auto fin antarea

1

Universitatea „Ștefan cel Mare” SuceavaFacultatea de Științe Economice și Administrație Publică

Capacitatea de autofinanțare Modalitate ce reflectă potențialul financiar

degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii

Student : Apetrei Liviu – Cornel

Specializarea : Finanțe și Bănci

Anul: II , Grupa: I

Finan eleț întreprin

deriiAnul 2015Sem I

2


CuprinsI. Finanțarea internă sau autofinanțarea…3II. Politica de autofinanțare…………………3III. Capacitatea de autofinanțare…………….4IV. Politica privind dividendele………………6V. Concluzii…………………………10

VI. Bibliografie…………………………………11

III.

Finan eleț întreprin

deriiAnul 2015Sem I

3


I. Finanțarea internă sau autofinanțarea

Întreprinderile au nevoi variate de fonduri pentru asigurarea funcționării lor continuu și în condiții de eficiență. Apar astfel nevoi de finanțare pe durată lungă de timp pentru achiziționarea de active imobilizate, dar și nevoi pe o durată mai scurtă pentru acoperirea necesarului de active circulante. Așa cum s-a demonstrat, finanțarea, adică acoperirea financiară a acestor nevoi, se face de regulă ținând seamă de caracterul permanent sau temporar al acestor nevoi.

Finanțarea pe termen lung a întreprinderilor pentru acoperirea nevoilor legate de activele imobilizate presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp. Ea se poate realiza în diverse forme, în de funcție de condițiile concrete ale întreprinderii și ale pieței financiare. Deoarece finanțarea pe termen lung este în strânsă legatură cu investirea, deciziile de alegere a căilor de finanțare pe termen lung trebuiesc corelate cu aceasta, împreună ocupând un loc important în cadrul politicii financiare a întreprinderii respective.

Finanțarea pe termen lung poate fi asigurată de întreprindere din următoarele surse :

1) finanțare internă sau autofinanțarea

2) finanțare externă, care include :

a) creșteri de capital prin noi aporturi în numarar și în natură, prin încorporarea rezervelor și prin conversia datoriilor ;

b) împrumuturi obligatare ;

c) împrumuturi bancare ;

d) leasing

II. Politica de autofinanțare

Autofinanțarea este cel mai la îndemână și cel mai răspândit mod de finanțare și presupune că întreprinderea își asigură dezvoltarea cu forțe proprii, folosind drept surse de finanțare o parte a profitului obținut în anul expirat și fondul de amortizare. Din aceste surse, întreprinderea acoperă atât nevoi de înlocuire a activelor imobilizate, cât și acoperirea nevoilor legate de acoperire a activelor circulante folosite în procesul de producție.

Folosirea autofinanțării conferă avantaje deopotrivă pentru firmă și pentru acșionarii săi. Firma este avantajată întrucat se poate finanța rapid, fără a mai apela nici la acționari/asociați, nici la piața financiară pentru a obține fondurile de care are nevoie pentru activitatea curentă și dezvoltare. În afara de aceasta, dacă profitul reinvestit este scutit de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanțiale, autofinanțarea creează posibilități mai mari de reinvestire și crește astfel capacitatea viitoare de autofinanțare. Pentru acționari, avantajul capitalizării unei părti a profitului (reinvestirii)

4


rezidă în creșterea valorii bursiere a întreprinderii, crește cursul acțiunilor deținute de ei, crescând astfel avuția lor.

Sursele destinate autofinanțării se formează în cadrul firmei și de aceea acestea reprezintă surse interne de finanțare. Ele se compun din fluxurile de numerar aferente profitului net, repartizat după încheierea anului pentru reinvestire în cadrul firmei, și din fluxurile de numerar ocazionate de procesul de amortizare ca urmare a faptului că, deși amortizarea este o cheltuială cuprinsă în costuri, ea nu ocazionează fluxuri de numerar de ieșire din firmă. Autofinanțarea poate fi, pe de o parte, imediată și amânată, iar pe de altă parte de menținere (sume puse în așteptare, urmând ca din ele să se faca, în viitor, cheltuieli prin care se va pastra nivelul atins al patrimoniului firmei) și neta(de expansiune, de creștere a patrimoniului), ultimile două tipuri constituind împreună autofinanțarea totală a firmei.

Politica de autofinanțare a unei întreprinderi este o politică financiară și de dorit, dar nu trebuie să se exagereze în această direcție pentru că întreprinderea să nu fie ruptă de legatura cu piața financiara și să nu dea ocazia unor frustări din partea acționarilor care mizează pe veniturile din dividende ca urmare a micșorării masei de profit destinat repartizării ca dividende.

Autofinanțarea are urmatoarele avantaje :

crește cointeresarea firmei în obținerea de profit cat mai mare; subordonează dezvoltarea firmei rezultatelor din activitatea proprie, adică extinderea activității

este legată de masura în care ea generează suficient profit ; constituie un mijloc sigur de acoperire financiara a necesităților de finanțare, în condițiile în

care piața financiară poate fi restrictivă, asigurând o independență sau autonomie de gestionare a activității.

Orice politică de autofinanțare trebuie să fie analizată în funcție de rentabilitatea ce o degajă profitul reinvestit. Numai atunci când rentabilitatea aferentă profitului reinvestit este mai mare decât rata de venit solicitată de acționari, autofinanțarea are un efect pozitiv pentru întreprindere, în sensul că ea contribuie la creșterea valorii financiare a acesteia. Dacă rentabilitatea aferentă politicii de autofinanțare este egală cu rata de venit solicitată de investitori, politica de autofinanțare are un efect neutru, iar dacă ea este mai mică, efectul este negativ și vor trebui oferite explicații acționarilor în legătură cu această situație.

III. Capacitatea de autofinanțare

Pentru a vedea marimea surselor interne pe care poate conta firma în realizarea finanțării activității de investiții și cea de exploatare sau de producție, firma calculează ceea ce se numește capacitatea de autofinanțare. Pentru determinarea capacității de autofinanțare trebuie avute în vedere atât variabilele economice, cât și cele financiare. Variabilele economice se referă la prevezionarea vânzarilor și a costurilor de exploatare, în timp ce variabilele financiare țin de politica de plasament a eventualelor disponibilități temporare și cea de imprumut promovate de întreprindere care ocazionează venituri și respectiv cheltuieli financiare, politica sau metoda de amortizare care poate încărca diferit

5


costurile în diferiți ani și politica de repartizare a profiturilor care dimensionează volumul dividendelor distribuite acționarilor.

Capacitatea de autofinanțare reprezintă deci surplusul bănesc care rezultă în urma întregii activități a întreprinderii în cursul unui an sau a mai multor ani, surplus ce este egal cu suma profitului net și a amortizării incluse pe costuri.

Expresia care măsoară capacitatea de autofinanțare are următoarea formă :

Capacitatea de autofinanțare = (V – C – A – Cf) (1- T) + A

Notațiile au următoarele semnificații :

V – veniturile totale obținute din activitatea de exploatare și financiară (includ deci veniturile financiare) ;

C – cheltuielile de exploatare (costurile de producție) ;

Cf – Cheltuielile financiare (cu dobândă) ;

A – cheltuielile de amortizare a activelor imobilizate ;

T – rata impozitului pe profit, exprimată sub forma de coeficient.

În formula de mai sus, prima paranteză reprezintă, practic, profitul impozabil, adică profitul din exploatare influențat de veniturile și cheltuielile financiare. La profitul net (adică profitul impozabil corectat cu impozitul pe profit prin intermediul parantezei a doua) se adugă cheltuielile cu amortizarea (A), pentru că acestea sunt doar cheltuieli contabile care nu determină ieșiri de bani din firmă atunci când ele sunt contabilizate. Așadar, capacitatea de autofinanțare este suma dintre profitul net și cheltuielile cu amortizarea.

Capacitatea de autofinanțare determinată cu expresia de mai sus, de regulă este mai mare decât capacitatea reală sau efectivă de autofinanțare. Aceasta din urmă ține cont de faptul că întreprinderile pot distribui dividende acționarilor, iar unele pot să împartă salariaților proprii o parte din profitul net obținut sub forma participațiilor la profit.

Capacitatea reală de autofinanțare = Capacitatea de autofinanțare – Dividende –

- Participații la profit ale salariaților

Între capacitatea de autofinanțare și apelarea la împrumuturi există o legătura directă. După cum am vazut, cheltuielile cu dobândă reduc nivelul veniturilor (se scad din veniturile totale), dar trebuie ținut seama că prin folosirea împrumutului întreprinderea poate să determine o folosire mai bună a celorlalți factori de producție care să contribuie la creșterea masei profitului. Condiția ca îndatorarea să nu afecteze capacitatea de autofinanțare, rata rentabilității economice să fie mai mare decât rata dobânzii la împrumut, după cum am arătat în capitolul precedent. Pe de altă parte, cu cât crește capacitatea de autofinanțare, crește și posibilitatea apelării la împrumuturi care, în condițiile unei

6


folosiri eficiente a tuturor factorilor de producție, poate conduce la influențarea pozitivă a capacității de autofinanțare. Sub acest aspect, împrumutul apare ca o autofinanțare anticipată.

În ceea ce privește legatura dintre politica de amortizare și capacitatea de autofinanțare, trebuie arătat, în primul rând, că cheltuielile cu amortizarea, reducând volumul impozitului pe profit prin micșorarea bazei de impozitare, creează condițiile de creștere a autofinanțării. În al doilea rând, deși amortizarea, pe total, are o influență neutră asupra autofinanțării, prin aplicarea diverselor metode de amortizare se poate ajunge la constituirea anuală a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic. În cazul creșteri fondului de amortizare, scad fluxurile negative (de ieșire) reprezentând impozitul pe profit aferent și cresc fluxurile de autofinanțare.

Între politica de autofinanțare și politica de repartizare a profitului există de asemenea o strânsă legătură. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici, dintr-un volum dat al profitului de reapartizat, influențează nemijlocit asupra mărimii fondului de rezervă și, prin urmare, asupra autofinanțarii. Acordarea de dividende mai mari acționarilor are drept efect pozitiv păstrarea încrederii și fidelității lor față de întreprindere, însă micșorează posibilitatile de autofinanțare. Invers, un dividend mai mic acordat în raport cu profitul înregistrat de întreprindere, poate duce la insatisfacții ale acționarilor, în special a celor care se bizuie mult pe aceste venituri din dividende, insatisfacții care pot conduce la decizii contrare interesului întreprinderii, respectiv de a vinde acțiunile și/sau de a nu mai participa altă dată la noi majorări de capital. Astfel de decizii pot afecta prețul acțiunilor întreprinderii pe piață, în sensul scăderii acestora ca urmare a unui volum mare de vânzări, determinând indirect influențe negative asupra întreprinderii : scăderea atractivității, mergând chiar până la încercări de preluare a controlului de unii investitori.

IV. Politica privind dividendele

Dividendele sunt plăți periodice de numerar făcut de firme propriilor acționari ca o răsplată a contribuției acționarilor la capitalul acestora. În principiu, orice deținător de acțiuni are dreptul de a primi dividende din partea societății comerciale respective, dar aceasta nu poate repartiza dividende decât dacă sunt respectate următoarele două condiții:

să dispună de suficient profit astfel încât distribuirea de dividende să nu afecteze valoarea de piață a întreprinderii, adică să nu micșoreze capitalizarea bursieră permanentă a acesteia ; suma dividendelor nu poate depași totalul profitului net rămas de repartizat ;

distribuirea de dividende nu trebuie să afecteze lichiditatea financiară a întreprinderii pentru a nu pune în pericol siguranța creditorilor că își vor recupera creanțele scadente în perioadele viitoare datei distribuirii dividendelor.

Politica privind dividendele se referă la decizia de a plăti profitul sub forma dividendelor către acționari sau că acesta să fie reținut de firmă pentru a fi reinvestit. Dacă firma adoptă o politică de plată a majorității profiturilor sub forma dividendelor, acest lucru va conduce la tendința de creștere a prețurilor acțiunilor. Totuși, dacă proporția din profit repartizată pentru distribuirea de dividende crește, atunci vor fi mai puțini bani disponibili pentru reinvestire, rata viitoare de creștere așteptată de acționari va fi scăzuta, și aceasta va micșora prețul acțiunilor. Astfel, schimbarea intervenită în politica

7


privind dividendele are două efecte opuse. De aceea este nevoie de o politică optimă a dividendelor care să asigure echilibrul dintre dividendele curente și creșterea viitoare care maximizează prețul acțiunilor și deci valoarea firmei.

Urmatorul model matematic simplu pentru analizarea plății dividendelor identifică factorii care pot afecta averea acționarilor în urma politicii de dividend. Potrivit acestui model, merită să se plătească dividende dacă:

d + P1 > P0

În inegalitatea de mai sus, d1 este valoarea în numerar a dividendului plătit acționarului, P1 este prețul de piață previzionat al acțiunii imediat după anunțarea dividendului și P0 este prețul de piață inaintea anunțării dividendului.

A. Factorii care influențează politica privind dividendele

Politica privind dividendele este influențată de cinci factori principali:

(1) constrângerile sau restricțiile impuse de lege ;

(2) constrângerile de natură fiscală ;

(3) existența acordurilor restrictive ;

(4) situația financiară a firmei ;

(5) preferințele acționarilor ;

(6) protecția împotriva diluării capitalului.

Restricțiile impuse de lege în anumite țări, vizează în principal trei domenii. În primul rând, capitalul firmei nu poate fi folosit pentru a face plăți de dividende, adică plățile de dividende trebuie să se facă numai din profitul efectiv realizat de firmă, fara a folosi la plată dividendelor valoarea unui profit viitor probabil. Această restricție poartă numele de restricția subminării capitalului. În al doilea rând, dividendele trebuie plătite acționarilor din profiturile nete trecute și prezente. Această restricție este numită restricția profiturilor nete și ea urmărește să împiedice acționarii să-și retragă, sub masca dividendelor, investițiile lor inițiale făcute în firmă în urma cumpărării de acțiuni. În al treilea rând, există restricția insolvabilității, care stabilește că o firmă insolvabilă nu poate plăti dividende în numerar. Această restricție vine să protejeze drepturile creditorilor asupra activelor firmei, deoarece în cazul unei firme insolvabile, în realitate, obligațiile acesteia (pasivul bilantier) depășesc activele (activul bilanțier).

Constrângerile fiscale derivă din modalitatea de impozitare a plății de dividende și a mărimii acestui impozit.

8


Acordurile restrictive sunt incluse în contractele de împrumut obligatar, de împrumut bancar și de leasing și se referă la restricții care limitează suma totală a dividendelor pe care o poate plăti firma. Ele au scopul protejării creditorilor respectivi, obligând firma să nu-și diminueze fluxurile de numerar cu plata dividendelor daca gradul de îndatorare este prea mare.

Situația financiară necorespunzătoare a firmei poate fi o cauză a neplății de dividende fie ca urmare a deciziei venită din inițiativa firmei, fie ca urmare a condițiilor impuse de creditori.

Preferința investitorilor (acționarilor) influențează politica de dividende prin faptul că o firmă poate avea atât acționari care nu sunt interesați de veniturile din dividende (au alte surse de venit, iar daca au nevoie de lichidități pot vinde acțiuni pe piață), cât și acționari pentru care veniturile din dividende contează. În funcție de echilibrul de forțe dintre aceste două grupe de acționari, firma poate opta pentru plata sau nu de dividende într-un an sau altul.

Protecția împotriva diluării capitalului determină multe firme să aleagă varianta reținerii celei mai mari parți a profiturilor lor și plata unor dividende mici. Dacă firma ar adopta o politică de plată a unei mari părți din profiturile sale anuale ca dividende, ea ar putea fi nevoită sa apeleze mai des la emisiuni noi de acțiuni, iar în măsura în care acționarii vechi nu-și vor exercita dreptul de preferință la cumpararea de noi acțiuni, prin apariția de noi acționari apare și fenomenul diluării capitalului (scăderii controlului ce-l au vechii acționari asupra firmei).

B. Tipuri de politica a dividendelor

În practica societăților comerciale pe acțiuni s-au conturat patru tipuri de politică a dividendelor: politica dividendului rezidual, politica dividendului stabil, politica ratei constante de plată a dividendelor și politica unui dividend obișnuit scăzut plus un extradividend.

Politica dividendului residual constă în repartizarea drept dividend a unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de investiții. În vederea stabilirii sumei ce urmează să fie plătită ca dividende, firma parcurge patru etape:

1. stabilirea bugetului necesar pentru investiții ;2. determinarea sumei de capital propriu necesară finanțării bugetului ;3. utilizarea, pe cât posibil, a fondurilor interne ale firmei (profitul reținut) la asigurarea

necesarului de capital propriu ;4. plata dividendelor numai dacă profitul disponibil este mai mare decât nevoile de acoperire a

bugetului de investiții, adică dacă rămâne profit de repartizat ca dividende.

Aceasta politica se bazează pe faptul că investitorii preferă ca firma să rețină și să reinvestească profiturile decât să le plătească acestora ca dividende, dacă rata rentabilității obținută de firma pentru profiturile reinvestite depășește rata rentabilității pe care ar obține-o investitorii însiși, investind dividendele în alte investiții cu același grad de risc.

Politica dividendului stabil constă în menținerea dividendelor la nivelul anterior și ea urmărește să evite nemulțumirile acționarilor în cazul scăderii dividendelor, dar și să nu crească dividendele, din

9


cauza imposibilității menținerii acestei creșteri în viitor. Această politică este încurajată în unele cazuri și de faptul că mulți investitori dispun de suficiente fonduri pentru investiții, aceștia nefiind preocupați de nivelul dividendelor, putând oricând să lichideze o parte din pachetul lor de acțiuni pentru a obține fluxul de numerar dorit.

Cea mai mare parte a societăților comerciale pe acțiuni se orientează spre o politică de stabilitate a sumei absolute a dividendelor sau a ratei acestora, cu tendința de creștere ușoară de la un an la altul. În acest fel se reușește să se dea satisfacție acționarilor, păstrând fidelitatea acestora față de firma, precum și să se creeze un bun renume în lumea afacerilor.

Politica ratei constante de plată a dividendelor presupune ca firma să plătească ca dividende un procent constant din profituri. Neajunsul acestei politici vine din faptul că deoarece profiturile sunt de regulă fluctuante, pentru a asigura realizarea acestei politici este necesar ca în anii în care profiturile sunt insuficiente pentru plata dividendelor, firma să imprumute sume de bani cu această destinație.

Politica dividendului obișnuit scăzut plus un extradividend presupune asigurarea unui dividend obișnuit scăzut, la care se adaugă, în cazul unui an bun, un extradividend sau supradividend. Ea este un compromis între un dividend stabil și o rată constantă de plată a dividendelor. O astfel de politică dă flexibilitate firmei și investitorii pot conta pe primirea cel puțin a unui dividend minim. Acest gen de politică este de dorit a se urma atunci când profiturile și fluxurile de numerar ale firmei sunt foarte fluctuante.

C. Formele dividendelor și procedurile de plată a acestora

Atunci când o firmă declară un anumit dividend de plată, el devine o obligație și nu poate fi anulată în mod obișnuit de catre firma. Suma dividendului este exprimată ca acțiune, deci dividend/acțiune, fie ca procent din prețul de piață (randamentul dividendului), fie ca procent din profitul pe acțiune (rata de plată a dividendului).

Dividendele pot fi distribuite sub următoarele forme :

în natură, dacă firma realizează produse care să intereseze pe acționari; în acțiuni, dacă acționarii doresc; această formă este o practica atunci cand firmele doresc

să-și protejeze lichiditățile sau nu dispun pur și simplu de lichiditățile necesare pentru a face plata în numerar;

în numerar, forma cea mai obișnuită.

10


Procedura plății în numerar a dividendelor presupune, în mod obișnuit, trei etape:1. Procedura începe cu stabilirea datei declarării (sau anunțării) dividendelor de către Consiliul de

administrație sau, dupa caz, Consiliul de supraveghere al firmei.2. Data înregistrării este data la care se închide înregistrarea acționarilor pentru a determina

acționarii care vor primi dividende.3. Data plății este data când începe plata dividendelor pentru acționarii înregistrați la Registrul

acționarilor la data înregistrării.

V. CONCLUZII

Autofinanțarea reprezintă asigurarea desfășurării activității agenților economici, satisfacerea nevoilor curente de producție, a celor de investiții și a altor necesități din resurse proprii, fără a apela la resurse externe (contractarea de credite bancare, emisiunea de hârtii de valoare etc.).Autofinanțarea se bazează deci exclusiv pe posibilitățile proprii ale firmei, având ca surse principale amortizarea capitalului fix și partea nedistribuită din profit care este pusă în rezervă și constituie sursa de finanțare a formării capitalului. Autofinanțarea exprimă astfel capacitatea de acumulare internă a unei întreprinderi.

11


VI. Bibliografie1.Horia Cristea – Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Mirhon, Timişoara, 1996

2.Stancu I., Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2004;

auto fin antarea

Documents