140

Capitolul IV

Posibilităţi de perfecţionare ale auditului financiar

în condiţiile armonizării cu Standardele Internaţionale de Contabilitate

4.1. Sinteza auditului financiar în condiţiile aplicării

Standardelor Internaţionale de Contabilitate

Înainte de a prezenta rezultatele cercetării referitoare la culegerea

probelor şi procedurile folosite de auditorul financiar, în scopul formulării

opiniilor, privind situaţiile financiare, considerăm necesară expunerea unei

sinteze succinte a activităţii de audit financiar, în condiţiile aplicării

Standardelor Internaţionale de Contabilitate.

Sinteza unei activităţi de audit financiar reprezintă de fapt, modul în

care auditorii îşi planifică misiunea, pentru a urmări obiectivele specifice.

Cunoscând faptul că, un audit financiar se referă la activitatea de examinare

a situaţiilor financiare anuale efectuată de către un auditor financiar extern,

considerăm necesar, să facem câteva precizări.

Auditorul financiar are o serie de responsabilităţi pe parcursul

derulării misiunii sale. Obiectivele misiunii de auditare a situaţiilor

financiare pot fi structurată după opinia noastră, în patru etape.

Prima etapă, prezentată în Figura nr. 4.1, este cea de planificare şi

definire a unei metode de auditare a situaţiilor financiare. În cadrul acesteia

se parcurg următorii paşi:

• Alcătuirea unei echipe de specialişti cu capacităţi de investigare

141

şi un nivel adecvat de experienţă şi cunoştinţe multidisciplinare;

• Obţinerea informaţiilor generale despre unitatea auditată;

• Solicitarea de la conducerea organizaţiei a oricăror informaţii în

legătură cu fraudele şi erorile semnificative detectate;

• Fixarea pragului de semnificaţie şi estimarea riscului de audit

acceptabil şi a riscului inerent;

• Înţelegerea controlului intern şi evaluarea contabilităţii;

• Întocmirea programului de auditare a situaţiilor financiare.

Figura nr. 4.1. Planificarea şi definirea unei metode de auditare a situaţiilor

financiare

Ne exprimăm opinia că, în planificarea şi definirea unei metode

de auditare a situaţiilor financiare, cel mai dificil aspect pentru

auditorii financiari îl reprezintă obţinerea unei cantităţi adecvate de

probe de audit, cu costuri minime şi fără a fi obstrucţionat fluxul

normal al activităţii unităţii patrimoniale.

În urma cercetării efectuate, am desprins concluzia că unul dintre

cele mai importante aspecte ale auditului financiar, îl reprezintă

Preplanificare

Obţinerea informaţiilor de context

Fixarea pragului de semnificaţie şi estimarea riscului de audit

acceptabil şi a riscului inerent

Înţelegerea controlului intern şi evaluarea contabilităţii

Întocmirea programului de auditare a situaţiilor financiare

ETAPA I

Planificarea şi definirea unei metode de auditare a situaţiilor financiare

142

capacitatea controlului intern de a proteja activele unităţii

patrimoniale şi de a oferi informaţii fiabile auditorilor financiari. După ce auditorii financiari au obţinut informaţiile necesare113 despre

specificul unităţii patrimoniale (factorii economici, sectorul de activitate,

produse, pieţe, indicatori, fiscalitate etc.), se trece la cea de-a doua etapă,

respectiv la efectuarea testelor mecanismelor de control şi a testelor

substanţiale ale operaţiunilor (Figura nr. 4.2).

Această etapă conţine un „prag”, în sensul că, în primă fază, se

estimează dacă situaţiile financiare sunt auditabile. Testarea acestui „prag”

se realizează, în opinia noastră, prin estimarea a trei factori:

Integritatea managementului;

Caracterul adecvat al documentelor;

Existenţa unei evidenţe contabile sincere şi corecte.

Atât managementul cât şi contabilitatea sunt sursele principale ale

probelor de audit. Dacă se constată că managerii nu sunt persoane integre,

atunci, auditorii financiari nu se pot baza pe afirmaţiile acestora deoarece

sunt îndoielnice. În situaţia în care documentele şi evidenţa contabilă este

necorespunzătoare, nu se pot culege probele de audit necesare.

Dacă concluzia este nefavorabilă, auditorul financiar va discuta

această situaţie cu managerul unităţii şi are posibilitatea fie să-şi retragă

angajamentul de audit, fie să emită un raport de audit sub forma refuzului

de a-şi exprima opinia.

Considerăm că, pentru entitatea patrimonială este mai bine ca auditorul

financiar să-şi retragă angajamentul şi ea să-şi pună la punct deficienţele

constatate, decât să aibă un raport cu un refuz.

În situaţia în care, auditorul financiar constată că poate culege probe

de audit relevante, se trece la efectuarea testelor mecanismelor de control.

Acestea constau în corelarea calităţilor şi neajunsurilor controlului intern cu

obiectivele de audit financiar, în special referitoare la operaţiunile ce au

scopul de a estimai riscul de control aferent fiecărui obiectiv. 113 Potrivit Standardului de audit nr. 310 – Cunoaşterea clientului – auditorul trebuie să obţină cunoştinţe suficiente despre client care să-i permită să identifice sau să înţeleagă evenimentele, tranzacţiile şi practicile care, potrivit raţionamentului auditorului pot avea un efect semnificativ asupra situaţiilor financiare sau asupra examinării ori a raportului de audit.

143

Figura nr. 4.2. Efectuarea testelor mecanismelor de control şi a

testelor substanţiale ale operaţiunilor

Aceste teste se realizează de către auditorii financiari cu ajutorul

următoarelor proceduri:

Chestionarea angajaţilor implicaţi în activitatea de control intern;

Efectuarea testelor mecanismelor de control

Efectuarea testelor substanţiale ale operaţiunilor

Estimarea probabilităţii prezenţei unor prezentări

eronate în situaţiile financiare

Nu

Da

Imposibilitatea de exprimare a

opiniei auditorului

financiar despre situaţiile

financiare

Estimarea dacă situaţiile financiare

sunt auditabile

ETAPA II

Efectuarea testelor mecanismelor de

control şi a testelor substanţiale ale

operaţiunilor

144

Examinarea documentelor şi evidenţelor pentru a se asigura că sunt

complete, adecvate şi semnate corespunzător;

Observarea dacă, în materie de control, sunt separate sarcinile (în

sensul că, controlul este realizat de o persoană care are legătură cu

ceea ce s-a lucrat, dar care nu a lucrat efectiv la acel aspect);

Reconstituirea procedurilor clientului.

Activitatea de testare substanţială a operaţiunilor, constă în evaluarea

de către auditorii financiari a modului cum clientul înregistrează

operaţiunile monetare, verificând valorile (de exemplu, auditorul financiar

verifică, dacă preţurile din factura de vânzare sunt aceleaşi, cu cele ce se

regăsesc în listele de preţuri aprobate).

În practică, auditorii financiari realizează concomitent atât testele

mecanismelor de control cât şi testele substanţiale ale operaţiunilor.

Estimarea probabilităţii existenţei unor prezentări eronate în situaţiile

financiare, se referă la situaţia în care numeroase solduri de conturi necesită

estimări şi calcule bazate pe raţionamentul managerial. În această situaţie,

se pot menţiona: provizioanele privind stocurile cu mişcare lentă,

provizioanele privind creanţele incerte, obligaţiile privind plata garanţiilor şi

operaţiunile privind reparaţiile capitale. Auditorul financiar este de

asemenea preocupat de corectitudinea înregistrării unor evenimente cu

caracter excepţional, deoarece clientul nu are experienţă şi este posibil să le

înregistreze eronat (de exemplu, pagubele provocate de calamităţi,

subvenţiile primite etc).

În concluzie, această etapă este importantă pentru auditorul

financiar, deoarece el poate utiliza în derularea activităţii sale punctele

forte ale controlului intern, câştigând astfel timp.

Etapa a treia se referă la culegerea probelor de audit şi efectuarea

procedurilor analitice de către auditorul financiar. Această etapă în cadrul

căreia se realizează proceduri şi teste ale detaliilor soldurilor, este prezentată

în detaliu în secţiunea 4.2.

Astfel, ne rezumăm la a prezenta grafic această etapă în figura

următoare.

145

4.3. Culegerea probelor şi efectuarea procedurilor analitice în auditul

financiar

Finalizarea auditului financiar se realizează în cadrul celei de-a patra

etape (Figura nr. 4.4.), prin întocmirea de către auditorii financiari a unui

raport de audit. Raportul de audit financiar relevă o opinie profesionistă,

referitoare la imaginea fidelă a patrimoniului unităţii auditate, prezentată în

situaţiile financiare întocmite în conformitate cu Standardele Internaţionale

de Contabilitate şi cu legislaţia naţională (am prezentat aceste aspecte în

cadrul secţiunii 4.6.).

Elaborarea raportului de audit financiar reprezintă etapa, prin care

se comunică opinia acestuia, cu privire la imaginea fidelă oferită de situaţiile

financiare ale entităţii auditate. În contradicţie cu normele de audit

financiar, care nu impun standardizarea rapoartelor întocmite, instrucţiunile

privind forma şi conţinutul acestora conţin totuşi elemente orientative, în

sensul că, precizează elementele de bază, pe care este obligatoriu să le

conţină.

În opinia noastră, acesta este un aspect pozitiv, deoarece contribuie la

satisfacerea necesităţilor utilizatorilor cu privire la înţelegerea conţinutului

rapoartelor de audit financiar.

ETAPA III

Culegerea probelor şi efectuarea

procedurilor analitice

Culegerea probelor

Efectuarea testelor elementelor - cheie

Efectuarea testelor suplimentare ale soldurilor

Efectuarea procedurilor analitice

146

Figura nr. 4.4. Finalizarea auditului financiar şi emiterea unui raport

de audit

În concluzie, auditarea situaţiilor financiare anuale, de către

auditorul financiar, reprezintă o activitate complexă şi sistematică, ce

implică anumite responsabilităţi ale participanţilor. Finalitatea

activităţii de audit financiar constă, pe de o parte, în comunicarea

rezultatelor, cu respectarea anumitor rigori profesionale sub aspectul

redactării raportului de audit şi exprimării clare a opiniei formulate, iar

pe de altă parte, înţelegerea de către beneficiari a responsabilităţilor

viitoare.

ETAPA IV

Finalizarea auditului

financiar şi emiterea unui

raport de audit

Verificarea datoriilor condiţionate

Verificarea evenimentelor ulterioare

Colectarea probelor finale

Evaluarea rezultatelor

Emiterea raportului de audit financiar

Comunicarea cu managerul

147

4.2. Probele de audit – elemente esenţiale auditului financiar în condiţiile armonizării cu Standardele Internaţionale de Contabilitate

Culegerea elementelor probante nu este o tehnică specifică auditului

financiar, ci ea a fost preluată din alte domenii, dar, a dobândit o importanţă

deosebită, precum şi caracteristici specifice meseriei de auditor financiar.

Comparând tehnica culegerii probelor în accepţiunea meseriei de

farmacist, magistrat şi auditor financiar, se pot demonstra unele

similitudini, ce sunt prezentate în tabelul următor.

Tabelul nr. 4.1.

Criteriul de comparaţie

Experienţa ştiinţifică

implicând testarea unui medicament

Procedura judiciară implicând o

persoană acuzată de furt

Auditul situaţiilor

financiare

Scopul utilizării probelor

Determinarea efectelor provocate de utilizarea

medicamentului

Determinarea vinovăţiei sau

inocenţei acuzatului

Determinarea prezentării fidele a

situaţiilor financiare

Natura probelor

Rezultatele unor

experienţe repetate

Probe directe şi declaraţii ale

martorilor şi ale părţilor implicate

Diverse tipuri de probe de audit generate de auditor, terţe părţi şi

clienţi Partea care evaluează

probele

Cercetătorul

Magistratul

Auditorul financiar

Gradul de certitudine al concluziilor

trase pe baza probelor

Variază, de la incerte

până la aproape sigure

Se impune demonstrarea

vinovăţiei, fără a se lăsa loc nici unei

îndoieli

Nivel de asigurare (certitudine) înalt

Natura

concluziilor

A recomanda sau nu utilizarea

medicamentului

A constata vinovăţia sau inocenţa părţii

acuzate

A emite unul sau mai multe tipuri alternative

de rapoarte de audit Consecinţele unei concluzii

greşite pornind de la probele

colectate

Societatea utilizează un medicament

ineficace sau chiar dăunător

Partea vinovată nu este sancţionată sau partea inocentă este

condamnată

Utilizatorii situaţiilor financiare iau decizii eronate, iar auditorul

poate fi dat în judecată

Sursa: Arens, A.A.; Loebbecke, J.K. - Audit - o abordare integrată, ediţia a 8-a, Editura Arc, 2003, pag. 207.

Tabelul nr. 4.1. – Caracteristicile elementelor probante în cazul unei

experienţe ştiinţifice, al unei proceduri judiciare şi al unui audit al situaţiilor

financiare

148

Realizând o analiză comparativă a datelor din tabel, se poate observa

că toate cele trei tipuri de activităţi culeg elementele probante necesare, pe

care le prelucrează şi le analizează în scopul de a descoperi adevărul.

În opinia noastră, sursa unei activităţi de audit financiar o

constituie informaţiile acumulate şi evaluate de către auditorul

financiar, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de

probe de audit.

Astfel, auditorul financiar, prin cunoştinţele şi tehnicile de care

dispune, colectează pe tot parcursul misiunii sale probe de audit

temeinice cu ajutorul cărora poate, să-şi exprime opinia sa în legătură

cu firma auditată.

Probele de audit financiar, reprezintă114 totalitatea informaţiilor

utilizate de auditorul financiar, pentru emiterea unei concluzii, pe care este

bazată opinia de audit şi includ toate informaţiile conţinute în evidenţele

contabile, care stau la baza situaţiilor financiare.

Sunt considerate probe de audit financiar orice documente sau

declaraţii obţinute de auditor în timpul misiunii sale şi care sunt relevante

pentru acesta în obţinerea unei opinii rezonabile.

În aceeaşi ordine de idei, se poate menţiona faptul, că auditorul

financiar are posibilitatea să utilizeze o gamă diversă de elemente probante,

sub diferite forme, cum ar fi: mărturiile verbale ale clientului (persoanei

auditate) sau ale unei terţe persoane, corespondenţa cu terţe persoane din

afara unităţii, precum şi propriile sale observaţii.

Evidenţele contabile includ (Figura nr. 4.5) în general, probe de audit

financiar, cum ar fi: evidenţele înregistrărilor iniţiale şi evidenţele

justificative, facturi, contracte, registrul jurnal şi registrul inventar,

înregistrări contabile şi alte ajustări ale situaţiilor financiare, care nu sunt

reflectate în înregistrările contabile oficiale, alte evidenţe (cum ar fi

documente de lucru şi foi de calcul care justifică alocările costurilor,

calculele, reconcilierile şi prezentările de informaţii).

114 Standardul de audit nr. 500 – Probe de audit, Audit financiar 2000, pag. 122.

149

Figura nr. 4.5. - Sursele probelor de audit financiar în condiţiile aplicării

Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IAS)

Facturi

Contracte

Registrul jurnal

Registrul inventar

Înregistrări de regularizare

Balanţă de verificare întocmită în baza IAS

Situaţii financiare armonizate cu IAS

Ajustări ale situaţiilor financiare în condiţiile aplicării IAS

Testele mecanismelor de control şi testele substanţiale

ale operaţiunilor

Proceduri analitice

Informaţii generale

Evaluarea controlului şi auditului intern

Dosare permanente

Probe de

audit financiar

150

Auditorul financiar obţine unele probe de audit testând evidenţele

contabile, de exemplu, prin intermediul analizei, reefectuând procedurile

urmate în procesul de raportare financiară şi reconciliind categoriile şi

aplicaţiile aferente ale aceloraşi informaţii. Prin efectuarea unor astfel de

proceduri de audit, auditorul financiar poate stabili că, evidenţele contabile

sunt consecvente, la nivel intern şi poate fi de acord cu fidelitatea situaţiilor

financiare.

Activitatea auditorului financiar, de culegere a probelor de audit, se

face cu scepticism profesional, mai ales aspectele referitoare la situaţii de

nerespectare a prevederilor din legislaţia naţională şi din Standardele

Internaţionale de Contabilitate.

În acest context, standardele de audit financiar fac referire la rolul

legislaţiei şi reglementărilor în vigoare. Astfel, în absenţa probelor ce

dovedesc contrariul, auditorul financiar este îndreptăţit, să presupună că,

entitatea patrimonială îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legislaţia şi

reglementările în vigoare.

Culegerea probelor de audit financiar în vederea exprimării opiniei de

conformitate a situaţiilor financiare cu prevederile din Standardele

Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate presupune parcurgerea

succesivă a mai multor etape:

• analizarea reglementărilor naţionale şi internaţionale specifice

entităţii patrimoniale;

• utilizarea de proceduri pentru detectarea aspectelor de

nonconformitate cu aplicarea Standardelor Naţionale şi Internaţionale de

Contabilitate;

• obţinerea de elemente probante suplimentare cu privire la

conformitatea cu Standardelor Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate

pentru acele aspecte cunoscute de auditorul financiar, care ar putea afecta

conţinutul situaţiilor financiare;

• obţinerea unor declaraţii scrise din partea conducerii, cu privire la

situaţiile de nonconformitate reală sau potenţială specifică întocmirii

situaţiilor financiare, ce i-a determinat să nu respecte prevederile

151

Standardelor Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate.

Dacă în urma demersului întreprins sunt constatate elemente grave de

nonconformitate, responsabilitatea auditorului financiar este de a comunica

aceste aspecte conducerii entităţii patrimoniale. Atunci când există

suspiciuni cu privire la implicarea conducerii în nerespectarea prevederilor

legale, auditorul financiar poate solicita consultanţă juridică.

Din analiza aspectelor prezentate anterior, putem deduce

următoarele concluzii, care sunt definitorii pentru responsabilitatea

auditorului financiar:

• planificarea auditului financiar este punctul de referinţă al

realizării unei metodologii eficiente de auditare şi, implicit, pentru

efectuarea corespunzătoare a obiectivelor misiunii de audit financiar;

• obiectivul prioritar al auditorului financiar este acela, de a-i

informa pe utilizatorii raportului său, dacă situaţiile financiare

prezentate oglindesc fidel realitatea patrimonială;

• activitatea de audit financiar oferă o asigurare rezonabilă

pentru utilizatorii situaţiilor financiare că acestea nu prezintă erori

semnificative.

În consecinţă, toate elementele de natura fraudelor sau erorilor pe

care auditorul financiar le apreciază ca fiind nesemnificative din punct de

vedere al influenţei exercitate asupra situaţiilor financiare, nu intră în sfera

responsabilităţilor acestuia.

Auditorul financiar justifică situaţiile, care sunt importante în vederea

furnizării de probe adecvate de audit financiar, ce susţin opinia sa de audit

şi arată că auditul financiar a fost realizat în conformitate cu Standardele

Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate.

Suficienţa şi adecvarea probelor de audit, care să susţină concluziile

auditorului financiar pe parcursul activităţii sale, sunt o problemă de

raţionament profesional.

Sintetizarea principalelor caracteristici edificatoare a probelor de audit

financiar este prezentată în Figura nr. 4.6.

152

Figura nr. 4.6. – Factorii ce determină concludenţa probelor de audit

financiar

Raţionamentul auditorului cu privire la ceea ce constituie probe de

audit suficiente, este influenţat de factori precum:

• Semnificaţia denaturării potenţiale a situaţiilor financiare;

• Cunoaşterea entităţii şi mediului său, inclusiv a controlului

intern al acesteia;

• Eficienţa reacţiilor conducerii şi controalelor faţă de gestionarea

riscurilor;

• Natura sistemelor contabile şi de control intern, precum şi

evaluarea riscului de control;

Calităţile probelor de

audit financiar

Caracterul adecvat al

probelor de audit financiar

Specializarea sursei

Informarea directă a auditorului financiar

Mecanisme de control intern eficace

Obiectivitatea sursei

Forma de prezentare

Suficienţa probelor de

audit financiar

Cantitatea probelor de audit financiar

Dimensiunea adecvată a eşantionului selectat

Independenţa sursei

Relevanţa

153

• Pragul de semnificaţie al elementului examinat;

• Experienţa dobândită în cursul angajamentelor anterioare de

audit financiar cu privire la denaturări potenţiale similare;

• Rezultatele procedurilor de audit financiar, inclusiv fraudele şi

erorile descoperite;

• Sursa şi credibilitatea informaţiilor disponibile;

• Capacitatea de convingere a probelor de audit.

În opinia noastră, factorii ce determină concludenţa probelor de

audit financiar sunt influenţate în mod semnificativ de calitatea şi

exigenţa activităţii desfăşurate de auditorul financiar sau, altfel spus,

de competenţa profesională, independenţa şi rigurozitatea constatărilor

acestuia.

Pentru formularea opiniei, auditorul financiar ia în considerare toate

probele de audit relevante, indiferent dacă acestea par să se coroboreze sau

să contrazică informaţiile din situaţiile financiare.

Auditorul financiar colectează elementele probante cu scopul obţinerii

unei concluzii pertinente despre prezentarea cât mai reală a situaţiilor

financiare ale entităţii patrimoniale auditate.

4.3. Procedurile analitice utilizate în auditarea situaţiilor

financiare întocmite în baza Standardelor Internaţionale

de Contabilitate

Un aspect important, în privinţa probelor de audit financiar, îl

reprezintă procedurile de obţinere şi prelucrare a acestora. Considerăm utilă

definirea noţiunii de procedură de audit, prin care se înţelege un ansamblu

de instrucţiuni prezentate într-o manieră detaliată şi utilizate în scopul

obţinerii unui anumit tip de probe de audit, în cadrul unei faze a acestuia.

Sursele bibliografice de specialitate fac referiri la procedurile utilizate

pentru colectarea probelor de audit, care se clasifică conform opiniei noastre,

în următoarele două categorii semnificative: proceduri de bază şi

154

proceduri analitice, ce sunt prezentate în Figura nr. 4.7.

Figura nr. 4.7. - Procedurile de obţinere a probelor de audit financiar

Procedurile de bază asigură, în principal, obţinerea de informaţii

valabile pentru înţelegerea conţinutului elementelor din situaţiile financiare

(bilanţ) şi se concretizează în: examinarea fizică, confirmarea, documentarea,

observarea, chestionarea (interogarea) şi reconstituirea (calculul).

Examinarea fizică reprezintă modalitatea directă, prin care auditorul

financiar examinează dacă un activ aparţine în realitate entităţii

patrimoniale auditate. Această procedură asigură pe lângă verificarea

existenţei, şi evaluarea stării activului la un moment dat.

În opinia noastră, examinarea fizică este o procedură

dezavantajoasă, din următoarele considerente:

Proceduri de audit

financiar

Proceduri de bază

Confirmarea

Documentarea

Observarea

Chestionarea

Reconstituirea

Comparaţia

Calculul indicatorilor

Metoda extrapolării

Modelarea dinamică

Examinare Fizică

Proceduri analitice

155

este costisitoare, deoarece presupune prezenţa auditorului

financiar în momentul efectuării inventarierii activelor

organizaţiei, care impune, deplasări în puncte geografice diferite,

cu cheltuieli aferente ridicate;

nu se poate utiliza practic, deoarece, auditorul financiar este

numit după data de 31 decembrie şi nu participă la inventarierea

faptică a stocului existent de materii prime şi produse finite la

finele anului, astfel neavând posibilitatea de a determina cu

certitudine, prin mijloace alternative, cantităţile din stoc la acea

dată;

nu oferă probe de audit suficiente (de exemplu, nu oferă

informaţii cu privire la dreptul de proprietate asupra activelor

entităţii patrimoniale).

Confirmarea presupune existenţa unui răspuns primit în formă scrisă

sau orală din partea unei terţe părţi independente, la solicitarea adresată ei

de către auditorul financiar, în numele entităţii patrimoniale auditate (de

exemplu, corespondenţa cu furnizorii şi clienţii entităţii în vederea

confirmării corectitudinii soldurilor finale).

Utilizarea metodei confirmărilor, este influenţată de gradul de

credibilitate necesar în fiecare situaţie concretă şi de raţionamentul

profesional al auditorului financiar.

Confirmarea constituie un procedeu cu aplicabilitate practică sporită,

în special pentru verificarea sumelor existente în conturile de creanţe

comerciale ale entităţii patrimoniale auditate. Deoarece creanţele sunt

concretizarea veniturilor generate de anumite tipuri de tranzacţii şi

evenimente115, auditorul financiar respectă întocmai prevederile din

Standardele Internaţionale de Contabilitate şi este interesat de următoarele

aspecte:

realitatea sumelor din aceste conturi;

identificarea tranzacţiilor;

evaluarea momentului tranzacţiilor şi dacă acesta aparţine perioadei

curente. 115 IAS 18 – Venituri din activităţi curente

156

În acest sens, considerăm că, acolo unde există multe solduri şi raportul

de audit financiar trebuie prezentat într-o perioadă relativ scurtă, confirmarea

creanţelor poate fi o procedură utilă în probarea lor.

Procedura confirmării analizată prin prisma calităţii, oferă probe de

audit financiar foarte apreciate, caracterul adecvat al acestora fiind susţinut

de relevanţă, independenţa sursei de informare precum şi de implicarea

auditorului financiar. În schimb, analizând din punct de vedere cantitativ

observăm că probele obţinute prin confirmare nu sunt suficiente, acest fapt

fiind subliniat şi de numele procedurii, care sugerează că aceasta vine să

completeze informaţiile obţinute pe alte căi. Analizată sub aspectul costului,

confirmarea este o procedură costisitoare, având în vedere gestionarea ca

atare a procesului (întocmirea formularelor, expedierea, recepţionarea ş.a.).

În altă ordine de idei, menţionăm că în situaţiile în care auditorul

financiar nu obţine confirmarea din partea terţilor este necesară aplicarea

altor proceduri, denumite proceduri alternative (de exemplu examinarea unei

încasări ulterioare).

Documentarea reprezintă examinarea documentelor şi evidenţelor în

scopul determinării aspectelor relevante ce sunt incluse în situaţiile

financiare.

Este o procedură eficientă de obţinere a probelor de audit financiar,

privită din următoarele puncte de vedere:

existenţa evidenţelor contabile corect întocmite, permite auditorului

financiar studierea acestora şi obţinerea unei cantităţi adecvate de

informaţii asupra activităţii entităţii patrimoniale;

asigură obţinerea unor probe cu o credibilitate ridicată mai ales în

cazul documentelor externe (care sunt relevante deoarece obţinerea lor

vine dintr-o sursă independentă, fiind emise de către persoane

competente).

Observarea constă în urmărirea unui proces sau a unei proceduri,

prin care auditorul financiar îşi formează o impresie de ansamblu asupra

entităţii patrimoniale auditate.

Observarea este o procedură utilă auditorului financiar, dar

elementele probante obţinute nu sunt concludente.

157

În practică, se constată că, sunt rare situaţiile în care probele obţinute

prin observare sunt suficiente, iar din punct de vedere calitativ elementul

forte îl constituie numai implicarea auditorului financiar.

Observarea se încadrează între cele mai puţin costisitoare proceduri

utilizate de auditorul financiar.

Chestionarea (interogarea) este procedura prin care, auditorul financiar

obţine informaţii din răspunsurile la întrebările adresate personalului

entităţii patrimoniale auditate.

Această procedură se caracterizează printr-o concludenţă redusă a

probelor de audit financiar iar, costurile obţinerii acestora sunt reduse.

Cu toate aceste aspecte deficitare, ea este o metodă des utilizată de

către auditorul financiar în cadrul multor teste.

Reconstituirea (calculul) implică o verificare a acurateţei matematice a

documentelor justificative şi a înregistrărilor contabile. În acest sens,

auditorul financiar reface traseul anumitor sume, pentru a se convinge că

informaţia, care a fost înregistrată în mai multe locuri, are atribuită de

fiecare dată aceeaşi sumă.

În opinia noastră, această procedură se caracterizează printr-o

acuitate ridicată a probelor de audit obţinute, fiind susţinută de

independenţa sursei şi de obiectivitatea acesteia.

Datorită utilizării frecvente a tehnicii de calcul de către auditorul

financiar, această metodă implică costuri minime.

Procedurile analitice constituie cea de-a doua categorie reprezentativă

de proceduri privind obţinerea probelor de audit financiar şi constau în

analizarea indicatorilor şi a tendinţelor semnificative, incluzând investigarea

acelor fluctuaţii şi relaţii care nu sunt consecvente cu alte informaţii relevante

sau care se abat de la valorile aşteptate.116

Procedurile analitice utilizate de auditori presupun utilizarea unor

indicatori financiari generali pe parcursul planificării auditului financiar şi al

verificării finale a situaţiilor financiare auditate.

Comparativ cu alte proceduri de audit financiar, utilizarea

procedurilor analitice a înregistrat o creştere considerabilă în cadrul

116 Standardul de Audit nr.520 - Proceduri analitice.

158

practicilor utilizate de auditorii financiari, justificată atât de multiplele

avantaje oferite, cât şi de costul relativ redus.

Astfel, în cazul unor misiuni succesive de audit financiar, procedurile

analitice constituie punctul de plecare în planificarea auditului aferent

exerciţiului financiar curent.

Prin efectuarea unor comparaţii între informaţiile neauditate ale

anului curent şi cele auditate în anul anterior, sunt evidenţiate schimbările

intervenite asupra cărora auditorul financiar îşi concentrează atenţia.

În conformitate cu Standardele de Audit Financiar117, procedurile

analitice conţin o serie de comparaţii efectuate de auditorul financiar, ce pot

fi sistematizate după cum urmează:

• compararea informaţilor financiare curente cu cele aferente

perioadelor precedente;

• compararea informaţiilor financiare curente cu cele estimate de

entitatea patrimonială, regăsite sub forma prognozelor şi previziunilor;

• compararea informaţiilor financiare curente cu estimările

(aşteptările) auditorului financiar;

• compararea informaţiilor financiare curente cu cele referitoare la

sectorul de activitate al entităţii patrimoniale auditate.

Existenţa unor diferenţe semnificative, constituie un semnal de

alarmă pentru auditorul financiar, sub aspectul prezenţei unor posibile

erori în situaţiile financiare.

Standardele de audit financiar precizează că, atunci când procedurile

analitice pun în evidenţă diferenţe semnificative, sau rapoarte incoerente cu

alte informaţii ori care se abat de la valorile aşteptate auditorul trebuie să

efectueze investigaţii suplimentare pentru a obţine suficiente explicaţii şi

elemente coroborante corespunzătoare118.

În opinia noastră, prin determinarea indicatorilor privind

capacitatea entităţii patrimoniale de a face faţă datoriilor şi compararea

lor cu alţi indicatori relevanţi, se semnalează auditorului financiar că

117 Standardul de Audit nr.520 Proceduri analitice. 118 Standardul de Audit nr.520 Proceduri analitice.

159

există dificultăţi de natură financiară, cu potenţiale consecinţe

nefavorabile, inclusiv sub aspectul continuităţii activităţii acesteia.

Aspectele pozitive ale utilizării procedurilor analitice sunt volumul de

muncă redus considerabil şi costurile rezonabile ale misiunii de audit

financiar. Mai mult, utilizarea acestor proceduri face posibilă cunoaşterea

cauzelor interne, precum şi a influenţelor externe, ce acţionează asupra

proceselor economice ale entităţii patrimoniale auditate.

Alegerea procedurii analitice este subliniată şi în cadrul Standardelor

de Audit Financiar, care menţionează faptul că, auditorul trebuie să aplice

proceduri analitice în scopul înţelegerii mai bune a activităţilor desfăşurate în

entitate şi identificării domeniilor cu risc potenţial.119

Procedurile analitice sunt utilizate pe întreg parcursul misiunilor de

audit financiar, însă ele sunt apelate preponderent în etapele de planificare

şi de finalizare a misiunii. Astfel, în etapa de planificare ele asigură obţinerea

înţelegerii corespunzătoare a domeniilor semnificative ale entităţii

patrimoniale auditate şi, pe această bază, determinarea naturii, întinderii şi

eşalonării în timp a demersurilor ce urmează a fi întreprinse.

Specificul entităţii patrimoniale auditate influenţează în mare măsură

natura procedurilor analitice utilizate în această etapă. Astfel, în planul

principal se află înţelegerea ramurii şi activităţilor clientului şi semnalarea

eventualelor erori, iar în planul secund, găsindu-se evaluarea prezumţiei de

continuitate a activităţii şi reducerea cantităţii testelor de detaliu.

Deoarece aplicarea procedurilor analitice presupune exercitarea

judecăţii profesionale într-o proporţie considerabilă, există posibilitatea

confruntării auditorilor financiari cu o serie de dificultăţi de interpretare şi

raţionament în condiţiile în care:120

• utilizează pentru efectuarea estimărilor privind nivelul dorit al

soldurilor curente, prea multe solduri sau indicatori neauditaţi;

• efectuează o analiză incompletă a tendinţelor generale presupuse

de fluctuaţiile neobişnuite descoperite, ceea ce conduce la explicarea

necorespunzătoare a acestora din urmă;

119 Standardul de Audit nr.520 Proceduri analitice. 120Bell, T.; Wright, A.- When Judgment Counts, Journal of Accountancy, noiembrie 1997, pag.73-77.

160

• utilizează într-un grad prea ridicat explicaţiile managementului cu

privire la situaţiile neobişnuite detectate, în detrimentul obţinerii unor

explicaţii independente.

Utilizarea procedurilor analitice în etapa de finalizare a auditului

financiar, asigură obţinerea unei imagini de ansamblu a eforturilor

întreprinse, contribuind substanţial la detectarea erorilor semnificative, ce

pot afecta conţinutul situaţiilor financiare. În opinia noastră, activitatea de audit financiar are nevoie de

calcularea indicatorilor financiari deoarece, prin analizarea evoluţiei lor

în timp, auditorul financiar poate înţelege cele mai recente evenimente

desfăşurate şi starea financiară a unităţii auditate. Rezultatul analizei

situaţiei financiar patrimoniale este folosit de către auditorul financiar

la identificarea eventualelor domenii cu probleme, ce urmează a fi

examinate în detaliu şi testate pe parcursul activităţii de audit

financiar, dar şi la identificarea unor probleme economice ale entităţii

patrimoniale pentru care se poate oferi un alt tip de consultanţă.

4.3.1 Proceduri de audit financiar bazate pe

indicatori financiari

Cum spuneam în paragraful anterior, marea majoritate a procedurilor

analitice folosite de auditorii financiari, presupun calcularea şi examinarea

tendinţelor unor indicatori financiari ai entităţii patrimoniale auditate.

Această examinare, îi este utilă auditorului financiar pentru a identifica

punctele slabe ale entităţii patrimoniale, pe care le va testa în profunzime pe

parcursul activităţii sale.

Procedurile analitice de audit financiar bazate pe calcularea şi

analizarea principalilor indicatori economico-financiari ai S.C. Doljchim S.A.

Craiova, sunt prezentate în continuare de o manieră specifică reglementărilor

contabile armonizate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.

161

Indicatorii de lichiditate

Considerăm necesară încă de la începutul acestui subcapitol

precizarea noţiunii de “lichiditate” în accepţiunea auditorilor financiari. Un

bun este cu atât mai „lichid” cu cât el poate fi mai uşor transformat în

numerar. Acesta constituie „activul lichid” prin excelenţă, el poate fi legal

utilizat la achitarea datoriilor, este în mod constant negociabil fără cheltuieli

şi poate fi cumpărat şi vândut imediat la acelaşi preţ.

Lichiditatea, este proprietatea elementelor patrimoniale de a se

transforma în bani. În literatura de specialitate, ratele de lichiditate sunt

cunoscute şi sub denumirea de rate de trezorerie şi au rolul de a măsura

capacitatea de plata a entităţii patrimoniale (respectiv solvabilitatea pe

termen scurt).

În orice moment, prima grijă a auditorului financiar o constituie

lichiditatea: va putea firma să-şi onoreze obligaţiile care au termenul de

scadenţă în viitorul apropiat?

Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului lichidităţilor

potenţiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile

potenţiale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă

şi uşor de utilizat pentru aprecierea gradului în care entitatea patrimonială

auditată face faţă obligaţiilor pe termen scurt. 1. Indicatorul lichidităţii curente este un indicator care exprimă

proporţia în care datoriile curente (pe termen scurt) sunt acoperite de

activele curente (rapid transformabile în bani) după cum este prezentată în

Tabelul nr. 4.2.

Dacă o entitate patrimonială trece prin dificultăţi financiare, datoriile

curente cresc mai rapid decât activele curente şi lichiditatea generală scade.

Valoarea supraunitară a acestui indicator reprezintă expresia existenţei unui

fond de rulment pozitiv, care îi va permite entităţii patrimoniale să facă faţă

obligaţiilor curente de plată.

Rata lichidităţii curente este cel mai utilizat mod de apreciere a

solvabilităţii pe termen scurt, pentru că indică măsura în care drepturile

creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite de valoarea activelor,

162

care pot fi transformate în lichidităţi în decursul unei perioade, care

corespunde perioadei de maturitate a datoriilor.

Tabelul nr.4.2.

Exerciţiile financiare studiate

Nr. crt.

Denumire Indicator

Formula indicator

2001 2002 2003 0 1 2 3 4 5

1 Indicatorul lichidităţii curente

Active curente Datorii curente

0,35 0,40 0,45

2 Indicatorul lichidităţii imediate

Active curente - stocuri Datorii curente

0,15 0,17 0,24

Tabelul nr. 4.2. Tabel de calcul al indicatorului lichidităţii curente şi

indicatorului lichidităţii imediate

Conform datelor121 din tabelul de mai sus, valorile înregistrate de acest

indicator (0,35% în 2001; 0,40% în 2002 şi 0,45% în 2003) indică un nivel

de lichiditate în creştere (datoriile curente tind să fie acoperite de activele

curente) precum şi tendinţa ascendentă a lichidităţii entităţii patrimoniale,

ce va avea efecte favorabile asupra situaţiei financiare a SC Doljchim S.A.

Chiar dacă valoarea acestui indicator este subunitară, auditorul

financiar nu-l consideră un pericol pentru solvabilitatea entităţii

patrimoniale, deoarece este în trend ascendent.

Auditorul financiar recomandă evitarea evoluţiei descendente a acestui

indicator, deoarece, ea reflectă o activitate în declin, ceea ce îi detrmină pe

creditori şi furnizori să devină circumspecţi în acordarea de noi credite

bancare şi comerciale.

Deşi media acestei rate în ramura industrie este de 1,8 - 2 ori, ea nu

poate fi considerată ca reprezentând un număr magic pe care toate firmele

din sector încearcă să-1 atingă. Aceasta deoarece, unele entităţi patrimoniale

foarte bine conduse se pot plasa deasupra valorii respective, iar altele tot aşa

de bune, se pot plasa sub valoarea medie a ratei.

121 Datele numerice folosite în Capitolul IV sunt luate din Situaţiile financiare ale S.C. Doljchim S.A., cele aferente anilor 2002-2003 fiind prezentate în Anexa nr. 3.

163

0

0.05

0.1

0.15

0.2

0.25

0.3

0.35

0.4

0.45

2001 2002 2003

Indicatorul lichiditatii curenteIndicatorul lichiditatii imediate

Indicatorul lichidităţii imediate este stabilit prin luarea în consideraţie a

celor mai lichide active (disponibilităţile şi creanţele) printr-o relaţia

prezentată în Tabelul nr. 4.2.

Indicatorul lichidităţii imediate este cunoscut şi sub denumirea de

"rata rapidă" sau "testul acid (quick ratio)" potrivit teoriei economice nord-

americane. El exprimă capacitatea entităţii patrimoniale de a-şi onora

datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi.

Stocurile sunt de obicei cel mai puţin lichide dintre toate

componentele activelor curente ale unei întreprinderi (pot apare pierderi in

momentul în care se pune problema lichidării acestor stocuri). De aceea,

această rată poate fi considerată ca fiind un "test acid" pentru măsurarea

capacităţii entităţii patrimoniale de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt.

Deşi această rată este de regulă subunitară, auditorul financiar o

examinează şi interpretează cu prudenţă, luând în calcul unele aspecte de

detaliu privind structura creanţelor (număr de clienţi, ponderea lor în totalul

creanţelor etc.). În teoria economică există opinii potrivit cărora o rată

cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta o situaţie optimă în ceea ce priveşte

solvabilitatea parţială.

Figura nr. 4.8. Prezentarea comparativă a evoluţiei indicatorului

lichidităţii curente şi a indicatorului lichidităţii imediate

În cazul entităţii patrimoniale cercetate de noi, acest indicator

înregistrează pe întreaga perioadă analizată valori crescătoare (0,15% în

164

2001; 0,17% în 2002 şi 0,24% în 2003). Indicatorul nu sugerează o evoluţie

extrem de favorabilă, deoarece valoarea minim acceptată este 0,65% iar

firma este departe de a atinge acest prag, dar, auditorul financiar apreciază

ca pozitiv faptul că este în creştere valoarea lui.

Analizând evoluţia lichidităţii entităţii patrimoniale în timp (Figura nr.

4.8.) prin prisma prevederilor din Standardele Internaţionale de

Contabilitate, auditorul financiar urmăreşte impactul următorilor factori:

diferenţele între metodele de evaluare şi contabilizare a stocurilor (se

urmăreşte respectarea principiului permanenţei metodelor);

ponderea în totalul vânzărilor a celor cu plata imediată şi a celor pe

credit.

Indicatorii de risc financiar

Auditorii financiari apreciază că riscul financiar exprimă variabilitatea

indicatorilor de rezultate, datorată modificării structurii financiare a entităţii

patrimoniale.

Desfăşurarea normală a activităţii fiecărei entităţi patrimoniale,

necesită utilizarea unor resurse financiare proprii şi împrumutate, care se

deosebesc prin costurile pe care le generează.

Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite

pentru a completa sursele de finanţare ale unei activităţi. Atunci când

entitatea patrimonială apelează la împrumuturi, este necesar să suporte din

beneficiile sale şi cheltuielile financiare aferente, ceea ce conduce la

modificarea rezultatelor obţinute şi a riscului financiar. Se poate spune că

decizia de a investi generează riscul economic, prin creşterea costurilor fixe

iar decizia de finanţare generează riscul financiar.

Premisa fundamentală ca o entitate patrimonială să-şi sporească

rentabilitatea financiară în condiţiile apelării la credite, este ca rentabilitatea

economică să fie superioară ratei dobânzii. În caz contrar (când apelarea la

credite se face în condiţiile în care rata rentabilităţii este inferioară ratei

dobânzii), apare o degradare a rentabilităţii financiare datorită diminuării

profitului.

Indicatorul gradului de îndatorare este calculat şi de auditorii

165

financiari, care consideră capitalul împrumutat, ca fiind creditele cu termen

de rambursare mai mare de un an.

Prin înlocuirea în formule a datelor certe ale entităţii patrimoniale

auditate, obţinem valorile prezentate în Tabelul nr. 4. 3.

Tabelul nr. 4.3.

Exerciţiile financiare studiate

Nr. crt.

Denumire Indicator

Formula indicator

2001 2002 2003 0 1 2 3 4 5

1 Indicatorul gradului de îndatorare

Capital împrumutat X 100 Capital propriu

- 62 -196 -50

2 Indicatorul privind acoperirea dobânzilor

Profit înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit Cheltuieli cu dobânda X 100

119 -345 -341

Tabelul nr. 4.3. Tabel de calcul al indicatorului gradului de îndatorare

şi indicatorului privind acoperirea dobânzilor

Auditorii financiari examinează atent aceşti indicatori, deoarece au o

importanţă deosebită. Ei prezintă indicii asupra posibilităţii entităţilor

patrimoniale de a rambursa împrumuturile şi de a plăti dobânda. Cu cât

valoarea indicatorilor este mai mică, cu atât poziţia entităţii patrimoniale

este considerată mai riscantă.

-350-300-250-200-150-100-50

050

100150

2001 2002 2003

Indicatorul gradului deindatorareIndicatorul privindacoperirea dobinzilor

Figura nr. 4.9. Prezentarea comparativă a evoluţiei indicatorului

gradului de îndatorare şi a indicatorului privind acoperirea dobânzilor

În cazul entităţii patrimoniale cercetate, după cum se poate observa şi

în Figura nr. 4.9., valoarea acestor indicatori nu numai că este în scădere

rapidă, dar în ultimul an, indicatorul privind acoperirea dobânzilor scade cu

166

peste trei sute de procente sub valoarea zero.

Auditorul financiar apreciază că aceste aspecte se datorează faptului

că entitatea patrimonială a angajat multe credite pentru investiţii în ultimii

doi ani.

Indicatorii de solvabilitate Auditorii financiari consideră solvabilitatea ca o capacitate a entităţii

patrimoniale de a-şi onora obligaţiile de plată la scadenţă.

Mai precis, solvabilitatea imediată exprimă capacitatea mijloacelor

băneşti disponibile la un moment dat sau pentru o perioadă scurtă de timp

(de obicei până la 30 de zile) de a acoperi obligaţiile scadente pentru acelaşi

interval de timp.

Unii specialişti consideră solvabilitatea ca fiind aptitudinea entităţii

patrimoniale de a face faţă angajamentelor sale, adică de a-şi achita datoriile

pe măsura ce ajung la scadenţă. Solvabilitatea mai este cunoscută şi sub

denumirea de echilibru financiar.

Analiza echilibrului financiar are o însemnătate importantă în

procedurile analitice utilizate de auditorul financiar.

Subiectul solvabilităţii are o importanţă deosebită pentru că o entitate

patrimonială insolvabilă prezintă risc de faliment. În acest caz, aprecierea

solvabilităţii constituie un subiect fundamental pentru orice diagnostic

financiar.

Echilibrul financiar este apreciat prin confruntarea gradului de

lichiditate a activelor cu gradul de exigibilitate a elementelor pasivului.

Indicatorii financiari utilizaţi de auditorii financiari în analiza

echilibrului financiar sunt:

fondul de rulment;

necesarul de fond de rulment;

trezoreria netă.

În accepţiunea majorităţii specialiştilor, fondul de rulment reprezintă

marja de securitate ce măsoară echilibrul financiar şi se poate aprecia fie ca

167

diferenţă între capitalurile permanente122 şi activul imobilizat, fie ca

diferenţă între activul circulant şi datoriile pe termen scurt. Fondul de

rulment poate avea valori pozitive sau negative.

Acest indicator se determină prin compararea surselor permanente cu

utilizările de aceeaşi natură, respectiv prin diferenţa dintre capitalurile

permanente şi activele imobilizate.

O bună gestionare financiară a activelor imobilizate relevă că acestea

sunt acoperite integral cu pasivele pe termen lung, aşteptându-se ca fondul

de rulment să aibă valori pozitive.

După cum se poate observa din Tabelul nr. 4.4, entitatea patrimonială

auditată are un fond de rulment cu valori negative, ce sunt în creştere în

anii 2001 şi 2002, dar care au început să scadă în anul 2003, fapt datorat

scăderii datoriilor pe termen scurt.

Necesarul de fond de rulment (NFR) ca diferenţă între nevoile

temporare şi sursele temporare, indică suma necesară finanţării decalajelor,

care se produc în timp, între fluxurile reale şi fluxurile de trezorerie

determinate, în principal, de activitatea de exploatare.

Necesarul de fond de rulment reflectă, în esenţă, activele circulante de

natura stocurilor şi creanţelor nefinanţate pe seama obligaţiilor pe termen

scurt (surselor atrase). Obligaţiile pe termen scurt de natura celor faţă de

furnizori, salariaţi, bugetul de stat etc., reprezintă, până în momentul plăţii

lor, o sursă atrasă de finanţare a activelor circulante.

Tabelul nr. 4.4. - mii lei -

Exerciţiile financiare studiate Nr. crt.

Denumire Indicator

Formula indicator 2001 2002 2003

1 Fondul de rulment

Capital permanent - Active imobilizate

- 3.210.651 - 3.279.242 - 3.218.453

2 Necesarul de fond de rulment

Active circulante - Datorii pe termen scurt

- 3.153.624 - 3.207.257 - 4.419.037

3 Trezoreria netă

Fondul de rulment - Necesarul de fond de rulment

- 57.027 - 71.985 1.200.584

Tabelul nr. 4.4. Tabel de calcul al fondului de rulment, al necesarului de

fond de rulment şi a trezoreriei nete 122 Capitalul permanent este alcătuit din capitalul propriu şi datoriile pe termen mediu şi lung.

168

Necesarul de fond de rulment se modifică în permanenţă ca urmare a

operaţiunilor curente, privind plata salariilor, achitarea obligaţiilor fiscale,

încasarea unor clienţi. Prin urmare, necesarul de fond de rulment este foarte

fluctuant.

Auditorul financiar apreciază că un necesar de fond de rulment

negativ, asemeni celui înregistrat în anii 2001, 2002 şi 2003, se datorează,

pe de o parte, faptului că sursele temporare, de care dispune societatea

Doljchim, sunt inferioare nevoilor şi, pe de altă parte, creşterii datoriilor

fiscale şi comerciale, cu toate că, a fost înregistrată o creştere substanţială a

stocurilor. TREZRIA

Trezoreria netă (Tn) este indicatorul care exprimă corelaţia dintre

fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, reflectând situaţia

financiară a entităţii patrimoniale, atât pe termen mediu şi lung, cât şi pe

termen scurt.

Trezoreria netă pozitivă este un excedent monetar al exerciţiului

financiar, obţinut ca urmare a unei activităţi rentabile. În cazul în care

necesarul de fond de rulment este constant, atunci trezoreria netă pozitivă

este echivalentul profitului net diminuat cu dividendele plătite în cursul

aceleiaşi perioade, la care se adună amortizarea.

Trezoreria netă negativă indică pentru entitatea patrimonială auditată,

un deficit monetar la sfârşitul anului şi care a fost acoperit pe seama

creditelor pe termen scurt. În situaţia în care necesarul de fond de rulment

este constant, trezoreria netă negativă este efectul înregistrării de pierderi.

Atunci când entitatea patrimonială realizează produse rentabile, ea dispune

de piaţă de aprovizionare şi de desfacere înregistrând o creştere a

necesarului de fond de rulment, ca urmare a dezvoltării activităţii. Pentru

auditorii financiari, constatarea unei trezorerii nete negative nu semnifică o

situaţie economico-financiară nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între

termenul mediu de transformare a stocurilor şi creanţelor în lichidităţi şi

durata medie de onorare a obligaţiilor pe termen scurt.

169

-5000000

-4000000

-3000000

-2000000

-1000000

0

1000000

2000000

2001 2002 2003

Fondul de rulmentNecesarul de fond de rulmentTrezoreria neta

Figura nr. 4.10. Diagrama de prezentare a evoluţiei fondului de

rulment, necesarului de fond de rulment şi trezoreriei nete

În ciuda faptului că atât necesarul de fond de rulment cât şi fondul de

rulment au avut valori negative pentru anii 2001-2003, după cum se poate

observa şi din Figura nr. 4.10., trezoreria netă are valori pozitive în anul

2003, aspect favorabil pentru societatea Doljchim. Auditorul financiar

estimează că, entitatea patrimonială auditată desfăşoară o activitate

rentabilă, iar excedentul monetar înregistrat, este efectul activităţii eficiente.

Anii 2001 şi 2002 sunt marcaţi de o situaţie financiară apreciată de

auditorii financiari ca fiind critică, deoarece, FR<0, NFR<0 şi Tn<0. Această

situaţie s-a creat deoarece resursele permanente nu au fost suficiente pentru

finanţarea în totalitate a imobilizărilor, diferenţa fiind acoperită parţial prin

resursele de fond de rulment degajate de întreprindere, iar restul prin credite

pe termen scurt.

Situaţia s-a schimbat în anul 2003, rezultând FR< 0, NFR< 0 şi Tn> 0.

Acest aspect este apreciat de auditorul financiar ca fiind un echilibru

financiar riscant, cu egecte asupra rentabilităţii economico financiare.

Societatea Doljchim a prezentat această situaţie în anul 2003 datorită unei

rentabilităţi insuficiente.

Auditorii financiari au recomandat managerului entităţii patrimoniale

să obţină valori cât mai apropiate de situaţia de echilibru clasic, stabil: FR

170

>0, NFR>0 şi Tn> 0, caz în care fondul de rulment pozitiv arată că toate

imobilizările au fost finanţate prin resurse stabile, iar entitatea patrimonială

dispune chiar de un excedent de trezorerie, util pentru plata unor cheltuieli

neprevăzute.

În consecinţă, auditorul financiar a semnalat managerului entităţii

patrimoniale o serie de măsuri care să acţioneze în scopul ameliorării

situaţiei existente:

creşterea fondului de rulment prin reducerea imobilizărilor corporale

şi necorporale, care nu au utilitate, datorită uzurii fizice şi morale;

creşterea necesarului de fond de rulment prin atragerea de

lichidităţi rapide cu ajutorul unor politici de reduceri de preţuri pentru

plata anticipată sau imediată, resurse monetare ce urmează a fi

utilizate pentru achitarea datoriilor pe termen scurt.

Indicatorii de activitate (de gestiune)

Una din procedurile analitice utilizate de către auditorii financiari

constă în analizarea indicatorilor de gestiune, în special viteza de rotaţie a

stocurilor şi a creanţelor.

Auditorii financiari folosesc tendinţa de evoluţie a vitezei de rotaţie a

stocurilor pentru identificarea unor eventuale probleme de uzură morală a

stocurilor, iar tendinţa evolutivă a vitezei de rotaţie a creanţelor–clienţi este

utilizată în evaluarea caracterului rezonabil al provizioanelor privind

creanţele incerte.

1.Viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor). Rotaţia activelor

circulante exprimă eficienţa cu care sunt folosite stocurile în activitatea

entităţii patrimoniale. Accelerarea vitezei de rotaţie are implicaţii pozitive

asupra principalilor indicatori economico-financiari, conducând la eliberări

de resurse materiale necesare procesului de producţie şi prin aceasta la

reducerea cheltuielilor financiare şi la creşterea profitului realizat.

171

0

1

2

3

4

5

6

2001 2002 2003

Viteza de rotaţie astocurilor

Tabelul nr. 4.5.

Viteza de rotaţie a stocurilor 2001 2002 2003

Costul vânzărilor = Număr de ori Stocul mediu

4,62 5,02 5,78

Tabelul nr. 4.5. Tabel de calcul a vitezei de rotaţie a stocurilor

Figura nr. 4.11. Evidenţierea grafică a vitezei de rotaţie a stocurilor

Evoluţia în timp a acestui indicator (Figura nr. 4.11.) demonstrează că

viteza de rotaţie a stocurilor a crescut sistematic în fiecare an, iar numărul

zilelor de stocare a scăzut anual, ceea ce demonstrează că stocurile sunt

vandabile.

O altă explicaţie a acestei evoluţii este determinată de activitatea

auditorilor financiari, care analizează dacă activele circulante de natura

stocurilor şi a producţiei în curs de execuţie sunt prezentate în conformitate

cu Standardele Internaţionale de Contabilitate123. Acestea indică prezentarea

în Situaţiile financiare a stocurilor deţinute pentru a fi vândute sau folosite

în procesul de producţie. În consecinţă, stocurilor cu mişcare lentă, care nu

respectă prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate li se

creează provizioane.

Valoarea minimă, care asigură o eficienţă acceptabilă a gestiunii

stocurilor, este de 8 rotaţii, care corespunde unui termen mediu de revenire

123 IAS 2 – Stocuri.

172

sub formă bănească iniţială de 45 de zile. Cu cât viteza de rotaţie a

stocurilor este mai mare, cu atât eficienţa folosirii lor este mai ridicată.

Astfel, auditorii financiari folosesc datele acestui indicator pentru a identifica

eventuale probleme generate de uzura morală a stocurilor.

Tabelul nr. 4.6.

Număr de zile de stocare 2001 2002 2003

Stocul mediu X 365 Costul vânzărilor

79,02 72,76 63,14

Tabelul nr. 4.6. Tabel de calcul a numărului zilelor de stocare

0

10

20

30

40

50

60

70

80

2001 2002 2003

Număr de zile destocare

Figura nr. 4.12. Ilustrarea numărului de zile de stocare

Cu toate că nu a fost atins numărul de zile de stocare ideal, se poate o

observa o ameliorare a indicatorului (Figura nr. 4.12.), datorată aprecierilor

pertinente ale auditorului financiar şi ale utilizării Standardelor

Internaţionale de Contabilitate.

2. Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi, exprimă numărul mediu de zile

până la data la care debitorii îşi achită datoriile către entitatea patrimonială

şi serveşte la aprecierea eficacităţii colectării creanţelor sale.

O valoare în creştere a acestui indicator ne arată că există probleme

legate de controlul creditului acordat clienţilor şi deci, creanţe mai greu de

încasat, cu alte cuvinte clienţi „rău platnici”. Dacă din anul 2001 şi până în

2002 acest indicator a scăzut, din anul 2002 şi până în 2003 a înregistrat o

173

creştere de aproape 10 zile, ceea ce înseamnă că în anul 2003 debitele şi

clienţii s-au încasat în aproximativ 50 de zile.

Valoarea optimă recomandată de auditoriul financiar este de cel mult

30 de zile, dar valorile aflate până în 60 de zile sunt mulţumitoare (Figura

nr. 4.13.).

Tabelul nr. 4.7.

Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi 2001 2002 2003 Sold mediu clienţi X 365 Cifra de afaceri

54,85 39,51 49,48

Tabelul nr. 4.7. Tabel de calcul a vitezei de rotaţie a debitelor-clienţi

0

10

20

30

40

50

60

2001 2002 2003

Viteza de stocare adebitelor - clienţi

Figura nr. 4.13. Prezentarea grafică a vitezei de rotaţie a debitelor-

clienţi

Acest indicator este util auditorilor financiari pentru a evalua

caracterul rezonabil al provizioanelor privind creanţele incerte.

Pe viitor, auditorul financiar recomandă ca durata în zile să se reducă,

iar decalajul între plăţi şi încasări să existe astfel încât, durata medie de

plată a datoriilor curente, să fie mai mare decât durata medie de încasare a

creanţelor curente.

3.Viteza de rotaţie a creditelor – furnizori. Acest indicator aproximează

numărul de zile de creditare pe care entitatea patrimonială îl obţine de la

furnizorii săi. Un aspect favorabil este înregistrat atunci când nivelul acestui

174

indicator este superior celui al vitezei de rotaţie al debitelor-clienţi, cum este

şi în cazul nostru.

Tabelul nr. 4.8.

Viteza de rotaţie a creditelor -

furnizori

2001 2002 2003

Sold mediu furnizori X 365 Cifra de afaceri (Fără servicii)

113 106,25 110,74

Tabelul nr. 4.8. Tabel de calcul a vitezei de rotaţie a creditelor-furnizori

102

104

106

108

110

112

114

2001 2002 2003

Vieza de rotaţie acreditelor-furnizori

Figura nr. 4.14. Ilustrarea vitezei de rotaţie a creditelor - furnizori

Valoarea optimă este de 30 de zile, iar în cazul nostru, (Figura nr.

4.14.) acest indicator depăşeşte 90 de zile, ceea ce înseamnă că entitatea

patrimonială auditată are probleme cu lichidităţile.

Acest aspect este demonstrat de faptul că în anul 2002 şi 2003

Doljchim s-a aflat în plin proces de modernizare, prin reparaţii capitale şi

achiziţia de noi utilaje, operaţii ce au consumat resursele.

4.Viteza de rotaţie a activelor imobilizate – este un indicator de analiză

a intensităţii capitalului, ce reflectă eficienţa utilizării imobilizărilor entităţii

patrimoniale (Figura nr. 4.15.). Valoarea minimă ce asigură o eficienţă

acceptabilă a gestiunii activelor imobilizate este de 4 rotaţii. Reducerea

vitezei de rotaţie înseamnă scăderea eficienţei utilizării activelor imobilizate,

practic, micşorarea duratei de recuperare a lor sub formă bănească.

175

0

1

2

3

4

5

6

2001 2002 2003

Viteza de rotaţie astocurilor

Tabelul nr. 4.9.

Viteza de rotaţie a activelor

imobilizate

2001 2002 2003

Cifra de afaceri Active imobilizate

2,11 1,13 1,38

Tabelul nr. 4.9. Tabel de calcul a vitezei de rotaţie a activelor

imobilizate

Figura nr. 4.15. Prezentarea grafică a vitezei de rotaţie a activelor

imobilizate

Auditorul financiar recomandă luarea următoarelor măsuri pentru

creşterea eficienţei utilizării activelor imobilizate:

creşterea ponderii mijloacelor fixe active;

creşterea randamentului imobilizărilor.

5. Viteza de rotaţie a activelor totale, reflectă eficienţa124 utilizării

tuturor bunurilor reale ale entităţii patrimoniale, respectiv nivelul general de

organizare a activităţii. Pentru entităţile patrimoniale din industrie nivelul

satisfăcător al acestui indicator se află undeva în jurul valorii de o rotaţie.

Tabelul nr. 4.10.

Viteza de rotaţie a activelor totale 2001 2002 2003 Cifra de afaceri Total active

1,17 0,80 0,91

Tabelul nr. 4.10. Tabel de calcul a vitezei de rotaţie a activelor totale

124 Eros-Stark L., Pantea I.M. – Analiza Situaţiei financiare a firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 203.

176

0

0.2

0.4

0.6

0.8

1

1.2

2001 2002 2003

Viteza de rotaţie aactivelor totale

Figura nr. 4.16. Ilustrarea vitezei de rotaţie a activelor totale

Creşterea vitezei de rotaţie evidenţiază sporirea eficienţei utilizării

activelor, reducerea duratei de recuperare a lor sub formă bănească, ceea ce

conduce la relaxarea financiară a entităţii patrimoniale.

În concluzie, auditorii financiari propun următoarele măsuri pentru

creşterea vitezei de rotaţie a activelor totale:

valorificarea la maximum a imobilizărilor;

creşterea gradului de lichiditate a stocurilor;

creşterea cifrei de afaceri.

Indicatorii de profitabilitate

Toţi creditorii şi investitorii sunt interesaţi de rezultatele activităţii

unei entităţi patrimoniale în care au investit sau vor să investească.

Auditorii financiari sunt interesaţi de aceşti indicatori deoarece ei

exprimă eficienţa, cu care entitatea patrimonială realizează profit din

resursele disponibile.

Aceste rezultate sunt prezentate sintetic prin analizarea evoluţiei

indicatorilor de profitabilitate.

1. Rentabilitatea capitalului angajat reprezintă profitul pe care-l obţine

entitatea patrimonială din banii investiţi în afacere.

177

Tabelul nr. 4.11.

Rentabilitatea capitalului angajat 2001 2002 2003 Profitul înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit Capitalul angajat

-27% -79% -30,09%

Tabelul nr. 4.11. Tabel de calcul a rentabilităţii capitalului angajat

-80%

-70%

-60%

-50%

-40%

-30%

-20%

-10%

0%

2001 2002 2003

Rentabilitateacapitalului angajat

Figura nr. 4.17. Prezentarea evolutivă a rentabilităţii capitalului angajat

Capitalul angajat reprezintă banii investiţi în entitatea patrimonială de

către acţionari şi de creditorii pe termen lung adică, ea include atât capitalul

propriu cât şi datoriile pe termen lung.

2. Marja brută din vânzări – reprezintă proporţia în care veniturile din

vânzări depăşesc costurile. Când indicatorul are o valoare redusă,

semnalează un nivel prea ridicat al costurilor de fabricaţie în comparaţie cu

preţurile de vânzare – exact cum este şi cazul nostru.

Tabelul nr. 4.12

Marja brută din vânzări 2001 2002 2003 Profitul brut din vânzări X 100 Cifra de afaceri

20% 6% 9,3%

Tabelul nr. 4.12. Tabel de calcul a marjei brute din vânzări

178

0%2%4%6%8%

10%12%14%16%18%20%

2001 2002 2003

Marja brută din vânzări

Figura nr. 4.18. Tendinţa evolutivă a marjei brute din vânzări

Pentru creşterea acestor indicatori auditorul financiar recomandă

creşterea cifrei de afaceri şi îmbunătăţirea rezultatelor financiare.

Indicatorii privind rezultatul pe acţiune

Indicatorii privind rezultatul pe acţiune se determină în conformitate

cu prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate125. Aceşti

indicatori prezintă interes126 în primul rând pentru acţionarii entităţii

patrimoniale, dar şi pentru investitorii de pe piaţa financiară.

1. Rezultatul pe acţiune - este calculat prin împărţirea profitului net

,care se atribuie acţionarilor la numărul mediu ponderat de acţiuni ordinare

în circulaţie pe parcursul anului, mai puţin acţiunile răscumpărate de către

societate în cursul anului. El arată cât revine unei acţiuni deţinute de

acţionarii entităţii patrimoniale, din profitul obţinut de acea entitate

patrimonială în decursul unei perioade de gestiune.

Rezultatul net luat în calcul se consideră a fi profitul obţinut după

deducerea impozitului şi a dividendelor. În cazul entităţii patrimoniale

noastre care a înregistrat pierdere, rezultatele sunt negative. 125 IAS 33 - Rezultatul pe acţiune. 126 Buşe L., Siminică M., Marcu N. – Analiză economico-financiară, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,

2003, pag. 267.

179

Tabelul nr. 4.13.

Rezultatul pe acţiune 2001 2002 2003 Pierdere netă conferită acţionarilor

(mild. lei)

33,641 (1.387,697) (1.116,433)

Media ponderată a acţiunilor ordinare existente în timpul anului

322,577 323,588 323,588

Pierdere per acţiune (în lei per acţiune) 104,29 (4.288,46) (3.450,16)

Tabelul nr. 4.13.

Tabel de calcul a indicatorilor rezultatului

pe acţiune

-4500-4000-3500-3000-2500-2000-1500-1000-500

0500

2001 2002 2003

Pierdere neta conferităacţionarilor (mild. Lei)

Media ponderata aacţiunilor ordinareexistente în timpulanului (mil.act.)Pierdere per acţiune (înlei per acţiune)

Figura nr. 4.19. Ilustrarea grafică a indicatorilor rezultatului pe acţiune

2. Raportul dintre preţul pe piaţă al acţiunii şi rezultatul pe acţiune este

calculat deoarece mulţi investitori sunt interesaţi de modul în care piaţa

evaluează profiturile obţinute de o societate. Un indicator al modului în care

sunt evaluate profiturile este reprezentat de rata preţ a acţiunii – profit pe

acţiune (price earnings ratio sau PER)127. Această rată denumită şi

coeficientul de capitalizare bursieră, compară preţul acţiunilor comune cu

profitul pe acţiune.

127 Buşe L., Siminică M., Marcu N. – Analiză economico-financiară, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,

2003, pag. 268.

180

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

4500

2001 2002 2003

Preţul mediu pe piaţă alacţiunii

Pierdere pe acţiune (lei)

Raportul dintre preţulpe piaţă al acţiunii şirezultatul pe acţiune

Tabelul nr. 4.14.

Raportul dintre preţul pe piaţă al

acţiunii şi rezultatul pe acţiune

2001 2002 2003

Preţul mediu pe piaţă al acţiunii 697,00 581,00 801,97

Pierdere pe acţiune(lei) 104,29 (4.288,46) (3.465,60)

Raportul dintre preţul pe piaţă al acţiunii şi rezultatul pe acţiune

6,71 (0,14) (0,23)

Tabelul nr. 4.14. Tabel de calcul al raportul dintre preţul pe piaţă al

acţiunii şi rezultatul pe acţiune

Figura nr. 4.20. Reprezentarea grafică a raportului dintre preţul pe

piaţă al acţiunii şi rezultatul pe acţiune

Calculul acestor indicatori este specific pentru entităţile patrimoniale

cotate la bursă.

Auditorii financiari examinează128 dacă toate veniturile şi cheltuielile

recunoscute într-o perioadă (inclusiv cheltuielile cu impozitele şi taxele,

elementele extraordinare şi interesele minoritare) contribuie la determinarea

profitului net sau pierderii nete aferente exerciţiului.

În opinia noastră, tendinţele acestor indicatori îi interesează pe

auditorii financiari în mod special, întrucât dacă este pusă la îndoială

integritatea sau competenţa conducerii, riscul de fraudă creşte. În acest

sens, auditorii financiari examinează atent dacă managerii manifestă un 128 În conformitate cu IAS 33 - Rezultatul pe acţiune.

181

interes deosebit în ceea ce priveşte preţul acţiunilor entităţii

patrimoniale, dacă echipa managerială este dominată de o singură

persoană sau un grup restrâns etc.

4.3.2. Tehnica scorurilor ca posibilă procedură de

audit financiar, în determinarea riscului de faliment

În general, tehnicile de analiză a riscului129 se bazează pe evaluarea

performanţelor trecute ale agenţilor economici. Dinamica pieţei, conjunctura

economică, care pot influenţa rezultatele financiare foarte rapid impun

auditorilor financiari determinarea unor informaţii exacte privind evoluţia în

viitor a entităţii patrimoniale şi asupra riscului de faliment.

Aceste informaţii se pot obţine prin utilizarea tehnicii scorurilor ca

posibilă procedură de audit financiar, care pornind de la un ansamblu de

rate, are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive de evaluare a riscului

de faliment.

Pentru entitatea patrimonială luată de noi în studiu se poate aplica

modelul Conan şi Holder, care utilizează funcţii particularizate pe sectoare

de activitate.

În cazul entităţilor patrimoniale cu specific industrial se propune

funcţia:

Z = 0,24 x1 + 0,22 x2 + 0,16 x3 – 0,87 x4 – 0,10 x5

Unde:

X1 = Rezultatul brut al exploatării Datorii

X2 = Capital permanent Activ total

129 Boulescu M., Ghiţă M., Mareş V. – Auditul performanţei, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,

2002, pag. 237.

182

X3= Fondul de rulment net total Activ total

X4 = Cheltuieli financiare Cifra de afaceri

X5 = Cheltuieli cu personalul Cifra de afaceri

Înlocuind formulele necunoscutelor cu valorile din situaţiile financiare

aferente anului 2003 (Anexa nr. 3), obţinem următoarea ecuaţie:

Z2003 = 0,24 (320.449.647/5.778.638.512) + 0,22

(4.689.037.762/2.607.834.745) + 0,16 (-3.218.453/2.607.834.745) – 0,87

(914.524.868/7.055.745.452) – 0,10 (802.240.044/7.055.745.452) = 0,24

0,0555 + 0,22 *1,7981 + 0,16 * (-0,0012) – 0,87 * 0,1296 – 0,10 * 0,1137 =

0,0133 + 0,3956 – 0,0002 – 0,1128 – 0,0114 = 0,2845

Ţinând cont că valoarea funcţiei scor (Z) se află între limitele 0 şi 2,

probabilitatea falimentului este de 75-80%, deci, întreprinderea se află într-o

zonă cu risc mare de faliment. Acest aspect este relevat şi în Raportul

auditorilor financiari (Anexa nr. 2), care pun sub semnul incertitudinii

continuarea activităţii entităţii patrimoniale.

Totuşi, cunoscând că entitatea patrimonială are datorii de valori mari

concretizate în credite garantate de stat, valoarea obţinută prin calculul de

mai sus, nu prezintă îngrijorare pentru auditorii financiari.

183

4.3.3. Utilizarea de către auditul financiar a metodei

extrapolării

Metoda extrapolării se utilizează frecvent în scopul elaborării studiilor

previzionale pentru prelungirea tendinţelor trecute ale variabilelor.

În situaţia folosirii acestei metode ca o procedură de audit financiar, se

recomandă utilizarea ei la entităţile patrimoniale, care au o evidenţă

contabilă bazată pe prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate.

Astfel, în cazul nostru prin această procedură am aflat rapid anumite

tendinţe în funcţie de timp, evidenţiate grafic în figurile următoare.

Cel mai spectaculos aspect îl reprezintă vizualizarea impactului, pe

care l-a avut armonizarea contabilităţii cu Standardele Internaţionale de

Contabilitate.

Impactul armonizării se concretizează grafic într-un punct numit de

noi „punct de armonizare”, iar găsirea rapidă a lui îi este utilă auditorului

financiar pentru aprecierile viitoare.

Pentru a afla unde se situează acest punct am folosit datele din

situaţiile financiare aferente perioadei 1997-2003 (se folosesc un număr de

ani impari).

Deoarece utilizatorii informaţiilor, ce rezultă din situaţiile financiare,

sunt interesaţi cel mai mult de venituri (cifra de afaceri) şi rezultatele

financiare ale unităţii, am utilizat în tablourile de calcul doar aceste

elemente.

Vom prezenta în continuare, pe rând, evoluţia legăturii venit-profit,

evoluţia rezultatelor financiare finale în timp şi evoluţia venitului în timp,

corelând calculele matematice cu datele reale din situaţiile financiare ale

entităţii patrimoniale cercetate.

184

Evoluţia legăturii venit – rezultate financiare finale

Analizând datele concrete privind veniturile şi rezultatele financiare

finale pe perioada 1997-2003, cu ajutorul reprezentării grafice punctuale (nor

de împrăştiere) în continuare încercăm să găsim o legătură funcţională între

cele două variabile. Folosim pentru aceasta metoda extrapolării. Pe axa OX

prezentăm veniturile, iar pe axa OY rezultatele financiare finale.

Figura nr.4.21. Norul de împrăştiere venit-rezultate financiare finale

Cu toate că punctele prezentate în Figura nr. 4.21. sunt destul de

împrăştiate putem să realizăm o aproximare cu o funcţie de gradul al doilea,

deoarece, cunoaştem faptul că în anul 2002 a intervenit armonizarea

contabilităţii entităţii patrimoniale auditate cu Standardele Internaţionale de

Contabilitate şi deci, punctul de minim (6,7;-1,38) poate reprezenta punctul

de minim al unei parabole de tipul ax2+bx+c=0.

După anul 2002 considerat critic, se observă o tendinţă de creştere a

rezultatelor financiare finale aşteptându-ne în viitor la valori pozitive.

185

Pentru stabilirea tipului de legătură dintre cele două variabile

considerate (venit – rezultate financiare finale) este necesar următorul tabel

de lucru:

Tabel nr. 4.15. Anul Venituri

)( ix Rezultate

)( iy 2ix

3ix

4ix

ii yx

ii yx

2 1997 2,1 0,170 4,41 9,261 19,448 0,36 0,756 1998 2,5 0,250 6,25 15,625 39,062 0,62 1,555 1999 3,5 0,570 12,25 42,875 150,062 1,99 6,965 2000 4,7 0,870 22,09 103,823 487,968 4,09 19,223 2001 5,4 0,033 29,16 157,464 850,305 0,18 0,972 2002 6,7 -1,380 44,89 300,763 2015,112 -9,25 -61,97 2003 7,8 -1,110 60,84 474,552 3701,505 -8,66 -67,55 ∑ 32,7 -0,597 179,89 1104,363 7263,462 -10,67 -100,05

Tabel nr. 4.15. Date numerice pentru studiul evoluţiei legăturii venit –

rezultate financiare finale

Din acest tabel de lucru obţinem: 67,41∑ == ixnx , 085,01

−== ∑ iyny ,

iar dispersiile corespunzătoare sunt 972,1889,31 222 =⇒=−= ∑ xix xxn

σσ şi

779,0607,01 222 =⇒=−= ∑ yiy yyn

σσ . Covarianţa seriei de cupluri este

127,112 −=−= ∑ yxyxn iixyσ . În continuare determinăm coeficientul de corelaţie

al celor două serii considerate 733,0779,0*972,1

127,1−=

−==

yx

xyxyr σσ

ς.

Deoarece [ ]75,0;5,0∈xyr rezultă că legătura dintre cele două variabile

este o legătură indirectă ( )0⟨r , de o intensitate medie, cele două variabile

influenţându-se reciproc.

După cum indică şi norul de împrăştiere (din Figura nr. 4.21) vom

folosi aici funcţia de extrapolare, exprimată printr- o funcţie de tip parabolic

de forma:

y(x) = ax2 + bx + c.

186

Valorile parametrilor a, b şi c se determină folosind metoda celor mai

mici pătrate şi rezolvând sistemul de ecuaţii:

=++=++

=++

∑ ∑ ∑∑∑ ∑ ∑∑∑ ∑ ∑

yxxaxbxcxyxaxbxcyxaxbcn

2432

32

2

unde,

n – numărul de ani;

y – rezultatele financiare finale;

x – veniturile;

a,b,c – necunoscutele sistemului de ecuaţii.

Adică, folosind datele concrete din tabel, obţinem:

−=++−=++

−=++

05,100462,7263363,110489,17967,10363,110489,1797,32

597,089,1797,327

abcabc

abc

şi în urma rezolvări obţinem soluţia:

a = 0,094

b = - 1,243

c = 3,346

iar, funcţia de extrapolare devine:

y(x) = 0,094x2 – 1,243 x + 3,346 .

Înlocuind în funcţia de extrapolare datele concrete din situaţiile

financiare şi unindu-le pe axa OX şi OY, obţinem

Figura nr. 4.22. Parabola de ilustrare a punctului de armonizare.

187

În Figura nr. 4.22. observăm punctul de minim al funcţiei, vârful

parabolei (x = 6,7 şi y = -1,38), ce corespunde momentului în care entitatea

patrimonială şi-a armonizat evidenţa contabilă cu prevederile Standardelor

Internaţionale de Contabilitate, adică anul 2002 şi apreciem că funcţia astfel

determinată aproximează foarte bine datele reale.

De asemenea, se poate observa că, obţinerea acestui punct este

benefică pentru rezultatele financiare, deoarece în următorii ani ele revin la

valori pozitive, crescând. Aceste aspecte ne sunt relevate şi de analizarea

evoluţiei rezultatelor financiare finale şi a veniturilor în funcţie de timp.

Evoluţia rezultatelor financiare finale în timp

Evoluţia în timp a unor parametri se realizează tot cu ajutorul metodei

extrapolării, ce presupune studierea dependenţei dintre două variabile al

căror nivel se modifică în timp. În acest caz, modelul funcţiei ce ajustează

(aproximează) trendul ne este sugerat de obicei printr-o corelogramă (nor de

împrăştiere Figura nr.4.23.). Pe axa OX prezentăm timpul, iar pe axa OY

rezultatele financiare finale.

Figura nr.4.23. Norul de împrăştiere al legăturii rezultate financiare

finale-timp

188

Şi în acest caz apelăm la o funcţie de extrapolare curbilinie de tipul:

f(x)= ax2+bx+c. Pentru determinarea parametrilor a,b şi c, folosim datele din

tabelul următor:

Tabelul nr. 4.16. Anii Rezultate

(x) Timp

(t) 2t

3t

4t

tx

xt 2

1997 0,170 -3 9 27 81 -0,510 1,530 1998 0,250 -2 4 8 16 -0,500 1,000 1999 0,570 -1 1 1 1 -0,570 0,570 2000 0,870 0 0 0 0 0 0 2001 0,033 1 1 1 1 0,033 0,033 2002 -1,380 2 4 8 16 -2,760 -5,520 2003 -1,110 3 9 27 81 -3,330 -9,990 ∑ -0,597 0 28 72 196 -7,637 -12,443

Tabel nr. 4.16. Date numerice pentru studiul evoluţiei legăturii rezultate

financiare – timp

Conform formulelor specifice, găsim a = 0,244 , b = - 0,536 şi

c = - 0,907 iar evoluţia rezultatelor financiare în timp va fi determinată cu

ajutorul ecuaţiei curbei:

x(t) = 0,244 t2 – 0,536 t – 0,907 .

Prezentând grafic cele expuse mai sus, obţinem următoarea parabolă:

Figura nr. 4.24. Parabola de ilustrare a punctului de armonizare, prin

prezentarea evoluţiei rezultatelor financiare finale în timp

189

De exemplu, dacă în anul 2003 rezultatele financiare finale sunt de

-1,11 u.m.130, înlocuim datele în ecuaţia curbei şi obţinem în anul 2004:

x 2004 = 0,244 *16 – 0,536 *4 – 0,907 = 0,85 u.m.

Deci, rezultatele aferente situaţiilor financiare din anul 2004 urmează

a fi pozitive şi crescătoare

Evoluţia venitului în timp

Pentru a determina dependenţa dintre venit şi timp, vom folosi funcţia

de regresie .baxy += deoarece, observăm o evoluţie liniară, crescătoare

(Figura nr.5). Această dreaptă vizualizează legătura dintre cuplurile de

observaţii, în sensul minimizării distanţei dintre punctele

),( ii yx corespunzătoare cuplului şi punctele ),( baxx ii + corespunzătoare

dreptei de regresie. Pe axa OX prezentăm timpul, iar pe axa OY veniturile.

Figura nr. 4.25. Norul de împrăştiere venit - timp

130 U.m. – unităţi monetare reprezentate de o mie de miliarde.

190

Pentru determinarea parametrilor a şi b folosim datele din tabelul

următor:

Tabel nr. 4.17. Anul Venit

(y) Timp (t) t2

ty

1997 2,1 -3 9 -6,3 1998 2,5 -2 4 -5,0 1999 3,5 -1 1 -3,5 2000 4,7 0 0 0 2001 5,4 1 1 5,4 2002 6,7 2 4 13,4 2003 7,8 3 9 23,4 ∑ 32,7 0 28 27,4

Tabel nr. 4.17. Date numerice pentru studiul evoluţiei legăturii venit – timp

Deoarece am considerat o relaţie de tip liniar între cele două variabile,

folosim formulele ∑∑= 2

i

ii

ttx

a

nx

b i∑= , determinând astfel 978,0=a , b =

4,67 iar evoluţia venitului în timp este dată de ecuaţia dreptei :

67,4978,0 += ty .

Astfel dacă, în anul 2003 venitul a fost 8,7=y u.m., conform acestui

studiu, în anul 2004, venitul va fi de forma:

58,867,44*978,02004 =+=y u.m.

Figura nr. 4.26. Reprezentarea grafică a dreptei de regresie găsite

191

Trendul crescător al venitului în funcţie de timp, demonstrează că

entitatea patrimonială analizată îşi va păstra tendinţa de creştere a

rezultatelor şi în viitor.

4.3.4. O nouă procedură de audit financiar: modelarea dinamică

Cunoaşterea şi înţelegerea de către auditorul financiar a segmentului

economic abordat, analizarea riguroasă a conexiunilor dintre venituri şi

rezultate, toate în funcţie de timp şi alţi parametri ne motivează să apelăm la

practica modelării dinamice şi s-o includem în cadrul procedurilor de audit

financiar.

Folosirea modelării dinamice ne oferă un tablou mult mai clar şi

detaliat asupra relaţiei analizate. Prin modelare dinamică putem să

identificăm aspectele ciclice sau periodice ale fenomenului studiat şi implicit,

orizontul de timp la care se referă.

Vom apela în continuare la un model dinamic cu ajutorul căruia să

putem surprinde comportamentele în timp ale venitului, respectiv

rezultatelor financiare, dar şi relaţia dintre cele două variabile. Astfel, avem

posibilitatea unei analizări amănunţite a evoluţiilor, care, prin metode

tradiţionale, pot conduce la rezultate eronate.

La baza elaborării unei noi proceduri de audit financiar se află în

principal exigenţa ca aceasta să fie astfel concepută, încât să reflecte în mod

simplificat şi cât mai fidel realitatea pe care urmează să o reprezinte.

Astfel, modelele de dinamică economică au rolul de a evidenţia

legăturile dintre principalii indicatori şi de a releva modificările acestora faţă

de schimbarea unor variabile.

Un rol deosebit de important al modelării dinamice este cel de fixare a

intervalelor optime, între care este bine să se situeze principalii indicatori

economico-financiari, astfel încât realizarea obiectivelor economice, să nu

ridice probleme.

192

Practic, modelarea dinamică realizată în concordanţă cu necesităţile

obiective ale utilizatorului (în cazul nostru, auditorul financiar), reprezintă

expresia simplificată a fenomenului.

Modelarea dinamică este o tehnică modernă utilizată îndeosebi în

previzionarea activităţii economice a entităţilor patrimoniale, dar, care în

opinia noastră, poate fi utilă auditorilor financiari, ca o procedură de

prelucrare a informaţiilor. Elementele teoretice în privinţa modelării sunt

vaste, dar nefăcând obiectul prezentei cercetări, ne-am hotărât să adaptăm

un model dinamic în vederea utilizării ca pe o nouă procedură de audit

financiar.

Am considerat util un model dinamic din literatura de specialitate131

în care venitul (Y) este considerat funcţie liniară de active şi capitaluri (S),

iar rezultatul financiar (R) variază în raport cu excedentul de lichidităţi.

−=

−=•

•

).),((

),(

2

1

MRYLhR

SIhY

Funcţia ce are ca variabile venitul şi rezultatul financiar, L (Y,R) este

determinată exogen şi de aportul de lichidităţi M.

Cu alte cuvinte, am utilizat în acest model toate poziţiile din bilanţ,

considerate astfel:

M – Lichidităţile reprezintă total active (din bilanţ rd. 37+ 38- 62);

S – Capitaluri reprezintă total capitaluri proprii (din bilanţ rd. 82);

G – Creditele reprezintă datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai

mare de un an (din bilanţ rd. 58);

T – Taxele reprezintă datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai

mică de un an (din bilanţ rd. 47).

Capitalurile pot fi scrise sub forma:

)()( GTTYsS −+−=

unde,

T reprezintă creditele şi împrumuturile pe termen scurt, precum şi

datoriile fiscale;

131 Tu N.P.V. – Dynamical systems, Ed. Springer – Verlag, Berlin, 1993, pag. 108.

193

G reprezintă creditele şi datoriile comerciale;

Constanta s este o rată de ajustare cuprinsă în intervalul (0,2).

Funcţia de lichidităţi se scrie ca fiind diferenţa dintre cererea de

tranzacţii şi profit:

.),( RYRYL β−=

Constantele 1h şi 2h care reprezintă viteze de ajustare şi pot fi

considerate unitare 121 == hh . În cazul în care sunt diferite de 1 se pot face

transformări de variabile astfel încât acestea să dispară.

Înlocuind cele expuse mai sus în primul sistem, vom obţine:

−−=

+−−−−=•

•

.

,)1(

MRYR

GTsRsYY

β

Acest sistem, este un sistem dinamic afin ce depinde de doi parametri,

s şi β .

În cazul în care 01≠+βs , situaţie posibilă din punct de vedere

economic, sistemul admite un singur punct de echilibru

[ ]

+

−++−

+−+−

=1

)1(,1

)1(0

βββ

sTsGsM

sTsGMu .

Studiul matematic al stabilităţii sistemului este prezentată în Anexa

nr.4.

Acest echilibru poate fi stabil sau instabil, traiectoriile de fază pot

converge sau nu către el.

Folosind un program informatic pentru sisteme dinamice, putem

vizualiza evoluţia sistemului variind parametrii şi fixând datele iniţiale.

Astfel, considerăm util a prezenta în continuare câteva cazuri

relevante:

1. Pentru valorile parametrilor 5,1=s şi 1=β , considerând ca dată

iniţială venitul 1,20 =Y u.m. şi rezultatele financiare finale 17,00 =R u.m.

aferente anului 1997, sistemul are un comportament instabil, evoluând de la

starea de echilibru la o stare de oscilaţie explozivă.

194

Figura nr. 4.27. Evoluţia de la starea de echilibru la oscilaţie explozivă

a) Venit vs132. Rezultat financiar; b) Venit vs. Rezultat financiar vs.

Timp;

c) Venit vs. Timp ; d) Rezultat financiar vs. Timp.

2. În situaţia în care 5,0=s şi 5,0−=β , cu condiţiile iniţiale Y 0 = 6,7

u.m., 38,10 −=R u.m., aferente anului 2002, an în care entitatea patrimonială

studiată a implementat Standardele Internaţionale de contabilitate, sistemul

admite o soluţie periodică, aflându-se într-o stare de oscilaţie continuă.

Figura nr. 4.28. Orbita periodică cu 4 faze

132 Vs. - Abreviere de la termenul versus

195

Din analizarea situaţiei prezentate în Figura nr. 4.28. se pot observa

următoarele aspecte:

a) În prima fază, ambele variabile cresc, ceea ce conduce unitatea către

o stare de prosperitate;

b) Faza a doua corespunde unei perioade de saturaţie, când venitul

descreşte, dar profitul creşte;

c) O situaţie de cădere, de depresiune apare în faza a treia, când

ambele variabile descresc;

d) În faza a patra firma înregistrează a situaţie de revenire, redresare,

deoarece veniturile cresc dar profitul scade (apar pierderi).

În figura următoare, putem urmări şi evoluţiile în timp ale venitului,

respectiv rezultatului financiar, în situaţia considerată.

Figura nr. 4.29. Starea de oscilaţie continuă

a) Venit vs. Rezultat financiar; b) Venit vs. Rezultat financiar vs. Timp;

c) Venit vs. Timp ; d) Rezultat financiar vs. Timp.

196

3. Când 5,0=s şi 1−=β , cu datele iniţiale 8,70 =Y u.m., 11,10 −=R u.m.

aferente anului 2003, punctul de echilibru al sistemului considerat este un

focar atractiv, adică sistemul este stabil, traiectoriile sale evoluând spre

punctul de echilibru.

Figura nr. 4.30. Sistemul converge către starea de echilibru

Mai departe, introducând rezultatele numerice în sistemul studiat

(Anexa nr.5) şi folosind un program informatic adecvat, se obţin următoarele

rezultate numerice.

Considerăm datele numerice corespunzătoare anului 2002

G - datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an, cu

valoarea corespunzătoare anului 2002, G=3,34;

T - datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mică de un an, cu

valoarea corespunzătoare anului 2002, T=5,37;

M – total active, cu valoarea corespunzătoare anului 2002, M=2,24;

Y – veniturile, cu valoarea corespunzătoare anului 2002, Y(2)=6,7;

R – rezultatele financiare, cu valoarea corespunzătoare anului 2002,

R(2)=-1,38.

197

Introducând datele în programul informatic corespunzător sistemului

dinamic folosit, obţinem următoarele rezultatele numerice.

Pentru anul 2004, obţinem următoarele rezultate

Y(4) =7.527667983899726;

R(t) =-0.873185592180263.

Pentru anul 2005, obţinem următoarele rezultate

Y(5) =8.182884604019016;

R(5) =-0.3153880974491396.

Ajungând în anul 2008, vom avea:

Y(8) =12.59417543721213;

R(8) = 1.477564799533792.

În concluzie, utilizarea modelării dinamice ca o nouă procedură de audit financiar, are avantajul unui aparat matematic foarte bine

elaborat, studiind atât existenţa cât şi stabilitatea soluţiilor de echilibru,

deoarece o soluţie de echilibru instabil nu poate fi observată în realitate.

Cercetarea eficienţei practice a acestei proceduri ne-a fost insuflată de

dictonul englez „Time is money”133 care prezintă astfel unul din avantajele

utilizării de către auditorii financiari a acestei proceduri şi anume scurtarea

timpului afectat de către auditorul financiar pentru înţelegerea situaţiei

economico-financiare ale clientului său, precum şi obţinerea unei previziuni

utile.

Un alt avantaj, la fel de important, îl reprezintă faptul că noua

procedură ar putea înlocui calculul tuturor indicatorilor economico-

financiari, metodă greoaie căreia îi este alocată de către auditorii financiari o

perioadă mare de timp. Ultimul avantaj şi poate cel mai important, îl

reprezintă faptul că, această procedură de modelare dinamică, ne ajută să

identificăm aspectele ciclice sau periodice ale entităţii patrimoniale auditate

şi implicit orizontul de timp, la care se referă.

Dezavantajele decurg din posibilul risc de nedetectare a unor posibile

erori de înregistrare. Practic, acest risc nu-l putem atribui ca dezavantaj

propriu al acestei proceduri deoarece, pe de o parte calculul indicatorilor

economico-financiari este pasibil de acelaşi risc, iar pe de altă parte acest

133 În traducere – timpul înseamnă bani.

198

risc este înlăturat prin utilizarea în continuare a celorlalte proceduri de audit

financiar.

Punând în balanţă aspectele relatate, ajungem la concluzia că

avantajele utilizării acestei proceduri depăşesc posibilele dezavantaje, fapt ce

ne încurajează să recomandăm utilizarea acestei noi proceduri de audit

financiar şi să convingem auditorii financiari, că se obţin rezultate optime în

timp scurt.

199

4.4. Aprecierea de către auditorul financiar a activităţii entităţii auditate în condiţiile armonizării cu Standardele Internaţionale de Contabilitate

4.4.1. Evaluarea rezultatelor de către auditorul financiar

Evaluarea rezultatelor constituie activitatea134 efectuată de auditorul

financiar cu scopul de a stabili dacă elementele probante sunt suficiente

pentru susţinerea opinia de audit financiar. Astfel, auditorul financiar

realizează o analiză riguroasă a activităţii de audit financiar efectuate,

pentru a verifica dacă etapele auditului au fost executate corect, iar

obiectivele propuse au fost îndeplinite. Auditorul financiar poate decide

obţinerea de probe suplimentare, dacă se constată că nu a fost colectată o

cantitate suficientă de elemente probante.

Un aspect al evaluării rezultatelor îl constituie, în opinia noastră,

practica instituită în cadrul unor cabinete de audit financiar, de a verifica

independent situaţiile financiare şi toate documentele de lucru aferente unei

misiuni de audit financiar. Această verificare, este efectuată de un auditor

financiar din cadrul cabinetului, care nu a fost implicat până atunci în

misiunea respectivă. Tipul acesta de verificare este practicat în special în

misiunile de audit financiar din ani succesivi, realizate la aceeaşi entitate

patrimonială. De altfel, sursele bibliografice menţionează că, reglementările

bursiere americane impun pentru entităţile cotate o verificare independentă.

Pentru evaluarea rezultatelor activităţii, auditorul financiar

examinează dacă activitatea s-a încadrat în perioada de timp planificată şi

dacă s-a desfăşurat în mod corespunzător.

134 În cadrul capitolului IV am relatat analizele şi rezultatele cercetării efectuate de noi, ca şi când am fi auditat entitatea patrimonială luată ca exemplu în această lucrare. Menţionăm că datele cercetate corespund realităţii nu sunt date ipotetice în schimb, numele utilizat nu este real.

200

Evaluarea rezultatelor este finalizată printr-o sinteză a activităţii de

audit financiar, ce relevă punctele forte şi punctele slabe ale entităţii

patrimoniale auditate. Rezultatele obţinute pot fi favorabile sau nefavorabile.

Rezultatele favorabile în comparaţie cu cele nefavorabile, necesită de

obicei mai puţin efort pentru a fi interpretate şi explicate de către auditorii

financiari. Ele fiind privite ca rezultate ale activităţii de audit financiar, sunt

la fel de importante. În funcţie de natura şi de importanţa rezultatelor

favorabile, auditorul financiar poate decide includerea lor în raportul de

audit financiar, în special, dacă consideră că acest lucru face ca raportul să

fie o reflectare cât mai fidelă şi mai corectă a realităţii.

Deoarece rezultatele nefavorabile constituie baza, de la care auditorii

financiari îşi formează opiniile şi recomandările, ei le argumentează cu multă

atenţie.

În situaţia entităţii patrimoniale exemplificate am considerat ca fiind

semnificativă urmărirea respectării prevederilor Standardelor Internaţionale

de Contabilitate din cadrul următoarelor obiective:

existenţa faptică a activelor şi datoriilor la 31.12.2003 prin

inventarierea stocurilor;

realitatea deţinerii în proprietate a drepturilor şi obligaţiilor înscrise în

situaţiile financiare finale, prin confirmarea creanţelor, datoriilor şi

debitorilor şi a stadiului acestora;

realitatea efectuării tuturor tranzacţiilor sau evenimentelor aferente

perioadei de raportare;

înregistrarea integrală în contabilitate a activelor, datoriilor şi

evenimentelor cu influenţă asupra situaţiilor financiare auditate;

evaluarea corespunzătoare a activelor şi datoriilor reflectate în

contabilitate;

alocarea exerciţiului 2003 doar a valorilor adecvate tranzacţiilor sau

evenimentelor care au afectat veniturile şi cheltuielile;

investigaţii privind litigiile şi revendicările;

întocmirea şi raportarea situaţiilor financiare în conformitate cu

referenţialul contabil în vigoare la 31.12.2003.

După examinarea situaţiilor conturilor anuale, a datelor

201

complementare şi a indicatorilor calculaţi, am stabilit punctele forte şi slabe

ale entităţii patrimoniale (Tabelul nr. 4.18 ).

Tabelul nr. 4.18. Perioada de analiză Nr.

Crt. Indicatori U.M.

2001 2002 2003 Nivel optim

Puncte forte

Puncte slabe

I. Indicatori de lichiditate 1 Indicatorul

lichidităţii curente

% 0,35 0,40 0,45 1,8-2 - +

2 Indicatorul lichidităţii imediate

% 0,15 0,17 0,24 0,65 - +

II. Indicatori de risc financiar 3 Indicatorul

gradului de îndatorare

% - 62 -196 -50 1 - +

4 Indicatorul privind acoperirea dobânzilor

% 119 -345 -341 Mare - +

III. Indicatori de solvabilitate 5 Fondul de

rulment Mii lei

- 3.210.651 - 3.279.242 - 3.218.453 Pozitiv - +

6 Necesarul de fond de rulment

Mii lei

- 3.153.624 - 3.207.257 - 4.419.037 Pozitiv - +

7 Trezoreria netă Mii lei

- 57.027 - 71.985 1.200.584 Pozitiv + -

IV. Indicatori de activitate (de gestiune) 8 Viteza de rotaţie

a stocurilor Nr. ori

4,62 5,02 5,78 8 + -

9 Număr de zile de stocare

Nr. zile

79,02 72,76 63,14 45 + -

10 Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi

Nr. ori

54,85 39,51 49,48 60 + -

11 Viteza de rotaţie a creditelor-furnizori

Nr. zile

113 106,25 110,74 30 - +

12 Viteza de rotaţie a activelor imobilizate

Nr. ori

2,11 1,13 1,38 >4 - +

13 Viteza de rotaţie a activelor totale

Nr. ori

1,17 0,80 0,91 1 + -

V. Indicatori de profitabilitate 14 Rentabilitatea

capitalului angajat

% -27,00 -79,00 -30,09 Pozitiv - +

15 Marja brută din vânzări

% 20 6 9,3 Mare - +

VI. Indicatori privind rezultatul pe acţiune 16 Rezultatul pe

acţiune Lei/acţi-une

104,29 -4.288,46 -3.450,16 Pozitiv - +

17 Raportul între preţul pe piaţă al acţiunii şi rezultatul pe acţiune

6,71 -0,14 -0,23 Pozitiv - +

Tabelul nr. 4.18. Sinteza rezultatelor principalilor indicatori examinaţi

202

Cu ajutorul tehnicilor de analiză utilizate şi din sinteza

rezultatelor obţinute, am desprins următoarele aspecte ale unităţii

auditate:

Puncte forte: trezoreria netă este pozitivă;

cifra de afaceri este în creştere;

există un nivel relativ bun al lichidităţii imediate;

viteza de rotaţie a stocurilor se află în limite bune;

numărul zilelor de stocare a activelor circulante este în scădere;

viteza de rotaţie a activelor totale este foarte aproape de nivelul

optim;

există un decalaj favorabil între rotaţia creanţelor şi cea a

datoriilor curente;

posibilitatea acoperirii datoriilor curente pe seama activelor

curente;

tendinţă de creştere a rentabilităţii firmei;

rentabilitatea curentă a investitorului este în creştere;

aspecte de relansare şi creştere economică a unităţii.

Puncte slabe:

nivel scăzut al lichidităţii curente;

fondul de rulment are valori negative;

necesarul de fond de rulment are valori negative;

situaţie financiară este apreciată ca fiind critică;

rentabilitate scăzută a capitalului angajat;

pierdere financiară;

rezultatul pe acţiune – negativ;

marja brută din vânzări înregistrează valori mici;

nivel destul de redus al indicatorilor;

echilibru financiar precar; siguranţa redusă în posibilitatea acoperirii datoriilor curente pe

seama disponibilităţilor băneşti.

203

Auditorii financiari apreciază că pierderile înregistrate de către entitatea

patrimonială auditată se datorează cu preponderenţă:

creşterii preţului la energia electrică şi automat a costurilor de producţie;

conjuncturii nefavorabilă pe piaţa externă a principalelor produse

exportate de unitate;

înregistrării pe cheltuieli a dobânzilor la credite, a diferenţelor de curs

valutar, a majorărilor şi penalităţilor;

investiţiilor masive făcute pentru a se elimina poluarea mediului şi

pentru diversificarea producţiei prin crearea a noi secţii.

În concluzie, măsurile propuse de auditorii financiari pentru

recuperarea pierderilor şi creşterea rentabilităţii sunt în special:

creşterea capacităţilor de producţie;

mărirea exporturilor;

diversificarea produselor obţinute pentru a găsi noi pieţe de

desfacere;

achitarea creditelor restante;

eşalonarea pe cinci ani a datoriilor unităţii către Asigurările

Sociale de Stat şi agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de

Muncă;

reducerea cheltuielilor cu forţa de muncă prin eficientizarea

muncii personalului angajat şi reducerea personalului auxiliar;

preluarea de către A.V.A.B.135 a datoriei înregistrată de către

unitate către Ministerul Finanţelor Publice în contul sumelor

achitate de acesta la creditele externe în calitate de garant.

135 A.V.A.B. – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare

204

4.4.2. Ajustări ale conturilor propuse de auditorii financiari în

vederea implementării şi aplicării corecte a Standardelor

Internaţionale de Contabilitate

Elementele de noutate pentru entităţile patrimoniale româneşti sunt

reprezentate de aplicarea reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a

IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de

Contabilitate. Această implementare poate ridica o serie de probleme

conducerii entităţilor patrimoniale datorită abordării conceptuale moderne

privind recunoaşterea în situaţiile financiare a activelor, pasivelor,

cheltuielilor şi veniturilor.

Aceste aspecte, demonstrează faptul că simpla definire şi caracterizare

a structurilor componente ale situaţiilor financiare nu mai este suficientă,

pentru întocmirea şi prezentarea bilanţului şi a contului de profit şi pierdere.

În acest sens, sunt necesare exigenţe sporite, atât din partea celor care

elaborează situaţiile financiare, cât şi din partea auditorilor financiari, care

le examinează şi le certifică.

Potrivit aceloraşi norme, situaţiile financiare ale entităţilor

patrimoniale, ce-şi conduc contabilitatea în conformitate cu reglementările

contabile armonizate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate,

respectă urmărirea conformităţii cu următoarele:

• Standardele Internaţionale de Contabilitate;

• Standardele Naţionale de Contabilitate;

• Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare.

Întocmirea situaţiilor financiare în conformitate cu reglementările de

mai sus, cere conducerii entităţii patrimoniale să facă estimări şi ipoteze,

care afectează valorile raportate ale activelor şi pasivelor, prezentarea

activelor şi datoriilor contingente la data întocmirii situaţiilor financiare şi

cheltuielile raportate pentru perioada respectivă.

Practic, situaţiile financiare sunt declaraţii ale conducerii entităţii

patrimoniale dar întocmirea lor, nu constă doar în prezentarea datelor din

205

contabilitate. Ele necesită din partea managerilor pe lângă efectuarea de

estimări şi raţionamente contabile semnificative şi explicitarea principiilor şi

metodelor contabile folosite în pregătirea situaţiilor financiare. Un exemplu

clar în acest sens, îl reprezintă capitolul136 de Principii, politici şi metode

contabile ce cuprinde informaţii care au stat la baza întocmirii situaţiilor

financiare şi care sunt analizate de către auditorii financiari în vederea

exprimării unei opinii profesioniste.

În situaţia enunţată mai sus, auditul situaţiilor financiare reprezintă

misiunea prin care auditorul financiar îşi exprimă opinia că toate aceste

declaraţii sunt întocmite în conformitate cu reglementări prestabilite, în

speţă, normele naţionale şi Standardele Internaţionale de Contabilitate.

În opinia noastră, specialiştii entităţilor auditate urmăresc atent

îndeplinirea anumitor criterii pentru fiecare operaţie sau eveniment

relevant, ce intră în componenţa situaţiilor financiare, pe care apoi

auditorul financiar le are în vedere la fixarea obiectivelor.

Astfel, primul aspect relevat de auditorii financiari este cel în care sunt

specificate reglementările, conform cărora au fost întocmite situaţiile

financiare. În cazul cercetat de noi, situaţiile financiare ale entităţii

patrimoniale auditate au fost întocmite pe baza balanţei de verificare

rezultate, după aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, mai

puţin standardul privind raportarea financiară în economiile

hiperinflaţioniste şi cel referitor la efectele modificărilor cursului de schimb

valutar137.

În activitatea de analiză a situaţiilor financiare, auditorul financiar

parcurge pe rând elementele patrimoniului entităţii auditate urmărind

concordanţa cu prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate.

Pentru a fi convingători, este necesară reliefarea în continuare a

acestor aspecte.

Natura activităţii entităţii patrimoniale şi incertitudinea existentă în

România referitor la rezultatul politicilor economice curente implementate în

136 Capitolul, face parte din Raportul auditorilor asupra situaţiilor financiare pentru anul încheiat la

31 Decembrie 2003, întocmite în conformitate cu Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001.

137 IAS 21 - Efectele modificărilor cursului de schimb valutar.

206

condiţii real operaţionale, fac posibilă apariţia unor variaţii imprevizibile

considerabile, în ceea ce priveşte intrările de numerar viitoare. Cu toate

acestea, administratorii cred că societatea auditată în cadrul acestei

cercetări va putea să-şi continue activitatea pe baza principiului continuităţii

activităţii în viitorul anticipat şi prin urmare situaţiile financiare au fost

întocmite ţinându-se cont de aceste considerente.

Analizând situaţiile financiare, auditorul financiar constată că acestea

au fost întocmite la costul istoric, corectat prin reevaluarea activelor

corporale înregistrate conform Standardelor Naţionale de contabilitate138.

Acestea, prevăd întocmirea situaţiilor financiare pe baza costului istoric,

entitatea patrimonială putând opta pentru ajustarea la inflaţie, potrivit

prevederilor Standardelor Internaţionale de Contabilitate139, atunci când

întocmesc situaţii financiare necesare altor organisme140.

Astfel, se demonstrează că varianta de evaluare utilizată în mod

frecvent în activitatea practică este cea a costului istoric, ce presupune că

activele sunt incluse în situaţiile financiare la valoarea decontată în numerar

(sau echivalent al acestuia) sau la valoarea justă stabilită la momentul

cumpărării acestora, iar datoriile la valoarea echivalentelor obţinute în

schimbul lor ori, în anumite situaţii, cum este, de exemplu, cazul

impozitului pe profit, la valoarea ce se aşteaptă a fi plătită în numerar (sau

echivalent al acestuia) pentru stingerea lor.

Noile reglementări contabile au abandonat concepţia potrivit căreia

activele sunt bunuri deţinute de întreprindere prin a căror folosire aceasta va

beneficia de fluxuri viitoare de capital141, iar prin aplicarea Standardelor

Internaţionale de Contabilitate, recunoaşterea activelor se face în

conformitate cu două criterii fundamentale: probabilitatea de realizarea a

unui beneficiu economic viitor şi determinarea valorii/costului acestora în

138 Legea Contabilităţii nr. 82/1991 (republicată, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 61/2001) şi Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 privind Reglementările Contabile Româneşti armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. 139 IAS 29 – Raportarea financiară în economii hiperinflaţioniste. 140 Situaţiile financiare obţinute pe baza ajustărilor la inflaţie, efectuate extracontabil, se întocmesc pentru organele în drept, altele decât Ministerul Finanţelor Publice, respectiv Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare sau Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. 141 H.G. nr. 704/1993 pentru aprobarea unor măsuri de executare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, M. Of. nr.303/22.12.1993.

207

mod credibil. Mai precis, se face referire la faptul că activele reprezintă

beneficii economice viitoare probabile, deţinute sau controlate de entitate, ca

rezultat al unor operaţiuni sau evenimente anterioare142. În acelaşi timp,

poate fi remarcată influenţa exercitată de principiul prevalenţei economicului

asupra juridicului – activul este o resursă controlată, ce nu implică drept de

proprietate şi a principiului continuităţii activităţii - beneficii economice

viitoare probabile.

Totodată, auditorul financiar examinează informaţiile, pe care entitatea

patrimonială le prezintă în situaţiile financiare, aşa cum sunt reţinute ele în

Standardele Internaţionale de Contabilitate, explicitând:

natura erorii fundamentale;

valoarea corecturii aduse perioadei curente şi fiecărei perioade

anterioare prezentate în cadrul situaţiilor comparative;

valoarea corecturii corespunzătoare perioadelor anterioare celor incluse

în cadrul informaţiilor comparative;

faptul că informaţiile comparative au fost retratate (recalculate) sau

specificarea faptului că această retratare este imposibilă.

Retratarea situaţiilor financiare (în cazul nostru, cele întocmite la 31

decembrie 2001) se face în primul an de aplicare a Standardelor

Internaţionale de Contabilitate. Aceasta are rolul de a asigura

comparabilitatea elementelor raportate în acestea, cu cele care se raportează

în situaţiile financiare întocmite pentru anul 2002, an în care se aplică

efectiv reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a

Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de

Contabilitate. Situaţiile financiare obţinute prin retratare cuprind: bilanţul,

contul de profit şi pierdere, situaţia fluxurilor de trezorerie, situaţia

modificărilor capitalului propriu (toate situaţiile având o singură coloană -

pentru 31 decembrie a anului retratat), politici contabile şi note explicative.

Situaţiile financiare sunt întocmite143 şi prezentate ca şi cum

dintotdeauna au fost elaborate în conformitate cu standardele şi

interpretările valabile pe perioada aplicării pentru prima dată. Prin urmare,

142 Standardele Internaţionale de Contabilitate 2003, Cadrul general. 143 Standardele Internaţionale de Contabilitate – 2002, Interpretarea SIC – 8.

208

standardele şi interpretările sunt aplicate retrospectiv, cu excepţia situaţiilor

în care:

standardele şi interpretările individuale cer sau permit un tratament

tranzitoriu diferit;

valoarea ajustării aferente perioadelor anterioare nu pot fi determinate

în mod rezonabil.

Ajustările propuse de auditorii financiari pentru situaţiile

financiare întocmite în conformitate cu Standardele Internaţionale de

Contabilitate, sunt:

influenţele aferente anilor anteriori celui retratat sunt evidenţiate

ca o ajustare a soldului iniţial al rezultatului reportat pentru anul

curent, respectiv în contul de Rezultat reportat provenit din aplicarea pentru prima data a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, mai puţin standardul referitor le economiile hiperinflaţioniste;

dacă influenţele asupra veniturilor şi cheltuielilor prezentate în

contul de profit şi pierdere, rezultate din aplicarea pentru prima

dată a Standardelor Internaţionale de Contabilitate pot fi

identificate pentru anul retratat, aceste influenţe sunt evidenţiate

în conturile de venituri şi cheltuieli corespunzătoare şi astfel se

obţine un cont de profit şi pierdere retratat;

dacă influenţele anului curent nu pot fi identificate, toate

ajustările se evidenţiază ca o corecţie a soldului iniţial al

rezultatului reportat pentru anul curent, respectiv în contul de

Rezultat reportat provenit din aplicarea pentru prima data a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, mai puţin standardul referitor la economiile hiperinflaţioniste. Considerăm că, prin raportare la Standardele Internaţionale de

Contabilitate şi la Directivele contabile europene, politicile contabile de

întreprindere vizează cu precădere:

recunoaşterea iniţială a bazelor de evaluare a imobilizărilor,

componenta costurilor, valoarea reziduală şi valoarea reală;

tratamentele contabile de baza şi alternative privind evaluarea

209

ulterioară recunoaşterii iniţiale; casarea şi cedarea imobilizărilor;

revizuirea duratei de viaţă utilă şi a metodei de amortizare; modul de

recuperare a valorii contabile şi a pierderii din depreciere;

politicile contabile privind baza de evaluare pentru calculul amortizării,

metodele de amortizare, duratele de viaţă utilă sau cotele de amortizare

folosite;

evaluarea şi recunoaşterea subvenţiilor guvernamentale pentru investiţii

şi pentru exploatare, inclusiv metodele de prezentare adoptate în

situaţiile financiare;

evaluarea şi recunoaşterea operaţiunilor de leasing (termenul de

leasing, plăţile minime de leasing, valoarea reală şi valoarea reziduală,

durata de viaţă economică şi utilă, rata dobânzii, recunoaşterea

veniturilor şi cheltuielilor din operaţiunile de leasing, tranzacţiile de

valoare şi leasebak);

componenţa, evaluarea şi recunoaşterea costului investiţiilor financiare

şi cedările de investiţii financiare;

politicile contabile adoptate la evaluarea stocurilor, inclusiv metodele

folosite pentru determinarea costului;

metodele directe sau indirecte folosite pentru calculul fluxurilor de

numerar din activităţile de exploatare, de investiţie şi finanţare

(prezentarea în situaţia fluxurilor de numerar provenite din tranzacţiile

în monedă străină, a elementelor extraordinare, a dobânzilor şi

dividendelor, a impozitului pe profit);

tratamentul contabil pentru impozitele pe profit, baza de impozitare,

diferenţele temporare şi definitive; recunoaşterea contabilă şi fiscală a

datoriilor şi creanţelor privind impozitul curent şi cel amânat;

recunoaşterea şi evaluarea beneficiilor pe termen scurt ale angajaţilor, a

procentelor din profit şi planurile de prime;

tratamentul contabil al tranzacţiilor în valută - (recunoaşterea iniţială,

raportarea la data bilanţului, evaluarea şi recunoaşterea diferenţelor de

curs valutar);

componenţa , evaluarea şi recunoaşterea costurilor îndatorării;

evaluarea şi recunoaşterea veniturilor provenite din vânzarea

210

bunurilor, prestarea serviciilor şi utilizarea de către alţii a activelor

entităţii patrimoniale;

elementele de cheltuieli şi venituri recunoscute în determinarea profitului

net;

politicile contabile adoptate pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor

financiare ale grupului;

recunoaşterea şi evaluarea câştigurilor şi evenimentelor ulterioare datei

bilanţului;

informaţiile pe segmente;

contabilizarea variaţiilor de preţ şi retratarea situaţiilor financiare în

economiile hiperinflaţioniste.

Aplicarea politicilor enumerate mai sus şi efectuarea înregistrărilor

contabile în concordanţă cu prevederile Standardelor Internaţionale de

Contabilitate generează unele particularităţi contabile, care sunt analizate de

auditorii financiari, astfel:

în conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate144 se

includ în contul de rezerve, diferenţele din reevaluarea imobilizărilor

necorporale şi corporale până la valoarea lor justă145;

eliminarea din valoarea de intrare a imobilizărilor a diferenţelor din

reevaluările legale efectuate în anii precedenţi;

se constituie provizioane pentru investiţiile în curs şi mijloacele fixe

existente, care prin veniturile pe care le produc nu acoperă costurile cu

utilizarea, amortizarea, salarii etc., deci cele care nu sunt rentabile;

se creează provizioane pentru mijloacele fixe care nu mai sunt folosite şi

care mai au încă valoare rămasă, neamortizată;

matriţele, care au îndeplinit condiţiile de a fi mijloace fixe, se scot din

contul de imobilizări şi se înregistrează în contul de „Materiale de

natura obiectelor de inventar”;

creanţele din leasing se aduc la cost istoric;

stocurile se evaluează la minimum dintre cost şi valoarea realizabilă

netă, în conformitate cu prevederile Standardelor Internaţionale de

144 Conform IAS 16 – Imobilizări corporale 145 Valoarea justă - valoarea de piaţă sau costul de înlocuire.

211

Contabilitate146. În practică, se constituie provizioane pentru eventualele

diferenţe;

se constituie provizioane pentru deprecierea stocurilor aferentă anilor

anteriori şi pentru stocurile cu mişcare lentă sau fără mişcare;

se constituie provizioane147 pentru clienţii incerţi, litigioşi şi cei

neîncasaţi într-o perioadă mai mare de un an astfel:

• în procent de 100% din cuantumul datoriei pentru clienţii litigioşi;

• în procent de 50% din valoarea datoriei pentru clienţii neîncasaţi

cu o vechime mai mare de un an;

• în procent de 25% din valoarea datoriei pentru clienţii neîncasaţi

cu o vechime între 6 luni şi un an;

contul de „Diferenţe de conversie” nu există în accepţiunea Standardelor

Internaţionale de Contabilitate, în consecinţă sumele existente în acest

cont se înregistrează în conturile corespunzătoare de cheltuieli sau

venituri din diferenţe de curs valutar. Din această cauză nu se mai

constituie provizioane pentru diferenţe de curs valutar;

creanţele comerciale (contractele de rate şi leasing) au fost aduse la curs

istoric;

ajustarea cheltuielilor în avans la rate conform Standardelor

Internaţionale de Contabilitate şi a legislaţiei naţionale148, cheltuielile şi

veniturile pentru vânzarea în rate se înregistrează în anul în care are loc

vânzarea;

ajustarea veniturilor în avans conformitate cu prevederile naţionale şi

internaţionale în domeniu149, care indică înregistrarea veniturilor în anul

în care are loc vânzarea;

imobilizările, stocurile, cheltuielile, veniturile şi provizioanele sunt

elemente nemonetare150, ce sunt ajustate la cost istoric;

146 Conform IAS 2 – Stocuri şi IAS 37 – Provizioane, datorii şi active contingente. 147 Conform IAS 37 – Provizioane, datorii şi active contingente. 148 O.M.F.P. 94/2001- pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. 149 Standardele Internaţionale de Contabilitate şi O.M.F.P. 94/2001- pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. 150 ce intră sub incidenţa IAS 29 Raportarea financiară în economii hiperinflaţioniste.

212

cheltuielile şi veniturile sunt înregistrate151 în anul în care se produc,

chiar dacă nu există documente justificative (fiscale);

se constituie provizioane pentru pierderile înregistrate din participaţii;

sunt explicitate politicile contabile folosite, metodele de amortizare,

evaluare etc.

În concluzie, propunem ca entitatea patrimonială auditată să

urmărească pe viitor:

- reeşalonarea datoriilor către terţi şi achitarea lor;

- crearea de provizioane pentru stocurile perisabile;

- necesitatea elaborării unui program de redresare economico-

financiar etc.

În opinia noastră, toate elementele de noutate cercetate în acest

paragraf, impun exigenţe sporite nu numai pentru conducerea entităţii

patrimoniale auditate, ci şi pentru auditorii financiari, care, utilizează

în mod curent conceptele actualizate cu prevederile Standardelor

Internaţionale de Contabilitate privind poziţiile din situaţiile

financiare.

4.4.3. Elaborarea raportului de audit financiar la S.C. Doljchim S.A.

Elaborarea raportului final al misiunii de audit financiar, are în vedere

evaluarea rezultatelor, efectuarea de ajustări ale conturilor propuse de

auditorii financiari în vederea implementării şi aplicării corecte a

Standardelor Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate.

Practic, raportul de audit financiar este singurul document al

activităţii de audit financiar care poate fi cunoscut de către utilizatorii

situaţiilor financiare finale. De aceea, elaborarea corectă a raportului de

151 În conformitate cu IAS 18 Venituri din activităţi curente.

213

audit financiar este esenţială atât pentru entitatea patrimonială cât şi pentru

renumele auditorului financiar. În ipoteza în care s-ar emite un raport de

audit financiar incorect, consecinţele negative ale acestuia ar fi majore.

Raportul152 de audit financiar (Anexa nr. 1 şi Anexa nr. 2), cuprinde

următoarele elemente principale:

titlul;

adresantul;

paragraful introductiv;

paragraful referitor la aria de aplicabilitate;

paragraful referitor la opinie;

adresa auditorului financiar;

semnătura auditorului financiar.

Paragraful introductiv precizeză printr-o declaraţie că situaţiile

financiare revin în responsabilitatea conducerii entităţii patrimoniale, iar

auditorul financiar îşi exprimă o opinie asupra situaţiilor financiare pe baza

auditului financiar153. (Anexa nr. 2)

Paragraful referitor la opinie constituie elementul cel mai reprezentativ

din cadrul raportului de audit financiar, motiv pentru care, în cele mai multe

situaţii, raportul în ansamblul său este numit opinia auditorului financiar.

Standardele de audit financiar menţionează că raportul trebuie să

conţină în mod clar opinia auditorului financiar, dacă situaţiile financiare oferă

o imagine fidelă (sau dacă acestea prezintă în mod corect, sub toate aspectele

semnificative) în concordanţă cu un cadru general de raportare financiară şi,

atunci când este cazul, dacă situaţiile financiare îndeplinesc cerinţele

statutare154.

Precizăm că termenii echivalenţi „oferă o imagine fidelă” sau „prezintă

în mod corect, sub toate aspectele semnificative” sunt utilizaţi în mod

obligatoriu, întrucât ei semnalează că raportarea auditorului financiar se

referă numai la elementele semnificative, ce pot afecta conţinutul situaţiilor 152 Standardul de Audit nr. 700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare, Audit financiar 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 212. 153 Standardul de Audit nr. 700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare, Audit financiar 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 213. 154 Standardul de Audit nr. 700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare, , Audit financiar 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 215.

214

financiare. Se poate remarca importanţa acordată de Standardele de Audit

Financiar referenţialului contabil la care se raportează auditorul financiar,

atunci când exprimă fidelitatea situaţiilor financiare, prin indicarea cadrului

general în baza căruia au fost întocmite situaţiile financiare. Respectarea

cadrului general de raportare financiară este indicată în raportul de audit

financiar prin sintagma „în concordanţă cu” Standardele Internaţionale de

Contabilitate şi normele legale naţionale referitoare la aplicarea acestora.

Utilizarea expresiei „imagine fidelă” a generat multe controverse, mai

ales în situaţiile în care auditorii financiari au fost acţionaţi în justiţie,

deoarece acest concept nu este bine să se rezume numai la simpla

concordanţă cu referenţialul contabil apelat, ci, pentru înlăturarea oricărei

posibilităţi de dezinformare, este bine să situeze în prim plan conţinutul

operaţiunilor şi consecinţele acestora asupra deciziilor utilizatorilor.

Data este o componentă semnificativă a raportului de audit financiar,

deoarece informează că analizarea evenimentelor şi tranzacţiilor cu

consecinţe asupra situaţiilor financiare s-a efectuat până la momentul

menţionat în cadrul acestuia. Standardele de audit financiar155 sugerează

auditorului financiar, să nu dateze raportul înainte de data semnării şi

aprobării situaţiilor financiare de către conducere. În altă ordine de idei,

data raportului are şi implicaţii sub aspectul răspunderii, în sensul că,

reprezintă ultima zi în care auditorul financiar este răspunzător pentru

examinarea evenimentelor semnificative produse după întocmirea situaţiilor

financiare.

Semnătura şi adresa auditorului financiar constituie secţiunea de

identificare a celui care a realizat auditul financiar. Astfel, raportul poate fi

semnat fie în numele firmei de audit financiar cu menţionarea numelui

auditorului, fie cu ambele, după caz. În activitatea practică este frecvent

întâlnită prima variantă, deoarece firma de audit financiar poartă

răspunderea juridică şi profesională cu privire la efectuarea acestuia.

Aspectele prezentate anterior corespund unui raport de audit financiar

în care se exprimă o opinie fără rezerve, denumit şi raport standard (cu trei

paragrafe). 155 Standardul de Audit nr.700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare.

215

În măsura în care, apar elemente care-l determină pe auditorul

financiar să nu poată elabora un raport de acest tip, raportului standard i se

adaugă paragrafe noi, devenind astfel un raport de audit financiar cu rezerve.

Conform normelor naţionale156, raportului de audit financiar poate

avea (Figura nr. 4.31.) următoarele forme de prezentare:

• raport standard (fără rezerve);

• raport de audit financiar modificat;

• raport fără rezerve cu paragraf distinct (Anexa nr. 2);

• raport cu rezerve ;

• raport ce conţine refuzul de a exprima o opinie

(imposibilitatea exprimării opiniei, Anexa nr. 1);

• raport cu opinie nefavorabilă (opinie contrară).

Figura nr. 4.31. Tipul rapoartelor de audit financiar 156 Standardul de Audit nr.700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare.

Raport de audit financiar

Raport de audit

standard (fără

rezerve)

Raport de audit

financiar modificat

Situaţiile financiare oferă o imagine fidelă în

concordanţă cu prevederile Standardelor Internaţionale

de Contabilitate

Raport cu rezerve

Raport ce conţine imposibilitatea exprimării

unei opinii

Raport ce conţine o opinie nefavorabilă

Raport fără rezerve cu paragraf distinct

216

Un raport de audit financiar fără rezerve cu paragraf distinct (Anexa nr.

2), conţine îndoieli privind continuarea activităţii, alte incertitudini

semnificative (cum ar fi de exemplu, neparticiparea auditorilor financiari la

inventarierea faptică a activelor) sau alte aspecte considerate utile de către

auditorul financiar.

În altă ordine de idei, standardele naţionale157 precizează că, în

situaţiile în care există incertitudini multiple al căror efect rezultant poate

influenţa semnificativ conţinutul situaţiilor financiare, auditorul poate să

refuze exprimarea unei opinii, ceea ce duce implicit la elaborarea unui raport

de audit financiar specific imposibilităţii de exprimare a opiniei.

Înscrierea paragrafului în cadrul raportului de audit financiar,

presupune utilizarea formulărilor fără a califica opinia noastră, atragem

atenţia asupra… sau fără a exprima opinie cu rezerve…, care au menirea de a

sublinia că opinia auditorului financiar nu este influenţată de aspectele de

incertitudine.

Condiţiile, care determină elaborarea unui raport de audit financiar

modificat, pot fi structurate după cum urmează:

limitarea ariei de aplicabilitate a auditului financiar, în sensul că

auditorul nu acumulează suficiente probe de audit financiar pentru a-şi

exprima opinia dacă situaţiile financiare sunt prezentate în conformitate cu

Standardele Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate, situaţie apărută fie

din cauza restricţiilor impuse de client, fie din cauza unor circumstanţe ce

nu pot fi controlate nici de client şi nici de auditorul financiar. În primul caz,

un exemplu concludent îl constituie dezacordul conducerii entităţii

patrimoniale privind confirmarea creanţelor, iar în cel de-al doilea, poate fi

menţionată aprobarea misiunii de audit financiar după încheierea

exerciţiului financiar;

dezacordul cu conducerea entităţii patrimoniale în privinţa politicilor

contabile, a metodelor de aplicare a acestora şi a manierei de prezentare a

informaţiilor în cadrul situaţiilor financiare. De exemplu, conducerea

entităţii patrimoniale decide evaluarea anumitor elemente componente ale

structurilor situaţiilor financiare la alte valori decât cele precizate prin

157 Standardul de Audit nr.700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare.

217

Standardele Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate la care se raportează

auditorul financiar.

Influenţa exercitată de existenţa acestor condiţii asupra tipului de

opinie pe care o va exprima auditorul financiar se poate sistematiza astfel:

• dacă acesta ajunge la concluzia că efectele limitării ariei de

aplicabilitate şi a dezacordurilor cu conducerea entităţii patrimoniale nu

sunt semnificative şi nu poate fi exprimată o opinie fără rezerve, atunci

raportul de audit financiar cuprinde menţiunea opinie cu rezerve;

• dacă limitarea ariei de aplicabilitate a auditului financiar este

considerată a fi semnificativă, atunci auditorul financiar îşi exprimă refuzul

în emiterea unei opinii (imposibilitatea de exprimare a opiniei), modificând

corespunzător raportul de audit financiar;

• dacă dezacordul cu conducerea entităţii patrimoniale este

semnificativ şi consideră că nu poate fi exprimată o opinie cu rezerve, atunci

va emite o opinie contrară (nefavorabilă), cu modificarea adecvată a

raportului de audit financiar.

Un alt element determinant al raportului de audit financiar îl

reprezintă nivelul pragului de semnificaţie.

Pragul de semnificaţie este un concept, care implică în activitatea

practică raţionamentul profesional şi depinde în mare măsură de experienţa

şi profesionalismul auditorului financiar. Deşi, din punct de vedere teoretic,

influenţa pragului de semnificaţie este directă, totuşi, în activitatea practică,

decizia referitoare la acesta este extrem de dificilă.

Referitor la pragul de semnificaţie, în practică există situaţii când

prezentările eronate semnificative pot să nu afecteze conţinutul situaţiilor

financiare în ansamblul lor, dar pot produce alte efecte.

O categorie distinctă de erori o constituie erorile fundamentale, care

potrivit Standardelor Internaţionale de Contabilitate158 reprezintă erorile

descoperite în timpul exerciţiului curent, care sunt de o aşa importanţă, încât

situaţiile financiare aferente uneia sau mai multor perioade precedente nu mai

pot fi considerate a fi fost credibile la data emiterii lor. Asemenea erori pot

158 IAS 8 -Profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori fundamentale şi modificări ale politicilor contabile,

218

rezulta din calcule matematice greşite, din aplicările eronate ale politicilor

contabile, din interpretările incorecte ale evenimentelor, sau chiar din cauza

fraudelor sau omisiunilor.

În contextul analizării fraudelor unii autori159 sunt de părere că

auditorul nu are responsabilitatea de a demonstra fraudele din punct de

vedere juridic, preocuparea sa fiind direcţionată mai curând către acţiuni

suspecte de fraudă, decât către fraude dovedite.

Aspectul producerii fraudelor, raportat la mediul specific

entităţilor patrimoniale din economia românească, este generat, în

opinia noastră, de următorii factori:

• schimbările generate de aplicarea Standardelor

Internaţionale de Contabilitate, supuse auditului financiar;

• o implementare redusă a mecanismelor de control adecvate

pentru activitatea operaţională a entităţii patrimoniale;

• dezvoltarea insuficientă a activităţii de auditare internă;

• prezenţă redusă a auditorului extern în cadrul entităţii

patrimoniale auditate.

Atunci când auditorul financiar, în baza probelor de audit obţinute,

ajunge la concluzia că prezentarea eronată este semnificativă, se recomandă

exprimarea unei opinii cu rezerve, chiar dacă eroarea nu afectează ansamblul

situaţiilor financiare.

Un alt aspect al pragului de semnificaţie îl reprezintă examinarea

atentă a implicaţiilor, pe care o anume prezentare eronată le are asupra

unor componente ale situaţiilor financiare, cunoscut în literatura de profil

sub denumirea de profunzimea repercusiunilor.

De exemplu, o sumă eronată în cadrul unei înregistrări contabile poate

afecta numai conturile implicate, chiar dacă valoarea acesteia este

semnificativă. Omiterea, în totalitate, a unei înregistrării poate avea

repercursiuni mult mai ample, cum ar fi, omiterea înregistrării vânzării unor

mărfuri în cantităţi mari implică creanţele, cheltuielile cu mărfurile şi cu

impozitul pe profit, activele circulante, totalul activelor etc. 159 Dobroţeanu, L.; Dobroţeanu, C.L. - Audit. Concepte şi practici. Abordare naţională şi internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 183.

219

În cele două situaţii auditorul financiar propune exprimarea unei

opinii cu rezerve în primul caz şi a unei opinii nefavorabile în cazul omisiunii

înregistrării.

Un aspect important al finalizării activităţii de audit financiar îl

reprezintă răspunderea auditorului financiar privind evenimentele ulterioare

definite în cadrul standardelor de audit financiar ca evenimentele, care apar

între sfârşitul perioadei de raportare şi data raportului auditorului financiar,

cât şi pentru faptele descoperite ulterior datei raportului auditorului

financiar160.

Există trei momente semnificative privind evenimentele ulterioare şi

anume:

data încheierii exerciţiului financiar pentru care se auditează, adică 31

decembrie;

data la care se întocmeşte raportul de către auditorul financiar, care

se înscrie în cadrul secţiunii Data raportului;

data publicării situaţiilor financiare de către client, care este ulterioară

datei emiterii raportului de audit financiar.

Evenimentele ulterioare privesc numai perioada cuprinsă între

încheierea exerciţiului financiar şi data emiterii raportului de audit

financiar, aceasta fiind de altfel şi perioada în care există răspunderea

auditorului financiar de a analiza acest tip de evenimente.

Cu toate că beneficiarii rapoartelor de audit financiar doresc să

cunoască orice elemente de natura celor prezentate anterior, mai ales a celor

din categoria fraudelor, nu acesta este scopul auditului financiar, deoarece

nu toate aceste aspecte sunt relevante în situaţiile financiare, întrucât nu au

efecte semnificative asupra acestora.

În acest context, după încheierea activităţii sale, auditorul financiar

comunică managerului entităţii patrimoniale toate constatările sale privind

fraudele şi erorile, indiferent de semnificaţia lor.

Analizând cele expuse anterior, se poate remarca faptul că,

responsabilitatea auditorului financiar pentru detectarea erorilor şi fraudelor

se află în relaţie cu înţelegerea şi aplicarea Standardelor Naţionale şi

160 Standardul de Audit nr.560 Evenimente ulterioare.

220

Internaţionale de Contabilitate, cu acurateţea reflectării în contabilitate a

tuturor tranzacţiilor realizate şi stabilirea corectă a rezultatelor obţinute.

În opinia noastră, credem că este necesar, ca beneficiarii rapoartelor de

audit financiar să ajungă la maturitatea de a înţelege faptul că, în situaţia

existenţei unor fraude şi erori sau a altor aspecte negative din cadrul activităţii

entităţii patrimoniale, responsabilitatea auditorului financiar este limitată,

atunci când acesta se abţine, intenţionat sau nu, de la valorificarea totală ori

parţială a informaţiilor obţinute.

4.4.4. Importanţa opiniei auditorului financiar pentru managerii entităţii patrimoniale auditate

Managerii, pe măsura dezvoltării entităţilor patrimoniale, manifestă

preocupări tot mai intense pentru crearea unor mijloace eficiente de evaluare

a performanţelor propriei activităţi. Aceste deziderate sunt îndeplinite de

independenţa, obiectivitatea şi profesionalismul de care dau dovadă auditorii

financiari cu ocazia exprimării opiniei lor.

Deşi informaţiile din contabilitate sunt destul de utile în actul

decizional (mai ales informaţiile prezentate în situaţiile financiare finale:

bilanţ, cont de profit şi pierdere şi note), ele nu sunt totuşi suficiente în

stabilirea fundamentată a unei strategii de viitor evitând pe cât posibil

riscurile existente într-o economie de piaţă.

Managerii aleg şi aplică politicile contabile astfel încât, situaţiile

financiare sunt conforme cu toate cerinţele aplicabile ale fiecărui Standard

Internaţional de Contabilitate şi ale fiecărei interpretări a Comitetului

Permanent pentru Interpretarea Standardelor. Atunci când nu există cerinţe

specifice, managerii adoptă politici, care asigură furnizarea de informaţii prin

situaţiile financiare, care sunt relevante pentru nevoile utilizatorilor în

luarea deciziilor şi credibile, în sensul că reprezintă fidel rezultatele şi poziţia

financiară a entităţilor patrimoniale.

221

Mai mult, dacă, în împrejurări speciale, respectarea prevederilor

Standardelor Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate nu răspunde

cerinţei de a prezenta o imagine fidelă a patrimoniului, managerii entităţilor

patrimoniale se abat de la cerinţele acestora atât cât este necesar. În acest

caz, entitatea patrimonială prezintă în notele explicative prevederile de la

care s-au făcut abateri, natura abaterilor, tratamentul contabil considerat

necorespunzător şi tratamentul adoptat, precum şi impactul financiar al

acestor abateri.

Alegerea politicilor contabile se face pe baza estimărilor şi

raţionamentului managerilor, având ca scop prezentarea corectă şi fidelă a

situaţiei entităţii patrimoniale.

O dată ce politicile contabile adecvate entităţilor patrimoniale au fost

stabilite, este important ca acestea sa nu fie modificate în timp. Se asigură

astfel o bază consecventă, de la un an la altul, de raportare a rezultatelor,

care pot fi comparate cu uşurinţă de utilizatori. Aceasta înseamnă că, orice

variaţie a rezultatelor de la un an la altul, reflectă fluctuaţiile reale ale

activităţii entităţii patrimoniale şi nu reprezintă doar influenţa modificării

politicilor contabile. Utilizatorii pot, prin urmare, să detecteze tendinţele pe

termen lung ale rezultatelor şi fluxurilor de numerar ale entităţii

patrimoniale.

Orice modificare de politici, implicit de tratamente contabile conduce

la rezultate diferite.

De aceea, Standardele Internaţionale de Contabilitate restrâng gama

politicilor contabile care pot fi utilizate.

Astfel, în exercitarea acestui raţionament, managerul entităţii

patrimoniale ia în considerare:

cerinţele şi recomandările din Standardele Internaţionale de

Contabilitate, care se referă la aspecte similare şi conexe;

definiţiile, criteriile de recunoaştere şi evaluare pentru active, obligaţii,

venituri şi cheltuieli, prevăzute în Cadrul General pentru întocmirea şi

prezentarea situaţiilor financiare;

pronunţările altor organisme de stabilire a Standardelor şi practicile

acceptate în sectorul respectiv numai în măsura în care acestea

222

sunt consecvente cu cele prezentate mai sus.

La alegerea politicilor contabile se are în vedere faptul că sunt permise

modificări ale acestora, doar dacă:

decurg din statut;

sunt impuse de un standard contabil;

dacă au ca rezultat furnizarea unor informaţii mai relevante sau mai

sigure despre activitatea entităţii patrimoniale.

Din cele expuse mai sus, se deduce ideea că este foarte important să

se evidenţieze orice modificări aduse politicilor contabile, pentru ca

utilizatorii să poată analiza:

corectitudinea şi necesitatea noii politici contabile;

influenţa politicii asupra rezultatelor raportate aferente perioadei;

tendinţa reală a rezultatelor activităţii entităţii patrimoniale.

Fiind considerat un expert al riscurilor, auditorul financiar ca

persoană obiectivă, independentă şi cu un înalt nivel profesional, prin

folosirea unor proceduri specifice poate să-şi formuleze o opinie cu privire la

acurateţea, legalitatea şi pertinenţa situaţiilor financiare.

Cu ajutorul auditorilor financiari, managerul entităţii patrimoniale nu

urmăreşte doar depistarea şi corectarea deficienţelor, ci, în primul rând,

colectarea de informaţii oportune şi reale, care să asigure o conducere de

calitate, eficientă şi previzională.

Prin modalitatea sa de concepţie şi organizare, auditul financiar apără

în mod egal pe toţi utilizatorii informaţiei contabile, inclusiv pe investitorii

străini, care au acces la informaţii certe.

Auditul financiar are rolul de a asigura utilizatorii de informaţii

asupra:

respectării Standardelor Internaţionale de Contabilitate şi a

procedurilor interne stabilite de conducerea entităţii patrimoniale;

reflectării prin contabilitate şi conturile anuale a imaginii fidele, clare

şi competente a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor

obţinute de către entitatea patrimonială161.

161 Munteanu, V. – Control şi audit financiar, Editura Lucman Serv, Bucureşti, 1998, pag. 306.

223

Rolul auditului financiar în managementul entităţii patrimoniale este

acela de cunoaştere a evenimentelor deja consumate, de apreciere a

prezentului şi nu în ultimul rând, de descifrare a viitorului, pentru a putea

face recomandări specializate managerului entităţii patrimoniale, în vederea

ieşirii din situaţii de criză sau pentru o eficientizare a rezultatelor.

Cu alte cuvinte, auditul financiar este analizorul unei entităţi

patrimoniale şi a managementului acesteia.

Instrumentele auditului financiar în contextul funcţiunilor entităţii

patrimoniale şi ale managementului ei, sunt prezentate descriptiv în Figura

nr. 4. 32.

Funcţiuni ale Funcţii ale entităţii patrimoniale managementului

Figura nr. 4.32. Rolul auditului financiar în managementul entităţii

patrimoniale

Audit financiar

Utilizatori externi

Cercetare - Dezvoltare

Procedurile de audit

financiar

Producţie

Comercială

Personal

Financiar- Contabilă

Prevedere

Organizare

Coordonare

Control

Decizie

224

O misiune de audit financiar eficientă urmăreşte pe tot parcursul ei

nevoile managementului. Astfel, în timpul misiunii sale, auditorul financiar

va discuta cu managerul entităţii patrimoniale diverse aspecte privind:

obiectul de activitate principal;

poziţia entităţii patrimoniale în topul firmelor cu acelaşi obiect de

activitate;

planul de desfăşurare a activităţii de audit financiar;

informaţiile necesare pentru evaluarea riscului de audit şi eliminarea

pe cât posibil a acestor riscuri.

Prin realizarea activităţii de audit financiar, managerului entităţii

patrimoniale i-au fost oferite informaţii oportune, reale, ce determină ca pe

viitor deciziile strategice adoptate să fie bine fundamentate, pornind de la

realitatea situaţiilor financiare şi corectând deficienţele constatate de

auditorul financiar.

La sfârşitul misiunii de audit financiar, înainte de elaborarea

raportului său, auditorul financiar discută cu managerul, examinând

împreună următoarele aspecte:

dificultăţile practice apărute pe parcursul desfăşurării activităţii de

audit financiar şi cauzele ce le-au generat;

eventualele dezacorduri existente în discuţiile avute cu specialiştii din

unitate şi chiar cu managerul entităţii patrimoniale;

modificările importante ale valorilor patrimoniale reflectate sau nu în

situaţiile financiare;

problemele semnificative aferente politicilor contabile şi manageriale

utilizate de către unitate şi descoperirea anumitor inadvertenţe de

exprimare ale acestora în situaţiile financiare finale, a căror

nerezolvare poate duce la modificări ale opiniei auditorului financiar;

cazurile de aplicare incorectă sau de neaplicare a dispoziţiilor

legislative, de nerespectare a prevederilor Standardelor Internaţionale

de Contabilitate, care, de asemenea, influenţează în mod negativ

situaţiile financiare finale;

recomandările pe care auditorul financiar doreşte să le facă

managerului.

225

Toate aceste comunicări şi discuţii se pot face sub formă scrisă sau

orală dar, în cazul formei orale auditorul financiar îşi documentează

afirmaţiile lucrării sale.

Performanţele auditului financiar şi concluziile la care ajunge

auditorul financiar, expuse în raportul de audit financiar, reprezintă

informaţii prioritare managerului în luarea deciziilor şi stabilirea

previziunilor, fapt prezentat în Figura nr. 4.33.

Figura nr. 4.33. Rolul raportului auditorului financiar pentru managerii

entităţii patrimoniale auditate

În opinia noastră, agenţii economici din România nu au atins încă

gradul de conştiinţă necesar sau, în unele cazuri, nu au interes să

recurgă la serviciile profesionale de audit financiar. Astfel se explică

lipsa generală de interes a acestora pentru auditul financiar, ca mijloc

AUDIT

FINANCIAR

AUDIT EXTERN auditarea situaţiilor financiare

desprinderea concluziilor şi recomandări

RAPORT DE AUDIT

FINANCIAR

RAPORT DE AUDIT

INTERN

DECIZII MANAGERIALE

AUDIT INTERN verificarea controlului intern

verificarea conturilor

verificarea şi certificarea bilanţului contabil

226

de reflectare a modului de respectare a prevederilor Standardelor

Internaţionale de Contabilitate şi a prezentării corecte a rezultatelor

financiare obţinute.