfel, este de o stupiditate fără margini. Se poate,aşadar, susţine individualitatea poporului moldovenesc, dar nu şi alimbii moldoveneşti. Se pare aşadar, că ideologii curentuluimoldovenist caută deosebiri acolo unde nu există şi denumescacelaşi lucru în două feluri diferite, tocmai pentru a crea impresiaunor aspecte specifice acolo unde ele nu se găsesc. Aşadar, VictorStratan susţine că moldovenii vorbesc limba română, dar constituiealt popor, întemeiat pe alte valori şi factori de coeziune, ce îisolidarizează şi, în acelaşi timp îi separă, chiar îi constituie într-ungrup antagonic cu românii, decât limba (la fel cum, am spune noi,un elveţian susţine apartenenţa la etnia elveţiană, chiar dacăacceptă şi chiar afirmă că vorbeşte limba germană sau franceză).Încercând să indice care sunt acei factori, Victor Stratan creeazădin nimic o teorie inedită – naţiunea genetică, noţiune ce seapropie de teoria raselor a lui Vasile Vieru: „Pentru că toată lumeacunoaşte un fapt vădit, anume: esenţa şi particularităţile neamului,în ultimă instanţă, sunt determinate nu de limbă, care poate fiimpusă din exterior de către colonizatori, dar de codul genetic ce is-a transmis prin ereditate de populaţia (sau populaţiile) indigenă(aborigenă), care a stat la baza formării unei naţiuni şi, bineînţeles,de complexul de împrejurări istorice, în care s-a născut şi s-adezvoltat o formaţiune etnică, transformându-se în naţiune”. Deacord cu cea de a doua parte a afirmaţiei lui Stratan (şi unitatea deîmprejurări istorice în care s-au dezvoltat locuitorii de la est şi sudde Carpaţi, precum şi cei din interiorul arcului carpatic a fost

96 “Comunistul”, 3 februarie 2006, nr. 3, (462), p. 10.

66

enunţată şi dovedită în studii de mare autoritate97), dar afirmarearolului geneticii în constituirea unei naţiuni pune problemacompetenţei autorului în enunţarea unor asemenea teorii.

Ne punem, în acelaşi timp, întrebarea justificată acompatibilităţii deosebite dintre Vasile Vieru, Asociaţia MeleagNatal şi publicaţia Partidului Comunist din Republica Moldova. Şine punem, de asemenea, întrebarea, de ce consideră NicolaiCojuhari, „profesor de limbă şi literatură moldovenească”, înaceeaşi publicaţie98, că „limba rusă trebuie să rămână o limbă decomunicare interetnică”, deoarece „Moldova este o ţară în carelocuiesc cetăţeni şi cu alte naţionalităţi”, în timp ce, pe aceeaşipagină a revistei, se publică datele unui recensământ din 2004,care ar fi înregistrat 76% moldoveni (de menţionat că numărul lora crescut cu 6% în ultimul deceniu şi jumătate), şi doar 8,4%ucraineni, 5,9% ruşi, 4,4% găgăuzi, 2,2% români, 1,9% bulgari(încât proporţia populaţiei care foloseşte limba rusă ca mijloc decomunicare cotidiană, inclusiv ucraineni şi găgăuzi rusofoni, ar fide aproximativ 10-15%).

Lingviştii serioşi au fost unanimi de altfel în a susţineunitatea limbii române, dincolo de fireasca sa diversitate sub formagraiurilor. Cele 3 (după alte păreri 5) graiuri ale dialectului daco-român (muntenesc, moldovenesc, bănăţean, crişean şimaramureşean), nu coincid, de altfel, graniţelor statale artificiale şibazate pe considerente politice şi geografice în Evul Mediu (graiulmoldovenesc se întinde şi în nord-estul Transilvaniei şi în nord-estul Munteniei, precum şi o parte a Dobrogei). De asemenea, nuexistă graiul transilvănean, dobrogean sau basarabean99, deci teoriaconform căreia câte o limbă separată s-a dezvoltat pe cuprinsulcelor trei provincii româneşti din Evul Mediu este cu desăvârşireeronată. De asemenea, specialiştii au observat că astăzi folosim

97 Vezi capitolul IV, pentru o enumerare a celor mai importante studii şi mărturiiîn această privinţă.98 Nicolae Cojuhari, Cineva trebuie să răspundă!, „Comunistul”, nr. 13 (473),14 aprilie 2006, p. 10.99 Matilda Caragiu – Marioteanu, Varietatea limbii române, „Destin Românesc”,an 2, 1995, nr. 1, p. 30-35.

67

limbi standard, unificate prin voinţa naţională, însă, la nici onaţiune, limba naţională nu a fost moştenită în forma actuală, ciîntr-o multitudine de forme locale (graiuri) care au fost unificatemai apoi100. Din acest punct de vedere, limba română, mai alesvarianta sa daco-română nord dunăreană, a fost pe tot parcursulEvului Mediu, pe teritoriul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru, şi pânăastăzi surprinzător de unitară. Forma particulară pe care limbaromână a luat-o în spaţiul dintre Nistru şi Prut s-a datorat tocmaiexcluderii acestei regiuni, pentru o lungă perioadă, din statulnaţional român.

Puşi în faţa evidenţei identităţii limbii vorbite la est şi vestde Prut, unii publicişti ale căror materiale sunt cuprinse în organulde presă al Partidului Comuniştilor recurg la tot soiul de falsuri sauchiar ciudate jocuri de cuvinte. Vasile Vieru arată, încă o dată, că„75,8% din întreaga populaţie a Republicii Moldova s-au declaratMOLDOVENI care desigur, se consideră că vorbesc LimbaMoldovenească”101. Ciudat cum poate domnul Vieru să vorbeascăîn numele a trei sferturi din populaţia statului a cărui existenţă osusţine. Oare o persoană care se declară ELVEŢIANĂ, „se poateconsidera” că vorbeşte Limba Elveţiană? Poate că domnul VasileVieru aşa ar face şi aşa ar „considera”. Şi pentru a duce absurdulpână la capăt, susţine în continuare că, în Republica Moldova nuexistă absolut nici un român (!!!), pentru că vorbeşte despre„minoritatea etnică română (dacă s-o numim „curat etnicăromână”(?) care constituie cele 2,2% (câţi s-ar fi declarat români larecensământul din 2004, n.n.) – sunt tot moldoveni get-beget, ceurmăresc scopuri profitabile: cetăţenia, studii la învăţătură etc. înRomânia)”. Ar fi într-adevăr, unic pe cuprinsul globuluipământesc, ca o naţiune care are constituit un stat naţional, aşacum este România, să nu aibă absolut nici un membru pe teritoriul

100 Aşadar există un dublu raport de condiţionare, naţiunea îşi are obârşia înlimbă, însă unitatea totală de limbă se realizează în cadrul naţiunii. Lucian Boia,Două secole de mitologie naţională, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 24.101 Vasile Vieru, Cum minoritatea etnică română românizează majoritateaetnică moldovenească, „Comunistul”, nr. 42-43 (502-503), 8 decembrie 2006. p.16.

68

unui vecin de care o desparte o graniţă de 500 km. Astfel deafirmaţii nu pot fi lansate decât de „istorici” rataţi, care suntnevoiţi a se pune în slujba unor foruri politice pentru a-şi câştigaexistenţa pe această cale murdară.

De un pitoresc aparte sunt o serie de articole în carepersonalităţi politice sau oameni de cultură serioşi, susţinători aiadevăratului caracter strict românesc al populaţiei majoritare de laest de Prut, sunt atacate cu un limbaj ce nu ar face onoare nicicelor mai rău famate cartiere ale Chişinăului sau Orheiului. ChiarVasile Stati lua atitudine împotriva activităţii primaruluiChişinăului la acea vreme (2003), pentru concesiile făcute istorieiromâneşti în administrarea oraşului, prilej cu care ponegreşte încăodată trecutul poporului român, în vechea tradiţie a demonizăriivecinului de peste Prut. Serafim Urechean era acuzat că doreştechiar „românizarea” Chişinăului, prin atribuirea de nume„româneşti” străzilor, pieţelor şi liceelor din capitala RepubliciiMoldova, după cum ar fi sfătuit Nicolae Iorga şi „ortacii săiromânomari” cu un secol în urmă. Prin aceasta Serafim Urecheanurmăreşte scopul „de a şterge din memoria poporuluimoldovenesc, trecutul său, de a fura moştenirea culturală anorodului moldovenesc, declarând-o românească”102. Critică peprimarul Chişinăului „numit de Mircea Snegur”, şi pentrugenerozitatea cu care a tratat „Uniunea românească a scriitorilorromâni”, şi pentru deschiderea „Casei limbii române”. Iar uneledintre cele mai mari personalităţi ale istoriei noastre sunt trecute deVasile Stati la capitolul „trădători şi degeneraţi”, atunci cândvorbeşte despre străzile din Chişinău care le-au luat numele:„voievodul valah Matei Basarab, de câteva ori a dus războaie cumoldovenii. Acest domnitor a supus la un impozit aparte – „birmoldovenesc” – numai pe moldovenii care au nimerit în Valahia.În cinstea faptelor antimoldoveneşti ale lui Matei Basarab, laChişinău, în cartierul Rîşcanovka, o stradă poartă numele lui. Este

102 Vasile Stati, „Comunistul”, nr. 20 (331), 21 mai 2003, p. 5, la rubrica„Tribuna savantului”.

69

şi un liceu „Matei Basarab”. Istoricii unguri, turci şi chiar româniîn repetate rânduri au scris despre atitudinea duşmănoasă avalahului Mircea cel Bătrân faţă de domnitorul MoldoveiAlexandru cel Bun (?! n.n.). Cu toate acestea, primăriaromânizatoare a Chişinăului a rebotezat o stradă în cinstea acestuineprieten al Moldovei. Unul dintre cei mai râvnitori râmători aiMoldovei a fost domnul valah C. Brâncoveanu, care în repetaterânduri s-a amestecat obraznic în treburile interne ale Moldovei, aîmpiedicat venirea la tronul Moldovei a lui Dimitrie Cantemir în1710, a trădat pe moldoveni şi ruşi la 1711. În cinstea acestuitrădător şi uneltitor împotriva Moldovei, românizatorii dinprimărie au rebotezat o stradă a Chişinăului. Istoricii din diferiteţări au scris despre duşmănia voievodului valah Vlad Ţepeş faţă deŞtefan al III-lea cel Mare, domnul Moldovei (?!!!! n.n.).Cunoscutul istoric român Petre P. Panaitescu l-a numit pe VladŢepeş „tiran, un degenerat mintal”. În cinstea acestui degeneratmintal valah primăria chişnăuană a rebotezat o stradă a oraşului.Cronicarul valah Radu Popescu constată că Mihai Viteazul „asupus domnia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri de-i avea ca penişte măgari pe toţi”. În cinstea acestui cuceritor valah sângeros,care a scăldat în sânge pământul Moldovei, primăria proromânădin Chişinău a rebotezat una din cele mai mari străzi dinChişinău”. Am reprodus acest fragment mai lung, pentru ca oricinesă constate metoda cu adevărat ştiinţifică pe care autorul IstorieiMoldovei o foloseşte: a cules numele voievozilor Ţării Româneştipe care le găseşte în Chişinău, unii care au adus glorie poporuluiromân, unificatori, ctitori şi luptători pentru apărarea creştinătăţii,dintre care unii au avut legături amicale cu domnii de la est deCarpaţi (vezi Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare) şi le alcătuieşte câteun portret absurd, lipsit de orice justificare. Reia şi în articolul defaţă mitul luptei necontenite care a opus pe domnii Moldovei şi aiŢării Româneşti, bineînţeles, la iniţiativa şi instigarea celor dinurmă. Şi reia profetic: „Ce au comun cu Republica Moldovasângerosul cuceritor valah M. Viteazul, teoreticianul mişcăriiromâneşti profasciste legionare M. Eliade, degeneratul mintalvalah Vlad Ţepeş, ministrul învăţământului din România Spiru

70

Haret, spionul român O. Ghibu”. Lăudabil momentul de sinceritatea lui Vasile Stati, după atâtea denigrări. Într-adevăr, toţi aceştia nuau nimic în comun cu statul artificial Republica Moldova, creat şimenţinut prin eforturile unei elite care are doar de câştigat dinaceasta. Ei erau devotaţi doar neamului românesc şi evident că nuar fi acceptat nicicum scindarea acestuia prin trasarea unei graniţeimpuse de-a lungul Prutului. Şi chiar forţata constatare a statalităţiiRepublicii Moldova din 1359, cu întreruperi, nu face ca MihaiEminescu şi Ion Creangă să nu aibă nimic comun cu RepublicaMoldova, pentru că, atunci când ei au trăit şi au scris, RepublicaMoldova nu exista.

Dezgropând dureri vechi, comuniştii acuză, după mai binede un deceniu, în ajunul alegerilor din 2004, de evenimentelesângeroase de pe Nistru, pe unii dintre liderii partidelor deopoziţie. Mircea Snegur este condamnat că, în calitatea depreşedinte şi comandant al forţelor armate şi în cârdăşie cu alţioameni din anturajul său intim (Costaş, Hadîrcă, Moşanu) „de treiori au pus la cale asalturi sângeroase asupra Dubăsarilor şi de douăori împotriva Benderului”103. Apoi este întocmită o lungă listă acelor acuzaţi pentru izbucnirea războiului civil din 1991-1992, darnu se face nici o referire la implicarea Rusiei sau la vinovăţiacercurilor de la Tiraspol.

De aprecieri la graniţa vulgarităţii s-au bucurat şi altepersonalităţi ale vieţii politice din Republica Moldova: D. Braghiş,V. Untilă, pentru că ar fi afirmat că are ca model politic pe Ion I.C. Brătianu, care „a fost unul dintre organizatorii intervenţieimilitare împotriva Republicii Democratice Moldoveneşti şi acotropirii Basarabiei în anul 1918, precum şi a intervenţieiîmpotriva Republicii Sovietice Ungare în anul 1919 (!)” şi cel carea declarat Partidul Comunist în afara legii în 1924104.

Dar ce se mai poate afirma despre onestitatea scriitorilorpromoldoveni, atunci când aceeaşi carte a aceluiaşi autor este

103 V. Andruşceac, deputat în Parlament, doctor în ştiinţe istorice, Provocatorii,„Comunistul”, nr. 1 (360), 16 ianuarie 2004.104 Idem, Distrugătorii, „Comunistul”, nr. 44 (355), 25 noiembrie 2003, p. 59.

71

reflectată, la distanţă de doi ani, în mod diferit, sau, mai exact,fragmente din cartea acestuia sunt caracterizate în funcţie denevoia de moment a celui ce îl citează. În 2003, Vasile Staticondamna pe Charles King pentru afirmaţiile sale din carteaMoldovenii …105 (de fapt cartea se numeşte Moldovenii. România.Rusia şi politica culturală, dar Vasile Stati, într-un acces penibilde „patriotism”, trunchiază titlul cărţii, pentru a nu-l pomeni întregnici măcar odată pe parcursul articolului!). Îi reproşa că, înlucrarea sa, „propagă, în mod deschis, concepţii revanşardepanromâniste”106, că nu ia în seamă istoriile Moldovei scrise în„limba moldovenească” de Grigore Ureche, Miron Costin, NicolaeCostin sau Ion Neculce, că a afirmat „fără pic de jenă” că cele mairemarcabile personalităţi istorice ale Moldovei sunt personalităţiromâneşti, că, deşi cunoaşte dreptul la autoidentificare apopoarelor, Charles King, „influenţat de propaganda românească,nu doreşte ca aceste drepturi să se extindă şi asupramoldovenilor”107. Însă, cum spuneam, doi ani mai târziu, acelaşiVasile Stati, punând la punct un alt istoric străin, francez deaceastă dată, în persoana lui J. Nouzille, şi el afectat de propagandapanromânească, îl recomandă acestuia, pentru repararea erorilorgrave ce afectează cauza poporului moldovean, pe … CharlesKing: „Această realitate (folosirea etnonimului „moldovean” n.n.)este confirmată şi de moldovologul american Ch. King, careconstată: <<Recesămintele imperiale foloseau termenul moldovanpentru a descrie majoritatea populaţiei Basarabiei, dar acest termenera folosit de populaţie însăşi, nu era o invenţie a ruşilor>>(Moldovenii, 2002)”108.

105 Charles King, Moldovenii. România. Rusia şi politica culturală, Editura Arc,Chişinău, 2002.106 Vasile Stati, „Moldovenii …” americăneşte. Reflecţii pe marginea cărţii luiCH. King „Moldovenii…”, „Comunistul”, nr. 7 (313), 21 februarie 2003, p. 11.107 În continuarea la articolul citat, în „Comunistul”, nr. 9 (315), 7 martie 2003,p. 10.108 Vasile Stati, Panromânism în traducere franceză (Meditaţii asupra cărţii LaMoldavie de J. Noizie), „Comunistul”, 21 ianuarie 2005, p. 11.

72

Condamnaţi sunt şi unii autori străini care se mulţumescsă rezume opiniile autorilor români, pe care le consideră „buche deadevăr”. Astfel, J. Noizille, care „crede că tot ce zboară semănâncă”109, a alcătuit „o banală culegere de fragmente de banalăideologie naţionalistă panromânească, tradusă franţuzeşte. O nouădemonstraţie – a câta la număr! a lipsei de orice temeiuriştiinţifice, a caracterului antimoldovenesc al conceptelornaţionaliste panromâneşti repetate şi tirajate de J. Noizille”. Şi îiindică istoricului francez, ca sprijin pentru a afla de existenţalimbii moldoveneşti un extras din operele lui Nicolae Iorga, în careacesta afirmă: „cei mai mulţi dintre locuitorii de la ţară din acestmare şi bogat ţinut –Moldova dintre Prut şi Nistru – se ziceau şi sezic Moldoveni şi ei vorbesc limba noastră, pe care o numescMoldovenească”. Evident că nu este indicat titlul lucrării în careIorga face această remarcă, dar este clar că „limba noastră” estelimba română, că Iorga afirmă explicit, şi Vasile Stati îl aprobă, călocuitorii de la est de Prut vorbesc aceeaşi limbă cu cei de la vestde Prut, dar numesc limba vorbită de ei pornind de la criteriulgeografic. Este ciudat că Vasile Stati indică aici o sursă carecontrazice toate teoriile sale.

Lăudând cartea „tarebună şi demult aşteptată”a lui Victor Stepaniuc,Vasile Vieru criticaaspru pe istoricul IonVarta, „sărit de pe fix,întunecat de invidie”110,care luase poziţie laerorile cuprinse în acealucrare. Cauza atitudiniilui Ion Varta se

datorează faptului că „invidia este o boală incurabilă. Dar aceasta

109 Ibidem.110 Vasile Vieru, Grigore Vatav, „Bomba” fără muc, sau dna pizmă cu prăjina,„Comunistul”, nr. 6 (466), 23 februarie 2006, p. 12.

Vasile Stati

73

e o problemă de tratament personal a dlui I. Varta (…) Mă rog,fiecare ce poate şi de ce-l ajunge capul”.

Alţi istorici sunt numiţi „istorici-cameleoni” ca AntonMoraru sau Ion Ţurcanu, doar pentru că au apărat adevărul istoricşi şi-au manifestat sprijinul pentru cauza românească111. Iar primuldintre ei este numit şi „istoric vai de capul lui” de o somitate îndomeniul cercetării istorice, pe nume Grigore Romanenco, istoricşi eminent al învăţământului public. Ce este mai grav, apelativulrespectiv este dat într-un articol intitulat (vai) „Cameleoniiproromâni au rupt cuiul…”, publicat, bineînţeles, tot în organul depresă al Partidului Comuniştilor. Folosirea aceloraşi termeni, fie eişi jignitori, de către „istoricii” comunişti de la Chişinău (în cazulde faţă, Vasile Vieru şi Grigore Romanenco, dar reluarea teoriilordezlânate ale unuia de către celălalt am mai pomenit-o) puneproblema independenţei de gândire şi de apreciere a acestora,precum şi a comandamentelor politice şi intereselor materialecărora li se supun.

Fundamentaliştii moldovenismului se întrec şi în a acuzape susţinătorii cauzei româneşti de expansionism şi de şovinism şide a-i numi „românomari”. Istoricii români sunt acuzaţi de aexagera virtuţile poporului român şi de a falsifica istoria înpropriul lor înţeles. „De te-apuci să citeşti mai cu luare aminte ocarte de istorie românească, de acele care în ultimii ani au potopitinstituţiile de învăţământ, bibliotecile publice şi librăriile din ţaranoastră, degrabă, foarte degrabă ne năpădesc o sumedenie denedumeriri şi o încâlceală cumplită”112. Inutil să mai menţionăm căautorul respectiv (Victor Stratan) nu exemplifică în nici un fel, cunici o referire la vreo carte de istorie românească, afirmaţiile saleanterioare. Mistificarea istoriei de către români se datoreazăcomenzilor politice dar şi unei practici îndelungate a falsificării,încât, „ideea dominantă” fiind „bătută cu scoabe de căpriori în

111 Vasile Vieru, Misiunea manualelor de „Istoria Românilor”, „Comunistul”,nr. 13 (324), 4 aprilie 2003.112 Victor Stratan, Să ne cunoaştem istoria, să ne cinstim neamul, “Comunistul”,nr. 3 (463), 3 februarie 2006, p. 10, la rubrica Istoria unei minciuni.

74

conştiinţa mai multor generaţii de istoriografi români”, nimeni nuîşi mai închipuie o istorie scrisă altfel, decât cea care ridicăpoporul român „în vârfurile cerului”. Ne vom permite din nou săreproducem un fragment mai lung, reprezentativ pentru retorica„istoricilor” „moldoveni”, ce se referă la un moment ampludezbătut de ei – Unirea din 1859 (la care se adaugă şi palidaacţiune separatistă din 1866, atât de preamărită în presaprocomunistă basarabeană): „însă forţele unioniste din Moldova,în cârdăşie cu românii, prin vicleşug şi diferite manevreşmechereşti, au înşelat ţările garante, ignorând totalmentehotărârea Conferinţei de la Paris şi călcând în picioare voinţamaselor populare. Aceste forţe au aplicat o variantă monstruoasă aunirii, discriminatorie şi păgubitoare pentru moldoveni. În urmaacestei manevre, moldovenii au fost aduşi în casă nouă nu castăpâni de rând cu românii, dar în calitate de chiriaşi anonimilipsiţi de orice drepturi. Datorită poziţiei trădătoare a unioniştilordin Principatul Moldovei, moldovenii au fost lipsiţi chiar şi dedreptul de a purta în continuare numele lor de neam tradiţional-istoric – moldoveni, de a-şi numi limba cu numele strămoşesc –moldovenească, iar românii vor fi liberi în toate acţiunile lorantimoldoveneşti: vor desfăşura o campanie cumplită dedemoldovenizare (muntenizare) a moldovenilor, cu scopurietnocide de a scoate neamul moldovenilor din circuitul istoric, dea-l despoia de toate valorile lui naţional-spirituale, şi, ajutaţi deîmpăratul iadului Satană, vor încerca să-l zătrească cu desăvârşiredin istorie, din prezent şi viitor. Datorită acestei uniri monstruoase,a apărut o istorie cu <<românii de pretutindeni>>”. Un discursfoarte asemănător cu cele din timpul regimului comunist, carearată sechelele produse de acesta, cu repetate referiri la lupta declasă, masele populare, şi cu totala ignorare a unei ampleistoriografii. Că ideile lui Stratan nu sunt personale, ci suntexprimate în cadrul unei campanii de denigrare a valorilor şiistoriei românilor, coordonată de foruri politice interesate, odovedesc formulările asemănătoare din lucrările altor ortaci ai săi:„Cu toate acestea, începând din 1862, după unirea Moldovei dintrePrut, Carpaţi şi Milcov (fără Bucovina) cu Valahia, noţiunile

75

„Moldova”, „Ţara Moldovei”, „Statul Moldovenesc”,„moldovenii”, „limba moldovenească” metodic, insistent şiimplacabil sunt înlăturate din circuitul juridico-politic, educaţionalşi informaţional vest-prutean”, afirma Vasile Stati cu doi aniînainte113.

În continuarea articolului citat al lui Stratan, din 17februarie114, furia neputincioasă a lui se îndreaptă asupra istoricilorromâni care „au uimit lumea şi cu nişte hărţi anexate la opusul lorde peste o mie de pagini (aproape 4 kg de minciuni)”, când sereferă la Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,al lui Constantin şi Dinu Giurescu. Şi continuă să batjocorească, peparcursul multor zeci de fraze, o formulare pe care a scos-o dincontextul lucrării şi pe care a interpretat-o complet eronat şitendenţios: „Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţinde 170 de ani (106-275)… Totuşi efectele au fot decisive: în urmaacestei stăpâniri s-a născut poporul român”. Este evident că cei doiautori se referă la efectele pe termen lung ale procesuluiromanizării, finalizat în linii mari până la 275, care a stat la bazaetnogenezei româneşti, ce se va desfăşura în următoarele secole.Furia lui Victor Stratan se datorează lipsei unor argumenteconcrete în susţinerea poziţiei sale (sau a patronilor săi), încât estenevoit să pornească nu de la surse istorice concrete, ci de la uneleformulări nefericite ale unor istorici de mare reputaţie, pe care, dealtfel, aceştia le repară în paginile următoare, care sunt însăignorate de pseudo-cercetătorii istorici filoruşi şi procomuniştidintre Prut şi Nistru.

În 2003, omniprezentul Vasile Stati lansa un semnal dealarmă către tinerii Moldovei în care avertiza asupra ofensiveilansată de neoromânii din Basarabia care şi-au impus, din 1991,concepţiile velicoromâneşti şi privilegiile întregii populaţii115.

113 Vasile Stati, Aşa a început Ţara Moldovei, “Comunistul”, nr. 6 (365), 20februarie 2004, p. 12.114 “Comunistul”, nr. 4 (465), 17 februarie 2006, p. 12.115 Vasile Stati, Naţiunea cea mai favorizată. Toate vietăţile sunt egale, atâtadoar că unele sunt mai egale ca celelalte, în „Tineretul Moldovei”, nr. 34, 9octombrie 2003.

76

Tinerii Moldovei ar trebui să fie vigilenţi, pentru că românii dejaau acaparat două universităţi, din Bălţi şi Cahul, precum şi zeci dealte instituţii de învăţământ superior, unde promovează deschis „oideologie velicoromânească, antimoldovenească, antistatală caesenţă”. Şi, inversând raporturile existente în Republica Moldova,uitând că autorităţile comuniste aveau controlul total al aparatuluide stat şi al mijloacelor de informare în masă, continuă pe acelaşiton: „a cincea coloană politică românească din Moldova, care estesusţinută politic, dar şi financiar, încearcă să voaleze realitateadură: o mică şi neînsemnată parte a populaţiei (5-6%), capiiacesteia au acaparat în mod abuziv, dirijând într-o manierăvelicoromânească, domeniul cultural ştiinţific universitar şieducaţional, adică domeniul de activitate cel mai sensibil, dar şicel mai eficient de educare a cetăţenilor”. Deşi accesele deparanoia ale lui Vasile Stati şi a acoliţilor săi au fost consemnate şitratate cu atenţia cuvenită116, ele continuă să ocupe un spaţiuconsistent în publicaţiile procomuniste de la Chişinău.

O altă acuză adusă expansioniştilor români, una care înmare măsură le contrazice pe cele amintite anterior (darinconsecvenţa şi oportunismul ideologilor moldovenismuluiagresiv ne sunt cunoscute de acum) este următoarea: deşi statulromân nu mai este acuzat de a emite pretenţii şi a atenta lastatalitatea Republicii Moldova, el susţine lipsa identităţii dintrelocuitorii de la est şi vest de Prut: „ei se străduiesc să afirme căRepublica Moldova, chipurile, nu este parte componentă a

116 Iată, ca exemplu, titlul unui articol din „Obiectiv”, ediţia de Vaslui, vineri, 19decembrie 2003: Comuniştii moldoveni frizează ridicolul. Românii acuzaţi de„genocid spiritual” la Chişinău: Victor Stepaniuc, liderul deputaţilorcomunişti, s-a lansat într-un atac virulent la adresa „minorităţii româneşti” dinRepublica Moldova; românii au fost acuzaţi de „asimilare violentă amoldovenilor” şi de „genocid spiritual”; Stepaniuc a mai afirmat şi căRomânia ar fi recunoscut oficial etnia „moldovenilor”; oficialii români suntîngrijoraţi de „declaraţia de ostilitate” inclusă în „Concepţia privind politicanaţională de stat”. Iar reacţia Bucureştiului a fost cea firească: „NiciodatăRomânia nu a recunoscut şi nici nu va recunoaşte statutul minoritar alromânilor din Republica Moldova”, a afirmat Radu Podgorean, la acea vremepreşedintele Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor.

77

Moldovei istorice ci… „pământ al Basarabilor”, aţâţând astfelspiritele pe ambele maluri ale Prutului, dar, mai ales, pe cele aleNistrului, turnând apă la moara separatiştilor”. (Vasile Vieru, 27august 2002). Iată aşadar cum statul român este acuzat şicondamnat de a susţine un fapt pe care însăşi Vasile Vieru, VasileStati şi alţii asemenea lor îl revendicau în alte materiale publicateîn paginile publicaţiei Partidului Comuniştilor din Moldova ba,mai mult, devine responsabil şi pentru luptele sângeroase din1991-1992 şi pentru separatismele actuale din cadrul RepubliciiMoldova, poate şi de starea lamentabilă a economiei. În sfârşit, pesite-urile administrate de cercurile procomuniste de la Chişinău,circulă în ultima vreme următoarea lozincă: „6 secole de luptăîmpotriva româno-fascismului”. Absurditatea acestei formulări nucred că mai trebuie comentată.

Se pune întrebarea, întrucât adepţii comunismului dinRepublica Moldova acuză minoritatea românească că ar dori săromânizeze majoritatea moldovenească, cum se poate realizaromânizarea unui popor pentru care până şi cei mai acerbiapărători ai specificului acestuia mărturisesc că vorbesc limbaromână (de fapt o limbă identică cu limba română, dar cu odenumire diferită, ceea ce este un non-sens), câtă vremedeznaţionalizarea este în primul rând una lingvistică.117

Câteva momente din trecutul Moldovei sunt considerateevenimente decisive în constituirea statalităţii moldoveneşti şi înlegitimarea construcţiei statale de astăzi. Unele sunt preamărite,(1359, 1917, 1940, 1944, 1991), altele sunt amintite cu maredurere (1859, 1862, 1918). Astfel, despre Unirea din 1918 sespune că România a invadat tânăra Republică Moldova, au ocupatChişinăul, au instituit starea de asediu şi au interzis orice activitatepolitică. „Şi în această stare de lipsă totală de libertăţi politice,regimul român de ocupaţie înscenează, la 24 ianuarie 1918, şedinţa

117 Vezi şi Ion Berlinski, Politica Zăludă a vecinilor de peste Prut. Româniafinanţează aprinderea unor focare de vrajbă etnică şi chiar de ură rasială înRepublica Moldova, în „Moldova Mare”, nr. 31, marţi, 1 octombrie 2008, p. 1.

78

Sfatului Ţării care declară „independenţa” Republicii DemocraticeMoldoveneşti”118. Este preamărită în schimb ocupaţia sovietică din1940 şi 1944, considerată o piatră de temelie a statuluimoldovenesc, chiar actul prin care, în 1924, era creată oconstrucţie statală artificială la est de Nistru, cu o populaţiemajoritar ucraineană, este amintită cu nostalgie: „statalitateamoldovenească a fost de două ori suprimată: în 1862 şi în 1918.Insistenţa cu care ea se restabileşte se explică prin necesitateaistorică de autodeterminare, prin cauze obiective, precum şi prinvoinţa poporului Moldovei de a avea propriul stat (…) dreptullegitim al poporului moldovenesc la statalitate a fost confirmat şiprin crearea, în stânga Nistrului, la 12 octombrie 1924, aRepublicii Autonome Moldoveneşti (uită de Socialistă Sovieticăn.n.). În mod decisiv, statalitatea Moldovei, în noile sale hotare, afost reconfirmată prin actele politico-juridice din august 1940 şidin august 1991, statornicindu-şi legitimitatea sa actuală în 1994,prin adoptarea Constituţiei Republicii Moldova”119. Comisiaideologică a CC a PCRM uită însă să explice cum s-a exprimatvoinţa poporului moldovean în constituirea RASSM în 1924, nicicum s-a auzit vocea sa în ultimatumul din iulie 1940.

Nu trebuie să uităm, însă, nici orientarea filorusă adoritorilor instaurării noii hegemonii ruseşti post-sovietice. În timpce tot ce este românesc este demonizat, fratele de la răsărit esteelogiat ba, mai mult, se încearcă ştergerea crimelor comunismuluiîn Basarabia. Referindu-se la foametea din 1946-1947, în care aupierit peste 200.000 de oameni, V. Grosul constata că „nucorespund realităţilor afirmaţiile despre tăinuirea de cătreconducerea locală a adevăratului tablou al foametei, despre faptulcum că acesta nu era cunoscut de Guvernul URSS. Potrivitmemoriilor publicate ale lui N. G. Coval, fost prim-secretar al CCal Partidului Comunist al Republicii, de acum, la începutul luifebruarie 1946, Sovietul Miniştrilor al URSS a repartizat

118 „Comunistul”, nr. 9 (469), 17 martie 2006, p. 10.119 Ibidem.

79

suplimentar pentru agricultura Moldovei 700 de tractoare, mii demaşini şi de diferit inventar agricol. În decembrie 1946,conducerea republicii s-a adresat personal lui I. V. Stalin curugămintea de a i se acorda republicii un ajutor suplimentar. Totatunci, în decembrie, Guvernul unional a adoptat o hotărâre cuprivire la acordarea Moldovei a unui ajutor alimentar esenţial şiabia după aceasta în republică a sosit comisia lui A. N. Kosîghin.Prin ce se explică ajutorul acordat cu întârziere, când de acum zecide mii de oameni murise doar în Moldova? Întâi de toate, prinfaptul că Guvernul unional era preocupat de acordarea de ajutorunui şir de ţări est-europene, unde de asemenea bântuia foametea.Este vorba de Bulgaria, România, Iugoslavia şi alte ţări. În ceea cepriveşte deportările, astăzi ele sunt tratate oarecum unilateral.Reiese că au fost deportaţi doar oameni nevinovaţi. Dar, nu se ştiede ce, se trece sub tăcere faptul că fasciştii români au nimicit fizicsute de mii de cetăţeni sovietici şi că ei înşişi, aceşti fascişti şilacheii lor, au trebuit să-şi primească pedeapsa cuvenită în virtuteanu numai a legilor sovietice, cât şi a dreptului internaţional”120.Aşadar, au fost deportaţi fasciştii şi lacheii lor, pentru crimelecomise (cu existenţa acestora suntem de acord, la fel şi cupedeapsa ce a urmat); iar deportarea nevinovaţilor este şi eajustificată (inclusiv a copiilor), pentru că fie erau din familiavinovaţilor, fie nu aveau nici o legătură cu crimele, dar aşa secuvenea, că doar au fost ucişi şi sute de mii de cetăţeni sovieticinevinovaţi, aşadar o compensaţie în sânge nevinovat se cuvine. Câtdespre înfometarea populaţiei Basarabiei, justificată de ajutorareaflămânzilor din … România, ironia doctorului habilitat în istorieV. Grosul se transformă în stupiditate.

Rusia este arătată uneori şi ca apărătoare a specificuluipoporului moldovenesc, a limbii moldoveneşti. Fără a ridicaproblema rusificării, a colonizărilor masive din secolul XIX, aînchiderii şcolilor româneşti (sau moldoveneşti dacă sună mai binepentru anumite urechi), a tentativei de introducere a limbii ruse

120 V. Grosul, Au oare Moldovenii istoria lor? După materialele cărţii lui V.Stati „Istoria Moldovei”, „Comunistul”, nr. 6 (317), 14 februarie 2003.

80

până şi în biserică, ceea ce nu s-a reuşit, fără a putea explicascăderea procentului populaţiei majoritare din Basarabia de laaproape 90% în 1812 până spre 50-60% în 1918 (o statisticărusească de la începutul secolului al XX-lea dă chiar procentul de47%, aşadar românii nu mai deţineau majoritatea absolută, însăcifra este evident falsificată), Petru Cornea se exprima în felulurmător în aceeaşi publicaţie „Comunistul”, în 2003: „dezbinareaetnoculturală a poporului moldovenesc la sfârşitul secolului XIX afost o urmare a formării naţiunii româneşti, a politicii „latinizării”.În componenţa Imperiului Rus, moldovenii şi-au păstratsuveranitatea culturală, conştiinţa naţională moldovenească,conştiinţa de „moldoveni”, glotonimul „limba moldovenească”,scrisul chirilic moldovenesc”121. Sigur domnul Cornea nu a cititamintirile lui Ion Pelivan, învăţăcel la Seminarul din Chişinău pela sfârşitul secolului XIX, care reuşea să pună mâna pe o carteromânească de poezii abia prin cel de al treilea deceniu al vieţii,însă le găsea pe acestea mai melodioase decât toate poeziile ruseştipe care le auzise sau le citise122. Dar domnul Cornea continuă peacelaşi ton apologetic la adresa anexării, stăpânirii şi exploatăriiprovinciei româneşti de către Rusia: „creşterea de şase ori anumărului de moldoveni pe parcursul celor 106 ani de dezvoltare aregiunii în componenţa Imperiului Rus, precum şi acea împrejurarecă spre sfârşitul acestei perioade doar 30% din ei înţelegeau limbarusă dezmint răspânditele teze despre rusificarea lor”123. Ceea cenu înţelege domnul Cornea este că procesul de deznaţionalizare alunui popor începe cu elitele acestuia, după care convertireamaselor, în marea majoritate analfabete şi puţin receptive laideilor moderne, aşa cum erau în secolul XIX, este doar ceva maimult decât o formalitate. Ori rusificarea s-a îndreptat, în primul

121 Petru Cornea, Misiune specială. Ideea naţională moldovenească. Sec. XIX, în„Comunistul”, nr. 10 (312), 20 ianuarie 2003, p. 6.122 Ion Pelivan, Basarabia cea diferită de Rusia, „Magazin Istoric”, serie nouă,an 40 (469), aprilie 2006, p. 58-61, selecţie a textelor de Ion Lăcustă.123 Petru Cornea, Ideea naţională moldovenească. Sec. XIX. Ideologiamoldovenismului şi reperele geopolitice ale poporului moldovenesc,„Comunistul”, nr. 4 (310), 20 decembrie 2002, p. 6.

81

rând, împotriva marilor familii boiereşti, ce au fost incluse, în ceamai mare parte, în pătura aristocratică rusească. Apoi, faceconfuzia, probabil voită, între a „înţelege” limba rusă şi a „vorbi”această limbă. Iar dacă numărul de „moldoveni” a crescut până în1918 de şase ori, cel al minoritarilor a crescut de aproape … 30 deori, aşadar un ritm de creştere de cinci ori mai mare pentruminorităţi, inclusiv pentru ruşi şi ucraineni. Şi alte efecte beneficea avut stăpânirea rusească asupra Basarabiei: „realizarea (? n.n.)mărfurilor basarabene în Rusia Centrală îi asigurau regiuniivenituri nemaivăzute”; „moldovenii au împrumutat de la ruşiidealurile politice şi valorile lor şi le-au tradus la viaţă (se referăoare la ideologia bolşevică? n.n.). Includerea Basarabiei încomponenţa Rusiei a însemnat înfăptuirea programului de mişcărimoldoveneşti de eliberare naţională (!!!). Alipirea Basarabiei laRusia, în anul 1812, ei au conceput-o ca o victorie a lor proprie.Caracterul ortodox al Imperiului Rus i-au asigurat, de asemenea,puterii ruse din Basarabia o aprobare religioasă”. Se pare cărevenim la retorica lipsită de orice bază ştiinţifică din anii ’40 şi’50, de proslăvire a stăpânirii sovietice, a fratelui mai mare rus(vezi capitolul I). A afirma că, în 1856, a avut loc „înstrăinarea deRusia a fâşiei de pământ de-a lungul Prutului şi Dunării” poate fiprivită ca o invitaţie la anexarea Basarabiei, din nou, de cătreRusia, şi este o afirmaţie la limita acuzaţiei de trădare chiar astatalităţii moldoveneşti, pe care o apără. Nu ne este clar dacădomnul Cornea susţine o eventuală origine slavonă a limbiimoldoveneşti atunci când vorbeşte de pângărirea valorilornaţionale moldoveneşti, a limbii, a credinţei ortodoxe strămoşeşti,de către „latinime”124. Şi, evident, trebuie să înfăptuiască un falsgrav, şi o profanare a memoriei lui Alexei Mateevici, cânt afirmă:„Alipirea Basarabiei la Rusia, menţiona cugetătorul moldovan dela începutul secolului XX, Alexei Mateevici, s-a dovedit a fi unact salvator atât pentru limba moldovenească, cât şi pentru slujbareligioasă moldovenească”. Care era părerea poetului citat despre

124 Ibidem, p. 6.

82

rolul civilizator al Rusiei în Basarabia şi despre însăşi existenţaspecificului moldovean, am scris în paginile următoare.

O altă expresie a spiritului filorus care domină cercurilecomuniste de la Chişinău o reprezintă înclinaţia de a parcurge paşiipentru integrarea în Europa alături de Rusia şi nu România, sau,aşa cum se exprimă publicaţia Partidului Comuniştilor, „noi avemun singur curs strategic – integrarea în Europa prin apropierea detoate statele europene; în această privinţă, partenerul nostrustrategic este Rusia. În acest postulat nu există nici o contradicţieinternă, pentru că Rusia este un stat european, al cărui importantscop strategic este integrarea în Europa”125.

Nu trebuie trecută cu vederea nici atitudinea agresivă laadresa statului român a fundamentaliştilor moldovenişti. Pornindde la teoria aberantă că poporul moldovean, diferit de cel român,se întinde de la Carpaţii Orientali până la Nistru şi dincolo deacesta, că teritoriul dintre Carpaţi şi Prut este locuit tot demoldoveni sau, deşi aceştia au fost „românizaţi”, totuşi statulmoldovenesc are un drept istoric asupra acestor teritorii, seproclamă uneori, mai voalat, necesitatea desprinderii acestorteritorii de statul român şi recrearea „Moldovei Mari”126. Aşadar,discursul anti-românesc se edifică în mai multe etape:

1. susţinerea identităţii şi specificităţii locuitorilor dintrePrut şi Nistru, locuitori care nu sunt români, ci moldoveni, şi audreptul la propriul stat, actuala Republică Moldovenească;

2. în cea de a doua etapă, Prutul ca graniţă etnică dispare,înlocuit fiind de Milcov. Aria de răspândire a poporuluimoldovenesc şi a limbii moldoveneşti se întinde până la CarpaţiiOrientali, iar poporul moldovenesc este despărţit artificial de Prut;pentru aceasta, se revendică statutul de moştenitoare a Moldoveimedievale pentru Republica Moldova, sunt revendicaţi domnii

125 “Comunistul”, nr. 49 (311), 27 decembrie 2002.126 “De aceea, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, Sfatul Ţării a proclamat la20 noiembrie/2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească,sperând, totodată, că istoria le va mai oferi şansa de întregire a Moldoveiistorice, de venire la normal – unirea cu Moldova de vest (dintre Prut şiCarpaţi), unde, de asemenea, trăiesc moldoveni”. Vasile Vieru, 27 august 2002.

83

Moldovei şi oamenii politici şi de cultură originari între Carpaţi şiPrut;

3. în cele din urmă se va purcede hotărât (deocamdatăexistă doar insinuări, mai mult sau mai puţin clare, de frica unorcomplicaţii diplomatice şi politice) la revendicarea teritoriuluidintre Carpaţi şi Prut pentru Republica Moldova şi constituireaMoldovei Mari.

O altă cale, mai puţin evidentă, a emiterii unor pretenţiiasupra teritoriilor de peste Prut este cea religioasă. Prilejuit deconflictul religios dintre Mitropolia Basarabiei şi MitropoliaMoldovei, Vasile Vieru concluziona că scindarea religioasă din1812 a avut ca efect intensificarea procesului coagulării naţiuniimoldoveneşti pe tot parcursul secolului al XIX-lea: „astfel,divizarea politică din 1812 n-a stopat procesul coagulării naţiuniimoldoveneşti ci, dimpotrivă, l-a accelerat, prin intermediul cărţilorbisericeşti tipărite în limba moldovenească la Chişinău, şi carecirculau liber de pe un mal pe celălalt al Prutului. Cu alte cuvinte,credinţa comună strămoşească a Mitropoliei de la vest şi aMitropoliei de la est de Prut – adică ORTODOXISMUL – i-a unit(i-a închegat!) într-un tot întreg ca NAŢIUNE pe MOLDOVENI.De aceea, CREDINŢA nici n-are hotare şi nici nu poate fi di-vi-za-tă”127. Încă o teorie inedită şi care frizează absurdul (a câta?) adomnului Vasile Vieru, despre geneza naţiunii moldoveneşti lavest şi la est de Prut, în întreg secolul al XIX-lea, având ca suportcartea bisericească moldovenească tipărită cu alfabet chirilic laChişinău.

Despre posibilitatea ca aceeaşi limbă să fie vorbită dedouă popoare, s-a demonstrat că această împărţire s-a petrecut doardatorită unor interese politice îndelungate, care s-au perpetuat întimp: „sunt şi situaţii când limba comună nu foloseşte la nimic saucând se face şi se desface, ca limbă comună, după cum cerinteresele politice. (…) Basarabenii îşi spun acum moldoveni. Este

127 Vasile Vieru, Divizarea Bisericii Ortodoxe Naţionale Moldoveneşti din 1813în Mitropolia de Vest şi Mitropolia de est, „Comunistul”, nr. 24 (335), 20 iunie2003, p. 8.

84

dreptul lor să o facă. Dacă vor, pot rămâne sau redeveni români,dacă nu vor, nu mai sunt. Limba poate ajuta, dar, evident, nuobligă”128. Perfectă dreptate are Lucian Boia. Moldovenii audreptul să se proclame naţiune distinctă, dacă ei consideră că, deşivorbesc aceeaşi limbă cu românii, există alte motive de coeziunecare îl leagă şi în separă de români (trecut istoric, tradiţii,culturăetc.). Vital este însă ca această decizie să fie luată benevol şi încunoştinţă de cauză de fiecare dintre moldoveni, nu inoculată pediverse căi şi impusă de o autoritate printr-o politică de stat binepusă la punct, aşa cum se întâmplă în prezent.

c) Moldovenismul în lucrări istorice

După 1990, în istoriografia dintre Prut şi Nistru au apărutşi câteva lucrări de mari dimensiuni, cele mai multe dintre elesinteze ale istoriei Moldovei, de la întemeierea din timpul luiBogdan I până în prezent, în care se susţin tezele dragi adepţilorseparatismului moldovenist. Deşi se încearcă crearea unor aparenţede studii ştiinţifice serioase, prin apelul la o consistentăbibliografie şi la unele izvoare istorice, şi în lucrările de amploareapar aceleaşi probleme inerente unora de inspiraţie politică:combaterea sau eludarea unor lucrări ştiinţifice serioase (suntamintiţi frecvent savanţii sovietici, dar aproape în totalitateignoraţi cei români); citarea intensă a unor autori străini ce auelemente de natură a favoriza teoria moldovenismului; preluareatrunchiată a unor fragmente din scrierile cronicarilor şi a oamenilorde cultură din Evul Mediu129.

Una dintre primele lucrări cu vădite accente antiromâneştiapărută după evenimentele din 1989-1991 este cea a lui Petre P.Moldovan, Moldovenii în istorie, la vremea sa aspru combătută şicriticată130.

128 Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, p. 26.129 Iulian Chifu, op. cit., p. 29 - 31.130 Cf. Z. Ornea, O carte ticăloasă, în „România literară”, 27, nr. 21, 1994, p. 9;Virgil Lazăr, O diversiune editorială: „Moldovenii în istorie”, în „România

85

Autorul porneşte, în demonstraţia sa despreindividualitatea poporului moldovenesc, de la balada Mioriţa,considerată de el o sursă istorică indubitabilă şi care poate fiinterpretată doar după propriile principii. Balada dovedeşteexistenţa poporului moldovenesc, pentru că un păstor român nueste pomenit, iar cei care afirmă că ar fi simbolul poporului român(păstorul vrâncean şi cel ungurean) ar fi trădători ai „poporuluimoldovenesc”. Pare a fi oarecum cinstit atunci când afirmă căromânii şi ruşii au depus eforturi de a îndepărta de istorie şi culturăpe moldoveni, de limba naţională moldovenească, însă ruşii suntpomeniţi doar de cinci ori, iar URSS doar o dată. În schimb faceaproximativ 200 de aprecieri negative la adresa românilor131. Iatăcâteva dintre acestea: „autorii români marginalizează, interpreteazăarbitrar sau chiar denaturează informaţiile istorice cu privire latermenii Moldoveni, limba moldovenească, Moldova”132. „Sădemonstrăm că numele etnic Moldovan, din limba moldovenească,numele Moldova sunt tot atât de sfinte, scumpe şi dulci pentrupopulaţia băştinaşă majoritară din Republica Moldova ca şinumele etnic Român, expresia limba română, numele Româniapentru populaţia majoritară din România”133. Vorbeşte despre „untotalitarism al filo-românilor, al unioniştilor”, care au ca scoplichidarea independenţei Republicii Moldova, „susţinuţi de cercuriunioniste de dincolo de Prut”134. „Numai la noi în Moldova,nicăieri în altă parte, presa tipărită şi cea electronică, finanţate deguvern, îşi permit să scrie şi să vorbească defăimător desprepoporul, pâinea căruia i-o mănâncă”135. O formulare suspect de

liberă”, 19 iulie 1994, p. 2, Avram Laurenţiu, Din nou despre limbamoldovenească, „Literatorul”, 40, 1994, p. 11 ş.a.131 Iftene Pop, Basarabia din nou la răscruce, replică la falsul grosolan„Moldovenii în istorie”, semnat de Petre P. Moldovan, şi la alteleasemănătoare, Ed. Demiurg, Bucureşti, 1995, p. 53.132 Petre P. Moldovan, Moldovenii în istorie, Editura Poligraf - Service,Chişinău, 1994, p. 11.133 Ibidem, p. 11.134 Ibidem, p. 45.135 Ibidem, p. 76.

86

asemănătoare cu cea din primele pagini din Istoria Moldovei a luiStati, din 2002, încât se poate pune problema identificării ambilorcu una şi aceeaşi persoană. O nouă teorie halucinantă, dar dragăpresei comuniste şi preluată din lucrări de tristă amintire din epocasovietică: conceptul de român nu a apărut decât la mijloculsecolului al XIX-lea, când prin propagandă a început să se extindănoţiunea de român de la Ţara Românească la ansamblulprovinciilor anexate136. Argumentul respectiv l-am întâlnit, dealtfel, după cum am văzut, şi în pamfletele lui Vasile Vieru.

De asemenea, Petre P. Moldovan dă dovadă de câteva oride o logică absurdă: Mateevici i-a numit pe Transilvăneni Români,ceea ce este „o înrâurire a ideologiei dominante în România,pentru că la acea dată (1917) nu se ştia că Ardealul va intra încomponenţa României”137 (aşadar transilvănenii nu ştiau încădespre faptul că, peste un an, vor deveni români n.n.). Mai mult, înpoezia Limba noastră, poetul se referă la limba moldovenească„oropsită”, şi nu la cea română, pentru că poetul aminteşte Nistrul,iar Nistrul nu este în România, ci în Moldova (!)138. Aşadaraducerea unui argument în sprijinul unei teorii generale, argumentcare porneşte tocmai de la acea teorie nedemonstrată încă (dacăexistă naţiunea moldovenească, atunci Nistrul trece pe teritoriul ei,deci naţiunea moldovenească există, pentru că se ştie că Nistrultrece pe teritoriul locuit de ea).

Moldovan alias Stati citează din alte scrieri, de peste omie de ori, expresiile „popor moldovenesc” sau „moldovean”,„limbă moldovenească”, sau „Moldova”, întotdeauna subliniate.Concluzia sa este că absolut toţi acei autori sau personalităţiistorice au susţinut, sau dau posibilitatea susţinerii existenţeinaţiunii şi a limbii moldoveneşti, distincte de România. Chiar şiatunci când autorii respectivi vorbesc chiar identitatea dintreMoldoveni şi Români, pe aceştia îi prezintă trunchiat: ca deexemplu pe Miron Costin „şi de când şi-au osebit şi-au luat numele

136 Ibidem 77 - 78137 Ibidem, p. 107.138 Ibidem, p. 109.

87

acest de acum, Moldovan”. Iar lui Onisifor Ghibu îi atribuieurmătoarele cuvinte, scoase cu totul din context: „Tot mai multavem de a face cu un popor moldovenesc”. Mai mult, româniconvinşi ca Onisifor Ghibu, Ştefan Ciobanu (care şi-au afirmat denumeroase ori ataşamentul pentru românii basarabeni şi pentruunire) sunt revendicaţi pentru cauza moldovenismului, pentru căau folosit accidental, doar cu conotaţii geografice, formulări capopor moldovenesc sau limba moldovenească. La fel sunt priviţi şiEminescu, Pantelimon Halippa sau Simeon Murafa.

Moldovan săvârşeşte chiar falsuri grosolane, atunci cândmodifică premeditat unele texte, cel mai adesea fără a indica sursa,pentru a nu putea fi verificat (schimbă formularea „românitransnistreni” a lui Iorga cu „moldoveni”).

Şi, cu deosebită mândrie, arată că termenul de„Moldovan” este mai vechi decât cel de „Român” (1334 faţă de1489) într-un veritabil acces de şovinism: „la momentul cânddenumirea de Moldoveni era încetăţenită, răspândită şi folosită pelarg în istorie mai bine de un veac, denumirile de Muntean,Ardelean, Român încă nu existau”139. Iar termenul de român erafolosit înainte de secolul XIX doar cu sens social de rumân, adicăţăran şerb (vezi mai sus Tudor Chifian).

Autorul insistă pe deosebirile dintre români şi moldovenişi nu face nici un fel de referire la deportările, exterminările şifoametea din 1945-1965. Nu citează, în analiza specificului limbiimoldoveneşti, autori români, ci doar „savanţi notorii” sovietici(ruşi) din anii ‘50 şi ’60: „ştiinţa universală, însăşi istoria audemonstrat … că denumirea de limbă moldovenească este creată,ocrotită folosită de moldoveni”.

La acea vreme, cartea lui Vasile Stati – Petre P.Moldovan s-a bucurat de aprecierea pe care o merita. „Un deşănţatşi iresponsabil atac anti-românesc, în fond anti-moldovenesc, şi odiversiune cu pretenţii ştiinţifice greu de imaginat în zilele noastre.Este construită pe un putregai de falsuri în toate domeniile care

139 Ibidem, p. 59.

88

sunt atinse de acest „studiu” – legende, folclor, istorie, etnie,limbă, stat, drept, politică etc. Iar interpretările şi raţionamenteleautorului au un singur scop: de a adânci şi mai mult minciuna şifalsul. Acestea, la rândul lor, stau la baza unei anumite idei şi uneianumite alcătuiri politice, care servesc intereselor stăpânilorsăi”140. Astfel caracteriza Iftene Pop lucrarea semnată Petre P.Moldovan într-o carte ce se constituia într-o replică la adresarespectivului fals grosolan. A fost apreciată şi continuitateapoliticii de deznaţionalizare, care continuă şi după prăbuşireastatului sovietic: „un individ oarecare îi dezinformează peMoldovenii de peste Prut în maniera cea mai grosolană cu putinţă,pentru a le menţine mentalitatea inoculată timp de peste un secol şijumătate de tătucul Ţar şi tătucul Stalin în scopul continuăriideznaţionalizării lor şi a acceptării CSI, sub masca democraţieiinvocată în formă, dar batjocorită în fond”141 şi „suntem în faţaunui vârfuleţ de aisberg retardat ideologic, ce caută o supravieţuirecu orice preţ în faţa avalanşei greu de stăvilit a poporului sprelibertate”142.

Cât despre absurditatea tezei susţinută de Moldovan aliasStati şi de alţi ideologi moldovenişti, conform căreia la bazaalipirii Basarabiei stă acordul din 28 iunie 1940, consfinţit înaceastă formă la Paris în 1947, ei fac abstracţie totală de la situaţiageo-politică din iunie 1940, că URSS şi-a întemeiat ultimatumulpe existenţa anexei secrete a pactului cu Germania, că în 1947 nuse putea face referire la acest document, deşi documentul eracunoscut din 1945, iar URSS-ului nu i se mai putea lua prada.

Pervertirea unor personalităţi care au susţinut, înaccepţiunea lui Moldovan, spiritul moldovenismului, dar care, înrealitate, şi-au exprimat întotdeauna ataşamentul pentru valorilenaţiunii umane, o simplă afirmaţie a lui Onisifor Ghibu esterelevantă în această privinţă. Exprimându-şi nemulţumirea în careautorităţile române înţelegeau să administreze problemele sociale

140 Iftene Pop, op. cit., p. 22.141 Ibidem, p. 23.142 Ibidem, p. 56.

89

şi economice grave ale Basarabiei, el îşi manifesta convingerea căUnirea nu s-a făcut prin înţelepciunea politică a câţiva indivizi, ci apornit din sufletul poporului: „tocmai de aceea, cu toate greşelilecari s-au făcut necontenit pe contul Basarabiei, unirea ei va rămânedefinitivă (…). Păcat că din cauza întinderii politicianismului sterpîn Basarabia, aceasta a încetat a mai avea o presă sănătoasă,susţinută cu oborul lor sufletesc de către mulţimea scriitorilor, şipeste tot, o viaţă naţională străbătută de toate acele idei superioare,cari asigură progresul unui popor. Să nădăjduiască că amintireavremurilor de la 1917-1918 va trezi iarăşi la viaţă forţele adormiteşi le va pune la lucru, adăugând la cele vechi şi forţe nouă, spregloria Basarabiei, a românismului şi a latinităţii”143. Iar în 1926,acelaşi Onisifor Ghibu afirmă că „Indiferent de aprecierile care potînsoţi rolul persoanelor amestecate în evenimentele ce au avut locîn istoria Basarabiei, un fapt este mai presus de discuţie, graţievoinţei exprimate liber de însăşi reprezentaţii fiilor ei, Basarabiaface parte, de opt ani încoace, din statul român”144.

La rândul lui, Alexei Mateevici, revendicat demoldovenişti, se adresa în felul următor într-o scrisoare: „însăpoporul deja se deşteaptă, soarele renaşterii a început să arunce şiasupra românimii basarabene razele sale strălucitoare şiînviorătoare”145. Şi tot el spunea, în 25 mai 1917: „Unii se socotescmoldoveni, alţii, cei mai puţini, români. Da, suntem moldoveni, fiiivechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului,aşezat prin România, Bucovina, Transilvania. Fraţii noştri dinBucovina, Transilvania şi Maramureş nu se numesc după loculunde trăiesc, ci-şi zic Români. Aşa trebuie să facem şi noi”146.

143 Onisifor Ghibu, Dela Basarabia rusească la Basarabia românească, vol. I,Cluj, 1926, p. 193 - 195.144 Ibidem. Iar cartea era închinată „luptătorilor basarabeni de la 1917 - 1918,care, deşteptaţi din ideologia internaţională, s-au ridicat peste vălmăşagulRevoluţiei ruseşti, la ideea naţională, punând astfel Basarabia pe calea fireştii eidezvoltări în cadrul Românismului şi al Latinităţii”.145 Cristina Goşu şi Armand Goşu, Al Mateevici. Un misionar al limbii române,„Manuscriptum”, an 25, nr. 1 - 4, p. 121 - 122.146 “Cugetul”, 1992, nr. 4.

90

Dintre lucrările care urmează linia edificată deMoldovenii în istorie, publicate în ultimul deceniu al secoluluitrecut, mai pot fi menţionate: Vladislav Grosul, Despre termeniinorod moldovenesc şi limba moldovenească, 1991; I. Levit,Mişcări pentru autonomia Basarabiei în anul 1918. OrganizareaSfatului ţării. Atentatul la Republica Democratică Moldovenească,1997; Istoria Republicii Moldova de la începuturi şi până înprezent, lucrare colectivă a Asociaţiei oamenilor de ştiinţă din R.Moldova „N. Milescu Spătarul”, 1997.

Tot la sfârşitul secolului trecut, în 1998, Vasile Statielabora şi lucrarea Istoria Moldovei în date. Cartea se bucura de oPrefaţă întocmită de Vasile Lapteacru, intitulată sugestiv Dreptulmoldovenilor: „toate legiuirile, codurile legislative cu valoare delegi supreme din Moldova, de la regulamentele ţariste privindBasarabia din 1813-1818 (…) până la Constituţia republiciiMoldova adoptată la 29 iulie 1994, consfinţesc, pe cale juridică,democraţia sa politică, dreptul şi voinţa neclintită a moldovenilorde a-şi păstra obiceiurile şi tradiţiile, denumirea limbii materne –limba moldovenească – dreptul la identitate etnică, dreptul la nume– moldovean”. Substratul politic al lucrării reieşea astfel cuclaritate încă din primele pagini. În introducerea sa, Stati justificaelaborarea lucrării ca o necesitate în faţa ofensivei şi amistificărilor produse de istoriografia românească marcată detendinţe anexioniste: „românii au scris şi scriu despre Moldovaprin prisma expansionistă, difuzând punctul lor de vedere. Celmare teritorial, numeric crezându-se tare, croieşte istoria dupăînchipuirile şi poftele sale. Apoi, dacă are ocazia, o impunealtora”147.

Istoria Moldovei în date a fost caracterizată la dataapariţiei ca o „reflectare fidelă a celui mai clar ultranaţionalismseparatist, regionalism absurd, ca alternativă la o identitate care nuexistă şi este foarte greu de fabricat peste noapte”148.

147 Vasile Stati, Istoria Moldovei în date, Chişinău, 1998, p. 10.148 Iulian Chifu, op. cit., p. 9.

91

În plină campanie electorală, înainte de alegerileparlamentare din 22 martie 1998, a apărut şi Istoria RepubliciiMoldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre,publicată în limba rusă, alcătuită de un colectiv de autori carereprezintă vechea gardă a istoriografiei sovietice moldoveneşti149:V. Andrusceak, P. Boiko, P Bârnea, I Jarkuţki, N Rusev, C.Stratievski, P. Şornikov, pentru a menţiona doar câţiva dintre ei.Lucrarea a apărut la Editura Academiei de Ştiinţe, cu avizulMinisterului Învăţământului şi cu sprijinul financiar al guvernuluicondus de Ion Ciubuc. Cartea era structurată pe 17 capitole şiprezenta succint istoria Republicii Moldova, începând cu perioadadacilor şi mergând până la destrămarea fostei URSS şi constituireaRepublicii Moldova ca stat independent. Nucleul lucrării îlconstituia formarea la est de Carpaţi a statului medievalmoldovean şi apariţia naţionalităţii moldovene. Cartea, care sebaza exclusiv pe surse istoriografice sovietice şi din RepublicaMoldova, relua tezele moldovenismului primitiv.

Una dintre lucrările de referinţă, rezultat al eforturilorsusţinătorilor identităţii poporului moldovenesc, îl constituie şiastăzi amplul studiu al doctorului în istorie şi în filologie VasileStati (în cazul în care lucrarea nu este cumva rodul activităţii unuicolectiv) Istoria Moldovei, publicat la Chişinău în anul 2002150.Lucrarea continuă şi amplifică tezele lansate în lucrările din acelaşicurent publicate în ultimul deceniul al secolului trecut. Nu putemdecide dacă gravele erori ce apar în lucrare se datorează lipsurilorde educaţie şi documentare, sau trecerii voite sub tăcere a unoradevăruri larg răspândite în istoriografie, din anumite interesepolitice şi materiale ce nu au nimic de a face cu dorinţa dezvăluiriiadevărului istoric.

Încă de la început Vasile Stati constată că există popoarecare vorbesc aceeaşi limbă, dar constituie naţiuni diferite, caelveţienii sau austriecii. Astfel Stati reia, la distanţă de trei sferturi

149 Ibidem, p. 129.150 Vasile Stati, Istoria Moldovei, Vivar-Editor, Chişinău, 2002.

92

de secol, cuvintele unuia dintre întemeietorii RASSM, CristianRakovski: „Noi nu negăm faptul că o mare parte a populaţieiBasarabiei este moldovenească… Ceea ce este important nu esteprocentul unui element etnic sau al altuia, ci dorinţa populaţiei…Noi ştim că majoritatea populaţiei Elveţiei vorbeşte germana şi căo parte a ei vorbeşte franceza, dar nimeni nu sugerează de aici căacele cantoane care vorbesc germana ar trebui să se unească cuGermania, iar cele care vorbesc franceza să se unească cuFranţa”151.

În urmărirea scopului său de a sublinia identitateapoporului moldovenesc şi evoluţia sa istorică distinctă în raport cucea a poporului român (sau valah), Vasile Stati săvârşeşte câtevaerori şi mistificări grave şi, pe alocuri, construcţii logice absurde,

pentru a nu ne mai referi şi launele formulări aberante152. Vomenumera în rândurile ce urmeazăcâteva dintre acestea, nu înainteînsă de a menţiona faptul căacelaşi Vasile Stati este autorulunui Dicţionar moldovenesc -românesc153, publicat în 2003 şidespre care însuşi Ion Bărbuţă,directorul Institutului deLingvistică din cadrul Academieide Ştiinţe a Moldovei, spunea căeste „o absurditate, servindscopuri politice”.

Ne punem însă fireascaîntrebare, de ce a scris VasileStati Istoria Moldovei în limba

151 C. G. Rakovski, Roumania and Bessarabia, Londra, W. Coates, 1925, p. 9,12, 18.152 Cum ar fi „Republica Democratică Moldovenească şi Independentă” de pecoperta 4 a lucrării.153 Vasile Stati, Dicţionar moldovenesc-românesc, Chişinău, 2003, 348 p.

93

română şi nu în cea moldovenească sau, altfel numită, moldovană,conform dicţionarului pe care probabil îl avea în pregătire pentru afi publicat un an mai târziu?

La începutul lucrării sale istoricul chişnăuean deplângefaptul că moldovenii sunt „singurul popor de pe glob” carestudiază istoria altui popor. Istorie scrisă, din 1812, de cuceritoriiruşi, apoi de cei români, încât o reevaluare a istoriei teritoriuluidintre Prut şi Nistru, sau, într-o abordare mai potrivită, dintreCarpaţi şi Nistru, se impune ca o necesitate urgentă.

Pe parcursul lucrării se strecoară numeroase eroriflagrante, voite sau involuntare. Exagerează, astfel, importanţainfluenţei pe care slavii au exercitat-o asupra populaţiei romanizatede la est de Carpaţi, substanţial mai amplă, după părerea sa, decâtasupra locuitorilor dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali.Avansează, cu această ocazie, teoria existenţei a două etniidistincte, valahii la sud de Carpaţi şi „volohii” în spaţiul dintreCarpaţi şi Nistru. Ignoră cu desăvârşire aportul demograficsubstanţial al românilor transilvăneni în Evul Mediu şi chiar înEpoca Modernă. Afirmă şi inexistenţa unor raporturi stabile întreMoldova şi Transilvania, deşi chiar el citează numeroasedocumente în această privinţă, iar despre raporturile dintre ŢaraMoldovei şi Ţara Românească le vede ca un „război de o sută deani” în variantă românească (avansează ipoteza unui neîntreruptconflict între Moldova şi Ţara Românească timp de 60 de ani,ultimul dintre state fiind aservit şi având sprijinul total al turcilorotomani)154. Accentuează în schimb pe relaţiile intense şi cordialepe care domnii români le-au legat cu Rusia Kieveană sau cu ceaMoscovită şi laudă pe domni ca Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan sauDimitrie Cantemir, care s-au afirmat în această privinţă.

Avansând pe linia timpului şi ajungând la momentul1812, consideră evenimentul respectiv ca o eliberare de către ceide aceeaşi credinţă şi îşi exprimă regretul pentru aplicareatratatului respectiv numai asupra teritoriilor de la est de Prut. Puneîn schimb sub semnul întrebării evenimente cruciale din istoria

154 Vasile Stati, Istoria Moldovei, p. 94 - 96.

94

poporului român: unirea din 1859 (pe care o consideră desăvârşităîn 1862), când ar fi fost alipită la Ţara Românească doar 41% dinteritoriul Moldovei155. La fel şi Unirea din 1918, care nu aînsemnat decât o anexare a teritoriilor dintre Prut şi Nistru,completată de o aprigă asuprire şi represiune a populaţiei regiunii.Într-un adevărat „repaus al raţiunii”156, însă, laudă regimul sovieticce a urmat anului 1940. Mai mult, integrarea regiunii dintre Prut şiNistru în cadrul URSS, sub forma republicii autonome Moldova,constituie o etapă marcantă a afirmării statalităţii statuluimoldovenesc, după părerea lui Vasile Stati.

Autorul nu face trimiteri bibliografice, pentru caverificarea afirmaţiilor sale să fie aproape imposibilă. Acolo undepot fi identificate, izvoarele apar într-o formă trunchiată, scoasedin context în scopul susţinerii tezelor avansate de autor. Li seadaugă analize lingvistice superficiale şi neconforme cu realitateaştiinţifică, în schimb pune sub tăcere, peste tot, acele izvoare,diplomatice sau narative, care vorbesc despre existenţa românilorîn spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru. Pe alocuri formulează concluziisurprinzătoare şi care se contrazic cu ele însele şi cu restul lucrării.Astfel, vorbeşte despre „forma literară comună a tipului de vorbireneo-latină est-romanică pe care moldovenii s-au obişnuit de vreo700 de ani s-o numească moldovenească, iar valahii s-au obişnuits-o numească românească”. Aşadar, valahii şi moldovenii au olimbă literară comună, pe care o denumesc în mod diferit, înspiritul specificului local tipic pentru fărâmiţarea politică, dar nu şietnică, pe care a adus-o Evul Mediu.

La vremea sa, Istoria Moldovei a fost combătută deCostică Asăvoaie şi Vitalie Josanu, după ce, cu câtăva vreme înurmă, istoricul basarabean Ion Eremia descoperea „caracterul defoileton pseudoştiinţific” al lucrării şi stilul „huliganico-agresiv”157

155 Ibidem, p. 233.156 Costică Asăvoaie, Vitalie Josanu, Impostură şi interes politic în „IstoriaMoldovei”, Editura Alfa, Iaşi, 2007, p. 135.157 Ion Eremia, Falsificarea istoriei sau „Fenomenul Stati” în republicaMoldova, Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Psihologie,p. 15 - 18.

95

al acesteia. Însă, cum se întâmplă întotdeauna, au existat şielogiatori care au apreciat apariţia lucrării, nu ca valoare ştiinţifică,ci ca manifest politic, aşa cum o spune explicit Ia. Grosul: „recent,chiar vara trecută, apare în limba moldovenească, la Chişinău,cartea lui V. Stati, cunoscut filolog şi istoric, - „Istoria Moldovei”.Anume această carte a atras atenţia noastră, deoarece ea este scrisădupă nişte canoane neobişnuite şi, întâi de toate, este odemonstraţie a patriotismului moldovenesc”158. Canoaneneobişnuite, într-adevăr, şi, de asemenea, o „demonstraţie depatriotism” şi nu un studiu ştiinţific.

La sfârşitul anului 2005 apărea la Chişinău mult lăudatalucrare a lui Victor Stepaniuc, membru marcant al PartiduluiComunist din Republica Moldova şi vice-prim-ministru al statuluide la est de Prut, Statalitatea poporului moldovenesc. Autorulafirmă dorinţa de a prezenta istoria statului moldovenesc de laîntemeierea sa din 1359 până în momentul elaborării lucrării. Înaccepţia sa, statul moldovenesc a cunoscut patru etape: ŢaraMoldovei (1359-1862), Prima Republică Moldovenească(02.12.1917 – 27.03.1918), A Doua Republică Moldovenească(02.08.1940-1991), A Treia Republică Moldovenească de la27.08.1991. Statalitatea Moldovei începe, aşadar, în 1359, şi, deşia fost uneori suprimată, a renăscut ca pasărea Phoenix.

Mergând pe aceeaşi linie ca şi Vasile Stati înaintea sa,autorul manipulează izvoarele istorice cu vădită intenţie, punândaccentul doar pe acele aspecte care se dovedesc favorabile ideilorsusţine în lucrare (cum ar fi rândurile referitoare la mişcareaseparatistă ce s-a manifestat după abdicarea lui Alexandru IoanCuza, considerând-o adevărata voinţă a poporului şi nu, cum a fostîn realitate, rodul unor intrigi politice). Despre evenimentele de lamijlocul secolului al XIX-lea, se exprima astfel: „Încălcareabrutală de către cercurile politice valahe a prevederilor Conferinţeide la Paris, amestecul sfidător în treburile interne ale Moldovei,

158 Ia. Grosul, Au oare moldovenii istoria lor? După materialele cărţii lui V.Stati „Istoria Moldovei”, „Comunistul”, nr. 5 (316), 7 februarie 2003.

96

alungarea de pe tronul Principatelor Unite Moldova şi Valahia amoldovanului Alexandru I. Cuza, dictatul politic şi spiritual aufăcut ca nemulţumirea faţă de unirea din 1862 să devină generală,culminând cu răzvrătirea împotriva aducerii cu voia turcilor a unuirege neamţ de credinţă străină”159. Maniera interesată şi incorectădin punct de vedere ştiinţific a lucrării lui Victor Stepaniuc este,aşadar, indubitabilă. Înţelegerea eronată a noţiunii de naţiune,credinţa că o naţiune este întemeiată odată cu fondarea unui stat, căstatul creează naţiunea şi că naţiuni în Europa se constituie de şase– şapte secole, aşadar naţionalitatea moldovenească îşi tragelegitimitatea din evenimentul din 1359 (teorie avansată şi deVasile Vieru în câteva articole de o calitate îndoielnică, aşadar esteo teză dragă curentului moldovenist). O exprimă, de altfel, VictorStepaniuc şi într-un interviu acceptat a fi publicat în aceeaşipublicaţie „Comunistul”: „orice stat naţional creat în ultimele 6-7secole are la bază naţiunea fondatoare. Spre exemplu, francezii auconstituit Franţa, românii, România, iar polonezii Polonia.Moldovenii, la rândul lor, sunt naţiunea fondatoare a statuluiMoldova. Moldovenii reprezintă populaţia majoritară şi, respectiv,trebuie să beneficieze de un număr corespunzător de şcolimoldoveneşti în care să înveţe limba maternă moldovenească,istoria statului lor Moldova”160. Aşadar, statul naţional Moldova şinaţiunea moldovenească au fost întemeiate în secolul al XIV-lea,cu 4-5 secole înaintea celorlalte naţiuni ale Europei.

Consfinţirea aprecierii negative de către istoricii cinstiţi areprezentat-o amânarea, pe data de 30 noiembrie 2007, a aprobăriitezei de doctorat intitulată Evoluţia statalităţii moldoveneşti înepoca contemporană (ce reia ideile din volumul mai sus citat) decătre Comisia de experţi în politologie, sociologie, filozofie şiistorie a Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare din

159 Victor Stepaniuc, Statalitatea poporului moldovenesc, Chişinău, 2005, p.116.160 “Comunistul”, nr. 10 (369), 19 martie 2004, p. 2: „Suntem cu toţii cetăţeni aiRepublicii Moldova, ţara noastră comună”. Interviu cu Victor Stepaniuc,preşedintele fracţiunii majoritare din Parlament realizat de Corneliu Mihalache.

97

cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Motivul amânării l-aconstituit poziţia negativă faţă de lucrarea lui Stepaniuc a unoristorici de notorietate din Moldova, din cadrul instituţiei sus-numite. Aceştia au apreciat lucrarea lui Stepaniuc drept una lipsităde valoare ştiinţifică, un punct de vedere personal, care „nu sepoate bucura de autoritatea unui titlu academic”.

Cu toate acestea, lucrările lui Victor Stepaniuc, inclusivversiunea în limba rusă a Statalităţii poporului moldovenesc, s-abucurat de aprecieri „sincere” şi binevoitoare ale altor istorici dinRepublica Moldova, însă, departe de a sublinia valoarea ştiinţificăa lucrării, elogiatorii lui Victor Stepaniuc se lansează în lozinci„patriotarde” ce subliniază statalitatea moldovenească şi identitateapoporului moldovenesc: „pentru prima dată se dezvăluie binefundamentat temeliile istorice, etnice, culturale, politice şi de dreptale statalităţii moldoveneşti – bază a istoriei Patriei, a existenţeipoporului moldovenesc” (Vladislav Grosul, doctor în ştiinţeistorice, profesor la Moscova, Institutul de Istorie a Rusiei alAcademiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse); „o cercetare sistematizatăa statornicirii istorice, a continuităţii politice şi de drept aRepublicii Moldova, un studiu ştiinţific de sinteză care elucideazătendinţa autorului de a formula noi idei, de a propune soluţii, ce arcontribui la consolidarea statalităţii moldoveneşti” (AlexandruBuruian, doctor habilitat în drept, profesor); „o ilustrare certă aunui efort considerabil depus în numele unei cauze – susţinerea„esenţei moldoveneşti a ţării”, promovarea conştiinţei naţional-statale” (Victor Moraru, doctor habilitat în politologie). Şi noi carecredeam că singura cauză pe care trebuie să o slujească un istoriceste adevărul istoric!...161.

161 Aprecieri favorabile şi în „Comunistul”, nr. 1 (461), 20 ianuarie 2006, p. 4:Vladislav Grosul, Poporul Moldovenesc ţine mult la statalitatea sa... (referinţădespre cartea lui V. Stepaniuc „Statalitatea poporului Moldovenesc”); S.Nazaria, Demult aşteptată şi necesară. Susţinerea propriei lucrări şi a tezeistatalităţii moldoveneşti de către Victor Stepaniuc, în articolul „Numai un poporliber poate să-şi scrie istoria!”, „Comunistul”, nr. 33 (493), 13 octombrie 2006,p. 3.

98

d) Alte forme de manifestare a moldovenismului

Manualul de istorie integrată. Ultimii ani au înregistrat şiîncercarea autorităţilor comuniste de a înlocui materia de studiu şimanualele de Istoria Românilor (nu Istoria României, a altui stat,aşa cum insinua Vasile Stati, Vasile Vieru ş.a.) cu aşa-ziselemanuale de Istorie integrată. În impunerea acestor manuale uniidintre membrii aceluiaşi Partid al Comuniştilor afirmă că pornescde la recomandările Consiliului Europei, de aliniere la standardeleeuropene, care cer să se asigure un echilibru între istoria locală,naţională, regională, europeană şi universală162. Este însă doar oreacţie la adresa manualelor de Istoria românilor, al căror scop şimisiune ar fi „lichidarea etnonimului „moldoveni” şi înlocuirea luicu „români basarabeni” şi „români transnistreni”.163

Conform noii metodologii, manualul de istorie integratăar trebui să cuprindă referiri la istoria locală, a localităţilor, laistoria statului (Republica Moldova), la cea a regiunii (Europa deest şi de sud-est), la cea europeană şi la cea universală. Mizaintroducerii noii programe şi a noilor manuale este, bineînţeles,eliminarea din materia predată a referirilor mai ample la istoriapoporului român, din care locuitorii de la est de Prut fac parte înmajoritate. Ei nu explică încă dacă noul manual va studia, încapitolele alocate istoriei Republicii Moldovei, şi trecutulteritoriilor dintre Carpaţi şi Prut. Dintr-un discurs al lui VasileVieru reiese clar că motivele cererii unui nou manual de istorie nu

162 Vasile Vieru, Istoria locală – patria mică sau obiect de cultură şi patriotism,„Comunistul”, nr. 37-38, (497-498), 10 noiembrie, 2006, p. 11.163 Vasile Vieru, Misiunea manualelor de „Istoria Românilor”, „Comunistul”,nr. 13 (324), 4 aprilie 2003, la rubrica „Tribuna savantului” (!!!), vezi şi idem,Aviz către Consiliul Europei. Numai manualele de istoria integrată elucideazăistoria adevărată a statului moldovenesc sau misiunea manualelor de „Istoriaromânilor” este lichidarea etnonimului moldoveni şi înlocuirea cu „românibasarabeni” şi „români transnistreni”, „Comunistul”, nr. 13 (473), 14 aprilie2006, p. 11, într-un articol care nu se referă deloc la manualele de istorieintegrată, ci cuprinde doar atacuri împotriva unor istorici proromâni, cum ar fiIon Ţurcanu (l-am citat doar pentru mesajul transmis prin titlu).

99

sunt, nicidecum, nevoia alinierii la principiile pedagogicemoderne, ci tot politice: „din cele sus-menţionate se observă clar şipe înţelesul tuturor că NUMAI manualele de Istoria Moldovei:Curs integrat TREBUIE să se predee / înveţe în toate instituţiilede învăţământ preuniversitare, dar şi universitare din ţara noastră,pentru că manualele de „Istoria românilor”, care ani de zile aufalsificat Adevărul Istoric şi Ştiinţific – la comanda unor demnitaride la Bucureşti şi Chişinău – au adus, în consecinţă, ladezmembrarea teritorială a raioanelor de est ale RepubliciiMoldova – sunt neavenite (lipsite de valoare istorică!) – adică-s,ma-cu-la-tu-ră! De aceea, prin scrierea istoriei Satelor,numaidecât vom obţine REÎNTREGIREA RepubliciiMoldova, deoarece, toţi cetăţenii de bună credinţă a ţăriinoastre de pe ambele maluri ale Nistrului doresc reîntregirea –indiferent de naţionalitate: moldoveni, ucraineni, ruşi, găgăuzi,bulgari, evrei, români, rromi (ţigani) ş.a. (iată că am descoperitşi adevăratul motiv al secesiunii raioanelor transnistrene: folosireamanualelor de „Istoria românilor”!!!). Istoria satelor este unimperativ al Timpului, adică ÎNVEŞNICIREA DEFINITIVĂ AMOLDOVENILOR ca vorbitori ai Limbii Moldoveneşti, aStatalităţii Poporului Moldovenesc, împreună cu minorităţilenaţionale care trăiesc de veacuri pe acest pământ, cât şiÎNVEŞNICIREA statului Republica Moldova”.

Ca un domeniu conex manualelor de istorie integrată, iatăcare ar fi unele dintre capitolele „Curriculumului Istoriei Moldoveiîn contextul civilizaţiei est-romanice” care să fie cuprins în noilemanuale (reproducem aici denumirile temelor, aşa cum talentatulpublicist moldovean Vasile Vieru le propune): „Tema 3.1. Creareacoaliţiei politico-militaro-tribală a geto-dacilor. Regatul luiBurebista şi getificarea dacilor prin limba getică, prin cultura,obiceiurile şi religia geţilor. (Zamolxis devine şi zeul suprem aldacilor. Focarul culturii geţilor a fost Dunărea de Jos: Dobrogea şipartea de Sud-Est a Moldovei istorice (Tyras) până la Burebista)(…). Tema 5.1. Daco-romanii şi coloniştii secui şi saşi, cu carereciproc s-au ungurizat şi germanizat (…); Tema 5.3. (…) Însecolul VIII, slavii se aşează cu traiul sedentar în Moldova, pe

100

lângă aşezările populaţiei băştinaşe, geto-romanii (romanizaţinumai prin limba romană vulgară), care îi asimilează în ritm rapidpe slavi, dând naştere unui nou etnonim – VOLOHII, strămoşiidirecţi ai protomoldovenilor. De aceea, cei ce alcătuiesc populaţiabăştinaşă dintre Nistru, munţii Carpaţi, râul Milcov şi MareaNeagră se numesc MOLDOVENI, având culoarea pielii roz-alb-gălbuie. Aceasta şi este „vatra” etnică a moldovenilor, vorbitori deLIMBĂ MOLDOVENEASCĂ”164. Revine obsedant aceeaşi teoriea raselor din spaţiul carpato-dunăreano-nistrean, de care VasileStati se pare că este atât de mândru. Trecem cu vederea şi căautorul nu cunoaşte că nu a existat o limbă „romană”, ci romaniivorbeau limba latină. Este evident însă că, potrivit acestui nouCurriculum, manualul de istorie integrată ar deveni strict unmanifest politic al cercurilor de la Chişinău, adresat tinereigeneraţii, pentru ca românismul să fie, astfel, înăbuşit din faşă, iarelevii să nu-şi mai cunoască moştenirea.

În octombrie 2006, preşedintele Voronin convoca oşedinţă în problema manualelor de istorie integrată, la careparticipau personalităţi din învăţământul universitar şipreuniversitar. Deşi şeful statului considera că noile manuale aravea ca efect de a „consolida societatea, de a uni oamenii în jurulunor valori pozitive comune, de a cultiva toleranţa, recunoaştereadiferenţelor, spiritul critic”165, s-a confruntat cu critica unorpersoane abilitate: Anatol Petrencu, la acea vreme preşedinte alAsociaţiei Istoricilor, a criticat dur conţinutul manualelor de istorieintegrată, declarând că acestea conţin greşeli de ordin factologic,sunt afectate de „mentalitate comunistă” în expunerea materialului,precum şi că autorii lor sunt nişte „anonimi”. Pavel Cocîrlă,profesor universitar, reproşa Ministerului Educaţiei lipsa detransparenţă în procesul elaborării şi expertizării manualelor.

164 Vasile Stati, „Istoria Moldovei” – Certificarea străvechii noastre statalităţi,în „Comunistul”, nr. 4 (315), 31 ianuarie 2003.165 Vladimir Voronin, Şcoala nu este un poligon pentru lupte şi exerciţii alesavanţilor, „Comunistul”, nr. 32, (492), 6 octombrie 2006.

101

Iată şi câteva accese antiromâneşti cuprinse în unul dintremanualele de istorie integrată propuse în 2006 (manualul de clasaa IX-a)166: „Susţinute de forţele reacţionare de la Moscova, dar şide teama instaurării unui regim proromân discriminatoriu şi oeventuală unire forţată a Republicii Moldova cu România, înstânga Nistrului se consolidează forţele separatiste” (în 1989-1991n.n.) (p. 66); „După ocuparea republicii noastre de către fascişti,Moldova şi unele regiuni ale Ucrainei, aflate sub control românesc,au fost divizate în trei provincii (…). Violenţa şi batjocura,schingiuirile şi asasinările cetăţenilor paşnici au fost atroce (…).Femeile frumoase înainte de moarte erau violate de către militariiromâni” (p. 142-143)”; „La 20 august, unităţile sovietice auînceput operaţia Iaşi – Chişinău, care s-a soldat cu zdrobireatrupelor germane şi eliberarea Moldovei” (p. 147). „Toţi cei carelocuiesc în Republica Moldova sunt moldoveni, deoarece toţi suntcetăţeni ai statului, deşi au origini etnice diferite. În întreaga lume,pivotul principal al unui stat democratic este cetăţenia”. (p. 72).Regăsim aici multe dintre tezele moldovenismului, însă ne bucurăcă nu se afirmă existenţa etniei moldoveneşti – cum reiese dinultimul fragment citat, statutul de moldovean este dat de cetăţeniastatului Republica Moldova şi poate fi de etnie română, rusă sauucraineană.

Reacţia la încercarea de introducere a manualelor deistorie integrată a fost pe măsură şi pe deplin meritată: luări depoziţie a istoricilor şi oamenilor de ştiinţă serioşi, alcătuirea dememorandumuri, mitinguri de protest la Chişinău (cum ar fi celdin 11 octombrie 2006, la care au participat peste 2000 deoameni). Un sondaj realizat în septembrie 2006 arăta că 84%dintre elevi se opuneau introducerii manualelor de istorie integrată.Însă, cu toată opoziţia manifestată unanim, introducereamanualelor de istorie integrată, adevărate manifeste politice cuscopuri electorale ale Partidului Comuniştilor, a continuat.

166 Istoria (integrată), clasa a IX – a, autori: S. Nazaria, A. Roman, M.Sprânceană, S. Albu-Machedon, A Dumbravă, L. Barbus.

102

Conferinţe şi simpozioane: în 13-18 octombrie 1996,grupul format în jurul rectorului Universităţii de Stat, GheorgheRusnac, ce cuprindea membrii ai Asociaţiei politologilor,Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii de Stat, Academiei deŞtiinţe şi Academiei de Studii Economice, a organizat unsimpozion moldo-german, pe tema „Statul naţional în societateapolietnică: Moldova în anii ‘90”, la care au participat aproximativ50 de cercetători şi oameni de ştiinţă din Republica Moldova,Germania şi Austria. Dintre comunicările susţinute de participanţi,cuprinse într-un volum cu acelaşi nume, atrag atenţia titlurile„Învăţământul şi consolidarea statului Republica Moldova”(Gheorghe Rusnac), „Identitatea moldovenilor din RepublicaMoldova” (Alexei Tulbure), „Consolidarea statalităţii RepubliciiMoldova în contextul relaţiilor internaţionale europene: problemeşi soluţii” (Valentin Beniuc). În studiul său, Gheorghe Rusnacrelua teze dragi adepţilor moldovenismului agresiv: Moldovenii,„naţiunea titulară a republicii”, au avut statul lor naţional, ŢaraMoldovei, întemeiată în 1359; a fost dezmembrată de puterileexpansioniste Austro-Ungaria şi Rusia; populaţia dintre Prut şiNistru nu a participat la „alegerea lui Alexandru Ioan Cuza cadomn pe viaţă al noii formaţiuni naţional – statale – România(1859)”. Deşi istoric de profesie, rectorul Universităţii de Statsăvârşea unele erori şi mistificări penibile: trecând peste faptul căAustro-Ungaria nu a apărut decât la aproape un secol de laanexarea Bucovinei, caracterizarea României din 1859 ca statnaţional combate chiar teoria existenţei unei naţiuni moldoveneştiîntre Carpaţii Orientali şi Nistru, reducând-o doar la malul stâng alPrutului. Pe de altă parte, Gheorghe Rusnac făcea aluzii lanecesitatea creării unei „Moldove mari”.

În 2003 preşedintele Voronin participa la conferinţa deconstituire a unei noi uniuni a scriitorilor, intitulată „Nistru”,alternativă la cea existentă, şi care în 1989-1991 depusese eforturieroice pentru propăşirea statului moldovenesc. Voronin criticaUniunea Scriitorilor condusă de Mihai Cimpoi, pentru „mostre dexenofobie şi extremism”, pentru ataşamentul pentru ideea unirii cuRomânia, pentru că „datorită pasiunii pe care au făcut-o liderii

103

Uniunii Scriitorilor şi redactorul ziarului „literatura şi Arta” pentruactivitatea politică,, susţinută generos prin recompense băneşti dinfondurile speciale ale statului vecin, vechea uniune s-atransformat, cu adevărat, într-un partid politic extremist”. Voroninpunea din nou problema apartenenţei la cultura română sau la ceamoldovenească a unor clasici ca Eminescu sau Sadoveanu şiaprecia că „scriitorii sunt chemaţi să unească popoarele, nu să lesupună unul altuia”. Îşi exprima şi încrederea că noua uniune ascriitorilor va defini, sub conducerea lui Constantin Munteanu şiNicolai Savostin, „adevăratele valori culturale moldoveneşti”167.

Anii 2005-2006 înregistrează un amănunt inedit, aparentminor, al acţiunii de „moldovenizare” a instituţiilor cu caracterromânesc: liceele care aveau în denumire „româno” au fost silite săîşi schimbe denumirea, sub riscul neacordării acreditării. În aceastăsituaţie au fost mai multe instituţii de învăţământ liceal: Liceulromâno-francez „Gheorghe Asachi”, Liceul româno-englez „IonCreangă” şi altele168.

Disputa religioasă în jurul Mitropoliei Basarabiei: un altsubiect esenţial care a marcat perioada de după căderea ImperiuluiSovietic l-a reprezentat recunoaşterea funcţionării MitropolieiBasarabiei. Mitropolia Basarabiei a fost înfiinţată prin hotărâreaSinodului Bisericii ortodoxe Române din 15 noiembrie 1923, cândArhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie.La rândul ei, Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului fuseseîntemeiată în 1812, fiind ruptă din trupul Mitropoliei Moldovei,care în acea vreme îşi avea sediul la Iaşi.

În urma ocupaţiei sovietice din 1940 şi din 1944,Mitropolia Basarabiei a fost nevoită să îşi întrerupă activitatea,fiind înlocuită de aşa-zisa Mitropolie a Moldovei, subordonatăscaunului patriarhal de la Moscova.

La 19 decembrie 1992, Sfântul Sinod al BisericiiOrtodoxe Române constata reactivarea Mitropoliei Basarabiei şi

167 “Obiectiv”, ediţia de Vaslui, luni, 10 noiembrie 2003, p. 6.168 “Timpul”, Chişinău, vineri, 12 mai 2006, p. 9.

104

recunoştea această mitropolie ca autonomă şi de stil vechi, făcândparte din trupul Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhia Moscovei areacţionat prin acuza adusă Patriarhiei Române de „ingerinţăanticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe dinMoldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”. Ce este maigrav, unele dintre tezele dragi moldoveniştilor, dar şi stăpânilor lorde la Moscova, se regăsesc şi în scrisorile pe care patriarhul Alexeial II-lea le trimitea Prea Fericitului Patriarh Teoctist: „Războaieleruso-turce, începute în 1768, au dus la eliberarea de sub stăpânireaotomană a unor părţi din Moldova şi Valahia (…) Din iunie 1940,teritoriul Basarabiei este în componenţa URSS (…) Dupăeliberarea, în 1944, de către armatele sovietice a teritoriuluieparhiei Chişinăului de armatele inamicului (referire la armatelegermană şi română, n.n.) în scaunul Chişinăului şi Moldovei a fostnumit episcop Ieronim Zaharia. Ulterior şi până în zilele noastre,eparhia Chişinăului reprezintă o parte componentă cu drepturidepline a Patriarhie Moscovei”169. Nu putem şti dacă poziţiapatriarhului Alexei se datora necunoaşterii realităţilor istorice saucomenzilor politice primite. Cum putea însă să aibă loc eliberareade sub jugul turcesc a unei părţi a Moldovei, stat autonom la aceavreme, nu poate explica. În plus, îi pare firească constituireaeparhiei Chişinăului, în 1812, într-o regiune care era subordonatăde drept Mitropoliei Moldovei, pentru că era „rezolvarea fireascăa problemei şi nu a provocat împotrivirea Patriarhiei de laConstantinopol”, ba chiar mai mult, consideră că subordonareapolitică a unei provincii era firesc să fie dublată şi de unareligioasă (la fel şi pentru 1940 - 1944), dar nu consideră legitimăîntemeierea Mitropoliei Basarabiei după unirea din 1918. Replicapatriarhului Teoctist a fost, aşadar, justificată: „tocmai BisericaOrtodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, esteaceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vecheaMitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul veacului al 14-

169 Scrisoare din 6 octombrie 1992. Adevărul despre Mitropolia Basarabiei. Subîngrijirea Î.P.S. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, EdituraInstitutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 36 - 42.

105

lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriuluiromânesc de la răsărit de Prut dinspre hotarele politice până laMarea Neagră nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţieibisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţionalal Mitropoliei Moldovei”170. O expunere care clarifică întreagadesfăşurare a faptelor şi justifică fără putinţă de tăgadă dreptul laexistenţă a Mitropoliei Basarabiei, în cadrul patriarhiei Române.

După alegerile din 1994, care au adus la putere partide şiformaţiuni cu vederi proruse, are loc şi începutul „legalizăriipersecuţiei Mitropoliei Basarabiei”, căreia i s-a refuzat sistematicrecunoaşterea. După aproape patru ani de tergiversări, la 19 august1997, Curtea de Apel a Republicii Moldova a dat câştig de cauzăMitropoliei Basarabiei, cerând guvernului Ciubuc să o pună îndrepturi. Considerând problema una de natură politică şi nureligioasă, guvernul a introdus recurs la Curtea Supremă deJustiţie, care a refuzat intrarea în legalitate a MitropolieiBasarabiei, pornind de la argumente de ordin procedural şi nu defond. Refuzul de a înregistra statutul Mitropoliei Basarabiei a fostargumentat de reprezentantul guvernului, Gheorghe Armaşu, prinfaptul că acest lucru ar duce la dezintegrarea structurii religioase aMitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove. Abia în septembrie2001, în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, MitropoliaBasarabiei a dobândit dreptul de înregistrare. Totuşi, tergiversareaînregistrării şi persecutarea clerului şi a credincioşilor MitropolieiBasarabiei a continuat.

De asemenea, presa procomunistă continuă să denigrezeMitropolia Basarabiei şi să-i nege legitimitatea: despre „parohiiacaparate de aşa-zisa mitropolie a aşa-zisei Basarabii”, patronatede primarul Chişinăului de la acea vreme, vorbea în 2003omniprezentul Vasile Stati171. Că ar fi un moft politic al PPCD şi oeroare gravă a Curţii de Apel, care nu ar avea competenţă în

170 Ibidem, p. 96. Scrisoare din 19 mai 1993.171 “Comunistul”, nr. 20 (331), 21 mai 2003, p. 5.

106

rezolvarea acestui conflict, se exprima şi Vasile Vieru la 14 mai2004172.

Mai mult, în 2003 era lansat apelul pentru constituireaorganizaţiei obşteşti cultural-spirituale Mişcarea Creştinilor pentruunitatea Bisericii Ortodoxe din Moldova, de fapt o organizaţieparamilitară de persecutare a clericilor şi credincioşilor MitropolieiBasarabiei, văzută din nou ca un moft politic al Partidului Social-Democrat, amestecat în acest joc „politico-fariseic-cameleonist”(!). Interesant cum amestecă comuniştii de la Chişinău noţiunipolitice, religioase şi … biologice, însă substratul politic al acţiuniieste evident din următorul apel pentru alegerea candidaţilorPartidului Comunist: „Votaţi fraţilor creştini ortodocşi, numaicandidaturile propuse de Partidul Comuniştilor, căci numai aceştioameni sunt pentru statalitatea Republicii Moldova, pentrunaţiunea moldovenească, pentru limba moldovenească, inclusiv,pentru unitatea Bisericii Ortodoxe din Moldova”. Ciudat cum, într-un apel de susţinerea al Mitropoliei Moldovei, sprijinul acordat decomunişti acesteia este menţionat ultimul.

Acelaşi nelipsit pseudo-istoric Vasile Vieru vine cu onouă teorie, parcă pentru a detensiona atmosfera şi pentru adescreţi frunţile. În 1812 Napoleon Bonaparte dorea şi el săcucerească Moldova şi Valahia, „…ca să le convertească lacatolicism…”.173 Salvarea a venit de la Rusia, protectoare aortodoxismului, care a alipit sieşi teritoriile de la est de Prut, iarmitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, „înţelegând că centrulortodoxismului răsăritean e de mult în Rusia”, trece sub ascultareapatriarhului de la Moscova. Ca urmare, Mitropolia Moldovei a fostîmpărţită în două Mitropolii. Cea de Vest, reintegrată Patriarhiei dela Constantinopol, şi cea de Est, intrată sub autoritatea SfântuluiSinod din Rusia. Aşadar, scindarea Mitropoliei Moldovei a fost

172 Adresare către jurişti şi nu numai, sau “Mitropolia Basarabiei” – Un moftpolitic al PPCD, în „Comunistul”, nr. 18 (277), 14 mai 2004, p. 15.173 Vasile Vieru, Divizarea Bisericii Ortodoxe Naţionale Moldoveneşti din 1813în Mitropolia de Vest şi Mitropolia de est, „Comunistul”, nr. 24, (335), 20 iunie2003, p. 8.

107

justificată, chiar benefică pentru apărarea cauzei ortodoxiei, iarsubordonarea actuală a Bisericii Ortodoxe din Republica Moldovacătre Patriarhia Moscovei este legitimă.

Confiscarea cărţii româneşti. Pentru a interzice accesul lainformare şi la acele lucrări care demonstrează indubitabil unitateade limbă, cultură, tradiţii, spirit a locuitorilor de la est şi de la vestde Prut, autorităţile comuniste de la Chişinău apelează la un mijlocaflat la limita legalităţii şi, uneori, dincolo de aceasta. În ultimiiani, un mare număr de cărţi au fost confiscate şi distruse, mai alescărţi româneşti provenite din ajutoarele din statul român, care aufost topite din ordinul autorităţilor de la Chişinău. Numeroasecazuri au fost confirmate în legătură cu aceste practici: confiscareacărţilor poetului Adrian Păunescu, la 1 decembrie 1996, furtulcărţilor donate de Fundaţia Culturală Română la 19 decembrie alaceluiaşi an de către hoţi necunoscuţi. Toate donaţiile de carteromânească confiscate la intrarea în Republica Moldova erautransportate la combinatul de carton „Moldcarton”, aflat într-unorăşel numit Dobrogea. Aici au fost găsite, depozitate pentru a fidistruse şi transformate în carton, donaţiile de carte româneascăprovenită de la edituri din Bucureşti sau Iaşi, unele în totalitate noi,cuprinzând operele celor mai mari scriitori români, chiar uniidintre cei pe care literatura moldovenească îi revendică, cum ar fiEminescu sau Creangă, dar şi traduceri în limba română a unormari scriitori ai literaturii universale174.

Din rândurile de mai sus reiese cu claritate că ultimii aniau înregistrat o ofensivă a curentului ce susţine existenţa uneiidentităţi moldoveneşti distincte de cea a poporului român,concretizată într-o gamă largă de forme de manifestare.Antiunionismul şi antiromânismul, susţinute de puterea politicădeţinută de partidele proruse de orientare neo-comunistă, semanifestă în activitatea politică a republicii, în legislaţie, acţiuniculturale şi sociale patronate de autorităţi, în educaţie, prinmodificarea curriculumurilor şi a manualelor în spiritul cultivării

174 Iulian Chifu, op. cit., p. 238.

108

xenofobiei manifestată faţă de locuitorii de la vest de Prut. Tezelemoldoveniste aberante sunt exprimate şi într-un mare număr delucrări de sinteză ale istoriei Moldovei şi în unele organe de presăaservite politic.

109

III

„650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc”.Prilej de mistificare a istoriei poporului român

În paginile anterioare arătam că, în lucrări ca cele ale luiVasile Stati sau Victor Stepaniuc, sunt avansate o serie deevenimente ale trecutului care, după părerea lor, dau legitimitatestatului moldovenesc de astăzi. Întrucât Republica Moldova esteproclamată stat succesor al principatului Moldovei din EvulMediu, data tradiţională a întemeierii statului de la est de Carpaţi,sub Bogdan I, a căpătat semnificaţii deosebite pentru ei. Împlinireaa 650 de ani de la descălecatului lui Bogdan constituie, aşadar, unnou prilej de sărbătoare, de mistificări grosolane ale istoriei şi depropagandă vădit antiromânească.

În urma unui decret semnat de preşedintele VladimirVoronin încă de la sfârşitul anului 2007175, conducerea RepubliciiMoldova a decis ca anul 2009 să fie dedicat celebrării a 650 de anide la înfiinţarea statului moldovenesc. În cadrul discursuluiinaugural ţinut de Voronin la 30 ianuarie 2009, „apariţiaRomâniei” era considerată ca una dintre vitregiile istoriei StatuluiMoldovenesc. Decretul preşedintelui Voronin dădea astfel tonulunei serii de activităţi propagandistice menite să „dea vechime” şilegitimitate Statului Moldovenesc.

Discursul preşedintelui comunist al Republicii Moldovaera, deopotrivă, unul antiromânesc şi unul prosovietic: „Anii încare Moldova a fost divizată de către stăpânii de atunci ai Europei,mai târziu, apariţia României nu au putut determina poporulmoldovenesc să renunţe la proiectul statalităţii sale, la ataşamentulsău faţă de acel program îndrăzneţ de dezvoltare, a cărui bază a

175 Siteul de Internet http://www.gardianul.ro/Statul-moldovenesc-pretinde-ca-are-650-de-ani-si-instituie-cenzura-antiromaneasca-s130112.html (accesat02.05.2009) despre discursul preşedintelui Voronin, vezi şi http://www.info-prim.md/?a=10&nD=2009/01/31&ay=21048.

110

fost pusă de eminenţii lui înaintaşi. Moldovenii, în repetaterânduri, creează cu îndărătnicie precedente pentru statalitatea lor –fie sub forma Republicii Democratice Moldoveneşti, care a existattimp de câteva luni la hotarul anilor 1917-1918, fie sub formaRepublicii Autonome Moldoveneşti în componenţa Ucrainei. Înfine, din 1940, se constituie, în componenţa URSS, RepublicaSovietică Socialistă Moldovenească176.

Aceasta pentru a ne referi la părerea preşedinteluiRepublicii Moldovei despre cele două decenii ale perioadeiinterbelice în cursul cărora teritoriul dintre Prut şi Nistru a făcutparte din România Mare. Prin contrast, se subliniază epoca deprogres multilateral înregistrat în etapa statalităţii moldoveneşti încadrul URSS: „Bineînţeles, istoria republicii noastre nu poate fiprivită în afara acelor evenimente şi procese, inclusiv dintre celemai dramatice, care au avut loc în Uniunea Sovietică de atunci.Totodată însă, nu putem să nu recunoaştem şi faptul că anume înacea perioadă sovietică, plină de contradicţii, îşi are începutul acelavânt spiritual şi social-economic al poporului nostru, care adeterminat în multe şi dezvoltarea noastră independentă de astăzi.Moldova, dintr-o provincie agrară a statului vecin, în care nuexista nici o instituţie de învăţământ superior, în care jumătate dinpopulaţie era analfabetă, s-a transformat într-o republică cu oeconomie cu ritmuri înalte de dezvoltare. În Moldova se deschidmii de şcoli, instituţii de învăţământ tehnico-profesional, vreo zeceinstituţii de învăţământ superior, teatre, Academia de Ştiinţe, încare activează circa zece mii de lucrători ştiinţifici. Numai în anul1975, în Moldova, au fost editate 597 titluri de carte în limbamoldovenească într-un tiraj de opt milioane de exemplare, 17reviste în limba moldovenească, într-un tiraj total de 15 milioaneexemplare. Aceasta a fost perioada naşterii artei noastre

176 Discursul integral al preşedintelui Republici Moldova, lahttp://www.moldpres.md/banner/2009/rom.html (accesat 03. 05. 2009)

111

cinematografice naţionale, a artei muzicale, a literaturiiartistice.”177

În subsidiar, Mihai Pop, şeful Aparatului Guvernului,prezenta în şedinţa executivului „Planul de acţiuni cu prilejulsărbătoririi a 650 de ani de la întemeierea Statului Moldovenesc”.El preciza că Planul este întocmit pentru întreg anul 2009 şiinclude 38 manifestări, organizate de ministere, de agenţiile şibirourile guvernamentale sub egida Comisiei de stat, creată cuocazia sărbătoririi evenimentului.

Dintre măsurile luate de către forurile conducătoare aleRepublicii Moldova în cursul anilor 2008-2009, în vedereasprijinirii cauzei moldovenismului, enumerăm câteva.

La 26 decembrie 2008, deputaţii republicii Moldova auadoptat, în cadrul ultimei şedinţe plenare din sesiunea de toamnă-iarnă, proiectul de lege privind instituirea medaliei jubiliare „650de ani de la întemeierea Ţării Moldovei". De menţionat că nouamedalie a fost instituită la iniţiativa preşedintelui, VladimirVoronin. Aşa cum se arată în documentele Parlamentului statuluimoldovenesc, medalia va fi conferită pentru contribuţia laafirmarea şi dezvoltarea statalităţii moldoveneşti, promovareaconsecventă a reformelor democratice şi social-economice, precumşi pentru sporirea potenţialului spiritual şi intelectual. Conformaceluiaşi proiect, a fost instituit şi un nou ordin, "BogdanÎntemeietorul", care va fi conferit pentru meritele remarcabile îndezvoltarea şi consolidarea statalităţii Republicii Moldova,contribuţia la renaşterea naţională, la consolidarea păcii civice, lainstaurarea coeziunii şi concordiei în societate, armonizarearelaţiilor interetnice, precum şi pentru sporirea imaginii RepubliciiMoldova pe plan extern.

Pe aceeaşi linie se înscrie lansarea unei serii de mărcipoştale intitulate “650 de ani de la întemeierea StatuluiMoldovenesc”178, precum şi diverse conferinţe şi activităţi ce

177 Ibidem.178 Site-ul http://www.posta.md/ro/page/367.html (accesat 03.05.2009).

112

implică şi elevi ai şcolilor de pe teritoriul Republicii Moldova(concursuri de desene pentru copii, introducerea unui curs de lecţiicu tematica „Moldova – trecut şi contemporaneitate”, conferinţeinternaţionale pe tema împlinirii a 650 de ani de la întemeiereaŢării Moldovei, sădirea a 650 de stejari în Chişinău, plantareaAleii domnitorilor Moldovei)179.

Festivităţile desfăşurate începând cu 30 ianuarie 2009,când a avut loc un concert festiv la Palatul Naţional din Chişinău,mai programează expoziţii de fotografii, emisiuni tematice istorice,concursuri radiofonice şi televizate cu „elucidarea” unor aspecte ceţin de formarea Statului Moldovenesc la televiziunea Moldova 1 şiRadioul Naţional. S-a hotărât şi lansarea unui film artistic tematic,precum şi filme documentare cu tematică istorică şi cu subiecte cese referă la consolidarea Statului Moldovenesc, se vor desfăşuraconcursuri literare şi muzicale, vor fi editate timbre poştale,plicuri, postere, monede cu tematică jubiliară. În Planul de măsuriera prevăzută şi organizarea Festivalului-concurs naţional alcântecului patriotic, „Moldova – dragoste şi dor”, a Festivalurilor„Valurile Nistrului”, „Muzica ne cheamă acasă”, acţiunidesfăşurate în capitală dar şi în alte părţi ale Republicii Moldova.Printre măsuri se numără şi editarea şi reeditarea unor studiiştiinţifice, culegeri de documente privind constituirea şidezvoltarea Statului Moldovenesc, apariţia şi evoluţia heraldicii şia monedei moldoveneşti.

Încă din septembrie 2008, prevăzând reacţia istoricilorcinstiţi la manifestările ce se preconizau pentru anul următor, subforma unor studii şi publicaţii serioase, guvernul de la Chişinău aadoptat Legea de modificare şi completare a Legii 939 XIV/2000,referitoare la activitatea editoriala. Actul normativ dădea, practic,autorităţilor moldovene posibilitatea instituirii cenzuriipublicaţiilor proromâneşti în scopul eliminării cărţilor şipublicaţiilor care îşi permit să conteste teoriile naţionaliste ale

179 Site-ul de Internet http://www.moldpres.md/banner/2009/rom.html (accesat01.05.2009).

113

guvernului de la Chişinău. În urma aplicării acestor modificări,orice tentativă de combatere a tezelor moldoveniste intră subincidenta legii în cauză şi a Codului penal al Republicii Moldova.Legea strecoară, pe lângă impuneri conforme normelor de dreptinternaţionale, prevederi care permit autorităţilor de la Chişinău nunumai să efectueze o cenzură efectivă a publicaţiilor româneşti, darcare discriminează în mod evident editurile care nu se aliniazăpoliticii guvernamentale. Discriminarea economică a editurilor şipublicaţiilor din Republica Moldova se face prin direcţionareafondurilor către editorii agreaţi de guvern. Astfel, conform art. 22,alin. 4 din lege, “listele lucrărilor propuse pentru editare din contulmijloacelor bugetului de stat se elaborează de către MinisterulCulturii şi Turismului în baza propunerilor editurilor de stat dinsubordine, coordonate cu Ministerul Educaţiei şi Tineretului,Academia de Ştiinţe a Moldovei, şi se aprobă de către Comisiapentru cultură, ştiinţă, învăţământ, tineret, sport şi mijloace deinformare în masă a Parlamentului”.

În ceea ce priveşte cenzura propriu-zisă, articolul 14 secompletează cu un nou alineat, 6, în care se menţionează: “seinterzice editarea literaturii care conţine contestarea şi defăimareastatului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la urănaţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, laseparatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestărice atentează la regimul constituţional”180.

La mijlocul anului 2009 guvernul a propus comasarea adouă centre ştiinţifice ale Academiei de Ştiinţe, anume Institutulde Filologie şi Institutul Patrimoniului Cultural. Prin desfiinţareacelei dintâi instituţii, ar dispărea singurul for ştiinţific care, în anii1988-1999, a apărat limba română. Academicianul Mihai Cimpoiconstata că însuşi actul de lichidare a institutului este unul politic.Ideea, a opinat el, vine de la vicepremierul Victor Stepaniuc. „E oîncercare de surpare a temeliei naţionale a Academiei, or

180 Textul proiectului de lege, publicat la adresahttp://parlament.md/lawprocess/laws/june2008/140-XVI-26.06.2008/ (accesat05.05.2009).

114

academiile se construiesc pe bază de spiritualitate, de studiere avalorilor naţionale”, a adăugat Mihai Cimpoi. La rândul său,criticul Ion Ciocanu a spus că tentativa de lichidare a institutuluieste o lovitură dată limbii şi literaturii române181.

Acţiunile vădit antiromâneşti declanşate odată cu anuljubiliar 2009 în Republica Moldova, inaugurate de cătrepreşedintele, la acea vreme, Vladimir Voronin, a trezit reacţiafirească a istoricilor de bună credinţă. Mai mulţi istorici basarabeniau susţinut că sărbătorirea a 650 de ani de la constituirea statuluimoldovenesc este o simplă speculaţie politică. Ca un răspuns ladiscursul respectiv, istoricul Ion Varta susţinea că anul 1359, ca anal constituirii statului moldovenesc, este unul contestat încă dinsecolul XIX de savanţi. „Dacă ar fi consultaţi istorici şi savanţimedievişti notorii s-ar vedea că, de fapt, este o altă dată. Spredeosebire de Ţara Românească, anul întemeierii Moldovei rămâneo enigmă pentru istorici, deoarece nu avem dovezi concludente.Există trei documente de origine maghiară care ne permit săafirmăm că aceşti ani ar putea fi 1363 sau 1365. Prin acest actlegislativ aş spune că se recunoaşte şi românitatea acestui neam,deoarece Bogdan I a venit din Maramureş şi, astfel, un român ne-acucerit statalitatea şi acest lucru sper să fie un început de bunaugur şi că la anul să recunoaştem şi meritele lui Mircea celBătrân, Mihai Viteazul etc.”, a declarat Ion Varta182. Şi SergiuMusteaţă, preşedintele Asociaţiei Istoricilor din RepublicaMoldova lua atitudine împotriva intereselor politice care au stat labaza organizării festivităţilor din 2009 de către guvernul comunist.El afirma că Guvernul Republicii Moldova face o greşeală atuncicând speculează pe marginea acestor date şi încearcă să asigure ocontinuitate între statalitatea Ţării Moldovei ca stat medieval şistatalitatea Republicii Moldova (…) Căutarea rădăcinilor istoriceîn statalitatea medievală nu are o justificare suficientă. Republica

181 Site-ul de Internet http://social.moldova.org/news/un-cutit-in-inima-academiei-201029-rom.html (accesat 24 iulie 2009).182 Site-ul de Internet http://www.flux.md/articole/5356/Cotidian NaţionalNr.20091 din 13 ianuarie 2009.

115

Moldova ca stat contemporan îşi are începuturile la 1991. Nuputem să vorbim despre o statalitate a acesteia cu rădăcini de 650de ani”.

Opoziţia istoricilor din Republica Moldova faţă defestivităţile organizare de guvernul comunist s-a manifestat şi încadrul unei conferinţe întrunite la iniţiativa Academiei de Ştiinţeşi condusă de Gheorghe Duca, preşedintele instituţiei, la puţinăvreme de la dezbaterea publică organizată de Asociaţia Istoricilordin Moldova, care a combătut cu argumente ştiinţifice miturileistorice ale Partidului Comuniştilor, în special cel al „tradiţiilorstatale unice”. La conferinţă istoricii serioşi au combătutlegitimitatea decretării anului 2009 ca an jubiliar al întemeieriiMoldovei şi au condamnat scopul politic electoral al festivităţilor.Demir Dragnev rezuma evenimentele care au dus la înfiinţareastatului moldovenesc medieval şi concluziona că aceasta s-apetrecut cândva între 1343-1356, în timpul campaniilorantitătărăşti ale lui Ludovic de Anjou, regele Ungariei. Anul 1359nu a însemnat decât anul obţinerii independenţei, sub Bogdan I.„Din punct de vedere ştiinţific, 1359 nu este anul formării ŢăriiMoldova, ci este unul al transformării acesteia din stat vasal cedepindea de Ungaria, în stat independent pe arena politică aEuropei,” a afirmat şi cercetătorul Dimitrie Grama. Însă, cumreminiscenţele trecutului se păstrează, Vladimir Ţaranov, care apredat în perioada sovietică istoria Partidului Comunist, a susţinutîn limba rusă un discurs despre importanţa anului 1940 „înreluarea şi consolidarea statalităţii moldoveneşti” şi a regretat căputerea sovietică a pierdut în 1918 Basarabia.

Istoricul Ion Varta a adus critici dure specialiştilor caresusţin interpretarea istoriei din punctul de vedere al PCRM.„Povestea cu specificarea anului 1359 ca an al „întemeieriistatalităţii moldoveneşti", e una mai veche. O primă tentativă de a-i conferi acestui an o atare semnificaţie a fost întreprinsă înprimăvara-vara anului 2004. Şi atunci, ca şi acum, strădaniaavusese un pronunţat iz electoral. Dar zelul promotorilor unei atareiniţiative s-a diminuat treptat, aceştia renunţând, în cele din urmă,la suita de acţiuni la care asistăm astăzi. Probabil, acum miza

116

electorală este una mai mare pentru partidul de guvernământ decâtîn anul 2004 şi de aceea, în 2009, s-a mers mai departe”, a detaliatIon Varta. Pe de altă parte, istoricul Igor Caşu susţine că„aniversarea a 650-a a Ţării Moldovei” se sărbătoreşte şi la Iaşi.Problema e a conotaţiei. Dar să-i acordăm semnificaţia potrivitcăreia atunci, prin formarea statului, s-a creat o etnicitate, esteinadmisibil din punct de vedere ştiinţific”.183

La 6 iulie 2009 a avut loc şi un miting în care au fostcomemorate deportările staliniste din urmă cu 60 de ani. În cadrulmitingului mai mulţi membri ai Asociaţiei foştilor deportaţi şideţinuţi politici din Moldova, dar şi oameni politici au depus florila monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi au păstrat unmoment de reculegere la scuarul Gării feroviare. Participanţii s-audeplasat apoi la Biblioteca „Onisifor Ghibu”, unde s-a desfăşuratConferinţa „60 de ani de la deportările din 6 iulie 1949”,organizată de Asociaţia Istoricilor din Moldova184.

Anul jubiliar 2009 a fost marcat şi de alegerileparlamentare şi veritabilele lupte de stradă care le-au urmat, dupăce liderii opoziţiei au acuzat guvernul comunist de falsificareaflagrantă a scrutinului. Cu această ocazie preşedintele în exerciţiuVladimir Voronin a ţinut să acuze din nou statul român decomplicitate şi a avertizat pe politicienii de la Bucureşti să nu semai amestece în treburile interne ale Republicii Moldova.

183 Siteul de Internet http://social.moldova.org/news/istoricii-pun-la-indoiala-cei-650-de-ani-ai-statalitatii-191353-rom.html (accesat 24 iulie 2009).184 Siteul de Internet http://social.moldova.org/news/60-de-ani-de-la-deportarile-masive-operate-de-regimul-stalinist-202306-rom.html (accesat 24 iulie 2009).

117

IV

Mărturii ale identităţii româneşti a locuitorilor dintrePrut şi Nistru

Rostul acestui scurt capitol cu rol de replică, concluzie înacelaşi timp, nu este de a trata exhaustiv problema unităţiipoporului român de la vest şi est de Prut, din întreg spaţiulromânesc. Au făcut-o alţi istorici, mai abilitaţi, ce au dedicatproblemei studii speciale de mare amploare şi ţinută ştiinţifică185.Doresc doar, valorificând munca lor titanică şi marea gamă deizvoare publicate prin eforturile istoricilor români şi nu numai, săenumăr unele dovezi, cele mai cunoscute mărturii ce combat,punct cu punct, tezele teoreticienilor moldovenismului. Nu suntpăreri şi interpretări, ci mărturii documentare mai presus demistificarea şi interpretarea proprie unor ideologii politice ce îşipropun crearea unei limbi şi a unui popor din nimic (sau măcarsusţinerea existenţei unui popor).

În diferite momente, numele de „moldoveni” a fost folositde românii de pe ambele maluri ale Prutului. Chiar vechile croniciromâneşti se refereau la moldoveni, dar o făceau într-un sensgeografic şi nu etnic186. Aceiaşi cronicari, dar şi istorici străini,afirmă mereu identitatea locuitorilor din Moldova, ŢaraRomânească şi Transilvania şi folosesc alternativ, în acelaşi text,denumirile de „moldoveni” şi „români” şi cele de „limbamoldovenească” şi „limba românească”. Mărturii în aceastăprivinţă apar încă din secolul al XIV-lea, odată cu întemeiereastatului de la est de Carpaţi, în corespondenţa şi relatările unorcălători sau foruri politice interesate de evenimentele petrecute la

185 Putem cita aici pe Ion Toderaşcu, Unitatea românească medievală, vol. I,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1988, Adolf Armbruster,Romanitatea românilor. Istorie unei idei, Editura Enciclopedică,Bucureşti,1993.186 Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografiacomunistă, Chişinău, Editura Arc, 1996, p. 135.

118

gurile Dunării. Referirile la aceste ţinuturi se înmulţesc odată cuamplificarea pericolului turcesc.

Domnul Laţcu (în a doua jumătate a secolului al XIV-lea),era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei”printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte anaţiunii vlahe: dux Moldavie partium seu nationis Wlachie187.

Tot de la scaunul papal provin alte mărturii aleidentificării cu poporul român al locuitorilor moldoveni în EvulMediu. Papa Pius al II-lea menţiona, în cartea sa Historia Rerumubique gestarum lacorumque descriptio, că „Valahia se întinde dinTransilvania până la Nistru, Dunăre şi Marea Neagră”188. Deşi nufoloseşte explicit termenul de „români”, pentru noi este relevantfaptul că Sfântul Părinte se exprima în sensul unităţii etnice şilingvistice a locuitorilor din întregul spaţiu locuit de români,aşadar, cel puţin în secolul al XV-lea, după întemeierea ŢăriiMoldovei, nu exista un popor diferit la este de Carpaţi. La rândullor, misionarii trimişi de scaunul pontifical în spaţiul românescremarcă identitatea de limbă a locuitorilor din cele trei provincii şidescendenţa lor romană. „…Vechiul neam al romanilor, care-şi zicpână astăzi români (romani) şi care coboară fie din coloniileromanilor, fie din cei care erau osândiţi la muncă în minele demetal. Limba lor dovedeşte, de altfel, această descendenţă romană.Ei locuiesc şi Ţara Românească şi Moldova”189, afirmă un iezuitanonim, însoţitor al lui Antonio Possevino, pe la sfârşitul secoluluial XVI-lea, în urma unei călătorii în Transilvania. Pe la 1671, unalt misionar afirma că moldovenii sunt „della natione Walacha”.Iar în 1722, superiorul iezuiţilor din Iaşi, polonezul MartinusMaximilanus Kiernozyscki, dorind să publice un Catehism catolical lui Silvestro Amelio din 1719, menţionează că cel din urmă atradus lucrarea sa din latină „în limba comună a moldovenilor şi

187 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria Românilor, vol. I,partea a II-a, 1876, p. 160.188 Gheorghe Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni, ediţia a II-arevăzută şi completată, Chişinău, Garuda-Art, 2002, p. 71.189 Adolf Armbruster, op. cit., p. 130.

119

valahilor” (in linguam moldavi set valachis communem)190. Iardouă decenii mai târziu, prefectul misionarilor din Moldovamărturirea în relatarea sa că „limba absolut necesară pentrumisionari este limba valahă, adică moldovenească” (la valacha osia moldova), care este „unica limbă necesară în ţara întreagă”191.

Revenind la surse mai apropiate realităţilor româneşti, în1395, Sigismund de Luxemburg organiza expediţia împotrivavoievodului Ştefan al Moldovei, pe care îl numeşte „voievod alValahiei Mici sau al ţării noastre a Moldovei”192.

În aceeaşi vreme şi în secolele următoare, PatriarhiaConstantinopolului numeşte statul de la est de CarpaţiMaurovlahia (Vlahia neagră) şi Rusovlahia193, apoiMoldovlahia194, pentru a face deosebirea de celălalt ţinutromânesc, Ugrovlahia (Ţara Românească).195 Reiese de aici cuclaritate identitatea dintre locuitorii de la est şi sud de Carpaţi, ceformează marele popor al vlahilor sau valahilor (aşadar denumireacu care erau desemnaţi românii în Evul Mediu de mai toatepopoarele vecine).

Tot de la începutul secolului al XV-lea datează o hartădescoperită la Vatican, numită Mapamondum Borgian, al căruiautor nu este cunoscut şi se prezintă sub forma unui disc de alamăde 64 centimetri diametru, cu unele însemnări. Centrul geometrical hărţii este Delta Dunării, zona fiind considerată de autor şi cacentru de gravitaţie politică a Europei, din cauza pericoluluiotoman. Pe hartă este reprezentată Magna Valahia, care cuprinde,în viziunea autorului, Moldova şi Ţara Românească (aşadar este

190 Gheorghe Ghimpu, op. cit., p. 75.191 Giuzeppe Piccillo, „Moldovenesc-român” în documentele misionarilorcatolici (sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea), în „Limba Română”, Chişinău, 1997,nr. 1 - 2, p. 25.192 DRH, seria nouă, vol. I, p. 76 - 77.193 Eudoxiu Hurmuzaki, op. cit, vol. XIV, partea I, p. 16 - 17, 18 - 23, 25, 27.194 Ibidem, p. 32 - 36.195 Eugen Stănescu, Unitatea teritoriului românesc în lumina mărturiilorexterne. „Valahia” şi sensurile ei, în „Studii. Revista de Istorie”, 1969.

120

exclusă Transilvania, regiune catolică, deşi şi aceasta este detaşatăde regatul Ungariei) şi următoarea însemnare: „Haec provinciaplana est et deserta propter convivia paganorum contrachristianos”196.

Încă de la mijlocul secolului al XV-lea, istoricul bizantinLaonic Chalcocondylas susţinea că valahii moldoveni îşi tragobârşia de la romani: „limba dacilor este asemănătoare cu limbaitalienilor, dar atât de stricată şi de deosebită, încât italienii potînţelege doar cu greutate ce se rosteşte în cuvintele acestora”;subliniază însă şi unitatea locuitorilor de la est şi de la sud deCarpaţi: „ei nu se deosebesc întru nimic de italieni nici prin restulfelului lor de vorbă, cu toate că acest neam este despărţit în douăprincipate, în Moldova şi Istria, sau Valahia Transalpină sauMontană”.

De unitatea de limbă şi de origine a locuitorilor din ŢaraRomânească şi din Moldova erau conştienţi şi cronicarii polonezi.Ioachim Bielski stăruie asupra unităţii de neam a muntenilor şimoldovenilor: „Românii se împart azi în două, au doi voievozi, celmuntenesc şi cel moldovenesc, dar înainte a fost unul singur carese numea sau muntenesc sau moldovenesc, căci nu era nici odeosebire”197. Cronicarul Jan Długosz afirma în 1476 cămoldovenii şi valahii „au aceleaşi limbă şi obiceiuri”.

În documentele de cancelarie termenul român, cu sensetnic, apare într-un document al lui Ştefan cel Mare, din 1489,când se delimitează moşia ce-i aparţinea lui „Bodea Românul” decea a lui „Bodea Sârbul”198.

În tipăriturile sale, diaconul Coressi face referiri din noula poporul român: „după aceaia nişte creştini bine socotiră şiscoaseră cartea de îi limba srăbească pre limba românească… să

196 Ion Dumitru Snagov, Marea Valahie şi Transilvania în MapamondumBorgian de la începutul secolului al XV-lea, „Revista Arhivelor”, 1985, anLXVI, vol. XLVII, nr. 3, p. 259-264.197 Petre P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilorGrigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1925, p. 134.198 Eugen Stănescu, Semnificaţii istorice ale numelui poporului şi ţării noastre,în „Magazin istoric”, 1969, nr. 10, p. 28.

121

înţeleagă toţi oamenii cine-s rumâni creştini”199; „Cu mila luiDumnezeu, eu diaconul Coressi, dacă văzuiu că mai toate limbileau cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, nu mai noi rumânii n-avem”200. În statul de peste munţi, la est de Carpaţi, prima cartetipărită în limba română, Carte românească de învăţăturăduminicele preste an, din 1643, a lui Varlaam, era destinată„întregii seminţii româneşti, tuturor românilor care locuiesc înMoldova, Ţara Românească şi Ardeal”201.

Nicolaus Olahus afirmă că moldovenii „au aceeaşi limbă,aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi religie ca şi cei din Ţara Românească”.Limba moldovenilor şi a celorlalţi români „a fost odinioarăromană, ca unii care sunt coloni romani, în vremea noastră sedeosebeşte foarte mult de aceea (romană), dar multe din vorbelelor pot fi înţelese de latini”. Iar locuitorii din Transilvania pe careîi numeşte români „sunt încredinţaţi că sunt coloni romani”202.

Tot în secolul XVI, Verancsis menţiona că valahii, adicălocuitorii din cele trei ţări româneşti, se numesc pe ei înşişiromână: „Dar chiar şi în vremea noastră aceste state se deosebescprintr-o întreită împărţire în Transilvania, Ţara Românească şiMoldova. Şi locuitorii acestora se numesc români, însă pentru casă se lămurească această îndoială prin argumente, iar judecata va fia cititorilor, şi anume a acelora care cunosc mai multe limbi.Lăsând la o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le auîntocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialecteleitalienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pelimba valahă, spun „Oare ştii româneşte? Sau (când întreabă) dacăeste valah, îl întreabă dacă este român””203.

199 Întrebare creştinească, 1559, în Bibliografia românească veche, vol. IV,Bucureşti, 1944, p. 6.200 Psaltirea, 1570, în Bibliografia românească veche, I, p. 56.201 Varlaam, Opere, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991, p. 20.202 I. S. Firu, C. Albu, Umanistul Nicolaus Olahus. Texte alese, EdituraŞtiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 120.203 România. Documente străine despre români, ed II, Bucureşti, DirecţiaGenerală a Arhivelor Statului România, 1992, p. 62.

122

De asemenea, numeroşi călători atestă existenţa românilorîn toate cele trei principate carpato –dunărene”. Episcopul Bandiniarăta, la mijlocul secolului al XVII-lea, că locuitorii oraşului Iaşisunt „români, pe lângă care unguri, armeni, greci, bulgari,albanezi, turci, tătari, poloni, ruteni, saşi, moscoviţi şi puţiniitalieni” 204. Cam în aceeaşi vreme (1644), Paul Beke afirma că“orăşenii ce locuiesc în ţară sunt români, unguri şi saşi, germani şiun mare număr de armeni şi bulgari. Şi italieni, polonezi, turci şievrei sunt în număr destul de mare, dar ca negustori şi meşteşugari,ei trăiesc altfel decât localnicii”205.

Conştiinţa românităţii se păstra şi în rândul locuitorilorsimpli ai Ţării Moldovei, care se numesc pe sine fie moldoveni, fieromâni, uneori se folosesc ambele denumiri în acelaşi text. Pe la1597 dregătorii de la Suceava scriau lui Johannes Budaker şi luiUrban Weider din Bistriţa, să elibereze pe oamenii reţinuţi acolo.„Scris-am adică noi, birăul cel românesc şi cu cel armenesc şi cu24 de pârgari de la oraş, de la Suceava, şi vă mulţămimdumilorvoastre ca fraţi şi ca vecinilor de bine şi de socotinţă pentruce aţi făcut bine de ne-aţi socotit oameni ai noştri şi fraţi”206. Şinegustorii din Botoşani se consideră români. La 5 august 1670 eicompun o scrisoare, scrisă de „noi, târgoveţii rumâni şi armeni detârg de Botoşeni”207. La 1609 este pomenit, de asemenea, Petruşoltuz român şi Narco şoltuz armean208.

Istoricul sas Johann Troster scria pe la 1650 că „cealaltăţară românească” este Moldova, iar populaţia Moldovei este una şiaceeaşi cu cea din Ţara Românească209.

204 V. A. Urechia, Codex Bandinus : Memoriu asupra scrierei lui Bandinus dela1646 urmatu de textu, insoţitu de acte, Bucureşti, 1895, p. 107.205 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 276.206 Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p.188.207 Eugen Stănescu, op. cit., p. 39.208 DIR, A, secolul XVII, vol. II, nr. 254, p. 191. Narco ar putea fi „şoltuzul celarmenesc” menţionat la începutul secolului în Hurmuzaki, op. cit, vol. XV,partea I, doc. 1612, p. 784.209 Armbruster, p. 1196.

123

În 1699 un anonim scria în limba germană o lucrarenumită Descriere curioasă a Moldovei şi Valahiei, în caremenţionează că „mai înainte aceste ţări erau o parte din vecheaDacie şi se numeau împreună Valahia. Apoi ţara s-a împărţit îndouă părţi: partea cea mai întinsă s-a numit Moldova, iar cea maimică a fost numită Ţara Românească”. Despre Moldova spune că„această ţară se mai numeşte, spre deosebire de cealaltă, şiWallachia Superior (Valahia de Sus), sau Major (Valahia Mare) şide asemenea Wallachia Nigra (Valahia Neagră)”. Referindu-se şila locuitorii din cele două ţări, anonimul arată că „limba, portul,armele, felul lor de cârmuire sunt la fel cu cele din ŢaraRomânească”. Denumirea dată poporului şi limbii moldoveneşti înEvul Mediu are aşadar o conotaţie pur geografică. Fundamentuletnic al statului moldovenesc a fost exprimat prin derivări de lanumele poporului său, adică de la români sau vlahi: Moldovlahia,Maurovlahia, Valachia Minor sau Maior, Rusovlahia sau,îndeosebi de către poloni, pur şi simplu Valachia210. Aceastareiese, de altfel, şi din denumirile pe care PatriarhiaConstantinopolului le acorda statului est-carpatic, după cum amvăzut mai sus.

Generalul imperial Marsilli, pe la 1690 afirma desprelocuitorii din transilvania că „această naţiune se simte totuşionorată de faptul că în totalitatea ei i se atribuie numele de romanăşi se autodefinesc cu cuvântul români (romegni)”. Ei locuiesc înTransilvania, Ţara Românească şi Moldova. Cu numeasemănătoare se numesc unii oameni răspândiţi în Croaţia şiBosnia. Pe hărţile sale redă tot teritoriul locuit de români211.

Descendenţa romană a moldovenilor, unitatea de limbă,origine şi cultură a moldovenilor cu românii din întreg spaţiulromânesc, identitatea dintre „moldovean” şi „român”, „limbamoldovenească” şi „limba română” este susţinută şi de cronicarii

210 Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Ed. a II-a,revizuită şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.211 Dumitru Zaharia, Formarea şi continuitatea poporului român în opereleunor istorici italieni, RA, an IXV, vol. I, nr. 1, 1988, p. 56 - 57.

124

români din secolul al XVI-lea, precum şi de urmaşii lor. Este cuadevărat de mirare cum apologeţii moldovenismului reuşesc săpervertească în asemenea măsură textele de mare claritate alecronicarilor, atunci când vine vorba de limba şi apartenenţa etnicăa locuitorilor Ţării Moldovei, încât să îi facă responsabili deconsemnarea existenţei naţiunii moldoveneşti încă din secoleleXIV-XVI.

Astfel, Grigore Ureche observa în Letopiseţul ŢăriiMoldovei: „Românii câţi se află lăcuitori în Ţara Ungurească şiArdeal şi la Maramoroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţide la Râm să trag”. Cronicarul constată că în Transilvania locuiesc„şi români peste tot locul, de multu-i ţara lăţită de români decât deunguri”. Referindu-se la originea denumirii de Valahia, cronicarulface o nouă remarcă despre unitatea de origine a moldovenilor cumuntenii: „Letopiseţele latineşti” scriu despre Moldova şiMuntenia că „au fost un loc şi o ţară”, la care cronicarul afirmă căMuntenia „mai întâi” s-a descălecat, „măcară că s-au tras de la unizvod, muntenii întâi, moldovenii mai pre urmă”212

Miron Costin realizează, la câteva decenii după GrigoreUreche, prima sinteză a conştiinţei autohtone a romanităţii şiunităţii neamului prezentă în tradiţia populară şi în elementelecărturăreşti, bazate pe documente din istoriografia umanistă aepocii213. În predoslovie face prima referire la unitatea poporuluiromân: „Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescu şimuntenescu, şi câţi sunt în ţările ungureşti cu acest nume, român şipână astăzi, de unde suntem şi de ce seminţie şi cum au descălecataceste părţi de pământu”. Miron Costin este primul care cerceteazăoriginile întregului neam: „Biruit-au gândul să mă apucu deaceastă trudă, să scot lumii la vedeare felul neamului, din ce izvorşi seminţie săntu lăcuitorii ţării noastre Moldovei şi ŢăriiMunteneşti şi românii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai

212 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită studiuintroductiv, indice şi glosar de Petre P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 60.213 Gheorghe Bobână, Umanismul românesc: ideea unităţii de neam şi de limbăîn cultura română, „Destin Românesc”, an II, 1995, nr. 5, p. 40.

125

sus, că toţi un neam şi o dată descălecaţi sântu, de unde sântuveniţi strămoşii lor pre aceste locuri, supt ce nume au fostu întâidescălecatul lor şi de cându s-au osebit şi au luat numele cest deacum, moldovean şi muntean”214.

Demonstrarea romanităţii, unităţii de neam şi de limbă aromânilor este un lait-motiv la Miron Costin în De neamulmoldovenilor: „Iar acest împărat Traian pe aici au venit şi auînconjuratu această parte din lume, s-au pomenitu şi iel audescălecat neamul, seminţia care trăieşte până acum în Moldova şiîn Ţara Muntenească şi cât norod este în Ardeal cu acest nume:român”. „Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi în desine cu reame, cu vacuri, cu primeneale au şi dobândescu şi altenume, iată acela carile iese vechiu nume stă întemeiat şiînrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem acummoldoveni, iar nu întrebăm: „ştii moldoveneşte” ci „ştiiromâneşte”, adică râmleneşte. Stă dară numele cel vechiul ca untemei neclătit, deci adaog ori vremile îndelungate, ori streiniiadaogă şi alte numere, iar acela din rădăcină nu să mută”215.

Nicolae Costin: „Aşea toate neamurile sunt cu multenumere, după vreme toate suntu… Aşea şi neamul acesta, cescriem ţărilor acestora (Moldova, Ţara Muntenească şi Ardeal)nume dreptu şi mai vechiu este român, adică râmlean de laRoma… Măcar că şi la istoricii şi la graiul streinilor, şi între sine,cu vreme, cu vacuri, cu primenele, iau şi dobândesc şi alte numere,iar acela ce este vechiu nume stă neclătit români”216.

Constantin Cantacuzino invocă, de asemenea, romanitatearomânilor şi unitatea lor: „Iar noi într-alt chip de ai noştri de toţicâţi sunt rumâni, ţinem şi credem … suntem adevăraţi romani şialeşi romani în credinţă şi bărbăţie. … Însă rumânii înţeleg nunumai ceştia de aici, ce şi den Ardeal, care încă şi mai neaoşi sunt,şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această

214 Miron Costin, Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Petre P. Panaitescu, Editurapentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 5.215 Ibidem, p. 45.216 Ibidem, p. 78 - 79.

126

limbă, măcară să fie şi ceva şi mai osebită în nişte cuvinte denamestecarea altor limbi, cum s-au zis şi mai sus, tot romani îiţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”217.

Despre românitatea moldovenilor şi unitatea poporuluiromân vorbeşte şi Dimitrie Cantemir în două lucrări: DescriereaMoldovei şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. În 1717Dimitrie Cantemir elabora şi o scurtă lucrare numită Historiamoldo-vlahica. Această mică lucrarea a servit ca model lucrăriimai ample Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. Înintroducerea celei din urmă domnitorul cărturar arăta: „însă acesteatoate fiind de noi în limba latinească scrise şi alcătuite, socotit-amcă cu strâmbătate, încă şi cu păcat va fi de lucrurile noastre de ciiaînainte mai mult streinii decât ai noştri să ştie. De care lucru acmude iznoavă osteninţă luând, din limba latinească, iarăşi pre cea anoastră românească le prefacem. Slujască-să dară cu osteninţălenoastre niamul moldovenesc şi ca-ntr-o oglindă curată chipul şistatul, bătrâneţele şi cinstea neamului său privindu-şi, îlsfătuiesc”218. Între hotarele Daciei este cuprins întreg spaţiul locuitde români: „pentru că numele şi neamul dumneavoastră până acumnecurmat locuieşte în Dachia (adică în Moldova, în ŢaraMuntenească şi în Ardeal)”.219

Relevant pentru convingerile lui Dimitrie Cantemir este şiun fragment mai amplu, scris iniţial pentru Descrierea Moldovei,dar rămas în manuscris şi publicat mult mai târziu: „Înainte detoate, chiar dacă acest neam a fost împărţit în trei ţinuturi decăpetenie (despre care se va vorbi mai apoi), totuşi toţi se cheamăcu acelaşi nume de români, dispreţuind adică şi dând de-o partenumele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare.Căci românii care trăiesc şi astăzi în Transilvania, deasupra

217 Constantin Cantacuzino Stolnicul, Istoria Ţării Româneşti, în Cronicarimunteni, vol. I, ediţie îngrijită de Mihai Gregorian, Ed. Minerva, Bucureşti,1984, p. 8.218 Dimitrie Cantemir, Hronicul echimei romano-moldo-vlahilor. Opereleprincipelui Demetrie Cantemir publicate sub auspiciile Academiei Române,tomul VIII, Bucureşti, 1901, p. 178 - 179.219 Ibidem, p. 50 – 51.

127

fluviului Olt, în ţinutul numit Maramureş, nu-şi dau numele deValahi, ci de Români (martori îmi sunt toţi locuitorii tuturornaţiunilor din Transilvania). Cei din Valahia (pe care grecii dinvremuri apropiate îi numesc Ungrovlahi, iar noi, moldovenii, îinumim Munteni – căci au luat în stăpânire mai multe locurimuntoase) îşi dau şi ei la fel numele de români, iar ţării lor ŢaraRomânească, adică în latineşte Terra Romana. Noi, moldovenii, lafel ne spunem Români, iar limba noastră nu dacică, nicimoldovenească (dat fiind că numele Moldovei şi al moldoveniloreste acordat foarte de curând, cum vom spune mai apoi), ciromânească (…). Iar dacă aceste neamuri n-ar fi la obârşia lorromani, cum, mă rog, ar fi putut să-şi ia, prin minciună, şi numele,şi limba romanilor?”220.

Despre unitatea poporului român de la Nistru până laTisa, cu ramificaţiile sale transnistrene şi balcanice, vorbesc şiistoricii Şcolii Ardelene. Iată cum prezenta tabloul întinderiipoporului român Samuil Micu, cu două secole în urmă: „În Dachiacea Veche, în carea împăratul Traian au aşezat pre romani, carea săcuprinde cu Tisa, cu Prutul, cu Nistrul şi cu Dunărea, mai mulţilăcuitori sunt români, decât toate alte neamuri, că în ŢaraArdealului şi în Ţara Ungurească până la Tisa, românii cumulţimea întrec pe toate alte neamuri care sunt întru acestepământuri. Iară în Ţara Românească şi în Moldova, mai cu seamăsinguri români sunt lăcuitori. Afară de pământurile acestealăcuiesc încă români în Besarabia, în Bugeac şi în Crîm, care ţinacum să zic Ţara Tătărască cea Mică. Încă şi supt stăpânireaîmpărăţiei muscăceşti, în ţara carea să zice Nova Serbia, adică ŢaraSârbească cea Noao, mulţi români lăcuiesc. Precum şi presteDunăre, în Bulgaria. Afară de locurile acestea, mai sunt românicarii lăcuiesc în Machedoniia şi să chiamă vlahi”221.

220 Dimitrie Cantemir, Opere complete, vol. IX, tom I, Bucureşti, 1983, p. 63,65, tradus din latină de Dan Sluşanschi.221 Despre vechimea şi continuitatea românilor, Samuil Micu, Gheorghe Şincai,Petru Maior, Editura Militară, Bucureşti, 1989, studiu introductiv de Dan HoriaMazilu, selecţia textelor şi glosar de Anatol Ghermanschi, p. 18.

128

Chiar în cursul secolului de stăpânire ţaristă a Basarabiei,autorii ruşi oscilează în a folosi termenii de român sau moldoveanîn desemnarea populaţiei autohtone din provincie, ba chiar, unii,folosesc ambele denumiri222. Primul dintre ei, Svinin, în 1817, lapuţină vreme de la anexare, spunea că Basarabia a fost desprinsăde Moldova, populaţia se trage din coloniştii romani, locuitoriisunt „moldoveni sau români (valahi)”. Ei vorbesc limbamoldovenească, care este de origine latină223. Asemănător seexprimă şi vice-guvernatorul Basarabiei din acea vreme, FilipVighel: „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor.Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag dincoloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe careo vorbesc, predomină limba latină”224. Iar despre boieriibasarabeni afirmă cu dispreţ că „nimeni dintre ei nu ştie ruseşte şin-a avut curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul”, iarAlexandru Sturza, „nu-şi ascunde deloc dorinţa sa de a vedeaMoldovlahia ca o împărăţie deosebită, împreună cu Basarabia,Bucovina şi Transilvania”.

La rândul lui, P. Batiuşkov subliniază unitatea poporuluiromân: „Populaţia rurală nu ştie deloc ruseşte. Românii sunt ceimai numeroşi în Basarabia şi în mod firesc ei au privirileîndreptate spre compatrioţii lor din regatul României şi spre ceidin Austria”225.

Despre limba română, vorbită în Valahia şi Moldova(până la Nistru), vorbeşte şi contele Andrault de Langeron, francezgeneral în armata rusă, participant la întregul război dintre 1806-

222 Andrei Cuşco, The attitude of the local romanian population of Bassarabiatowards the russian authorities and the problem of „reactive identity”, înAnalele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi – Istorie, fascicula 19, tom I,2002, p. 71.223 Igor Şarov, Andrei Cuşco, Identitatea naţională a basarabenilor înistoriografia rusă din secolul XIX, în Basarabia. Dilemele identităţii, FundaţiaAcademică „A. D. Xenopol”, Iaşi, 2001, p. 21.224 Ibidem, p. 22.225 Ibidem, p. 23.

129

1812, deci bun cunoscător direct al realităţilor de la nordulDunării226.

V. Klucevski, descriind încercările războinice ale Rusieicontra Turciei în secolul al XVIII-lea, a recunoscut că Moldova şiValahia sunt populate de români: „S-au întreprins două încercăride a elibera creştinii de la diferite margini europene ale Imperiuluiotoman, a grecilor în Morea şi a românilor în Moldova şiValahia”227.

Chiar în 1859 apărea lucrarea lui S. Palauzov,Principatele Române Valahia şi Moldova sub aspect istorico-politic. Chiar din titlu reiese că autorul era conştient de unitateaetnică a locuitorilor de la est şi sud de Carpaţi. Termenii de „ŢaraRomânească” şi „Pământul românilor” sunt folosiţi cu sensul deteritoriul locuit de români, dintre Nistru şi Tisa: „În spaţiul dintrealbiile Tisei şi Nistrului, având la nord Alpii Carpatici şisprijinindu-se dinspre sud pe întinderea dunăreană şi partea denord-vest a litoralului Mării Negre, locuieşte o masă compactă depopulaţie, numele autohton al căreia, divizat de etnografiicontemporani în câteva denumiri locale, nu se află nici pe o hartăgeografică cunoscută a spaţiului menţionat. Poporul acestanumeşte pământul populat de el Ţara Românească (Pământulromânilor), considerându-se popor român”228. De menţionat căPalauzov nu numeşte pe locuitorii dintre Prut şi Nistru moldoveni,ci români. În plus, dă chiar cifre statistice despre repartiţianumerică a românilor în provinciile pe care le locuiau: înTransilvania 1300000, în Bucovina 430000, în Banat 1200000, înBasarabia 400000, în Serbia, la vest de Vidin 110000, în Dobrogeaşi în oraşele de pe malul drept al Dunării nu se cunoaşte, înValahia 2335000, în Moldova din dreapta Prutului 1300000, înMacedonia de Sud 80000. În total 7150444 români în întregul sud-

226 Dan A. Lăzărescu, Imaginea poporului român în conştiinţa europeană(1821-1834), Editura Agir, Bucureşti, 1999, p. 115.227 Gheorghe Ghimpu, op. cit., p. 95.228 Ibidem, p. 99.

130

est al Europei229. Cercetătorul rus foloseşte şi formula cea maicorectă pentru desemnarea românilor din Basarabia: „românimoldoveni”.

Palauzov relatează şi despre Regulamentele Organice şidespre evenimentele din 1857-1859 şi conchide că iniţiativa Uniriişi o mare pondere în realizarea sa a avut-o Adunarea Ad-hoc aMoldovei. Aşadar şi Nikolay Palauzov distruge mitul obligăriimoldovenilor la unirea din 1859.

În 1871, Evghenii Evstignevici Golubinski, istoric alBisericii Ortodoxe Ruse, respecta numele, cultura şi istoriaadevărată a românilor, inclusiv a celor moldoveni. El scria o cartenumită Curs scurt al istoriei bisericilor ortodoxe bulgară, sârbă şiromână sau moldo-vlahă. Aşadar, pentru Golubinski moldovean şivalah însemnau români, iar moldovenii erau tot una cu valahii. Elpune printre primii în discuţie denumirile multiple pe care celedouă ţări le-au primit de la străini în Evul Mediu: el relatează că,pe când băştinaşii îşi numeau ţara „muntenească”, adică ţară demunte, grecii o numeau Valahia, Ugrovlahia sau Ungrovlahia, cear însemna Valahia Ungurească sau Valahia dinspre Ungaria, iar înRusia, ca şi în Polonia, i se spunea „Pământ Muntenesc”. Înviziunea grecilor, menţionează acelaşi autor, Moldova este tot oValahie, numai că i se spune Moldovlahia, adică Valahia de perâul Moldova; Maurovlahia, adică Valahia Neagră; RusoVlahia,adică Valahia dinspre ruşi. El spune că în Rusia deseori Moldovaeste numită şi cu numele dat de băştinaşi – „Moldova”, dar totuşipredomină numele „Pământ voloh”; aşadar, pentru Golubinski,termenii de valah şi român sunt identici, iar Moldova şi ŢaraRomânească sunt locuite de acelaşi popor230. „Valahii şimoldovenii (cu sensul de locuitori ai Valahiei şi ai Moldovei)reprezintă două ramuri foarte apropiate ale unuia şi aceluiaşi neam,care poartă un nume comun – români, dar şi numele de valahi sauvlahi (…). În afară de principatele Valahia şi Moldova, româniipopulează Basarabia noastră rusească, provinciile austriece –

229 Ibidem, p. 100.230 Ibidem, p. 102 - 103.

131

Bucovina, Transilvania, Banat şi Ungaria de est, precum şi colţulde nor-est al principatului Serbia”231.

„Românii, adică moldovenii şi valahii, reprezintă masaprincipală a populaţiei Basarabiei şi a coloniei vecină cu dânsa,anume gubernia Herson”, spune şi P. Bloh pe la sfârşitul secoluluial XIX-lea232.

Dorinţa unirii celor două state de-a lungul istoriei osusţine lucrarea Basarabia. Culegere geografică, istorică,statistică, economică, etnografică, literară şi de informaţie (al luiPavel Cruşevan, de altfel un antiromân). Lucrarea vorbeşte deîncercările românilor de a se uni într-un singur stat: „Imediat dupădomnia lui Alexandru cel Bun, s-au făcut încercări de unire aValahiei şi Moldovei într-un tot întreg politic, aceste încercări,pornite în egală măsură din ambele principate de acelaşi neam,admiteau atât reunificarea lor prin lărgirea frontierelor unuiprincipat pe contul celuilalt, cât şi prin unirea reală a lor subsceptrul unui domnitor. În mod deosebit au tins spre unificare ceimai buni domni: al Moldovei – Ştefan cel Mare şi al Valahiei –Mihai Viteazul”. Alte încercări au fost întreprinse şi de domnii dindinastiile următoare – Vasile Lupu, Matei Basarab, ŞerbanCantacuzino şi Constantin Brâncoveanu233. În 1848 K. F. Merlekernumea „români” pe locuitorii din „Valahia” şi „Moldova”234.

De unitatea poporului român şi inexistenţa uneinaţionalităţi moldoveneşti vorbea şi T. de Pauly, un etnolog rus,care scria în 1862: „valahii, vlahii (moldavii, moldovenii),rumenii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secoleale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi. El e cu totuldistinct de vecinii săi slavi şi maghiari şi numără în totalaproximativ 8000000 de suflete, din care 770000 trăiesc în

231 Ibidem, p. 104 - 105.232 Ibidem, p. 107.233 Ibidem, p. 108.234 Dumitru Ciurea, Romanitatea şi continuitatea în literatura istorică dinsecolele XVIII-XIX, „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Iaşi”, vol.IX, 1972, p. 185 - 189.

132

imperiul rusesc, locuind în cea mai mare parte în Basarabia”235. Şi,la fel, „locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşiromâni ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şiaparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti”236.

Dicţionarul enciclopedic din 1899 al lui F. A. Brockhausşi I. A. Efron, care descrie grupurile naţionale din Imperiul Rus,pomeneşte pe românii din Basarabia şi pe românii din Transnistria,care cuprindeau peste un milion de membri.

În 1918, după unirea din acel an, L. S. Berg publica laMoscova o lucrare intitulată Basarabia, în care spunea că„moldovenii sunt români şi populează Moldova, Basarabia şi părţiale guberniilor învecinate cu Podolia şi Herson, într-un număr micei locuiesc de asemenea în gubernia Ecaterinoslav… De româniidin Valahia, ori valahi, ei se deosebesc prin trăsături dialectaleneînsemnate”237.

Doar termenul „român” îl foloseşte şi L. A. Kasso înîntreaga sa lucrare intitulată Dreptul bizantin în Basarabia. Câtevacitate din aceasta sunt relevante pentru poziţia lui Kasso:„Izvoarele de drept basarabene nu s-au admis pentru întreagaBasarabie, ci numai pentru părţile locuite de români”. „Până în1812 teritoriul judeţelor Akkerman şi Ismail era numit de tătariBugeac, iar de români - Basarabia”; „Provincia ce luă fiinţă înjurul Carpaţilor n-a rămas mult timp o parte constitutivă aImperiului, ci după plecarea garnizoanelor romane pe timpul luiAurelian în secolul al II-lea, poporul nou plămădit pierdu pentruun timp îndelungat unitatea politică şi abia la începutul secolului alXVII-lea şi pentru scurt timp a avut loc unirea tuturor pământurilorromâneşti: Muntenia, Transilvania şi Moldova sub domnia lui

235 T de Pauly, Description etnografique des peoples de la Russie, publie a locassion du jubille millenare de l Empire, St. Petersburg, 1862, p. 127, apudAnton Crihan, Drepturile românilor după unele surse ruseşti, EdituraEminescu, 1995, p. 70 - 71.236 Ibidem, p. 129.237 L. C. Berg, Bessarabia. Strana – Liudi – Hoziaistvo, Kişinev, 1993, p. 79,apud Gheorghe Negru, Lupta lingvistică din RSS Moldovenească, (1940-1988),„Destin Românesc”, 1996, an III, nr. 2, p. 5.

133

Mihai Viteazul”. Aceeaşi viziune asupra unui singur popor,moldo-vlah sau român, a unei „populaţii româneşti” , se exprimă şiîn lucrarea Rusia la Dunăre. Crearea regiunii Basarabia.

Tot pentru românitatea locuitorilor dintre Prut şi Nistru sepronunţau, înainte de debutul primului război mondial, şi A. N.Kuropatkin şi N. D. Laşkov. Primul arăta în 1910 că „poporulromân din Basarabia, anexată acum o sută de ani, trăieşte şi astăziizolat, la distanţă de populaţia rusă”, iar cel de al doilea că„Moldovenii fac parte din naţiunea română”238.

Numeroase mărturii confirmă păstrarea sentimentuluinaţional românesc şi confuzia care se făcea între român şimoldovean, care reprezentau, pentru locuitorii Basarabiei şi nunumai, acelaşi lucru. Iată ce istoriseşte Ion Pelivan, din amintirilesale de tinereţe de la sfârşitul veacului al XIX-lea: „Când sosea laChişinău renumitul cor al Mitropoliei din Iaşi, sub direcţiunea luiGavriil Musicescu, toate galeriile din teatrul „BlagorodnoeSoborul”, unde Musicescu fărmăca lumea cu concertele sale, erauocupate aproape numai de seminarişti. A doua zi după concert, noi,seminariştii, repetam, de cele mai multe ori (…) toate melodiileauzite în ajun”. Iar reprezentaţiile teatrale ale trupelor lui Bobescuşi Pechea Alexandrescu, ce cuprindeau dansuri, melodii româneşti,costume naţionale, aveau un efect similar: „Piesele teatrale,cântecele, dansurile, costumele, toate acestea formau o bună hrană,cimentând simţul nostru moldovenesc”239. Aşadar teatru românesccimenta simţul moldovenesc, o identitate între cele două spirite pecare viitorul preot nici măcar nu simţea nevoia de a o explica.

După 1918 şi mai ales după 1940, subiectul apartenenţeilocuitorilor dintre Prut şi Nistru la poporul român, identitateadintre limba română şi „limba moldovenească” au devenit subiecteinterzise în literatura istorică sovietică şi, în bună măsură, şi înistoriografia românească. Totuşi, chiar în 1955, Balşaia SovetscaiaEnciklopediia arăta că „limba moldovenească este extraordinar de

238 Gheorghe Ghimpu, op. cit., p. 120.239 Ion Pelivan, Basarabia cea diferită de Rusia, „Magazin Istoric”, serie nouă,an 40, (469), aprilie 2006, p. 58-61, selecţie a textelor de Ion Lăcustă.

134

apropiată de dialectul moldovenesc al limbii române, care sevorbeşte în Moldova (R.P.R.) dintre Prut şi Carpaţi”.

Însă, misiunea consemnării acestor realităţi evidente arevenit unor istorici, lingvişti şi etnografi străini.

Inexistenţa limbii moldoveneşti o constata lingvistulCarlo Tagliavini la Congresul de romanistică din 1956. El afirmacă „pretinsa limbă moldovenească nu este, în fond, decât românaliterară, scrisă cu alfabet rusesc, uşor modificat (adică în chirilicămodernă, diferită de chirilica slavei eclesiastice folosite de ŢărileRomâne pe parcursul secolelor), cu unele uşoare concesii cătreforme dialectale moldave, cunoscute de altfel, şi în România”: zpentru g, a, ia pentru ea, şi altele asemenea.

Şi alte argumente susţin unitatea locuitorilor din spaţiulcarpato-danubiano-nistrean. S-a pornind de la toponimie pentru ase demonstra că 820 de localităţi din Basarabia (din celeaproximativ 1900) au denumiri identice cu 2346 de localităţi dinRomânia (din 13500)240. Important este că repartiţia celor 2346 delocalităţi din România sunt repartizate aproximativ uniform întreMoldova şi Muntenia-Oltenia, şi o densitate ceva mai mică înTransilvania241.

Nu trebuie pierdute din vedere nici multiplele relaţii careau legat în Evul Mediu toate cele trei provincii româneşti,conducând la o unitate de cultură, de civilizaţie şi de simţire. Senumără printre acestea schimbul intens de produse pe drumurilecomerciale numeroase ce străbăteau Carpaţii sau legau Moldova,Ţara Românească şi Transilvania de litoralul Mării Negre şi deDunăre, dublat de un schimb de cunoştinţe tehnice, prin trecereamunţilor de către meşteri pricepuţi din Transilvania sau trimitereade tineri pentru a deprinde meşteşugurile în spaţiul intracarpatic. Amai jucat un rol şi păstoritul transhumant242, dreptul românesc

240 Alexandru Zub, Impasul reîntregirii, Editura Timpul, Iaşi, 2004, p. 17.241 Vezi harta răspândirii în Anatol Eremia, Sate gemene. Mărturii ale vechimiişi unităţii româneşti de pretutindeni, în „Limba română”, 1991, nr. 3-4, iulie –decembrie, p. 32-36.242 Ion Toderaşcu, Unitatea românească medievală, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 97 - 180.

135

comun celor două state extracarpatice, chiar unele coduri juridicedintr-o ţară erau accidental folosite în celălalt stat243. Unitatea decultură şi de limbă explică şi trecerea frecventă a unor dregătoridintr-o ţară în alta, ca sfătuitori ai domnilor, acţiune facilitată denumeroasele înrudiri între cele două familii domneşti sau veritabileuniuni dinastice între cele două ţări. S-a vorbit adesea, cuîndreptăţire şi susţinut de surse documentare consistente şiindubitabile, de unitatea în lupta antiotomană, ceea ce adepţiimoldovenismului neagă cu înverşunare. Un episod din anul 1595poate fi relevant în această privinţă. Pus în faţa îndepărtării luiAron vodă de pe tronul Moldovei, Mihai Viteazul se plângeatrimisului polon sosit la Bucureşti: „dacă ar fi rămas în domniaMoldovei Aron, fratele meu, cu care făcusem jurământ ca unulpentru altul să ne punem capul […] amândoi am fi putut săîmpiedicăm trecerea turcilor peste Dunăre”.

Mărturii a românităţii locuitorilor de la est de CarpaţiiOrientali se găsesc aşadar în număr mare şi într-o mare varietate desurse. Cele prezentate pe scurt în paginile anterioare constituiedoar o mică parte dintre ele. Afirmarea unităţii locuitorilor dinîntreg spaţiul românesc, între Tisa şi Nistru, chiar în lucrări aleapropiaţilor cercurilor ţariste sau exponenţi ai regimului sovietic,confirmă apartenenţa etnică indubitabilă a românilor basarabeni şia identităţii dintre „limba moldovenească” şi limba română.

243 Ion Toderaşcu, Permanenţe istorice medievale. Factori ai unităţii româneşti,Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1994, p. 50 - 84.

136

Încheiere

În urma periplului printre complicatele realităţi etno-lingvistice ale statului de la est de Prut, câteva concluzii se impun.Pentru început, apare cu claritate faptul că în urma celor douăsecole de dominaţie străină, de experimentare a diverselor teorii şipolitici lingvistice, spaţiul dintre Prut şi Nistru trece printr-o gravăcriză de identitate. Deşi similitudinea dintre limba română şiproclamata limbă „moldovenească” este evidentă, interese politicedar şi sechele ale trecutului şi obişnuinţa obedienţei faţă de un forsuperior scindează clasa politică şi vârfurile intelectualităţii.Curentului unionist românesc firesc, întemeiat pe trecutul istoriccomun şi pe factorii actuali de apropiere, i se opune o puternicăorientare de păstrare a independenţei şi suveranităţii statale,cucerite în 1991. Independenţă doar aparentă, pentru că, înactualele condiţii geopolitice, aservirea economică a RepubliciiMoldova de către succesoarea puterii hegemone din anii 1944-1990, Rusia, tinde să se materializeze şi într-un control politic, prininterpuşii săi de la Chişinău.

Noua dominaţie rusească are drept cal troian în RepublicaMoldova fosta elită comunistă, care şi-a întemeiat baza ideologicăşi culturală pe existenţa principatului medieval şi pe faptul căBasarabia şi-a declarat independenţa în 1917 sub forma RepubliciiDemocratice Moldoveneşti. Vechea nomenclatură a realizatoportunitatea apărării acestei legitimităţi şi, prin aceasta, avantajeleindependenţei ce garantează şi menţinerea şi / sau consolidareastatutului social propriu244.

Anihilarea într-o măsură considerabilă a elitei româneşti,prin presiuni fizice şi marginalizare socială, duce la un gradinferior de mobilizare etnică a moldovenilor. Recensămintelerealizate din 1990 încoace au demonstrat că locuitorii românofoniai Republicii Moldova nu fac distincţia clară între „român” şi

244 Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei, 1812-2002, EdituraCartier, Chişinău, 2002, p. 282.

137

„moldovean” atunci când îşi declară etnia, ceea ce permitecomiterea unor abuzuri şi prezentarea deformată a realităţilor decătre partidele proruse aflate la putere în ultimul deceniu. Ca oexpresie a acestei indiferenţe, a unor succese parţiale a puteriisovietice în acţiunea de creare a unei noi identităţi, într-un sondajrealizat asupra unor respondenţi din categoria de vârstă 25-39 ani,70,5% îşi exprimau acordul pentru realizarea căsătoriilorinteretnice.

Îmbucurător este faptul că, în ciuda a jumătate de secol deeforturi intense ale autorităţilor sovietice, a marginalizării sociale,a dezinformării şi demonizării a tot ceea ce înseamnă spirit şicultură românească, cea mai mare parte a intelectualităţiiromâneşti din Basarabia nu a renunţat la valorile naţionale. Acestlucru dă speranţe pentru generaţia următoare. Iată cum exprimăsperanţele românismului basarabean Charles King: „printreprincipalii susţinători ai partidelor pan-româniste se numărăprofesori universitari şi de liceu, astfel că nu trebuie subestimatăputerea educatorilor de a modela afinităţile politice ale viitoriloralegători ai Moldovei. Copiii învaţă acum despre moştenirileromâneşti, merg la studii cu burse în România, explorând punctelecomune între ei şi semenii lor români, astfel încât prăpastia dintre„cele două popoare romanice de est” este de aşteptat să semicşoreze. Bineînţeles, rămâne şi posibilitatea ca o apropiere maimare de România să atragă dispreţul acestora: moldovenii audevenit personaje în unele glume româneşti, iar atitudineaguvernului român în ceea ce îi priveşte a fost mereu desuperioritate afişată. Totuşi, pan-româniştii, abandonând speranţade a influenţa generaţia prezentă, îşi concentrează atenţia asupratrezirii sentimentului românităţii în copiii lor. În timp, e posibil caeforturile lor să îşi arate roadele”245.

Se conturează aşadar nu o identitate, ci o intraductibilitatenaţională a moldovenilor, incapabili să facă un pas până la

245 Cherles King, Post-Soviet Moldova: A borderland in Transittion, The Centerfor Romanian Studies, The Foundation for Romanian Culture and Studies, Iaşi,1997, p. 33 - 35.

138

autoidentificarea ireversibilă şi firească cu naţiunea română, sau osută de paşi până la crearea unei naţiuni moldoveneşti. Naţiuneamoldovenească s-a definit doar ca o contrapondere la celelaltenaţionalisme: eliberator, de emancipare naţională şi socială, cucaracter antirus şi antisovietic în 1918; conservator, antiromânescşi prorus, de sorginte rusească, din 1991 şi mai ales din 1994, înperioadele de guvernare ale PDAM şi a comuniştilor246. Refuzândidentificarea cu naţiunea română sau, mai nefiresc, cu cea rusă,moldovenii nu reuşesc nici să găsească factori de coeziune care săîi diferenţieze de naţiunile înconjurătoare. În acelaşi timp, proiectulnaţiunii multietnice nu se bucură, nici el, de cea mai marepopularitate.

De-a lungul istoriei sale, Moldova a stat la graniţa unorimperii: roman, bizantin, otoman şi Habsburgic şi rus. PoporulMoldovei a trebuit să oscileze între acestea pentru a-şi menţine oindependenţă fragilă. Cu alte ocazii, întrecerea pentru spaţiul său adus la dezmembrarea şi împărţirea statului. Era imperiilor adeschis calea epocii naţiunilor, iar întrecerea pentru Moldova afost rescrisă în termenii de afiliere lingvistică şi orientare culturală.Ultimele două secole, vitale în constituirea identităţilor naţionale, agăsit Basarabia, regiune cu populaţie covârşitor majoritarăromânească, sub stăpânirea nefirească a unui mare stat slav.Identitatea Moldovei rămâne, oricum, pe fundaţiile la fel de fluideca şi teritoriul său, din acest motiv este probabil să rămână pentruun viitor incert contestată ca spaţiu cum a fost întotdeauna247.

Însă, întrucât obiectul studiului de faţă a fost unulpreponderent istoriografic, se cuvin câteva aprecieri făcute şi laadresa ideologilor curentului moldovenist. Din acest punct devedere, în ultimele rânduri trebuie să îmi exprim dezamăgirea: măaşteptam la argumente solide, studii bine argumentate şi susţinutede surse istorice, care să creeze măcar o aparenţă de seriozitate şide corectitudine ştiinţifică. În realitate, teoriile despre existenţa

246 Iulian Fruntaşu, op. cit., p. 290.247 Rebecca Ann Haynes, Moldovan identity: from interwar Bessarabia to post –soviet Moldova, în „Historical Yearbook”, 2005, vol. 2, p. 168.

139

celui de-al doilea popor romanic din estul Europei se construieştedoar pe falsuri, pe lozinci patriotarde lipsite de o argumentaţie, deatacuri murdare la adresa unor personalităţi. Cele mai decentecreaţii ale curentului sunt câteva sinteze consistente ale istorieiMoldovei, care merg, întotdeauna, de la întemeierea statului însecolul al XIV-lea şi până în prezent, accentuându-se pemomentele constituirii statalităţii moldoveneşti (1917, 1940, 1944,1991). În rest, scurte pamflete publicate mai ales în organul depresă al Partidului Comuniştilor din Moldova, în care sevehiculează teze care mai de care mai aberante.

140

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Lucrări monografice

Adevărul despre Mitropolia Basarabiei. Sub îngrijireaÎ.P.S. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, EdituraInstitutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993;

Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria uneiidei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993;

Asăvoaie, Costică, Vitalie Josanu, Impostură şi interespolitic în „Istoria Moldovei”, Iaşi, Editura Alfa, 2007;

Vlad Bejan, Dincolo de neguri e patria mea, Fundaţiaculturală „Ginta latină”, Ed. „Terra Nostra”, Iaşi, 2001;

Vlad Bejan, Ioan Căpreanu, Românii din Transnistria.Realităţi istorice şi contemporane, Iaşi, Editura TerraNostra, 2003;

Bibliografia românească veche, vol. IV, Bucureşti, 1944; Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2005; Gheorghe Buzatu, Aşa a început holocaustul împotriva

poporului român, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995; Gh. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice,

traducere şi adaptare de Edi Săvescu, Editura Tritonic,Bucureşti, 2004;

Călători străini despre Ţările Române, vol. V, îngrijit deMaria Holban, Maria Matilda Alexandrescu DrescaBulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1973;

Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, Operele principelui Demetrie Cantemir publicatesub auspiciile Academiei Române, tomul VIII, Bucureşti,1901;

Dimitrie Cantemir, Opere complete, vol. IX, tom I, ediţiecritică, traducere, introducere, note şi indici de DanŞluşanschi, Editura Academiei, Bucureşti, 1983;

141

Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentativecontemporane de revenire sub tutela Moscovei, Bucureşti,Politeia – SNSPA, 2004;

Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-1917), Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Facultatea deIstorie, 1992;

Lidia Colesnic – Codreanca, Limba Română în Basarabia(1812-1918). Studiu sociolingvistic pe baza materialelor dearhivă, Chişinău, Editura Museum, 2003;

Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţie sovietică de laStalin la Gorbaciov, Bucureşti, Editura „Fiat Lux”, 1994;

Petre Constantinescu – Iaşi, Ştiinţa istorică sovietică –adevărata ştiinţă a istoriei, Tipografia UniversităţiiBucureşti, 1949;

Miron Costin, Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Petre P.Panaitescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965;

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabieidupă unele surse ruseşti, Bucureşti, Editura Eminescu,1995;

Cronicari munteni, vol. I, ediţie îngrijită de MihaiGregorian, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984;

Despre vechimea şi continuitatea românilor, Samuil Micu,Gheorghe Şincai, Petru Maior, studiu introductiv de DanHoria Mazilu, selecţia textelor şi glosar de AnatolGhermanschi, Editura Militară, Bucureşti, 1989;

Ion Eremia, Falsificarea istoriei sau „Fenomenul Stati” înrepublica Moldova, Editura Cartdidact, Chişinău, 2003;

I. S. Firu, Corneliu Albu, Umanistul Nicolaus Olahus.Texte alese, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968;

Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei, 1812-2002, Editura Cartier, Chişinău, 2002;

Onisifor Ghibu, Dela Basarabia rusească la Basarabiaromânească, vol. I, Cluj, 1926;

142

Gheorghe Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilormoldoveni, ediţia a II-a revăzută şi completată, Chişinău,Garuda-Art, 2002;

Iachim Grosul, Istoria RSS Moldoveneşti, Editura CarteaMoldovenească, Chişinău, 1970, vol. II;

Ion Iachim, Istoria expansionistă a Rusiei, Editura OperaMagna, Iaşi, 2007;

Nicolae Iorga, Neamul Românesc din Basarabia,Bucureşti, 1905;

Charles King, Moldovenii. România. Rusia şi politicaculturală, Editura Arc, Chişinău, 2002;

Idem, Post-Soviet Moldova: A borderland in Transittion,The Center for Romanian Studies, The Foundation forRomanian Culture and Studies, Iaşi, 1997;

Dan A Lăzărescu, Imaginea poporului român în conştiinţaeuropeană (1821-1834), Editura Agir, Bucureşti, 1999;

K. Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite),publicate de acad A. Oţetea şi S. Schwann, EdituraAcademiei RPR, Bucureşti, 1964;

Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei înistorigrafia comunistă, Chişinău, Editura Arc, 1996;

Petre P. Moldovan, Moldovenii în istorie, Chişinău, EdituraPoligraf - Service, 1994;

Petre P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şipersonalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi MironCostin, Bucureşti, 1925;

Iftene Pop, Basarabia din nou la răscruce. Replică la falsulgrosolan „Moldovenii în istorie” semnat de Petre P.Moldovan şi la altele asemănătoare, Bucureşti, EdituraDemiurg, 1995;

Dinu Poştarencu, Contribuţii la istoria modernă aBasarabiei, vol. I, Chişinău, Grafenia Libris, 2009;

Mihai Roller, Istoria RPR, manual pentru învăţământulmediu, Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică,1952;

143

Petre Solomon, Identitate etnică şi minorităţi în RepublicaMoldova. O bibliografie, Fundaţia Academică „A. D.Xenopol”, Iaşi, 2001;

Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, ediţia a IV-a, EdituraPanfilius, Iaşi, 2008;

Victor Stepaniuc, Statalitatea poporului moldovenesc,Chişinău, 2005;

Vasile Stati, Istoria Moldovei, Chişinău, Vivar-Editor,2002;

Idem, Istoria Moldovei în date, Chişinău, 1998; Idem, Dicţionar moldovenesc-românesc, Chişinău, 2003; Elena N. Şişcanu, Basarabia sub regimul bolşevic (1940-

1952), Editura Semne, Bucureşti, 1998; Ion Toderaşcu, Permanenţe istorice medievale. Factori ai

unităţii româneşti, Editura Universităţii Alexandru IoanCuza, Iaşi, 1994;

Idem, Unitatea românească medievală, vol. I, Bucureşti,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988;

Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijităstudiu introductiv, indice şi glosar de Petre P. Panaitescu,Bucureşti, 1958;

Varlaam, Opere, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991; Alexandru Zub, Impasul reîntregirii, Editura Timpul, Iaşi,

2004.

Studii şi articole

Vladimir Beşleagă, Conştiinţa naţională sub regimulcomunist totalitar (RSSM 1956-1963), „Destin Românesc”,an 1, 1994, nr. 4, p. 89-110;

Silviu Berejan, De ce limba exemplară din uzul oficial alRepublicii Moldova nu poate fi numită moldovenească?„Limba Română”, an 5, 1995, nr. 4, p. 20-24;

144

Gheorghe Bobână, Umanismul românesc: ideea unităţii deneam şi de limbă în cultura română, „Destin Românesc”,an II, 1995, nr. 5, p. 36-47;

Matilda Caragiu – Marioteanu, Varietatea limbii române,„Destin Românesc”, an 2, 1995, nr. 1, p. 30-36;

Dr. Cazacu şi J. Gore, Populaţia Basarabiei penaţionalităţi. După izvoare oficiale ruseşti, „ConvorbiriLiterare”, an LI, 1909, nr. 7 şi 8, iulie august, p. 472-477;

Bogdan Al. Ciachir, Basarabia sub ruşi, „Historia”, 2006,tom 60, decembrie, p. 29-33;

Radu Ciuceanu, De l’autocratie au totalitarism.Bessarabia / action de depeuplement et denationalisation,„Arhivele totalitarismului”, 1993, tom 1, nr. 1, p. 41-46;

Eugen Coşeriu, Latinitatea orientală, „Limba română”,1994, nr. 3, p. 20-22;

Dumitru Ciurea, Romanitatea şi continuitatea în literaturaistorică din secolele XVIII-XIX, „Anuarul Institutului deIstorie şi Arheologie din Iaşi”, vol. IX, 1972, p. 185-189;

Andrei Cuşco, The attitude of the local romanianpopulation of Bassarabia towards the russian authoritiesand the problem of „reactive identity”, în AnaleleUniversităţii „Dunărea de Jos” Galaţi – Istorie, fascicula19, tom I, 2002, p. 69-85;

Idem, Some consideration in the ethnic and culturalidentity of the Bessarabian Romain reflected in the Russianhistoriography, „Xenopoliana”, 2002, an 10, nr. 1-4, p. 88-105;

Idem, Igor Şarov, Identitatea naţională a basarabenilor înistoriografia rusă din secolul XIX, în Basarabia. Dilemeleidentităţii, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, Iaşi,2001;

Ion Z. Dumeniuk, Politica lingvistică a URSS şi destinelelimbilor naţionale, “Limba română”, 1991, nr. 3-4, iulie-decembrie p. 5-11;

145

Anatol Eremia, Sate gemene. Mărturii ale vechimii şiunităţii româneşti de pretutindeni, în „Limba română”,1991, nr. 3-4, iulie – decembrie, p. 32-36

Dumitru G. Grama, Lupta românilor de la răsărit de Prutpentru apărarea legilor ţării Moldovei în primele deceniiale secolului al XIX-lea, „Destin Românesc”, an I, 1994,nr. 1, p. 86-96;

Cristina Goşu şi Armand Goşu, Al Mateevici. Un misionaral limbii române, „Manuscriptum”, an 25, nr. 1-4, p. 121-122;

Rebecca Ann Haynes, Moldovan identity: from interwarBessarabia to post – soviet Moldova, în „HistoricalYearbook”, 2005, vol. 2, p. 151-168;

Valentin Hossu-Longin, Românii în gulagul sovietic,„Historia”, 2006, tom 60, p. 74-78;

Virgil Lazăr, O diversiune editorială: „Moldovenii înistorie”, în „România liberă”, 19 iulie 1994, p. 2;

Andi Mihalache, Dileme identitare în istoriografiaperioadei 1954-1964, „Xenopoliana”, 2000, tom VIII, nr.1-4, p 37-50;

Idem, Ideologie şi politică în istoriografia română (1948-1965), în „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol”,Iaşi, 1999, tom 36, p. 45-65;

Gheorghe Negru, Conştiinţa naţională a românilorbasarabeni în perioada ocupaţiei ţariste, „DestinRomânesc”, 1995, an II, nr. 3, p. 26-36;

Idem, Crearea conceptului „naţiunii burgheze” şi„socialiste” moldoveneşti în istoriografia sovietică,„Revista de Istorie a Moldovei”, 1998, nr. 1-2, p. 69-90;

Idem, Lupta lingvistică din RSS Moldovenească, (1940-1988), „Destin Românesc”, 1996, an III, nr. 2, p. 3-35;

Idem, Moldovenismul şi mişcarea pentru drepturile etniceale românilor basarabeni, „Destin Românesc”, 1996, an 3,nr. 3, p. 23-39;

146

Idem, Unele aspecte ale politicii ţariste de izolare aBasarabiei, „Destin Românesc”, 1994, an I, nr. 1, p. 76-85;

Zigu Ornea, O carte ticăloasă, în „România literară”, 27,nr. 21, 1994, p. 9;

Elena Şişcanu, Aspecte ale procesului de deznaţionalizarea Basarabiei (1940-1950), „Destin Românesc”, an 1, 1994,nr. 1, p. 78-88;

Ion Pelivan, Basarabia cea diferită de Rusia, „MagazinIstoric”, serie nouă, an 40, (469), aprilie 2006, p. 58-61,selecţie a textelor de Ion Lăcustă;

Dinu Poştarenco, Politica ţaristă de deznaţionalizare aadministraţiei Basarabiei, „Destin Românesc”, an II, 1995,nr. 4, p. 70-77;

Giuzeppe Piccillo, „Moldovenesc-român” în documentelemisionarilor catolici (sec al XVII-lea şi al XVIII-lea), în„Limba Română”, Chişinău, 1997, nr. 1-2;

Ion Dumitru Snagov, Marea Valahie şi Transilvania înMapamondum Borgian de la începutul secolului al XV-lea,„Revista Arhivelor”, 1985, an LXVI, vol. XLVII, nr. 3, p.259-264;

Eugen Stănescu, Semnificatii istorice ale numeluipoporului şi ţării noastre, în „Magazin istoric”, 1969, nr.10, p. 28-29;

Idem, Unitatea teritoriului românesc în lumina mărturiilorexterne. „Valahia” şi sensurile ei, în „Studii. Revista deIstorie”, 1969

Elena Şişcanu, Aspecte ale procesului de deznaţionalizareîn Basarabia, 1940-1950, „Destin Românesc”, 1994, an 1,nr. 4, p. 78-88;

Andrei Tamazlăcaru, Folclorul moldovenesc este folclorromânesc, „Destin Românesc”, an II, 1995, nr. 8, p. 68-75

V. A. Urechia, Codex Bandinus : Memoriu asupra scriereilui Bandinus dela 1646 urmatu de textu, insotitu de acte,Bucureşti, 1895;

147

Ştefan Voicu, Pagini de luptă a PCR împotriva fascismuluipentru independenţă şi suveranitate naţională (1934-1940)¸ în „Lupta de clasă”, nr. 6, 1966;

Dumitru Zaharia, Formarea şi continuitatea poporuluiromân în operele unor istorici italieni, RA, an IXV, vol. I,nr. 1, 1988, p. 51-56;

Valentin Zelenciuc, Populaţia dintre Prut şi Nistru.Probleme de identitate etnică, „Revista de etnografie şifolclor”, an 38, 1993, nr. 1-2, p. 41-51.

Articole în presă

V. Andruşceac, Provocatorii, „Comunistul”, nr. 1 (360), 16ianuarie 2004;

Idem, Distrugătorii, „Comunistul”, nr. 44 (355), 25noiembrie 2003, p. 59;

Ion Berlinski, Politica Zăludă a vecinilor de peste Prut.România finanţează aprinderea unor focare de vrajbăetnică şi chiar de ură rasială în Republica Moldova, în„Moldova Mare”, nr. 31, marţi, 1 octombrie 2008, p. 1;

Nicolae Cojuhari, Citeva trebuie să răspundă!,„Comunistul”, nr. 13 (473), 14 aprilie 2006, p. 10;

Petru Cornea, Ideea naţională moldovenească. Sec. XIX.Ideologia moldovenismului şi reperele geopolitice alepoporului moldovenesc, „Comunistul”, nr. 4 (310), 20decembrie 2002, p. 6;

Vladislav Grosul, Au oare Moldovenii istoria lor? Dupămaterialele cărţii lui V. Stati „Istoria Moldovei”,„Comunistul”, nr. 6 (317), 14 februarie 2003;

Tudor Chifiac, Rădăcinile neamului, „Comunistul”, nr. 53(489), 20 decembrie 2005, p. 12;

Nicolae Leucă, Limba moldovenească şi Punctum, înComunistul, nr. 1 (461), 20 ianuarie 2006, p. 10;

Grigore Romanenco, Să limpezim unele lucruri…,„Comunistul”, 14 februarie 2003, nr. 6 (317);

148

Un proiect monstruos: de la Stalin la Voronin. Proiectullegii cu privire la aprobarea concepţiei politicii naţionalede stat a Republicii Moldova a fost publicat la sfârşitulsăptămânii trecute în oficiosul guvernamental „MoldovaSuverană”. Îl republicăm integral tocmai pentru cacititorii să conştientizeze pericolul real pe care acesta îlcomportă, „Flux”, 1 august 2003, p. 4;

Victor Stepaniuc, „Numai un popor liber poate să-şi scrieistoria!”, „Comunistul”, nr. 33 (493), 13 octombrie 2006,p. 3.;

Vasile Stati, Aşa a început Ţara Moldovei, „Comunistul”,22 februarie 2004, nr. 6 (365), p. 12.

Idem, „Istoria Moldovei” – Certificarea străvechii noastrestatalităţi, în „Comunistul”, nr. 4, (315), 31 ianuarie 2003;

Idem, „Moldovenii …” americăneşte. Reflecţii pemarginea cărţii lui CH. King „Moldovenii…”,„Comunistul”, nr. 7 (313), 21 februarie 2003, p. 11;

Idem, Naţiunea cea mai favorizată. Toate vietăţile suntegale, atâta doar că unele sunt mai egale ca celelalte, în„Tineretul Moldovei”, nr. 34, 9 octombrie 2003;

Idem, Panromânism în traducere franceză, (Meditaţiiasupra cărţii La Moldavie de J. Noizie), „Comunistul” , 21ianuarie 2005, p. 11;

Victor Stratan, Să ne cunoaştem istoria, să ne cinstimneamul, “Comunistul”, nr. 3 (463), 3 februarie 2006, p. 10;

Vasile Vieru, Adresare către jurişti, şi nu numai, sau“Mitropolia Basarabiei” – Un moft politic al PPCD, în„Comunistul”, nr. 18 (277), 14 mai 2004, p. 15

Idem, Afirmarea temeliilor noastre naţional-statale, în„Tineretul Moldovei”, 07. 09. 2003;

Idem, Aviz către Consiliul Europei. Numai manualele deistoria integrată elucidează istoria adevărată a statuluimoldovenesc sau misiunea manualelor de „Istoriaromânilor” este lichidarea etnonimului moldoveni şiînlocuirea cu „români basarabeni” şi „români

149

transnistreni”, „Comunistul”, nr. 13 (473), 14 aprilie 2006,p. 11

Idem, Aviz către Consiliul Europei, în „Comunismul”, 21aprilie 2006, nr. 14 (474), p. 11;

Idem, Basarabia – nume colonial pe trupul Moldovei deEst sau o lecţie de istorie pentru istoricul „basarabo-român” Ion Ţurcanu”¸ „Comunistul”, nr. 18 (478), 19 mai2006, p. 14;

Idem, Cum minoritatea etnică română românizeazămajoritatea etnică moldovenească, „Comunistul”, nr. 42-43 (502-503), 8 decembrie 2006. p. 16.

Idem, Divizarea Bisericii Ortodoxe NaţionaleMoldoveneşti din 1813 în Mitropolia de Vest şi Mitropoliade est, „Comunistul”, nr. 24 (335), 20 iunie 2003, p. 8;

Idem, Istoria locală – patria mică sau obiect de cultură şipatriotism, „Comunistul”, nr. 37-38, (497-498), 10noiembrie, 2006, p. 11;

Idem, Misiunea manualelor de „Istoria Românilor”,„Comunistul”, nr. 13 (324), 4 aprilie 2003;

Idem, Naivul istoric francez Jean Nouzille a dorit slavăieftină sau cum istoricii românofili l-au împotmolit prininformaţii neadecvate din „Istoria românilor”, în„Comunistul”, nr. 21 (427), 1 aprilie 2005, p. 11;

Idem, Grigore Vatav, „Bomba” fără muc, sau dna pizmăcu prăjina, „Comunistul”, nr. 6 (466), 23 februarie 2006, p.12;

Idem, Moldovenii, de veacuri-s moldoveni, în Comunistul,nr. 4 (464), 10 februarie 2006;

Vladimir Voronin, Şcoala nu este un poligon pentru lupteşi exerciţii ale savanţilor, „Comunistul”, nr. 32, (492), 6octombrie 2006.

150

Adrese internet http://www.gardianul.ro/Statul-moldovenesc-pretinde-ca-

are-650-de-ani-si-instituie-cenzura-antiromaneasca-s130112.html

http://www.info-prim.md/?a=10&nD=2009/01/31&ay=21048

http://www.moldpres.md/banner/2009/rom.html http://www.posta.md/ro/page/367.html ( accesat http://www.moldpres.md/banner/2009/rom.html http://parlament.md/lawprocess/laws/june2008/140-XVI-

26.06.2008/ http://social.moldova.org/news/un-cutit-in-inima-

academiei-201029-rom.html http://www.flux.md/articole/5356/ http://social.moldova.org/news/istoricii-pun-la-indoiala-

cei-650-de-ani-ai-statalitatii-191353-rom.html http://social.moldova.org/news/60-de-ani-de-la-deportarile-

masive-operate-de-regimul-stalinist-202306-rom.html

151

Cuprins

Introducere………………………………….......………….…...5I. Două secole de mistificare a adevărului istoric. Poporul şi

limba „moldovenească”, de la 1812 la 1989 .................................16II. Putere politică şi incertitudini identitare în timpul regimului

neo-comunist (1991-2008) ............................................................44a) Moldovenismul în activitatea politică ................................46b) Moldovenismul în presă .....................................................51c) Moldovenismul în lucrări istorice .......................................84d) Alte forme de manifestare a moldovenismului ...................98

III. „650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc”. Prilejde mistificare a istoriei poporului român ....................................109

IV. Mărturii ale identităţii româneşti a locuitorilor dintre Prut şiNistru.........................................................................................117Încheiere ...................................................................................136Bibliografie...............................................................................140Cuprins………………………………………………….....….151