Capitolul 8

Finanţarea riscului

Îi detest pe agenţii de asigurări: întotdeauna susţin că eu voi muri într-o zi, fapt care nu este adevărat. (Stephen Leacock)

În urma parcurgerii acestui capitol:

veţi cunoaşte cele trei tehnici de reţinere a riscurilor veţi înţelege rolul asigurărilor ca instrument de transfer al riscurilor veţi cunoaşte principalele tipuri de asigurări existente în acest moment pe piaţa

românească veţi cunoaşte criteriile în funcţie de care se ia decizia de reţinere sau de transfer

al riscurilor veţi învăţa o metodă practică de stabilire a priorităţilor privind cumpărarea de

asigurări în organizaţii

Evitarea totală a pierderilor şi daunelor într-o organizaţie este foarte adesea imposibilă, oricât de perfecţionate ar fi programele de management al riscului, oricât de mari ar fi eforturile de evitare a riscului şi oricâte măsuri de control al riscului ar fi adoptate. Chiar şi în condiţiile în care obiectivul managerilor este zero pierderi (în spiritul filosofiei managementului calităţii totale), ei vor fi totuşi nevoiţi să accepte faptul că, la nivelul actual al tehnologiilor, unele riscuri din organizaţie nu pot fi controlate complet. Cei mai mulţi responsabili de risc din organizaţii utilizează o abordare de tip cost-beneficiu în managementul riscului: măsurile de control sunt extinse până la punctul în care costul acestora depăşeşte beneficiile potenţiale care s-ar putea obţine în urma evitării sau reducerii riscurilor. Dincolo de acest punct, controlul riscului devinea prea costisitor; în consecinţă, se va apela la soluţia finanţării riscurilor.

Finanţarea riscului este o activitate pasivă în comparaţie cu controlul. Ea se ocupă de problema acoperirii pierderilor după ce acestea s-au produs. Tehnicile de finanţare a riscului sunt întotdeauna reactive, adică intră în aplicare după ce evenimenul nefavorabil a avut loc (spre deosebire de tehnicile de control al riscului, care sunt în majoritatea lor proactive). Problemele legate de finanţarea riscurilor din organizaţie pot fi rezumate prin întrebarea: "cine plăteşte?". Indiferent dacă modalităţile de plată a daunelor sunt planificate sau nu dinainte, cineva va suporta în mod sigur povara financiară a acestora.

Metodele de finanţare se grupează în esenţă în două mari categorii: reţinerea riscului şi transferul riscului.

Reţinerea riscului

Reţinerea este o tehnică prin care organizaţia care a suferit pierderile suportă în mod direct consecinţele financiare. Ea poate folosi pentru aceasta fie fonduri

104

proprii, fie împrumuturi. Pentru ca reţinerea să fie eficientă pentru un anumit risc, ar trebui să fie îndeplinite trei condiţii:

- să nu fie disponibilă (la un cost acceptabil) nici o altă metodă de tratare a riscului. Atunci când este vorba de un risc neasigurabil sau pentru care asigurarea este prea scumpă, reţinerea este o posibilitate de luat în considerare;

- pierderea maximă probabilă să nu depăşească un nivel considerat acceptabil de către responsabilii de risc;

- pierderile să poată fi uşor prognozate (prin una din metodele arătate la capitolul 4) pe baza datelor disponibile asupra daunelor din trecut.

Reţinerea riscului este o metodă potrivită mai ales pentru organizaţiile mari, cu resurse financiare puternice şi pentru care frecvenţa şi severitatea pierderilor şi daunelor sunt mai uşor de anticipat. Dacă pierderile reale sunt mai mari decât cele prevăzute, atunci reţinerea se dovedeşte a fi ineficientă pentru acoperirea respectivului risc.

O formă specială de reţinere a riscului poate apărea în sitiaţia în care organizaţia respectivă este parte a unui grup: unele riscuri pot fi preluate şi finanţate de acest grup.

Reţinerea riscului poate fi pasivă sau activă, inconştientă sau conştientă, neplanificată sau planificată.

Reţinerea este pasivă sau neplanificată atunci când managerul de risc nu conştientizează o expunere sau, dacă o conştientizează, subestimează impactul ei asupra firmei. Dacă riscul respectiv s-a materializat, organizaţia va fi implicit responsabilă de limitarea şi acoperirea consecinţelor sale financiare. Întrucât nici o organizaţie nu poate fi sigură că a identificat toate expunerile la risc, reţinerea neplanificată este, până la un anumit punct, firească şi poate chiar inevitabilă. Ea devine totuşi o manieră iraţională de a aborda lucrurile dacă este generalizată pentru toate expunerile din organizaţie.

Reţinerea este activă sau planificată atunci când managerul decide în mod conştient să nu transfere un anumit risc, ci să-l reţină. Reţinerea planificată poate fi justificată sau nejustificată, în funcţie de caracteristicile respectivului risc. Nu de puţine ori, întreprinderile greşesc fie transferând (asigurând) riscuri minore pentru care tehnicile de reţinere ar fi mai simple şi mai puţin costisitoare, fie reţinând riscuri importante pentru care ar fi mai potrivit transferul (asigurarea).

Auto-asigurarea este un caz special de reţinere planificată a riscului. Ea se deosebeşte de celelalte forme de reţinere prin aceea că în organizaţie există un număr mare de unităţi de expunere, astfel încât pierderile viitoare pot fi prognozate cu un grad de precizie ridicat. Finanţarea eventualelor pierderi se realizează în acest caz dintr-un fond de auto-asigurare, alimentat cu depuneri regulate.

O organizaţie poate folosi una din următoarele trei modalităţi posibile de acoperire a daunelor prin reţinere:

- finanţarea curentă. Această metodă nu presupune acumularea de fonduri în avans; banii sunt puşi la dispoziţie pe măsură ce apar pierderile. Avantajul ei stă în faptul că organizaţia nu-şi blochează fondurile, puţându-le utiliza în alte scopuri, iar formalităţile administrative sunt reduse la minimum. Totuşi, dacă pierderile sunt foarte mari, acoperirea lor va greva bugetul firmei; în unele cazuri ea va fi nevoită să vândă din active în condiţii nefavorabile pentru a obţine resursele financiare necesare. Pierderile majore pot fi rareori acoperite prin împrumuturi, deoarece creditorii consideră că decizia de reţinere a unor asemenea pierderi este o

105

dovadă a ineficienţei managementului financiar. Pierderile mici pot fi acoperite prin credite, uneori aranjate dinainte. Un alt inconvenient al finanţării curente este acela că rezultatele economico-financiare ale întreprinderii ar putea fi afectate de influenţe întâmplătoare (o pierdere importantă şi neaşteptată poate dezechilibra serios bilanţul întreprinderii);

- prefinanţarea, numită şi finanţare retrospectivă. În acest caz banii necesari acoperirii pierderilor sunt colectaţi în avans. Avantajul acestei metode este că permite acumularea treptată a unui fond de acoperire, îndepărtând pericolul afectării brutale a profiturilor firmei. Există însă şi dezavantajul blocării unor bani în care ar putea fi folosiţi în activitatea curentă a firmei sau pentru investiţii. Finanţarea retrospectivă se utilizează atunci când se apreciază că este foarte mare probabilitatea ca pierderea potenţială a organizaţiei să depăşească capacitatea sa de a o acoperi din fondurile curente;

- postfinanţarea sau finanţarea prospectivă. Această metodă presupune acoperirea pierderilor în perioada ulterioară producerii lor, cu ajutorul unui credit. Avantajul metodei provine din posibilitatea eşalonării poverii financiare pe o durată de câţiva ani, iar dezavantajele sunt legate de plata dobânzii la credit şi de reducerea capacităţii de creditare a organizaţiei pe viitor.

O tehnică de reţinere al riscului utilizată de multe organizaţii din ţările dezvoltate este crearea de societăţi de asigurare captive. Un asigurator captiv este o firmă de asigurare aflată în proprietatea companiei asigurate (numită şi “companie-mamă”). Foarte multe din companiile de asigurare captive sunt firme offshore, create în paradisuri fiscale precum Insulele Virgine sau Cayman. Utilizarea unui asigurator captiv aduce organizaţiei proprietare o serie de avantaje precum plata unor prime de asigurare mai reduse, adaptarea metodelor de acoperire a daunelor la propriile lor necesităţi, accesul la piaţa reasigurărilor (asiguratorul captiv se poate reasigura la una din societăţile de asigurare existente pe piaţă), un control mai bun asupra operaţiunilor de management al riscului. În plus, asiguratorul captiv poate deveni un centru de profit pentru “mamă”, deoarece el are posibilitatea de a încheia asigurări şi pentru alte organizaţii.

Putem vorbi de două categorii de societăţi de asigurare captive: “pure” – aflate în proprietatea unei singure corporaţii, şi “de grup” – aflate sub controlul mai multor organizaţii, provenind de regulă din acelaşi sector de activitate sau din sectoare înrudite.

Transferul riscului

Transferul riscului presupune ca entitatea care suportă consecinţele financiare ale unei daune să fie alta decât cea care a suferit efectiv daunele. Atunci când este vorba de transferul riscului se înţelege cel mai adesea încheierea unui contract de asigurare. Într-adevăr, asigurarea este cea mai frecventă metodă de transfer al riscului. La finalul aceste secţiuni vom vorbi şi despre o serie de tehnici de transfer al riscului care nu presupun intervenţia unei companii de asigurare.

106

Transferul riscului prin asigurare

În cele ce urmează ne vom concentra mai cu seamă asupra substanţei economice a asigurărilor, şi într-o măsură mai redusă asupra aspectelor legale. Pentru a vorbi de o tranzacţie de asigurări sunt necesare patru elemente:

- un acord contractual scris. Acest acord este instrumentul prin intermediul căruia riscul este transferat de la asigurat la asigurator;

- plata unei prime de către asigurat (sau o promisiune de plată fermă). Evident, pentru ca oferta de asigurare să fie atractivă, această primă trebuie să fie mult mai mică decât valoarea pierderii acoperite prin contract;

- plata unei despăgubiri de către asigurator către asigurat, în condiţiile producerii evenimentului acoperit prin contract. O despăgubire echitabilă îl va ajuta pe asigurat să-şi refacă (aproximativ) situaţia financiară pe care o avea înainte de producerea evenimentului;

- acumularea la asigurator a unor resurse financiare din care vor fi plătiţi asiguraţii care au suferit pierderi (resource pooling). Aceste resurse se formează în principal prin plata primelor de asigurare.

Condiţiile principale pe care trebuie să le îndeplinească un risc pentru a fi asigurabil sunt menţionate în primul capitol.

Este important de subliniat faptul că eficienţa unei activităţi de asigurări este garantată de existenţa resurselor financiare la asigurator şi nu de faptul că expunerile independente ale asiguraţilor tind a se compensa reciproc atunci când aceştia sunt în număr mare (cum este cazul formării portofoliilor de titluri pe piaţa financiară).

Contractul de asigurare are următoarele caracteristici juridice:- este un contract consensual, adică se formează prin simplul acord de

voinţă al părţilor, fără a fi necesară o formă solemnă de manifestare a voinţei;

- este un contract sinalagmatic, părţile având obligaţii reciproce şi interdependente unele faţă de altele;

- este un contract oneros, care rezultă din faptul că fiecare parte urmăreşte să obţină din încheierea sa un avantaj, un câştig;

- este un contract condiţional, deoarece obligaţia asiguratorului de a plăti daunele este condiţionată de plata primelor de către asigurat;

- este un contract aleatoriu, întrucât beneficiile şi pierderile părţilor depind de un eveniment incert (la încheierea contractului parţile nu pot şti exact ce beneficii sau ce pierderi vor avea);

- este un contract unilateral, deoarece numai una dintre părţi (asiguratorul) este obligat legal să plătească daunele suferite de cealaltă (asiguratul). Cât despre asigurat, acesta nu poate fi forţat să plătească prima de asigurare (totuşi, el beneficiază de protecţie numai dacă are primele plătite la zi);

- este un contract personal, deoarece obiectul său îl formează de fapt persoanele (fizice sau juridice), şi nu bunurile materiale. Propriu-zis vorbind, un contract de asigurare pentru un automobil nu asigură vehicolul, ci îl asigură pe proprietarul vehicolului;

- este un contract de adeziune, întrucât asiguratul este protejat numai dacă acceptă întregul contract, cu toate condiţiile sale.

Piaţa asigurărilor din ţara noastră este reglementată în special prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările din România şi Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor. Potrivit Legii nr. 136/1995, contractul de asigurare se încheie în formă scrisă şi trebuie să cuprindă:

107

- numele (denumirea) şi domiciliul (sediul) părţilor contractante;- obiectul asigurării;- riscurile asigurate;- momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asiguratorului;- primele de asigurare;- sumele asigurate;- alte elemente privind drepturile şi obligaţiile părţilor.

*

Asigurările se pot împărţi în trei mari categorii:- asigurări de bunuri;- asigurări de persoane;- asigurări de răspundere civilă legală.

Asigurările de bunuri au rolul de a proteja patrimoniul indivizilor sau organizaţiilor contra unor riscuri precum: incendiu, trăznet, explozie, cutremur, avalanşă, alunecări de teren, căderi de corpuri, furt prin efracţie şi alte acte de tâlhărie, inclusiv efectele distructive ale acestora asupra bunurilor asigurate. Asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial în bunul asigurat, iar valoarea la care se asigură un bun este cea declarată de către asigurat. În România, asigurările de bunuri sunt facultative.

Printre tipurile particulare de asigurări de bunuri se regăsesc:- asigurarea locuinţei este categorie de asigurări care se adresează

persoanelor fizice;- asigurarea maşinilor, echipamentelor, utilajelor şi instalaţiilor împotriva

avariilor datorate proiectării necorespunzătoare, manoperei necorespunzătoare, neglijenţei, nepriceperii, exploziei etc.;

- asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj, atât în privinţa pagubelor materiale, cât şi a răspunderii constructorului faţă de terţi;

- asigurarea autovehicolelor, împotriva unor riscuri specifice precum ciocniri, loviri, căderi, derapări, răsturnări etc;

- asigurarea echipamentelor electronice, inclusiv a suporturilor externe de memorare a datelor (programe şi baze de date);

- asigurările maritime şi de transport, care privesc asigurarea mărfurilor pe durata transportului împotriva tuturor riscurilor de pierdere sau de avariere a bunurilor transportate;

- asigurările de aviaţie, care acoperă cheltuielile legate de pierderea sau avarierea aeronavei urmare a unui risc asigurat, precum şi răspunderea civilă faţă de pasageri.

Există trei principii care se aplică la acoperirea pagubelor în cazul asigurărilor de bunuri.

Principiul răspunderii proporţionale statuează că despăgubirea se calculează ca produs între cuantumul pagubei şi raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat.

Să presupunem, pentru exemplificare, că o clădire în valoare de 10 miliarde lei este asigurată contra incendiilor pe termen de un an. Suma asigurată este de 6 miliarde lei. La trei luni după încheierea asigurării se produce un incendiu; paguba totală este estimată la 2 miliarde lei. Cât din această pagubă este acoperită de asigurator, dacă acest contract a fost încheiat pe principiul răspunderii proporţionale? Pentru a

108

răspunde, va trebui să calculăm mai întâi raportul dintre suma asigurată şi valoarea clădirii:

Aşadar, asiguratorul va acoperi 60% din valoarea pagubei, adică 1.2 miliarde lei. Pentru restul sumei (800 milioane lei) proprietarul clădirii va trebui să identifice alte resurse de acoperire.

Principiul primului risc. În virtutea acestui principiu despăgubirea este egală cu paguba, în limita sumei asigurate. Raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu influenţează în nici un fel nivelul despăgubirii.

În exemplul anterior, presupunând că este vorba de un contract încheiat pe principiul primului risc, asiguratorul va fi obligat să plătească paguba în întregime, deoarece aceasta nu depăşeşte suma asigurată. Dacă paguba ar fi fost de 7 miliarde lei, asiguratorul ar fi rămas să plătească 6 miliarde (suma asigurată), restul de 1 miliard fiind acoperit de proprietarul clădirii, din fonduri proprii sau din împrumuturi. Acest principiu de acoperire este mai avantajos pentru asigurat, mai ales dacă acesta a reuşit să micşoreze valoarea maximă probabilă a daunelor prin aplicarea unor metode eficiente de control al riscurilor asigurate. Poliţele de asigurări bazate pe principiul primului risc tind a fi mai scumpe decât cele bazate pe principiul răspunderii proporţionale.

Principiul răspunderii limitate stabileşte că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o limită stabilită prin contract şi care poartă denumirea de franşiză. Franşiza poate fi deductibilă sau atinsă. Franşiza deductibilă se scade din valoarea daunei; aşadar, se acoperă numai acea parte a pagubei care depăşeşte franşiza. În cazul franşizei atinse asiguratorul acoperă în întregime paguba dacă aceasta depăşeşte nivelul franşizei.

Să revenim din nou la exemplul anterior şi să presupunem că respectivul contract de asigurare stabileşte o franşiză deductibilă de 500 milioane lei. În această situaţie, asiguratorul va acoperi numai 1.5 miliarde lei (diferenţa dintre valoarea pagubei si franşiză), iar restul de 500 milioane de lei (valoarea franşizei) este acoperită de asigurat – proprietarul clădirii. Dacă franşiza nu este deductibilă, ci atinsă, asiguratorul suportă valoarea întreagă a pierderilor, deoarece acestea depăşesc plafonul franşizei. Dacă pierderea ar fi fost de numai 300 milioane lei, proprietarul clădirii ar fi suportat-o în întegime, întrucât ar fi fost mai mică decât franşiza.

Cu cât plafonul franşizei este mai redus, cu atât costul poliţei de asigurare este mia ridicat. Contractele încheiate pe principiul răspunderii limitate motivează asiguratul să adopte o serie de măsuri de reţinere a riscurilor (crearea unor fonduri de acoperire a pierderilor şi daunelor de către organizaţie). De remarcat că existenţa unui contract de asigurare reduce foarte puternic nivelul de incertitudine al responsabililor din organizaţie, care ştiu acum cu exactitate suma maximă până la care se pot ridica pierderile pe care vor trebui să le acopere din resurse proprii.

Asigurările de persoane se împart la rândul lor în mai multe categorii:- asigurările de viaţă sunt asigurări cu acumulare de capital destinate

protecţiei asiguratului pe parcursul întregii sale vieţi. În cazul morţii premature sau a accidentării asiguratului, dependenţii săi primesc suma asigurată, precum şi dividendele acumulate până în acel moment. O asigurare de viaţă poate fi individuală sau de grup – acestea din urmă sunt

109

contractate de persoane juridice în favoarea angajaţilor sau membrilor acestora;

- asigurările medicale, care acoperă riscul îmbolnăvirii sau accidentării asiguratului;

- asigurarea medicală de călătorie în străinătate, care protejează asiguratul în cazul îmbolnăvirii sau accidentării survenite pe teritoriul unui alt stat decât cel de reşedinţă;

- asigurarea de accidente a conducătorilor auto şi a persoanelor transportate legal în autovehicole;

- asigurarea de accidente a angajaţilor, care acoperă evenimente precum deces şi invaliditate permanentă, cheltuieli de spitalizare, fracturi etc.;

- asigurări suplimentare precum: asigurarea suplimentară pentru moartea accidentală, asigurarea suplimentară pentru invaliditate totală (sau parţială) şi permanentă (sau temporară), asigurarea suplimentară pentru afecţiuni grave etc.

Asigurările de răspundere civilă legală ar putea fi împărţite în două clase mari:

- asigurările de răspundere civilă generală, care acoperă răspunderea civilă a asiguratului în limitele şi în condiţiile prevăzute prin poliţă. Riscurile acoperite sunt: sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească terţilor cu titlul de despăgubire sau de cheltuieli de judecată, cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil, precum şi cheltuielile făcute de asigurat în scopul limitării daunelor la bunurile aparţinând terţilor. Acest tip de asigurare este disponibil atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice;

- asigurările de răspundere civilă profesională, care acoperă eventualele prejudicii pe care asiguratul, în calitate de prestatar de servicii, le aduce clienţilor săi, ca urmare a erorilor profesionale. Dintre asigurările disponibile pe piaţa românească în cadrul acestei categorii, putem da ca exemplu asigurarea de răspundere civilă profesională decurgând din practica medicală, asigurarea privind răspunderea transportatorului pentru prejudiciile aduse călătorilor şi bagajelor pe timpul transportului, asigurarea transportatorului în calitate de cărăuş etc.

Dorim de asemenea să amintim aici alte două tipuri de asigurări, foarte utile pentru societăţile comerciale, pe care le oferă şi unele companii de asigurări din ţara noastră:

- asigurarea riscului financiar, care se referă în general la asigurarea riscurilor legate de credite. Întrucât în ziua de astăzi marea majoritate a tranzacţiilor comerciale se fac pe bază de credite, vânzătorii se confruntă cu riscul de a nu primi sumele ce li se cuvin. Riscurile acoperite prin asemenea asigurări sunt, de regulă, cel de insolvabilitate de debitorului si cel de întârziere la plata facturii cu un număr de zile mai mare decât cel specificat prin poliţă. Tot în această categorie intră şi asigurarea creditelor de export;

- asigurarea riscurilor politice, care acoperă în special organizaţiile care dezvoltă activităţi de export şi investiţii în străinătate, împotriva unor evenimente precum: naţionalizarea investiţiilor, război străin sau civil, grevă, mişcări sociale, dificultăţi în transferul banilor sau în repatrierea

110

profiturilor, retragerea licenţei de export sau refuzul înnoirii acesteia ş.a.m.d.

Transferul financiar al riscului fără asigurare

Tehnicile de transfer al riscului expuse în acest paragraf nu trebuie confundate cu transferul contractual, care a fost prezentat în capitolul anterior ca metodă de control al riscurilor. Transfer financiar al riscului fară asigurare (non-insurance transfer) presupune ca o anumită entitate, care nu este o societate de asigurări, să îşi asumă obligaţia de a suporta consecinţele financiare ale evenimentelor nefavorabile.

Cel mai obisnuit mod de transfer al riscului în aceasta manieră este contractul de transfer, care constituie cel mai adesea parte integrantă a unui contract mai extins (de exemplu, un contract de închiriere, de construcţii-montaj sau de service). De exemplu, în cazul unui contract de închiriere, chiriaşul se poate angaja să suporte toate daunele survenite pe timpul perioadei de închiriere. Transferul fără asigurare poate fi o soluţie în următoarele situaţii:

- activitatea respectivă implică riscuri atipice, care nu pot fi asigurate;- entitatea care preia riscul poate controla aproape în totalitate expunerile la

daune;- clauza de transfer al riscului motivează entitatea care preia riscul, în sensul

luării unor măsuri de evitare sau minimizare a daunelor potenţiale.Unele din aceste transferuri acoperă riscuri legate de bunurile materiale, altele

de resursele umane, altele riscuri de răspundere legală. Măsura în care este transferat riscul diferă de la un contract la altul. La o extremă se află acele contracte prin care sunt transferate consecinţele financiare numai în ceea ce priveşte daunele pentru care entitatea care preia riscurile este direct responsabilă. La cealaltă extremă se găsesc contractele prin care partea care preia riscul acoperă orice fel de evenimente, chiar dacă este vorba de catastrofe naturale sau de daune imputabile unei terţe părţi.

Totuşi, protecţia oferită de către companiile de asigurări este mai solidă decât cea conferită prin acest tip de transfer, din următoarele motive:

- companiile de asigurări posedă resurse financiare mari, destinate operaţiunilor de transfer al riscului. În cazul transferului fără asigurare nu putem fi niciodată siguri de capacitatea celeilalte părţi de a acoperi riscul;

- pentru a-şi crea şi menţine o imagine bună pe piaţă, societăţile de asigurări oferă servicii diversificate şi acoperă un larg evantai de riscuri;

- contractele de asigurare sunt în multe ţări standardizate şi deci mai puţin supuse interpretărilor;

- în unele ţări, contractele de asigurare sunt analizate de experţi guvernamentali însărcinaţi să detecteze eventualele formulări ambigue sau cele care pot constitui o capcană pentru asigurat.

O altă metodă de transfer financiar al riscului este hedging-ul sau neutralizarea. Hedging-ul protejează participanţii la o tranzacţie economică (vânzători sau cumpărători) împotriva modificărilor nefavorabile ale preţurilor de pe piaţă. Riscul este transferat, de regulă, prin intermediul contractelor de tip futures, asupra celor care sunt dispuşi să-l preia, adică asupra speculatorilor. Hedger-ii sunt dispuşi să renunţe, în favoarea acestor speculatori, la profiturile care pot apărea datorită schimbărilor favorabile ale preţurilor. În schimb, speculatorii îşi asumă riscul în speranţa fructificării ocaziilor favorabile care se ivesc în urma fluctuaţiilor preţurilor. Aspectele tehnice legate de operaţiunile de hedging şi de tranzacţiile cu

111

contractele futures sunt foarte complexe şi nu fac obiectul acestei cărţi. Cititorii interesaţi în mod special de acest subiect pot găsi mai multe informaţii în lucrările de management financiar.

Consideraţii privind modalităţile de alegere între reţinerea riscului şi transferul riscului

O organizaţie care decide să înlocuiască, pentru cât mai multe riscuri, transferul prin asigurare cu programe de control, se poate aştepta la beneficii pe termen lung. În cele ce urmează vom discuta natura acestor posibile avantaje şi condiţiile necesare pentru materializarea lor. Această discuţie porneşte de la prezumţia că în organizaţie există o capacitate suficientă de suportare a pierderilor, care este condiţia esenţială pentru o reţinere eficientă. Această capacitate trebuie să fie suficientă pentru a acoperi costul maxim probabil aferent riscului respectiv, a cărui modalitate de estimare a fost prezentată în capitolul 4. În caz contrar, managerul de risc va trebui să caute alte modalităţi de acoperire decât reţinerea.

Iată deci care sunt (după Williams, 1995) principalele consideraţii care l-ar putea determina pe manager să aleagă reţinerea unui risc, şi nu transferul său.

Limitările legale şi economice ale transferului. În primul rând, este posibil ca un contract de asigurare să nu transfere decât o parte a riscului şi nu întregul risc, aşa cum ar putea crede responsabilii din organizaţie; managerul de risc trebuie să studieze cu atenţie respectivul contract pentru a detecta situaţiile de acest fel. În al doilea rând, limbajul în care sunt scrise aceste contracte este adesea atât de complicat, încât organizaţia se poate vedea nevoită să apeleze la justiţie pentru a obţine o interpretare în favoarea ei (în cazul în care se produce evenimentul acoperit prin asigurare). În al treilea rând, tribunalele tind să interpreteze prevederile contractuale cât mai îngust cu putinţă, pentru a nu încălca legea sau pentru a nu produce un dezavantaj major părţii care a preluat riscul. În al patrulea rând, prevederile contractuale variază mult, astfel încât este dificil de previzionat, pe baza experienţei altor organizaţii, ce interpretare va da tribunalul într-o situaţie dată. În sfârşit, dacă asiguratorul (sau entitatea care a preluat riscul) nu este capabil să plătească, plata revine în sarcina organizaţiei.

Gradul de control deţinut de organizaţie asupra riscului respectiv. Cu cât acest grad de control este mai mare, cu atât strategiile de reţinere a riscului devin mai atractive. Acest lucru se explică şi dacă ne gândim la noţiunea de hazard moral prezentată în primul capitol: prezenţa unei asigurări poate slăbi motivaţia asiguratului de a lua măsuri de control al riscului, deoarece eventualele pierderi vor fi compensate. Primele de asigurare pot fi mai mari în cazul în care nu există un program de control suficient de bine pus la punct.

Valoarea serviciilor oferite de asigurator. Chiar dacă evenimentul acoperit prin asigurare nu are loc, nu înseamnă neapărat că organizaţia a risipit banii plătind primele de asigurare. Societăţile de asigurare oferă contra acestor bani o serie de servicii cum ar fi analiza riscului, asistenţă în elaborarea programelor de control al riscurilor etc. Responsabilii de risc din organizaţie pot ajunge însă la concluzia că serviciile oferite de asiguratori ar putea fi preluate, în condiţii de eficienţă sporită, de organizaţie însăşi. De exemplu, unii manageri de risc pot susţine că, dacă organizaţia plăteşte ea însăşi reclamaţiile, le plăteşte mai rapid şi mai echitabil. Ei cred că staff-ul organizaţiei ar respinge mai uşor reclamaţiile nejustificate pe care societatea de

112

asigurare le-ar plăti. (În plus, faptul că organizaţia plăteşte ea însăşi despăgubirile poate contribui la îmbunătăţirea imaginii sale publice.) De asemenea, unii manageri sunt convinşi că experienţa acumulată în activitate le permite să analizeze mai corect riscurile şi hazardurile particulare din organizaţie decât ar face-o societăţile de asigurare.

Pe scurt, dacă organizaţia ajunge la concluzia că serviciile oferite de asigurator pot fi "internalizate" în mod eficient, ea poate alege să reţină riscul (întrucât nu mai are motive să plătească preţul asigurării).

Consideraţii fiscale. Asiguratorii beneficiază de avantaje fiscale în raport cu asiguraţii, deoarece lor li se permite de regulă să deducă din venitul impozabil provizioanele pentru plăţile viitoare. Dacă organizaţia formează ea însăşi aceste provizioane, nu i se permite deducerea lor decât în momentul în care pagubele se produc şi plata are loc efectiv. Ca urmare, costul asigurării ar putea fi mai redus decât cel al reţinerii. Acest avantaj dispare însă dacă asiguratul este o întreprindere care beneficiază la momentul respectiv de nişte facilităţi fiscale (reduceri sau scutiri de impozite) sau o organizaţie non-profit (de exemplu un spital).

Reţinerea riscului poate fi singura soluţie posibilă. Sau, în orice caz, singura soluţie fezabilă. În cazul distrugerilor datorate războiului sau unor calamităţi naturale grave, este posibil ca organizaţia să fie nevoită să suporte ea însăşi daunele. Un alt exemplu ar fi acela al unei întreprinderi care are o unitate de producţie într-o zonă inundabilă. Dacă evitarea sau prevenirea riscului de inundaţie sunt prea costisitoare pentru a fi luate în considerare şi nu se găseşte nici o societate de asigurare dispusă să acopere riscul, atunci întreprinderea trebuie să se gândească la o metodă de reţinere a riscului.

Opţiunea transfer-reţinere: identificarea punctului de indiferenţă

Analiza punctului de indiferenţă poate veni în sprijinul deciziei cu privire la reţinerea riscului. Acest punct îi indică managerului de risc pragul până la care reţinerea riscului este acceptabilă, şi dincolo de care ar trebui luat în considerare transferul riscului prin asigurare. Punctul de indiferenţă poate fi exprimat fie sub forma unei probabilităţi (frecvenţe), fie sub forma numărului de pierderi înregistrate într-o perioadă dată. Vom da un exemplu de determinare a punctului de indiferenţă exprimat sub forma unei probabilităţi.

Să presupunem că o întreprindere poate opta între două poliţe de asigurare cu franşiză deductibilă: una cu franşiză de 1000 de dolari, pentru care plăteşte o primă de 3500 de dolari, şi alta cu franşiză de 5000 de dolari, pentru care plăteşte o primă mai mică, şi anume 3000 de dolari. Problema decizională a managerului de risc este: să reţină numai pierderile de până la 1000 de dolari, plătind mai mult, sau să reţină şi pierderile de până la 5000 de dolari, făcând astfel o economie de 500 de dolari la prima de asigurare?

Pentru cei 500 de dolari plătiţi în plus la primă, întreprinderea beneficiază de o acoperire suplimentară de 4000 de dolari. Dacă notăm cu p probabilitatea de pierdere, valoarea medie (aşteptată) a acoperirii adiţionale de 4000 de dolari este 4000*p. Probabilitatea corespunzătoare punctului de echilibru se obţine rezolvând ecuaţia 4000*p500, de unde rezultă p1/8, adică 0.125 sau 12.5%. Aşadar, dacă probabilitatea de a avea loc o pierdere de cel puţin 5000 de dolari este mai mare de 12.5%, managerul de risc va decide să cumpere a doua poliţă; în caz contrar el va

113

cumpăra prima poliţă. Valoarea de 12.5% marchează punctul de indiferenţă decizională.

Cumpărarea de asigurări în organizaţie – procesul decizional

Pentru o organizaţie mică (precum un atelier de tâmplărie sau un magazin de birotică) programul de management al riscului se va reduce în esenţă la încheierea unor asigurări. Dar chiar şi organizaţiile mari şi complexe îşi acoperă multe riscuri prin asigurare. Procesul de luare a deciziilor privind achiziţionarea poliţelor de asigurare este format, în esenţă, din două faze: stabilirea priorităţilor şi selectarea societăţilor de asigurare la care se vor încheia poliţele.

La rândul său, stabilirea priorităţilor de asigurare este un proces în trei etape. În prima etapă, managerul de risc trebuie să determine tipurile de asigurări de pe piaţă care oferă cea mai bună acoperire pentru riscuri, pornind de la prezumţia că organizaţia va prefera să acopere riscul prin asigurări, ori de câte ori acestea sunt disponibile. Pentru aceasta, managerul trebuie să cunoască condiţiile contractelor de asigurări existente pe piaţă, în special în ceea ce priveşte acoperirea maximă oferită (suma asigurată) şi preţurile practicate (nivelul primelor de asigurare). Scopurile acestei prime etape sunt:

- identificarea riscurilor neasigurabile. Acestea sunt riscurile pentru care nu sunt disponibile poliţe pe piaţă şi care vor trebui tratate prin alte metode. Ele vor fi eliminate de pe listă înainte de a se trece la etapa a doua;

- transformarea listei de riscuri ale organizaţiei într-o listă de poliţe de asigurare disponibile pentru aceste riscuri.

Suma limitelor de acoperire maximă ale poliţelor ar trebui să fie cel puţin egală cu costul maxim probabil al pierderilor. Uneori însă, pierderea maximă probabilă depăşeşte limita de acoperire; în acest caz, diferenţa va trebui acoperită prin altă metodă (în general prin reţinere).

În cea de-a doua etapă managerul de risc împarte acoperirile existente pe piaţă în trei categorii: (1) acoperiri esenţiale, (2) acoperiri dezirabile şi (3) acoperiri disponibile.

Acoperirile esenţiale sunt fie cele obligatorii prin lege (în ţara noastră singura asigurare obligatorie prin lege este cea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule), fie cele care acoperă evenimente al căror impact probabil asupra organizaţiei este foarte sever şi greu de anticipat, putând pune în sub semnul întrebării chiar supravieţuirea acesteia. Acoperirile dezirabile sunt acelea care oferă protecţie împotriva unor riscuri care ar putea afecta serios organizaţia, dar fără să pună în pericol continuitatea activităţii sale. Acoperirile disponibile se referă la toate tipurile de poliţe care nu au fost incluse în primele două clase. Aceste poliţe oferă protecţie împotriva unor riscuri minore (cum ar fi, de exemplu, riscul de spargere a geamurilor), cu impact redus asupra organizaţiei.

În etapa a treia managerul studiază acoperirile din fiecare categorie, pentru a determina care dintre riscurile corespunzătoare ar putea fi acoperite mai eficient prin alte metode decât asigurarea. În mod evident, este de aşteptat ca nici una (sau foarte puţine) dintre acoperirile esenţiale să nu fie eliminate de pe listă în urma aceste analize. Decizia de a renunţa totuşi la unele din poliţele care acoperă riscuri esenţiale poate fi motivată de următoarele circumstanţe:

- riscul ar putea fi transferat către o altă entitate decât un asigurator, la un cost mai redus;

114

- pierderile pot fi prevenite sau reduse în aşa măsură încât să nu mai constituie un pericol major;

- mărimea şi frecvenţa pierderilor pot fi anticipate foarte uşor, deci auto-asigurarea este o soluţie mai atractivă pentru acoperirea lor.

Acoperirile dezirabile (categoria a doua) sunt supuse aceleiaşi analize. Argumentele pentru utilizarea unor metode de acoperire fără implicarea asigurărilor vor fi probabil mai puternice pentru riscurile din această categorie. Totuşi, întrucât aceste riscuri sunt importante, nu se va renunţa la asigurare decât dacă sunt identificate metode mult mai eficiente de tratare. Pentru unele riscuri se pot încheia contracte de asigurare cu franşiză deductibilă, care acoperă doar pierderile ce depăşesc un anumit plafon, şi care sunt în general mai ieftine.

Acoperirile din categoria a treia au prioritatea cea mai redusă. Riscurile de aici pot fi uşor controlate şi reţinute de organizaţie. Se va apela la asigurări numai dacă asiguratorul oferă, în schimbul primei de asigurare, unele servicii pe care le poate presta mai ieftin şi mai eficient decât o terţă parte; spre exemplu, dacă în cazul riscului de spargere a ferestrelor, firma de asigurări s-ar obliga prin contract să înlocuiască rapid geamurile sparte, managerul ar putea lua în considerare încheierea unei poliţe. O altă situaţie ar fi aceea în care prima de asigurare este atât de mică în raport cu acoperirile oferite, încât managerul consideră că încheierea unei asigurări ar fi o afacere deosebit de avantajoasă pentru întreprindere.

La luarea deciziilor privind tipurile de acoperiri necesare, managerul ar trebui să ţină cont şi de următoarele chestiuni:

- care este tipul de interes pe care îl are organizaţia în raport cu bunurile din patrimoniu? În cazul în care întreprinderea este proprietara sediului şi a spaţiilor de producţie, ea va trebui să asigure şi clădirile; în cazul în care este numai chiriaş, va trebui probabil să asigure doar echipamentele şi utilajele;

- activităţile firmei presupun deplasări frecvente pe teren? Dacă da, ar putea fi luată în considerare asigurarea unor riscuri legate de aceste deplasări;

- întreprinderea are autovehicole în proprietate? Este foarte importantă (obligatorie chiar) asigurarea tuturor riscurilor legate de acestea;

- există angajaţi care lucrează acasă, folosind pentru acestea echipamente sau materiale specifice? Ce riscuri presupune acest lucru? Sunt aceste riscuri asigurabile?

- există firme de care suntem dependenţi într-un fel sau altul, dar asupra cărora nu avem nici un control (furnizori, intermediari etc.)? Sunt asigurabile daunele pe care aceste firme ni le-ar putea produce în mod indirect?

- de ce tipuri de asigurări au nevoie salariaţii din întreprindere? Este necesar să încheiem pentru ei o serie de asigurări speciale, cum ar fi asigurarea de viaţă de grup, sau asigurarea de accidente?

Metoda de ierarhizare a priorităţilor în achiziţia de poliţe prezentată aici are un caracter practic, putând fi utilizată şi de responsabilii din organizaţie care nu sunt specialişti în managementul riscului.

Procesul de analiză a priorităţilor privind cumpărarea de asigurări are loc de regulă anual. Pentru a evita deciziile luate sub presiune, este recomandabil ca procesul să înceapă cu cel puţin 75 de zile înaintea termenului de expirare a poliţelor existente. De asemenea, analiza necesităţilor de acoperire prin asigurări ar trebui condusă ori de câte ori se produc schimbări majore în organizaţie, precum achiziţionarea de noi echipamente, angajarea de personal, dezvoltarea unei noi linii de producţie, schimbări

115

tehnologice importante etc. Fiecare din aceste modificări aduce cu sine o serie de riscuri, din care o bună parte vor trebui acoperite corespunzător prin asigurare.

Odată ce au fost stabilite tipurile de poliţe care vor fi achiziţionate pentru anul următor, se poate trece la cea de-a doua fază a procesului – selectarea companiilor de asigurări şi încheierea contractelor. Principalele criterii de alegere sunt puterea financiară a companiei şi gradul de adaptare a produselor sale la necesităţile specifice ale organizaţiei. Experienţa companiei în asigurarea unor riscuri similare, precum şi serviciile adiţionale oferite (de exemplu, asistenţă în procesul de implementare a măsurilor de prevenire şi limitare a daunelor) pot fi de asemenea criterii importante. Specialiştii recomandă solicitarea a cel puţin trei oferte, de la trei societăţi diferite, înainte de luarea unei decizii.

La final, atragem atenţia asupra unui lucru important: dacă se produce unul din evenimentele asigurate, compania de asigurare trebuie neapărat înştiinţată în termenul prevăzut prin poliţă; în caz contrar, potrivit articolului 19 din Legea Asigurărilor (136/1995), asiguratul pierde dreptul la încasarea despăgubirii.

Rezumat

Tehnicile de finanţare a riscurilor se pot grupa în două mari categorii: reţinerea riscurilor, care presupune suportarea consecinţelor financiare chiar de către organizaţia care a suferit daunele, şi transferul riscului, care presupune suportarea consecinţelor financiare de către o altă entitate decât cea care a suferit paguba. Cea mai des utilizată tehnică de finanţare a riscului este asigurarea, deşi există forme de transfer care nu implică asigurările. Decizia de a reţine sau transfera (asigura) un risc se ia ţinând seama de o serie de consideraţii legate de gradul de control asupra riscului respectiv, limitările legale, valoarea serviciilor oferite de asigurator, consecinţele de ordin fiscal etc. În funcţie de acestea, managerul de risc poate stabili priorităţile la cumpărarea de asigurări pentru organizaţie.

Teste de control

1 În asigurări, principiul primului risc prevede că:a) asiguratorul va acoperi primul eveniment survenit după încheierea contractului;b) asiguratorul va acoperi cel mai sever eveniment survenit pe perioada contractului;c) despăgubirea plătită este egală cu paguba suferită, în limita sumei asigurate.

2 Pentru o întreprindere din România, asigurarea de răspundere civilă auto s-ar regăsi între acoperirile:a) esenţiale;b) dezirabile;c) disponibile.

3 Reţinerea unui risc este activă sau planificată atunci când:a) managerul de risc decide să încheie o asigurare pentru riscul respectiv;b) managerul de risc decide ca riscul să fie acoperit din resurse financiare proprii;c) în urma producerii evenimentului, managerul de risc decide modalitatea de acoperire a consecinţelor financiare.

4 Contractul de asigurări este:a) oneros;b) aleatoriu;c) discriminatoriu;d) consensual;e) incert.

7 Reţinerea unui risc este pasivă sau inconştientă atunci când:a) managerul decide să încheie o asigurare pentru acel risc;

116

b) managerul colectează în avans fonduri pentru acoperirea respectivului risc;c) managerul caută fonduri pentru acoperirea pagubei în momentul un care se produce evenimentul nefavorabil.

8 În asigurări, principiul răspunderii limitate prevede că:a) asiguratorul va acoperi cel mai puţin sever eveniment survenit pe perioada contractului;b) despăgubirea se va acorda numai dacă paguba depăşeşte o limită stabilită prin contract;c) despăgubirea se va acorda numai dacă paguba nu depăşeşte limita stabilită prin contract.

9 Asigurarea este un instrument de:a) control al riscului;b) reţinere a riscului;c) transfer al riscului.

10 Care din următoarele acţiuni intră în sfera finanţării riscurilor?a) încheierea asigurării de răspundere civilă auto;b) iluminarea unui parc municipal în vederea reducerii riscului infracţional;c) analiza statistică a pierderilor şi daunelor produse într-o firmă în ultimii 3 ani;d) constituirea unui fond pentru repararea utilajelor avariate;e) contractarea unui credit pentru refacerea unei clădiri distruse de un cutremur;f) instalarea unui program antivirus pe un calculator.

11 Tehnicile de finanţare a riscului sunt:a) proactive;b) reactive;c) nici proactive, nici reactive.

12 În care din următoarele situaţii avem de-a face cu o reţinere a riscului?a) proprietarul unui apartament încheie o asigurare pentru acel apartament;b) se construieşte un dig într-o regiune ameninţată de inundaţii;c) între o firmă de construcţii şi un beneficiar se încheie un contract prin care constructorul se obligă să suporte toate riscurile care pot apărea pe perioada executării construcţiei.

13 Finanţarea curentă ca metodă de reţinere a riscului presupune:a) colectarea în avans a banilor necesari acoperirii pierderilor;b) acoperirea pierderilor după producerea lor, prin intermediul creditelor;c) alocarea fondurilor necesare pe măsură ce apar pierderile.

14 În care din următoarele cazuri putem vorbi de un transfer al riscului?a) o persoană depune o casetă cu bijuterii la o bancă, într-un seif cu cifru;b) proprietarul unui automobil încheie asigurarea de răspundere civilă auto;c) o firmă suportă din fondurile proprii costul spitalizării unui angajat care a contractat o boală profesională.

16 Postfinanţarea ca metodă de reţinere a riscului presupune:a) colectarea în avans a banilor necesari acoperirii pierderilor;b) acoperirea pierderilor după producerea lor, prin intermediul creditelor;c) alocarea fondurilor necesare pe măsură ce apar pierderile.

17 Transferul unui risc se poate realiza:a) numai prin asigurare;b) prin alte metode decât asigurarea;c) atât prin asigurare, cât şi prin alte metode.

19 Încheierea unei asigurări pentru un bun este o măsură de:a) evitare a riscului;b) prevenire a daunelor;c) limitare a daunelor.

20 Explicaţi avantajele şi dezavantajele celor trei metode de reţinere a riscurilor.21 Care este diferenţa dintre reţinerea activă şi reţinerea pasivă a riscurilor?22 Pornind de la lista principalelor riscuri cu care se confruntă organizaţia în care lucraţi,

117

concepeţi o strategie pentru cumpărarea de asigurări în organizaţie, ţinând seama de caracterul fiecărui risc şi de acoperirile disponibile pe piaţă.

23 O construcţie în valoare de 100000 de dolari este asigurată pe un an contra incendiilor; suma asigurată este de 55000 de dolari. La trei luni după încheierea asigurării izbucneşte un incendiu; valoarea pagubelor este estimată la 20000 de dolari. Care este despăgubirea ce i se cuvine proprietarului construcţiei, dacă asigurarea a fost încheiată: a) pe principiul răspunderii proporţionale? b) pe principiul primului risc? c) cu o franşiză deductibilă de 5000 de dolari? d) cu o franşiză atinsă de 5000 de dolari? Care dintre aceste metode de stabilire a despăgubirilor este mai avantajoasă pentru proprietar? Comentaţi.

24 O firmă poate alege între două tipuri de asigurări contra incendiilor, cu franşiză deductibilă:- prima dintre ele este una cu franşiză de 5000 de dolari, contra unei prime de 1000 de dolari;- a doua este una cu franşiză de 10000 de dolari, contra unei prime de 600 de dolari.Ştiind că probabilitatea de a se înregistra o pierdere de cel puţin 5000 de dolari este egală cu 5%, pentru care tip de asigurare aţi opta?

118