biog-lp

Sas I.

Covaciu-Marcov S.D. Cicort-Lucaciu A.Şt.

PPrraaccttiiccuumm ddee

BBiiooggeeooggrraaffiiee

UNIVERSITATEA DIN ORADEA UZ INTERN

-2005-

Cuprins

1. Arealul 7

1.1. Definiţia şi delimitarea arealelor 7 1.2. Metode de stabilire a arealului 9 1.3. Mărimea arealului. Specii endemice 16

2. Specii vicariante 18

2.1. Arealele taxonilor supraspecifici. Vicarianţa 18 2.2. Analiza zonei de hibridare dintre Bombina bombina

şi Bombina variegata 20 3. Arealografia Biologică 30

3.1. Sisteme geografice. Reprezentarea punctiformă 30 3.2. Decupajul kilometric Universal Transverse Mercator

(U.T.M.) 32 3.2.1. Noţiuni de bază 32 3.2.2. Caroiajul şi notaţia de bază U.T.M. 36 3.2.3. Caroiajul şi notaţia U.T.M. a României 39

3.3. Sisteme de referinţă suplimentare 46 3.4. Modul de realizare a hărţilor arealografice 49

4. Probleme. Exerciţii 53 Planşe cu indivizi a genului european Bombina 63 Hărţi biogeografice de lucru 65 Coordonatele U.T.M. ale unor localităţi din Jud. Bihor 67 Răspândirea unor specii de amfibieni şi reptile în judeţul Bihor) 71

Bibliografie 75

Practicum de Biogeografie

1. Arealul

1.1. Definiţia şi delimitarea arealelor

Numărul speciilor de plante şi de animale care se întâlnesc pe tot globul pământesc, este redus. Astfel speciile terestre şi dulcicole nu se întâlnesc în toate continentele, insulele, respectiv speciile marine nu se întâlnesc în toate mările şi oceanele. Majoritatea speciilor de plante şi animale, trăiesc într-o regiune limitată.

Arealul poate fi definit ca teritoriul1 sau acvatoriul2, în care trăieşte şi supravieţuieşte (nu şi unde se întâlneşte ocazional) o anumită specie. Cu toate că definiţia arealului este simplă, stabilirea acestora, adeseori ridică o serie de probleme.

În cazul speciilor de plante, noţiunea de areal este o expresie sintetică a capacităţii lor de expansiune. Adică arealul este identic cu teritoriul pe care se extind populaţiile unui taxon, în raport cu anumiţi factori limitativi ai mediului.

În cazul speciilor de animale, problema stabilirii şi definirii arealelor este mai complicată. Multe specii de animale nevertebrate şi vertebrate au posibilităţi mari de deplasare. Astfel exemplare izolate pot fi întâlnite la distanţe foarte mari (staţiuni ocazionale), faţă de limitele normale ale arealului. Aceste exemplare izolate ori se reîntorc în arealele lor, ori mor fără descendenţi.

Printre animale se cunosc multe cazuri de specii migratoare. Speciile migratoare sunt acelea care într-o anumită perioadă a vieţii lor, se întâlnesc în număr mare în afara zonei în care trăiesc şi se reproduc în mod obişnuit. Migraţiile animalelor pot fi regulate şi periodice, ori neregulate şi neperiodice.

Migraţiile neregulate şi neperiodice, apar în urma a unei înmulţiri în masă, a unei explozii demografice. În urma acestei creşteri demografice, un număr foarte mare de indivizi părăsesc locurile de trai, şi migrează în regiuni cu condiţii nefavorabile, în care nu pot supravieţui. Un exemplu clasic, este reprezentat de migrarea lemingilor (Lemnus lemnus), care nu duce la extinderea arealului speciei şi numai la reglarea populaţiilor.

Se cunosc o serie de specii de animale care întreprind anual migraţii obligatorii, periodice. În acest caz putem vorbi de o serie de specii de păsări, peşti

1 pt. specii terestre. 2 pt. specii acvatice.

7


sau chiar şi unele specii de nevertebrate. Ca exemplu în cazul păsărilor migratoare, putem vorbi de zone de reproducere (de cuibărit) şi de zone de iernat, aflate adeseori la distanţe de mii de kilometrii. Peştii migratori, în mod identic prezintă şi ei zone de reproducere, de hrănire şi de iernat.

Care este arealul acestor specii migratoare? Unii consideră că sub noţiunea de areal, putem înţelege numai zonele unde o anumită specie se reproduce în mod constant (regulat), excluzând zonele unde se întâlneşte în timpul pasajului, chiar şi zonele unde se reproduce ocazional (Lattin 1957). Alţii consideră prin noţiunea de areal trebuie să înţelegem întreg teritoriul / acvatoriul, în care o anumită specie se întâlneşte în mod regulat, în cel puţin una din fazele ciclului său de viaţă (Bobrinski 1951, 1953). Putem considera că arealul speciilor migratoare obligatorii, cuprinde regiunile de reproducere, de hrănire şi cea de iernat, fiecare regiune reprezentând părţi integrante ale acestuia.

Prin reprezentarea cartografică a răspândirii geografice a unei specii migratoare, trebuie să includem pe lângă zona de reproducere, şi teritoriul de iernat, zona de hrănire, căile de migraţie. Includerea cartografică a zonelor care se află în afara arealului propriu zis a unei specii, este importantă din perspectivă biogeografică, şi ne permite înţelegerea fenomenelor de evoluţie din trecut şi a celor de viitor. Formarea unor colonii în teritoriile de iernat sau în regiuni unde se întâlnesc ocazional (dacă condiţiile locale devin favorabile), în perspectivă evolutivă pot diferenţia într-o specie distinctă.

Care este arealul speciilor introduse în anumite regiuni? Se consideră că limitele arealului se extind până în regiunile unde o specie este autohtonă, ajunsă în căi naturale. Totuşi, multe specii de pante şi animale au fost introduse de către om, în regiuni îndepărtate de arealul lor. Speciile de animale şi plante pot fi introduse în mod voluntar (ex. grâul, porumbul, sau animale cu interes cinegetic) sa în mod involuntar (şobolani, insecte sinantrope, buruieni şi plante adventive).

În reprezentări cartografice a răspândirii speciilor de animale şi plante, arealul artificial se notează în mod diferit de arealul natural. Există multe cazuri când nu se poate determina clar care este arealul natural şi ceea artificial a unor plante necultivate sau insecte sinantrope. În aceste situaţii se decurg la cercetări genetice, arheologice, paleontologice. Totuşi rămân îndoieli dacă o anumită specie este autohtonă sau nu în anumite regiuni ale arealului lor.

8


1.2. Metode de stabilire a arealului

Stabilirea arealelor geografice ale taxonilor, are o importanţă deosebită pentru

cunoaşterea originii şi istoriei lor, ca şi pentru reconstituirea unor aspecte ale evoluţiei paleogeografice. Într-adevăr, ariile de distribuţie ale organismelor reprezintă totdeauna rezultanta interacţiunilor dintre procesele evolutive şi modificările climatice, considerate la scara timpului geologic (Polunin 1967).

Hărţile de distribuţie rămân astfel cel mai important instrument de lucru în domeniul biogeografiei. Studiul structurii arealelor şi al legilor de distribuţie şi mobilitatea populaţiilor biologice, constituie obiectivul arealografiei.

Cunoaşterea răspândirii geografice a speciilor de plante şi animale este necesară pentru managementul adecvat al ariilor protejate si pentru planuri de gestionare, respectiv de conservare în stabilirea priorităţilor la nivel naţional şi internaţional. Cu toate ca la nivel mondial, sunt schiţate arealele de distribuţie a speciilor de plante şi animale, datele regionale sunt sărace, fiind cunoscute puţine zone cu importanta floristică sau faunistică. În contextul actual, cauzat de extincţia semnificativă a diversităţii vieţii pe Pământ, conservarea si protecţia biologică a devenit un obiect ştiinţific foarte important (Icochea et al. 2002). Posibilitatea protejării florei şi faunei este corelată cu cunoaşterea răspândirii speciilor de plante şi animale, cu monitorizarea habitatelor utilizate de către acestea.

Arealul se stabileşte notând pe o hartă localităţile în jurul căreia specia studiată a fost identificată. Astfel se pune prima problemă, adică cunoaşterea poziţiei exactă a localităţilor respective. Asemenea informaţii sunt aduse de lucrările ştiinţifice floristice şi faunistice, respectiv de colecţiile muzeale.

Multe exemplare de animale şi plante, determinate de botanişti şi zoologi, provin din colecţiile muzeale sau ierbare. Materialele de colecţii, în mod obligatoriu sunt prevăzute cu etichete, pe care se notează: numele speciei, încadrarea taxonomică, apartenenţa administrativă a localităţii de provenienţă, distanţa şi direcţia faţă de localitatea de referinţă mai importantă, altitudinea, bazinul fluvial (pentru animale dulcicole), formaţiunea vegetală (pentru animale terestre), tipul solului, expoziţia locului (pentru plante).

Datele cele mai importante atât floristice cât şi faunistice, sunt aduse în urma unor cercetări ştiinţifice, adică a cartării unor regiuni geografice. În urma studiilor

9


de cartare, se realizează o bază de date (cele mai adecvate sunt bazele de date computerizate). În aceste baze de date se introduc denumirile ştiinţifice a speciilor, coordonatele geografice sau arealografice la care acestea au fost identificate, localitatea cea mai apropiată, tipul habitatului, etc.

Este foarte important, să se folosească numai cu rol orientativ informaţiile de la localnici3, pentru a evita greşelile ştiinţifice de amploare în cazul determinării arealelor de distribuţie. În mod identic, este important, ca persoanele care efectuează cartări cu rolul determinării răspândirii speciilor de animale şi plante, să cunoască bine speciile cartate4, respectiv statutul contemporan ale acestora5.

În funcţie de grupul taxonomic cercetat, folosim diferite metode de cartare. În cazul nevertebratelor, recurgem la capturarea acestora, folosind fileul planctonic (pt. zooplancton), draga de bentos (pt. zoobentos), capcane Barber (pt. nevertebrate terestre din litieră), fileul entomologic (pt. nevertebrate din stratul ierbos), etc. În cazul vertebratelor acvatice, pentru capturarea (şi identificarea) acestora se folosesc diferite tipuri de plase (animalele identificate sunt ulterior eliberate). În cazul vertebratelor terestre, metoda cea mai eficientă de cartare, este metoda transectelor (Cogălniceanu 1997), cu efectuarea a mai multor deplasări în fiecare localitate din regiunea propusă cercetării6. Se poate recurge şi la metoda observării directe, fără capturarea acestora (Brown 1997). Pentru determinarea prezenţei anumitor specii de animale greu întâlnite, pot fi determinate şi cadavrele animalelor, ucise de localnici sau căzute victime traficului rutier.

Datele obţinute se trec în baze de date, de preferat computerizate, facilitând astfel prelucrările ulterioare a datelor. Se recomandă, ca bazele de date să fie organizate sub formă de tabel, care să conţină: denumirea speciilor; codurile arealografice (sau / şi coordonatele geografice) a locurilor de observare sau colectare; judeţul; denumirea localităţii celei mai apropiate; toponimul dacă există; altitudinea; tipul habitatului; anul observaţiei; informaţii despre abundenţa speciilor (dacă este cazul); alte observaţii. În cazul în care informaţiile provin de la alte persoane, se notează şi autorii. Se recomandă utilizarea a unor baze de date în 3 un exemplu negativ datează destul de recent, şi se referă la herpetofauna Parcului Naţional “Jiului Gorge” (Tudor et al. 2004). 4 exemple negative de confuzie a anumitor specii apar în mai multe lucrări contemporane, de mai multe ori greşelile fiind ridicole. 5 În urma unor studii genetice şi moleculare, statutul a mai multor specii a fost schimbat faţă de cunoştinţele de acum de câteva zeci de ani. Un exemplu clasic este reprezentat de broaştele verzi din complexul Rana esculenta. Mulţi autori şi în timpuri recente nu cunosc statutul acestora, cu toate că statutul lor actual este acceptată pe nivel mondial din anii 70 al secolului trecut. 6 Este foarte importantă cartarea multiplă a fiecărei punct de referinţă dintr-o regiunea cercetată.

10


Microsoft Excel. Astfel, datele obţinute, pot fi sortate după diferite preferinţe, în ordine descrescătoare sau crescătoare. De exemplu, ne interesează când şi ce specii au fost observate în apropierea a unei localităţi oarecare.

După ce toate localităţile au fost identificate şi introduse în baza de date, urmează realizarea hărţilor de distribuţie. Datele sunt proiectate, transpuse pe o hartă sub forma unor puncte.

Arealul poate fi reprezentat, fie sub forma unor puncte izolate (Fig. 1), fie sub forma unei suprafeţe continue, rezultată din unirea punctelor extreme şi haşurarea zonei dintre ele (Fig. 2). Ambele metode au avantaje şi dezavantaje.

Fig. 1. Răspândirea speciei Rana ridibunda Pallas 1771 în Europa, reprezentată prin puncte pe harta U.T.M. cu ochiuri de 50 x 50 km (după Gasc et al. 1997)

Reprezentarea prin puncte oferă date certe asupra răspândirii unei specii,

întrucât fiecare punct corespunde unei localităţi în care specia a fost precis identificată. Dezavantajul metodei este, că niciodată nu putem stabilii toate localităţile în care trăieşte o anumită specie. Excepţie fac speciile rare, care se întâlnesc în câteva localităţi, sau chiar în una singură (ex. nufărul termal de la

11


“Băile 1 Mai”, jud. Bihor). Astfel în cazul cunoştinţelor incomplete, hărţile de areal (distribuţie) prin puncte, reprezintă stadiul gnoseologic7 al specialiştilor la un moment dat.

Astfel, deşi notarea arealului exclusiv prin puncte, corespunde realităţii, acest sistem nu exprimă decât parţial această realitate.

Arealele majorităţii speciilor de plante şi animale, ocupă suprafeţe destul de întinse. Prin urmare, reprezentarea cartografică a arealului sub forma unei suprafeţe continue (prin unirea punctelor extreme şi haşurarea zonei cuprinse între aceste puncte), se apropie într-o oarecare

Fig. 2. Răspândirea speciei Rana ridibunda Pallas 1771 în Europa, reprezentată prin suprafaţă continue (după Cogălniceanu et al. 2000)

măsură mai bine de realitate. Totuşi, trebuie avut în vedere faptul, că există discontinuităţi în răspândirea unei specii sau ea poate lipsi pe unele spaţii din interiorul arealului. În asemenea situaţii trebuie avut în vedere şi cunoştinţele privitoare la cerinţele ecologice ale speciei respective. În realizarea hărţilor de

7 stadiul de cunoştinţe.

12


areal continue, este important şi corect să se lase pete albe, nehaşurate, corespunzătoare unor probabile întreruperi ale arealului.

De exemplu, dacă o specie de stepă apare într-o anumită regiune a Bărăganului, în sudul Moldovei şi mai departe în stepele dintre Nipru şi Don, putem să haşurăm şi teritoriul între aceste zone geografice. Dar, atunci când este vorba de o specie montană, răspândită în Alpii propriu zişi, Alpii Dinarici şi în Carpaţi, ar fi o greşeală să haşurăm regiunile de câmpie din zonele intermediare. Pe de altă parte, dacă distanţa dintre două puncte, este prea mare, devine riscantă, haşurarea teritoriului intermediar. În asemenea situaţii este recomandabilă o cartare suplimentară în acest teritoriu. Dacă nici ulterior nu se identifică specia studiată în acel teritoriu, este indicat să nu se haşureze (Bănărescu & Boşcaiu 1973).

Un exemplu evident este oferit de arealul speciei Rana arvalis. Această specie de şes, este răspândită în principal în nordul Europei. Izolat este reprezentată şi la nivelului Bazinului Panonic şi Transilvan (Fig. 3) (Ischenko 1997). Totuşi ar fi o greşeală ca să unim teritoriile în care specia apare izolat, atât între ele, cât şi cu arealul nord European. Fiind o specie legată de ţinuturi joase, nu putem haşura nici regiunile din Munţii Carpaţi nici regiunile din Alpii, care sunt între cele trei teritorii de distribuţie.

În situaţiile, în care o anumită specie a fost identificată într-un număr redus de localităţi, aflate la distanţe apreciabile una faţă de cealaltă, este indicată folosirea hărţilor de areal cu puncte, fără delimitarea unui areal continuu.

O situaţie asemănătoare o prezintă arealul speciei Rana lessonae în România. Rana lessonae a fost acceptată ca specie foarte recent (Berger 1964, Tunner 1970). Din acest motiv nivelul cunoştinţelor despre specie este redus, în România în momentul actual fiind cunoscute numai 31 de localităţi (Fig. 4).

În cadrul arealului oricărui specii există o oarecare discontinuitate. Această răspândire neuniformă se datorează faptului, că fiecare specie este legată de anumite condiţii de existenţă (de un anumit tip de sol, microclimat, umiditate). Adică discontinuitatea arealului speciilor este dată de discontinuitatea condiţiilor de mediu (de discontinuitatea sau răspândirea în mozaic a biotopului). Speciile marine au în general o răspândire mai continuă şi mai uniformă decât speciile terestre sau dulcicole. Un areal mai continuu prezintă speciile planctonice şi un areal mai discontinuu prezintă speciile bentonice sau cele litorale. În cazul speciilor terestre, discontinuităţile cele mai mari ale arealelor le prezintă speciile

13


cavernicole8 şi speciile montane răspândite la mari altitudini. Maximum de discontinuitate a arealelor prezintă speciile acvatice dulcicole.

Fig. 3. Răspândirea speciei Rana arvalis Nilsson 1842 în Europa (după Ischenko 1997)

Este foarte important în cazul realizării hărţilor de areal să facem distincţie

între discontinuităţile corologice9 şi cele ecologice. Adică, în cazul reprezentării unui areal drept continuu, facem abstracţie de micile discontinuităţi care sunt prezente în mod obişnuit. De exemplu, cazul iepurelui de câmp. Aceasta prezintă un areal continuu în Europa, dar el lipseşte din regiunile intens populate, din lacuri, râuri, etc. Dar ar fi absurd să considerăm arealul ca unul discontinuu. De asemenea pentru numeroase animale dulcicole, deşi ele nu populează efectiv decât o porţiune a arealului respectiv, şi anume râurile şi bălţile, trebuie trasat un 8 în multe cazuri, peşteri situate în zone învecinate pot fi legate prin galerii subterane. Astfel ar fi greşit să considerăm arealul discontinuu. Speciile cavernicole care se întâlnesc numai într-o singură peşteră (fiind endemice) au areal continuu. 9 în acest context: distribuţia în spaţiu al speciilor de animale şi plante.

14


areal continuu. În mod asemănător, numeroase plante care vegetează exclusiv prin păduri, sunt reprezentate printr-un areal continuu, deşi lipsesc din formaţiunile vegetale înfiripate în locurile despădurite (Bănărescu & Boşcaiu 1973).

Fig. 4 Răspândirea speciei Rana lessonae în România (original, pe baza rezultatelor lui Cogălniceanu & Tesio 1993,

Ghira et al. 2002, Covaciu-Marcov 2004)

În cazul realizării hărţilor de areal, trebuie să se noteze diferenţiat (ori să se

excludă) zonele în care se găsesc exemplare eratice (la animale migratoare). În mod identic în cazul speciilor migratoare obligatorii, trebuie notată diferenţiat regiunea unde se reproduce, traseul pasajului, regiunea de iernat. Realizarea hărţilor asemănătoare presupune cercetări, marcări (eventual colectări) periodice în numeroase localităţi, din regiuni diferite în care se întâlneşte specia. Pentru regiuni întinse ale globului, însă mai ales din zona ecuatorială, acest lucru nu este posibilă.

15


1.3. Mărimea arealului. Specii endemice

Mărimea arealelor speciilor variază extrem de mult, de la areale care cuprind

tot globul10, până la areale reprezentate de zone foarte mici. Cele mai numeroase areale au o extindere regională, răspândirea lor fiind limitată la o anumită zonă a unui continent. Arealele majorităţii speciilor ocupă o suprafaţă intermediară ca întindere între cele două extreme.

Mărimea arealului este determinată de foarte mulţi factori, cum ar fi: vechimea istorică a speciei11, valenţa12 sa ecologică, posibilităţile ei de răspândire sau chiar întâmplarea. La majoritatea speciilor se constată că mărimea arealului depinde în primul rând de posibilităţile de răspândire (pasivă sau activă) ca şi de valenţa lor ecologică. Speciile cu valenţă ecologică mare au un areal mai extins decât cele specializate.

În general speciile marine au arealele cele mai extinse, urmate de arealele speciilor terestre. Speciile dulcicole au areale mai mici (excepţie fac speciile cu posibilităţi mari de răspândire pasivă). Arealele cele mai mici le au speciile care se întâlnesc în teritorii limitate.

Arealele largi pot fi clasificate în areale zonale şi areale meridiane. Arealele zonale se extind pe o bandă latitudinală, de care aparţin: arealele circumpolare13 şi arealele pantropicale14. Arealele meridionale sunt orientate pe benzi longitudinale, de la nord spre sud.

Există specii a căror areal cuprinde numai un teritoriu limitat: o insulă, un lac, un masiv muntos, un râu sau chiar numai o peşteră. Aceste specii sunt numite specii endemice.

Trebuie să avem grijă, că termenul de specie endemică, se foloseşte numai în cazul speciilor cu areale foarte mici. Altfel am putea considera endemice toate speciile care nu au răspândire cosmopolită (ex. nu putem zice că o specie este endemică în zona holarctică).

O limită de mărime a arealului pentru speciile endemice nu a fost stabilită. De exemplu o specie poate să fie endemică pe un teritoriu relativ larg (ex. o insulă, 10 speciile care sunt răspândite pe tot globul, sunt numite cosmopolite 11 regula Age and area (vârsta şi arealul) (Willis 1922) postulează faptul că, cu cât un taxon supraspecific are o vechime geologică mai mare, cu atât arealul său este mai mare. 12 adaptabilitatea speciilor la diferite condiţii ale mediului. 13 cu răspândire în jurul / vecinătatea polilor.

16


peninsulă, un masiv muntos), sau să aibă un areal care măsoară câţiva metri pătraţi.

Astfel dintre speciile de peşti din ţara noastră, Gobio uranoscopus este endemic în bazinul Dunării, fiind întâlnit din Bavaria până în Moldova şi Bulgaria. În mod asemănător Aspro zingel, este endemic în bazinele Dunării şi Niprului. În timp ce Romanichthys valsanicola este endemic numai în bazinul superior al Argeşului. Iar roşioara termală (Scardinius erythrophthalmus rakovitzai) se întâlneşte numai în lacul de la Băile 1 Mai şi în părţile adiacente din pârâul Peţea (Bănărescu & Boşcaiu 1973).

Între endemism şi vârsta florelor sau faunelor, există o corelaţie pozitivă. Cu cât flora sau fauna unei regiuni este mai veche, cu atât conţine mai multe endemisme (izolate din punct de vedere geografic şi sistematic). Cu alte cuvinte, endemismul este mai accentuat în condiţii biogeografice conservative (în munţi, insule), corelată cu speciaţia prin izolare geografică (Bănărescu & Boşcaiu 1973).

14 cu răspândire tropicală.

17


2. Specii vicariante

2.1. Arealele taxonilor supraspecifici. Vicarianţa

Arealul unui taxon supraspecific (subgen, gen, familie, etc.) cuprinde întreg teritoriul în care trăieşte cel puţin una dintre speciile subordonate (Bănărescu & Boşcaiu 1973).

În legătură cu raporturile dintre arealele diverselor specii şi arealul general al taxonului superior se ridică o serie de probleme. Speciile de animale şi plante a căror taxoni supraspecifici au un centru de răspândire. În aceste centre sunt prezente cele mai multe specii din taxonul supraspecific considerat (gen, familie, etc.) (Fig. 5).

Prin vicarianţă înţelegem faptul, că specii înrudite (de ex. din cadrul aceluiaşi gen) au areale net separate, nu coexistă nicăieri şi sunt intersterile15 (vicarianţă totală). Speciile vicariante au apărut prin speciaţie alopatrică16 (speciaţie geografică), prin fragmentarea în două a arealului unui strămoş comun, urmată de apariţia izolării reproductive şi de extinderea arealelor ambelor specii. Cele mai multe exemple de acest sens le oferă Europa, unde multe specii care în prealabil trăiau pe aproape întreaga suprafaţă a continentului, s-au retras în timpul perioadelor glaciare. Una în refugiu est-mediteranean, iar cealaltă în refugiu vest-mediteranean. Astfel specia s-a scindat într-o specie sud-estică şi alta sud-vestică. Ca exemple putem da perechea de specii: cioara neagră de pădure (Corvus corone - vestică) şi cioara cenuşie (C. cornix - estică); speciile de arici, Erinaceus europaeus (vestic) şi E. roumanicus (estic).

Totuşi, între speciile înrudite, mai frecvente sunt cazurile de vicarianţă parţială, decât vicarianţa totală. Vicarianţa parţială presupune suprapunerea a arealelor numai într-o zonă îngustă. La această suprapunere a arealului speciilor vicariante, s-a putut ajunge prin două căi.

Prima cale de ajungere în contact a două specii vicariante este dată de extinderea arealului a uneia dintre acestea. În cazul în care specia care şi-a extins arealul are avantaje selective, o poate înlocui pe celălalt.

15 izolate reproductive. 16 cu areal distinct.

18


Fig. 5 Tipuri de areale ale speciilor congenerice (Bănărescu & Boşcaiu 1973) A. Areale vicariante în contact. B. Areale vicariante distanţate. C. Areale în cea mai mare parte vicariante, întretăindu-se parţial. D. Areale în majoritate vicariante, dar cel al unei

specii incluzând arealele majorităţii celorlalte specii. E. Areale, care parte sunt vicariante, parte se suprapun. F. Areale care se suprapun aproape în totalitate

Situaţia cealaltă apare, când ambele specii îşi extind arealele lor în zone unde

iniţial nu trăia nici una dintre ele. Astfel, o porţiune din zona lor de colonizare ulterioară a ajuns să fie populată de ambele specii17. Această situaţie apare în cazul multor perechi de specii europene, care s-au diferenţiat în cursul glaciaţiunii. Atât specia sud-estică, cât şi cea sud-vestică, în postglaciar şi-a extins arealul spre nord. De exemplu în Europa, vestul continentului a fost colonizat de specia sud-vestică, iar estul continentului de specia sud-estică. Ambele specii

17 faptul că două specii în unele zone periferice a arealului coexistă, nu înseamnă că această zonă reprezintă centrul de răspândire.

19


coexistă într-o zonă largă din Europa Centrală (incluzând în multe cazuri România).

Există situaţii de vicarianţă parţială, când cele două specii venind în contact formează zone de hibridare. Exemplul cel mai clasic, este oferit de cele două specii europene ale genului Bombina: buhaiul de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata - specie vestică) şi buhaiul de baltă cu burta roşie (B. bombina – specie estică). În general, se consideră că formele perfect vicariante, între care nu s-a stabilit izolarea reproductivă trebuie considerate subspecii (Bănărescu & Boşcaiu 1973). Bombina bombina şi Bombina variegata au acelaşi număr de cromozomi, 24 (Morescalchi 1965), totuşi, între cele două specii există o multitudine de deosebiri: morfologice, genetice, ecologice, etologice, etc (Olmo et al 1982, Czopkowa & Czopek 1955, Michalowski 1961, Rafinska 1991, Lorcher 1969, Sanderson et al 1992, Szymura 1993).

Importanţă mare prezintă faptul, că zonele de hibridare dintre cele două specii europene ale genului Bombina, pot fi studiate nu numai pe baza cercetărilor genetice, ci şi pe baza urmăririi unor caractere morfologice, tipice celor două specii.

2.2. Analiza zonei de hibridare dintre

Bombina bombina şi Bombina variegata

Din punct de vedere biogeografic cele două specii sunt considerate vicariante, arealele acestora nesuprapunându-se, ci doar se află în contact. Chiar dacă în regiunile de contact a arealelor, pe teritorii foarte restrânse, pot fi prezente ambele specii, populaţiile acestora sunt localizate în habitate diferite (Fuhn 1960), astfel încât, în aceste cazuri, între ele apare o vicariere ecologică (Bobrinschi 1953).

Bombina bombina şi Bombina variegata sunt două specii care se abat de la conceptul clasic despre specie, definită pe baza izolării reproductive (Mayr 1942, Bănărescu & Boşcaiu 1973). Cele două specii nu sunt izolate reproductiv, între acestea apărând populaţii hibride în toate regiunile în care arealele lor vin în contact (Szymura 1993).

Lungimea zonei de hibridare dintre cele două specii este foarte mare, ca urmare a morfologiei arealelor ocupate de acestea, generată de relieful Europei Centrale. Zona de hibridare urmează pe de o parte regiunilor de contact ale Câmpiei Panonice cu unităţile montane înconjurătoare (Carpaţi, Alpi, Dinarici),

20


inclusiv cu subunităţile colinare mai înalte din interiorul Câmpiei Panonice, iar pe de altă parte înconjoară la nord şi la est Carpaţii, având mii de kilometri lungime. Linia de hibridare urmează principalele lanţuri montane din Europa centrală, fiind însă situată la altitudini variabile, de la 110 m altitudine în Croaţia (Szymura 1988) până la 400 m în Transilvania (Covaciu-Marcov et al. 2000). Remarcabil este faptul, că în apropierea gării de la Oradea (Judeţul Bihor), există o populaţie perfect hibridă, care se menţine ca atare (Sas et al. 2005). În această regiune linia de hibridare trece la altitudini mici (150-250 m) (Covaciu-Marcov 2004).

Speciile Bombina bombina şi Bombina variegata, foarte apropiate genetic (Szymura & Farana 1978) s-au diferenţiat în Pliocen (Szymura 1993), date moleculare plasând momentul divergenţei acestora acum 3 - 5 milioane de ani (Szymura et al 1985, Szymura 1993). Cele două specii au avut un strămoş comun care popula în Pliocen suprafeţe largi din Europa, fiind prezent atât în zonele înalte cât şi la câmpie. Glaciaţiunile au întrerupt acest areal, la nivelul unor refugii diferite s-au format iniţial cele două specii, apoi subspeciile de Bombina variegata. Este posibil ca cele două specii să fi hibridat şi în trecut (Maxon & Szymura 1979), acestea putând să vină în contact în interglaciarele mai calde şi ulterior să piardă contactul din nou. Această ipoteză explică probabil, în modul cel mai convingător, nerealizarea izolării reproductive, între cele două specii existând astfel schimburi genetice succesive. Pe durata ultimei perioade glaciare Bombina variegata a folosit ca refugiu zonele de vest ale Peninsulei Balcanice, iar Bombina bombina a avut refugiul în zona cursului inferior al Dunării (Szymura 1993).

Metoda de lucru Pentru stabilirea localizării geografice şi studiul zonelor de hibridare dintre

cele două specii de Bombina este indicată cartarea prealabilă a regiunii supuse cercetării, folosind metoda transectelor (Cogălniceanu 1997). Trebuie avut în vedere şi morfologia habitatelor, aceasta fiind un parametru care, în zonele de hibridare, influenţează mult compoziţia populaţiilor hibride (Arntzen 1996, MacCallum et al. 1998).

După efectuarea cartării, urmează stabilirea apartenenţei unor populaţii18 ale genului Bombina identificate în regiunea studiată şi atribuirea acestora uneia din cele două specii, sau formei hibride.

18 având în vedere şi compoziţia habitatelor de provenienţă.

21


În acest scop putem efectua o analiză a unor caractere morfologice şi cromatice ale indivizilor populaţiilor cercetate. În cele mai multe cazuri caracterele morfologice fiind indicatori fideli ai apartenenţei speciilor (Szymura 1993). Aceste caractere permit stabilirea apartenenţei indivizilor, fiind utilizate de diferiţi autori (Stugren 1980, Golmann et al 1993, Szymura & Barton 1991, Ghira & Mara 2000, Ghira et al 2003, Covaciu-Marcov et al. 2001, 2002b, c, 2003a, Sas et al. 2005). Se recomandă folosirea a două grile, cu câte 10 caractere.

Ambele grile conţin note în sistem binar (1-0), Fiecare caracter primeşte o notă: 1 dacă este de Bombina variegata, 0 dacă este de Bombina bombina. Însumând notele obţinute pentru fiecare caracter, un individ poate primi pe fiecare grilă un punctaj de la 0 la 10; punctajul egal cu 0 însemnând că individul este pur Bombina bombina, punctajul egal cu 10 indicând un individ pur de Bombina variegata, iar valori apropiate de acestea desemnând indivizi Bombina bombina sau Bombina variegata - like. Punctajele intermediare, 4, 5, 6, desemnează hibrizii. Metoda permite transformarea ponderii caracterelor în procente şi interpretarea statistică a acestora. Stabilirea apartenenţei unei anumite populaţii la una din specii, sau încadrarea acesteia drept hibridă, se realizează pe baza analizării ponderii în care sunt exprimate caracterele celor două specii la respectiva populaţie.

Prima grilă analizează morfologia, dimensiunile şi raporturile petelor ventrale deschise. Acestea sunt roşii la Bombina bombina şi galbene la Bombina variegata. La Bombina bombina predomină pigmentul negru, iar la Bombina variegata este majoritar pigmentul galben (Fuhn 1960). Se punctează relaţia la 10 grupe de pete ventrale deschise (Tab. 1, Fig. 6). Sistemul a fost elaborat de Szymura şi Gollmann fiind folosit numeroşi autori străini (Szymura & Barton 1991, Gollmann 1984, Gollmann et al 1993). Dacă petele deschise sunt separate între ele prin pigment negru, caracterul este de Bombina bombina. Dacă petele sunt unite, caracterul este de Bombina variegata.

Cea de a doua grilă analizează tot 10 caractere, fiind elaborată de Stugren (1980) şi modificată de Ghira & Mara (2000) (Tab. 2).

Pentru analiza caracterelor biometrice din grila 2, se recomandă utilizarea a unor micrometre, care măsoară cu o acurateţe de 0,01 mm.

Fiindcă că caracterele sunt exprimate în sisteme binare în ambele grile de lucru, este posibilă analiza similarităţii dintre indivizii analizaţi cu ajutorul indicelui de similaritate a lui Sorensen (Chao et al. 2005), care variază de la 0 la 1

22


(fără / cu maximă similaritate). Autorii acestei lucrări recomandă utilizarea software-lui EstimateS 7.5 (Colwell 2005).

Tabel 1. Grila 1 de diferenţiere a speciilor europene a genului Bombina

Caracterul (petele deschise de pe:) Bombina bombina Bombina variegata

1 Bărbie – bărbie Separate Unite 2 Bărbie – piept Separate Unite 3 Piept – piept Separate Unite 4 Piept – umăr Separate Unite 5 Umăr – braţ Separate Unite 6 Piept – abdomen Separate Unite 7 Abdomen – abdomen Separate Unite 8 Abdomen – bazin Separate Unite 9 Bazin – bazin Separate Unite

10 Bazin – coapsă Separate Unite

Fig. 6 Exemplificarea modelului ventral la cele două specii europene ale genului Bombina

(stânga: Bombina bombina; dreapta: Bombina variegata)

23


Tabel 2. Grila 2 de diferenţiere a speciilor europene a genului Bombina

Caracterul Bombina bombina

Bombina variegata

1 Culoarea petelor ventrale deschise

Roşu, portocaliu, gălbui

Galben

2 Culoare părţii superioare a primului deget şi a vârfului degetelor

Negru Galben

3 Coloritul dorsal Negru Cenuşiu, palid

4 Relaţia petelor deschise tarsale şi plantare

Separate Unite

5 Coloritul ventral Pete portocalii pe

fond negru Pete negre pe fond

galben

6 Relaţia lungimii şi lăţimii capului

Lungimea > lăţimea Lăţimea > lungimea

7 Desenul părţii ventrale şi laterale

Pete albe în jurul negilor

Fără pete albe în jurul negilor

8 Desenul părţii dorsale Tuberculi negri dispuşi regulat

Tuberculi negri împrăştiaţi,

neregulaţi sau uniformi

9 Negii dorsali Turtiţi, lenticulari Ascuţiţi, rugoşi

10 Raportul articulaţiilor tibiotarsale cînd stilopodul şi zeugopodul sunt paralele

Nu se ating Se ating

Exemplu: În urma analizei unei populaţii aparţinând genului european de Bombina

am primit următoarele rezultate19:

19 pentru exemplificarea mai simplă se consideră, că am analizat 10 exemplare. Datele din cele două grile fiind realizate cu scop didactic, nu reflectă realitatea. Astfel în cadrul populaţiei considerate apar toate formele de Bombina menţionate.

24


Tabel 3. Rezultatele obţinute conform Grilei 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Pcn (%)

C1 0 0 0 0 0 1 1 1 1 1 50 C2 0 0 0 1 0 0 1 0 1 1 40 C3 0 0 0 0 1 0 0 1 0 1 30 C4 0 0 0 0 0 1 1 0 1 1 40 C5 0 1 1 1 1 1 1 1 1 1 90 C6 0 0 0 0 0 0 0 1 1 1 30 C7 0 0 1 1 1 1 1 1 1 1 80 C8 0 0 0 1 0 1 0 0 1 1 40 C9 0 0 1 1 1 1 1 1 1 1 80 C10 0 1 0 0 1 0 0 1 0 1 40

A (%)

0 20 30 50 50 60 60 70 80 100

Tabel 4. Rezultatele obţinute conform Grilei 2

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Pcn (%)

C1 1 0 1 1 1 0 1 1 1 1 80 C2 0 1 0 0 1 1 1 1 1 1 70 C3 0 0 0 1 0 1 0 0 1 0 30 C4 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 10 C5 0 1 1 1 1 1 1 1 1 1 90 C6 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 10 C7 0 1 0 0 1 0 1 1 1 1 60 C8 0 0 1 0 0 1 0 1 1 1 50 C9 1 0 1 1 1 0 1 1 1 1 80 C10 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0

A (%)

20 30 40 40 50 40 50 60 70 80

25


Unde, C1-10 reprezintă caracterele prezentate anterior. A reprezintă

apartenenţa indivizilor populaţiei şi exprimă în procente (%). Se calculează cum urmează:

10010

101 ⋅= ∑ −CA

PCn reprezintă ponderea (%) în care este exprimat un anumit caracter (Cn) în

cadrul populaţiei (la m indivizi I analizaţi). Se calculează cum urmează:

10010

1 ⋅=∑m

m

Cn

IP

În urmă, se calculează media aritmetică a valorilor procentuale a apartenenţei

indivizilor cercetaţi după cele două grile de lucru:

Tabel 5. Media apartenenţei indivizilor după cele două grile

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Grila

1 0 20 30 50 50 60 60 70 80 100

Grila 2

20 30 40 40 50 40 50 60 70 80

Media 10 25 35 45 50 50 55 65 75 90

Rezultatul obţinut privind apartenenţa indivizilor din populaţia cercetată îl putem reprezenta sub formă de figură (folosind figura tip XY-Scatter – Microsoft Excel) (Fig. 7).

Putem constata că, câte un exemplar studiat aparţine speciilor parentale, două-două exemplare sunt hibride tip like, respectiv patru exemplare sunt perfect hibride.

În continuare putem analiza apartenenţa a întregii populaţii. Pentru aceasta se calculează media aritmetică a mediilor aritmetice a apartenenţelor indivizilor. Rezultatul obţinut îl putem reprezenta sub formă de ciclogramă (figură tip Pie - Microsoft Excel). Obţinem 50 %, ceea ce ne arată că populaţia cercetată poate fi

26


considerată hibridă, afilierea indivizilor la cele două specii exprimându-se în mod egal (Fig.8).

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

indivizi

apar

tene

nţa

(%)

Bombina variegata

Bombina variegata - like

Bombina bombina - like

Bombina bombina

Fig. 7. Apartenenţa indivizilor populaţiei cercetate

Bombina variegata

Bombina bombina

50 %

50 %

Fig. 8. Apartenenţa populaţiei cercetate

27


Cu ajutorul indicelui Sorensen, putem determina similaritatea interpopulaţională a indivizilor cercetaţi (Sas et al. 2005). Pentru a calcula acest indice, putem evita calculele matematice directe, şi să recurgem la calculare computerizată, folosind software-ul EstimateS 7.520 (Colwell 2005).

Indicele Sorensen poate fi calculat pentru ambele grile separat, sau poate fi calculat folosind datele din ambele grile la un loc.

Vom face calculul exemplificat pentru prima grilă de lucru. În prima etapă se face aranjarea datelor în baza de date Microsoft Excel, cum urmează (Fig. 9):

- se deschide o foaie de lucru („work sheet”) nouă; - în caseta A1 se introduce numele localităţii (sau şi toponimul habitatului) de

unde au fost colectate exemplarele cercetate; - în caseta A2 se introduce numărul corespunzător cu numărul caracterelor

cercetate (în exemplul nostru, 10); - în caseta B2 se introduce numărul exemplarelor studiate (în exemplul

nostru, 10); - începând cu caseta A3 introducem rezultatele obţinute21. Caracterele vor fi

reprezentate pe coloane, respectiv indivizii pe rânduri. Adică, coloanele folosite pentru caractere vor fi între A şi J inclusiv. Iar rândurile de la 3 la n (în exemplul nostru 12 – fiindcă avem 10 exemplare studiate);

Fig. 9 Forma foii de lucru în Microsoft Excel

20 software-ul poate fi downloadat freeware de pe site-ul http://purl.oclc.org/estimates/ 21 în cazul în care avem printre rezultatele obţinute, mărimi zecimale 0,5, datele din sistemul binar se înmulţeşte cu 10, primind astfel cifre 0, 10 respectiv 5. Acest lucru este foarte important, fiindcă software-l utilizat de noi lucrează numai cu valori întregi.

28


- datele astfel introduse vor fi salvate sub formă de fişier cu extensia „.txt” [Txt (Tab delimited)];

- se lansează programul EstimateS; Din meniul „File” se selectează „Load Input File”. Se deschide („Open”) fişierul „.txt” salvat anterior. Pe ambele căsuţe care apar în mod automat, se apasă butonul OK. Apoi din meniul „Shared Species”, se selectează „Shared Species Settings”. La „Similarity indexes and estimators”, se selectează căsuţa cu indici (care include şi indicele Sorensen). Se apasă butonul „Compute”. După apariţia rezultatelor sub formă de tabel, se selectează opţiunea „Export”. Se salvează fişierul la locaţia dorită.

- deschidem programul Microsoft Excel. În meniul „Open”, selectăm opţiunea „All Files”. Selectăm fişierul care conţine rezultatele computate. Se apasă butonul Next de două ori, apoi Finish. Tabelul din fişierul astfel deschis conţine mai mulţi indici de similaritate. Noi vom folosi datele din coloana „Sorensen Classic”.

- pentru valorile din coloana „Sorensen Classic”, se calculează media aritmetică22, respectiv deviaţia standard a valorii23. Valoarea astfel obţinută este de 0,607 pentru indicele de similaritate intrapopulaţională, cu o deviaţie de 0,184.

În mod identic se face calculul pentru grila 2 şi primim pentru indicele de

similaritate Sorensen valoarea de 0,389, cu o deviaţie standard relativ mare, de 0,318.

În cazul când se face determinarea indicelui Sorensen folosind ambele grile la un loc, trebuie avut grijă, ca în căsuţa A2 să trecem cifra 20 (corespunzător numărului caracterelor studiate).

22 este cel mai simplu dacă folosim opţiunea „=AVERAGE(număr1, număr2, etc.)”. 23 este cel mai simplu dacă folosim opţiunea „=STDEV(număr1, număr2, etc.)”.

29


3. Arealografia Biologică

3.1. Sisteme geografice. Reprezentarea punctiformă

Cum am arătat în primul capitolul, localizarea prin puncte (punctuală) a răspândirii unor specii de plante şi animale este considerată cea mai sigură şi mai obiectivă metodă de realizare a hărţilor de distribuţie ale acestora.

Realizarea hărţilor de areal punctiforme (cu ajutorul coordonatelor geografice - longitudinea şi latitudinea) este destul de greu de realizat. De aceea încă de la începuturile arealografiei ştiinţifice au fost folosite fie sisteme de coordonate, fie unităţi prestabilite (administrative, ecogeografice, ecologice).

Ce sunt sistemele de coordonate? Sistemele de coordonate împart (decupează) spaţiul geografic în unităţi geometrice, numite decupaje geometrice sau ochiuri. Aceste decupaje sunt definite prin grile sau reţele cartografice.

Decupajele (sistemele) geometrice se pot grupa în patru categorii majore (Cartan 1978):

- decupajele geografice (rezultate din întretăierea meridianelor şi paralelelor Terei);

- decupaje kilometrice (U.T.M.); - decupajele kilometrice ale sistemelor cartografice naţionale; - decupajele particulare practice; - unităţi prestabilite (fiind decupaje administrative, pe localizări foarte largi,

nu au importanţă biologică). A. Decupajele geografice (spaţiale): Dintre sistemele geodezice24, în arealografia organismelor vii, des folosit este

decupajul în grade pe elipsoidul internaţional, plecând de la meridianul de origine Greenwich (0°). Totuşi, trebuie menţionat faptul, că suprafeţele definite prin grade de longitudine şi de latitudine, prezintă inconvenientul că variază mult în mărime. Aceste variaţii în mărime pot fi cel mai semnificativ redate în tabelul alăturat (Tab. 6):

24 referitor la forma şi dimensiunea Pământului pentru întocmirea hărţilor;

30


Tabel 6. Mărimea unei trapez sferic de 1° (după Clayton 1971)

Ecuator 12.310 km2 ..... .....

70° N 4.260 km2 ..... .....

89° N 218 km2

Cartografierea contemporană, recurge la reţele de ochiuri din ce în ce mai fine.

Din cadrul decupajelor geografice fac parte şi sistemul GEOREF (Geographic Referencing System), respectiv pătratele MARSDEN.

Sistemul GEOREF. Utilizat pe plan internaţional, are punctul de origine pe meridianul de 180° la popul Sud. Suprafeţele delimitate de acest sistem, au valori egale în longitudine şi în latitudine (15° x 15° şi 1° x 1°). Pentru identificarea punctelor din interiorul unui cadrat astfel delimitat, se recurge la o împărţire subdivizionară, din grad în grad. Subdiviziunile pot fi realizate până la o sutime de minut, reprezentând aproximativ 17 m. Notarea suprafeţelor delimitate, se face cu litere de tipar, de la A la Z, respectiv în cazul subdiviziunilor de la A la Q. În ambele cazuri exceptându-se literele I şi O. Sistemul GEOREF este adesea folosit de armatele occidentale.

Pătratele MARSDEN. Sunt folosite cel mai des în oceanografie. Unitatea de bază este reprezentată pe longitudine cu latura de 10°. Aceste unităţi de bază, pot fi divizate în valori de 1° sau mai mici. Indicarea lor se face printr-o succesiune de numere, de la Est spre Vest, şi de la Ecuator spre polul nordic, respectiv spre polul sudic. La acestea se adiţionează numerele pătratelor subdivizionare de 1° (adică de la 00 la 99).

B. Decupajele kilometrice (U.T.M.): În biogeografia modernă, adoptată pe plan internaţional, decupajul kilometric

Universal Transverse Mercator (U.T.M.) formează baza cartografică în determinarea arealelor speciilor de plante şi animale (Lehrer & Lehrer 1990).

Reţelele rectangulare sau decupajele kilometrice reprezintă o alternativă la reţelele geografice. În cazul acestei sistem de decupaje, este important faptul, că ariile mici

31


nu se abat mult de orientarea meridionalelor şi paralelelor, având totodată suprafeţele uniforme ca valoare.

C. Decupajele kilometrice ale sistemelor cartografice naţionale: Multe ţări folosesc decupaje kilometrice de tip U.T.M. pe sistemele

cartografice naţionale. Ca de exemplu, în Franţa există trei sisteme de proiecţie conice, Lambert I, II şi III, cu decupaje de bază de 100 x 100 km. Sisteme asemănătoare există în Anglia, Germania, etc. În acelaşi timp, unii specialişti adoptă pentru inventarierea florei şi faunei anumitor regiuni, grile geometrice cu ochiuri diferite, practice (de ex. 4 x 4 km, 5 x 4,18 km, etc.).

D. Decupaje practice: Pe lângă sistemele prezentate mai sus, există şi reţele practice, fără să prezinte

semnificaţii geodezice, neputând fii convertite (racordate) la sistemele de coordonate cunoscute. Aceste decupaje practice, sunt folosite adesea pentru planurile oraşelor, cu scopul identificării străzilor, etc. În această categorie intră hărţile zoogeografice a lui Moczár (1948), şi grila cu caracter personal a lui Boşcaiu (1971), aplicată la inventarierea florei munţilor Ţarcu, Godeanu şi Cernei.

3.2. Decupajul kilometric Universal Transverse Mercator25 (U.T.M.)

3.2.1. Noţiuni de bază

Proiecţia elipsoidului sau sferei terestre are două aspecte principale. Primul

aspect, adică direct sau normal (Wright 1599), reprezintă situaţia în care cilindrul este tangent cu ecuatorul elipsoidului. Al doilea aspect, cel transversal (Lambert 1972), reprezintă situaţia în care cilindrul este tangent cu un meridian dat. Aspectul transversal mai este cunoscut şi sub denumirea proiecţia conformă Gauss sau Gauss-Krüger (Gauss 1830, Krüger 1912). Mai există şi un aspect oblic, folosit de cartografii elveţieni.

25 proiecţia elipsoidului (sferei) terestre pe suprafaţa desfăşurabilă a unui cilindru a fost descoperită în 1569, de către matematicianul şi cartograful olandez, Gerhard Kremer, alias Mercator (1512-1594)

32


Proiecţia Gauss este cea mai folosită în cartografierea contemporană la scări mari (Cuenin 1972). Deoarece guvernele diferitelor ţări, şi-au ales elipsoizii tereştri cei mai convenabili în vederea efectuării cartărilor naţionale de precizie, nu s-a putut ajunge la stabilirea unui elipsoid unic pentru tot globul pământesc. Astfel hărţile realizate şi decupate, desemnate prin indicative numerice şi alfanumerice (care permit ordonarea lor uşoară, rapidă şi neechivocă), diferă de la ţară la ţară.

Tocmai din cauza varietăţii naţionale mari a hărţilor şi a modalităţilor lor de execuţie, s-a ajuns la elaborarea unui sistem de referinţă internaţională, numit sistemul U.T.M26. El a devenit un sistem universal, deoarece pentru fiecare din cele 60 de fuse terestre, posedă un caroiaj27 (cadrilaj) U.T.M., definite printr-o proiecţie cu acelaşi nume (Cuenin 1972). Sistemul U.T.M. se extinde între paralele limitative 80° Sud şi 80° Nord, datorită cărora fusele terestre de 6° în longitudine, cuprinse între aceste paralele, se numesc zone (Fig. 10). Peste limitele de 80° până la poli, se aplică sistemul U.P.S. (Universal Polar Stereographic).

Fig. 10. Metoda de numerotare a zonelor (fuselor) terestre de 6° în longitudine, adoptată de sistemul U.T.M. (după Maling 1981 şi Lehrer & Lehrer 1990)

26 Sistemul U.T.M. a fost introdusă din anul 1950, fiind folosit pentru hărţile şi cartografierile N.A.T.O.; 27 reţea de drepte paralele perpendiculare, trasate pe un desen hartă;

33


Deosebirea esenţială între sistemul internaţional U.T.M. şi celelalte sisteme naţionale (Gauss-Krüger) constă prin faptul că proiecţia U.T.M. nu se exercită numai asupra unui singur elipsoid, ci la 5 elipsoizi de referinţă (Tab. 7), având scopul de a ajunge la o unificare mondială.

Tabel 7. Elipsoizii sistemului internaţional U.T.M.

Numele, Data Semiaxa mare (a) în metri

Semiaxa mică (b) în metri

Elipticitatea (f)

Zona

Clarke, 1866 6.378.206 6.356.584 1/294,98 America de Nord, Filipine Clarke, 1880 6.378.249 6.356.515 1/293,47 Africa, Franţa

Bessel, 1841 6.377.397 6.356.079 1/299,15 Europa Centrală, Rusia, Japonia, Asia de sud-est

Everest, 1830 6.377.276 6.356.075 1/300,80 India, părţile adiacente din

Asia de sud-est Hayfort

(internaţional), 1924

6.378.388 6.356.912 1/297,00 Toată lumea, exclusiv

America de Nord, Africa şi unele zone mici

În paralel cu introducerea din 1950 a sistemului U.T.M. internaţional,

Asociaţia Internaţională de Geodezie a lansat şi un sistem european unificat, sub denumirea Europa-1950 (Cartan 1978). Astfel, exceptând cele 60 de zone de câte 6° (corespunzătoare fuselor terestre) (FIG. 7), pământul a fost divizat în 20 de fâşii latitudinale de câte 8° (Fig. 8). Fâşiile de câte 8° au fost notate cu litere latine majuscule, exceptând literele I şi O. Trebuie menţionat, că literele A, B, Y şi Z au fost aplicate calotelor polare. Identificarea zonelor terestre se face având punctul de plecare de la antimeridianul Greenwich, λ=180° spre est.

Ca urmare, o anumită regiune este localizată în sistemul U.T.M. prin identificarea numărului zonei terestre şi de notaţia cu litere a fâşiei corespunzătoare (sau zonei de 8° în latitudine) (Fig. 11).

Ca exemplu considerăm situarea Românei în acest sistem U.T.M. România se află pe zonele T (între 40°-48°) şi U (48°-56°). Pe de altă parte, România este proiectată pe două fuse alăturate, 34 şi 35. Astfel hărţile României va avea prefixele 34T, 35T, 34U şi 35U (Fig. 11).

34


Fig. 11. Notaţia U.T.M. a fuselor terestre de 8° latitudine ale pământului. Regiunea haşurată corespunde României

(după Buchwaldt 1973, modificat de Lehrer & Lehrer 1990)

Dacă vrem să facem o însumare a caracteristicilor cartografice a sistemului U.T.M., aceste sunt următoarele (Lehrer & Lehrer 1990):

- Proiecţia: cilindrică transversală Mercator (sau Gauss-Krüger) în zone de 6° longitudine;

- Sferoidul: Internaţional (Hayfort 1909) pentru Europa şi alte regiuni ale Lumii Vechi;

- Longitudinea de origine: meridianul central (axial) al fiecărei zone; - Latitudinea de origine: 0° (Ecuatorul); - Unitatea de măsură: metrul; - Nordul fals: 0 metri (pentru emisfera sudică 10 000 000);

35


- Estul fals: 500 000 metri; - Coeficientul de reducţie: K0=0,9996 - Numerotarea zonelor: se începe cu 1 în zona cuprinsă între 180° Vest şi 174°

Vest, continuându-se către Est până la 60 (în zona cuprinsă între 174° Est şi 180° Est);

- Limitele de latitudine ale sistemului: 80° N (la nord) şi 80° S (la sud); - Limitele zonelor: zonele sunt delimitate de meridiane ale căror longitudini

sunt multiple de 6° Vest sau Est de Greenwich. Pe lângă reţeaua de meridiane şi paralele, toate foile de hartă internaţionale

sunt prevăzute cu reţeaua rectangulară sau caroiajul kilometric U.T.M. Această formează un sistem de pătrate cu latura de 100 km şi 10 km, fiind consemnate cu notaţia U.T.M. în concordanţă cu schema unitară mondială.

3.2.2. Caroiajul şi notaţia de bază U.T.M.

Caroiajul kilometric (reţeaua kilometrică) de bază, imprimată pe hărţile în proiecţia U.T.M., se obţin prin trasarea de linii paralele cu meridianul central şi cu ecuatorul fiecărei zone de 6° longitudine, la o distanţă de 100 km una faţă de alta.

Dacă executăm hărţile în alte proiecţii (deci caroiajul poate fi supraimprimat pe ele), obţinem un aşa numit pseudo-caroiaj, care delimitează pătrate de 100 x 100 km. Aceste pătrate sunt mai puţin riguroase, dar prezintă deformări neglijabile. Notaţia pătratelor de bază (de 10 000 km2) ale tuturor zonelor pământului se face după o schemă precisă, cu ajutorul unui cuplu de litere ale alfabetului latin (Fig 12). Prima literă reprezintă coloana, iar a doua literă reprezintă seria. La întretăierea acestora se găseşte pătratul căutat. Notaţia începem de la antimeridianul Greenwich de 180°, de unde coloanele sunt notate în continuare de 24 de litere de la A la Z (excludem literele I şi O) de-a lungul ecuatorului şi de la vest spre est. Secvenţele se repetă după câte trei fuse terestre. Seriile sunt evidenţiate numai cu 20 de litere, de la A la V (în mod asemănător, excludem literele I şi O) de la ecuator spre nord. Secvenţele se repetă una după alta, în mod identic şi din două în două fuse terestre. Din această cauză, notaţiile de serii pe două fuse alăturate sunt diferite. Între cele două fuse există un decalaj de 500 km la începutul şi sfârşitul fiecărei secvenţe de 20 de litere (Fig. 13). În mod identic, din cauza îngustării fuselor pe măsură ce ne îndepărtăm de ecuator, dispar

36


coloanele marginale. De exemplu: în dreptul zonelor de 8° latitudine T şi U, în care se găseşte Românie şi în vecinătatea meridianului 24°, coloanele H şi J lipsesc complet, iar G şi K sunt foarte înguste (Fig. 13).

Fig. 12. decupajul kilometric U.T.M. – Identificarea fuselor terestre, a zonelor de 8º

latitudine, caroiajul de bază şi notaţia sa (Lehrer & Lehrer 1990)

37


Fig. 13. Fusele terestre 34 şi 35 pe care este proiectată România. Caroiajul de bază şi notaţia U.T.M. ale acestora (Lehrer & Lehrer 1990)

38


Folosirea unor grupe diferite de litere pentru coloane şi serii, modul de repetare a acestora şi decalajul dintre secvenţele seriilor la fusele alăturate, au drept scop întâlnirea coordonatelor U.T.M., identice la distanţe cât mai mari, unele de altele şi de-a lungul aceleaşi linii de paralelă sau de meridian. Astfel notaţia U.T.M., repetă referinţele pătratelor doar o dată la 6 fuse, adică din 36° în 36°.

De ce se face omisiunea literelor I şi O? Excluderea acestor litere din notaţia cartografică are o mare importanţă în înlăturarea erorilor la raportarea sau transcrierea coordonatelor rectangulare. Adică se evită confundarea lor cu literele J şi Q, sau cu cifrele 1 şi 0. De exemplu se evite greşelile de transcriere în cazul cuplurilor şi asociaţiilor: IJ, QO, OO00, QO00, II11, IO10, etc.

În general, notaţia convenţională prezentată dă posibilitatea unei localizări mult mai rapide şi mai uşoare a pătratelor reţelei U.T.M., decât identificarea valorilor în kilometri ale distanţelor lor faţă de ecuator şi faţă de ordonate sistemului cartezian al fiecărei zone (fus), care se află la 500 km Vest de meridianul ei central. În cazul când se pune necesaritatea valorilor exacte, simbolurile reţelei U.T.M. pot fi transformate cu uşurinţă.

3.2.3. Caroiajul şi notaţia U.T.M. a României

Dacă analizăm cu atenţie caroiajul U.T.M (Fig 12, 13), putem observa că România este proiectată pe două zone de 6° longitudine alăturate (notate cu 34 şi 35), de o parte şi de alta a meridianului 24° longitudine estică.

Partea vestică a României se încadrează între coloanele D-G şi seriile P-U. Partea estică a României se încadrează între coloanele K-Q şi seriile J-P. Ele reprezintă reţeaua de bază a României a pătratelor de 100 x 100 km. În raport cu acestea se determină valorile kilometrice (coordonatele sau referinţele rectangulare) ale oricărui punct din interiorul lor.

Între coordonatele rectangulare U.T.M. şi coordonatele geografice (Fig. 14), există o relaţie matematică foarte complexă, care dă posibilitatea conversiunii lor reciproce. Tot aşa sunt şi alte calcule sofisticate computerizate ce transformă coordonatele dintr-o proiecţie în altă proiecţie, de pe un elipsoid pe altul, etc.

Pentru precizarea poziţiei punctelor de pe hartă, fiecare din pătratele de 100 x 100 km, este împărţit în 100 de pătrate egale de 10 x 10 km. Această împărţire se

39


face atât prin linii paralele, orizontale cât şi verticale. Numerotarea se face de la 1 la 9, de la stânga la dreapta de jos în sus (Fig. 15).

Fig. 14. Corelaţia dintre reţeaua geografică şi reţeaua kilometrică U.T.M. Sunt

reprezentate meridianele 1º, paralele 1º, valorile kilometrice nord şi est ale fuselor terestre 34 şi 35, notaţia U.T.M.

40


Astfel se realizează o grilă de identificare comodă şi exactă a elementelor liniare sau zonale ale obiectivelor ştiinţifice. Adică, la întretăierea unei verticale cu o orizontală, se află pătratul de 10 x 10 km, în care este situat centrul de figură al unei localităţi sau staţiuni cercetate.

Printr-un cod alfanumeric putem exprima coordonatele punctului ca urmare să îl raportăm, fişăm sau cartografiem în sistemul U.T.M. cu ochiuri cu latura de

10 km. Pentru a efectua acest lucru, trebuie să parcurgem următorii paşi: - În prima etapă localizăm pătratul de 100 x 100 km pe harta României

(pătratul este notat în sistem internaţional cu două litere majuscule ale alfabetului latin);

- În etapa a doua, identificăm numărul primei linii verticale a grilei la vest de localitatea (staţiunea) cercetată;

- În etapa a treia, adăugăm numărul primei linii orizontale a grilei la sud de localitate (staţiunea) cercetată.

Luăm ca exemplu situaţia comunei Cherechiu (judeţul Bihor). Codul localităţii Cherechiu este ET 84 (Fig. 15). Aceasta înseamnă că comuna Cherechiu este amplasată în pătratul ET (de 100 x 100 km) şi în cea de 84 (de 10 x 10 km) (adică la intersecţia verticalei 8 cu orizontala 4).

Fig. 15 Împărţirea pătratului ET de 100 x 100 km ale reţelei U.T.M., în pătrate de 10 x 10

km şi numerotarea lor

41


Pătratele de 10 km2 sunt suficient de potrivite pentru cartografierile biologice pe plan naţional. În cazul studiilor pe teritorii mai largi (ex. continentale, subcontinentale), se utilizează pătratele de 50 x 50 km. Aceste pătrate rezultă din subdiviziunea în 4 tetrade a unui pătrat cu latura de 100 km (Fig. 16). Regula de stabilire a codului rămâne aceeaşi. Luând exemplul dat mai sus, codul comunei Cherechiu în situaţia cartografierii pe harta Europei devine ET 50. De aici se înţelege că 5 este prima verticală la vest, şi 0 este prima orizontală la sud de Cherechiu (localitate care se găseşte în pătratul ET). Din motive tehnice, s-au introdus numerotarea convenţională de la 1 la 4 a tertadelor de 50 x 50 km. Astfel comuna Cherechiu poate avea un cod simplificat ET 4 (deoarece se află în tetrada cu cifra 4).

Fig. 16 Împărţirea pătratului ET de 100 x 100 km al reţelei U.T.M., în pătrate subdivizionare de 50 x50 km

şi numerotarea lor

În cazul când o cercetare ştiinţifică este întreprinsă pe suprafeţe regionale mai

mici (provincii, judeţe, etc.), putem subdiviza ochiurile de 10 x 10 km în unităţi adecvate. Astfel putem folosi unităţi adecvate cercetării de 5 x 5 km, 2 x 2 km, 1 x 1 km sau chiar de 500 x 500 m, 100 x 100 m, etc.

În cazul în care se face subdiviziunea ochiurilor de 10 x 10 km, regula de stabilire a codului sau de cartografiere a punctului se modifică:

- se localizează mai întâi pătratul de 100 x 100 km, notat cu două litere majuscule ale alfabetului latin;

- se precizează numărul primei linii verticale a pătratului de 10 x 10 km la vest de localitate;

- se adaugă numărul primei linii verticale subdivizionare a pătratului de 10 x 10 km la vest de localitate, urmat de un punct;

42


- se identifică numărul primei linii orizontale a pătratului de 10 x 10 km la sud de localitate;

- se adaugă numărul primei linii orizontale subdivizionare a pătratului de 10 x 10 km la sud de localitate.

Ca exemplu luăm tot cazul comunei Cherechiu. Considerăm că vrem să lucrăm cu pătrate de 5 x 5 km. Deci, fiecare pătrat de 10 x 10 km, vom împărţi în 4 tetrade (Fig. 17). Prin similitudine cu reţeaua de 50 x 50 km (Fig. 16), putem adopta aceeaşi numerotare şi pentru tetradele de 5 x 5 km. În consecinţă, codul comunei Cherechiu devine ET 84.1-3. Adică la codul pătratului de 10 x 10 km se alătură numărul tetradei de 5 x 5 km, în care este centrul de figură al localităţii, precedat de un punct.

Fig. 17 Împărţirea pătratului

ET 84 de 10 x 10 km al reţelei U.T.M., în pătrate subdivizionare

de 5 x5 km şi de 2 x2 km, şi notaţia lor

În cazul în care se utilizează o reţea mai fină, cu ochiuri de 2 x 2 km (Fig. 17),

sau de 1 x 1 km (Fig. 18), se aplică aceeaşi regulă, ţinându-se seama de numerotarea liniilor subdivizionare verticale şi orizontale.

În prima figură, laturile pătratului ET 84 sunt împărţite din 2 în 2 km, prin verticale şi orizontale, numerotate de la 1 la 4. Aceasta determină pentru comuna Cherechiu codul ET 82.44 (Fig. 17).

43


În cea de-a doua figură, laturile pătratului ET 84 sunt divizate din kilometru în kilometru, iar centrul de figură al localităţii Cherechiu este plasat în pătratul definit prin coordonatele ET 84.48-84.49-85.48-85.49 (Fig. 18).

Fig. 18 Împărţirea pătratului

ET 84 de 10 x 10 km al reţelei U.T.M., în pătrate subdivizionare de

1 x 1 km şi notaţia lor

Sunt situaţii când o anumită localitate se află în mai multe pătrate

subdivizionare. În asemenea situaţii codurile localităţii vor reflecta reprezentarea ei pe hartă după numărul de secvenţe pe care le posedă. Ca exemplu, putem lua cazul municipiului Oradea (judeţul Bihor). Codul Oradiei este ET 61/70/41. Astfel localitatea este plasată în pătratul ET (de 100 x 100 km) şi în cele de 61, 70, 71 (de 10 x 10 km) (adică la intersecţia verticalei 6 cu orizontala 1; 7 cu 0 şi 7 cu 1). În reprezentarea de 5 x 5 km, localitatea Oradea are codul U.T.M., de ET 61.3-4/70.1/71.1-2. În reprezentarea cu pătrate de 2 x 2 km, Oradea va avea codul ET 63.10-63.11-63.13-64.10-64.11-64.12-64.13 / 70.04-71.04 / 70.10-70.11-70.12-71.10-71.11-72.10. 28

28 când localităţile se află pe linia de separaţie dintre două sau mai multe pătrate de 10 x 10 km sau 100 x 100 km, codul lor ilustrează şi aceste situaţii. Ca urmare este absolut egal dacă scriem ET 61/70/71 sau ET 61-70-71. Adică Oradea se găseşte pe linia de separaţie între pătratele de 10 x 10 km, notate cu 61, 70 şi 71. Pentru reprezentarea de 5 x 5 km, ET 61.3-4 este egal cu ET 61.1/3. Această regulă se aplică şi în cazul subdiviziunilor în reprezentarea prin pătrate de 2 x 2 km, etc.

44


Toate grilele de identificare, indiferent la ce scară sunt proiectate, exprimă în realitate distanţe în kilometri sau metri ale punctelor date faţă de axele de coordonate principale ale zonelor (fuselor) terestre. Adică ecuatorul şi ordonata de la 500 km vest de meridianul central. Astfel codurile U.T.M. de la orice scară, pot fi convertite din sistemul alfanumeric în care sunt exprimate, în sistemul valorilor kilometrice.

De exemplu, putem urmări reţeaua U.T.M. de bază a României (Fig. 14). Se constată că distanţele sunt menţionate pe marginile hărţii, din sută în sută kilometri. Atât faţă de ecuator cât şi faţă de ordonatele vestice ale fuselor 34 şi 35. Meridianele 21° şi 27°, sunt meridianele centrale ale fuselor 34 şi 35, şi au valoarea de 500 km est faţă de axa NS a sistemului lor cartezian de coordonate.

Transformarea codului se face pe baza formulelor de calcul ale coordonatelor X şi Y ale unui punct oarecare:

XP = XM + ΔXMP

şi YP = YM + ΔYMP

unde: XP şi YP - reprezintă coordonatele rectangulare ale unui punct P; XM şi YM - reprezintă coordonatele colţului din stânga jos al pătratului în

care se găseşte punctul P; ΔXMP şi ΔYMP - reprezintă distanţele de la colţul pătratului de mai sus până

la punctul P, rezultate din coborârea de perpendiculare din punct pe axele de coordonate X şi Y.

Considerăm ca exemplu practic, aşezarea geografică a comunei Cherechiu din judeţul Bihor. Această localitate în reţeaua de 10 x 10 km este plasată în pătratul cu codul ET 84. Înlocuind valorile kilometrice în sistemul cartezian plan rectangular de coordonate, obţinem:

X = 500 km + 80 km = 580 km Est (faţă de ordonata zonei 34); Y = 5 200 km + 40 km = 5 240 km Nord (faţă de ecuator).

În reţeaua de ochiuri de 2 x 2 km, plecând de la codul ET 82.44, ştiind că

fiecare din cele 5 diviziuni ale pătratului ET 84 are valoarea de 2 km, se obţine:

45


X = 500 km + [80 + 2 km] = 582 km Est;

Y = 5 200 km + [40 km + 8 km*] = 5 248 km Nord.

Dacă utilizăm reţeaua de ochiuri de 1 x 1 km, vom pleca de la codul

corespunzător, ET 84.48:

X = 500 km + [80 km + 4 km] = 584 km Est;

Y = 5 200 km + [40 km + 8 km] = 5 248 km Nord.

Deci coordonatele geografice se apropie din ce în ce mai mult de centrul de

figură al localităţii Cherechiu din judeţul Bihor. În arealografia modernă, codurile alfanumerice ale staţiunilor de cercetare

sunt foarte practice. Ele pot fi uşor raportate, înregistrate şi cartografiate, faţă de cele numerice, deosebit de greoaie. Pe de altă parte utilizarea valorilor kilometrice ale lui X şi Y este total nerelevantă, fiindcă semnalarea organismelor în limitele ochiurilor reţelei cartografice, oricât de mici ar fi ele, nu implică şi determinarea exactă a distanţelor lor faţă de ecuator şi de ordonata falsă a fiecărei zone (fuse) terestre.

Prin codurile U.T.M. putem localiza cu destulă precizie şi acurateţe ştiinţifică orice eşantion specific (probă) pe harta ţării. După aceea, el poate fi transferat cu aceeaşi simplitate şi exactitate pe harta continentului sau a lumii29.

3.3. Sisteme de referinţă suplimentare

Pe lângă reţeaua cartografică U.T.M., se mai utilizează şi un alt sistem de

referinţă (într-un mod pentru verificarea coordonatelor U.T.M.) pentru a reda ierarhia subdiviziunilor politico-administrative ale lumii. * echivalentul a 4 diviziuni de 2 km (4 diviziuni x 2 km = 8 km) 29 De asemenea, este foarte important să se respecte regulile geografiei matematice, universal acceptate, în stabilirea codurilor şi în conversiunea lor, deoarece altminteri se ajunge la rezultate eronate.

46


Proiectele biologice adoptă Modelul Gould (Gould 1972), un sistem care foloseşte un cod de 4 litere. Acest model, este constituit din ultimele 16 litere ale alfabetului. Primele 9 litere sunt utilizate ca o reţea de acoperire, care indică combinaţiile de pătrate (Fig. 19). De exemplu, A se referă la literele K, L, O, P. Sau, G se referă la literele S, T, W, X, ş.a.m.d. Litera D poate arăta combinaţia lui A şi G (deci a celor 8 pătrate menţionate din vestul reţelei), iar litera E se referă la toate cele 16 pătrate.

Fig. 19 Modelul Gould (1972) pentru determinarea geocodurilor unităţilor teritorial-administrative (Lehrer & Lehrer 1990)

Cele patru litere ale codului Gould, indică: - prima: dispoziţia geografică a zonei continentale (ex. K – Canada, O –

S.U.A., M – Europa, U – Africa, etc.) - a doua: subzona continentală în care se găseşte o ţară sau un grup de ţări

(ex. litera V indică Bulgaria, Serbia şi România) - a treia: este atribuită ţărilor (ex. C în cazul României) - a patra: indică districte, cantoane, etc. Geocodul României în acest sistem Gould, este MVCE (Heath 1973).

Geocodurile judeţelor ţării noastre sunt redate în tabelul 8. Este foarte important, ca în studiile biogeografice, localităţile investigate, să

fie precizate folosind, atât geocodurile judeţelor cât şi coordonatele U.T.M. În cazul în care, ne rezumăm la notaţia sumară a localităţilor (notăm numai numele localităţii), în cazul convertirii acestora în coordonate putem întâmpina problema,

47


că mai multe localităţi din România au aceeaşi nume30. O posibilă eroare, poate duce la amplasarea greşită a punctelor pe hartă, respectiv la aprecieri biogeografice eronate.

Tabel 8. Geocodurile judeţelor din România, în sistemul Gould (Lehrer 1987)

Judeţ Cod Judeţ Cod Judeţ Cod

Alba MVMX Covasna MVNT Olt MVQV Arad MVMS Dâmboviţa MVRK Prahova MVRL

Argeş MVRO Dolj MVQ

U Satu Mare

MVMK

Bacău MVNQ Galaţi MVN

V Sălaj MVMP

Bihor MVMO Giurgiu MVRT Sibiu MVMY Bistriţa-Năsăud

MVMQ Gorj MVQP Suceava MVNK

Botoşani MVNL Harghita MVN

O Teleorman

MVRS

Braşov MVNS Hunedoara

MVQL Timiş MVQK

Brăila MVRN Ialomiţa MVRQ Tulcea MVRR

Buzău MVRM Iaşi MVN

M Vaslui MVNR

Caraş-Severin

MVQO Maramureş

MVML

Vâlcea MVQQ

Călăraşi MVRU Mehedinţi MVQT Vrancea MVNU

Cluj MVMT Mureş MVM

U

Bucureşti MVRP

Constanţa

MVRV

Neamţ MVNP

În mod identic, este important şi în cazul colecţiilor muzeale şi instituţionale, ca pentru fiecare exemplar de colecţie să se înregistreze în fişiere, atât codurile U.T.M., cât şi geocodurile judeţelor (pentru identificarea staţiunilor de colectare).

30 localităţi cu aceaşi denumire se găsesc în mai multe judeţe (Satu Nou în 25), sau chiar în cadrul aceluiaşi judeţ apar de mai multe ori (Satu Nou în Jud. Bacău apare de 6 ori).

48


3.4. Modul de realizare a hărţilor arealografice

Datele geografice acumulate în decursul cercetărilor floristice şi faunistice

sunt în primul pas traduse în limbajul U.T.M. În general ele sunt fişate (Lehrer & Lehrer 1990) (introduse în baze de date), după care li se caută codurile U.T.M.

Codurile U.T.M. pot fi obţinute atât din lucrări tipărite, cât şi de pe reţeaua de internet. Autorii acestei lucrări, recomandă următoarele surse pentru obţinerea codurilor de U.T.M. (sau a alte coordonate geografice) ale României:

- Lehrer, A.Z., Lehrer, M.M. 199031. Cartografierea faunei şi florei României (coordonate arealografice). Ed. Cereş, Bucureşti.

- http://gnswww.nga.mil/geonames/GNS/index.jsp32 - http://www.heavens-above.com33 - unitate G.P.S. portabilă34. Codurile astfel obţinute se ordonează alfabetic şi numeric. Adică ordonarea

lor începe de la prima literă, apoi cea de-a doua. În dreptul cuplurilor se înscriu numerele pătratelor în ordine crescătoare. Acest mod de ordonare a rezultatelor obţinute, uşurează transcrierea simbolurilor în ochiurile reţelei de pe hartă (în special când avem un număr mare de localizări punctuale).

Abundenţa datelor geografice, obiectivul ştiinţific urmărit, precizia studiului, fineţea analizei bioecologice, gradul de dispersie în teritoriu al speciilor, etc., determină în cele din urmă alegerea atât a hărţii, cât şi a reţelei cele mai potrivite.

Dacă urmărim numai imaginea simplei răspândirii a unei specii sau a unui grup (Fig. 20) pe teritoriul ţării, atunci se recurge la reţeaua de U.T.M. cu pătrate de 10 x 10 km, în care se transpun codurile corespunzătoare ei.

În cazul în care, investigaţiile sunt limitate la o suprafaţă mai restrânsă, şi vrem să facem o analiză mai detaliată a unui fenomen, este mai adecvat să folosim hărţile zonelor teritoriale şi reţelele lor cu ochiuri mai fine (5 x 5 km, 2 x 2 km).

31 lucrarea conţine informaţii asupra sistemelor arealografice, asupra realizării hărţilor U.T.M., cât şi un dicţionarul localităţilor din România şi codurile U.T.M. ale acestora 32 pe acest site pot fi găsite atât codurile U.T.M. cât şi coordonatele arealografice pentru toate localităţile României. Site-l prezintă un sistem de căutare, cât şi baze de date downloadabile freeware. 33 deşi acest site nu conţine codurile U.T.M., trebuie menţionat, pt. că conţine o bază de date cu coordonate geografice mai precise decât site-l anterior, cât şi altitudinea localităţilor, respectiv distanţa acestora faţă de localităţile cele mai apropiate 34 care foloseşte Sistemul de Poziţionare Globală (GPS) şi permite înregistrarea directă şi automată a tuturor coordonatelor oricărui punct de pe suprafaţa Terrei, cu ajutorul sateliţilor destinaţi geodeziei spaţiale.

49

http://gnswww.nga.mil/geonames/GNS/index.jsp


Adoptarea unei grile cu ochiuri de 5 x 5 km (Fig. 21) şi mai ales a celei cu ochiuri de 2 x 2 km impune indicaţii teritoriale foarte exacte. Astfel trebuie să se efectueze o cartografiere pe baza secvenţelor de cod în care se încadrează staţiunile de cercetare şi mai puţin pe totalitatea secvenţelor întregii localităţi.

Detaliile privitoare la o regiune limitată, la o comună, la un bazin hidrografic sau cele care interesează organismele microscopice, mai puţin mobile sau fixate de substrat, cele pe cale de dispariţie, cele din rezervaţii naturale, dendrologice, etc., pot fi cartografiate cel mult pe o grilă de 2 x 2 km.

Fig. 20 Răspândirea familiei Tabanidae (Diptera) în reţeaua U.T.M. cu ochiuri de 10 x 10 km a Românei. ○ = date între anii 1873-1958, = date între anii 1959-1980; ● = date între

anii 1981-1988 (Lehrer & Lehrer 1990)

În cazul în care se reia studiul cartografic a unor teritorii (adică după un

interval de timp cercetările se repetă pe perimetrul acelaşi tetrade), poate fi confirmată sau infirmată prezenţa anumitor specii. În asemenea situaţii,

50


simbolurile care reprezintă cercetările recente vor avea prioritate faţă de datele vechi.

Astăzi este posibilă informatizarea hărţilor de areal, atât prin prelucrarea unor hărţi scanate cu programe de editare de imagini (ex. Adobe Photoshop), cât şi prin utilizarea unor software G.I.S. (ex. Arc View Gis35). Hărţile de areal informatizate sunt mult mai flexibile decât cele realizate direct pe hârtie, oferind posibilităţi de modelare ulterioară.

Fig. 21 Răspândirea familiei Tabanidae (Diptera) în reţeaua U.T.M. cu ochiuri de 5 x 5 km a Judeţului Tulcea. ○ = date între anii 1958-1980;

● = date între anii 1981-1987 (Lehrer & Lehrer 1990)

În realizarea hărţilor de areal, pentru zone mai restrânse, pot fi utilizate şi imagini satelitare (Fig. 22). În acest sens, programul de calculator, MrSID Geoviewer ne oferă un instrument de lucru foarte eficient. Imaginile satelitare

35 acest program de calculator, are inconvenientul că lucrează pe unităţi reprezentate de oraşe şi comune. Dar comunele din zone colinare de tranziţie, pot avea localităţi atât în zona de câmpie, de deal, eventual şi staţiuni montane pot aparţine acestei comune. Astfel este greşit să realizăm hărţi de areal pe comune, încât ajungem la rezultate eronate, trasând puncte pentru specii de câmpie în zone montane, sau invers.

51


reprezintă tehnica cea mai modernă în studiile fitocenologice, respectiv în realizarea hărţilor de vegetaţie până la o rezoluţie de 5 x 5m. Datele hărţilor satelitare conţin informaţii în unităţi pixeli, care pot fi convertite uşor în unităţi geometrice.

Fig. 22 Imagine satelitară la rezoluţie de 28.1 asupra municipiului Oradea şi a zonelor adiacente (data: 29.12.2001; sursă: MrSID Geoviewer 2.1.)

52


4. Probleme. Exerciţii

1. Scrumbia albastră (Scomber scombrus glauciscus) este o specie, care pe la

începutul primăverii se reproduce în Marea Marmara. În afara perioadei de reproducere, trăieşte şi se hrăneşte în Marea Neagră. Care este arealul acestei specii?

2. Adulţii speciei Anguilla anguilla, în cea mai mare a vieţii lor trăiesc în apele

dulci ale Europei. După atingerea maturităţii sexuale, aceasta migrează în apele Oceanului Atlantic, în regiunea insulelor Bermuda, unde are loc reproducerea lor (Fig. 23). Putem considera că anghila are un areal format dintr-un areal de reproducere şi dintr-un areal de hrănire?

Fig. 23 Răspândirea larvelor anghilei în Oceanul Atlantic (Pop et al. 1967)

53


3. Zambila de apă (Eichornia crasspies) este o specie originară în America

tropicală. A fost introdusă în statul Florida ca plantă ornamentală în 1888. Datorită multiplicării active pe cale vegetativă, s-a sălbătăcit şi s-a răspândit spre statele Virginia şi California (1920). Care este arealul acestei specii?

4. Ciuma apelor (Elodea canadensis) a fost introdusă prin întâmplare din

America de Nord în Irlanda (1838), de unde s-a răspândit şi în bazinul Dunării (1865-1870). Putem vorbi de lărgirea arealului acestei specii?

5. Speciile de mangrove din partea apuseană a Africii au ajuns prin

transportul seminţelor de curenţii marini pe coastele Antilelor şi Braziliei. În acest caz, care este arealul acestor specii de plante?

6. Pinguinii sunt autohtoni în emisfera sudică, pe coastele Antarcticii. Pe

gheţurile plutitoare, în lungul curenţilor reci, au ajuns pe coastele Americii de Sud, Insulele Kergulen, Insulele Galapagos şi coastele Africii de Sud. Aceste zone din urmă unde sunt răspândiţi pinguinii, reprezintă areale artificiale ale acestora?

7. Gambusia (Gambusia affinis holbroki) din America de Nord, a fost introdusă

în Europa în cadrul acţiunilor antimalarice (fiind un peştişor care se hrăneşte aproape exclusiv cu larvele de ţânţari). Putem vorbi de lărgirea arealului acestei specii?

8. Cucul (Cuculus canorus) prezintă un areal prezentat pe figura alăturată (Fig.

24). Putem considera această specie ca fiind ubicvistă? 9. Arealul genului Coregus în insulele Britanice este prezentată în figura

alăturată (Fig. 25). Cum este arealul acestei gen?

54


Fig. 24. Răspândirea speciei Cuculus canorus (cucul) (Dementiev 1952)

Fig. 25 Arealul genului Coregonus în

insulele Britanice (Bobrinski 1953)

55


10. Analizând harta de răspândirea a genului Drosera (Fig. 26), putem

considera aceasta ca gen ubicvist?

Fig. 26 Răspândirea genului Drosera (Good 1964)

11. Arealul familia Bromeliaceae (Fig. 27) poate fi considerat sau nu ca unul

endemic?

Fig. 27 Arealul familiei Bromeliaceae (Good 1964)

56


12. Melcul de apă dulce, Melanopsis pareysi are areal reprezentat de lacul termal de la Băile 1 Mai de pe pârâul Peţea. Putem considera această specie fiind ubicvistă?

13. Peştele marin, Latimeria chalumnae se întâlneşte în regiunea coastelor estice

ale Africii de Sud şi în zona vecină al insulei Madagascar. Cum este arealul acestei specii?

14. Capra neagră (Rupicapra rupicapra), este răspândită în regiunile alpine ale

munţilor Pirenei, Alpi, Apenini, Dinarici, Carpaţi, Caucaz şi Taurus. Din figurile alăturate, care este reprezentarea corectă a arealului acestei specii (Fig. 28 a / b)?

Fig. 28 a / b Reprezentări pentru arealul speciei Rupicapra rupicapra (harta reală după Couturier 1938, Bănărescu & Boşcaiu 1973)

15. Specia Podarcis taurica are un areal în România, care cuprinde sudul ţării

(pe o parte la est de Munţii Carpaţi în Câmpia Română şi Dobrogea, pe de altă parte la vest de Carpaţi în zona Baziaş), respectiv în regiunea Câmpiei Careiului (Fig. 29). Prin reprezentarea cartografică, putem să le unim punctele de răspândire a acestei specii, reprezentând arealul ca unul continuu?

57


Fig. 29 Răspândirea speciei Podarcis taurica în România (original Sas, după datele lui Fuhn & Vancea 1961 şi Covaciu-Marcov et al. 2003 d)

16. Să se analizeze apartenenţa indivizilor ale genului Bombina de pe planşa 1

(Anexa 1). Rezultatele obţinute să se reprezinte grafic. Să se determine similaritatea interpopulaţională, folosind indicele lui Sorensen.

17. Să se analizeze apartenenţa indivizilor ale genului Bombina de pe planşa 2

(Anexa 1). Rezultatele obţinute să se reprezinte grafic. Să se determine similaritatea interpopulaţională, folosind indicele lui Sorensen.

18. Să se efectueze deplasări pe teren în zone de hibridare dintre speciile

Bombina bombina şi Bombina variegata. Să se facă analiza apartenenţei populaţiilor identificate, respectiv determinarea similarităţii interpopulaţionale şi intrapopulaţionale.

58


19. Să se determine coordonatele U.T.M. ale localităţilor prezentate pe figura

nr. 17 (pag. 43) folosind grila de 5 x 5 km. 20. Să se determine coordonatele U.T.M. ale localităţilor prezentate pe figura



nr. 18 (pag. 44) folosind grila de 500 x 500 m. 23. Convertiţi codurile U.T.M. de 5 x 5 km, 2 x 2 km şi 1 x 1 km în sistem

alfanumeric, ale localităţii Săcuieni (Tab. 9, Anexa 3). 24. Convertiţi codurile U.T.M. de 5 x 5 km, 2 x 2 km şi 1 x 1 km în sistem

alfanumeric, ale localităţii Târguşor (Tab. 9, Anexa 3). 25. Convertiţi codurile U.T.M. de 5 x 5 km, 2 x 2 km şi 1 x 1 km în sistem

alfanumeric, ale localităţii Olosig (Tab. 9, Anexa 3). 26. Convertiţi codurile U.T.M. de 5 x 5 km, 2 x 2 km şi 1 x 1 km în sistem

alfanumeric, ale localităţii Cadea (Tab. 9, Anexa 3). 27. Să se determine coordonatele U.T.M. a răspândirii speciei Rana lessonae în

România, folosind figura nr. 4 (pag. 15).

59


28. Reprezentaţi pe harta U.T.M. a României (Fig. 31, Anexa 2) răspândirea

speciei Rana arvalis. Considerând reţeaua U.T.M. cu ochiuri de 10 x 10 km, această specie apare în zonele cu următoarele coordonate (în direcţia sud-nord, vest-est) (după datele lui Fuhn 1960, Cogălniceanu et al. 2000, Covaciu-Marcov et al. 2003 g):

ES – 49; ET – 61-62-74-84-85-86-87-96-97-98; FS – 98; FT – 05-06-07-08-16-17-18-28-29-38-39-43-58-69-78-88-98; FU – 50-60-61; GT – 00-12-21; KM – 09-14-24; LL – 37-96; LM – 00-04-08-15-17-18-22-32-55-75; LN – 75-76; ML – 06-17-27-28-29-38; MN – 45-89; MP – 30-40-51-60-61.

29. Să se reprezinte răspândirea speciei Rana ridibunda (Tab. 10, Anexa 4) în

judeţul Bihor (Fig. 30, Anexa 2), folosind pătrate de 10 x 10 km. 30. Să se reprezinte răspândirea speciei Lacerta agilis (Tab. 10, Anexa 4) în

judeţul Bihor (Fig. 30, Anexa 2), folosind pătrate de 5 x 5 km. 31. Să se reprezinte răspândirea speciei Bombina bombina (Tab. 10, Anexa 4) în

judeţul Bihor (Fig. 30, Anexa 2), folosind pătrate de 5 x 5 km. 32. Să se reprezinte răspândirea speciei Bombina variegata (Tab. 10, Anexa 4) în

judeţul Bihor (Fig. 30, Anexa 2), folosind pătrate de 5 x 5 km.

60


33. Să se reprezinte răspândirea hibrizilor dintre speciile Bombina bombina şi

Bombina variegata (Tab. 10, Anexa 4) în judeţul Bihor (Fig. 30, Anexa 2), folosind pătrate de 5 x 5 km.

34. Să se reprezinte răspândirea speciei Emys orbicularis (Tab. 10, Anexa 4) în

judeţul Bihor (Fig. 30, Anexa 2), folosind pătrate de 5 x 5 km. 35. Să se reprezinte răspândirea speciei Anguis fragilis (Tab. 10, Anexa 4) în

judeţul Bihor (Fig. 30, Anexa 2), folosind pătrate de 5 x 5 km. 36. Să se reprezinte răspândirea speciei Lacerta viridis (Tab. 10, Anexa 4) în

judeţul Bihor (Fig. 30, Anexa 2), folosind pătrate de 5 x 5 km. 37. Să se reprezinte răspândirea speciei Hyla arborea (Tab. 10, Anexa 4) în

judeţul Bihor (Fig. 30, Anexa 2), folosind pătrate de 5 x 5 km. 38. Efectuarea unor deplasări de teren într-o zonă restrânsă, cu scopul cartării

acesteia36. Rezultatele să se reprezinte pe hărţi U.T.M., cu ochiuri cât mai mici (ex. 1 x 1 km, 500 x 500 m, 100 x 100 m, etc.).

36 cartarea poate să fie orientată pe orice grup sau specie de animale sau plante, aleasă de cadre didactice împreună cu studenţii.

61


62


Anexa 1 (Planşe cu indivizi ale genului european Bombina)

Planşa 1 Indivizi de ale genului Bombina de la o populaţie hibridă din apropierea gării Oradea (Jud. Bihor)

(Covaciu-Marcov et al. 2001)

63


Planşa

2 I

ndiv

izi d

e al

e ge

nulu

i Bom

bina

de

la o

po

pulaţie

hib

ridă

din

apr

opie

rea

loca

lităţ

ii H

usasău

de

Ci

(Jd

Bih

)

64


Anexa 2 (Hărţi biogeografice de lucru)

Hărţile anexate reprezintă teritoriul României, respectiv a judeţului Bihor, în

scală U.T.M. cu ochiuri de 10 x 10 km. Reprezentarea reţelei hidrografice este foarte sumară, fiind reprezentate numai cursurile de apă principale.

Fig. 30 Harta U.T.M. de lucru al judeţului Bihor la scară de 10 x 10 km

65


Fig. 31 Harta U.T.M. de lucru al României la scară de 10 x 10 km

66


Anexa 3 (Coordonatele U.T.M. a unor localităţi din Judeţul Bihor)

În tabelul 9 am reprezentat coordonatele U.T.M. a principalelor localităţi din

judeţul Bihor. În prima coloană am reprezentat toponimele acestor localităţi, urmând în coloanele alăturate de coordonatele U.T.M. ale acestora în grila cu ochiuri de 10 x 10 km, 5 x 5 km şi 2 x 2 km.

Tabel 9 Coordonatele U.T.M. ale principalelor localităţi din judeţul Bihor (sursă Lehrer & Lehrer 1990)

Localitatea UTM

10 x 10 UTM 5 x 5

UTM 2 x 2

Abram FT 04 FT 04.2 FT 02.40-02.41 Aleşd FT 01 FT 01.4 FT 02.11-03.11

Aştileu FT 00/01 FT 00.3/01.4 FT 02.04-03.04/02.10-

03.10 Auşeu FT 10/11 FT 10.1/11.2 FT 12.04/11.10-12.10

Avram Iancu ES 36/46 ES 36.3/46.1 ES 34.63-34.64/40.63-

40.64 Balc FT 13 FT 13.3 FT 12.34-13.34

Batăr ES 67 ES 67.2 ES 60.71-60.72-61.71-

61.72 Beiuş FS 06 FS 06.1 FS 01.64-02.64

Biharia ET 62/72 ET 62.4/72.2 ET 64.20-64.21-

64.22/70.20-70.21-70.22

Boianu Mare FT 14 FT 14.1-3 FT 12.44

Borod FT 20 FT 20.1 FT 20.02-20.03-21.02-

21.03 Borş ET 61 ET 61.1 ET 60.13-60.14-61.14

Bratca FS 29 FS 29.1 FS 20.93-20.94-21.93-

21.94

Brusturi ET 92 ET 92.2 ET 91.21-91.22-92.21-

92.22

67


Tabel 9 (continuare)

Localitatea UTM

10 x 10 UTM 5 x 5

UTM 2 x 2

Budureasa FS 16/17 FS 16.1-3/17.2-4 FS 12.64-13.64/11.70-

12.70 Bulz FS 29 FS 29.3 FS 23.93-24.92-24.93 Căbeşti FS 07/08 FS 07.1/08.2-4 FS 02.74/01.80-02.80 Căpîlna ES 87 ES 87.1-3 ES 81.73-82.72-82.73

Cefa ES 59 ES 59.1-3 ES 51.92-51.93-52.92-

52.93

Ceica ES

88/89/98/99 ES

88.3/89.4/98.1/99.2 ES 83.84-84.84/83.90-

84.90/90.84/90.90

Cetariu ET 72 ET 72.4 ET 72.20-72.21-73.20-

73.21 Cherechiu ET 84 ET 84.1-3 ET 82.44 Chişlaz ET 93 ET 93.1 ET 91.33-92.33 Ciuhoi ET 83 ET 83.2-4 ET 82.31-83.31

Ciumeghiu ES 47 ES 47.1-3 ES 41.72-41.73-42.72-

42.73

Cociuba Mare ES 77 ES 77.3 ES 72.73-72.74-73.73-

73.74 Copăcel ET 80 ET 80.4 ET 84.01-84.02

Curăţele FS 07 FS 07.4 FS 03.71-03.72-04.71-

04.72

Curtuişeni ET 86/96 ET 86.3/96.1 ET 84.62-84.63/90.62-

90.63-90.64 Derna ET 92 / FT 02 ET92.3 / FT02.1 ET 94.24 / FT 00.24

Diosig ET 73/74 ET 73.1-3/74.2-4 ET 72.34-73.34/72.40-

72.41-73.40 Dobreşti ES 98 ES 98.3 ES 93.84-94.84 Drăgăneşti FS 06 FS 06.3-4 FS 03.62 Drăgeşti ES 89 ES 89.4 ES 82.92-83.91-83.92 Girişu de Criş ET 51 ET 51.4 ET 53.11-54.11-54.12 Hidişelu de Sus

ES 79/89 / ET 70/80

ES 79.3/89.1 / ET 70.4/80.2

ES 74.94/80.94 / ET 73.00-74.00/80.00

68



Localitatea UTM

10 x 10 UTM 5 x 5

UTM 2 x 2

Holod ES 88 ES 88.4 ES 82.80-82.81-83.80-

83.81 Husasău de Tinca

ES 68/78 ES 68.3/78.1 ES 64.82-64.83/70.82-

70.83 Ineu ET 81 ET 81.1-2-3-4 ET 82.12-82.13 Lazuri de Beiuş

FS 06 FS 06.4 FS 03.60

Lăzăreni ES 79/89 ES 79.4/89.2 ES 74.90/80.90-80.91

Marghita FT 04 FT 04.1-2 FT 00.41-00.42-00.43-

01.42 Mădăras ES 58 ES 58.1 ES 50.83-51.83 Nojorid ET 60 ET 60.3-4 ET 63.02-63.03 Nucet FS 14/24 FS 14.3/24.1 FS 14.44/20.44 Olcea ES 77 ES 77.2-4 ES 72.70-73.70

Oradea ET 61/70/71 ET 61.3-

4/70.1/71.1-2

ET 63.10-63.11-63.13-64.10-64.11-64.12-

64.13/70.04-71.04/70.10-70.11-70.12-71.10-71.11-

72.10 Oşorhei ET 71 ET 71.4 ET 73.10-74.10 Pădurea Neagră

FT 02 FT 02.4 FT 04.22

Pietroasa FS 16 FS 16.4 FS 14.60 Pocola ES 97 ES 97.4 ES 94.70-94.71 Pomezeu ES 98 ES 98.4 ES 93.81-94.81 Popeşti FT 03 FT 03.4 FT 03.31 Remetea FS 07 FS 07.1 FS 01.73-02.73 Rieni FS 15 FS 15.1 FS 10.54

Roşia FS 08 FS 08.3-4 FS 02.82-03.81-03.82-

03.83-04.82-04.83

69



Localitatea UTM

10 x 10 UTM 5 x 5

UTM 2 x 2

Salonta ES 48/58 ES 48.3-4/58.1-2 ES 43.82-44.81-

44.82/50.81-50.82 Săcădat ET 81 ET 81.4 ET 82.10-83.10-84.10 Săcueni ET 84 ET 84.1-2-3 ET 81.42-81.43-82.42 Sălacea ET 95 ET 95.3 ET 93.53-94.53-94.54

Sălard ET 72/73 ET 72.3/73.4 ET 73.24-74.24/73.30-

74.30 Sîntăndrei ET 61 ET 61.2-4 ET 61.11-62.11 Sîrbi ET 82 ET 82.1-3 ET 82.22-82.23 Spinuş ET 82/92 ET 82.3/92.1 ET 84.24/90.23-90.24 Suplacu de Barcău

FT 13 FT 13.1-3-4 FT 12.31-12.32-13.32

Şimian ET 85/86 ET 85.1/86.2 ET 80.54-81.54/80.60-

81.60

Şinteu FT 12 FT 12.2-4 FT 11.20-11.21-12.20-

12.21 Şoimi ES 86/87 ES 86.3/87.2-4 ES 82.64/82.70 Ştei FS 15 FS 15.1-2 FS 10.52-11.52

Tăuteu FT 03 FT 03.1 FT 00.32-00.33-01.32-

01.33 Tileagd ET 91 ET 91.2 ET 90.11-90.12-91.11 Tinca ES 78 ES 78.2 ES 70.80-71.80

Tulca ES 58/68 ES 58.4/68.2 ES 54.80-54.81/60.80-

60.81 Uileacu de Beiuş

ES 97 ES 97.2 ES 91.70

Valea lui Mihai

ET 86 ET 86.2-4 ET 82.61-82.62-83.61-

83.62 Vaşcău FS 14 FS 14.1 FS 11.43-11.44 Vărzari FT 12 FT 12.1 FT 10.24 Viişoara FT 04/05/14 FT 04.3/05.4/14.1 FT 04.44/04.50/10.44 Vîrciorog ET 90 ET 90.4 ET 93.01-94.01 Voivozi FT 03 FT 03.4 FT 02.30-03.30 Zece Hotare FS 19 FS 19.2 FS 11.92

70


Anexa 4 (Răspândirea a unor specii de amfibieni şi reptile în judeţul Bihor)

În tabelul 10 vom face reprezentarea răspândirii a unor specii de amfibieni şi

reptile în concordanţă cu principalele localităţi ale judeţului Bihor prezentate în tabelul 9.

Tabel 10 Răspândirea unor specii de amfibieni şi reptile în judeţul Bihor

(după datele lui: Fuhn 1960, Fuhn & Vancea 1961, Ghira et al. 2002, Covaciu-Marcov et al. 2000, 2002 a, b, 2003 b, c, e, f)

(Bb – Bombina bombina, Bv – B. variegata, Bx – hibrizi dintre B. bombina şi B. variegata, Ha – Hyla arborea, Rr – Rana ridibunda, Eo – Emys orbicularis, La – Lacerta agilis, Lv – Lacerta

viridis, Af – Anguis fragilis) * S – date înainte de 2000, * X – date după 2000

Specia

Localitatea Bb

Bv

B X

Ha

Rr

Eo

La

Lv

Af

Abram X - - X X - X - - Aleşd - X - - X - X X - Aştileu - X - X X - - X - Auşeu - X - - X - - - - Avram Iancu X - - - X - X - - Balc X X X X X - X - - Batâr X - - X X - X - - Beiuş - X - - X - X - - Biharia X - - X - - - - - Boianu Mare - X - X X - X X - Borod - X - - - - X - X Borş - - - - X - - - - Bratca - X - - X - X S X Brusturi - X - - X X X X - Budureasa - X - X X - X - X Bulz - X - - X - X - X Căbeşti - X - - X - X X - Căpîlna - X X - - - - - -

71



Specia

Localitatea Bb

Bv

B X

Ha

Rr

Eo

La

Lv

Af

Cefa S - - X S X S - X Ceica - X - - - - - X - Cetariu X - - X X X X X - Cherechiu X - - X X X X - - Chişlaz X - - X X - - - - Ciuhoi X - - - X - - - - Ciumeghiu X - - X X - - - - Cociuba Mare S - - X X - - - - Copăcel - X - X X - X X - Curtuişeni S - - X S X X X - Derna - X - X X - X X X Diosig X - - - S X X - - Dobreşti - X - - X - X X - Drăgăneşti - X - - X - X - - Drăgeşti - X - X X - - X - Girişu de Criş X - - - X - X - - Hidişelu de Sus - X - X X - X - Holod X X X X X - X X - Husasău de Tinca X X X X X - - X - Ineu X X X - X - X - - Lazuri de Beiuş - X - - - - X X - Lăzăreni - X - X X - - X - Marghita S - - S S - S - - Mădăraş X - - X X X X - - Nojorid X - - X X - X - X Nucet - X - - X - X - - Olcea - X - X X - X X - Oradea S X X S S S X S - Oşorhei X - - - X - - - - Pădurea Neagră - S - - - - X - X Pietroasa - S - X - - S - X

72



Specia

Localitatea Bb

Bv

B X

Ha

Rr

Eo

La

Lv

Af

Pocola - X - - X - - - - Pomezeu - X - - X - X X - Popeşti X X X - X - - - - Remetea - X - - X - X - - Rieni - X - - X - - - - Roşia - X - - - - X - - Salonta X - - X X X X - - Săcădat X X X - X - - - - Săcuieni S - - S S S S - - Sălacea S - - - S - - - - Sălard X - - X X - X - - Sîntandrei - - - - X - X - - Sîrbi X X X - X - X - - Spinuş X X X - X - X - - Suplacu de Barcău - X - - X X X X - Şimian S - - X S S X X - Şinteu - X - X X - X - X Şoimi - X - - X - - X X Ştei - X - - X - - X - Tăuteu X - - - X - X - - Tileagd - X X - X - S X - Tinca X X X S X - - X S Tulca X - - X X X X - - Uileacu de Beiuş - X - - X - S X X Valea lui Mihai X - - X S X X X - Vaşcău - X - X S - X X - Vărzari - X - X - - X - - Viişoara X X X - X - X - - Vîrciorog - X - X X - - X - Voivozi X X X - X - - X - Zece Hotare - X - - - - X - -

73


74


Bibliografie

Antonescu, C., Călinescu, R., Bănărescu, P., Botoşeanu, L., Coteţ, P., Degu, V.,

Doniţă, N., Negrea, Şt., Pleşa, C. & Tălpeanu, M. 1969. Biogeografia României. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Arntzen, J. W. 1996. Parameters of ecology and scale integrate gradient and mosaic models of hybrid zone structure in Bombina toads and Triturus newts. Israel Journal of Zoology, 42: 111-119

Berger, L. 1964. Is Rana esculenta lessonae Camerano a distinct species? Ann. Zool., 22: 45-61.

Bănărescu, P. & Boşcaiu, N. 1973. Biogeografie, perspectivă genetică şi istorică. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Bobrinski, N.A. 1953. Zoogeografia. Ed. Agro-Silvică, Bucureşti (original în lb. Rusă, Geografia Jivotnih, Moskva, 1951).

Brown, L.J. 1997. An Evaluation of Some Marking and Trapping Techniques Currently Used in the Study of Anuran Population Dynamics. Journal of Herpetology, 31 (3): 410-419.

Buchwaldt, F. 1973. UTM-Nettet. Universal Transverse Mercator Grid. Ophygning of anvendelse. Geogataetisk Inst.

Cartan, M. 1978. Inventaires et cartographies de repartitions d’especès. Faune et flore. C.N.R.S., Paris

Călinescu, R., Bunescu, A. & Pătroescu, M.N. 1972. Biogeografie. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Chao, A., Chazdon, R.L., Colwell, R.K. & Shen, T.J. 2005. A new statistical approach for assessing similarity of species composition with incidence and abundence data. Ecology Letters, 8: 148-159.

Cogălniceanu, D. 1991. A preliminary report on the geographical distribution of amphibians in Romania. Rev. Rom., Biol.-Biol., Anim., 36.

Cogălniceanu, D. 1997. Practicum de ecologie a Amfibienilor – metode şi tehnici în studiul ecologiei Amfibienilor. Ed. Universităţii din Bucureşti.

Cogălniceanu, D. & Tesio, C. 1993. On the presence of Rana lessonae in Roumania. Amphibia-Reptilia, 14: 90-93.

Cogălniceanu, D., Aioanei, F. & Bogdan, M. 2000. Amfibienii din România, Determinator. Ed. Ars Docendi, Bucureşti.

75


Colwell, R.K. 2005. EstimateS: Statistical estimation of species richness and shared species from samples. Version 7.5. Persistent URL <purl.oclc.org/estimates>

Covaciu-Marcov, S.D. 2004. Studiul herpetofaunei din Câmpia de Vest şi de pe versantul vestic al Munţilor Apuseni. Teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

Covaciu-Marcov, S.D., Ghira, I. & Venczel M., 2000. Contribuţii la studiul herpetofaunei din zona Oradea. Nymphaea, Folia Naturae Bihariae, Oradea 28: 143-158.

Covaciu-Marcov, S.D., Telcean, I. & Bar, N. 2001. Studiul unor populaţii aparţinând celor două specii de Bombina (Anura, Discoglossidae) din zona Oradea. Analele Universităţii din Oradea, Fasc. Biologie, 8: 91-118.

Covaciu-Marcov, S.D., Telcean, I., Cupşa, D., Cadleţ, D. & Zsurka, R. 2002 a. Contribuţii la studiul herpetofaunei din regiunea Marghita (jud. Bihor, România). Analele Universităţii din Oradea, Fasc Biologie, 9: 47-58.

Covaciu-Marcov, S.D., Telcean, I., Cupşa, D., Bar, N. & Sas, I. 2002 b. Studiul unor populaţii ale genului Bombina (Amfibia) din sudul a bazinului hidrografic inferior al Crişului Repede (Jud. Bihor, România). Analele Ştiinţifice ale U. S. M. F. “Nicolae Testemiţanu”, 1: 91-97.

Covaciu-Marcov, S.D., Telcean, I., Cupşa, D., Schircanici, A. & Sas, I. 2002 c. Cercetări asupra populaţiilor de Bombina bombina (Amphibia, Anura) din nordul judeţului Bihor (România). Analele Universităţii din Oradea, Fasc. Biologie, 9: 59-69.

Covaciu-Marcov, S.D., Telcean, I., Cadleţ, D., Sas, I. & Zsurka, R. 2003 a. Research about the hybridization area between Bombina bombina and Bombina variegata of the middle course of Barcău river (Bihor county, Romania). Analele Universităţii din Oradea, Fasc Biologie, 10: 65-79.

Covaciu-Marcov, S.D., Sas, I., Cupşa, D., Meleg, G. & Bud, B. 2003 b. Studii herpetologice în regiunea Munţilor Pădurea Craiului şi Plopişului (Judeţul Bihor). Analele Universităţii din Oradea, Fasc. Biologie, 10: 81-95.

Covaciu-Marcov, S.D., Telcean, I., Sala, G., Sas, I. & Cicort., A. 2003 c. Contribuţii la cunoaşterea herpetofaunei regiunii Beiuş, jud. Bihor, România. Nymphaea, Folia naturae Bihariae, Oradea, 30: 127-141.

Covaciu-Marcov, S.D., Cicort-Lucaciu, A.St., Sas, I., Bogdan, H. & Pusta C. 2003 d. Preliminary data about the spreading of Podarcis taurica in the north-western parts of Romania. Analele Universităţii din Oradea, Fasc. Biologie, 10: 111-117.

76


Covaciu-Marcov, S.D., Cupşa, D., Telcean, I., Sas, I. & Cicort, A. 2003 e. Contribuţii la cunoaşterea herpetofaunei din regiunea cursului mediu şi inferior al Crişului Negru (Judeţul Bihor, România). Oltenia, Studii şi Comunicări, Ştiinţele Naturii, Vol. XIX, Craiova, 19: 189-194.

Covaciu-Marcov, S.D., Sas, I., Cupşa, D., Kovács, É.H. & Groza, M. 2003 f. Contributions to the knowledge of the distribution of Rana arvalis – Nills. 1842 in the North – West region of Romania. Analele Universităţii din Oradea, Fasc Biologie, 10: 39-48.

Clayton, K. 1971. Geograph. Journal 137: 1-13. Cristea, V., Gafta, D. & Pedrotti, F. 2004. Fitosociologie. Ed. Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca Cuenin, R.R. 1972. Geographie générale. Tome 1. Col. Sci. IGN, Paris. Czopkowa, G. & Czopek, J. 1955. The vascularization of the respiratory surfaces in

Bombina variegata. Bull. Polon. Acad. Sci. 3: 313-318. Dehelean, I. & Ardelean, G. 2000. Specii de amfibieni din Depresiunea Baia-Mare.

An. Univ. Oradea, Fasc. Biologie, 7: 45-72. Dementiev, K.M. & Gladkova, M.N.A. 1952. Ptiţâ sovetscovo soiuza.

Gosudarstvenoe izdatelstvo “Sovetscoe soiuza”, Moskova. Fuhn, I. 1960. “Fauna R.P.R.”, Vol. XIV, Fasc. I, Amphibia. Ed. Academiei R.P.R.,

Bucureşti. Fuhn, I. & Vancea, Şt. 1961. “Fauna R.P.R.”, Vol. XIV, Fasc. II, Reptilia. Ed.

Academiei R.P.R., Bucureşti. Gasc, J.P., Cabela, A., Crnobrnja-Isailovic, J., Dolmen, D., Grossenbacher, K.,

Haffner, P., Lescure, J., Martens, H., Martinez-Rica, J.P., Maurin, H., Oliveira, M.E., Sofianidou, T.S., Veith, M. & Zuiderwijk, A. 1997. Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe. Societas Europaea Herpetologica & Museum National d’Histoire Naturelle, Paris.

Ghira, I. & Mara, Gy. 2000. Using the allelomorphic feature in identifying two species belonging to genus Bombina (Anura, Discoglossidae) from Transilvania. Studia Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 45: 85-95.

Ghira, I., Venczel, M., Covaciu-Marcov, S.D., Mara, Gy., Ghile, P., Hartel, T., Török, Zs., Farkas, L., Rácz, T., Farkas, Z. & Brad, T. 2002. Mapping of Transylvanian Herpetofauna. Nymphaea, Folia Naturae Bihariae, Oradea, 29: 145-203.

77


Ghira, I., Domşa, C. & Marinescu, E.I. 2003. Preferinţe de habitat ale diferitelor categorii de hibrizi între Bombina bombina şi Bombina variegata în Câmpia Transilvaniei. Stud şi Cerc. Biol. Univ. Bacău, 8: 211-215.

Gollmann, G. 1984. Allozymic and morfological variation in the hybrid zone between Bombina bombina and Bombina variegata, (Anura, Discoglossidae) in northeastern Austria. Z. Zool. Syst. Evol. Forsch. 22: 51-64.

Gollmann, G., Borkin, L.G. & Roth, P. 1993. Genic and morfological variation in the fire-bellied toad, Bombina bombina (Anura, Discoglossidae). Zool. Jb. Syst. 120: 129-136.

Good, R. 1964. The geography of flowering plants. New York. Gould, S.W. 1972. Geo-Code. Vol.2, The Gould Fund. New Haven, U.S.A. Heath, J. 1973. Geocodes for the Provinces of the Countries of the western

palearctic region. EIS, BRC, Abbots Ripton. Ishchenko, V.G. 1999. Reproductive effort in moor frog, Rana arvalis Nilss.

Irakleio, 6-10 September 1999, 72-75. Lattin, G. de 1957. Die Ausbreitungszentren der holarktischen Landtierwelt. Verh.

Dtsch. Zool. Gesell, in Hamburg. Leipzig, 380-410. Lehrer, A.Z. & Lehrer, M.M. 1990. Cartografierea faunei şi florei României

(coordonate arealografice). Ed. Cereş, Bucureşti. Lorcher, K. 1969. Vergleichende bio-akustiche Untersuchungen and der Rot- und

gelbbauchunke, Bombina bombina (L.) und B. v. variegata (L.). Oecologia (Berl.) 3: 84-124.

MacCallum, C., Nurnberger, B., Barton, N.H. & Szymura, J.M. 1998. Habitat preference in the Bombina hibrid zone in Croatia. Evolution 52 (1): 227-239.

Maling, D.H. 1981. Coordonate Systems and Map Projections. London. Maxon, L.E.R. & Szymura, J.M. 1979. Qantitative immunological studies of the

albumins of several species of fire – bellied toad, Genus Bombina. Comp. Biochem. Phisiol. 63: 517-519.

Mayr, E. 1942. Systematics and the Origin of Species. New York: Columbia Univ. Press.

Michalowski, J. 1961. Studies on the species characters in Bombina variegata (L.) and Bombina bombina (L.). Acta Zool. Cracov. 6 (3): 51-59.

Morescalchi, A. 1965. Observatzioni sulla cariologia di Bombina. Boll. Zool. 32: 207-218.

78


Olmo, E., Morescalchi, A., Stingo, V. & Odierna, G. 1991. Genome characteristics and the systematics of Discoglossidae (Amphibia, Saliantia). Monitore Zool. Ital. (N. S.) 16: 283-299.

Polunin, N. 1967. Elements de Géografhie botanique. Paris. Rafinska, A. 1991. Reproductive biology of the fire-bellied toads Bombina bombina

and B. variegata (Anura: Discoglossidae): egg size, clutch size and larval period length differences. Biol. J. Linn. Soc. Lond. 43: 197-210.

Sanderson, N., Szymura, J.M. & Barton, N.H. 1992. Variation in mating call across the hybrid zone between the fire – bellied toads Bombina bombina and B. variegata. Evolution 46: 595-607.

Sas, I., Covaciu-Marcov, S.D., Pop, M., Ile, R.D., Szeibel, N. & Duma, Cr.. 2005. About a closed hybrid population between Bombina bombina and Bombina variegata from Oradea (Bihor county, Romania). North-Western Journal of Zoology, Oradea, 1: 41-60.

Stugren, B. 1980. Geographical variation of the fire – bellied toad (Bombina bombina (L.)) in the USSR. (Amphibia, Anura, Discoglossidae). Zool. Abh. Mus. tierk. Dresden, 36 (5): 101-115.

Szymura J. M., 1988. Regional differentation and hybrid zones between fire-belied toads Bombina bombina (L.) and Bombina variegata (L.) in Europe. Rozpawy Habilitacyjne 147, Cracow.

Szymura, J.M. 1993. Analysis of hybrid zones with Bombina. Pp. 261-289. In: Hibrid zones and the evolutionary process (ed. R. G. Harrison), Oxford: Oxford University Press.

Szymura, J.M. & Farana, I. 1978. Inheritance and linkage analysis of five enzyme loci in interspecific hybrids of toadlets, genus Bombina. Biochem. Genet. 16: 307-319.

Szymura, J.M., Spolsky, C. & Uzzell, T. 1985. Coordonat change in mitochondrial and nuclear genes in a hybrid zone between two frog species (genus Bombina). Experientia 41: 1469-1470.

Szymura J. M., Barton N. H., 1991. The genetic structure of the hybrid zone between the fire-bellied toads Bombina bombina and Bombina variegata: comparisons between transects and between loci. Evolution 45 (2), 237 – 261

Török, Zs. 1999. Data on the distribution of Amphibians and Reptiles in Gutâi and Ignin Mountains. Studii şi Cercetări, Biologie, Bacău, 4: 113-118.

79


Tunner, H.G. 1970. Das serumeiweibild einheimischer Wasserfrosche und der Hybridcharacter von Rana esculenta. Verh. Dtsch. Zool. Ges. 64 (23): 352-358.

Tudor, M., Crăciun, N. & Burlacu, L. 2004. Preliminary report on herpetofauna of the becaming National Park “Jiului Gorge”. Oltenia, Studii şi Comunicări, Ştiinţele Naturii, Craiova, 20: 269-272.

Willis, J.C. 1922. Agea and Area. Cambridge. ***** Microsoft® Excel, © 1985-2004 Microsoft Corporation. ***** ArcView Gis Version 3.1, © 1992-1998, Enverionmental Systems Research

Institute. ***** MrSID Geoviewer 2.1, ©1997-200 Lizardtech INC. & International Land

Systems. ***** Adobe Photoshop 7. 1990-2004. ©Adobe Systems Incorporated. ***** http://gnswww.nga.mil/geonames/GNS/index.jsp ***** http://www.heavens-above.com

80

http://gnswww.nga.mil/geonames/GNS/index.jsp

biog-lp

Documents