ATI

Arsurile

Arsurile

Arsura reprezintă o afecţiune locală şi

generală declanşată de acţiunea ageţilor termici (dar şi chimici, electrici

sau radici), actual sau potenţial gravă, cu evoluţie stadială bine determinată, cu

prognosticul depinzând de amploarea şi

evoluţia leziunilor locale şi a complicaţiilor

dar şi de precocitatea şi calitatea tratamentului.

Arsurile

ETIOPATOGENIE

Principalul factor etiopatogenic în arsuri este agentul termic care în funcţie de temperatură şi de timpul de acţiune determină:

- alterarea echipamentului enzimatic tisular dacă temperatura agentului termic a fost între 46 C şi 60 C; dacă timpul de acţiune a agentului termic este scurt şi temperatura acestuia nu a depăşit 60 C, leziunile sunt reversibile;

- necroza de coagulare care se produce la temperaturi ale agentului termic peste 60C;

- caramelizarea glucidelor tisulare, la temperaturi de peste 180C;

- carbonizarea ţesuturilor se produce la temperaturi peste 600 C;

- calcinarea tisulară care este determinată de temperaturi ale agentului termic peste 1000 C.

Arsurile

Pe de altă parte fiecare arsură poartă amprenta agentului vulnerant (termic, chimic, fizic) care a determinat-o:

- flacăra dezvoltă temperaturi de 700–800 C care acţionează constant asupra

tegumentelor (care sunt expuse), determinând apariţia unei escare care devine un ecran protector pentru ţesuturile subiacente; reprezintă modalitatea cea mai frecventă deproducere a arsurilor;

- explozia (gaze inflamabile, vapori supraâncălziţi, etc.) care acţionează un timp foarte scurt dar cu temperaturi de ordinul a 1200–1800 C, determină arsuri foarte grave atât a ţesuturilor expuse pe care le distruge instantaneu, cât şi leziuni inhalatorii ale căilor respiratorii, fie prin inhalarea aerului fierbinte, fie prin inhalarea monoxidului de carbon sau a altor substanţe toxice (peste 100) existente în fumul inhalat;

- lichidul fierbinte care acţionează prin temperaturi ce nu depăşesc 100 C dar mai mult timp (persistând pe tegumente, îmbibarea hainelor, etc.) şi generează leziuni profunde, proporţionale cu timpul de acţiune;

- solide fierbinţi (metale topite, etc.) care determină arsuri profunde dar bine delimitate şi cu suprafaţă redusă care se pretează din punct de vedere terapeutic la o excizie–grefare precoce;

Arsurile

-arsurile chimice determină necroze cutanate

prin mecanism chimic: deshidratant (clorură

de calciu, alcool, fenol, crezol), caustic-iritant (iod, brom, derivaţii petrolului, clor, etc.),

vezicante (levizită, iperită), citotoxice

(aniline), keratolitice (detergenţi, aldehide), sensibilizante (alergeni).

Cele mai grave arsuri chimice sunt

determinate de anhidride şi fosfor metalic.

Arsurile

- arsurile electrice depind de tipul de curent (curentul alternativ este mai agresiv decât curentul continuu), de frecvenţă (cu cât frecvenţa este mai joasă cu atât este mai periculos), de intensitate (amperii sunt cei care omoară), de tensiune (volţii sunt cei care ard), de traseul curentului electric prin organism (interesarea cordului este cea mai periculoasă) precum şi suprafaţa şi durata de contact cu ţesuturile (care au o rezistenţă şi o conductibilitate faţă de curentul electric specifică în funcţie de structura lor chimică –fibre de colagen, conţinutul în apă şi electroliţi, etc.).

- Curentul electric are două consecinţe asupra corpului: determină o arsură termică (se degajă temperaturi care pot depăşi 2000 C) şi electrocutează, perturbând grav potenţialul electric al celulelor; riscul este maxim atunci când sunt interesaţi neuronii şi cordul (poate induce tulburări de ritm cardiac, chiar fibrilaţie ventriculară);

Arsurile

- arsurile radice sunt arsurile determinate de energia radiantă degajată de razele Roentgen (X), radiaţiile ionizante (gama, cobalt, radiu, etc.) sau cele degajate în cursul exploziilor atomice; pot deasemenea apare şi după expuneri cronice (iradiere cu doze mici timp mai îndelungat prin nerespectarea normelor de protecţie , etc.

Pe lângă efectele locale (arsura radică), apar şi efectele generale care caracterizează “boala de iradiere”.

Arsurile

ANATOMIE PATOLOGICĂ ŞI CLINICĂ

Şcoala americană clasifică arsurile după criterii histopatologice în trei grade, în funcţie

de profunzimea arsurii:

- gradul I (arsura superficială, pragul 1 de profunzime) este arsura care interesează

epidermul, respectând însă stratul bazal cu membrana bazală care rămâne continuă

şi plexul capilar superficial ceea ce permite vindecarea cu “restituţio ad

integrum”, fără sechele, în timp scurt; iritaţia terminaţiilor nervoase intraepiteliale

induce eliberarea de histamină şi enzime vasodilatatoare, responsabile (clinic) de

eritem, edem, căldură şi durere locală (usturime);

- gradul II (arsura intermediară, pragul 2 de profunzime) este arsura care

afectează doar parţial elementele responsabile de refacerea tegumentelor (afectarea

parţială a membranei bazale cu stratul bazal şi inconstant lezarea plexului capilar

superficial, subepidermic); este respectat dermul capilar care conţine foliculii pilosebacei

şi glomerulii glandelor sudoripare împreună cu segmentele de origine ale canalelor

excretoare (căptuşite de epiteliul pe seama căruia se va realiza reepitelizarea zonei

arse); este respectat deasemenea şi plexul capilar dermic intermediar care asigură

nutriţia elementelor tisulare regeneratoare.

Arsurile

Clinic apar flictene cu conţinut sero-citrin, dureroase (când nu este interesat plexul capilar superficial) sau cu conţinut hemoragic şi foarte dureroase (dacă plexul cervical superficial este lezat); un tratament local şi general bine condus permite regenerarea epitelială nonchirurgicală cu vindecare cvazicompletă în cazul flictenelor superficiale, cu conţinut seros sau o vindecare cu preţul unor cicatrici vizibile, dacă flictena este profundă, cu conţinut hemoragic;

Arsurile

-gradul III (arsura profundă, pragul 3 de profunzime) reprezintă arsura care distruge toate elementele interesate în regenerarea epitelială (dermul papilar împreună cu plexurile capilare superficial şi intermediar, foliculii pilosebacei şi canalele excretoare ale glandelor sudoripare).

Clinic este prezentă escara puţin dureroasă sau nedureroasă

(necroza terminaţiilor nervoase); în pragul 3 de arsură este respectat dermul reticular cu plexul capilar dermic profund; depăşirea acestui prag (interesarea hipodermului cu glomerulii glandelor sudoripare) după şcoala anglo-saxonă nu are importanţă din punct de vedere terapeutic, presupunând tot absenţa posibilităţilor de regenerare epitelială şi necesitatea tratamentului chirurgical (excizia – grefarea precoce, în primele 5 zile).

Arsurile

Asociaţia chirurgilor plastici (SUA) clasifică arsurile după gravitate astfel:

-arsuri uşoare sunt arsurile de gradul I şi arsurile de gradul II care interesează cel mult 10% din suprafaţa corpului;

-arsuri de gravitate medie sunt arsurile de gradul II care interesează 30% din suprafaţa corpului şi arsurile de gradul III care interesează 10% din suprafaţa corpului;

-arsurile grave reprezintă arsurile de gradul II care interesează mai mult de 30% din suprafaţa corpului, arsurile de gradul III cu mai mult de 15% din suprafaţa corpului precum şi arsurile de gradul III localizate la nivelul feţei, regiunii axilare, regiunii perineale, palmelor şi plantelor (tălpilor).

Arsurile

• Suprafaţa arsă se calculează după regula

cifrei “9”: cap-gât reprezintă 9%, fiecare

membru superior reprezintă 9%, fiecare

membru inferior reprezintă 18%, faţa

anterioară a trunchiului reprezintă 18%,

faţa posterioară a trunchiului reprezintă

18% iar perineul reprezintă 1% din suprafaţa corpului.

Arsurile

FIZIOPATOLOGIA BOLII ARSULUI

Fiziopatologic boala arsului parcurge două etape care se suprapun parţial: şocul

hipovolemic al arşilor şi sindromul inflamator acut sistemic (SIRS).

ŞOCUL ARŞILOR este un şoc hipovolemic şi este declanşat imediat după acţiunea

agentului vulnerant (termic sau chimic), se agravează progresiv şi va conduce,

înafara unui tratament adecvat, la exitus.

În primele zile de evoluţie trei cauze principale vor conduce la instalarea şocului

hipovolemic:edemul local, la nivelul plăgii arse, edemul perilezional, la nivelul

ţesuturilor nearse şi transportul masiv de apă şi sodiu către compartimentul

intracelular.

Edemul la nivelul plăgii arse apare, pe de o parte datorită creşterii permeabilităţii capilare

pentru proteine iar, pe de altă parte, creşterii hidrostatice intracapilare (prin

arteriolodilataţie) şi scăderii presiunii hidrostatice interstiţiale Pierderile lichidiene vor

continua până la epuizarea mecanismelor patogenice care au generat-o, necesitând, din

punct de vedere terapeutic, compensarea pierderilor (care nu pot fi stopate direct) prin

administrare de soluţii cristaloide şi coloide.

Arsurile

• Edemul care apare în tesuturile nearse se datorează hipoproteinemiei care induce scăderea presiunii coloidosmotice plasmatice.Transferul masiv de apă şi sodiu către sectorul intracelular este datorat scăderii potenţialului transmembranar celular (prin scăderea activităţii ATP-azei membranare).Pierderile lichidiene (alături de pierderile de sodiu şi proteine), pe lângă hemoconcentraţie, vor declanşa din partea organismului mecanisme compensatorii: centralizarea circulaţiei (vasoconstricţie splanhnică şi renală) precum şi reducerea eliminărilor renale de de apă şi sodiu (prin hipersecreţia de hormon antidiuretic şi aldosteron.

• Aparatul cardiovascular în şocul hipovolemic al arşilor se caracterizează prin creşterea rezistenţei vasculare atât sistemice cât şi pulmonare, reducerea debitului cardiac şi scăderea contractilităţii miocardice.

Arsurile

La nivel renal are loc vasoconstricţia arteriolei aferente care induce scăderea filtratului glomerular cu apariţia insuficienţei renale acute funcţionale (prerenale); oliguria este accentuată şi de reabsorbţia de apă şi sodiu determinată de activitatea crescută a aldosteronului şi hormonului antidiuretic (ADH). Netratarea la timp a tulburărilor renale va conduce la instalarea necrozei tubulare acute şi a insuficienţei renale acute organice, agravată şi de apariţia sepsisului.

Arsurile

Tubul digestiv se caracterizează în şocul arşilor prin ischemie splanhnică, determinată în special de angiotensina II; fără tratament adecvat şi aplicat în timp util se produce necroza mucoasei intestinale, cu efecte din cele mai nefaste:distrugerea barierei intestinale atât pentru bacterii (care vor putea ajunge în circulaţie, declanşând SIRS) cât şi din punct de vedere al pierderilor lichidiene; mucoasa gastrică în condiţiile ischemiei splanhnice şi a agresivităţii acide este sediul ulceraţiilor de stres cu apariţia hemoragiei digestive superioare.

Cercetările recente arată că modificările mobilităţii intestinale apar tardiv, nu sunt majore şi permit alimentaţia enterală precoce.

Arsurile

SINDROMUL DE RĂSPUNS INFLAMATOR SISTEMIC (SIRS) este rezultatul activităţii sistemice al citokinelor eliberate masiv în circulaţie de la nivelul leziunii (factorul de necroză tumorală alfa, interleukinele 1 şi 6 eliberată în special de macrofage, etc.),fiind o reacţie a organismului la agresiune.

Afectarea metabolismului caracteristică evoluţiei SIRS constă în:- creşterea de 2-4 ori a consumului energetic total, alterarea profundă a metabolismului glucidic, metabolismul ui proteic ,lipidic.

Metabolismul calciului suferă modificări importante - osteoporoză difuză iar pe de altă parte cu calcifieri heterotopice care vizează mai ales ţesuturile periarticulare.

Arsurile

Imunitatea pacientului ars este profund deprimată, crescând susceptibilitatea la infecţii, pe de o parte, permiţând supravieţuirea homogrefelor timp mai îndelungat, pe de altă parte.

Tabloul hematologic al pacientului ars este profund modificat.

-Hematiile sunt într-un real deficit, anemia arsului fiind hemolitică, hipocromă şi hiporegenerativă.

-Trombocitele iniţial scad datorită consumului mare de la nivelul plăgii arse

-Leucocitele prezintă numeroase modificări atât în seria granulocitară cât şi limfocitară

Arsurile

Boala generală a arsului se caracterizează prin afectarea tuturor organelor şi sistemelor a căror disfuncţii sunt augmentate de prezenţa sepsis-ului; evoluţia MODS este frecventă în cazul marilor arşi, exitusul fiind aproape constant. Singurul tratamentul medico-chirurgical adecvat, bine coordonat şi „agresiv” poate oferi acestor cazuri supravieţuirea.

Arsurile

COMPLICAŢIILE ARSURILOR

Complicaţiile arsurilor pot apare în oricare etapă de evoluţie, mai ales în condiţiile unui tratament precar, fiind direct proporţionale cu amploarea agresiunii termice, cu terenul bolnavului (vârstă, tare preexistente, sarcină, etc) şi invers proporţionale cu competenţa şi promtitudinea tratamentului instituit.

INFECŢIA,

EDEMUL PULMONAR ACUT

COMPLICAŢIILE URINARE,

COMPLICAŢIILE DIGESTIVE,

COMPLICAŢII TROMBOEMBOLICE,

COMPLICAŢIILE TRAHEOSTOMIEI,

COMPLICAŢIILE NEUROPSIHICE,

COMPLICAŢIILE GREFELOR,

ŞOCUL CRONIC POSTCOMBUSTIONAL

Arsurile

TRATAMENTUL ARSURILOR

Tratamentul acestei mari urgenţe chirurgicale este continuu şi susţinut pe toată perioada de evoluţie a arsurii (incepând cu momentul producerii, până la completa vindecare); de promtitudinea şi corectitudinea tratamentului depinde viaţa bolnavului.

Tratamentul începe la locul accidentului şi se continuă în spital; tratamentul este local şi general.

Tratamentul la locul accidentului începe cu degajarea,îndepărtarea pacientului din locul de acţiune al agentului vulnerant; cel care execută această primă manevră, personal calificat sau nu, trebuie să-şi asigure propria protecţie (va purta îmbrăcăminte udă sau costum special, etc.)

Arsurile

Tratamentul în spital, într-un serviciu de chirurgie, trbuie să parcurgă următoarele etape:

1. anamneza: identificarea pacientului precum şi a persoanelor care l-au însoţit

(sau care l-au adus la spital); condiţiile accidentării: date despre agentul vulnerant,

existenţa eventuală a unei explozii în spaţiu închis, inhalare de fum, oxid de carbon, etc.;

cunoaşterea antecedentelor fiziologice şi patologice, precum şi date privind starea

actuală de sănătate a pacientului.

2. examenul obiectiv general (care va surprinde leziunile asociate, starea funcţiilor

vitale, existenţa sau nu a leziunilor preexistente, cronice, etc.) şi examenul local care va

contura diagnosticul la internare (tipul de arsură, suprafaţa, topografia, profunzimea,

etc.) completat de datele examenului obiectiv general; aprecierea indicelui prognostic la

internare, având în vedere relativitatea acestuia datorită evoluţiei anatomopatologice şi

fiziopatologice a leziunilor în primele 10 zile de la accident.

3. profilaxia antitetanică activă (administrare de vaccin-ATPA) şi pasivă

(administrare de ser AT.);

Arsurile

4. prelevare de produse biologice (sânge, urină) pentru examene de laborator care vor fi efectuate în dinamică (hemoleucograma incluzând hemoglobina şi hematocritul, probe hepatice, glicemie, uree, creatinină, ionogramă, rezerva alcalină, proteinemie, grup sanguin, gazele sanguine, pH-ul sanguin, volumul plasmatic, PVC, osmolaritatea, sumarul de urină, etc.), precum şi recoltarea de secreţii de pe mucoase în vederea efectuării examenelor bacteriologice, inclusiv al tegumentelor, înainte de practicarea oricărei toalete, în vederea cunoaşterii germenilor aflaţi „la purtător”;

Arsurile

5. efectuarea, în încăperi special amenajate a unei băi terapeutice (baie generală

cu apă la 28 – 30C cu săpun cu betadină sau detergent cationic, urmată de clătire cu apă sterilă sau ser fiziologic), urmate de amplasarea bolnavului în pat,

prevăzut cu saltele speciale (care permit drenajul secreţiilor), cort din cearşafuri sterile,

aflate în încăperi (rezerve) special amenajate, prevăzute cu aparatură care asigură

umiditate controlată, oxigenoterapie (4 l/min, timp de 15 min pe oră) şi temperatură

constantă (28 – 32o C); bolnavul va fi aşezat în uşoară poziţie Trendelenburg, cu

membrele afectate în poziţie ridicată; monitorizarea permanentă precum şi multiplele

manopere specializate vor fi efectuate de către personal calificat.

6. abordarea unei vene înafara ariei de arsură (conservând în acelaşi timp capitalul

venos al pacientului), venă care va fi utilizată atât pentru instituirea tratamentului cât şi a anesteziei (este de preferat utilizarea unui cateter endovenos percutan de lungă

durată, direcţionat într-o venă centrală, care permite în plus şi monitorizarea PVC);

7. montarea unei sonde urinare în vederea monitorizării diurezei;

Arsurile

8. oxigenoterapia se utilizează pe tot itinerariul parcurs de bolnav;

9. montarea unei sonde nazo-gastrice, obligatorie la pacienţii cu o suprafaţă arsă de peste 40% din suprafaţa corpului;

10. monitorizarea bolnavului ars presupune înregistrarea curbei febrile, a respiraţiei, a pulsului şi tensiunii arteriale, a diurezei (minutate), a tranzitului intestinal (efectuarea de clisme zilnice la nevoie care să asigure evacuarea conţinutului intestinal) precum şi monitorizarea evoluţiei stării generale (bolnavul trebuie să fie conştient, cooperant, liniştit, să nu prezinte dureri); de asemenea tegumentele şi mucoasele trebuie să fie normal colorate, umede, calde cu un turgor normal.

Arsurile

Tratamentul local al arsurilor

Inciziile de decompresiune devin necesare atunci când în ţesuturile subjacente

suprafeţei arse apare edem reacţional care la nivelul lojelor inextensibile pot induce

ischemie; dacă zona arsă este circulară pot apare leziuni ischemice de tip „garou”. La

nivelul toracelui şi abdomenului compresiunile secundare arsurilor pot limita excursiile

toracelui.

Inciziile de decompresiune trebuie să respecte următoarele principii:

- să se efectueze de-a lungul axului segmentului de membru afectat;

- va porni din ţesut sănătos şi va ajunge în ţesut sănătos;

- se va efectua pe linia mediană a fiecărei loje afectate;

- incizia interesează epidermul, dermul şi aponevroza regiunii afectate (respectiv

peretele fibros al lojei osteofibroase afectate), respectând reţeaua vasculonervoasă a

regiunii.

La nivelul gâtului inciziile de degajare se vor practica pe feţele laterale ale

acestuia; la nivelul membrelor se va face câte o incizie pe linia mediană a fiecărei loje

musculare afectate de arsură; la nivelul mâinii şi degetelor se vor executa incizii numai

pe faţa dorsală, în axul degetelor.

Arsurile

În arsurile de gradul IV, pe lângă inciziile de decompresiune se vor efectua şi incizii de scarificare (verticale şi orizontale) care interesează escara în toată grosimea ei, ajutând la grăbirea eliminării acesteia; dacă pacientul s-a prezentat târziu iar arsura este neglijată, suprainfectată se practică incizii de circumvalare (de sigilare), la aproximativ 1 cm de marginea arsurii, în plin burelet inflamator, până în ţesut sângerând, în scopul de a întrerupe reţeaua limfatică de drenaj al toxinelor şi microbilor din zona arsă către circulaţia generală.

Regiunile anatomice unde s-au practicat incizii trebuiesc obligatoriu pansate.

Arsurile

TRATAMENTUL CHIRURGICAL este

rezervat arsurilor (intermediare şi

profunde) care nu s-au vindecat „spontan”

după trei săptămâni de tratament local şi

general şi constă fie în excizia-grefare

precoce, fie în grefarea plăgilor granulare.

Degeraturile

Definiţie

Degerătura este o leziune localizată care rezultă în urma contactului patologic dintre ţesuturile vii şi temperaturi scăzute.

În cazul când expunerea la frig afectează întreg organismul, este vorba de hipotermie,caracterizată de scăderea temperaturii corporale sub valoarea minim necesară supravieţuirii şi care apare în cadrul sindromului de refrigerare.

Degeraturile

• Degerătura se poate produce şi independent de existenţa hipotermiei, deci şi în afara sindromului de refrigerare, asocierea leziunilor locale şi a manifestărilor generale induse de frig nefiind obligatorie.

Factori favorizanţi: - caracteristicile îmbrăcăminţii (grosimea, izolaţia, lărgimea, starea uscată),

respectiv cu cât e mai subţire, mai strâmtă, mai udă şi mai uşor de pătruns de frig,cu atât permite apariţia mai rapidă a degerăturii;

- starea psihică: oboseala sau apatia favorizează instalarea degerăturilor;

-condiţii sociale proaste: sărăcie, război

- impregnarea alcoolică, atât prin vasodilataţia periferică de tip vasoplegic, cât şi prin existenţa unei slabe percepţii a mediului extern

-existenţa unor ţesuturi sensibilizate anterior la frig (degerături preexistente) permite instalarea unor degerături la temperaturi mai puţin scăzute decât pentru alţi subiecţi;

- imobilitatea, factor care induce o circulaţie periferică defectuoasă

Degeraturile

• Degerăturile se pot caracteriza cel mai corect după profunzime (gravitate),ele putând fi de:

- gradul I: caracterizat de eritem şi edem localizat, apariţia unei senzaţii de răceală neplăcută, amorţeli, arsuri. Evoluţie: vindecare naturală spontană.

- gradul II: simptomelor şi semnelor de la degerătura de gradul I li se adaugă flictene cu conţinut serocitrin şi edem regional. Evoluţie: vindecare naturală, prin descuamare epiderm lezat şi epitelizare spontană consecutivă.

- gradul III: caracterizat de flictene cu conţinut hematic + escară pe fond de alterare a circulaţiei zonale (cianoză persistentă), durere sub formă de parestezii, prurit, (afectare terminaţii nervoase senzitive). Evoluţie: în zonele cu flictene iniţiale pot apare necroze în câteva zile.

- gradul IV: local se constată existenţa unei cianoze intense, cu edem marcat, cu tegumente fără circulaţie, inerte. Evoluţie: necroze care apar extrem de rapid (ore)

Degerăturile de gradul I şi II se consideră a fi superficiale, în timp ce degerăturile de gradul III şi IV sunt considerate profunde.

Degeraturile

Semiologia degerăturilor

Simptomele şi semnele sunt cele prezentate anterior la clasificarea şi fiziopatologia degerăturilor. Ca şi forme clinice, degerăturile se pot întâlni sub trei aspecte:

• degerătura localizată (nas, ureche, buze, mână, picior), deci în zone expuse cu circulaţie periferică ce poate fi uşor afectată de expunerea prelungită la temperaturi scăzute;

• piciorul de imersie sau „de tranşee”

Definiţie: Expunerea picioarelor la temperaturi oscilând în jurul a 0 grade Celsius, dar asociat cu umezeală rece permanentă.

Situaţiile reale necesită un picior aflat timp îndelungat în apă rece sau zăpadă umedă asociat

unei:

- situaţii de stare de inconştienţă (ebrietate, crize patologice)

- împrejurări accidentale (accidente montane, în perioade de dezgheţ)

Această formă clinică de degerătură este o variantă umedă de degerătură de gradul IV(gangrenă umedă) cu componentă septică importantă asociată încă de la început.

degerătura de altitudine înaltă

Apare în condiţii de frig hipoxic (alpinişti, aviatori).

Degeraturile

Tratament

• Tratament de urgenţă

Obiective:

1. scoaterea pacientului de sub influenţa frigului;

2. asigurarea unui mediu care să permită reîncălzirea zonei afectate, respectiv încălzirea

(defrigerarea) progresivă în mediu ambiant sau imersie în apă încălzită progresiv

3. tratamentul elementelor de şoc hipotermic, prin reechilibrare hemodinamică (cu lichide

la 37 grC), metabolică, echilibrare cardiorespiratorie, asigurarea condiţiilor de reluare

a diurezei.

• Tratamentul leziunilor locale:

a) general, cu: vasodilatatoare , antitrombotice (heparină) ,antiagregante (dextran,

dipiridamol) antibiotice , antialgice , sedative

b) local, prin: pansamentul sistematic al plăgilor; favorizarea eliminării necrozelor, în

paralel cu excizia ţesuturilor necrozate, astfel încât vindecarea survine spontan la

degerăturile superficiale în câteva zile, în timp ce la degerăturile profunde vindecarea

apare în minim 3-4 săptămâni, sau chiar mai târziu, necesitând grefe în plăgi

granulare şi amputaţii în gangrene);

Degeraturile

• tratamentul sechelelor, reprezentate de

atrofii musculare, retracţii tendinoase, poziţii

vicioase degete, tulburări vasculare de tip

arteriopatie cronică asociată cu neuropatie

cronică periferică

• procedee reconstructive, dacă afectarea

unor funcţii este gravă, iar resursele locale

sunt disponibile pentru utilizarea de lambouri cutanate sau musculocutanate diverse.