Boris Tomaşevski- “Despre vers”

În sensul larg al cuvântului, termenul de formalism semnifică o concepţie idealistă care rupe forma de conţinut, reducând procesul concret al dezvoltării istorice la forme exterioare şi scheme abstracte.

La începutul secolului al XX-lea în spaţiul rusesc au loc o serie de evenimente sociale (REVOLUŢIILE DIN 1905 ŞI 1917, RĂZBOIUL DIN 1914, RĂZBOIUL CIVIL). Pe fundalul acestui climat a fost necesară constituirea mişcării de avangardă în diversele arte ca şi alternativă la dezordinea instaurată. În acest context se va contura direcţia, şcoala, curentul sau metoda formală.

Formalismul rus încerca să izoleze obiectul cunoaşterii în puritatea sa fenomenologică, de aici rezultând una dintre caracteristicile importante ale formalismului rus (ANISTORICISMUL CONSTITUTIV). Ţelurile principale vor fi descrierea caracteristicilor generale ale limbajului literar văzut ca sistem (literaritatea), având logica sa proprie şi analiza procedeelor specifice sau a modurilor de operare ale acestui tip de limbaj (construcţiile narative, faptele de stil, structurile ritmice, structurile tematice).

Formaliştii ( Şklovski, Propp, Vinogradov, Tînianov, Tomaşevski) consideră că ştiinţa literaturii trebuie să studieze procedeele prin care se poate descrie opera şi sistemul aparţinător în vederea stabilirii unor legi care să expliciteze funcţionarea acestuia. Tomaşevski insistă asupra principiului motivaţiei compoziţionale, care leagă opera într-un sistem dinamic ale cărui elemente se află în relaţii de interdeterminare. Procedeele au un caracter istoric deorece funcţiile lor se modifică sub acţiunea atât a contextului literar dintr-o epocă, dar şi a contextului operei. Tomaşevski distinge între o poetică istorică, ce se ocupă de geneza procedeelor şi destinul lor, şi o poetică generală, ce se ocupă cu funcţia artistică a procedeelor.

În studiul “Despre vers” problema materiei este privită din două aspecte diferite:

Problema volumului de materie propus pentru a fi studiat (problema alegerii operelor de artă pe care se bazează studiul)

Precizarea limitelor fenomenelor ce urmează a fi studiate

VERSUL ŞI METRUL

Metrul reprezintă trăsătura distinctivă a versului în raport cu proza.

Versurile malaezienilor şi cele ale popoarelor romanice se bazează pe principii metrice diferite, însă cu toate acestea, traducătorii de poezie, deşi înlocuiesc norma metrică proprie limbii de origine cu cea a limbii traducerii, încearcă să reproducă versul prin vers.

În ceea ce priveste practica europeană contemporană, aceasta păstrează obiceiul de a tipări versurile în rânduri arbitrar egale şi chiar de a le reliefa prin majuscule;invers, proza e publictă în rânduri neîntrerupte.

Sistemul metric concret care domină compoziţia versului clasic rusesc se reduce la numărul accentelor canonizate (metrice) aşteptate. Metrul însoţeşte întotdeauna lectura şi perceperea versurilor, fie ca scandare tăcută, fie ca reprezentări motrice.

Domeniul ritmului nu este cel al măsurii. Ritmul nu poate fi pus în relief: spre deosebire de metru nu este activ ci pasiv, el nu generează vers ci este generat de acesta. Întotdeauna este concret, el este bazat numai pe elementele rostirii pe care le putem auzi sau lua realmente în considerare, elemente care se găsesc atât într-un discurs ritmic, cât şi într-un discurs neritmic. Un metru nu poate fi decât recunoscut şi reprodus, în timp ce auditoriul poate să audă ritmul, chiar dacă nu cunoaşte normele subiacente ale versului, chiar dacă nu-i percepe metrul.

În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea calitatea sunetelor din vers forma materia unei noi probleme. Atenţia cercetătorilor este îndreptată mai ales spre calitatea sunetelor care creează faptul eufonic şi nu spre funcţia lor în vers.

Discursul eufonic nu este un discurs uşor de auzit, ci un discurs uşor de rostit. Nu există eufonie internaţională, deoarece articularea pune probleme diferite vorbitorilor de limbi diferite. Eufonia poetică nu se reduce la sistematizarea fenomenelor articulatorii proprii rostirii.

În Rusia, studiul lui Brik (Repetitii fonice) abordează problema armoniei. Aceasta urmăreşte două scopuri:

1. Împarte discursul în perioade ritmice (disimilare)2. Creează impresia de analogie între părţile schiţate astfel (asimilare)

Fenomenele care se produc în interiorul versului:

1. Construcţia individuală a unui vers particular (ceea ce Belîi numeste ritmul )2. Legea metrică tradiţională, de neocolit în cadrul formei alese3. Impulsul ritmic concret care domină alegerea tipologică a formelor

particulare în operele unui poet sau într-un stil poetic