BOGDAN PETRICEICU HASDEU - Portretul unui spirit enciclopedic despre Bogdan Petriceicu HASDEU

 

Portretul unui spirit enciclopedic

a-  Printre putinele personalitati cu preocupari multilaterale in cultura romana (D. Cantemir, I. H. Radulescu, G. CalinescU), se numara si Hasdeu, venind pe linia deschisa de I. H. Radulescu, dar la alta dimensiune acum, pe care trebuiau sa i-o confere pasoptismul si spiritul sau - dincolo de multilateralitate, in enciclopedism.

Marele carturar (cunoscator a sapte limbI) a pornit dinspre pasoptism spre a impune noi si diverse sensuri ale culturii noastre moderne. A deschis drumuri ferme in filologie, folcloristica, istorie, asezand cercetarea acestor domenii in cadre care nu se vor schimba multa vreme. S-a afirmat ca publicist intr-o maniera greu de egalat, a contribuit la dezvoltarea gandirii stiintifice umaniste romanesti; cautand in toate preocuparile sale intregul pentru a-i sustine amanuntele.

B. P. Hasdeu si-a propus proiecte extrem de vaste, imposibil de realizat intr-o singura viata. Drept urmare, multe dintre acestea au ramas neelaborate sau dezvoltate partial.

a-  Publicistul Hasdeu s-a impus in cultura timpului cu deosebire ca ferment al vietii literare si ca polemist temut (comparabil cu I. H. RadulescU). Sunt binecunoscute disputele cu junimistii lui Maiorescu, farsele jucate acestora, dar si contributiile istorice ale lui Hasdeu. De fapt, presa coordonata de el poate fi clasificata intre cercetarea istorica (Traian", Columna lui Traian") si satira contemporana (Aghiuta", Satyrul").

a-  Dincolo de presa de orientare istorica, B. P. Hasdeu a incercat cercetarea din perspectiva stiintifico-critica in lucrarea Istoria critica a romanilor. Si-a propus un posibil model de monografie de profil prin Ioan Voda cel Cumplit. in culegerea Arhiva istorica a Romaniei, el a continuat munca lui Kogalniceanu (de strangere critica" a documenteloR), dar a perfectionat mult stilul cercetarii istorico-documentare.

a-  Ca filolog avizat, B. P. Hasdeu a conceput Cuvente den betrani, lucrare pregatitoare pentru o istorie a limbii romane, dar - din pacate - din aceasta lucrare au aparut numai doua volume si introducerea la cel de-al treilea. Lingvistul Hasdeu s-a dorit realizat prin Etymologicum Magnum Romaniae, dictionar amplu, vizand, de fapt, enciclopedia lexicologica. Respectiva lucrare a ramas - din nou, din pacate -la primele trei volume, ajungand abia la cuvantul barbat".

a-  Folcloristul Hasdeu a facut un esential pas inainte fata de pasoptisti, descoperind, alaturi de alti contemporani ai sai, folcloristica comparata. Astfel, in studiul Despre frunza, cercetatorul urmareste un motiv in mai multe acceptiuni folclorice.

Scriitorul Hasdeu

Scriitorul Hasdeu a realizat versuri de factura romantica (o poezie neagra, o poezie de granit"), anuntandu-1 cumva pe Arghezi (de exemplu, prin Complotul bubeI); a scris proza satirica (nuvela Duduca MamucD) si istorica (incercarea de roman Ursita), precum si teatru.

Dramaturgia sa include cu deosebire Razvan si Vidra (1867), prima noastra drama (tratata de noi intr-un capitol viitoR) si Trei crai de la rasarit (Orthonerozia) -o comedie care vizeaza fara crutare tendintele antiromanesti in privinta limbii si a paternitatii si care-1 preceda pe Caragiale prin comicul de situatie si de limbaj.

In loc de concluzii

B. P. Hasdeu a pornit - fara nici o indoiala - din pasoptism, dar a permis deschideri ample catre viitorime: cercetarea sa istorica se va regasi la Iorga, cautarile filologice se vor prelungi mult in secolul XX, folcloristica vadit comparata va avea un traseu extrem de lung, drama sa va avea continuari {Despot-Voda de V. Alecsandri, Vlaicu-Voda de Al. DavilA). Prin urmare, B. P. Hasdeu a asigurat trecerea dinspre pasoptism spre cultura de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul celui de-al XX-lea. El ramane, asadar, o personalitate de referinta in contextul civilizatiei romanesti.

Duduca mamuca - nuvela de B. P. Hasdeu - comentariul nuvelei

DUDUCA MAMUCA — Din memoriile unui studinte. Nuvela de B. P. Hasdeu. Publicata la lasi, in „Din Moldova" („Lumina"), dupa cum urmeaza („Din Moldova", 1863, Tomul II, nr. 9; „Lumina", 1863, nr. 10, II; „Lumina", anul I (1863), trimestrul 111, Tomul III; „Lumina", nr. 15, nr. 18 si 19 (1863).

In urma celebrului proces intentat autorului, nuvela va fi tiparita, cu unele modificari, in „Aghiuta", 1863, nr. 15, 16, 17, 18, 19, 20 si 21, sub'titlul Micuta. 

Trei zile si trei nopti din viata unui student. Duduca Mamuca a fost publicata doar de doua ori in volum (Mircea Eliade, 1937 si Ion Seulean, 1973), restul editiilor reproducind textul refacut al Micutei.

In 1863, la doar citiva ani de la venirea sa in Iasi, B. P. Hasdeu tipareste, asadar, in publicatia amintita mai sus, Duducii Mamuca. „Romantul", cum numeste Hasdeu scrierea, il impune atentiei cercurilor inlelcetuale romanesti din capitala Moldovei, dar ii va aduce si un rasunator proces de presa, devenit celebru in cultura noastra. Acuzat de „nemoralitale", Hasdeu se apara stralucit (vezi Apararea redactorului), apelind la argumente oferite de marile literaturi ale lumii, ca si de lunarea „geniilor nationale". 

El demonsireaza ca pasajele incriminate de Comitetul director al scolii sint doar rezultatul unei judecati critice, incapabile de a recepta nuantat opera artistica si de a intelege corect misiunea literaturii si conditia creatorului. Desi gasit nevinovat de „acuzatia ce i s-a intins", Hasdeu va reveni asupra nuvelei si o va republica in „Aghiuta" sub un titlu schimbat: Micuta si, asa cum aratam, cu unele modificari. Noul text, pastrind, in mare, problematica, structura compozijinala si caracterologia, atesta, totusi, interventiile autorului. Astfel, el deplaseaza actiunea in Germania, schimba numele personajelor, elimina pasajele care ar li putut stirni suspiciuni falsilor moralisti, precum si pe cele continind aluzii prea stravezii la anumite persoane ori realitati ale lasului contemporan. Modificarile vizeaza si alte aspecte: sint eliminate unele secvente mai putin integrate fluxului narativ, se renunta la anumite expresii sau replici nepotrivite. Finalul este, in noua versiune, mai putin sumbru, Hasdeu nemaiunnarind degringolada morala a personajelor, asa cum o lacea in Duduca Mamuca. Asa cum s-a precizat (Nicolae Manolescu), nuvela valorifica unele experiente autobiografice; intre tinarul Hasdeu din Jurnalul intim Si eroul din Duduca Mamuca exista numeroase similitudini, precum „spiritul cuceritor", „vocatia erotica", „replicile sarcastice", cinismul. „Devine limpede", noteaza criticul amintit, „ca prozatorul a folosit amintirile sale de la Noua Odesa sau de la Nikolaev ca sa sugereze fie atmosfera Harkovului, fie a pretinsului orasel nemtesc din Micuta." 

Nuvela e „tara pereche" in literatura noastra (Paul Cornea) prin tema „insolenta si provocatoare", ca si prin stilul „degajat, vioi si persiflant", incarcat de „witz-uri", sotii verbale si calambururi. Trama nuvelei pare mai degraba rodul unei improvizatii, totul reducindu-se, in ultima analiza, la ingenioasele stratageme folosite de erou (Toderita in Duduca Mamuca, Ghita Taciune in Micuta), student in drept, pentru a o cuceri si seduce pe tinara actrita Maria. Pe parcursul actiunii (daca se poate vorbi de asa ceva) se deruleaza o serie de scene captivante, frizind (unele) senzationalul, de capcane si incurcaturi provocate de protagonist. Restul personajelor, baronul von. R., Duduca Mamuca, Tucia, Victoria etc. se grupeaza in jurul eroului, actio-nind, mai mult sau mai putin, in functie de vointa si manevrele abil

 

regizate ale acestuia. Decorul si atmosfera in care actioneaza personajele sint categoric romantice (masti, dueluri, rasturnari neasteptate de situatii, intilniri misterioase etc), totul subordonindu-se dorintei lui Toderita de a-si pune in lucrare „planul artisticeste concertat mai nainte". Insertiile asa-zicind realiste nu lipsesc insa cu lotul, referirile la o realitate prea binecunoscuta stirnind, cum mai observam, reactia contemporanilor. Personajul central, Toderita N. N. (Ghita Taciune) este un „fron-deur", un pozeur si un ingenios si inventiv in a lega si dezlega lucrurile, in a le subordona scopurilor sale in linie erotica. Iar unul din aceste scopuri este de a „urma placerii", cum insusi marturiseste. 

Educat la „adincclc izvoare erotice ale lui Ovidie, Petronie, Proportie etc", Toderita N. N. cunostea, o marturiseste chiar el, „la perfectie meteorologia amorului". Abandonat placerilor si, in acelasi timp, cinic si ironic, sclipitor, Toderita isi urmareste victima cu o tenacitate de-a dreptul diabolica, apelind la „mii de viclenii" si folosind orice moment prielnic spre a o cuceri. El pozeaza spre a inmuia inima actritei, dupa imprejurari, in cavaler gata sa se sacrifice, in indragostit patimas ori in victima care sufera in numele iubitei sale, Toderita N. N. se lasa prada jocului imaginat chiar de el, dar in adincurile fiintei sale, el este cutreierat de nelinisti, framintat de intrebari, poate chiar un neadaptat „care mimeaza usuratatea tocmai pentru a se elibera de constiinta impovaratoare a geniului sau, de insingurare si angoase". El pastreaza tot timpul, in fapt, o distanta morala fata de mediile frivole prin care ii este dat sa se miste, persi flind lumea mediocra in mijlocul careia traieste, unde totul, cum spune Paul Cornea, e „trivial, marunt, degradat".

El blameaza, uneori direct, alteori doar aluziv, prostia, impostura, falsa moralitate, demagogia si patriotismul de parada, care se mai intilneau in mediile universitare si intelectuale pe care le frecventa (vezi Aleschin-Uho), Traversind o criza morala, „obosit de a trai", Toderita N. N. se sinucide „a doua zi" dupa ce se cununase cu o ducesa „inzestrata cu cincizeci de mii de galbeni in numaratoare". Celelalte personaje, ne spune Epilogul, baronul, Maria, Victoria isi vor continua viata lipsita de orizont de pina atunci, sau vor continua sa lunece pe panta declinului moral. Nici „zolista, nici realista" (Serban Cioculescu), scrisa probabil cu o „intentie parodica", aceea de a lua in deridere „cliseele romantice uzate" (Paul Cornea), nuvela marcheaza un moment, in destule privinte semnificativ, din evolutia prozei romanesti. Excelenta povestirii, stiinta dialogului, prezenta umorului, utilizarea calamburului si a jocurilor ingenioase de cuvinte, imprima nuvelei caracterul unui „superior exercitiu de dexteritate", „uimitor pentur proza noastra de la 1863" (Nicolae Manolescu). 

Prin aceasta nuvela „exceptionala" pentru momentul literar pe care-l ilustreaza, B. P. Hasdeu se dovedeste a fi un veritabil precursor al prozei romanesti moderne. Caci si datorita ei, asa cum scria cindva I. L. Caragiale, „ilustrul nostru academician ar tine fara-ndoiala, un loc de onoare printre corifeii oricarei literaturi europene desavirsite; ba, poate, cu insusirile sale prodigioase, ar stapini acolo un loc intr-un chip mult mai hotarit si mai putin discutat, decit acela cu care-si stapineste locul la noi".

Comentariu: Bogdan Petriceicu Hasdeu — Răzvan şi Vidra

Răzvan şi Vidra este o dramă romantică, care are ca temă exaltarea trecutului glorios şi critica

prezentului decăzut.

Ideea este că lupta pentru putere aduce nenorocire unei ţări şi persoanelor implicate.

Subiectul este inspirat din istoria Moldovei. Răzvan, un ţigan eliberat de pe una din moşiile

mănăstireşti, devine, din cauza climatului de instabilitate politică, creat de lupta pretendenţilor

la tron, pentru scurt timp, domn.

Compoziţia dramei este realizată în cinci părţi, numite cânturi, fiecare având câte un titlu, care

sintetizează conţinutul. Drama este realizată în versuri şi dovedeşte îndemânarea autorului de

a versifica.

Primul cânt are ca titlu Un rob pentru un galben. Acţiunea se petrece într-o piaţă din Iaşi.

Răzvan vine şi găseşte o pungă pierdută de boierul Sbierea. El dă punga unui sărac, Tănase,

dar acesta, la început, refuză să primească pomană de la un ţigan. Apoi, văzând nobleţea sa, ia

un galben, lăsându-i pe ceilalţi să fie daţi altor săraci. In mănăstire Răzvan a învăţat să scrie şi

să citească, fiindcă instrucţia aceasta o primeau doar fiii de nobili şi clerul. Răzvan scrie un

pamflet la adresa domnului, pe care-1 afişează în piaţă. Târgoveţii îl citesc şi râd. In piaţă vine

boierul Başotă, marele armaş, cu un grup de oşteni, şi-i arestează pe târgoveţi. Răzvan nu

poate răbda ca altcineva să fie pedepsit în locul său şi se autodenunţă, deşi ştie că va fi

pedepsit cu moartea. Boierul Sbierea vine şi vede punga la Răzvan. Constată lipsa unui galben

şi-i cere lui Başotă să i-1 dea pe Răzvan rob pentru un galben. Răzvan redevine rob, deşi ar fi

preferat să fie ucis.

În cântul al doilea, care are ca titlu Răzbunarea, Răzvan fuge de pe moşie şi este căpitan de

haiduci, de aceea acţiunea se desfăşoară în codru. Boierul Ganea, dorind să se căsătorească cu

Vidra, nepoata vornicului Motoc, vine în codru şi-i cere lui Răzvan s-o răpească pe Vidra.

Familia voia s-o trimită la mănăstire, pentru ca să nu înstrăineze averea familiei prin căsătorie

şi să decadă din rândul marii boierimi. Haiducii o răpesc pe Vidra, dar îl prind şi pe boierul

Sbierea. Răzvan are prilejul să se răzbune, dar autorul îi împrumută teza sa despre nobleţea

înnăscută în suflet, morală, şi nu prin naştere. De aceea îi dă drumul boierului Sbierea, după

ce îi spune plin de patos retoric:

„Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău

E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău “.

Vidra este impresionată de această„nobleţe morală”, pe care o arată Răzvan, refuză să plece

cu boierul Ganea şi cere să rămână cu Răzvan în codru.

În cântul al treilea, intitulat Nepoata lui Motoc, acţiunea se petrece în Polonia, în tabăra

armatei polone, unde Răzvan şi toţi haiducii săi s-au înrolat ca mercenari. După o bătălie, în

care oamenii săi au arătat multă vitejie, Răzvan este numit căpitan. Vidra îi spune că pentru ea

a fi căpitan nu înseamnă nimic, deşi Răzvan este mândru de această numire. Răzvan devine un

ambiţios şi-şi propune să urce în ierarhia socială, pentru a fi demn de poziţia socială a Vidrei.

În cântul al patrulea, intitulat încă un pas, Răzvan se găseşte după o altă bătălie câştigată de

poloni împotriva ruşilor, în care el a avut un rol important. Hatmanul polon îl ridică la rangul

de polcovnic, adică să fie unul din conducătorii armatei polone, deşi şleahticii poloni se opun.

La Răzvan vine o delegaţie secretă din partea ruşilor şi-i propun onoruri, bani, ca să treacă în

armata lor. Răzvan însă este cuprins de dorul de ţară şi vrea sase reîntoarcă: „… Fie pâinea

cât de rea / Tot mai dulce mi se pare, când o ştiu din ţara mea”. De aceea, când vine o

delegaţie de boieri, trimişi de Aron Vodă, care-1 cheamă ca hatman, el refuză să participe la

luptele armatei polone cu Moldova şi pleacă în ţară.

În cântul al cincilea, intitulat Mărirea, acţiunea se petrece în cetatea Sucevei, după mai mult

timp. Sosit în ţară, Aron Vodă îi oferă lui Răzvan funcţia de hatman, adică de comandant al

armatei. Fiind căsătorit cu Vidra, Răzvan intrase în rândurile marii boierimi şi în mod firesc

putea ocupa o funcţie înaltă. El nu se mulţumeşte cu acest rol social important. Personajul iese

din teza lui Hasdeu, a nobleţei morale, se dovedeşte viu, violent, obraznic şi viclean, aşa cum

a fost Răzvan cel real. îl înlătură pe Aron Vodă, se autoproclamă domn, dar boierii nu-1

acceptă. Ţara este atacată de armata polonă, cetatea Sucevei este asediată şi înfometată.

Boierul Başotă deschide porţile cetăţii. Pentru a salva cetatea, Răzvan şi vitejii lui se bat cu

multă hotărâre. Polonii sunt alungaţi, dar Răzvan este rănit grav. El este adus în faţa Vidrei şi,

înainte de moarte, rosteşte câteva replici de un retorism patetic şi moralizator, aşa cum îi

plăceau autorului. El meditează pe tema fortuna labilis, contemplând cadavrul boierului

Sbierea, afirmând că puterea şi averea sunt o iluzie înşelătoare. Cei fără minte se zbat toată

viaţa, ca să le obţină, dar în faţa morţii află adevărul că valoarea omului este sufletul său.

Sensul mesajului moralizator clasicist este că mândria, ambiţia, lupta pentru putere generează,

ca şi patima avariţiei, nenorociri şi moarte. De aceea cultivarea virtuţilor morale este şansa de

a fi a omului, a societăţii, a sufletului.

Caracterul romantic rezultă din faptul că ascensiunea lui Răzvan de la rob eliberat la căpitan,

polcovnic, hatman, domn este excepţională în împrejurări excepţionale. Tema, eroii, subiectul

pot fi interpretate ca o poveste de iubire, cu sfârşit nefericit. Evaziunea în codru ca haiduc,

răpirea Vidrei, felul în care haiducii cântă o doină sunt tot atâtea elemente romantice. Chiar

lovitura de stat, prin care Răzvan îl înlătură pe Aron Vodă, este romantică. El devine, din

angelic, demonic.

În piesă avem şi unele elemente realiste, în sensul că tema, eroii, subiectul, conflictul sunt

luate din realitatea social-istorică. Scriitorul se documentează ca un istoric şi actul de creaţie

este o elaborare pe baza unor realităţi. Boierii Başotă, Sbierea, Ganea sunt tipuri bine

conturate. Ei reprezintă respectiv boierul autoritar, avar, arivist, ca ipostaze ale prototipului

boierul. Avem şi elemente de analiză psihologică, care, combinate cu tipizarea, dau conturul

eroilor. Răzvan poate fi interpretat şi din unghiul esteticii clasiciste. El poate fi la început

generosul, iar apoi ambiţiosul. Sbierea este avarul, Ganea — arivistul, Vidra — orgolioasa.

Aceste trăsături general-umane reflectă bine modul de a gândi al autorului.

Sinteza estetică se realizează pe structura romantică a dramei, în care nuanţele şi clementele

realiste, clasiciste se integrează armonios.

Drama Răzvan şi Vidra a constituit un model, pe care l-au urmat Vasile Alecsandri în Despot

Vodă, Alexandru Davila în Vlaicu Vodă, Barbu Ştefănescu Delavrancea în trilogia Apus de

soare. Viforul, L uceafărul.

Ursita, de B.P. Haşdeu, etse o nuvelă alcătuită din două părţi. Prima parte este compusă din şase capitole, iar cea de-a doua parte din zece capitole. Prima ediţie a fost publicată în revista „Buciumul” nr. 246-249, 251-253, 255, 256, 258, 260, 264, 266, 268, 271 şi 274 din 1864. Versiunea nouă a apărut în „Revista literară şi ştiinţifică” nr. 2, 3 şi 4 din 1876. Ambele versiuni au rămas neterminate. Era pe la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare. Postelnicul şarpe, încungiurat de o ceată de voinici călări, se întorcea de la Cracovia, unde fusese trimis pentru a combina o alianţă antimusulmană între Moldova şi Polonia.Acum ei ieşiră din Cernăuţi şi se apropiau de codrul cunoscut pe atunci sub numele de Cosmin, unde astăzi se află satul numit româneşte Molodia, şi botezat nemţeşte - nu ştiu de ce - Frantzthal, adecă „valea lui Franţ”, ceea ce se cam aseamănă cu luleaua românului, pe care neamţul ca să nu se zică că-i furată, a prefacut-o în „pipă”Soarele apunea şi cele de pe urmă ale sale raze se culcau somnoroase deasupra uriaşului codru, întins pe un şir de dealuri şi colnice, văi şi văgăune, ce păreau de departe a fi ca un singur arbore acoperit cu milioane de frunze.Postelnicul era un om de vro treizeci şi cinci de ani, foarte scurt la stat, dar atât de spătos, încât pe umerii lui lesne s-ar fi putut aşeza două capete şi, mai ştii! ar mai fi rămas loc, poate, pentru un al treilea; iar în voluminosul său piept ar fi încăput nouă suflete, după vorba poporului.O barbă neagră, tăiată rotund împregiur, unduia pe zaua de argint a postelnicului, împodobită- zaua, nu barba - cu flori sculptate; lungi plete, cam creţe şi stufoase, şerpuiau de sub o cuşmă de samur în patru colţuri cu un ciucur de catifea roşie; în fine, pentru a încheia portretul vom adaogă neşte ochi mici şi negri, un nas larg de şoim o frunte pătrată şi zbârcită şi buze foarte subţiri, ce abia se zăreau de sub arcul musteţelor.Ceata trecea acum d-a lungul unui şir de movile albe, rădicate din grămezi de oase omeneşti: trista rămăşiţă a bătăliei în careŞtefan-vodă măcelărise toată armata regelui, polon Ioan-Albert; neşte movile atât de trainice, încât după un secol serveau ele încă de călăuze pentru călătorii rătăciţi; O bătălie atât de neuitată, încât până astăzi ea a rămas ca o zicătoare în gura poporului polon:Za króla Olbrachta poginela szlachta (sub regele Albert a pierit boierimea).Postelnicul îşi opri calul - un bidiviu mic, păros şi ţeapăn ca şi stăpânul său - şi-şi întoarse faţa cătră fruntaşul cetei, care purta steagul boierului: „un balaur negru cu aripe de argint pe câmp roşu”, de unde venea şi porecla „şarpe”