cap. 8 curs farmacie

8. Unguente veterinare

Cap. 8 Unguente veterinare

297

Conform F.R. X, unguentele sunt preparate farmaceutice semisolide destinate aplicărilor pe piele sau mucoase, în scop terapeutic sau de protecţie; sunt constituite din excipienţi (baze de unguent), în care se pot încorpora substanţele active.

Noile definiţii ale unguentelor iau în seamă proprietăţile fizico-chimice ale unguentelor. Din acest punct de vedere, unguentele sunt geluri plastice.

Această structură este necesară pentru a permite forma constantă de ambalare, depozitare, precum şi la locul aplicării. În acelaşi timp, unguentele trebuie să fie plastice pentru a-şi putea schimba forma la exercitarea unor forţe mecanice (ungere, apăsare, forfecare), în acest fel putându-se aplica în mod corespunzător pe tegument.

Caracterul de gel este legat şi de proprietatea tixotropă1 a unguentelor. Unguentele prezintă capacitate de aderare diferită pe suprafeţe, acestea rămânând un

anumit timp, fără să curgă, pe tegumentul pe care au fost aplicate. Această proprietate se datorează structurii solide a gelului care constituie un schelet lax

datorită, în special, legăturilor Van der Waals şi de hidrogen care se stabilesc. Din structura de gel a unguentelor se pot deduce proprietăţile reologice prin care se

caracterizează şi care indică variaţiile de formă pe care le pot suferi corpurile sub acţiunea unor forţe2.

Pentru modificarea vâscozităţii, forţa şi viteza de forfecare trebuie să atingă o anumită limită denumită limită de fluiditate.

După depăşirea acestei limite curgerea va deveni pseudoplastică, valoarea vâscozităţii va descreşte treptat, putând ajunge direct proporţională cu viteza de forfecare.

Vâscozitatea stabilită în această situaţie poartă denumirea de vâscozitate de echilibru, a cărei rezultantă va avea un efect de desfacere a structurii spaţiale, adică reodestrucţia.

Vâscozitatea plastică, tixotropia, punctul de curgere, capacitatea de întindere şi de aderare şi consistenţa sunt proprietăţi esenţiale, care influenţează prepararea corectă a unguentelor, acţiunea şi conservarea lor.

Tixotropia optimă a unui unguent îi conferă acestuia calităţi de aderare bune, deci o activitate terapeutică bună. Tixotropiei i se datorează faptul că unguentele, în timpul depozitării îşi menţin consistenţa şi omogenitatea.

Punctul de curgere dă indicaţii asu-pra capacităţii de ungere a unui unguent. Cu cât punctul de curgere este mai înalt, unguentul va fi mai consistent, deci, mai greu

de aplicat pe tegument sau mucoase.

8.1. CLASIFICAREA UNGUENTELOR

Unguentele pot fi clasificate după diverse criterii, unele legate de caracteristicile dermatologice şi farmaceutice, altele, după criterii tehnologice.

Dermatologii clasifică unguentele după: • activitatea terapeutică, • locul de aplicare şi • după capacitatea de pătrundere.

1. După acţiunea terapeutică: • unguente de acoperire - care formează un film sau o peliculă protectoare pe tegument; • unguente răcoritoare - acestea conţin de obicei alcool diluat sau apă, fiind adesea de

natură hidrofilă şi care, în contact cu pielea, prin evaporare dau senzaţia de răcoare; • unguente epitelizante - se aplică pe pielea lezată, ajutând la proliferarea ţesuturilor

sănătoase, în scop de vindecare;

1 tixotropia unguentelor este capacitatea unguentelor de a reveni, mai mult sau mai puţin, la forma iniţială, după aplicarea unei forţe mecanice şi, de asemenea, la o vâscozitate cât mai apropiată de cea iniţială. 2 Dacă într-un sistem eterogen solid/lichid, faza solidă ajunge la o astfel de concentraţie, încât particulele solide se ating între ele şi determină formarea unei reţele datorită legăturilor secundare, atunci se vor forma sisteme plastice. Când asupra acestor sisteme acţionează forţe mecanice slabe punctele sau suprafeţele de contact încep să se îndepărteze unele de altele, în raport cu mărimea şi viteza forţei mecanice.


298

• unguente revulsive - produc hiperemie locală, rubefacţie şi vasodilataţie; • unguente cu acţiune antiflogistică şi decongestionantă - produc decongestionarea şi

activitatea antiinflamatorie, la locul de aplicare; • unguente antiacneeice şi antiseboreice - cu activitate împotriva genurilor bacteriene şi

micotice, specifice stratului pilos al pielii; • unguente sicative - usucă ţesuturile, de obicei, în stările eczematoase.

2. După locul de aplicare: • unguente dermice; • unguente oftalmice; • unguente nazale; • unguente anale; • unguente vaginale, • unguente mamare etc.

3. După capacitatea de pătrundere: • unguente epidermice, acţionează la suprafaţa pielii, având o penetraţie slabă şi un

efect local; aceste unguente nu sunt absorbite sau sunt foarte puţin absorbite prin epidermă. Excipienţii utilizaţi pentru prepararea acestor unguente sunt: vaselina, siliconii,

polietilenglicolii, bazele de emulsii de tip A/U; • unguente endodermice, preparate care sunt absorbite parţial. Acţionează ca emoliente sau iritante locale şi pun în libertate substanţele active, după

ce au pătruns prin piele. Excipienţii folosiţi pentru prepararea acestora trebuie să se topească uşor la temperatura pielii.

Cele mai bune baze sunt uleiurile vegetale, grăsimile animale sau derivatele hidrocarburilor, în prezenţa emulgatorilor, sau bazele de emulsii de tip U/A;

• unguentele diadermice, sunt cele care pot vehicula substanţele active cel mai profund, de aceea aplicarea lor poate fi considerată o cale de administrare percutanată. Aceste unguente cedează substanţele active capilarelor sangvine şi limfatice.

Excipienţii cei mai utilizaţi sunt: lanolina hidratată, untul da cacao şi, în general, bazele de emulsii de tip U/A;

4. După sistemul de dispersie şi modul de preparare: • unguente soluţii, preparate din substanţe medicamentoase dispersate molecular în

baze de unguent; • unguente suspensii, la care faza dispersată este constituită din pulberi insolubile.

Dacă cantitatea de pulberi depăşeşte 25% din masa totală a unguentului, acestea vor fi denumite paste;

• unguente emulsii, constituite din două faze nemiscibile: o fază apoasă şi una uleioasă, care pot forma ambele tipuri de emulsii.

Când faza apoasă depăşeşte 10%, ele sunt denumite creme.

5. După proprietăţile coloidale şi chimice mai este valabilă clasificarea lui Müntzel (cit. P.I. Stoian):

• hidrogeluri; • lipogeluri; • hidrocarburigeluri; • polietilenglicolgeluri; • silicongeluri.

Fiecare din aceste tipuri poate fi:

• gel simplu, • gel soluţie, • gel suspensie, • gel emulsie, • gel amestec.


299

Pentru a corespunde cerinţelor terapeutice, unguentele şi excipienţii trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

• să nu prezinte activitate sensibilizantă asupra pielii normale • să nu producă deshidratarea pielii; • să prezinte afinitate faţă de grăsimile pielii, • să nu fie onctuoase, • să nu împiedice schimburile normale ale mantalei cutanate; • să aibă pH între 4,5 şi 6,5 pentru a nu modifica pH-ul acid al pielii3. • să fie indiferente din punct de vedere chimic, • să nu reacţioneze cu componentele active cu care se asociază; • să se poată aplica uşor, • să se înmoaie la temperatura corpului, fără să curgă, • să prezinte o vâscozitate şi o omogenitate corespunzătoare; • să permită încorporarea substanţelor active şi să fixeze apa (în cazul unguentelor care

conţin apă sau substanţe hidrofile), permiţând aderarea substanţei medicamentoase la locul de aplicare;

• să prezinte o stabilitate fizico-chimică bună la acţiunea aerului şi a luminii, astfel încât în timpul păstrării să nu manifeste fenomene de oxidare, colorare etc.;

• să fie economice.

Alegerea bazelor de unguent se va face în funcţie de tipul de piele, proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor active, stadiul afecţiunilor cutanate etc. (tabelul 8.1.)

Tabelul 8.1. Exemple de unguente utilizate în medicina veterinară

Denumirea Formula Indicaţii legate de preparare

Unguente cu antibiotice

Unguente cu penicilină

Rp/ Penicilină G potasică 0,06 (100.000 U.I.) Parafină lichidă 10,0 Eucerină anhidră 50,0 M.f.ung. D.S.ext sau

Rp/ Penicilină 100.000 U.I. Vaselină albă 78,0 Parafină lichidă 10,0 Lanolină anhidră 10,0 Apă distilată 2,0 M.f.ung. D.S.ext.

Pe cât posibil, să nu se folosească apă sau excipienţi hidrofili. Dacă totuşi există, se va ajusta la pH = 6,5 cu citrat de sodiu. Nu se va folosi aparatură metalică (penicilina este inactivată de ionii metalici). Temperatura la care se lucrează este de 37°C. Se pregătesc mai întâi bazele de unguent, care se sterilizează. Flacoanele de penicilină se şterg cu alcool 70° şi se deschid steril. Penicilina se dizolvă mai întâi în soluţia de citrat de sodiu sterilă, iar soluţia se emulsionează în baza de unguent (sterilizată). Unguentele se introduc în borcane sterile şi sunt valabile 6 luni (anhidrele) şi 2 săptămâni (hidratate). Unguentele tip emulsie deşi au valabilitate mai scurtă au resorbţie mai bună.

Unguent cu streptomicină

Rp/ Streptomicină 0,25 Sulfatiazol 2,00 Lanolină 20,00 Vaselină 30,00 M.f. ung. D.S. ext

Streptomicina are 3 componente legate glicozidic: streptidina; L-streptoza şi N-metil-L-glucozamina. Prin hidroliză în mediu acid alcalin se scindează în streptidină şi streptobiozamină. Dacă hidroliza are loc în mediu alcalin se formează din unitatea streptozică, maltolul; produşii de degradare rezultaţi sunt lipsiţi de activitate. Streptomicina este foarte solubilă în apă (activitatea optimă la pH=6,5-7,5); ea mai poate fi degradată de prezenţa substanţelor reducătoare sau oxidante. Prepararea se execută la fel ca mai sus, în mod aseptic. Limita de valabilitate; 6 luni.

Unguent cu cloramfenicol

Rp/ Cloramfenicol 2,0 Glicerol 10,0 Lanolină 30,0 Vaselină 58,0 M.f. ung. D.S. ext.

Cloramfenicolul se dizolvă greu în apă (1:400) este mai solubil în alcool (1:16) şi propilenglicol. Rezistă la pH=2-9 chiar la 100°C, peste aceste limite se descompune rapid. Pe cale enzimatică, cloramfenicolul este inactivat de cloramfenicol-acetil-transferază. Unguentele se prepară în excipienţi anhidri. Cloramfenicolul se dizolvă în prealabil în glicerol, apoi se încorporează în baza de unguent. Dacă trebuie încorporat într-o formă solubilă, anhidră, cloramfenicolul se dizolvă în propilenglicol la cald, soluţia obţinută încorporându-se în baza emulgatoare.

3 În situaţia în care gradul de absorbţie este mărit, trebuie să se facă un compromis între eficacitatea şi toleranţa preparatelor.


300

Unguente cu

tetraciclină

Rp/ Clortetraciclină 3,0 Parafină lichidă 10,0 Eucerină 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Rp/ Clortetraciclină 3,0 Unguent simplu ad 100,0 M.f. ung D.S.ext

La rece şi în mediu acid, stabilitatea este bună; în mediu neutru şi alcalin, se degradează uşor produşii rezultaţi (izooxitetraciclina, acidul oxitetraciclinic) sunt fără activitate. Se prepară strict aseptic, de obicei 30mg/g (cele pt. uz oftalmic 10mg/g). Clortetraciclina se triturează cu 10g din unguentul simplu (sau baza de unguent) încălzit şi răcit la 40-50°C, se adaugă restul de bază de unguent şi se amestecă până la uniformizare. Unguentele sunt indicate în infecţii cu coci gram pozitivi, stafilococi, furunculoze, piodermite, streptococii, infecţiile oculare stafilococice.

Unguent cu bacitracină

Rp/ Bacitracină 50.000 UI Ulei de parafină 6,5 Vaselină ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Se triturează bacitracina cu uleiul de parafină sterilizat şi se încorporează în vaselina sterilă. Bacitracina este sensibilă la lumină, la 56°C îşi pierde activitatea mai ales în prezenţa umidităţii. Este repede inactivată în prezenţa ionilor metalelor grele. În mediu alcalin se descompune. Este folosit în afecţiunile pielii, nazale, oftalmice.

Unguent cu neomicină

Rp/ Sulfat de neomicină 3,0 PEG 400 60,0 PEG 4000 40,0 M.f. ung. D.S.ext.

PEG se topesc împreună, se sterilizează şi se încorporează în mod aseptic. Utilizarea majoră: dermatologie, oftalmologie.

Unguent cu kanamicină

Rp/ Sulfat de kanamicină 0,5 Eucerină anhidră 50,0 M.f. ung. D.S.ext.

Activitatea kanamicinei asupra germenilor gram pozitivi (stafilococi) şi gram negativi, recomandă unguentele, pentru afecţiunile dermatologice. De obicei, se asociează cu hidrocortizonul.

Unguent cu eritromicină

Rp/ Eritromicină 1,0 Romergan 0,05 Vitamina A sol. A 5ml fi I Unguent cu alcooli din lână 50,0 M.f. ung. D.S.ext.

Se impune un pH acid şi se asociază cu un antioxidant 0,2g% în condiţii aseptice.

Unguente de protecţie (filmoprotectoare)

Unguent protector

lipofil

Rp/ Acid stearic 5,0 Ceară Parafină solidă aa 5,0 Ulei de parafină 25,0 Vaselină 40,0 M.f. ung. D.S.ext.

Aceste tipuri de unguent are acţiune de protecţie asupra substanţelor iritante hidrofile (apă şi substanţe dizolvate în ea, soluţii alcaline, acide etc.). Acestea se pot prepara din hidrocarbonigeluri, lipogeluri, siliconi şi baze emulsii tip A/U.

Unguent protector hidrofob

cu siliconi

Rp/ Acid cetilic 15,0 Acid stearic 5,0 Lanolină aa 10,0 Vaselină 20,0 Lauril sulfat de sodiu 1,0 Ulei de siliconă 5,0 Apă până la 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Siliconii sunt termostabili, prezintă inerţie chimică, o compatibilitate excelentă cu pielea, se pot întinde uşor, în pelicule foarte subţiri, efectul hidrofob pe care îl transmit substratului fiind apreciabil.

Unguente baze de încorporare

Unguent cu alcooli din

lână

Rp/ Alcool de lână 6,0 Alcool cetil stearic 0,5 Parafină 26,5 Parafină lichidă ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Componentele se topesc la baia de apă şi apoi se triturează până la răcire. Unguentul obţinut este cu consistenţă semisolidă, alb-gălbui, cu miros caracteristic. Cu apa formează emulsii stabile de tipul A/U.

Unguent cu alcooli din

lână hidratat

Rp/ Unguent cu alcooli din lână 50,0 Soluţie conservantă 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Se încălzesc împreună cele două componente (până la 60°C), apoi se triturează până la răcire. Unguentul de consistenţă semisolidă, cu un miros slab caracteristic.

Unguent emulgator

Rp/ Alcool cetil stearilic 30,0 Ulei de parafină 35,0 Vaselină albă 35,0 M.f. ung. D.S.ext.

Componentele se topesc la 60°C şi apoi se triturează până la răcire. Acest unguent sub formă hidratată este denumit şi unguent emulgator apos. Unguentul anhidru poate fi utilizat şi pentru încorporarea soluţiilor apoase ale unor substanţe medicamentoase.


301

Unguent emulgator hidratat

Rp/ Unguent emulgator 40,0 Soluţie conservantă 60,0 M.f. ung. D.S.ext.

Conţine 60-110% unguent emulgator faţă de cantitatea prescrisă. Unguentul şi soluţia conservantă adusă la 60°C se triturează până la răcire.

Unguent cu macrogoli

Rp/ Macrogol 400 500,0 Macrogol 4000 500,0 M.f. ung. D.S.ext.

Componentele se topesc la 60°C, se triturează până la răcire. Unguent onctuos, alb-sidefiu, solubil în apă, alcool, acetonă, insolubil în eter, grăsimi, uleiuri grase. Pentru a se putea încorpora apa până la 25% 5g PEG 4000, cu o cantitate egală de acid cetilstearilic.

Alte tipuri de unguente uzuale în medicina veterinară

Unguent cu fenilbutazonă

Rp/ Fenilburazonă 4,0 Unguent simplu ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Conţine 95-105% fenilbutazonă, faţă de cantitatea prescrisă. Fenilbutazona se triturează cu o cantitate egală de unguent simplu topit, apoi se daugă restul de unguent simplu şi apoi se triturează şi se răceşte. Unguent omogen, semisolid, slab gălbui cu miros de lanolină.

Unguent cu glicerină

Rp/ Amidon de grâu 7,0 Parahidroxibenzoat de metil 0,18 Parahidroxibezoat de propil 0,02 Glicerol 93,0 Apă 7,0 M.f. ung. D.S.ext.

Amidonul, p-hidroxibenzoatul de metil şi propil se tratează cu apă fierbinte şi se triturează într-o capsulă de porţelan (încălzită în prealabil. Se lasă în repaus 10 minute înainte de a se adăuga glicerina. Se recomandă încălzirea direct pe sită la flacără mică (15-20 minute). Temperatura nu trebuie să depăşească 140°C (altfel glicerina se descompune), se colorează şi miroase a acroleină). Unguentele obţinute sunt albe, translucide, prin dizolvare în apă dă o soluţie opalescentă, cu reacţie neutră. Se foloseşte ca bază hidrofilă pentru medicamentele topice.

Unguent simplu

Rp/ Lanolină anhidrică 10,0 Vaselină albă 90,0 M.f. ung. D.S.ext.

Lanolina şi vaselina se topesc împreună într-o capsulă. Amestecul topit se strecoară printr-un tifon şi se amestecă până la răcire. Este baza de unguent cea mai utilizată pentru încorporarea diferitelor substanţe active.

Unguent cu 1% acetat

hidrocortizon

Rp/ Hidrocortizon acetat 1,0 Colesterol 3,5 Axungie 8,0 Vaselină 80,5 Parafină 7,0 M.f. ung. D.S.ext.

Acetatul de hidrocortizon se triturează cu o cantitate dublă din baza de unguent topită apoi se adaugă restul bazei de unguent amestecând până la omogenizare şi răcire. Se prepară la nevoie. Unguent omogen de consistenţă semisolidă, gălbui cu miros slab de lanolină. Se indică în eczeme, dermatite subacute şi cronice, neurodermite, prurit localizat (cu sau fără lichenizări).

Unguent cu acid boric

Rp/ Acid boric (VIII) 10,0 Unguent simplu ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Acidul boric se triturează cu o cantitate egală de unguent simplu. Apoi se adaugă restul unguentului simplu şi se amestecă până la uniformizare. Se va obţine un unguent de culoare gălbuie cu miros slab de lanolină.

Unguent cu camfor

(camphorae)

Rp/ Camfor 10,0 Unguent simplu ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Camforul pulverizat se dizolvă în unguent simplu, prin încălzire uşoară, se agită şi apoi se lasă să se răcească. Camforul se pulverizează cu intermediu efemer (eter). Este un bun revulsiv, calmant al pruritului şi hipersecreţiei lactate.

Unguent cu clorhidrat de pilocarpină

Rp/ Pilocarpină hidroclorică 2,0 Unguent simplu 88,0 Apă 10,0 M.f. ung. D.S.ext.

Clorhidratul de pilocarpină se dizolvă în apă şi soluţia se emulsionează cu unguent simplu triturând până la omogenizare. Se indică în afecţiunile oculare majore (glaucom) aplicându-se de 3-6ori/zi.

Unguent cu oxid galben

de mercur 2%

Rp/ Oxid galben de mercur 2,0 Parafină lichidă 4,0 Axungia 5,0 Vaselină albă ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Oxidul se triturează în mojar cu uleiul de vaselină. Vaselina şi lanolina se topesc împreună, iar după răcire se adaugă treptat peste oxidul galben de mercur amestecând continuu, până la omogenizare. Triturarea oxidului de mercur fără ulei de parafină poate duce la descompunerea parţială a acestuia. Este un unguent galben-portocaliu omogen cu o consistenţă semisolidă. Pentru unguente oftalmice se vor respecta sterilitatea şi dimensiunea foarte fină a particulelor. Este folosit şi ca astringent şi antiseptic în aplicaţii topice.

Unguent cu 10%

oxid de zinc

Rp/ Oxid de zinc 10,0 Unguent simplu ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Oxidul de zinc fin pulverizat se triturează cu o cantitate egală de unguent simplu topit, apoi se adaugă restul omogenizându-se continuu. Este utilizat ca sicativ şi astringent, în straturi subţiri în afecţiuni ale pielii.

Unguent cu sulf

Rp/ Sulf precipitat 10,0

Sulfat de zinc 10,0 Săpun de potasiu 15,0 Apă 5,0 Unguent simplu 50,0 M.f. ung. D.S.ext.

Sulful precipitat se triturează cu o cantitate egală de unguent simplu, se adaugă apoi restul unguentului simplu şi săpunul de potasiu. Se încorporează apoi sulfatul de zinc (dizolvat în apă la fierbere) şi se amestecă până la omogenizare. Datorită reacţiei dintre săpun şi sulfat se formează săpunul de zinc cu rol emulgator A/U care creşte calitatea preparatului. La prepararea acestui unguent se foloseşte sulf precipitat (pentru că se resoarbe mai bine). Antiparazitar, în eczeme, dermatite, acnee.


302

Unguent cu dermatol

Rp/ Bismut subgalic 10,0

Unguent simplu ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Unguentul se obţine prin dispersarea în vaselină a bismutului subgalic. Este un unguent antiseptic, astringent, sicativ cu utilizare ca unguent protector în plăgi, eczeme, arsuri.

Unguent emolient

Rp/ Ceară albă 17,0 Stearină 17,0 Parafină lichidă 56,0 Apă 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Se omogenizează componentele în ordinea: parafină, stearină, ceară albă, obţinându-se o bază emolientă pentru medicamentele de uz extern de penetraţie.

Unguent gomenolat

Rp/ Eteroleum Niaouli 2,0 Vaselină albă ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Se amestecă componentele până la omogenizarea perfectă obţinându-se un unguent indicat în rinite şi rinofaringite acute şi cronice (2-3ori/zi).

Unguent cu ihtiol

Rp/ Ichtanolum 10,0 Vaselină albă ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Se amestecă componentele până la omogenizarea perfectă obţinându-se un unguent antiinflamator, decongestiv indicat în dermatoze, eroziuni, fisuri, rosăturile de ham.

Unguent cu 10%salicilat

de metil

Rp/ Salicilat de metil 10,0 Vaselină albă ad 100,0 M.f. ung. D.S.ext.

Se amestecă componentele până la omogenizare perfectă obţinându-se un unguent cu acţiune analgezică şi acţiune iritantă locală. Este indicat în altralgii, nevralgii şi mialgii. Se aplică în strat subţire, se masează locul dureros după care se acoperă cu comprese uscate. Animalele se ţin la cald.

8.2. EXCIPIENŢII FOLOSIŢI LA PREPARAREA UNGUENTELOR

Alegerea bazelor de unguent se face luând în considerare proprietăţile substanţelor medicamentoase care se vor dispersa, de locul şi scopul terapeutic urmărit.

Consistenţa bazelor de unguent este determinată de conţinutul în părţi a componentelor solide şi lichide. Conţinutul prea ridicat în componente solide va determina o consistenţă mărită a bazei de unguent, deci o capacitate de ungere scăzută, care se poate mări prin adaos de apă sau alte lichide.

Determinarea consistenţei se bazează pe măsurarea gradului de pătrundere a diverse corpuri (sticlă, metal) de forme şi greutăţi diferite, într-un anumit timp în baza de unguent.

Bazele de unguent trebuie să aibă o capacitate de întindere corespunzătoare (determinată de o vâscozitate corespunzătoare) şi să permită aderarea uniformă pe epiderm sau pe mucoase.

Cea mai folosită clasificare a bazelor de unguent este cea după gradul de hidrofilie: bazele liposolubile (hidrofobe); bazele hidrosolubile (hidrofile).

8.2.1. Bazele liposolubile (hidrofobe)

Aceste baze sunt reprezentate de: grăsimi animale, vegetale, hidrocarburi şi pot conţine sau nu emulgatori. Dacă acestor baze li se asociază emulgatori, se pot obţine baze de emulsii U/A sau A/U. În general, aceste baze produc la suprafaţa pielii filme protectoare, substanţele active dispersate în aceste baze având o acţiune de suprafaţă.

De aceea, acest tip de baze este folosit pentru unguente de acoperire, mai rar, pentru unguente de penetraţie, dar, în nici un caz, pentru unguentele sistemice care acţionează la distanţă.

Grăsimile naturale nu sunt iritante pentru piele deoarece, din punct de vedere chimic, sunt foarte asemănătoare cu grăsimile corpului, au factorul de acantoză scăzut şi pătrund uşor piele. Totuşi, grăsimile animale se folosesc tot mai rar în dermatologie.

Datorită instabilităţii lor, ele au fost înlocuite cu excipienţi moderni sintetici.

Baze de natură animală Adeps suillus (axungia), grăsime de porc extrasă din ţesutul adipos al suinelor, conţine

gliceridele acizilor: miristic, stearic, palmitic, oleic, linoleic, cel mai mare procent fiind deţinut de către α-palmito-dioleină şi β-oleo-palmito-stearină.


303

Este solubilă în eter, cloroform, sulfură de carbon, eter de petrol, puţin solubilă în alcool, insolubilă în apă. Prezintă punct de topire scăzut (40°C), are bună capacitate de ungere, înmuindu-se uşor la temperaturile crescute.

Acest dezavantaj se poate elimina prin amestecul cu ceară în proporţie de maximum 5% sau prin înlăturarea fracţiunilor lichide (adeps induratus).

Stabilitatea poate fi mărită prin adaos de acid benzoic (adeps benzoatus), tocoferoli, palmitat de ascorbil, dodecilgalat, NDGA (acid nordihidroguaiaretic).

Ceara albă4 şi ceara galbenă se obţin prin topirea în apă caldă a fagurilor goliţi de miere. Cerurile conţin 70% esteri ai acizilor monocarboxilici superiori (în special, palmitat şi miricil) şi 10-15% hidrocarburi saturate, mai conţinând cantităţi variabile de acizi liberi, alcooli liberi şi parafină.

Ceara este solubilă în eter, cloroform, benzen, uleiuri grase şi uleiuri volatile, este insolubilă în alcool şi apă. Punctul de topire este cuprins între 60 şi 66°C, la temperatura obişnuită, având o consistenţă solidă.

În practică, ceara se asociază cu alţi excipienţi, cărora le măreşte mult vâscozitatea datorită punctului de topire mai ridicat.

Cetaceul (cetaceum, spermancetum) se obţine din substanţele grase ale cavităţii craniene ale balenei Physeter macrocephalus. Se prezintă ca o masă albă, onctuoasă cu luciu sidefiu, transparentă în strat subţire.

Nu lasă pete de grăsime pe hârtie şi are un miros slab, caracteristic. Este solubil în eter, cloroform, uleiuri grase, uleiuri volatile şi alcool fierbinte, fiind insolubil în apă şi alcool rece.

Cetaceul râncezeşte foarte greu şi se foloseşte cel mai adesea în asociere cu uleiuri vegetale şi uleiul de vaselină, cărora le măreşte vâscozitatea.

Deşi nu este emulgator, prezenţa cetaceului în unguente face posibilă încorporarea apei în masa unguentului.

Stearina (acidum stearicum), este un amestec de acizi graşi (acid stearic, acid palmitic, acid oleic, etc.), care se prezintă sub formă de masă cristalină albă, onctuoasă, cu miros caracteristic.

Este insolubilă în apă, solubilă în amestecuri de alcool şi eter. Are punctul de topire cuprins între 56-70°C. Stearina intră în compoziţia bazelor de

unguent cu uleiuri vegetale sau de parafină, mărindu-le astfel consistenţa.

Baze de natură vegetală

Dintre acestea, cele mai întrebuinţate sunt: uleiul de floarea soarelui, de măsline, susan, seminţe de dovleac, arahide, migdale, ricin, sâmburi de piersici, seminţe de porumb, in etc.

Acestea se utilizează asociate cu bazele de unguent de consistenţă ridicată la care le micşorează punctul de topire, la face mai emoliente, împiedicându-le, totodată, uscarea.

Datorită conţinutului în gliceride ale acizilor graşi nesaturaţi, uleiurile se alterează foarte uşor, mai ales, dacă sunt asociate în unguente tip emulsie, care conţin apă.

Din această cauză, în locul uleiurilor vegetale naturale, astăzi se preferă grăsimi şi uleiuri hidrogenate, precum şi uleiuri sintetice.

Grăsimile şi uleiurile hidrogenate sunt mult mai stabile, nu râncezesc şi prezintă afinitate bună faţă de grăsimile pielii. Ele se utilizează în asociere cu alte baze de unguent de consistenţă moale sau lichidă.

Astfel, prin asocierea a 50% grăsimi hidrogenate cu 10% lanolină şi 40% ulei de ricin se pot obţine baze de unguent care pătrund foarte uşor prin piele şi sunt capabile să încorporeze 100% apă.

Un alt excipient pentru unguente, dar care se foloseşte mult şi pentru supozitoare, este untul de cacao (butirum cacao). Acesta se obţine prin presarea la cald a seminţelor decorticate şi torefiate de Theobroma cacao.

Este un amestec de gliceride ale acizilor: oleic, linoleic, palmitic şi stearic. Se prezintă ca o masă solidă, slab gălbuie cu miros caracteristic.

4 Ceara albă se obţine din cea galbenă prin înălbire.


304

Are punctul de topire cuprins între 30-35°C. Untul de cacao nu încorporează apa şi nu o emulsionează.

Pe lângă bazele grase de natură vegetală naturală, în practica curentă, s-au introdus unele grăsimi obţinute pe cale semisintetică, prin reesterificarea gliceridelor.

Cele mai utilizate baze vegetale semisintetice sunt: Softisan, trigliceridă provenită din acizi graşi saturaţi (acid caprilic 30%, caprinic 20%,

lauric 10% şi stearic 40 %). Softisanul este foarte stabil, dar prezintă o tixotropie scăzută (de aceea, nu se recomandă încălzirea peste 50°C).

Migliol, trigliceridă a acizilor graşi saturaţi (caprilic, caprinic, lauric). Cetiolul, ester oleinic al acidului oleic, obţinut prin esterificarea acidului oleic cu alcooli

graşi superiori nesaturaţi (oleil - alcool, la care se pot adauga stabilizatori). Cetiolul înlocuieşte uleiul de parafină care nu este bine tolerat de piele, fiind un bun

solvent pentru substanţele medicamentoase liposolubile. Estarinum anhydricum G, ester al monogliceridei cu acid oleic, parţial saturat cu

trigliceridele acizilor graşi saturaţi. În prezenţa apei dă emulsii tip U/A şi, astfel este capabil să preia secreţiile pielii

lezionate. Emulsiile tip Estarinum se conservă, de obicei, prin adaos de fenosept 2‰. Au avantajul că se îndepărtează uşor de pe piele, prin spălare cu apă.

Hidrocarburile

Vaselina este un amestec de hidrocarburi saturate obţinut prin purificarea şi înnălbirea reziduurilor de la rectificarea petrolului, obţinându-se astfel vaselina brută.

Purificarea se face prin tratarea cu acid sulfuric, cu argilă decolorantă sau prin hidrogenare la presiune înaltă (când se obţine cea mai bună vaselină farmaceutică).

Vaselina este un amestec de izoparafine ciclice cu mici cantităţi de hidrocarburi aromatice şi n-parafine solide. Acestea alcătuiesc o reţea în ochiurile căreia sunt reţinute componentele lichide (hidrocarburile nesaturate).

Vaselina, ca gel plastic, prezintă o vâscozitate structurală. Prin forfecare în mojar, vaselina îşi scade vizibil vâscozitatea. În timpul repausului se va constata o creştere rapidă a vâscozităţii la o valoare mai mare decât cea iniţială (fenomenul reopex5).

Vaselina se prezintă sub formă de masă moale alb-gălbuie, filantă, omogenă, onctuoasă, transparentă în strat subţire. Ea este:

• solubilă în eter, cloroform, benzen, • greu solubilă în alcool şi • insolubilă în apă sau glicerină, • incompatibilă cu balsamurile şi gudroanele, • miscibilă cu uleiurile în orice proporţie şi prezintă inerţie chimică şi stabilitate foarte bune. Vaselina poate încorpora apă până la maximum 5%. Pentru a mări capacitatea de emulsionare a apei, vaselina se asociază cu: - lanolina, - colesterolul, - alcoolul cetilic sau - agenţii tensioactivi. Dezavantajul vaselinei este legat de faptul că, fiind străină de piele, din punct de vedere

fiziologic, nu are afinitate faţă de epiderm. Ea va gresa bine pielea, dar va fi greu preluată de către aceasta, rămânând la

suprafaţă. Din acest motiv, se foloseşte ca bază pentru unguente de acoperire. Vaselina nu se recomandă în tratarea eczemelor, datorită faptului că împiedică drenarea

plăgilor şi desprinderea crustelor. De asemenea, astupă porii, inhibă respiraţia prin piele şi prezintă pericolul acumulării de

căldură. Obturarea porilor favorizează, indirect, infecţia şi supuraţia.

5 Fenomenul reopex se explică prin aglomerarea cristalelor între fibrele scheletului intern al vaselinei sub forţele de forfecare.


305

Utilizarea vaselinei trebuie evitată în bolile de piele acute şi subacute. În vaselină, se pot dizolva camforul, mentolul, iar asociată cu grăsimi hidrogenate este

un bun excipient anhidru pentru antibiotice.

Parafina lichidă este un amestec de hidrocarburi saturate lichide, obţinute din distilarea petrolului. Este un lichid incolor, uleios, fără miros şi gust, cu punct de fierbere peste 360°C.

Este solubilă în eter, benzen, benzină, cloroform şi sulfură de carbon. Este foarte greu solubilă în alcool şi insolubilă în apă. Este miscibilă cu uleiurile volatile şi se amestecă, în orice proporţie, cu uleiurile grase

(excepţie: uleiul de ricin). Parafina lichidă nu se foloseşte ca atare, ci se asociază cu unele baze de unguent,

pentru a le modifica consistenţa. Din punct de vedere al toleranţei cutanate, este foarte asemănătoare cu vaselina. Parafina solidă este un amestec de hidrocarburi saturate solide (în special parafine cu

lanţuri neramificate, obţinute din petrol). Este o masă albă, solidă, onctuoasă, cu structură microcristalină, are punctul de topire

între 50-57 °C. În concentraţii de 2-5%, măreşte consistenţa bazelor de unguent.

Cerezina (ceara de pământ, ceara minerală) este o parafină care se obţine prin purificarea ozocheritei (hidrocarbură cu compoziţie complexă).

Bazele de unguent pe bază de hidrocarburi sunt recomandate pentru unguentele protectoare, rezultând unguente cu penetraţie slabă (unguente cu hidrocortizon, antibiotice, acid salicilic, sulf, acid benzoic, precipitate de mercur etc.).

Dacă nu conţin emulgatori, parafinele nu încorporează apa, din această cauză, industria foloseşte adaosuri de emulgatori (lanolină, colesterol, ceară, cetaceu etc.).

Baze de unguent emulsii

Din această categorie fac parte bazele de unguent constituite dintr-o fază grasă şi una apoasă, la care se adaugă unul sau mai mulţi emulgatori.

În funcţie de natura emulgatorului se deosebesc baze emulsii A/U şi U/A. Când în aceeaşi bază de emulsie se asociază emulgatori din ambele tipuri, se obţin

baze sau unguente emulgatoare mixte. Bazele emulsii prezintă avantajul că favorizează pătrunderea substanţelor

medicamentoase prin piele, făcând posibilă o bună acţiune terapeutică (comparativ cu bazele care nu conţin apă). În consecinţă, ele se folosesc la prepararea unguentelor de profunzime.

Baze emulsii tip A/U

Aceste baze de unguent conţin apă sau soluţii apoase ca fază internă dispersă închisă într-un înveliş de grăsime.

Ele prezintă o consistenţă moale, o capacitate foarte bună de întindere sau ungere. Lanolina (adeps lanae anhydricus) se obţine prin extracţia şi purificarea lipidelor de pe

lâna de oaie. În farmacie, lanolina se găseşte, fie sub această formă (anhidră), fie sub formă hidratată

(adeps lanae hydrosus sau lanolima, când are un conţinut de 25% apă). Din punct de vedere chimic, nu este o grăsime, deoarece nu conţine esteri ai glicerinei. Ea se aseamănă mai mult cu cerurile, deoarece conţine alcooli esterificaţi cu acizi graşi

şi alcooli superiori liberi. Lanolina conţine steroizi, alcooli triterpenici şi alcooli cu catenă dreaptă. Dintre aceştia, colesterolul şi esterii acestuia sunt cei mai importanţi. Lanolina are o mare capacitate de emulsionare a apei (poate încorpora 150-185% apă,

această cifră putând fi dublată sau triplată în prezenţa esterilor colesterolului cu acizii graşi). Lanolina se prezintă ca o masă gălbuie, moale, cu miros caracteristic, vâscoasă.

Este solubilă în solvenţi organici (eter, cloroform, benzină, eter de petrol), insolubilă în alcool şi apă. Absorbţia prin piele este superioară, în comparaţie cu vaselina, dar, totuşi, slabă. Datorită vâscozităţii crescute se întinde destul de greu pe piele, de aceea asocierea cu


306

uleiurile grase sau uleiul de parafină îi îmbunătăţeşte adezivitatea (prin micşorarea vâscozităţii).

Alcoolii de lână, produşi care se obţin prin saponificarea lanolinei cu alcooli, urmată de separarea şi purificarea fracţiunii care conţine colesterol şi alţi alcooli.

Alcoolii de lână conţin circa 30% colesterol, 10-15% dihidrocolesterol, precum şi lanosterol, agnosterol, izoalcooli alifatici cu o lungime a lanţului începând de la C18 şi dioli.

Alcoolii de lână se prezintă ca o masă asemănătoare cerii de culoare galbenă până la galben - brună, cu miros slab, caracteristic. Dacă se adaugă 5% alcool de lână în vaselină, capacitatea acesteia de a încorpora apa creşte de trei ori. Primul produs a fost eucerina.

Eucerina, amestec de vaselină cu colesterol 1-5%. Eucerina emulsionează până la 200% apa, producând emulsii de tipul A/U. Alcoolul cetilic CH3(CH2)14CH2OH se găseşte în cetaceu sub formă de palmitat de cetil.

Are punctul de topire la 45-50°C, când se transformă în soluţii gălbui. Emulsiile de alcool cetilic rezistă la acizi, oxidare, temperatură. Nu lasă pete de grăsime pe hârtie şi are un miros slab, caracteristic. Este solubil în eter, cloroform, uleiuri grase, uleiuri volatile şi alcool, fiind insolubil în apă.

Dacă se adaugă într-o proporţie de 5% în vaselină, acesta va putea încorpora 250% apă. Bazele de unguent pe bază de alcool cetilic se folosesc pentru prepararea unguentelor

medicamentoase, dar se pot folosi şi ca unguente simple (Unguentum cetilicum - F.Helv.). F.R. oficializează ca emulgator de tip A/U, “Alcoholum cetylstearylicus” denumit şi

Lanette 0, care este un amestec de acid stearilic şi alcool cetilic. Asociat cu bazele grase va forma unguente tip emulsie A/U forte stabile.

Spanurile (Arlacel), esteri parţiali ai acizilor graşi cu sorbitanii. Aceştia sunt emulgatori neionogeni, care, în asociere cu bazele grase de unguent, dau emulsii A/U, pentru uz extern.

În funcţie de acidul gras cu care se esterifică sorbitanul, se obţin: Span 20 (monolanoat), Span 40 (monopalmitat), Span 60 (monostearat), Span 80 (monooleat), Span 85 (trioleat).

Spanurile sunt solubile în grăsimi şi eter, fiind insolubile în apă. Cel mai adesea, se întrebuinţează, în proporţie de 5-10%, în diferite baze de unguent, pentru a mări capacitatea de încorporare a apei.

Colesterolul (colesterina), emulgator de tipul A/U, care măreşte, prin asociere cu bazele de unguent (în proporţie de 1-5%), capacitatea de a emulsiona apa.

Se prezintă sub formă de lame cristaline, albe sau gălbui, sidefiu, fără miros şi gust. Este sensibil la lumină colorându-se în galben.

Este solubil în eter şi cloroform, parţial solubil în uleiurile vegetale şi uleiul de parafină este insolubil în apă. Are punctul de topire la 147-150°C.

Tegin sunt esteri ai acizilor graşi naturali cu glicolii (reprezentaţi în special prin esteri parţiali ai glicerolului, etilenglicolului sau propilenglicolului).

Este o categorie de emulgatori care pot da emulsii mixte şi sunt substanţe cu grupări hidrofile şi lipofile.

Tipurile de Tegin care se asociază uzual sunt: • Tegin M (monodistearat de gliceril), cel mai utilizat, • Tegin G (monodistearat etilenglicol), • Tegin O (monooleat de gliceril), • Tegin P (monodistearat de propilenglicol). Concentraţia uzuală la care se foloseşte Tegin la emulsiile A/U este 1%. Pentru a se obţine un grad de dispersare mai mare, la prepararea bazelor de unguente

emulsii A/U, se recomandă ca faza grasă să se topească (nu peste 70°C), să se asocieze apoi cu emulgatorul şi abia după aceea să se emulsioneze faza lichidă apoasă (încălzită la aceeaşi temperatură).

La emulsionarea unor cantităţi mai mari de apă, filmul de ulei va separa particulele de apă unele de altele fiind supus unei tensiuni tot mai mari, emulsia devenind instabilă.

Emulsiile vor fi perfect stabile vor fi atunci când faza apoasă nu depăşeşte 60% faţă de cantitatea totală de unguent.


307

Emulsiile A/U sunt incompatibile cu o serie de substanţe care pot degrada emulsiile în timp scurt (acid boric, acid salicilic, fenol, ichtiol etc).

Baze emulsii tip U/A Emulsiile U/A au faza externă reprezentată de apă sau soluţiile apoase, faza internă

dispersată fiind constituită din grăsimi. Acestea pot să emulsioneze filmul de grăsime al pielii şi să-l străbată, manifestând astfel acţiunea în profunzime.

Acest fapt constituie un avantaj, mai ales, în cazul antibioticelor solubile şi stabile în mediu apos, precum şi în cazul antisepticelor hidrosolubile care îşi manifestă efectul terapeutic cel mai bine în unguentele emulsii U/A.

Acest tip de emulsii sunt recomandabile pentru tratamente pe suprafeţe întinse, deoarece nu astupă porii pielii, permit schimburile normale, cedează rapid şi integral substanţele medicamentoase şi sunt uşor lavabile.

La prepararea bazelor de unguent emulsii U/A se folosesc baze grase (vaselină, uleiuri vegetale, parafine, alcooli graşi superiori, ceară, cetaceu etc) la care se adaugă apă sau soluţii medicamentoase apoase (faza apoasă) şi emulgatori ionogeni şi neionogeni de tip U/A.

Emulgatorii ionogeni

Cei mai utilizaţi sunt: • săpunurile alcaline, săpunurile de trietanolamină, • sărurile de sodiu ale esterilor acizilor graşi superiori cu acidul sulfuric (ex. cetilsulfatul de sodiu, stearilsulfatul de sodiu, laurilsulfatul de sodiu). Săpunurile alcaline sunt foarte buni emulgatori U/A, dar datorită reacţiei alcaline sunt

iritanţi pentru piele. De asemenea dau incompatibilităţi cu acizii, metalele grele şi compuşii alcalino-pământoşi.

Ricinoleatul de sodiu este sarea de sodiu a acidului ricinoleic din uleiul de ricin. Acesta dă emulsii U/A stabile. Săpunurile de trietanolamină sunt amino-săpunuri, săruri ale acizilor graşi cu aminele.

Acestea posedă o reacţie alcalină mai slabă decât a săpunurilor alcaline şi o reactivitate mai mică comparativ cu metalele grele, de aceea sunt mult mai bine suportate de piele.

În practică sunt larg utilizate unguentele de stearină, preparate din stearină, trietanolamină, glicerol, carbonat de potasiu, hidroxid de amoniu şi apă.

Laurilsulfatul de sodiu CH3-(CH2)10 -CH2-OSO3Na este utilizat ca emulgator tip U/A în proporţii de 0,7-2%. Stabilitatea acestuia este redusă, impunându-se prezenţa unui stabilizant (alcool cetostearilic, alcool cetilic, stearat de gliceril), rezultând în final unguente cu calităţi reologice crescute.

Laurilsulfatul de sodiu este incompatibil cu: sărurile de aluminiu, de plumb, cu alcaloizii de azot cuaternar, cu argintul proteic, cu sărurile de amoniu etc., din această cauză fiind înlocuit adesea cu: sărurile alcoolilor alifatici primari superiori, cetilsulfat de sodiu, stearilsulfat de sodiu sau amestecurile lor cu sulfaţii alchilici.

Cetilsulfatul de sodiu C16H33OSO3Na (este de fapt un amestec alchilsulfaţi de sodiu). Se prezintă sub formă de cristale sau pulbere cristalină albă sau alb-gălbuie. Este solubil în apă şi parţial solubil în alcool. Soluţiile apoase au reacţie neutră sau slab alcalină, ele tulburându-se şi spumificând la

agitare. Cetilsulfatul de sodiu are o acţiune stabilizatoare, prin scăderea tensiunii superficiale la suprafaţa de separare a celor două faze.

Efectul emulgator poate fi amplificat prin adăugarea de diferiţi alcooli graşi superiori (ex. colesterol) sau prin folosirea unor emulgatori complecşi (ceruri emulgatore).

În F.R. este prezentat Alcoholum cetylstearilycus emulsificans care este un amestec de alcool cetilstearilic şi cetilsulfat de sodiu (9:1), fiind un complex cu caracter anionic.

O altă ceară este Cera emulsificans cum cetomacrogolum care este un amestec de alcool cetostearilic şi cetomacrogol 1000 în proporţie de 8:2.


308

Cera emulsificans cum cetrimid este amestecul alcoolului cetostearilic cu cetrimida în proporţie de 9:1. Aceşti emulgatori sunt folosiţi la obţinerea emulsiilor U/A foarte stabile la variaţiile pH-ului.

De fapt, în cazul folosirii acestor emulgatori complecşi, la suprafaţa de separare dintre faza uleioasă şi cea apoasă, între moleculele emulgatorului de tip hidrofil se intercalează un emulgator de tip A/U.

Prin legăturile moleculare, va rezulta un film complex, realizându-se consolidarea miceliului într-un grad aşa de mare, încât se formează o structură de gel stabilă.

Emulgatorii neionogeni \

Sunt tot mai prezenţi în practica curentă. Aceştia sunt reprezentanţii ai grupului esteri-eterilor acizilor graşi superiori cu alcoolii şi polioxietilenglicolilor şi acizilor graşi superiori care posedă grupări hidrofile.

Acestea sunt compuşii din gama: - tween, - mirj, - brij, şi - cremoforii.

Tween (Crill). Aceştia sunt emulgatori U/A foarte apreciaţi. Dependent de natura catenelor de PEG, se cunosc: - Tween 20, - Tween 40, - Tween 60, - Tween 80.

Tween-urile încorporate în diferite baze de unguent dau emulsii U/A foarte stabile (chiar şi la variaţii ale pH-ului şi la adaosul de electroliţi) bine suportate de piele.

Majoritatea tween-urilor sunt forme lichide, unele, semisolide (Tween 60), acestea fiind solubile în apă, alcooli şi grăsimi.

Brij sunt eteri ai alcoolilor graşi cu polietilenglicolii, majoritatea au un caracter hidrofil şi dau emulsii U/A dacă se asociază bazelor de unguent. Se cunosc şi câţiva reprezentaţi lipofili.

Esterii acizilor graşi cu polietilenglicolii (Mirj), cei mai utilizaţi fiind cei ai acidului stearic (Mirj 45, Mirj 53). Datorită hidrofiliei pronunţate aceştia dau emulsii U/A.

Bazele de unguent emulsii U/A prezintă o toleranţă cutanată excepţională, având ca fază externă apa. Acest lucru poate determina uscarea treptată a unguentelor şi modificarea concentraţiei substanţelor active datorită evaporării apei.

De aceea unguentele emulsii U/A trebuiesc păstrate în mod corespunzător, de obicei în tuburi metalice polisate în interior.

Un alt dezavantaj, datorat apei ca fază externă, este faptul că aceasta constituie un mediu prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor, mai ales ciuperci.

Pentru a preveni aceste fenomene se adaugă substanţe conservante (fenosept 2‰).

8.2.2. Bazele hidrosolubile (hidrofile)

În această categorie intră excipienţii care sunt miscibili cu apa sau se dizolvă în ea, formând geluri coloidale.

Baze de unguent cu macrogoli (polietilenglicoli-PEG, carbowax). Sunt polimeri de condensare ai oxidului de etilen, având formula HOCH2 (CH2-O-CH2)n-CH2OH, în care n poate varia între 2 şi 200. Denumirea lor este însoţită de o cifră care corespunde aproximativ la greutatea lor moleculară.

Polimerii inferiori (PEG 200-500) sunt lichide vâscoase, în timp ce compuşii cu greutate moleculară peste 1000 (1000-10.000) au consistenţă ceroasă sau solidă.

Hidrofilia lor este dată de către cele două funcţii alcool primar şi datorită atomilor de oxigen. PEG nu hidrolizează, nu alterează, nu sunt iritanţi, sunt insensibili faţă de electroliţi şi faţă de compuşii metalici, fiind neionogeni.


309

Sunt solubili în: alcool, cloroform, insolubili în eter, uleiuri grase, grăsimi şi hidrocarburi parafinice.

Bazele de unguent cu PEG

Au un aspect asemănător cu cel al vaselinei, prezintă un luciu caracteristic şi sunt hidrofile, au o bună capacitate de întindere, sunt aderente, nu obstruează porii, ceea ce a dus la utilizarea lor masivă în dermatologie, în defavoarea grăsimilor.

Marele avantaj îl constituie indiferenţa fiziologică (cu excepţia ţesuturilor eczematoase), unele fiind resorbite numai în cantităţi mici de către piele.

Datorită caracterului hidrofil încorporează secreţiile rănilor, producând uscarea lor mai rapidă. Ca urmare a proprietăţilor lor higroscopice slabe, unele unguente prezintă o acţiune sicativă, astringentă.

Un dezavantaj este tendinţa de a cristaliza, neajuns care se poate elimina prin asocierea cu substanţe din grupa tensioactivelor.

Bazele de unguent cu PEG sunt recomandate în dezinfecţii ale pielii, în procese inflamatorii, supurative, necrotice, în alergii şi în micoze ale pielii.

Substanţele active cel mai des asociate sunt acelea care nu sunt solubile în baze grase (ex. acidul salicilic, anestezina, acidul boric, cloramina, resorcinolul).

PEG nu sunt însă indiferenţi din punct de vedere chimic, producându-se reacţii la grupările -OH, cu formare de săruri de oxoniu (ex. acidul acetilsalicilic, sărurile de argint, tiosulfamidele).

Penicilina şi bacitracina sunt inactivate, creozotul, timolul (dependent de concentraţie) conduc la lichefierea unguentului (lichefieri care pot fi împiedicate dacă se adaugă 5% alcool cetilic sau cetilstearic).

Unele substanţe medicamentoase dispersate în PEG determină apariţia coloraţiilor (resorcinolul se brunifică, oxidul galben de mercur devine verde, derivaţii de teofilină şi sulfonamidele se colorează în galben, acidul tanic se colorează în brun).

Bazele de unguent cu hidrogeluri

Acestea sunt macromolecule coloidale care au capacitatea de a gonfla în prezenţa apei, formând hidrogeluri constituite dintr-un schelet în care acţionează forţe cu valenţe secundare, care alcătuieşte o reţea (care reţine apa prin sorbţie).

Acest tip de baze, datorită conţinutului mare în apă (80-90%) sunt utilizate în unguente antiseboreice, fiind preferat şi pentru unguentele oftalmice.

Se îndepărtează cu uşurinţă prin spălare şi, de aceea, sunt recomandate pentru tratarea regiunilor acoperite cu strat pilos abundent.

Hidrogelurile au un grad înalt de compatibilitate cu cele mai multe substanţe medicamentoase. pH-ul se poate regla uşor prin tamponare, devenind insensibile la electroliţi şi la variaţiile de pH.

Efectul terapeutic este mai bun decât cel produs de preparările cu baze grase, resorbţia şi penetraţia substanţelor active fiind mai bună.

Prin evaporarea apei, produc un efect de răcorire a pielii, formând în acelaşi timp un film continuu pe tegumente.

De aceea, pentru a împiedica o deshidratare rapidă, în bazele de unguent cu hidrogeluri se adaugă propilenglicol, glicerol sau sorbitol.

Conservarea antimicrobiană se realizează cu: - nipagin 0,1-0,2%, - acid benzoic, - clorhexidină, - fenosept 2‰ (0,5- 1%).

Baze de unguent cu hidrogeluri organice

Sunt macromolecule care, din punct de vedere al provenienţei, pot fi: • naturale (amidon, alginaţi, pectine, carageen),


310

• semisintetice (derivaţi de celuloză, metilceluloză, carboximetilceluloză) • sintetice (alcool polivinilic, polivinilpirolidona, carbocoli).

Amidonul intră în compoziţia unguentului de glicerină, care se prepară din amidon, apă şi glicerină. În F.R. este redată formula oficinală a glicerolatului de amidon (Unguentum glyceroli).

Pectinele Sunt poliuronide simple bine suportate de piele care sunt indicate mai ales în cadrul

arsurilor de gradul I şi II, deoarece favorizează refacerea ţesutului de granulaţie. Din punct de vedere chimic pectina este alcătuită din molecule de acid galacturonic,

având grupări carboxilice parţial esterificate cu alcool metilic. Acidul D-galacturonic este stereoizomerul acidului D - manuronic de care se deosebeşte

doar prin orientarea diferită în spaţiu a unei grupări - OH. Gelul de pectină este incompatibil cu substanţele care prezintă o reacţie puternic acidă

sau alcalină, cu substanţele oxidante, cu enzimele, când se produce o scădere a vâscozităţii datorită depolimerizărilor sau scindării lanţurilor macromoleculare.

Alginaţii. Se utilizează sărurile solubile ale acidului alginic (care la rândul său este obţinut din alge brune). Sunt solubili în apă rece şi fierbinte cu care formează mucilagii.

Gelurile de alginat sunt bine tolerate de către piele, nu au acţiune iritantă, determină scăderea timpului de epitelizare, regresarea eritemelor şi a ulceraţiilor.

Derivaţii de celuloză

Metilceluloza şi carboximetilceluloza sunt două produse semisintetice, care dau hidrogeluri mai stabile comparativ cu macromoleculele naturale.

Metilceluloza (Tylaze, Adulsion, Sycelose, Methocel etc.) este eterul metilic al celulozei, fiind un polimer neionogen.

Tipurile comerciale diferă după gradul de polimerizare şi prin numărul de grupări esterificate pe unitatea de glucoză.

Cel mai adesea în farmaceutică se foloseşte gradul de polimerizare de circa 400. Gelurile de metilceluloză, ca baze de unguent permit o resorbţie mai bună a

substanţelor active decât cele din bazele grase, nu sunt iritante, fiind bine suportate de către piele, sunt stabile la variaţii largi de pH (3-11).

Acest lucru permite asocierea cu o gamă largă de substanţe. Sunt incompatibile cu taninul, clorura mercurică şi fenolii, care conduc la coagularea hidrogelului.

Carboximetilceluloza sodică (celulozo-glicolatul de sodiu) este un electrolit anionic, se hidratează într-un grad mai mare decât metilceluloza, de aceea hidrogelul ei nu este opalescent. Este o pulbere alb-gri, granuloasă, higroscopică, solubilă în apă. dă soluţii vâscoase şi este compatibilă cu glicerolul, pectinele, amidonul, şi propilenglicolul.

Gelul este sensibil la asocierea cu acizii când floculează şi este incompatibil cu derivaţii de amoniu cuaternar (cu care formează complecşi).

Carbopolul este o macromoleculă sintetică, fiind un polimer al acidului acrilic cu greutate moleculară foarte mare. Este solubil în apă, are reacţie acidă, care prin neutralizare dă un gel vâscos care serveşte bine ca bază de unguent.

Hidrogelul de carbopol aderă bine la piele, nu este lipicios şi este uşor lavabil. Concentraţiile cele mai folosite sunt de 1-1,5%. Carbopolii sunt utilizaţi ca baze de unguent hidrofile, în care se încorporează numeroase substanţe active: aureociclină, acid benzoic, acid boric, acid salicilic, gudroane, ihtiol, iod şi compuşi pe bază de iod etc.

Alcoolul polivinilic este un polimer format din macromolecule liniare care conţin radicali -CH2 şi -CHOH alternaţi în mod regulat.

Alcoolul polivinilic are capacitatea de a forma pelicule fine, cu rol protector, care sunt stabile, nemetabolizabile, nevolatile, cu o mare inerţie chimică, protejând pielea de substanţele dăunătoare.

Gelurile de alcool polivinilic pot fi baze de unguente hidrofile (cel mai adesea pentru antibiotice şi derivaţii de hidrocortizon).


311

Bentonitele sunt obţinute din materii anorganice pământoase, argile, constituite în special din silicaţi de aluminiu hidrataţi, asociaţi în proporţii variabile cu oxizi de magneziu, fier şi mangan.

Ionii de siliciu şi de aluminiu sunt aşezaţi sub formă de straturi (siliciu-aluminiu sau siliciu-aluminiu-siliciu) prin neregularităţi, în reţeaua stratificată rămânând o sarcină negativă liberă, la care se leagă cationi (Na+, Ca2+) care se pot schimba cu alţi cationi.

Această structură permite absorbţia unei mari cantităţi de apă, bentonitele mărindu-şi considerabil volumul, de până la 20 de ori, distanţa dintre straturile cristaline crescând de la 9,8Ĺ la 20Ĺ. Sub acţiunea apei bentonita formează un gel tixotrop cu pH-ul 8-10.

Hidrogelurile de bentonită se prepară după formula generală:

Bentonită 15,0 Glicerol 20,0 Apă 65,0

Deoarece hidrogelurile de bentonită au o acţiune de uscare a pielii, precum şi o acţiune astringentă, se adaugă cantităţi mici de uleiuri grase, lanolină sau monostearat de glicerol.

Va rezulta un gel onctuos cu o bună capacitate de întindere. Bazele de unguent cu bentonite încorporează foarte bine acidul boric, fenolii,

gudroanele, iodul, sulfamidele etc. Bentonitele, în afară de calităţile astringente, sicative şi, dezodorizante, absorb secreţiile

rănilor şi reţin bacteriile. Se pretează la unguente contra arsurilor deoarece nu produc iritaţii şi au o bună toleranţă cutanată.

Silicatul de aluminiu şi magneziu coloidal (Veegum) este tot un hidrogel anorganic obţinut prin purificare din argile din clasa montmoriloniţilor.

Se pretează foarte bine pentru prepararea de hidrogeluri hidrofile. În concentraţie de 10% formează cu apa geluri stabile, tixotropice, care aplicate pe piele, se întind într-un film continuu, transparent, flexibil.

Se cunosc mai multe tipuri de veegum, cel mai utilizat fiind Veegum HV (high viscosity). Aerosilul este o altă substanţă anorganică de natură silicico-coloidală, care prin

amestecarea cu apă la 60°C, în proporţie de 10%, formează un gel transparent de consistenţa vaselinei.

Aerosilul are o suprafaţă specifică mare (diametrul particulelor este între 4-40 nm) ajungând la 50-450 m2/gram.

Datorită grupărilor silanol şi siloxan, pe suprafaţa sa sunt posibile diferite interacţiuni (adsorbţie fizică, punţi de hidrogen, reacţii de suprafaţă).

Efectul adsorbant maxim îl are asupra apei, vâscozitatea explicându-se prin formarea punţilor de hidrogen dintre gruparea silanol şi apă.

Vâscozitatea poate fi mărită prin adaos de substanţe tensio-active sau electroliţi. Gelul se poate amesteca cu baze grase, este bine suportat de piele, nu produce iritaţii. În baze de aerosil se pot include cu succes acid boric, eucaliptol, sulf, oxid de zinc,

camfor, iodură de potasiu, ulei de terebentină, constituind un bun excipient şi pentru antibiotice.

Hidroxidul de aluminiu coloidal este constituit din fibre microcristaline liniare cu un diametru de cca. 50l.

Se dispersează foarte uşor în apă formând hidrogeluri care pot fi folosite ca baze de unguent. În stare uscată, fibrele microcristaline sunt acoperite cu acid acetic absorbit.

La dispersarea în apă, acidul acetic va ioniza, lăsând ionii de H+ pe suprafaţa fibrelor (de aceea pH-ul gelului format este de 4-4,5 şi are un miros de acid acetic).

Pentru a atinge maximul de vâscozitate (situat la 5,5-7,5) se asociază cantităţi mici de borax, obţinându-se un gel tixotrop bine suportat de piele cu proprietăţi astringente.

Gelurile pe bază de hidroxid de aluminiu coloidal sunt foarte eficiente în unele unguente protectoare, cercetările demonstrând că acestea au reale calităţi antimicrobiene şi antifungice.


312

Baze de unguent cu siliconi (silicongeluri)

Siliconii în unguente sunt utilizaţi pentru proprietăţile lor hidrofobe remarcabile, care le recomandă în domeniul unguentelor de protecţie.

Siliconii sunt polimeri sintetici în care atomii de siliciu sunt cuplaţi prin atomii de oxigen, iar atomii terminali sunt ocupaţi cu radicali organici. Siliconii conţin circa 70% elemente organice (oxigen şi siliciu) şi circa 30% radicali alchilici şi arilici.

În funcţie de gradul de polimerizare şi de radicalul organic se obţin: • produşi de polimerizare uleioşi (cu structură lanţ la unde substituentul este metil), • răşinoşi (cu reţea tridimensională) sau • elastici (lanţuri lungi). Produşii de polimerizare uleioşi sunt singurii folosiţi în practica farmaceutică, au tensiune

superficială foarte scăzută faţă de cea a apei (ceea ce determină caracteristicile hidrofobe). Fiecare tip de ulei de silicon este caracterizat printr-o anumită valoare a vâscozităţii, cele

mai potrivite fiind cele cu vâscozitatea de 300-500 cP. Siliconii sunt termostabili, prezintă inerţie chimică, o compatibilitate excelentă cu pielea,

se pot întinde uşor, în pelicule foarte subţiri, efectul hidrofob pe care îl transmit substratului fiind apreciabil.

În cazul unguentelor oftalmice, s-a constatat că produc o iritare de scurtă durată a conjunctivei.

Peliculele de siliconi oferă protecţie foarte bună împotriva apelor saline, acizilor, alcaliilor, detergenţilor, îngrăşămintelor, împotriva altor agenţi de curăţire a cutisului, înlăturând riscul alergiei cuta-nate sau a dermatozelor dobândite.

Siliconii se îndepărtează uşor de pe piele, nu produc iritaţii cutanate dar nu se aplică pe pielea inflamată. În general, siliconii se asociază şi cu alte baze de unguent (aerosil, baze grase, emulgatori).

8.3. PREPARAREA UNGUENTELOR La prepararea unguentelor se respectă următoarele faze de lucru: • pregătirea bazei de unguent, dispersarea substanţelor medicamentoase, • omogenizarea, • verificarea calităţii, • ambalarea.

8.3.1. Pregătirea bazei de unguent

În general, bazele de unguent sunt constituite din una sau mai multe componente. În formulele magistrale se prescrie excipientul care urmează a fi folosit. Dacă acesta nu este indicat, atunci se poate folosi una din bazele de unguent înscrise în

farmacopee, dependent de proprietăţile substanţelor medicamentoase şi de scopul urmărit. Dacă bazele de unguente componente sunt de natură grasă, dar au puncte de topire

diferite, topirea se va face în ordinea descrescătoare a punctului lor de topire. Componentele cu punct de topire ridicat (ceară, cetaceu, parafină, colesterol etc.) se

topesc mai întâi în capsule de porţelan pe baia de apă, pentru a evita descompunerile, iar apoi se adaugă treptat celelalte componente în ordinea descrescătoare a punctelor lor de topire.

După topire, masa se filtrează la cald, de obicei prin tifon, iar dacă este necesară filtrarea prin hârtie de filtru, atunci filtrarea la cald se va face folosind pâlnii speciale şi hârtie de filtru uscată în prealabil în etuvă.

Filtrarea se poate face şi în etuvă, care se încălzeşte la o temperatură mai ridicată decât punctul de topire al bazei.

După filtrare, amestecul se trece într-un mojar încălzit (dacă acesta este rece, răcirea se face brusc, formându-se grunji, datorită punctelor de solidificare diferite) triturându-se până la răcire. Se recomandă ca lipogelurile care râncezesc uşor să fie deshidratate prin încălzire la


313

140-150°C, sau prin adăugarea a sulfat de sodiu calcinat 5% în amestecul topit, care se va filtra apoi la cald.

• Bazele de unguent emulsii anhidre (emulsificans) se prepară la fel ca bazele grase compuse.

• Bazele emulsii de tip A/U se prepară fie din baze emulsifiante anhidre, fie ex tempore, când în baza topită se dizolvă şi emulgatorul de tip A/U liposolubil. În ambele situaţii, faza uleioasă se aduce în mojar încălzit şi se amestecă cu faza apoasă (încălzită).

• Bazele emulsii de tip U/A sunt obţinute în acelaşi mod ca şi cele de tip A/ U, dar, în faza apoasă se include şi emulgatorul.

• Hidrogelurile din macromolecule hidrofile nu se încălzesc, ci se amestecă la temperatura camerei, având în vedere incompatibilităţile care se pot produce (datorită caracterului ionogen al componentelor). Dacă se asociază cu baze grase, hidrogelurile, se încorporează cu ajutorul emulgatorilor potriviţi.

Sterilitatea este obligatorie în cazul unguentelor oftalmice, a celor care se aplică pe plăgi şi a celor cu antibiotice.

Preparările se fac în cele mai multe cazuri aseptic, deoarece încălzirea la temperatura de sterilizare, poate să antreneze reodestrucţia sau distrugerea gelurilor, separarea substanţelor medicamentoase sau a fazelor. În consecinţă, bazele de unguent, ustensilele, vesela, ambalajele se sterilizează separat.

Lipogelurile, silicongelurile, hidrocarburigelurile se sterilizează între 1-3h la 180-140°C, în vase perfect uscate, perfect închise. Hidrogelurile se prepară aseptic şi li se adaugă obligatoriu conservanţi potriviţi. Dacă într-o prescripţie magistrală nu se specifică excipientul, atunci se va folosi unguent simplu sau unguentul cu alcooli de lână. În medicina veterinară bazele de unguent sunt comune cu cele folosite în farmaceutica umană:

1. Baze de unguent lipofile

Cera alba 2,00 Cetaceum 4,00 Oleum arachidis 14,00

Cetaceum 16,00 Cera alba 8,00 Oleum amygdalarum 57,00 Aqua rosae 16,00 T-ra benzoe 4,00 Natrium boracicum 0,50 Oleum rosae 2 gtts.

Cera alba 10,00 Cetaceum 8,00 Oleum arachidis 57,00 Oleum ricini 5,00 Aqua 20,00 Cera alba 30,00 Oleum olivarum 70,00 Tinctura benzoe 10,00 Oleum arachidis hydrogenatum 72,00 Cera flava 15,00 Oleum rosmarini 1,00

2. Baze de unguent emulgatoare U/A

Cera emulsifians 30,0 Oleum parafini 35,0 Vaselini album 35,0 Natrium laurilsulfatum 10,0 Propylenglicolum 120,0 Stearyalcoholum 250,0 Vaselini album 250,0 Aqua 370,0 Alcoholi cetylstearicus emulsifians 30,0 Parafinum lichidum 35,0 Vaselini album 35,0 Sorboxaethenum stearinicum 100,0 Parafinum liquidum 100,0 Alcoholi cetylstearylicus 300,0 Vaselini album 500,0


314

3. Baze de unguent emulgatoare A/U

Lanalcoholi 6,0 Vaselinum flavorum 10,0 Paraffinum 24,0 Paraffinum liquidum 60,0

Alcoholi cetylicum 4,0 Adeps lanae 10,0 Vaselinum album 86,0

Lanalcoholi 6,0 Alcoholi cetylstearilicum 0,5 Vaselinum album 93,5

Cholesterolum 30,0 Stearylalcoholum 30,0 Cera alba 80,0 Vaselinialbum 860,0

Lanolinum 50,0 Cera alba 100,0 Alcoholi cetylstearylicum 200,0 Oleum ricini 650,0

Lanalcoholi 6,0 Alcoholi cetylstearylicum 0,5 Vaselinum album 93,5

Lanalcoholi 6,0 Alcoholi cetylicum 0,5 Vaselini album q.s. ad 100,0

4. Baze de unguent hidrofile

Amidonium 10,0 Aquae 15,0 Glicerolium 100,0 Alcoholi 5,0 Tragacantae 2,0 Bentonitum 12,0 Propylenglicolum 20,0 Aquae conservans ad 100,0

Methylcelulosum 50,0 Aquae 840,0 Glycerolum 100,0 Sol. conservans 10,0

8.3.2. Dispersarea şi omogenizarea substanţelor medicamentoase

Substanţele active, într-un unguent, se pot aşeza sub formă de soluţie, emulsie sau suspensie imprimând astfel tipul unguentului: tip soluţie, emulsie, suspensie sau polifazic (amestecuri de faze).

O condiţie esenţială este ca substanţele să fie uniform repartizate în toată masa preparatului şi să se găsească într-o stare de dispersie cât mai avansată.

Înainte de prepararea unguentelor este obligatorie verificarea eventualelor incompatibilităţi dintre componentele asociate.

Bazele de unguent

Bazele liposolubile se dizolvă în bazele grase (lipogeluri, silicone, hidrocarburigeluri etc.), ferindu-se de pericolul volatilizării sau oxidării.

Bazele hidrosolubile se dizolvă în hidrogeluri, geluri de polietilenglicoli sau în baze de emulsii U/A.

În cazul unguentelor tip soluţie, nu trebuie omis faptul că la cald, solubilitatea majorităţii substanţelor este mărită şi odată cu răcirea, datorită suprasaturaţiei, acestea pot recristaliza uşor (ex. acidul salicilic, anestezina, acidul boric, boraxul).

Lichidele miscibile cu excipienţii se pot încorpora la rece prin simpla amestecare (ex. salicilatul de metil, eucaliptolul, gomenolul - în baze grase; ichtiolul, soluţia de aceto-tartrat de aluminiu în hidrogeluri etc.).


315

Dispersarea la rece se poate realiza şi în cazul substanţelor solide care datorită asocierii determină amestecuri eutectice (ex. camfor + mentol; camfor + resorcinol etc.).

Substanţele active

În cazul în care substanţele medicamentoase sunt insolubile în bazele de unguent prescrise, dar sunt solubile totuşi în anumiţi solvenţi (apa, alcool, glicerol, uleiuri grase etc.), acestea se vor dizolva în cantitatea minimă de dizolvant, iar soluţia obţinută se va dispersa în baza de unguent (pseudo-emulsionare).

Dizolvantul nu trebuie să depăşească 5%6 din cantitatea totală a unguentului, se va scădea din excipient şi se va adnota pe reţetă.

Lichidele nemiscibile cu bazele de unguent se vor emulsiona, în prealabil. La încorporarea soluţiilor apoase în baze de tip A/U sau U/A, trebuie ţinut cont de

capacitatea de preluare a apei (indicele de apă) (care se poate găsi în tabele) care, în funcţie de natura şi cantitatea substanţelor active dizolvate, poate fi micşorată la jumătate sau chiar mai mult.

Bazele de unguent emulsii hidratate conţin în mod obişnuit cantităţi mai mici de apă decât capacitatea maximă de retenţie a apei.

Bazele de unguent emulsii nehidratate, se topesc (spre deosebire de bazele hidratate care destructurează) la nevoie.

La prepararea unguentelor emulsii, ambele faze se pot încălzi la 50-60°C, triturându-se până la răcire. Dacă substanţele active solide sunt insolubile atât în bazele de unguent cât şi în solvenţi (ex. oxid de zinc, dermatol, cloramidură de mercur etc.), atunci acestea se vor suspenda în bazele de unguent după o pulverizare avansată (pulberi foarte fine).

Pentru unguentele-suspensii de uz oftalmic, particulele de substanţă activă suspendate nu trebuie să depăşească diametrul de 40-50 micrometri (fiind de preferat cele de 20 µm).

În cazul în care substanţa activă este sub 5%, după pulverizare, se va tritura mai întâi cu o cantitate mică de ulei de parafină care se va scădea din baza de unguent.

În cazul în care substanţa activă este peste 5%, se triturează iniţial cu o cantitate aproximativ egală de bază de unguent topit şi apoi se adaugă treptat toată cantitatea, triturând energic până la obţinerea unui amestec omogen, fără particule vizibile, aglomerate, care nu se pot distinge cu ochiul liber sau cu lupa x 4,5.

8.3.3. Aparatura utilizată

În officina, se folosesc ustensile si aparatură simple: - plăcile pentru unguente, confecţionate din sticlă, porţelan, metal, se folosesc atunci

când se prepară cantităţi mici de unguente. Pulberile foarte fine se dispersează împreună cu excipientul se omogenizează cu

ajutorul spatulelor elastice sau cu al pistilelor cu capul plat. Uzual, fineţea avansată se realizează prin porfirinizare, pulberile omogenizându-se mai

întâi într-o cantitate mică de ulei de parafină sau bază de unguent. - mojarele sunt foarte utilizate în prepararea unguentelor, cele mai folosite fiind mojarele

adânci cu interiorul lucios. Unguentul care se ridică pe pereţii mojarului se va culege periodic cu ajutorul unei

spatule flexibile sau a unei cartele şi se va readuce în mijlocul mojarului pentru a asigura omogenitatea unguentului în toată masa sa.

Dacă omogenitatea nu s-a realizat, aceasta se poate obţine prin trecerea printr-o sită potrivită, continuându-se omogenizarea.

- capsulele pot fi din porţelan sau metal (patentule) şi se folosesc pentru cântărirea sau topirea excipienţilor, încorporarea fazelor lichide sau moi în masa unguentului sau la dizolvarea substanţelor active solide lipofile sau hidrofile.

6 Dacă dizolvarea necesită o cantitate mai mare de dizolvant şi excipientul nu conţine emulgatori, bazei de unguent i se va adăuga un emulgator adecvat (lanolină, tween, lauril sulfat de sodiu, colesterol etc.) sau se înlocuieşte baza de unguent cu o bază emulgatoare şi se emulsionează soluţia, menţionându-se în reţetă modificarea.


316

Capsulele nu sunt utilizate la preparările tip emulsie sau suspensie care reclamă o triturare energică.

În industrie sau în farmaciile mari se utilizează mojare cu pistil acţionate mecanic sau morile cu valţuri sunt cel mai des folosite, ele asigură o eficienţă crescută, o bună omogenizare a unguentelor, sunt silenţioase, pot prelucra cantităţi mari de unguent cu pierderi minime, sunt rezistente şi nu ocupă loc mult.

În farmacii, cel mai adesea se foloseşte moara cu trei valţuri, de dimensiuni mai mici, în industria farmaceutică utilizându-se mori de dimensiuni mari.

Unguentele tip emulsie se pot prepara şi cu omogenizatoare mecanice tip mixer.

8.4. CONTROLUL CALITĂŢII UNGUENTELOR

Caracteristica majoră a tuturor unguentelor este de a fi un gel plastic care să prezinte următoarele condiţii de calitate:

•să-şi păstreze consistenţa semisolidă şi să se înmoaie la temperatura corpului fără să adere la piele sau să curgă (proprietăţi reologice)7.

Valorile reologice prezintă avantajul că înlocuiesc termenii echivoci folosiţi în farmacopee pentru caracterizarea consistenţei unguentelor (ex. preparat de consistenţă moale, semisolid, vâscos, solid care se înmoaie la temperatura corpului etc.).

Metodele de determinare a indicilor reologici necesită aparate şi dispozitive speciale (vâscozimetre). Se urmăreşte:

- vâscozitatea de structură, - banda de histereză, gradul de penetrare, - determinarea consistenţei şi - gradul de întindere al unguentelor. • să prezinte omogenitate: aceasta este o condiţie obligatorie cerută de toate

farmacopeele. În ceea ce priveşte aspectul, unguentele în strat subţire, întinse pe o lamă de microscop

şi examinate cu lupa x 4,5 trebuie să prezinte un aspect omogen, fără particule aglomerate. O atenţie deosebită trebuie acordată pulberilor dispersate, care dacă nu sunt aduse la

un grad de fineţe avansat şi nu sunt cernute corespunzător, pot produce eroziuni mecanice şi iritaţii pe mucoase sau răni, efectul lor fiind scăzut.

Aprecierea corectă asupra gradului de dispersie al particulelor şi a capacităţii de ungere se poate face cu ajutorul grindometrului.

• pH-ul de preferat pentru unguente este cel apropiat pielii (între 4,5-6,5). Determinarea pH-ului se execută pe 5 sau 10g unguent peste care se adaugă 20-30ml

apă distilată, încălzită la 80 °C, se agită puternic timp de 1 minut, după care se răceşte şi se filtrează. Filtratului i se determină pH-ul.

• capacitatea de încorporare a apei sau indicele de apă sau cifra de apă. Este o caracteristică importantă a unguentelor-emulsii.

7 Rheologia studiază condiţiile şi legile curgerii şi deformării sistemelor disperse, deci cu variaţiile de formă suferite de corpuri sub acţiunea unor forţe. În cazul în care într-un sistem dispers eterogen solid/lichid, faza solidă ajunge la o concentraţie la care particulele solide se ating, formându-se sisteme plastice caracterizate prin limită de curgere sau reogramă, care indică schimbarea vâscozităţii sistemelor. La unguente, care sunt geluri plastice, curba de curgere porneşte puţin mai departe de punctul 0 al coordonatei (de la punctul care corespunde mărimii forţei de forfecare). Punctul acesta se notează cu f şi este denumit limită practică de curgere (limita de curgere Bingham f). După depăşirea limitei de curgere, curba forţei de forfecare va deveni pseudoplastică către axa gamma după care devine lineară. Proiectând punctul spre axa gamma, se poate identifica valoarea vâscozităţii plastice. Reprezentarea grafică a tixotropiei se face concomitent cu măsurarea vâscozităţii plastice, astfel încât după obţinerea vâscozităţii de echilibru, viteza şi forţa de forfecare scad, particulele gelului se reorganizează, aderând din nou unele la altele, vâscozitatea creşte, formându-se partea descendentă a curbei. Cele două ramuri (ascendentă şi descendentă) formează banda de histereză, iar suprafaţa înconjurată de ele va reprezenta bucla de histereză sau valoarea tixotropiei.


317

Prin acest indice se înţelege: capacitatea maximă de apă pe care o reţine în mod permanent 100 g de unguent, la temperatura de 20°C.

Conţinutul în apă = CA, se exprimă în procente şi se determină cantitativ prin pierdere la încălzire, prin distilare sau prin încorporare.

Indicele de apă şi conţinutul în apă se pot transforma unul în altul după formulele:

100 x CA Indicele de apă (IA) = ----------------- 100 - CA 100 x IA Conţinutul în apă (CA) = ----------------- 100 + IA

Calculul indicelui de apă se face astfel: de exemplu 10g unguent conţin 3g apă, înseamnă că 7g bază de unguent reţin în mod permanent 3g apă, deci indicele de apă va fi:

Iapă= 100 x 3 / 7 = 42,85

Deci: 100g bază de unguent pot reţine în mod permanent 42,85g apă la 20°C. Indicele de apă se poate determina şi în cazul unguentelor sau a bazelor de unguent

nehidratate sau parţial hidratate (adică se determină câtă apă mai poate să reţină prin hidratare).

Pentru aceasta se cântăresc 10g unguent într-o capsulă tarată, se adaugă apă distilată picătură cu picătură până la limita de încorporare, excesul de apă separată îndepărtându-se după un repaus de 24h.

Se cântăreşte capsula cu conţinutul şi, prin diferenţă se află cantitatea de apă încorporată în 100g unguent (care se raportează la 100).

În cazul unguentelor lavabile (tip emulsie U/A) sau mixte, se determină punctul critic al modificării consistenţei de gel.

Se cântăresc 10 g unguent la care se adaugă treptat apă dintr-o biuretă gradată, până când unguentul se fluidifică, dereglându-şi total structura de gel.

• greutatea dedusă din componentele prescrise admisă de F.R. este de:

Greutatea Variaţia până la 25 g 10%

25 - 50 g 5% 51 - 100 g 4%

Peste 100 g 3%

La preparatele tipizate, variaţiile de greutate nu trebuie să fie mai mari de ±5% pentru ambalajele până la 25g.

Natura bazei de unguent şi determinarea cantitativă a substanţelor medicamentoase se face prin metode de control analitice pentru identificarea şi, eventual, dozarea componentelor.

Bazele de unguent grase vor fi controlate din punct de vedere al: • indicelui de aciditate, • saponificare şi a • indicelui de iod. În cazul asocierii într-o bază de unguent atât a suprafeţelor saponificabile cât şi

nesaponificabile, acestea se separă stabilindu-se, în final, cantitatea de substanţe nesaponificabile.

Substanţele active se identifică şi se dozează fie din reziduul rămas după separarea bazei de unguent, fie prin extracţia lor directă din unguent prin intermediul unui solvent.

Conţinutul poate să fie diferit, dependent de concentraţia acesteia în limite cuprinse între 5-10% pentru preparatele magistrale şi până la 3% pentru cele tipizate.

Toleranţa cutanată se face prin experimente biologice şi clinice care urmăresc stabilirea acţiunii unguentelor asupra epidermului.

Dintre acestea, cel mai important este testul de acantoză. Introducerea în practică a bazelor este condiţionată de indiferenţa ei fiziologică.


318

Testarea se bazează pe faptul că dermul suferă modificări la solicitările externe când se produce o lăţire a epidermului (datorită îngroşării stratului celular spinos: acantoză).

Pentru efectuarea testului se folosesc cobai la care pielea este rubefiată timp de 10 zile cu bază de unguent, după care porţiuni din pielea rubefiată se studiază comparativ la microscop, cu porţiuni de piele nerubefiată, modificările histologice.

S-a stabilit că un grad de acantoză de la:

1-1,5: nesemnificativ; 1,6-1,9: acantoză vizibilă dar moderată; 2-4: acantoză pronunţată; peste 4: acantoză puternică.

Majoritatea bazelor de unguente utilizate în medicina veterinară prezintă factori de acantoză consideraţi satisfăcători, de până la 2.

Mai puţin corespunzătoare sunt vaselina albă, uleiul de ricin şi parafina.

În tabelul 8.2. sunt prezentate valorile care reprezintă factorii de acantoză a unor baze de unguente şi modificările histologice mai importante ale acestora.

Tabelul 8.2. Factorii de acantoză şi modificările histologice produse de baze de unguente

(Sursa: V. Stănescu, 1983)

Baza de unguent Factorul de acantoză,

valoare medie Date histologice

Hidrocarburi Vaselină galbenă Vaselină albă Parafină vâscoasă Vaselină

2,0 5,0 3,2 3,4

Iritare cutanată foarte mică Iritare cutanată foarte mică Iritare cutanată foarte mică Iritare cutanată foarte mică

Trigliceride Adeps suillus Ulei de arahide hidrogenat Ulei de ricin Ulei de măsline Ulei de cocos

2,0 2,1 3,2 2,0 2,2

--

Inflamaţie cutanată foarte mică Fenomene iritative evidente

Edem intracelular uşor şi spongioză redusă Edem intracelular uşor şi spongioză redusă

Ceruri Lanolină Uleiuri de siliconi

1,2 1,0

-- --

Polietilenglicoli Polietilenglicol 400 Carbowax 4000 (sol.apoasă 75%)

1,5

Inflamare cutanată extrem de mică

--

8.5. AMBALAREA UNGUENTELOR

Unguentele preparate în farmacie se eliberează în borcane de sticlă, porţelan, materiale plastice, tot mai rar din bachelită (nu mai sunt recomandate deoarece pot da reacţii de culoare datorită interacţiunilor care pot avea loc, sau, datorită cedării unor componente), în tuburi cilindrice din material plastic sau metal.

Ambalajele din sticlă sau porţelan sunt ambalaje foarte bune dar nu sunt preferate deoarece sunt casante, permit influenţa factorilor de mediu (aer, radiaţii, căldură etc.) şi contaminarea.

Ambalajele din material plastic sunt uşoare, ieftine, dar peretele acestor ambalaje pot să permită schimburi cu mediul ambiant (pot fixa oxigen la dublele legături, modificând astfel calităţile fizico-chimice).

Acest fapt exclude materialele plastice de la ambalarea unguentelor sterile, sau la ambalarea unguentelor pentru durate mari de timp.

De asemenea, unguentele care conţin PEG, sunt incompatibile cu masele plastice. Recipientele din polietilenă sau polipropilenă pot reacţiona, pot fi deformate, sau chiar

dizolvate, de către salicilatul de metil, uleiuri esenţiale, esterii ftalici, gudroane sau precipitatul alb de mercur.


319

Ambalajele din metal, respectiv tuburile flexibile din metal (uzual din staniu sau aluminiu, de plumb căptuşite cu staniu, aluminiu, material plastic, siliconi etc.), polişate cu lac izolant sunt cele mai eficiente şi corespunzătoare materiale pentru ambalarea unguentelor.

Acestea asigură o serie de avantaje: • închidere aproape ermetică, • împiedică pierderile de apă şi uscarea, • evită contactul cu factorii atmosferici şi contaminările, • permite manipularea igienică şi fără risipă a unguentului, • permite o signare corespunzătoare.

Umplerea tuburilor

Tuburile se pot umple manual sau mecanic, cu ajutorul maşinilor de umplut tuburi, care au o construcţie simplă asemănătoare unor pompe care acţionează ca o presă, prin intermediul unui piston. Tubul se umple prin partea inferioară, până când unguentul pătrunde în tot tubul, iar aerul este eliminat.

Închiderea tubului se face prin plierea bazei tubului manual, cu ajutorul unei prese sau prin sudare.

Orificiul se închide cu un capac filetat, tuburile putând fi însoţite de canule de administrare din material plastic.

Pastele sau unguentele cu consistenţă mărită nu vor fi eliberate în tuburi, deoarece scoaterea se va face greoi, învelişul metalic putându-se fisura şi sparge.

Pentru aceste forme moi sunt de preferat flacoanele sau cutiile din diverse materiale.

Etichetarea tuburilor

Se face menţionându-se: • denumirea produsului, • cantitatea în grame, • compoziţia, • modul de întrebuinţare, • producătorul, • termenul de valabilitate,

Ambalarea pentru expediţie se face în cutii de carton.

8.6. CONSERVAREA UNGUENTELOR

În timpul conservării, unguentele pot suferi procese de alterare. Unguentele preparate cu excipienţi baze grase de origine vegetală sau animală pot

suferi procese de oxidare, râncezire, hidroliză (mai ales dacă conţin apă). Mi substanţele active din aceste unguente vor fi influenţate, modificându-se activitatea

lor terapeutică şi devenind chiar nocivi pentru piele. Unguentele tip emulsii în general, îşi pot pierde omogenitatea, situaţie care se poate

remedia prin topire (la o temperatură nu prea ridicată) şi reomogenizare. Unguentele tip emulsie U/A, cu faza externă apoasă şi hidrogelurile, îşi pot pierde

omogenitatea, prin depleţie de apă, antrenând pierderea structurii de gel. De asemenea unguentele cu conţinut mare în apă pot fi invadate de microorganisme şi

să mucegăiască. F.R. prevede conservarea unguentelor prin adăugarea de conservanţi. Prezenţa conservanţilor inhibă dezvoltarea microorganismelor, contribuie la stabilitatea

fizico-chimică a componentelor, cunoscându-se că enzimele microbiene pot altera chimic unguentele.

Alegerea lor este la latitudinea farmacistului şi se face în funcţie de destinaţia unguentului, de natura fizico-chimică a bazelor de unguent şi a substanţelor active:

în unguentele preparate cu excipienţi lipofili se pot adăuga: • fenoli,


320

• crezoli, • nipaesteri (care sunt amfifili)8.

în unguentele preparate cu excipienţi hidrofili, mai ales la cei la care apa este faza externă, adăugarea conservantului este obligatorie.

Conservanţii trebuie să fie hidrosolubili (solubilitatea lor în apă trebuind să fie peste limita lor de eficienţă antiseptică).

În această categorie enumerăm:

• compuşii organomercuriali în concentraţii mici (1:2000-1:20000), • nipaesterii (0,10-0,20%), • sărurile de amoniu cuaternar (1:2000-1:4000) • clorhexidinele (0,1-1%).

Cele mai importante substanţe antioxidante utilizate sunt: • tocoferolii, • hidrochinona, • esterii acidului galic, • alcoolul coniferilic, • NDGA (acidul nordihidroguaiaretic), • BHA (butilhidroxianisol).

În unguentele mixte se pot introduce substanţe antioxidante hidrosolubile:

• pirosulfiţi, • cisteină, • acid ascorbic etc.

Pentru a complexa urmele de metale, care ar putea induce procese de oxidare, se poate asocia EDTA-Na.

Exemple de unguente

Unguente sterile. Această categorie de unguente este reprezentată de unguentele oftalmice, care trebuie

să fie obligatoriu sterile şi, din această cauză, sunt preparate în mod aseptic, folosind excipienţi, ustensile şi recipiente sterilizate cu radiaţii U.V. sau chimic.

Unguentele oftalmice (oculenta) sunt destinate tratamentelor locale ale afecţiunilor oculare şi, faţă de soluţiile oftalmice, au avantajul unei acţiuni de durată, oferind posibilitatea dirijării resorbţiei (prin alegerea corespunzătoare a bazei de unguent).

Aceste unguente nu trebuie să irite mucoasa oculară, trebuie să aibă o consistenţă potrivită şi proprietăţi de adezivitate, astfel încât să permită un contact cât mai prelungit cu mucoasa oculară.

În limita posibilităţilor, nu trebuie să reacţioneze cu lichidul lacrimal, să fie cât mai inerte din punct de vedere chimic, filmul format să nu afecteze vederea.

Ca excipienţi pentru acest tip de unguente trebuiesc evitate grăsimile animale şi bazele grase, deoarece acestea oxidează rapid, un rol esenţial având mărimea particulelor de substanţă medicamentoasă.

8 Nipaesterii combinaţi prezentând sinergism (ex. asocierea a 0,15g ester propilic + 0,05 ester benzilic la 100g de unguent, au activitate antiseptică mult mai crescută, comparativ cu adăugarea acestora separat în concentraţie de 0,20g). Nipaesterii sunt folosiţi de preferinţă în soluţii concentrate în alcool, glicerol, trietanolamină, eteroleuri etc.


321

8.7. ALTE FORME FARMACEUTICE MOI

8.7.1. Forme de aplicare externă

8.7.1.1.Emplastrele (Emplastra)

Sunt preparate plastice, iniţial solide, care la temperatura corpului se înmoaie şi aderă pe epiderm fiind destinate utilizării externe.

Prin componenţă şi mod de preparare, emplastrele sunt asemănătoare cu unguentele, dar se deosebesc de acestea prin consistenţa mare (datorită componentelor cu punct de topire ridicat9) şi prin adezivitatea pronunţată.

Modul de aplicare este direct pe piele, ca atare sau după o uşoară încălzire.

Clasificarea emplastrelor se face după

destinaţie:

• medicamentoase (utilizate în scop terapeutic) şi • adezive (pentru protejarea leziunilor şi fixarea unor pansamente);

după natura masei emplastrice:

• cu plumb (propriu-zise); • rezinoase şi • cauciucate (colemplastre). Emplastrele aplicate pe piele dau efecte similare cu cele ale unguentelor: acţiune de

suprafaţă asupra pielii lezionate sau pot permite resorbţia unor substanţe active în straturile pielii (ex. acid salicilic, uleiuri eterice, oxizi de mercur, ichtiol, oxid de zinc, rezorcină, pirogalol, extracte etc.).

Emplastrele de plumb (Emplastrum plumbi)

Mai este cunoscut şi sub denumirea de emplastru diachilon, fiind un emplastru care conţine săruri ale acizilor graşi de plumb (în care plumbul este 27-32%).

Farmacopeea Română redă următoarea formulă:

Plumbi oxidatum 33,0 Adeps suillus 33,0 Oleum helianthi 33,0 Aqua q.s.

Prepararea emplastrului

Prepararea se face prin dizolvarea sau dispersarea substanţelor active sub formă de pulberi fine în baza de emplastru topită.

Substanţele grase topite se adaugă împreună cu oxidul de plumb (trecut prin sita VI) şi 10ml apă fierbinte. Amestecul se încălzeşte pe sită completând apa pe măsura evaporării, până când coloraţia roz-galbenă iniţială va trece în galben-cenuşiu şi probele răcite nu aderă de mână când este malaxată sub apă.

Emplastrul se malaxează apoi cu apa încălzită la 60°C (pentru îndepărtarea glicerinei care rezultă în timpul saponificării) după care se usucă la 70-80°C şi se rulează în magdaleon10.

Obţinerea emplastrului de plumb se mai poate face şi prin neutralizarea directă a unor acizi graşi (oleic; stearic) cu oxidul de plumb. Nu va mai rezulta glicerina, deci nu va mai fi necesară malaxarea emplastrului cu apă. 9 În timp ce unguentele sunt de obicei masă moale, vâscoasă, emplastrele se prezintă sub formă de bucăţi tari sau sunt întinse pe texturi textile. Excipienţii cei mai folosiţi sunt rezinele, ceara galbenă, uleiuri vegetale, cauciuc, lanolina, seu, săruri de plumb ale acizilor graşi, grăsime animală etc. 10 Datorită încălzirii amestecului de axungia şi ulei de floarea soarelui cu oxidul de plumb, gliceridele mixte din compoziţia grăsimilor sunt hidrolizate în acizi gra-şi şi glicerine. Acizi graşi reacţionează cu oxidul de plumb, rezultând un amestec de săruri de plumb ale acizilor graşi (masa emplastrului). 2(C17H33COO)3C3H5+ 3PbO + 3H2O → 3(C17H33COO)2Pb + 2C3H5(OH)2 (emplastrul de plumb)


322

Emplastrul se prezintă sub formă de masă solidă alb-gălbui sau alb-cenuşiu care se înmoaie la încălzire. Emplastrul aderă intim la piele, provoacă vasodilataţie, întrebuinţându-se în maturarea proceselor piogene ca supurativ.

Emplastrele cauciucate (colemplastrele, sparadrape adezive)

Ele servesc la fixarea bandajelor, acestea mai pot avea încorporate diferite substanţe medicamentoase, de obicei, antiseptice şi protectoare (oxid de zinc, pioctanină, tripaflavină, săruri de amoniu cuaternare, galatul bazic de bismut etc.).

Emplastrele cauciucate sunt constituite din masa emplastrică adezivă şi suportul pe care aceasta este întinsă sau trasă.

Masa adezivă se obţine din amestecarea a diferite substanţe de reţea elastice, formatoare de fileu (elastomeri) proveniţi, în principal, din latexul de Hevea brasiliensis, stabilizat prin afumare sau de natură sintetică:

• poliizobutilenă, • polivinilizobutilenă, • polibutadiena polimerizată (cauciucul Buna). Aceste cauciucuri sunt mai puţin aderente, fiind insolubile în benzen sau benzină.

Pentru obţinerea maselor emplastrice cauciucate se pot întrebuinţa polimeri ai esterilor acidului alfa metil acrilic (denumit şi acronal sau plexigum) care se prelucrează în cantitate de 10-30% şi care se întăresc gradual prin polimerizare.

Substanţele de umplutură sunt reprezentate de substanţe aderente care împrumută masei emplastrice propria lor capacitate de adeziune (colofoniu natural, esteri ai unor rezine cu alcooli, terpene, guma Daammar, Sandaraca etc.).

Substanţele plasticizante sunt cele care dau masei emplastrice consistenţă (uleiuri de in, rapiţă, parafină, vaselină, lanolină, ceara de albine, cerezină, ceară carnauba etc.).

Pigmenţii care imprimă culoarea albă masei emplastrice sunt: dioxidul de titan, carbonatul de calciu, barita, oxid de zinc etc.

Masele emplastrice pot suferi degradări de pe urma oxidărilor, depolimerizărilor datorate oxigenului, favorizate şi de radiaţiile ultraviolete.

Oxidările pot fi împiedicate prin introducerea în masa emplastrică a antioxidanţilor. Alterarea cauciucului mai poate fi influenţată şi de impurităţile care pot exista în emplastru sau în textura textilă (urme de Mn, Fe, Cu etc.)

Suportul pe care se întinde sau se trage masa cauciucată emplastrică este de natură: • textilă (ţesături de bumbac, mătase), • celulozică (hârtia) sau • semisintetică (Igelit). Suporturile trebuie să fie perfect netede, dens ţesute şi să prezinte o anumită

ductibilitate.

Obţinerea emplastrelor cauciucate

Aceasta se poate realiza doar în industrie prin două modalităţi: a) prin dizolvarea cauciucului în solvenţi şi omogenizarea cu celelalte componente ale

masei emplastrice şi întinderea pe suport cu ajutorul unor dispozitive speciale. Masa emplastrică sub formă de soluţie se introduce într-un rezervor prevăzut cu o fantă

şi o racletă de întindere. Suportul este desfăşurat şi bine întins de pe un sul pe care se va depune un strat

omogen de soluţie de masă emplastrică, solventul fiind evaporat într-un tunel de uscare. b) metoda de calandrare este o operaţiune utilizată şi în alte domenii tehnice. Cauciucul este malaxat puternic (fără solvenţi) până când masa elastică devine plastică,

uşor de întins. Se adaugă celelalte componente ale masei, şi, în final, cu ajutorul unui calandru, masa

emplastrică se întinde pe suport, prin fricţionare. Emplastrul cauciucat astfel obţinut este înfăşurat pe un sul.


323

Controlul calităţii emplastrelor Emplastrele sunt verificate din punct de vedere: al capacităţii de adeziune, al greutăţii

masei emplastrice şi clinic care se referă la stabilirea conţinutului în cauciuc şi oxid de zinc a ma-sei emplastrice.

Colemplastrele produc pielii umane, la circa 2% din subiecţi, reacţii de intoleranţă de natură alergică, mecanică şi bacteriană. În figura 8.1. sunt redate câteva modele de emplastre cauciucate.

Fig. 8.1. Diferite tipuri de emplastre cauciucate.

1- Leukoplast pe suport cauciucat, 2- Nylexoplast pe suport de hârtie (Igelit), 3- Leukosilk pe suport textil (mătase).

Conservarea emplastrelor Se face la adăpost de lumină, căldură, umiditate. Colemplastrele perforate permit aerarea, eliminarea transpiraţiei şi evitarea iritaţilor

bacteriene. Iritaţiile de natură alergică se pot evita în cazul colemplastrelor, dacă se înlocuieşte cauciucul cu substanţe sintetice cu structură diferită de cea a cauciucului.

Colemplastrele se prezintă rulate pe o rolă de pe care se derulează şi se utilizează. Pentru a se evita aderenţa suprafeţelor adezive între ele, suprafaţa adezivă este

acoperită cu un suport de tartan, care se îndepărtează în momentul aplicării.

8.7.1.2. Ceratele

Sunt forme farmaceutice cu o compoziţie similară cu a unguentelor de care se deosebesc prin faptul că au în compoziţie componente care le ridică punctul de topire (ceara asociată, de obicei, cu vaselină, stearină, cetaceu, parafină, mai rar, unt de cacao).

Acest tip de formă farmaceutică este folosit mai mult în cosmetica umană, dar poate intra şi în categoria unguentelor protectoare hidrofobe din medicina veterinară.

Un exemplu poate fi ceratul protector:

Ceară albă 40,0 Vaselină 40,0 Ulei de parafină 20,0

Se topeşte, (la 65°C) într-o capsulă, ceara albă împreună cu vaselina. Amestecul fluid obţinut filtrat printr-un tifon se omogenizează apoi cu uleiul de parafină. Când masa ajunge la aproximativ 50°C aceasta se va turna într-o formă, care după răcire se va înveli în staniol, hârtie cerată sau folie de plastic.

Pentru evitarea râncezirii se pot adăuga conservanţi. Se conservă în ambalaje bine închise la loc răcoros.

8.7.1.3. Pastele

Sunt forme medicamentoase de consistenţă mărită, care se datorează unui conţinut mai mare de pulberi fin pulverizate, între 25-50%, dispersate de obicei sub formă de suspensie.


324

Cu excepţia consistenţei, pastele păstrează toate exigenţele unguentelor. Prepararea pastelor se face prin amestecarea cât mai uniformă a pulberilor cu bazele de

unguent. Excipienţii de natură grasă se topesc şi se amestecă energic cu pulberile aduse la un grad mare de fineţe şi cernute.

Pastele au rol de protecţie superficială a pielii, pulberile conţinute absorbind secreţiile, sau au o acţiune sedativă.

F.R. are oficinalizată Pasta Lassari (Unguentum zinci oxydati et acidi Salicylici) care conţine 2% acid salicilic şi 25% oxid de zinc:

Acidi salicylici 2,00 Zinci oxydati 25,00 Amyli tritici 25,00 Vaselini albi ad 100,00

Unele farmacopee prescriu Pasta zinci oxydati, cu un mod de preparare relativ asemănător cu pasta Lassari:

Zinci oxydati 25,00 Amyli tritici 25,00 Vaselini albi ad 100,00

Ambele paste sunt de culoare albă, consistente, iar întinse în straturi subţiri pe piele nu trebuie să prezinte grunji vizibili.

Controlul calitativ al pastelor se face individual pentru amidon (cu soluţii iodo-iodurate), pentru acid salicilic (cu soluţii de clorură ferică), pentru zinc (cu sulfură de sodiu).

Controlul cantitativ se face pe cale alcalimetrică, în prezenţa indicatorului roşu de metil (acidul salicilic) şi complexometrică cu EDTA-Na, în prezenţa indicatorului negru eriocron T (oxidul de zinc). Utilizarea de elecţie este în eczeme exsudative, ca sicativ, astringent şi antiseptic. Se mai cunosc şi paste cu chimioterapice şi antiinflamatorii.

8.7.1.4. Săpunurile (Sapones)

Săpunurile sunt preparate din săruri alcaline ale acizilor graşi superiori (stearic, palmitic, oleic) precum şi ale acizilor graşi din uleiul de in (linoleic, linolenic, arahidonic).

Consistenţa lor este de la moale către solidă şi nu reprezintă forme de administrare ca atare ci excipienţi pt. prepararea unor forme medicamentoase de uz extern.

O utilizare frecventă este ca emulgator veritabil la prepararea emulsiilor de uz extern, linimente, keratolitice, etc.

Datorită activităţii lor laxative şi purgative, săpunurile îşi găsesc utilizarea şi la prepararea de supozitoare sau pot reprezenta baze pentru încorporarea substanţelor active cu utilizare în dermatologie.

Prepararea se face prin saponificarea grăsimilor cu ajutorul hidroxizilor alcalini sau prin neutralizarea acizilor graşi liberi.

Grăsimile folosite la prepararea săpunurilor prin saponificare sunt atât de origine animală, cât şi vegetală. Consistenţa săpunurilor este determinată de natura grăsimii utilizate şi de agentul alcalin care acţionează în procesul de saponificare.

Săpunurile obţinute din uleiuri vegetale, datorită conţinutului în trioleină (ester l glicerinei cu acidul oleic) vor avea o consistenţă moale, pe când săpunurile preparate din grăsimi animale vor avea o consistenţă mărită, chiar solidă, datorită compoziţiei în gliceride ale acidului palmitic şi stearic, care la temperatură normală are consistenţă solidă.

Pentru obţinerea săpunurilor de uz farmaceutic se utilizează mai ales Adeps suillus şi uleiul de floarea soarelui, precum şi hidroxidul de sodiu şi de potasiu.

Dacă se recurge la metoda de preparare prin neutralizarea acizilor graşi, se utilizează acid oleic, acid stearic şi carbonat de sodiu şi potasiu.

Săpun de potasiu (Sapo kalinus) Este un săpun preparat prin saponificarea a 50g ulei de in cu o soluţie de 9,5g hidroxid de potasiu în 15ml

apă şi încălzirea pe baia de apă la 70-80°C.


325

După omogenizare se adaugă 10g alcool, se continuă încălzirea şi agitarea, până la saponificarea totală a uleiurilor. În final se completează la 100g cu apă fierbinte şi se uniformizează.

În urma acţiunii hidroxidului de potasiu în soluţie, gliceridele din uleiul de in vor hidroliza în acizi graşi şi glicerină. Acizii graşi, în prezenţa ionilor de potasiu, vor forma săruri de potasiu ale acidului linoleic, linolenic şi arahidonic, constituind masa săpunului.

Procesul de saponificare poate fi grăbit prin adăugarea alcoolului care este un dizolvant comun pentru acizi graşi, hidroxid şi săpun, mijlocind astfel contactul dintre grăsime şi soluţia de hidroxid de potasiu.

În masa săpunului se găseşte şi glicerina, ca urmare a saponificării. Săpunul obţinut este solubil, formând cu apa şi glicerina o soluţie coloidală stabilă, care nu se poate separa

prin fierbere şi, deci, excesul de alcalii nu se poate îndepărta prin spălare. Săpunul de potasiu se prezintă ca o masă moale, galben-brună, cu miros caracteristic, solubil în 2 părţi apă

şi 4 părţi alcool. Soluţiile apoase au un pH alcalin şi spumifică la agitare. F.R. stabileşte condiţii de puritate: ulei nesaponificat, substanţe insolubile în alcool, alcalinitate liberă cel mult 0,1%; pierderi prin uscare cel mult 40%.

Săpunul de potasiu trebuie să conţină 40-45% acizi graşi şi se întrebuinţează ca excipient la prepararea unguentelor. Are o acţiune keratolitică, emolientă şi, ca atare, favorizează resorbţia substanţelor active.

Se întrebuinţează, de asemenea, la pre-pararea linimentelor cu acţiune hiperemiantă şi revulsivă. Se păstrează în vase bine închise, ferit de lumină.

Lisoform (Solutio formaldehydi saponata, sapofrom)

Se prepară prin dizolvarea a 40g săpun de potasiu în 40g formaldehidă şi amestecarea cu 20g alcool. Se prezintă ca un lichid gălbui, miscibil în orice proporţie cu apa, cu miros de formaldehidă. Se întrebuinţează ca dezinfectant în soluţie 1-3%.

Lisol (Cresolum saponatum)

Se obţine prin amestecul crezolului şi săpunului de potasiu în părţi egale şi încălzirea la baia de apă. Se prezintă ca un lichid roşu-brun, miscibil cu apa, glicerina şi alcoolul, cu reacţie slab alcalină şi miros de

crezol. Se întrebuinţează ca dezinfectant extern în soluţie 10-20%.

Spirt de săpun (Spiritus saponatus)

Se prepară prin dizolvarea a 16g săpun de potasiu într-un amestec de 34 g apă şi 50g alcool. Se prezintă ca un lichid limpede sau slab opalescent, găl-bui, cu reacţie alcalină, are activitate hiperemiantă

şi revulsivă.

Săpun medicinal (Sapo medicinalis)

Adeps suillus 50,0 Oleum helianthi 50,0 Natrium hydroxidatum sol. 30% 60,0 Spiritus 12,0 Natrium carbonicum crist. 3,0 Natrium chloratum 25,0 Aqua 200,0

Axungia topită şi uleiul de floarea soarelui sunt amestecate cu hidroxidul de sodiu şi alcoolul prescrise, încălzindu-se pe baia de apă până la saponificare.

Se adaugă soluţia filtrată de carbonat de sodiu şi clorură de sodiu care favorizează separarea săpunului (format prin salefiere).

Săpunul se spală apoi cu apă, se usucă la 30°C şi se pulverizează. Săpunul medicinal este o pulbere albă sau slab gălbuie, cu reacţie alcalină şi miros specific. Se dizolvă în 10 părţi apă caldă, 20 părţi alcool cald şi 30 părţi apă rece. Săpunul medicinal se utilizează ca emulgator la prepararea de emulsii de uz extern, la prepararea masei de

supozitoare săpun-glicerină sau la prepararea pilulelor cu rezine.

Săpun cu stearină (Sapo stearini)

Natrium carbonicum siccum 25,0 Aqua 380,0 Stearinum 100,0 Spiritus 10,0 Natrium chloratum 25,0

Carbonatul de sodiu dizolvat în 300g apă se adaugă treptat peste stearina topită, într-o capsulă emailată, amestecând continuu.

Se încălzeşte 30 minute după care se adaugă alcoolul la cald, până la completa saponificare. Se adaugă clorura de sodiu dizolvată în 80g apă, care ac-ţionează salefiant.

Săpunul de stearină este o pulbere albă complet solubilă în apă şi alcool. Preparatul uscat la 105°C trebuie să conţină o cantitate de săpun corespunzătoare la 85-90% acizi graşi. Săpunul de stearină serveşte în medicina veterinară la prepararea pastelor de detartraj.


326

Săpunurile pot servi ca baze pentru încorporarea diferitelor substanţe active, obţinându-se săpunuri cu consistenţă diferită, în general unguentiformă: săpunuri cu acid salicilic, cu sulf, gudroane, ihtiol, borax, mentol, crizarubină, etc.

8.8.2. Forme de aplicare internă

8.8.2.1. Electuariile

Sunt forme moi, de uz veterinar, prin excelenţă care se administrează intern în tratamente locale (stomatite, faringite) sau generale (antiinfecţioase, antiparazitare).

Excipienţii sunt reprezentaţi de substanţe corectoare ale gustului: melasă, miere, siropuri concentrate de zahăr, marmeladă pt. omnivore şi carnivore şi făinuri de cereale, amidon, Rad. Althaea, Pulv. Liquiritiae, în cazul ierbivorelor.

Prepararea electuariilor

Se face prin amestecul ingredientelor până la consistenţa convenabilă, administrările efectuându-se cu o spatulă, în special, la porc şi cabaline (unde alte administrări orale sunt dificile). Formulările de antiparazitare şi antiinfecţioase a.u.v. (Equalan, Ivomec-P, Megacillin, Tribrissen pastă) au la bază excipienţi corectori, din clasa edulcoranţilor şi aromatizanţilor alimentari, care le măresc astfel mult perioada de conservabilitate, comparativ cu formulările vechi care se preparau ex tempore şi care se puteau conserva maximum 48 ore.

În figurile 8.2. şi 8.3. sunt redate câteva electuarii utilizate mai frecvent în medicina veterinară.

Fig. 8.2. Pastă orală Flubenol.

Conţine: Flubendazol 4,4g, parahidroxibenzoat de metil 0,135g şi de propil 0,015g, Excipient ad 100ml.

Exemple de electuarii:

Rp./ Ac. acetylsalicylici 2,0 Rad. Liquiritiae pulv. et. Sirupi simpl. q.s. ut f. elect D.S. int. la porc

Rp./ Calomelanos 1,5 Farinae secalinae et Sirupi simpl. q.s. ut f. elect. D.S.int la porc

Fig. 8.3. Phosphaluvet (Boehringer Ingelheim) gel oral.

Conţine: fosfat de aluminiu gel 12,38, sorbat de potasiu 0,265g şi excipient la 100g. Utilizat în tratamentul simptomatic al gastritelor la câine, ca pansament eficient digestiv.


327

8.8. UNGUENTE PROTECTOARE LI DERMATO-COSMETICE VETERINARE

8.8.1. Unguentele protectoare

Unguentele din această categorie au destinaţia: să apere pielea de acţiunea agresivă a unor agenţi nocivi şi să contribuie la îngrijirea ei.

Asemenea unguente pot fi de natură hidrofobă, hidrofilă şi unguente care formează un film protector şi protejează pielea împotriva agenţilor externi, iritanti.

La prepararea unguentelor hidrofobe se folosesc:

- uleiuri vegetale sau minerale, - grăsimi, - ceară, - acid stearic, - parafină, - uleiuri de silicon şi - spanuri.

Unguentele hidrofile se prepară cu:

- amidon, - gelatină, - glicerină, - metilceluloză, - săpunuri, - cazeină, - propilenglicoli, - polisorbaţi, - esteri ai acizilor graşi, etc.

Unguentele peliculogene au la bază:

- gelatină, - metilceluloza, - carboximetilceluloza, - alcoolul polivinilic, - glicerogelul de amidon, - glicerina, etc.

În aceste categorii se încadrează:

Pomezile sunt unguente de consistenţă semisolidă, care se înmoaie când sunt frecate pe piele, formând un film superficial gras.(fig. 8.4. şi 8.5.)

Fig. 8.4. Sedorectal (Rhone-Merieux) pomadă.

Conţine: benzocaină 1g, paraoxibenzimetil sodic 0,15 g, extract de Hamamelis la 100g. Utilizat extern local, în combaterea inflamaţiilor recto-anale la câine.


328

Fig. 8.5. Fucidine (Leo) pomadă

Conţine: fusidat de sodiu 2g şi excipient până la 100 g. Indicat în inflamaţii cutanate produse de stafilococi, abcese, câmpuri traumatice la toate speciile.

Cremele Sunt unguente asemănătoare la consistenţă cu smântâna datorită unui conţinut ridicat

de apă, fiind folosite mai mult în cosmetologia umană, pentru corectarea unor deficienţe ale pielii.

Cremele se pot clasifica în: • creme şi loţiuni emoliente, • pentru curăţirea pielii, • evanescente, • de îngrijirea mâinilor, • protectoare, • pentru albirea pielii, • pentru machiaj, • de ochi, • antisolare, • cu hormoni.

Dintre acestea, în medicina veterinară sunt utilizate cremele emoliente şi cele pentru curăţirea pielii.

Gelatinele

Sunt preparate moi care conţin mai ales gelatină şi glicerină şi, în general, aplicate pe piele, au rol peliculogen, iar pe mucoase au rol lubrifiant.

De exemplu: Rp./

Gelatină 2,0 Glicerină 15,0 Apă 38,0 Amidon 15,0 Talc 15,0 Oxid de zinc 7,5 Ulei de floarea soarelui 10,0 Acid boric 1,5

Gelatina se taie mărunt şi se îmbibă în 20ml apă, într-o capsulă de porţelan timp de 1 oră, apoi se încălzeşte pe baia de apă la 60°C până la dizolvare.

Apoi, glicerina caldă se omogenizează cu soluţia apoasă de acid boric, dizolvat la cald în restul de apă.

Într-un mojar se amestecă amidonul, oxidul de zinc şi talcul, după care se cerne prin sita nr.VII şi apoi se amestecă cu uleiul de floarea soarelui şi soluţia de gelatină caldă care se adaugă în porţiuni mici. amestecul se omogenizează până se întăreşte.

Se recomandă ca manoperele să se facă în mojare încălzite, pentru ca amestecurile să nu se solidifice brusc. Se conservă în borcane bine închise, la loc răcoros.

Unguentul se întinde uşor pe piele, eventual după o uşoară încălzire, la suprafaţa pielii formându-se o peliculă care nu împiedică funcţiunile pielii.


329

Glicerolatele sunt obţinute cu glicerină şi amidon, sunt hidrogeluri din care se obţin aşa-numitele unguente de glicerină.

Toate aceste denumiri, date pentru formele medicamentoase moi, nu realizează decât o separare teoretică între diferitele categorii de unguente, deoarece, în majoritatea situaţiilor, substanţele active, modul de preparare şi de administrare sunt asemănătoare.

8.8.2. Unguente dermato-cosmetice

Odată cu creşterea numărului de animale de companie a apărut cererea de produse destinate îngrijirii şi înfrumuseţării animalelor.

Prin produs cosmetic se înţelege orice substanţă sau preparat destinate aplicării pe epiderm, păr, organe genitale externe, pe dinţi şi mucoasă bucală, în scopul spălării, protejării, hrănirii şi menţinerii acestora sau pentru a corija mirosurile corporale.

Produsele dermato-cosmetice sunt foarte apropiate de produsele dermatologice, dar, în acest caz, se pune accent pe proprietăţile preventive şi nu pot să conţină substanţe puternic active.

Produsele dermato-cosmetice trebuie să aibă o aciditate apropiată de cea a pielii, o afinitate cutanată bună şi, dacă este cazul, să se absoarbă în straturile pielii.

Formulele dermato-cosmetice capătă caracteristici în funcţie de tipul de piele (piele normală, uscată, grasă, seboreică, cu alteraţii vasculare, ridată, etc.).

Natura chimică a constituenţilor produselor dermato-cosmetice este fundamentală în privinţa penetraţiei şi a afinităţii.

În general, o afinitate bună o au produsele lipofil-hidrofile. Ţinând seama de acest lucru, din preparatele dermato-cosmetice trebuiesc ex-cluse

vaselina, parafina, uleiurile şi grăsimile hidrogenate şi o serie de produse sintetice. pH-ul produselor trebuie să combată alcalinizarea, regenerând pH-ul fiziologic (4,5-6,5

în funcţie de specie). Structura fizico-chimică a preparatelor trebuie să se apropie de structura coloidală a

pielii. În general, animalele, în funcţie şi de tipul metabolic, prezintă aceleaşi tipuri de piele ca subiecţii umani.

O piele normală are un aspect compact, este netedă, elastică, dar nu lucioasă. Nu prezintă pori dilataţi, exfolieri. Pielea uscată apare datorită unor deficienţe în consumul de grăsimi şi a deshidratărilor,

alipia fiind fenomenul care determină pierderea elasticităţii, creşterea sensibilităţii şi a ratei de alergizare.

Pielea uscată, subţiată, sensibilă reclamă rehidratare, aport lipidic, reacidifiere şi aplicarea de protectoare.

Curăţirea se face de preferat prin loţiuni detergente hipoalergice cu pH acid. Se vor elimina săpururile cu pH alcalin. Protecţia se asigură cu creme rehidratante şi revitalizări cu vitamine cu vitamine şi

grăsimi. Acest tip de piele este mai frecvent întâlnit la: reptile, păsări de colivie, cobai, etc. Pielea grasă este cel mai frecvent întâlnită la câine şi pisică şi este urmarea hiperfuncţiei

glandelor anexe ale pielii, secreţia glandelor sebacee devenind anormală. Afluxul sebaceu generează un aspect lucios al pielii, grăsimea determină dilatarea

foliculilor piloşi şi dilatarea porilor, aceste modificări ale funcţionalităţii pielii atrăgând după sine acneea şi seboreea.

Tratamentul reclamă produse de curăţenie care acţionează în profunzime, creme adsorbante care echilibrează secreţiile şi combat inflamaţia.

Exemple de produse dermatocosmetice veterinare sunt redate in tabelul 8.3.


330

Tabelul 8.3. Produse dermato-cosmetice, de igienă cutanată şi de pelaj, a.u.v.

Produsul/Producătorul

Compoziţia Indicaţii

Allercalm (Virbac) Soluţie emolientă cu acţiune calmantă şi spray

Soluţie emolientă spumantă cu extract de avoină 2% şi glicerină 5%

Este destinat rehidratării şi calmării pielii pruriginoase în tratament simptomatic al dermatitelor pruriginoase la câini şi pisici. Uz extern: se aplică pe blanc, în prealabil umezită, se formează o spumă, care, după câteva minute, se elimină. Operaţiunea se repetă, după o perioadă de aşteptare de 10 minute. Se poate utiliza zilnic.

Animalintex (Audevard) Cataplasmă pentru cabaline

Textură cu faţa externă impermeabilă din polietilenă şi faţa internă din bumbac de bună calitate, foarte bun absorbant care protejează pielea de agresiuni exterioare.

Se aplică pe pielea umedă (cataplasmele fiind calde), decupate la mărimea dorită.

Antiodor, spray bucal (Leo) Neutralizant de mirosuri

Substanţă antiodorizantă ATI Sorbitol Excipient hidroalcoolic 79,8%

Se administrează oral, neutralizând halena, non-toxic şi biodegradabil, la câine. Nu se recomandă înlocuirea brosajului dentar.

Aurikler (Thekan) Lapte auricular pentru animale mici

Dimetilbenzen 2,0 Parafină 4,5 Excipient ad. 100ml

Produsul dizolvă dopurile de cerumen şi permite curăţirea conductului auditiv, la câini şi pisici. Se depun câteva picături în conductul auricular, se masează 2-3 min.

Bacti-Pro (Alkahest) Lignete dezinfectante

Biguanid de polihexametilen 1,00% Clorură de benzalconiu 0,40% Diclorură de benzil 0,09%

Lignete impregnate, cu rol protector antibacterian pentru dezinfecţii locale, plăgi, dezinfecţia termometrelor, a vaselor de hrănire a animalelor mici.

Balsamix (Sanofi) Produs antibacterian cu rol şi în pelaj

Amestec în părţi egale de esenţe de: Eucalipt, Niaouali, Pin, Rosmarin (0,70ml) şi de: terpinol şi Grindelia (1,4ml), în excipient ad 100,00

Se recomandă la câinii de rasă şi de sport, pt. igienă în perioada hibernală şi pt. igiena respiraţiei şi, indirect, a pelajului. Se aplică intern, la cal, cu seringa 10ml zilnic, timp de opt zile.

Biozool Lotion (Virbac) Loţiune, şampon (flacoane x250ml, 1 şi 5l)

Bază lavabilă pe bază de lauril sulfat de sodiu

Loţiune protectoare la pisici, câini, cai cu rol în menţinerea curăţeniei şi a integrităţii pelajului

Bitter spray (Leo) Produs de igienă repulsiv

Soluţie apoasă de benzoat de denatoniu şi clorură de benzalconiu

Are o acţiune repulsivă şi de curăţire. Non-toxic menit să distragă atenţia de la pansamentele, bandajele aplicate în cursul tratamentelor. Se aplică, de asemenea, în zona dermatitelor, plăgilor, cicatricilor post-operatorii, dermatoze psihogene, la câine şi pisică; la alte specii mari în automutilare, canibalism etc.

Boarmate (Laprovet) Spray Atractant sexual

Aerosol care conţine o substanţă de sinteză şi care imită mirosul vierului (5 alpha-androst-16-en-3-onă).

Este un aerosol asemănător cu mirosul produs de glandele submaxilare ale vierului care se pulverizează la nivelul râtului scroafei, pentru a detecta căldurile, în vederea montei sau însămânţărilor artificiale.

Bucadog (Janssen-Cilag) Pastă orală (tuburi x 70g)

Complex care conţine enzime: amilază, glucoamilază, glucozonidază, lizozim, lactoferină, lactoperoxidază şi abrazive: oxid de siliciu, fosfat bicalcic; surfactanţi neionici şi factori de apetenţă.

Complexul enzimatic permite în timp foarte scurt (secunde) formarea ionilor hipotiocianaţi cu activitate asupra bacteriilor plăcii dentare (Streptococcus, Actynomices) şi asupra acelora implicate în paradontoză (Bacteroides, Fusobacterium). Lizozimul are rol în fragilizarea membranei bacteriene, lactoferina interferează fixarea fierului şi inhibă multiplicarea lor. Substanţele abrazive asigură polisajul, iar surfactanţii, o aderenţă bună, la câini şi pisici împotriva plăcii dentare şi halenei. Se administrează zilnic.

Bucogel (Laboratoire TVM) Gel dentar pentru câini şi pisici (tuburi de 50ml)

Clorhexidină digluconat 1% Sanguinaria canadensis 3% Monofosfat de sodiu 0,076% Florură de sodiu 10% Agent detartrant şi polişant cu aromă VET1

Este special conceput pentru carnivorele domestice. Permite o igienă bucală, evită halena şi iritaţia gingiilor, detartraj eficient, polisaj, fără a ataca smalţul dentar, o bună acţiune antiplacă de lungă durată. Fluorul ajută la protecţia dinţilor, o acceptabilitate totală din partea animalului şi o inocuitate totală; la câine şi pisică în aplicaţii directe, timp de 1-2 minute, 2-3 ori/săptămână. Nu este nevoie să se şteargă botul animalelor.


331

Bucogel Junior (Laboratoire TVM) Gel dentar pentru animale tinere carnivore

Clorhexidină digluconat 1% Centella asiatica 0,5% Papaină 0,005% Florură de sodiu 0,005% Detartrant şi polisant cu aromă VET1

Este un gel bucal special pentru tineretul carnasierelor, cu gust agreabil bine acceptat.

Buraton 10F (Sanofi) Soluţie de curăţire şi dezinfecţie a suprafeţelor (flacoane de 2l, 5l cu dozator)

Soluţie pe bază de formaldehidă, glutaraldehidă, etilhexenal, glioxal; biodegradabile.

Aldehidele conţinute au efect bacte-ricid, sporocid, virulicid şi asigură un efect de curăţire şi dezinfecţia simultană a suprafeţelor, mirosul remanent fiind foarte agreabil. Produsul este compatibil cu lemnul, fibrele naturale şi sintetice; se aplică pe suprafeţele şi solurile unde stau de obicei animalele.

Canident (Virbac) Comprimate şi pastă dentară pentru câini şi pisici

Conţine: Clorhexidină Flor organic Excipient abraziv

Elimină cu succes resturile de alimente, înlăturând pericolul paradontozei şi plăcii dentare şi halenei, previne afecţiunile dentare şi caria. Gustul este foarte agreabil. Se utilizează prin aplicare zilnică.

Canidor (Boehringer Ingelheim) Gel de curăţire şi dezodorizant pentru câini şi pisici

Gel auricular cu: Juniperus virgiana, Lavandulae officianlis, Coridothymus capitatus, Matricaria Chamomilla, Menthae piperita, Eucaliptus radiata, Thymus vulgaris, Romarinus officinalis, uleiuri esenţiale 3%.

Datorită uleiurilor esenţiale difuziunea este rapidă în conductul auricular asigurând o igienă completă. Se utilizează la câini şi pisici prin aplicări de 2-3 ori/zi, timp de şapte zile.

Cani-sport (Sepval-Sogeval) Spray protector pentru câini

Hexametilentetramina 2,0 Cetearil-octoat 2,0 Mentol 0,15 Excipient ad 100,00

Compusul asigură o protecţie antiseptică şi o impermeabilizare a cuzineţilor plantari favorizând coagularea cheratinei plantare şi un efect de tanaj localizat şi se utilizează, în special, la câinii de vânătoare şi levrieri (de curse). Se aplică de 2-3ori/zi, timp de 3 zile înainte de efort.

Cleanagel (S.F.A.N.) Gel ginecologic lubrifiant cu efect retard (flacoane de 1l cu injector)

Povidonă iodată 2,0 Excipient gelifiant ad 100,0

Asigură igiena genitală, o lubrefiere şi un efect antiseptic la vaci, juninci, iepe, oi, capre etc., în doze de 30 -100ml.

Crackstop (S.E.O.A. Vet) Produs de cosmetică equină

Pungi cu pudre: - A: lecitină, colesterol, excipient - B: sulf, extract de cereale, excipient La acestea, se adaugă ulei de peşte concentrat în vitamina A, uleiuri esenţiale, excipienţi.

Amestecul celor trei componente asigură prepararea unei paste bogate în elemente dermatofile care protejează şi tratează crevasele. Se utilizează la cabalinele de tracţiune, 3-4 aplicări, timp de trei zile.

Dermacool (Virbac) Soluţie calmantă şi astringentă, spray

Mentol, Hamamelis, clorură de benzalconiu, paraclor, metoxilenol şi chitosamid.

Spray calmant, astringent, antiseptic, nu conţine substanţe alergizante. Se utilizează la câini şi pisici sub formă hot-spot de 2-3 ori/zi.

Doggy Frice (Vetoquinol) Pastă sau comprimate dentare

Conţine: Dentazium (enzime), Amine fluorate, Agenţi filmogeni

Pastă dentară care combate placa dentară, asigurând igiena buco-dentară canină.

Douxo Entretien (Sepval-Sogeval) Soluţie hidratantă şi emolientă

Acid undecilenoylcolagenic 2% Agent gras hidratant 1% Baze hipo-alergice ad 100ml

Menţine nivelul scăzut al florei bacteriene şi fungice, regularizează descuamarea superficială, lasă un film lipoproteic. O dată pe săptămână la câini şi pisici; se aplică şamponul, se masează blând câteva minute după care se clăteşte.

Seborrhhee grasse (Sanofi) Soluţie cheratoplastică, degresantă şi emolientă Spray

Acid salicilic 3% Acid undecilenoylcolagenic 3% Gudron de huilă 3% Baze hipo-alergice ad 100ml

Este un bun cheratomodulator, cu utilizare împotriva scvamozei, asigurând un “turn-over” epidermic complet, la câini şi pisici, în seboreea grasă. După umezire şi masare cu săpun, se lasă 10 min. în repaus, după care se clăteşte abundent. În caz de seboree, 3 spălări/săptămână.

Seborrhhee seche (Sanofi) Soluţie cheratolitică şi hidratantă

Acid salicilic 3% Agent gras hidratant 2% Baze hipo-alergice ad 100ml

Se utilizează în cazul seboreei uscate, 3 spălări/săpt., timp de 3 săptămâni.

Seborrhhee seche (Sanofi) Spray

Gudron de huilă 3,5% Glicerină 10% Agent gras hidratant 2% Excipient ad 100ml

În seboree localizată, are activitate cheratoplastică, degresant local. Se aplică o dată/zi.

Epibryl (Pfizer) Complement nutriţional pentru înfrumuseţarea pielii la câine (plicuri de 10g sau 20g)

Vitamine: A,D2,E,B1,B2,B6,B12,PP. Oligoelemente: Ca,Fe,Zn,Mg,Cu,I,Co.

La câini, pisici, pt. întreţinerea pielii: pisici: - 1/2 - 1 plic de 10g/zi câini: până la 20kg: 1 plic de 10g/zi între 20-40kg: 1 plic de 20gzi, 5-10 zile. Înainte de expoziţii, dozele vor fi administrate timp de 2-3 săpt.


332

Eltam Pelage (Fort Dodge) Supliment nutriţional pentru înfrumuseţarea pielii la câine (comprimate)

Vitamine: A, E, B2, B6, PP. Oligoelemente: Cu, Zn, I. Aditivi: Acid linoleic, oleic, linolenic, cistină, biotină, butilhidroxitoluen

Produs special, pt. completarea alimentaţiei în ideea unui pelaj de calitate; fabricarea de cheratină şi unghii. 1 comprimat/10kgc.

Gel Virbac (Virbac) Gel de contact pt. ecografie şi lubrefiere ginecologică (non spermicid)

Conţine: Hidroximetilceluloză Glicoli

Pentru lubrefierea instrumentului de recoltare şi transfer a embrionilor, pentru manevre ginecologice, gel de contact.

Huile et Onguent Sabotsains (Prince Equitation) Produs de igienă ecvină

Compuşi graşi naturali bogaţi în vitaminele A şi D, balsam Peru, gudroane

Pentru ungerea copitelor dure, uscate, casante cu fisuri şi sfacelări, după o curăţire riguroasă a copitei, mai ales în sezoanele de iarnă, 3-4 aplicări/săptămână.

Humiderm (Virbac Allerderm) Rehidratant hidrofil pentru piele uscată (flacoane de 250ml)

Propilenglicol 10,0 Uree 10,0 Glicerină 7,5 Acid lactic 4,4

Produs de igienă, pe bază de substanţe hidrosolubile, pentru pielea uscată. Această formulă menţine echilibrul hidro-lipidic al epidermei în seboreea uscată; pulverizări cotidiene, la câini şi pisici.

Humiscreen (Virbac) Gel ocular protector şi lubrefiant

Policarbofila 0,625% Excipient hidrofil ad 100ml

La pisici şi câini, întreţine fiziologia oculară, fiind pansament şi protector. Se instilează 1-2 picături de 2 ori/zi.

Iodoskin (Shering-Plough) Soluţie emolientă antiseptică pentru câini

Povidonă iodată 2,0 Pulbere de Aloe 0,01 Excipient ad 100ml

Activitate emolientă, antiseptică, asupra pielii sănătoase sau rănilor mici. Se acoperă corpul în prealabil înmuiat al animalelor, apoi se masează până la obţinerea unei spume, se lasă 5 min. apoi se clăteşte cu apă din abundenţă; 2-3 ori/săptămână, timp de 3-4 săptămâni.

Istogel (Rhone - Merieux) Gel pentru ecografie şi ginecologie

Gel parfumat cu sorbitol şi polizaharide extrase din alge marine

În obstetrică şi ginecologie, în imagerie, lubrefierea rectului. Dacă se aplică pe piele, se recomandă a se îndepărta după examinări, deoarece poate aglutina foliculii piloşi.

Leoreilles Chat; Chien (Leo) Soluţie de curăţire şi igienă pentru urechi la pisică şi câine

Conţine în proporţii diferite: acid boric. clortimol, stearat de Na, laurilsulfat de sodiu, borat de Na, excipienţi.

Soluţii de curăţire a conductului auditiv, foarte bine tolerate. Permite eliminarea detritusurilor, cerumenului auricular. Se aplică 5-6 picături, în conductul auricular, 1-2 ori/săpt.; se masează. A nu se utiliza în sus-piciunea de timpan spart sau în cazul urechilor inflamate.

Leosmegma (Leo) Soluţie de curăţire a organelor genitale externe

Clortimol 0,1 Glicerol 10,0 Izopropanol 20,0 Apă ad 100ml

Pentru curăţirea prepuţului, la câini, şi a organelor genitale externe, la femele, înaintea montei sau inseminării. Se recomandă precauţie în cazul dermatitelor de contact sau a unor inflamaţii importante.

Light Concept Horse (S.E.O.A. Vet) Produs de igienă pentru cai (flacoane diferite pt. fiecare component HOOF)

Rezine acrilice asociate în: HOOF Bonder, Care şi Repair HOOF Cleaner: - alcool izopropilic, clorură de benzilconiu HOOF Builder: - cheratină, gudroane, Ca, Vit.A, E, F, proteine, D-Pantenol. HOOF Glue: - cianoacrilaţi

Ansamblul de produse permite întreţinerea şi tratarea copitei, prin aport de elemente cheratoplastice, vitamine, proteine, antiseptice. Rezinele conţinute în HOOF Bonder, HOOF Glue permit doar în două minute (pentru polimerizare) repunerea la muncă a cailor (în cazul fisurilor sau sfacelărilor copitei).

Loshed (Pharmavet) Spray contra căderii părului la câini şi pisici (flacoane de 200ml)

Extracte de plante, cheratină, aminoacizi, biotină, pantotenat de Ca, inositol, vitamine A, E, F.

Soluţie care penetrează foliculul pilos, aducând nutrienţi esenţiali pentru piele şi foliculul pilos. Diminuează acumularea colesterolului în glanda sebacee, prelungind, astfel, faza de creştere a firului de păr. Reduce pierderea părului, ameliorând uscăciunea şi pielea scvamoasă. Se aplică timp de 3 săpt., apoi 1-2 aplicaţii/săpt.

Océcolor (Virbac) Produs pentru colorarea penajului (pulb. flac. de 10g)

Cantaxantină 5,0 Excipient ad 100,0

Asigură colorarea penajului în roşu pentru concursuri sau perioada de reproducţie la păsări de colivie sau volieră. 10g produs pentru colorarea a 30 de păsări de volieră în 20 zile.

Océmue (Virbac) Produs pentru întreţinerea penajului (flac. de 24 şi 250 ml)

Acetilmetionină 5,0 Lisină 2,0 Arginină 2,0 Vitamine: B1, B2, B3, B5, B6, B12 Betaină, colină, iodură de potasiu, acic folic.

Produsul ajută la reînnoirea plumajului, prin compoziţia echilibrată stimulează înlocuirea penelor şi stimulează metabolismul. 15 picături de produs diluate în 60ml apă de băut (sau 5ml în 500ml apă), în perioada plumajului sezonier (30-40 zile)

Oculotortue (Virbac) Produs pentru curăţirea oculară (flac. a 15ml)

Clorobutanol 0,3 Clorură de sodiu 0,5 Glicerină 0,5ml Excipient ad 100,0ml

Diluţie destinată pentru curăţirea ochiului, la broaştele ţestoase sau reptile. Se aplică zilnic, timp de 6-8 zile. Broaştele acvatice vor fi menţinute în afara apei cel puţin 5 minute.


333

Oriseptyl (Sepval-Sogeval) Soluţie de curăţire auriculară

Xilen 5,0 Glicerină 2,0 Mentol 1,0 Timol 0,2 Excipient ad 100,0ml

Soluţia are un efect ceruminolitic, antiseptic, dezodorizant. Se aplică, la câini şi pisici, 1-2ori/săpt., câţiva mililitri în conductul auditiv. În cazul unei hiperproducţii de cerumen, aplicaţiile se pot face zilnic, 3 zile.

Piloderm plus (Lab. T.V.M.) Soluţie buvabilă pentru întreţinerea blănii şi pelaj

Vitamine: A, B1, B3, B6, PP, E; Pantotenat de Ca, Zinc, Cupru Excipient ad 100ml.

Pentru întreţinerea blănii şi pelaj, la câine şi pisică, în căderea blănii, blană decolorată, mată, pt. pregătirea estetică în vederea concursurilor. Între 10 şi 25 de picături, în funcţie de talie; la iepuri şi cobai 10 picături; la păsări de colivie 2-5 pic.; hamsteri 3 picături, timp de 10 zile, consecutiv.

Prozyn (Sepval-Sogeval) Set pentru brasajul câinilor Pastă dentară-complex enzimatic (tub 70g)

Pastă dentară cu complex enzimatic, abrazivi, surfactanţi.

Pentru igiena buco-dentară. Previne formarea plăcii dentare, evitarea apariţiei tartrului. Uz local de 2-3ori/săpt., la nevoie zilnic.

Seboclean (Shering-Plough) Soluţie emolientă antiseboreică

Sulf 2,0 Acid salicilic 2,0 Excipient cu Novasome ad 100,0ml

La câini şi pisici, soluţiile sunt adaptate stadiilor cheratoseboreice, însoţite sau nu de prurit. Produsul se utilizează după agitare viguroasă, prin aplicări pe pielea umedă, se masează şi se lasă în contact 5 min. după care se clăteşte abundent. Se aplică de 1-2 ori/săptămână.

Seboderm (Virbac) Soluţie antialergică, non detersivă

Baze sub forme libere sau încapsulate Uree 5% Glicerină 10% Conţine chitozanid (pH=7)

Este o soluţie tip şampon utilizată în seboreea uscată de obicei ca întreţinere care controlează componentele pielii (efect filmogen, pH neutru, film hidrolipidic). Aplicări 1-2ori /săptă.

Staysound (Virbac) Produs de igienă ecvină (cutii de 1,5; 5 şi 10g) Pentru 1kg:

Moritmarilonaţi 373,0 Silicat de aluminiu 72,0 Borat de sodiu 30,0 Glicerină 24,0 Timol 0,358 Excipienţi ad 1000,0

Este o pastă relaxantă pentru tendoanele şi articulaţiile cabalinelor, solă, furcuţă şi peretele copitei asigurând o bună hidratare a lor.

Stomadhex C (Vetoquinol) Comprimate adezive pentru igienă buco-dentară la câini şi pisici (Stomadex 100; 300 blistere cu 10cpr.)

Componente bioadezive pe bază de clorhexidină şi vitamina PP

Produs eficient împotriva plăcii dentare cu eliberare prelungită a clorhexidinei şi a nicotinamidei. Se aplică cu degetele uscate deasupra al doilea premolar superior câte un comprimat la două zile. Atenţie în cazul raselor brahicefale salivaţie foarte puternică.

Tendilax (Andevard) Pastă cu elemente marine pentru confortul tendoanelor la cal (tub de 400g)

Conţine: carbonaţi naturali de calciu şi magneziu, extract de alge marine, caolin, oxid de zinc, iodură de potasiu, complex borat antiseptic. pH=7, indicele de iritare primară < 0,5.

Destinat aplicaţiilor locale pe membre la cal, neiritant, cu acţiune decongestivă, relaxantă, tonifiantă asupra structurilor tendinoase. Se aplică pe membrele duşate, ca emplastre care se pot reînnoi periodic sau se recomandă aplicări după efort susţinut. Nu se aplică peste plăgi profunde.

Thionicapil “L” şi “S” (Thekan) Loţiuni pentru câini (flacon x 250ml)

Loţiune pe bază de proteine şi complecşi cu sulf. În plus “S” mai conţine vitamina F şi proteine sinergizante cu piperonil butoxid.

Produs pt. igiena pielii şi învelişului pilos, redă pielii supleţea şi blănii luciul, este recomandat pt. animale cu piele sensibilă. Se umidifică şi se fricţionează corpul, 10 min., cu soluţia, apoi blana se perie sau se clăteşte.

Toison d’or (Thekan) Pudră de uz intern pentru pelaj la câini şi pisici (cutii x 100g cu dozator)

Pulbere care conţine: biotină, cistină, metionină, colină, drojdie de bere, excipient.

Produsul regularizează echilibrul epi-dermic şi pilos, administrându-se în cazul unei piei fără elasticitate, unei blăni casante, pelaj pentru o blană lucioasă, bogată, pentru expoziţii: 1-2 doze, în funcţie de greutate, în cure de 2-3 săptămâni (o doză=1,7g).

Vagizan (Zootech) Spumă igienică (flacoane tip spray x200ml)

Conţine: extract glicerinic de Calendula, excipient mentolat lipofil, gaz propulsor (izobutan).

Produs cu înalte proprietăţi dermatologice, cu utilizare la toate speciile. Se aplică un jet (3 secunde) pe zona interesată, 1-2 aplic./zi, până la obţinerea efectului dorit. Atenţie este spermicid; a se agita înainte de folosire! Un flacon permite 30 de jeturi a 3 secunde.


334

Vetriderm Entretien - Seborrhee grasse - Seborhee seche Spray calmant, Mampon şi spray pentru câini şi pisici (flac. x 250ml sau tub 250ml)

Conţine, în funcţie de formulare: cocamidopropil betaină, clorhexidină, agenţi hidratanţi, pantenol, Aloe vera, lipozoni, acizi graşi esenţiali, acid salicilic, sulf, ihtiol, propilenglicol, mentol, coloizi de avoină, extract de Chamomilae, excipienţi.

Produsele acţionează, în funcţie de formulare, asupra afecţiunilor curente ale pielii, antiseptic, antifungic, hipoalergic, hidratant, cherato-regulator împotriva seboreei uscate sau umede, calmant, emolient, la câini şi pisici. Mampoanele se utilizează după o prealabilă înmuiere cu repaus 5 min., pt. contact de 2-3ori /săpt., o lună sau până la obţinerea hidratării şi pelajului dorit, iar spray-ul prin pulverizări.

Zoocystine B6 Lotion şi Poudre oral Soluţie pt, restaurarea şi întreţinerea pelajului (flac. x s125ml; 150g)

Metionina 1,0 Clorhidrat de piridoxină 0,5 Sulfat de zinc 0,5 Excipient ad 100,0ml la pudră orală în plus: pudră de cacao şi lapte praf.

Soluţie sau pulbere pentru uz intern, cu rol în creşterea şi nutriţia părului şi a altor fanere. Se foloseşte în alopecii, sechele post eczemă, sechele post parazitare, normalizând în acelaşi timp secreţia de seboree, redând blănii luciul, oprind căderea părului.

Anexe:

Câteva din produsele prezentate în tabel


335

8.9. SUPOZITOARELE (SUPPOSITORIA)

Supozitoarele sunt preparate farmaceutice, iniţial solide, obţinute din una sau mai multe substanţe active, încorporate într-un excipient, destinate pentru a fi folosite pe cale rectală, vaginală , uretrală, unde se topesc şi pun în libertate substanţele active.

După destinaţia lor, supozitoarele se clasifică în: • rectale, de formă cilindro-conică, cu lungimea de 2-3cm şi diametrul de 0,8-1cm (fig.

8.6.);

Fig. 8.6. Supozitoare rectale Estocelan (Boehringer-Ingelheim).

• supozitoare vaginale (ovule, globule), de formă sferică, de greutate diferită (2-5g, cele preparate pe bază de unt de cacao sau de 6-12g, cele pe bază de masă gelatinoasă);

• supozitoare uterine (bujiuri), care sunt, la rândul lor, clasificate în: - bujiuri efervescente (pesarii) sau - bujiuri elastice,(5-15 cm lungime; 1-3 cm diametru).

În medicina umană, se cunosc şi supozitoare uretrale, cu formă cilindrică, ascuţită. Introducerea excipienţilor din noua generaţie, semisintetici şi sintetici, precum şi a

tehnologiei moderne a făcut ca numărul substanţelor active condiţionate sub formă de supozitoare să crească continuu.

Avantajele şi dezavantajele utilizării supozitoarelor

Avantaje: - pot produce o acţiune locală eficientă, în cazul fisurilor anale, afecţiunilor rectale,

parazitozelor intestinale etc.; pot avea o acţiune generală. Calea rectală este un traseu mai eficient, evitând bariera hepatică, efectul fiind prompt şi

mult mai rapid11, decât cel pe cale orală. Dezavantaje: - sunt legate de leziunile locale ale rectului (când mucoasa rectală nu mai joacă rolul de

membrană selectivă de resorbţie), când principii activi pot trece în circulaţie prin intermediul leziunilor.

- în cazul animalelor foarte tinere, mucoasa rectală este foarte sensibilă, resorbţia substanţelor active fiind masivă.

8.9.1. Excipienţii folosiţi în supozitoare

Resorbţia, deci activitatea medicamentelor este legată foarte mult şi de proprietăţile specifice ale bazei de supozitoare.

În cazul utilizării bazelor de supozitoare insolubile în apă (unt de cacao, trigliceride semisintetice), eliberarea substanţelor active se petrece numai după topirea supozitorului.

Deoarece particulele substanţei medicamentoase sunt înconjurate de o peliculă lipofilă, contactul cu sucurile intestinale se face dificil, procesul resorbţiei fiind întârziat.

În cazul utilizării excipienţilor hidrosolubili, substanţele active sunt eliberate pe măsura dizolvării supozitoarelor, resorbţia lor prin penetrarea mucoasei rectale este uşoară.

Excipienţii utilizaţi la prepararea supozitoarelor trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

11 Calea rectală permite administrarea unor medicamente (sedative, analgezice, antispasmodice), care nu se pot administra pe cale orală, după operaţii ale tractului gastro-intestinal sau când căile parenterale nu pot fi apelate.


336

• să fie inerţi din punct de vedere farmacodinamic; • să fie compatibili cu medicamentele cu care se asociază; • să posede inerţie chimică şi stabilitate fizică; • să aibă capacitatea de a încorpora soluţii apoase; • să posede plasticitate şi elasticitate pt. a putea fi modelaţi, presaţi sau turnaţi în forme; • să permită o cedare şi o resorbţie corespunzătoare a substanţelor active încorporate; • să fie uşor conservabili şi să nu se altereze uşor; • să aibă punctul de topire apropiat de temperatura corpului şi un interval optim între punctul de topire şi cel de solidificare.

Excipienţii pentru supozitoare se pot clasifica în: excipienţi liposolubili şi hidrosolubili.

Excipienţii hidrosolubili

Excipienţii din această categorie sunt grăsimi naturale şi derivaţi ai acestora, modificaţi prin sinteză parţială, şi unele produse sintetice.

Excipienţii graşi Cedează substanţa activă consecutiv topirii. Durata de topire la aceste baze trebuie să

fie cât mai scurtă, o rezistenţă mecanică convenabilă şi o stabilitate corespunzătoare. Untul de cacao – este excipientul de elecţie cel mai utilizat încă la prelucrarea

supozitoarelor. Untul de cacao este un amestec de trigliceride (triaradeidină, tristearină, tripalmitină şi triioleină şi în mici proporţii gliceride ale acizilor lauric, butiric, acetic şi formic).

Prin hidroliză se pot obţine secvenţe de aproximativ 25% acid palmitic, 35% acid stearic şi 45% acid oleic). La temperatura camerei este solid, peste 25°C se înmoaie, ca la 30°C să înceapă să se lichefieze.

La 34-35°C se consideră12 că este topit în totalitate, rezultând un lichid uleios. Untul de cacao este practic insolubil în apă, foarte puţin solubil în alcool, solubil în eter,

cloroform şi tetraclorură de carbon. Conservarea untului de cacao se face în blocuri, deoarece răzuit râncezeşte rapid.

Indicele de aciditate este scăzut (maximum 2,25). Încorporarea substanţelor active în untul de cacao se face în funcţie de caracteristicile

fizico-chimice ale acestora: • substanţele insolubile se încorporează sub formă de suspensie; în cazul cantităţilor mari masa devine sfărmicioasă (scade rezistenţa mecanică); • soluţiile nemiscibile determină pierderea maleabilităţii şi masa devine sfărâmicioasă. Un dezavantaj important este faptul că nu prezintă contracţie de volum în urma răcirii şi,

de aceea, se impune lubrifierea formelor (cu ulei de parafină sau spirt saponat), în cazul preparării la cald, prin turnare.

Aceste dificultăţi pot fi evitate prin adăugarea unor cantităţi mici de lanolină, ulei de ricin, colesterol sau a unui emulgator de tipul A/U. Pentru a mări capacitatea de emulsionare a apei de obicei la untul de cacao se poate asocia până la 10% lanolină, dar adăugarea lanolinei îi va scade rezistenţa mecanică.

Tot pentru mărirea capacităţii de emulsionare a apei se mai utilizează colesterolul, oleatul de calciu şi lecitina în proporţie de 1-2%.

Pentru corectarea punctului de fuziune13 (ridicarea punctului de topire) se adaugă unii excipienţi cu punct de topire mai înalt (ex. ceară, cetaceu), care vor duce la puncte de topire 12 Datorită formelor de cristalizare diferite, dependent de temperatura la care este supus şi viteza de răcire (γ,α, β’ şi β cu punctele de topire la 18, 22, 28 şi 34,5°C), o creştere a temperaturii peste 40°C va conduce la obţinerea formei instabile. La topirea untului de cacao, un factor esenţial este încă încălzirea, căutându-se evitarea fenomenului de supratopirea. Revenirea de la formele metastabile în formele stabile are loc în 2-4 zile, în funcţie de temperatura de păstrare. Încălzirea peste 36°C va conduce la formarea de modificaţii cu punct de solidificare scăzut, ceea ce va provoca dificultăţi de tehnică şi vor modifica modul de eliberare al substanţelor active. 13 Punctul şi durata de fuziune a unui excipient lipofil influenţează modul de eliberare al substanţei medicamentoase. Dacă încălzirea se face la 33-38°C, aspectul masei topite este neclar, indicând prezenţa formei de cristalizare β, care împiedică apariţia zonelor instabile. Revenirea de la formele nestabile al cele stabile se poate realiza prin adăugarea unor mici fragmente de unt de cacao în masa topită. Această “însămânţare” cu fragmente de unt de cacao solide evită dificultăţile de preparare, regula fiind de-a utiliza la minim încălzirea.


337

variabile (de la 34,2-34,8°C la 95% unt de cacao şi 5% ceară, până la 39,8-40,5°C la 75% unt de cacao şi 25% ceară).

De reţinut că adaosul de până la 3% ceară dă amestecuri cu puncte de topire chiar mai coborâte decât cele ale untului de cacao. Se consideră de asemenea că adaosurile de ceară peste 6% nu sunt favorabile. Cetaceul se poate utiliza în proporţii de 20-28%.

Dezavantajele untului de cacao au determinat cercetarea şi a altor substanţe pentru obţinerea de mase supozitoare cu proprietăţi mai favorabile.

Gliceridele semisintetice (adeps solidus, adeps neutralis) sunt uleiurile vegetale (de arahide, cocos, palmier) care sunt supuse unui tratament special cu vapori de apă.

Sub presiune ridicată, când se produce scindarea în acizi graşi şi glicerină. Acizii graşi se izolează şi apoi sunt îndepărtaţi prin distilare fracţionată - acizii cu catenă

scurtă din seria butirică (cu 6, 8, 10 atomi de C). Acizii graşi rămaşi se hidrogenează (deoarece în amestec mai rămân acizi graşi

nesaturaţi (ex. acidul oleic). Ultimii vor rămâne acizi graşi superiori în 12-15 atomi de C, în special lauric, miristic,

palmitic şi, mai rar, arahidic (cu 20 atomi de C) şi beheric (22 atomi de C). Aceste gliceride sintetice prezintă un punct de topire, o consistenţă, o solidificare rapidă,

o contracţie de volum, o capacitate de încorporare şi o stabilitate mai bună. Uleiul de arahide hidrogenat. Este o masă albă, incoloră, cu punct de topire la 34-

35°C şi punctul de solidicare la 26°C. Indicele de aciditate este sub 0,5 produsul fiind mult mai avantajos comparativ cu untul de cacao în ceea ce priveşte alotropismul şi formarea de amestecuri eutectice (ex. cloralhidratul, fenolul).

Totuşi, uleiul de arahide hidrogenat are un interval de înmuiere mare (de aproximativ 10°C), ceea ce va da dificultăţi de preparare şi o conservare mai dificilă a supozitoarelor.

Din această cauză, acest tip de excipient este foarte recomandat, mai ales, pentru prepararea supozitoarelor prin presare.

Masa Witespol. Sunt mase grase obţinute prin sinteza parţială, care este constituită din trigliceride cu catena formată din 12-18 atomi de carbon cu proporţii variate de gliceride parţiale. Este solubilă în eter, cloroform, benzol şi omologii, fiind greu solubil în ulei de parafină şi inso-lubil în alcool.

Masa Witespol (Imhausen) este prezentată în 4 serii: • seria H, cu un interval foarte mic dintre punctul de topire şi cel de congelare; • seria W, cu proprietăţi similare, dar care este mai elastică (deoarece conţin cantităţi ridicate de esteri parţiali); • seria E are un punct de topire mai ridicat şi este utilizat în formele care conţin lichide sau moi; • seria S are capacitate mare de dispersare, fiind recomandată la prepararea ovulelor cu efect local. Masa Witespol nu conţine acizi graşi liberi sau esteri de acizi graşi nesaturaţi, acest fapt

constituind un avantaj în ceea ce priveşte stabilitatea, produsul nefind supus autooxidării. Intervalul mic dintre punctul de topire şi cel de solidificare, faptul că nu dă eutectice şi că

poate absorbi lichidele apoase prin emulsionare sunt, de asemenea, avantaje de preparare. Un dezavantaj este tendinţa de a crăpa, acest inconvenient putând fi estompat prin

adaosul de cantităţi mici de polisorbat (0,05%). Amestecul cu untul de cacao nu este recomandat, deoarece masa şi-ar pierde

dezavantajele faţă de untul de cacao. Mărimea vâscozităţii masei se poate face prin adaosul de 3% Aerosil.

Masa Estarium (masa N Novator)

Este constituită din gliceride ai acizilor graşi saturaţi având lanţul de la C12 la C18, lipsind acizii graşi cu greutate moleculară mică sau cei nesaturaţi.

Intervalul dintre punctul de topire şi cel de solidificare este mic, ceea ce permite evitarea sedimentării pulberilor dispersate.


338

Tipurile preconizate sunt: • Masa A – folosită pentru supozitoare şi ovule cu acţiune locală, • Masa B – folosită pentru produsele care tind să ridice punctul de topire (pulberi), • Masa C – folosită pentru substanţe care coboară punctul de topire, • Masa D – folosită pentru corectarea punctului de topire a maselor supozitoare, • Masa E - folosită pentru a încorpora lichide apoase sub formă de emulsii.

Lassupol G. Este o masă de supozitoare sintetică, albgălbuie, fiind un amestec de alcooli graşi esterificaţi cu acidul ftalic, ftalat de cetil şi o proporţie mică de alcool gras liber, pentru stabilitatea punctului de topire.

Marele avantaj este că excipientul Lassupol G este complet indiferent din punct de vedere farmacologic, fiind utilizat la prepararea, la cald, a supozitoarelor, ovulelor şi bujiurilor, cu majoritatea substanţelor active.

Masa pentru supozitoare G. Este formată din compuşi de condensare ai acizilor graşi (ai căror lanţ conţine 10-18 atomi de C).

Pentru a putea încorpora soluţii apoase sau alcoolice de substanţe active, masa G conţine cantităţi de emulgator neionic, pe bază de ceară de albine. În funcţie de natura adjuvantului se cunosc masele de supozitoare de tip A sau tip M.

Massupol. Este un amestec de gliceride (în special ale acidului lauric cu un adaos de monostearat de glicerol cu rol emulgator (A/U). excipientul prezintă cifra pentru apă ridicată (100%), stabilitate bună şi o vâscozitate corespunzătoare.

Se mai cunosc masele de supozitoare: • Suppocire, • Supposal, • Brathyrum, • Tego etc.

Excipienţi hidrosolubili Sunt utilizaţi cu succes, când se urmăreşte acţiunea locală sau o absorbţie lentă.

Masa gelatinoasă Amestecul de gelatină, glicerină şi apă, “împrumutat” de la prepararea capsulelor

gelatinoase, poate fi utilizat cu succes doar la procedeele de obţinere a supozitoarelor prin turnare. În masa gelatinoasă, se pot încorpora substanţe active solide sau lichide, solubile în apă sau miscibile cu apa şi glicerina.

Tehnologiile moderne au eliminat parţial sau chiar total glicerina, aceasta fiind înlocuită cu propilenglicol, polietilenglicol sau butilenglicol (glicerina având inconvenientul este hipertonică şi nu dizolvă unele substanţe).

Supozitoarele preparate cu acest excipient nu se topesc la temperatura corpului ci se dizolvă în secreţiile sau în cavitatea în care sunt introduse.

Timpul de dizolvare este impus de: • proporţia amestecului, • puterea de gelificare a gelatinelor, • umiditatea şi • prezenţa unor substanţe care pot reacţiona cu gelatina. Datorită conţinutului glucidic, supozitoarele confecţionate sunt predispuse la invazia

bacteriană şi fungică reclamând substanţe conservante (esteri ai acidului paraoxibenzoic). De asemenea, supozitoarele pe bază de masă gelatinoasă sunt higroscopice, glicerina

conţinută poate genera incompatibilităţi de natură fiziologică (excitaţia mucoasei rectale şi evacuarea reflexă a supozitorului).

Masa de glicerină şi stearină. După F.R., această masă se prepară prin saponificarea glicerinei (88g) cu carbonat de sodiu anhidru (2g) şi stearină (10g) şi preparatele poartă denumirea de supozitoare de glicerină.


339

Supozitoarele sunt utilizate în medicina umană dar se pot utiliza şi la animalele de talie mică, având efect în defecaţie.

Polietilenglicolii (Postonal, Macrogol, Carbowax, PEG) sunt polimeri ai oxidului de etilen, miscibile cu lichidele apoase din cavităţile în care se aplică, neavând tendinţa de a se scurge.

Polietilenglicolii se pretează mai bine, comparativ cu untul de cacao, asigurând o acţiune constantă, de lungă durată.

Supozitoarele preparate din PEG au dezavantajul că pot produce iritaţii locale şi apare riscul de a fi eliminat. Pentru a se evita acest neajuns, supozitoarele au fost acoperite cu straturi de materiale ceroase (alcool cetilic, stearic etc.).

Prepararea supozitoarelor pe baze de PEG se face prin turnare la cald. Bazele PEG dau incompatibilităţi cu: • sărurile de argint, • acidul tanic, • chinina, • ihtiolul, • cloroformul, • sulfamidele etc., unele substanţe având tendinţa de a cristaliza, când sunt încorporate în masa de supozitoare (camforul, acidul salicilic, fenobarbitalul etc.). Cantităţile mari de acid salicilic înmoaie masa de supozitoare.

Excipienţii emulsionabili

Sunt baze cu capacitatea de a produce emulsii şi de a dispersa în apă. Majoritatea lor au un caracter hidrofil şi dau emulsii de tipul U/A. Această grupă de excipienţi, spre deosebire de celelalte două tipuri prezentate are un

rol dinamic (datorită fenomenului de emulsionare care favorizează dispersarea şi absorbţia rapidă a medicamentelor).

Cel mai frecvent se folosesc substanţele care se dispersează în apă (putându-se utiliza şi produsele lipodispersabile).

Utilizarea lor trebuie să se facă cu atenţie la eventualele interacţiuni care pot avea loc cu substanţele active vor antrena scăderea acţiunii terapeutice şi formarea de complecşi.

Polisorbatul 61. Este polioxietilensorbitan monostearat, o substanţă cu proprietăţi lipofile şi hidrofile, în egală măsură. Este o masă ceroasă, galbenă, care dispersează în apă, cu HLB = 9,5, care dă supozitoare plastice şi au tendinţa de a se deforma.

În aceste baze se încorporează uşor soluţii apoase şi uleiuri, supozitoarele topindu-se şi dispersându-se în secreţii.

Mirj 52. Este stearatul de polioxietilen 40 care este o masă solidă cu punctul de topire 40°C, de culoare albă, solubilă în apă, cu balanţa hidro-lipidică (HLB) = 16.

Excipienţi pluronici Sunt produse constituite din amestecuri de polimeri de oxid de etilen şi de oxid de

propilen. Sunt substanţe tensioactive neionice a căror solubilitate în apă descreşte pe măsură ce creşte pro-porţia de polioxipropilen.

Aceştia sunt produse solide cu punctul de topire în jurul a 50°C şi au HLB în jur de 70. Tipurile cele mai utilizate sunt: Pluronic F18 asociat cu fazele lichide, Pluronic L44,

Pluronic L62, Pluronic L68. Alte tipuri de baze dispersabile în apă sunt derivaţii de celuloză (metilceluloza şi

carboximetilceluloza sodică) asociate cu substanţele tensioactive.

8.9.2. Prepararea supozitoarelor

Procedeele principale de preparare a supozitoarelor se face prin: • modelare manuală (preparare la rece); • presarea masei solide în forme de supozitoare; • turnarea masei topite în forme metalice.


340

Modelarea manuală Este metoda cea mai veche şi se aplică la prepararea în officina, la obţinerea

supozitoarelor cu unt de cacao. Fazele de obţinere sunt: • pregătirea substanţei active şi a untului de cacao; • încorporarea componentelor şi obţinerea masei de supozitoare; • divizarea supozitoarelor. Modelarea manuală se foloseşte încă în practica curentă deoarece nu necesită

aparatură deosebită, nu reclamă temperaturi ridicate, este destul de practică pentru un personal cu experienţă, dar nu se poate utiliza vara.

• Pregătirea substanţei active şi a untului de cacao Substanţele active se cântăresc şi (cele solide) se aduc la un grad de mărunţire cât mai

fină, pentru a se obţine o dispersare cât mai bună a acestora, în masa excipientului. În cazul unor substanţe active foarte solubile, acestea se vor solubiliza într-o cantitate

foarte mică de apă pentru a se obţine o dispersare uniformă. Această soluţie se poate încorpora într-o cantitate mică de lanolină (pentru favorizarea

emulsionării soluţiei apoase). Pentru un supozitor, se iau în lucru 1-3g de unt de cacao (în funcţie de talia animalului),

aducându-se într-o stare de diviziunea potrivită prin tăiere în porţiuni mici sau răzuire. Se recomandă utilizarea untului răzuit cu câteva zile înainte, deoarece are o plasticitate

crescută, comparativ cu untul de cacao proaspăt. Extractele vegetale se pot încorpora în excipient după ce au fost triturate împreună cu

cantităţi foarte mici de apă sau din solventul folosit la prepararea lor. Substanţele cristaline cu o consistenţă crescută (ex. iodul, teobromina) vor fi încorporate

în untul de cacao după triturarea cu apă sau glicerină.

• Încorporarea componentelor şi obţinerea masei de supozitoare Substanţa activă se va amesteca cu o cantitate egală de unt de cacao (eventual de

câteva picături de ulei pentru a face amestecul mai plastic şi mai uşor de modelat. Excipientul se va adăuga treptat până la obţinerea masei de supozitoare ca o pastă

omogenă.

• Divizarea supozitoarelor Masa de supozitoare se va scoate din mojar, cu ajutorul unei spatule şi se va depune pe

o sticlă, hârtie de filtru sau pergaminată conspergată cu amidon (excluzând talcul, deoarece irită mucoasele).

După rularea rapidă (1-2 minute, pentru a nu se topi), în formă de cilindru (magdaleon), se va face secţionarea la lungimea dorită.

• Presarea masei solide în forme de supozitoare Pentru realizarea acestei metode este nevoie de presele pentru supozitoare. Masa de supozitoare se va introduce într-un cilindru metalic (cu o suprafaţă internă

perfect şlefuită) (fig. 8.7.). În interiorul cilindrului acţionează un cilindru etanş care este prevăzut cu stanţe negative

cu forma supozitoarelor, masa va fi introdusă în cilindru şi prin acţionarea pistonului, se presează masa, care va lua forma negativului.

Masa presată de piston intră în matriţe printr-o deschidere îngustă. După umplerea matriţei se va deschide capacul ei şi se va scoate supozitorul.

Fig. 8.7. Presă simplă pentru supozitoare

În industrie, există prese capabile să producă câteva mii de supozitoare.


341

Avantaje: • nu necesită aparatură sofisticată; • asigură o formă mult mai regulată şi de aceeaşi mărime comparativ cu formele

modulate manual; • la prepararea prin presare este înlăturată posibilitatea sedimentării substanţelor

insolubile la vârful supozitoarelor, chiar dacă procedeul este inferior operaţiei de turnare. Dezavantaje: • posibilitatea introducerii aerului în masa de supozitoare, deci favorizarea oxidărilor; • dispersarea substanţei active este mai slabă, comparativ cu supozitoarele turnate la

cald; • cu acest procedeu, nu se pot obţine supozitoare sub formă topită; • producţia de supozitoare prin presare este îngreunată la temperaturile ridicate, ceea

ce va deforma supozitoarele, de aceea, în sezonul de vară, se impune răcirea, fie a masei de supozitoare, fie a presei;

• se pot pierde cantităţi de până la 5%.

Turnarea masei topite în forme metalice

Este metoda cea mai modernă şi răspândită, putând fi aplicată, atât în cazul bazelor hidrosolubile, cât şi liposolubile. Procedeul se bazează pe turnarea la cald a amestecurilor topite de substanţă activă şi masă de supozitoare în forme metalice, care apoi se răcesc (fig. 8.8.).

Fig. 8.8. Formă pentru prepararea supozitoarelor.

În cazul în care nu se cunoaşte capacitatea formelor, se impune determinarea capacităţii lor. Pentru compensarea cantităţilor de excipient şi bază activă care s-ar putea pierde, în timpul manoperelor, se vor lua în lucru cantităţi mai mari de ingrediente.

De asemenea, la calcularea cantităţii excipienţilor se va ţine seama de densitatea excipientului şi a substanţei active.

În cazul unor densităţi egale (între excipient şi substanţa activă), medicamentele vor înlocui o cantitate egală de excipient, dar, de obicei, densitatea substanţei active este mai mare decât cea a excipientului.

În această situaţie, vor rezulta eventuale modificări ale dozajului. Ţinând cont că deplasarea unei cantităţi de excipient de către substanţa activă

antrenează modificarea densităţii supozitoarelor, se impune efectuarea unei corecţii (coeficienţii care reprezintă “factorul de dislocuire14” sau “deplasare” se iau din tabele).

În cazul untului de cacao, mai trebuie să se ia în calcul şi pericolul de supraîncălzire a acestui excipient.

Se recomandă ca substanţa medicamentoasă (sub formă de pulbere fină) să fie amestecată cu o cantitate care să reprezinte 60-57% din masa totală de unt de cacao, se omogenizează la cald, într-o patentulă, până la obţinerea unei consistenţe cremoase, cu aspect tulbure. Amestecarea se face continuu.

După ce se ia vasul de la cald, se adaugă restul de excipient şi se continuă amestecarea.

Va rezulta o masă densă, uniformă, care se va turna imediat în formele metalice.

14 Factorul de dislocuire este raportul dintre densitatea excipientului şi densitatea substanţei active. El poate fi obţinut experimental, făcând raportul dintre densităţile excipientului şi medicamentului. Deoarece densitatea pulberilor nu este constantă şi nu sunt total insolubile în baza topită, este indicat ca factorii de deplasare să fie stabiliţi pe cale experimentală.


342

Turnarea se va face în aşa fel, încât masa de supozitor să depăşească foarte puţin marginea formei metalice, pentru ca după răcire, materialul în plus să fie eliminat.

De reţinut că, la turnare, formele trebuie să aibă temperatura camerei. Formele răcite vor întări prea rapid masa de supozitor şi nu va umple perfect cavitatea matriţei.

Dacă totuşi temperatura mediului este prea ridicată, formele se pot răci după turnare. În acest fel, supozitoarele vor putea fi extrase mai rapid datorită contracţiei în volum.

Pentru a se evita aderarea supozioarelor de forme şi pentru a obţine o supraaţă cât mai regulată la supozitoare matriţele se vor umecta cu un strat subţire de spirt saponat, ulei de parafină sau un amestec specific: săpun moale 1p, glierină 1p, alcool concentrat 5p.

Soluţiile cu care se face lubrifierea trebuie să fie diferite de cea a masei supozitoare şi, astfel, va fi absorbită şi va constitui o peliculă izolatoare între masă şi metal.

Se pare că uleiul de parafină nu este recomandat ca lubrifiant pentru supozitoarele care au excipientul constituit din unt de cacao, dar în cazul supozitoarelor preparate cu masă glicerogelatinoasă este indicat uleiul de parafină sau cel vegetal.

Formele pentru supozitoare sunt blocuri metalice, nichelate, din dur-aluminiu sau oţel inoxidabil, care se suprapun perfect.

Forma tiparelor este conică, cilindro-conică sau de torpilă, fiind alese în funcţie de sediul administrărilor Sunt prevăzute, de obicei, cu 6, 12 sau 24 poziţii.

La fabricarea supozitoarelor trebuie să se ţină seama de forma medicamentoasă în care se află substanţa activă: suspensie, soluţie sau emulsie.În majoritatea cazurilor, în supozitoare sunt înglobate suspensii de substanţe active.

Aceste substanţe trebuie pulverizate în particule sub 100µm, iar la tratamente speciale la o granulaţie de 5µm. când în prescripţie sunt prezente mai multe medicamente solide, se va prepara mai întâi o pulbere compusă care se va dispersa în excipient.

Substanţele foarte active, prescrise în cantităţi mici, iniţial, trebuie amestecate cu o cantitate corespunzătoare de substanţă inertă (ex. lactoza) pentru a se asigura o bună repartizare în masa de supozitoare.

Când proporţia de substanţă activă solidă este mare, obţinerea unei mase plastice este dificilă. Această dificultate se poate înlătura prin adăugarea unei cantităţi mici de lanolină.

Când substanţele active sunt solubile în excipient, se recomandă procedeul de turnare şi topire (nu se va folosi procedeul substanţelor termolabile). va asigura o repartizare uniformă şi un efect rapid. Cedarea şi absorbţia substanţelor active este lentă şi adesea incompletă.

Preparările sub formă de soluţii ale unor substanţe lipofile în excipienţi graşi este limitată.

Dizolvarea unor substanţe organice în grăsimi pot antrena modificări ale caracteristicilor fizice ale excipienţilor, scăderea punctului de topire (formarea de eutectice).

De exemplu: Clorhidratul, fenolul, ihtiolul, salolul se pot încorpora în unt de cacao prin dizolvare la cald, dar ţinându-se

cont de faptul că unele substanţe pot modifica punctul de topire al excipienţilor şi, mai ales, al untului de cacao (ex. cloralhidratul, camforul, creozolul, xalolul, unele uleiuri volatile produc coborârea importantă a punctului de topire).

Acest neajuns este dificil de corectat deoarece, chiar dacă solidificarea supozitoarelor se face la temperatură scăzută, readucerea la temperatura mediului va topi supozitoarele.

Totuşi, adăugarea a 20% cetaceu va corecta neajunsul. Este important de reţinut că adăugarea de cetaceu doar 18% va coborî punctul de topire, în timp ce, peste

28% cetaceu, punctul de topire va creşte peste temperatura corpului. În cazul utilizării de ceară15, se recomandă concentraţia de 4% (sub 3% coboară punctul de topire al untului

de cacao şi peste 5% îl va ridica peste 37°C). Azotatul de argint sau acetatul de plumb pot ridica punctul de topire al untului de cacao peste temperatura

corpului. Această dificultate se elimină prin adăugarea unor cantităţi mici de ulei vegetal.

Un neajuns al supozitoarelor care conţin substanţe active solubile este apariţia, după răcire, a cristalelor care pot duce la iritări locale.

15 Ceara are calitatea de a mări absorbţia apei, a masei supozitoare. Un amestec 95% unt de cacao şi 5% ceară poate încorpora până la 50% din greutatea sa, apă sau soluţii apoase. În schimb ceara va face ca supozitoarele să se întărească. Supozitoarele emulsii au căpătat importanţă odată cu introducerea în farmaceutică a excipienţilor autoemulsionabili.


343

Prepararea supozitoarelor cu substanţe emulsionate se face cu ajutorul emulgatorilor uzuali: emulsiile de tip A/U vor fi emulsionate cu lanolină, colesterol, alcool etilic etc.

Cantităţile de emulgator se aleg în funcţie de cantităţile de lichid care se emulsionează (ex. pentru a emulsiona 5g soluţie apoasă este necesar ca în 5,70g unt de cacao să se adauge 0,30g colesterol).

Mi în cazul acestor supozitoare, trebuie să se aibă în vedere faptul că adăugarea unor emulgatori poate să modifice punctul de topire al unor supozitoare.

De exemplu, l Lanolina poate duce la scăderea punctului de topire a untului de cacao. Adăugarea a 12% lanolină, în untul

de cacao, impune şi un adaus de ceară în proporţie de 8-10% pentru ca punctul de topire să rămână neschimbat. Prepararea se face prin emulsionarea soluţiei active cu lanolina care se va omogeniza cu untul de cacao şi

ceara topite, adăugate treptat peste emulsie. Turnarea se face la cald amestecul fiind semifluid.

Emulsiile U/A sunt avantajoase da-torită absorbţiei rapide a medicamentului. În supozitoarele preparate cu emulsii tip U/A, faza apoasă se poate evapora, astfel că,

în timpul păstrării, supozitoarele se usucă şi, de aceea, pentru păstrarea acestora, este necesară ambalarea în celofan sau staniol.

Emulgatorul cel mai folosit este lecitina în prezenţă de ceară. Tipurile de supozitoare U/A sunt indicate în cazul substsanţelor active care trebuie să

traverseze peretele intestinal şi să acţioneze rapid.

8.9.3. Producerea industriala

Metodele de preparare a supozitoarelor în industrie se face la cald, prin topire sau turnare, şi respectă fazele:

• prepararea masei de supozitoare, • turnarea în forme, • răcirea, • ambalarea. Operaţiunile sunt făcute în utilaje separate. Topirea bazei de supozitoare se face în recipiente încălzite cu vapori de apă, evitându-

se supraîncălzirea, la temperatură controlată. Dispersarea sub formă de suspensie sau emulsionarea substanţelor active se face cu

ajutorul agitatoarelor mecanice cu viteză reglabilă. În cazul dispersării de pulberi insolubile, se previne sedimentarea, iar în cazul în care

pulberile au tendinţă de aglomerare (cele cu încărcătură electrică) vor fi amestecate în mori cu valţuri (cu masa aproape răcită), după care masa se va aduce la fuziune şi va fi turnată în forme.

În timpul turnării, omogenizarea nu se va întrerupe, un termoreglator menţionând temperatura şi în conducta de scurgere a masei supozitoare.

Formele metalice sunt lubrifiate prin pensulare sau aspersare, ele fiind, de obicei, răcite. Materialele preferate pt. formele metalice sunt aluminiul şi bronzul a căror acoperire cu nichel, crom sau cadmiu asigură obţinerea unei suprafeţe cât mai netedă.

Metodele cele mai moderne de obţinere a supozitoarelor elimină matriţele şi toarnă supozitoarele direct în ambalaje (fig. 8.9.).

Fig. 8.9. Supozitoare uterine Neostatin (Hemovet) ambalate direct în P.V.C.

Conţine: neomicină sulfat 0,5g, nistatin bază 1.500.000 U.I.; supozitoare cu activitate antibacteriană şi antimicotică utilizate în prevenirea şi combaterea endometritelor, crevicitelor şi vaginitelor la toate speciile.


344

Maşinile moderne efectuează toate operaţiile ciclic, automat: topirea, turnarea, răcirea şi ambalarea se face în maşini rotative care pot produce până la 10.000 supozitoare/oră.

Ambalarea supozitoarelor După răcire, supozitoarele se ambalează în foi de celofan, polietilenă (fig. 8.10.) staniol

sau material plastic. Fiecare supozitor este închis separat, supozitoarele fiind închise între două folii care se termosudează (fig. 8.11., 8.12).

Acetatul de celuloză dă folii estetice, uşor de utilizat. Materialul are dezavantajul că este permeabil la apă.

Fig. 8.10. Ambalaj de polietilenă.

Fig. 8.11. Ambalarea industrială a supozitoarelor.

Fig. 8.12. Ambalaj din policlorură de vinil.

Policlorura de vinil dă folii puţin permeabile, dar au dezavantajul că, datorită sudării cu ciclohexanonă (care degajă vapori toxici), reclamă o bună ventilare.

Foliile de aluminiu sunt cele mai utilizate fiind uşor de manipulat şi economice. Pentru mărirea impermeabilităţii se apelează la lăcuirea sau plastificarea foliilor de

aluminiu care vor mări perioada de conservare. Ambalajele tip tipar sunt foarte avantajoase, deoarece se înlătură folosirea de forme

metalice. Acest tip de ambalaj este avantajos în cazul maselor de supozitoare topite, care, după menţinerea la rece, îşi vor recăpăta forma iniţială.

Utilizarea tiparelor-ambalaje simplifică operaţiile de fabricare, masa de supozitoare fiind turnată direct în forme.

În practica industrială, se realizează colorarea supozitoarelor16. Coloranţii utilizaţi trebuie să fie cei admişi în industria alimentară (eritrozină, tartrazină,

clorofilă, β caroten etc.). De obicei, se aleg coloranţi solubili în baza de supozitoare folosită.

Supozitoare speciale

Supozitoarele acoperite

Acoperirea supozitoarelor se face, de obicei, pentru asigurarea stabilităţii preparatelor la temperaturi ridicate.

16 Necesitatea colorării a apărut din două motive majore: pentru a evita confuziile de producţie sau ambalare şi pentru a urmări mai bine omogenitatea. Nu se recomandă colorarea supozitoarelor la care descompunerile ar putea fi mascate. În cazul supozitoarelor cu antibiotice, aminofenazonă, fenilbutazonă, vitamine liposolubile, colorarea nu influenţează substanţele active.


345

Învelişurile trebuie să posede caracteristicile: să reziste fără să se deformeze la temperaturi de până la 50°C şi să cedeze în timp util substanţele active.

Acoperirile se pot realiza cu zahăr, sirop de zahăr (dar pot rezulta supozitoare dure şi sensibile la umiditate.

Cu rezultate bune se pot folosi: polisorbatul; dicetilsuccinatul de sodiu, monostearatul de gliceril, alcoolii graşi sulfonaţi în amestec cu acid stearic, parafină, ceară etc. care sunt emulgatori şi care se dizolvă în solvenţii potriviţi, soluţiile obţinute fiind aplicate în mai multe straturi pe supozitoare, după evaporare rezultând învelişuri de diferite grosimi.

Supozitoare în straturi

Acestea se produc când se doreşte separarea substanţelor incompatibile sau care trebuie protejate, în mod special, de mediu.

Se fac amestecuri separate care se toarnă în forme pe rând, după răcirea stratului precedent, între amestecuri turnându-se excipient topit, pentru separare.

O altă modalitate este turnarea în forme duble (inclavare), realizându-se un strat exterior. Interiorul este reprezentat de un supozitor mai mic denumit “sâmbure”.

Răcirea se face în condiţii speciale, pentru a se evita desprinderea straturilor. În acest fel, se obţin supozitoarele de penicilină, asociată cu alte antibiotice (cele de

foliae Digitalis, nu cele vaginale sau uterine cu cedare lentă) (fig. 8.13.).

Supozitoare liofilizate

Masa de supozitoare turnată va fi răcită brusc pentru a se evita sedimentarea sau separarea unor componente. După aceea supozitoarele se vor liofiliza (când apa va fi îndepărtată prin sublimarea gheţii).

Vor rezulta supozitoare poroase, rezistente. Substanţele folosite sunt hidrofile macromoleculare (alginaţi, derivaţi de celuloză, gelatină).

Procedeul este recomandat pentru supozitoarele care conţin substanţe termolabile sau care se descompun în soluţii apoase. Datorită structurii afânate se asigură o dispersare rapidă a substanţelor medicamentoase.

Fig. 8.13. Supozitoare inclavate şi modul de introducere al “sâmburelui” în excipientul existent în presă în stare semisolidificată.

Defecte de fabricaţie La fabricarea supozitoarelor pot apare numeroase inconveniente care, în general, pot fi

evitate prin adoptarea unor tehnici de lucru potrivite. Unele dificultăţi sunt legate de omogenitate, anomalii ale suprafeţelor (datorită apariţiei

cristalelor sau unor picături de lichid, existenţei unor fisuri, bavuri etc. În general, acestea se datorează folosirii unor tipare cu suprafaţa corodată sau răcirii

prea bruşte sau prea puternice. Bavurile pot apare şi în urma ambalărilor (dacă se practică termosudarea). Apa din compoziţia supozitoarelor sau cea provenită din mediul extern poate determina

modificări importante: • scăderea punctului de topire a unor baze; • accelerarea proceselor de oxidare; • evaporarea apei poate duce la cristalizarea substanţelor şi determină creşterea rugozităţii suprafeţelor (în general, evaporările sunt mai reduse în cazul emulsiilor A/U); • dezvoltarea microorganismelor (a mucegaiurilor); • favorizarea unor reacţii chimice şi unele incompatibilităţi.


346

Combaterea neajunsurilor se poate realiza prin adăugarea antioxidanţilor (ex. tocoferol; esterii acidului galic etc.), a substanţelor antiseptice sau adaosul de apă17.

Alte categorii de preparate gelatinoase

Cercetările din domeniul farmaceutic au vizat scăderea la maximum al potenţialului iritant al unor supozitoare, uneori poate prea dure, care mai au şi dezavantajul datorat prezenţei excipienţilor (incompatibilităţi cu substanţele medicamentoase, lipsa stabilităţii la variaţiile de temperatură, dificultăţi de preparare etc.).

Această nouă grupă este destinată să înlocuiască supozitoarele.

Capsulele gelatinoase rectale Sunt preparate elastice de formă cronică cu lungimea de 2-3cm şi diametrul bazei de

1cm constituită dintr-un înveliş gelatinos în interiorul căruia se introduc lichide sau amestecuri moi care nu dizolvă gelatina (suspensii, paste).

Cele mai frecvente vehicule folosite sunt: uleiul de vaselină, de arahide, măsline, lecitina etc., dispersarea fiind uşurată de prezenţa unui emulgator neionic U/A.

La aplicare, capsula se umectează cu apă pentru a se grăbi dezintegrarea şi elibrarea substanţelor active.

Fabricarea acestor capsule se face prin injectare şi sudură simultană şi prezintă avantajul că asigură o dozare exactă a substanţei active şi sunt stabile la temperaturi ridicate.

Rectiolele (microclismele)

Sunt tuburi asemănătoare celor de unguent, din material plastic, prevăzute cu un tub obturat la cald, la umplere, sau închis etanş, cu un capac.

La aplicare (se poate folosi cu succes la speciile de companie), se deschide extremitatea canulei şi, după introducerea în rect, lichidul este împins afară prin presarea peretelui. Rectiolele sunt folosite pentru administrările de:

- soluţii apoase, - hidroglicerinate, - glucozate, - emulsii. Absorbţia acestor forme este sigură şi rapidă asigurând administrarea comodă şi

igienică. Volumul lichidelor din rectiole este de 10-50 ml.

Supozitoarele vaginale (ovulele, globulele)

Supozitoarele vaginale au o formă ovoidală sau sferică, de consistenţă semimoale. Excipienţii cei mai utilizaţi sunt: - masa de gelatină şi - glicerină, - untul de cacao, - polietilenglicolii, - grăsimi hidrogenate.

În mod uzual, se folosesc pentru acţiune locală sub formă de pansamente vaginale, de aceea ovulele, comparativ cu supozitoarele rectale, pot fi considerate de uz extern, putându-se folosi doze de medicament care depăşesc dozele obişnuite pentru uzul oral.

Datorită vascularizaţiei puternice vaginale, acţiunea medicamentelor administrate prin ovule poate avea şi o acţiune generală. Prepararea supozitoarelor vaginale cu unt de cacao se face prin modelare, cele cu masă gelatinoasă se prepară prin topire şi turnare, în tipare de formă ovoidală, şi au, de obicei, greutăţi de 5-15g.

Sub formă de ovule, la animale se pot administra antiseptice, antifungice topice, astringente, antihemoragice şi chiar anticoncepţionale.

17 Conţinutul în apă a unor baze nu duce la o cedare semnificativă, decât dacă apa se află în sisteme emulsii, ca fază externă, în proporţie de 50%. Higroscopicitatea este prezentă la supozitoarele preparate cu gelatină glicerinată şi, într-o măsură mai mică, polietilenglicolii cu greutate moleculară mică.


347

Capsulele vaginale

Sunt capsule moi de gelatină, umplute cu soluţii sau suspensii uleioase. Aceste preparate trebuie să cedeze conţinutul lor după 5-7 minute în lichidul vaginal.

Pentru a mări capacitatea de dispersare se adaugă substanţe tensioactive. Uleiul nu este recomandat ca vehicul potrivit.

8.9.4. Controlul şi conservarea

Aspectul

Supozitoarele trebuie să aibă o suprafaţă omogenă, netedă, fără fisuri. Prin secţionarea longitudinală, trebuie să prezinte un aspect uniform, nemarmorat, fără cristale sau aglomerări de pulberi şi fără bule de aer. Controlul bazelor excipient se referă la:

• excipienţi liposolubili: - punctul de topire, - punctul de solidificare, - indicele de saponificare, - indicele de iod, - indicele de peroxizi, - cifra de apă, - vâscozitatea şi - rezistenţa mecanică.

• excipienţi hidrosolubili: - solubilitatea, - pH-ul soluţiei, - rezistenţa mecanică, - contracţia de volum.

Controlul fizic urmăreşte caracteristicile fizice cele mai importante: • punctul de topire, • consistenţa şi • rezistenţa mecanică.

Conservarea

Supozitoarele se păstrează la loc uscat şi răcoros. În timpul depozitării, supozitoarele cu unt de cacao pot forma la suprafaţă pulberi albe, neajuns care se înlătură uşor prin ambalarea în staniol. La supozitoarele cu conţinut în baze grase, adesea se poate observa o creştere a punctului de topire (după luni de păstrare). Controlul temperaturii de fabricaţie şi menţinerea după preparare la temperaturi mai crescute va determina maturarea şi stabilizarea punctului de topire. Trebuie să se aibă în vedere menţinerea unui timp de 2-3 ani a unui punct de topire corespunzător. Bazele de supozitoare constituite din grăsimi hidrogenate dau supozitoare cu tendinţa de a se crăpa şi a se rupe (comparativ cu cele din unt de cacao, mult mai elastice).

Fragilitatea supozitoarelor cu gliceride semisintetice este accentuată de o răcire rapidă. Astfel de supozitoare sunt greu de ambalat şi chiar administrarea lor poate fi dificilă.

Răcirea treptată, după turnare, şi adăugarea plastifianţilor va diminua fragilitatea. Agenţii plastifianţi cei mai utilizaţi sunt: • polisorbatul 80, • polisorbatul 85, • uleiul de ricin, • monostearatul de gliceril, • glicerina sau • propilenglicolul

Supozitoarele cu polietilenglicol sunt predispuse mai puţin la modificări în timpul păstrării şi la influenţa temperaturii.

Supozitoarele cu gelatină glicerinată se protejează de umiditate, căldură şi aer uscat printr-o ambalare corespunzătoare şi păstrare la loc răcoros.


348

Bibliografie

• Balaci P., Mateescu T. (1964) - Lucrări practice de farmacologie şi receptură, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. • Barrett, C.W., Hadgraft, J.W., Sarkany, I. (1964) - The influence of vehicles on skin penetration, J. Pharm. Sci., 16, 104. • Bogdan, Ingeborg (1990) - Lucrări practice de farmacologie şi receptură veterinară, Lito, Inst. Agr. Cluj-Napoca. • Bonnefoi, M., Burgat, V., Petit,C. (1991) – Pharmacie galenique, E.N.V. Toulouse. • Fica, Cornelia (1970) - Tehnică farmaceutică pentru asistenţii de farmacie, Ed. Medicala Buc. • Fica, Cornelia (1973) - Emulsii şi suspensii farmaceutice, Ed. Medicală, Buc. • Fica, Cornelia (1983) - Îndreptar practic pentru prepararea medicamentelor, Ed. Medicala Buc. • Guy, R.H., Hadgraft, J. (1984) – Prediction of drug disposition kinetics in skin and plasma following topical application, J. Pharm. Sci., 73, 883. • Higuchi, T., Lach, J.L. (1954) - J. Amer. Pharm. Ass. Sci., 43, 465-469. • Ionescu, Stoian, P., Ciocănelea, V., Adam, L., Rub-Saidac, A., Ban, I., Georgescu, Elena, Savopol, E. (1974) - Tehnică farmaceutică, ed. a II-a rev., Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti. • Ionescu, Stoian, P., Savopol, E., Georgescu, Elena (1970) - Medicamente injectabile şi colire, Ed. Medicală, Bucureşti. • Kirk, R.W., Bonagura, J.D. (1984) - Current Veterinary Therapy. Small Animal Practice, Ed. W.B. Saunders Comp. Phi. • Longhin, S.C., Dumitrescu, A. (1970) - Medicaţia afecţiunilor dermatologice, Ed. Medic., Buc. • Martindale's (1977) - The Extra Pharmacopoeia, Ed. XXVII, The Pharmaceutical Press London. • Merkle, H.P. (1987) - Release Kinetics of Polymeric Laminates for Transdermal Delivery in Controlled drug Delivery, Ed. by B.W. Müller Wissenschaftliche Verlagsgesellschaft mbH Stuttgart, 259-273. • Meyer Jones, L., Booth, N.H., McDonald, L.E. (1977) - Veterinary Pharmacology and Theapeutics, 4th Ed., Iowa State Univ. Press. • Negoiţă, S., Mărăşoiu, Gh. (1962) – Tehnică farmaceutică, Ed. Medicală, Buc. • Pârvu D. (1996) - Introducere în chimia suprafeţelor şi coloizilor, Ed. Eurobit, Timişoara. • Pop, P., Cristina, R.T. (1995) – Dermatologie medicala veterinară, Ed. Mirton, Timişoara. • Popovici, Adriana (1980) - Unguente farmaceutice, ed. II, Ed. Medicală, Bucureşti. • Popovici, Adriana (1982) - Dermatologie şi cosmetologie, Ed. Medicală, Bucureşti. • Suciu, Gh. (1990) - Forme farmaceutice de uz veterinar, Ed. Dacia Cluj-Napoca. • Zierenberg, B. (1987) - Development and Biopharmaceutical Aspects of transdermal Systems in Controlled drug Delivery, Ed. by B.W. Müller Wissenschaftliche Verlagsgesellschaft GmbH Stuttgart, 250-258. • *** (1995-2000) - Colecţia La Semaine Veterinaire. • *** (1965) - Farmacopeea Română Ed. VIII, Ed. Medicală, Bucureşti. • *** (1976) - Farmacopeea Română Ed. IX, Ed. Medicală, Bucureşti. • *** (1977) - British Veterinary Pharmacopoeia, H.M.S.O., London. • *** (1992) -Catalog Animal Health Products. • *** (1993) - British Veterinary Pharmacopoeia, H.M.S.O., London. • *** (1993) - Farmacopeea Română Ed. X, Ed. Medicală, Bucureşti. • *** (1997) - Catalog Intervet. • *** (1997) - Dictionaire des Medicaments Vétérinaires et des produits de Santé Animale, Ed. du Point Veterinaire, France. • *** (1998) - Catalog Lek pharmaceutics

cap. 8 curs farmacie

Documents