astm
TRANSCRIPT
CAPITOLUL I
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
1.1 ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR
Aparatul respirator este alcătuit din doi plămâni şi din conductele aeriene.
Plămânul drept are trei lobi, cel stâng doi. Lobii sunt desparte prm scizun şi sunt
alcătuiţi din segmente şi lobuli. Organele schimburilor respiratorii au forma unui trunchi de
con cu baza inferior. Prezintă o faţă costală, una mediană, o faţă diafragmatică şi vârful
pulmonului. Vârful pulmonului se găseşte la 2-3 cm deasupra claviculei, anterior la 5,5 cm de
acromion, iar posterior la spinoasa C7.
Feţele sunt despărţite de marginea anterioară şi marginea inferioară.
Marginile anterioare se proiectează cam la 1 cm înăuntrul proiecţiei sinusurilor costo-
mediastinale anterioare, plămânul stâng prezentând o incizură, incizura cardiacă Bronhiile
pulmonare se împart în bronhii lobare iar acestea în bronhii segmentare. Segmentele
bronhopulmonare au un pedicul bronhovascular propriu şi sunt delimitate prin septuri
intersegmentare.
Lobul superior al plămânului drept are un segment apical, un segment posterior şi unul
anterior. Lobul mijlociu este alcătuit dintr-un segment medial şi unul lateral.
Lobul inferior drept are un segment apical superior, segmentul subapical sub superior,
segmentul bazal medial cardiac, bazai anterior, bazal lateral şi bazal posterior.
Lobul superior al pulmonului stâng conţine segmentele apicoposterior, anterior, lingular
superior şi lingular inferior. Lobul inferior este format din segmental apical superior,
segmentul subapical subsuperior, segmentul medial cardiac (bazal medial), bazal anterior,
bazal lateral şi bazal posterior.
Legătura dintre plămâni şi peretele toracic este realizata prm pleura, o seroasa dubla,
parietală, în contact intim cu peretele toracic, şi viscerală, care acoperă plămânii, mulându-se
pe scizurile interlobare. între cele două foiţe se află cavitatea pleurala cu presiune uşor
negativă (mai mică decât presiunea atmosferică) şi conţinând o cantitate minuna de lichid.
Datorită pleurei, plămânii sunt intim legaţi de peretele toracic, urmând mişcările cutiei
toracice.
Aerul pătrund prin orificiile nasului de trece prin faringe, laringe şi trahee care in dreptul
vertebrei T4 se bifurcă în cele două bronhii principale Locul unde bronhiile pătrund în plămâni
se numeşte hil. Ultimele ramificaţii ale bronhiilor se termma a nivelul acinului, care este un
27
conglomerat de alveole. Alveola este elementul funcţional respirator, este unitatea cea mai
mică de parenchim. În alveole au loc schimburile respiratorii.
Sistemul vascular al plămânilor este alcătuit dintr-o reţea nutritiva, formata dm arterele
bronşice, şi o reţea funcţională, care provine din arterele pulmonare La nivelul ultimelor
ramuri ale arterelor pulmonare - capilarele pulmonare - au loc schimburile gazoase. Reţeaua
capilară are o suprafaţă de 120 - 150 m2' permiţând ca prin plămâni să treacă în fiecare minut
6-71 sânge.
În condiţii de repaus nu funcţionează toate capilarele, care devin însă active în condiţii
de suprasolicitare (efort, procese patologice). Aceasta este rezerva funcţionala a plămânului.
1.2 FIZIOLOGIE
Respiraţia este un fenomen vital. Dacă organismul poate rezista mai mult de 30 de zile
fără hrană, 3 - 4 zile fără apă, nu poate fi lipsit de oxigen mai mult de câteva minute (3 min).
Respiraţia este o funcţie care asigură eliminarea CO2 şi aportul de O2 către celulele
organismului. Această funcţie cuprinde trei timpi: pulmonar, sanguin şi tisular.
- Timpul pulmonar realizează primul moment al schimburilor gazoase. La nivelul
membranei alveolo-capilare, O2 trece din aerul alveolar în sânge, iar CO2 în sens invers.
- Timpul sanguin realizează transportul gazelor între plămân - organ de aport şi
eliminare - şi ţesuturi, care consumă O2 şi eliberează CO2 .
- Timpul tisular reprezintă al treilea moment al schimburilor gazoase - respiraţia internă.
La nivelul ţesuturilor, oxigenul pătrunde în celule, iar CO2, produsul rezidual al
catabolismului, este eliminat.
Realizarea timpului pulmonar presupune mai multe procese, care repezintă etape ale
respiraţiei pulmonare (ventilaţia, difuziunea şi circulaţia).
Ventilaţia este o succesiune de mişcări alternative de inspiraţie şi expiraţie, care
reprezintă deplasarea unor volume de aer. În timpul inspiraţiei se aduce până la nivelul
alveolei aer atmosferic, bogat în O2 şi practic aproape lipsit de CO2, iar în timpul expiraţiei se
elimină aerul pulmonar, sărac în O2 şi bogat în CO2. Inspiraţia este un act activ, expiraţia un
act pasiv. Impulsurile acestei activităţi ritmice pornesc din centrul respirator bulbar, care
suferă influenţa CO2 din sânge, dar şi influenţa scoarţei cerebrale.
Inspiraţia - pătrunderea aerului în plămâni - se realizează prin mărirea diametrelor
cavităţii toracice (anteroposterior, transversal şi sagital), datorită intervenţiei muşchilor
respiratori (intercostalii, sternocleidomastoidianul, scalenii şi diafragmul). în cursul
inspiraţiei, plămânii urmează mişcările cutiei toracice, datorită contactului intim realizat prin
27
pleură, şi ca urmare se destind. Presiunea intrapulmonară scade sub cea atmosferică şi aerul
intră în plămâni. încetarea contracţiei muşchilor respiratori, face ca diametrele cutiei toracice
să revină la dimensiunile anterioare şi aerul să părăsească plămânii. Deci, expiraţia e un act
pasiv.
Cu fiecare inspiraţie obişnuită, pătrunde în plămâni un volum de aer de aproximativ 500
ml. Acelaşi volum de aer părăseşte plămânul prin expiraţie. Acesta e aerul respirator curent.
În condiţii bazale - individul în repaus muscular şi alimentar şi în echilibru termic -
volumul de aer care intră şi iese într-un minut din plămân este de 6 - 8 1. Această valoare,
care corespunde unui volum curent de 500 ml şi unor frecvenţe medii de 12 - 16
respiraţii/minut, se numeşte minut-volum respirator sau debitul respirator de repaus, şi
depinde de doi parametri: de amplitudine şi de frecvenţa mişcărilor respiratorii (M.-V.R. =
500x16 = 8 1).
În timpul unui efort muscular intens, minut-volumul respirator poate creşte de 10 ori.
Pentru fiecare individ, ventilaţia poate creşte până la o anumită limită, numită ventilaţie
maximă. Creşterea se realizează prin mărirea amplitudinii, dar mai ales prin sporirea
frecvenţei mişcărilor respiratoare. Deci, ventilaţia maximă depinde de capacitatea vitală şi de
frecvenţa optimă.
Capacitatea vitală este volumul de aer care poate fi expulzat din plămâni în cursul unei
expiraţii forţate, care urmează unei inspiraţii, de asemenea forţată. Valoarea sa normală este
de 3 - 5 1, dar poate varia în circumstanţe fiziologice şi mai ales patologice, în componenţa sa
intră: volumul curent (500 ml); volumul inspirator de rezervă (V.I.R.), adică volumul de aer
care mai poate fi inspirat în plămân la sfârşitul unei inspiraţii de repaus, printr-o inspiraţie
forţată (2 000 ml) şi volumul expirator de rezervă (V.E.R.), care este volumul de aer, ce poate
fi expulzat din plămân, la sfârşitul unei expiraţii de repaus, dacă individul face o expiraţie
forţată (1 500 ml). Dar ventilaţia creşte şi cu frecvenţa mişcărilor respiratorii, până la o
anumită limită, când chiar dacă, creşte frecvenţa, ventilaţia scade. Aceasta este frecvenţa
optimă - de 80 -90 cicluri ventilatorii/min. la individul normal. Volumele de aer care pătrund
în plămân, nu se răspândesc uniform. Ele se distribuie neuniform în volumele de aer existente
în plămâni şi în funcţie de condiţiile patologice bronhopulmonare. Astfel, la sfârşitul unei
expiraţii forţate, mai rămân în plămân aproximativ 1 500 ml aer, care poartă denumirea de
volum rezidual şi care este repartizat în căile aeriene şi în alveole. Compoziţia aerului alveolar
trebuie să aibă însă o valoare aproape constantă, aceasta realizându-se prin inspiraţie, care
face să pătrundă aer atmosferic bogat în O2, aer care se distribuie şi se amestecă cu aerul
alveolar. Nu tot aerul inspirator ajunge la alveole, o parte (circa 30%) rămânând în căile
27
aeriene superioare. Acesta este spaţiul mort anatomic. Pe de altă părete, nu toate alveolele
sunt ventilate uniform, aproape 20% fiind hipoventilate (porţiunile centrale şi paravertebrale)
- spaţiul mort fiziologic. Spaţiul mort încălzeşte şi saturează cu vapori de apă aerul atmosferic
şi asigură o compoziţie constantă aerului alveolar. În situaţii patologice, cum sunt reducerea
calibruhii bronşic (astm, bronşită, compresiuni etc.) sau colabarea parenchimului (atelectazie,
pleurezii etc.), distribuţia aerului în plămâni este neuniformă, ea determină creşterea zonelor
de alveole hiperventilate.
Difuziunea reprezintă schimburile gazoase din membrana alveolo-capilară. Acest proces
depinde de:
- diferenţa dintre presiunile parţiale ale O2 şi CO2 de o parte şi de alta a membranei
alveolo-capilare, deci din alveolă şi din capilare;
- structura membranei alveolo-capilare şi procesele patologice care îngroaşă membrana,
îngreuiază trecerea liberă a gazelor;
- suprafaţa activă a membranei alveolo-capilare, care poate varia în limite mari (20 -200
m2).
Circulaţia pulmonară. Pentru asigurarea respiraţiei pulmonare, este obligatorie şi o
circulaţie corespunzătoare, care să permită trecerea unei cantităţi normale de sânge. Debitul
sanguin pulmonar este egal cu debitul circulaţiei generale, dar presiunile şi rezistenţele din
arterele pulmonare sunt mult mai mici.
27
CAPITOLUL II
ASTMUL BRONŞIC
2.1 DEFINIŢIE
Sindrom clinic caracterizat prin reducerea generalizată, variabilă şi reversibilă, a
calibrului bronhiilor, cu crize paroxistice de dispnee expiratorie şi raluri sibilan-te. Dispneea
paroxistică este consecinţa a trei factori, care induc bronhostenoza: edemul mucoasei
bronşice, hipersereţia şi spasmul. Primele două componente sunt fixe, ultima -labilă. Pentru
afirmarea diagnosticului de astm bronşic, sunt necesare cel puţin 3 din următoarele 5 criterii:
antecedente alergice personale sau familiale, debutul crizei înainte de 25 de ani sau după 50,
dispnee paroxistică expiratorie şi frecvent vespero-nocturnă, reversibilitatea crizelor sub
influenţa corticoizilor sau simpaticomimeticelor, tulburări de distribuţie, perturbări ale
volumelor plasmatice şi ale debitului expirator (în special scăderea V.E.M.S.).
2.2 ETIOPATOGENIE
Astmul bronşic nu este o boală, ci un sindrom, care durează toată viaţa (pacientul se
naşte şi moare astmatic), cu evoluţie îndelungată, discontinuă, capricioasă. Are substrat
alergic, intervenind două elemente: un factor general (terenul atopic) şi un factor local
(hipersensibilitatea bronşică). Esenţial este factorul general, terenul atopic (alergic), de obicei
predispus ereditar. Terenul atopic presupune o reactivitate deosebită la alergene (antigene).
Cele mai obişnuite alergene sunt: polenul, praful de cameră, părul şi scuamele de animale,
fungii atmosferici, unele alergene alimentare (lapte, ouă, carne) sau medicamentoase (Acidul
acetilsalicilic, Penicilina, Aminofenazona, unele produse microbiene). Alergenele, la indivizii
predispuşi (atopici), induc formarea de anticorpi (imunoglobuline); în cazul astmului -
imunoglobuline E (IgE) denumite şi reagine. IgE aderă selectiv de bazofilele din sânge şi
ţesuturi, în special la nivelul mucoaselor, deci şi al bronhiilor. La recontactul cu alergenul,
cuplul IgE - celulă bazofilă bronşică - declanşează reacţia alergică (antigen-anticorp), cu
eliberarea de mediatori chimici bronho-constrictori (acetilcolină, histamină, bradikinină) şi
apariţia crizei de astm. Terenul astmatic (atopic) corespunde tipului alergic de
hipersensibilitate imediată. Al doilea factor esenţial pentru astm, este hipersensibilitatea
bronşică faţă de doze minime de mediatori chimici, incapabili la individul normal să provoace
criza de astm (boală a betareceptorilor adrenergici, incapabili să răspundă cu bronhodilataţie
pentru a corecta bronhospasmul produs de mediatorii chimici). La început criza paroxistică
27
este declanşată numai de alergene. Cu timpul, pot interveni şi stimuli emoţionali, climaterici,
reflecşi. în toate tipurile însă, criza apare mai ales noaptea, când domină tonusul vagal
(bronhoconstrictor).
2.3. ANATOMIA PATOLOGICĂ
Relevă bronhii terminale obstruate de mucus, cu celule calciforme numeroase şi muşchii
netezi hipertrofiaţi.
Datele de anatomie patologică în astmul bronşic sunt rezultatul studiilor necropsice în
stare de rău astmatic, şi a elementelor obţinute prin bronhoscopie, biopsie bronşică, lavaj
bronhoalveolar şi examen de spută.
Macroscopic plămânii sunt hiperinflamaţi şi nu colabează la deschiderea toracelui. Se
pot constata mici zone de atelectazie cu bronşită obstruantă prin dopuri de mucus, dar
multiple dopuri gri- albicioase se întălnesc în majoritatea căilor aeriene mici şi mijlocii.
Pereţii bronşici pot fi îngroşaţi şi uneori se pot găsi bronşiectazii în lobii superiori.
Studiul microscopic. În lumenul bronşic se găseşte un material vâscos, dens, uneori
aderent, care se mulează în căile aeriene realizând adevărate dopuri sau cilindri bronşici.
Dopurile sunt formate din lipoproteine, proteine plasmatice, celule inflamatorii şi celule
epiteliale descuamate. Mucusul se găseşte în exces ca urmare a creşterii secreţiei glandelor
submucoase şi numărului celulelor cliciforme. Sunt prezente de asemenea, celulele epiteliale
descuamate excesiv, ca rezultat a efectului citotoxic al proteinei bazice majore produsă de
eozinofilie. În spută, ca şi în lavajul bronhoalveolar se găsesc eozinofile şi mastocite, precum
şi cristale Charcot-Leyden, care conţin fosfolipide, probabil derivate din membrana
eozinofolelor.
2.4. FORME CLINICE
Se deosebesc astmul bronşic pur, care apare la tineri, cu echivalente alergice, cu interval
liber între crize şi astmul bronşic complicat (impur), în care crizele apar pe fondul unor
modificări permanente (de obicei bronşita astmatică).
Se mai descriu astmul bronşic extrinsec (alergic pur), care apare la tineri cu antecedente
alergice familiale, echivalenţe alergice, interval liber între crize, în prezenţa unor alergene,
absenţa altor boli pulmonare preexistene, cu teste cutanate şi de provocare pozitive (40% din
cazurile de astm bronşic), şi astmul bronşic intrinsec, care apare după 40 de ani, cu puţine
intervale libere, de obicei ivindu-se în timpul iernii; se asociază cu tuse şi expec-toraţie
27
mucopurulentă şi factori infecţioşi (bronşite cronice etc.).
În funcţie de severitatea manifestărilor, se deosebesc asmul cu crize rare şi de intensitate
redusă, astmul cu dispnee paroxistică, astmul cu dispnee continuă şi starea de rău astmatic.
Starea de rău astmatic se caracterizează prin crize violente, subintrante, durând peste 14 - 48
de ore, rezistente la tratament, de obicei fără tuse şi expectoraţie, cu polipnee, asfixie, cianoză,
colaps vascular, somnolenţă până la comă. Apare după administrarea în exces de simpati-
comimetice (Alupent), sedative, opiacee, barbiturice, suprimarea bruscă a corticoterapiei,
suprainfecţie bronşică.
2.5 TABLOU CLINIC
La început, crizele sunt tipice, cu început şi sfârşit brusc, cu intervale libere; mai târziu,
în intervalele dintre crize, apar semnele bronşitei cronice şi ale emfizemului, cu dispnee mai
mult sau mai puţin evidentă.
Criza apare de obicei în a doua jumătate a nopţii, de obicei brutal, cu dispnee şi
nelinişte, prurit şi hipersecreţie; alteori este anunţată de prodroame (strănut, lăcrimare, prurit
al pleoapelor, cefalee).
Dispneea devine paroxistă, bradipneică, cu expiraţie prelungită şi şuierătoare. Pacientul
rămâne la pat sau aleargă la fereastră, pradă setei de aer.
De obicei stă în poziţie şezândă (ortopnee), cu capul pe spate şi sprijinit în mâini, ochii
injectaţi, nările dilatate, jugulare turgescente.
În timpul crizei, toracele este imobil, în inspiraţie forţată; la percuţie - exagerarea
sonorităţii; sunt prezente raluri bronşice, în special sibilante, diseminate bilateral.
La sfârşitul crizei, apare tusea uscată, chinuitoare (deoarece expulzarea secreţiilor se
face cu dificultate), cu spută vâscoasă, albicioasă (perlată), bogată în eozinofile (uneori
eozinofilie şi în sânge), cristale Charcot-Leyden şi spirale Curschman.
Testele de sensibilizare sunt pozitive. Criza se termină în câteva minute sau ore, spontan
sau sub influenţa tratamentului.
Există şi manifestări echivalente: tuşea spasmodică, coriza spasmodică "febra de fin",
rinita alergică, eczema, urticaria, migrena, edemul Quinke.
2.6 INVESTIGAŢII
Explorări funcţionale
-spirometria
-gazometria
27
-monitorizarea PEF-ului
-teste cutanate
-investigaţii imunologice
Bronhiile de calibru mic şi mijlociu sunt explorate preferenţial prin PEF şi MEF 25-75%
(debitul expirator mediu forţat în timpul eliminării porţiunii mijlocii a capacităţii vitale).
Valori medii (bărbat de 1,70 m)
CPT Capacitate pulmonară totală = 6000ml
CV Capacitate vitală = 4500-5000ml
VR Volum rezidual = 1000-1500ml
VC Volum curent = 500 ml
VIR Volum inspirator de rezervă = 3000 ml
VER Volum expirator de rezervă = 1000-1500 ml
VEMS Volum expirator maxim/secundă =3500-4000 ml
VEMS/CV Raport Tiffneau =70-85%
FR Frecvenţă respiratorie =12-18/min
V Ventilaţie/min (VC x FR ) =5000-9000 ml/min
SPIROMETRIA sau PEF-ul sunt mai importante de efectuat la adult decât gazometria,
deoarece aceasta din urma se modifică mai tardiv şi semnifică un element de alertă pentru
medic.
TESTUL BRONHODILATATOR
Se mai recomandă testul bronhodilatator şi pacienţilor cu valori iniţiale normale (la
limitainferioară).
În cazul unei crize de astm, ce este necesar de efectuat cu prioritate: spirometria sau
gazometria.
OXIMETRIA
Utilitatea OXIMETRULUI în diagnosticul crizelor de astm este limitată, deoarece doar
crizele foarte severe determină scăderea saturaţiei în oxgen a hemoglobinei.
Pacienţii asimptomatici nu necesită monitorizarea continuă a PEF-ului, ci doar
măsurarea ocazională, de exemplu săptămânal sau chiar mai rar.
TESTELE CUTANATE au, în general, valoare orientativă în diagnosticul astmului
alergic, în special pentru confirmarea implicării unui alergen presupus responsabil de
declanşarea crizelor.
27
În practică clinică se observă o coincidenţă între pozitivitatea testelor cutanate la
alergeni specifici şi creşterea IgE serice în proporţie de peste 70%, de unde utilitatea lor şi
necesitatea interpretării acestora în contextul clinic.
INVESTIGAŢII IMUNOLOGICE. Se pot doza imunoglobulinele E totale (RIST radio
imuno sorbent test-metoda scumpăşi cu mic beneficiu practic sau IgE specifice, prin metoda
RAST(radio alergo sorbent test)metoda mult mai fiabilă.
TESTUL DE EFORT se recomandă pacienţilor necardiaci, cu dispnee de efort şi cu
debite ventilatorii normale, sau cu teste de provocate bronşică negativ.
Dacă VEMS-ul scade cu > 20% după efort, testul este pozitiv, sugestiv pentru
diagnosticul de astm.
2.7 TRATAMENT
TRATAMENT PROFILACTIC
Măsurile profilactice vor fi aplicate întotdeauna: evitarea mediului alergizant, a
substanţelor iritante bronşice - tutun, alcool etc.
Astmul bronşic răspunde la o gamă largă de preparate şi proceduri, în general
tratamentul a fost expus la bronşita cronică. Şi în această afecţiune măsurile preventive sunt
foarte importante. Prima acţiune vizează combaterea fumatului şi propaganda antitabacică.
Evitarea atmosferei poluate, inclusiv expunerea la noxele respiratorii este o altă măsură.
Sensibilitatea particulară a pacienţilor la infecţii, impune de asemenea evitarea virozelor
respiratorii şi în primul rând, aglomeraţiilor în timpul epidemiilor.
Chimioprofilaxia recidivelor bronşitice, în astmul bronşic intricat se realizează cu
Tetraciclină 1 g/zi, mai rar Penicilină V.
TRATAMENT MEDICAMENTOS
Principalele droguri folosite sunt şi aici betaadrenergicele, anticolinergicele şi derivaţii
metilxantinei. Betaadrenergicele sunt derivaţi ai adrenalinei care din cauza efectelor
secundare (ca şi efedrina), nu mai este utilizată astăzi. Din generaţia a doua se folosesc
Izoprenalina (Aludrin) şi Orciprenalina (Alupent, Astmopent). Superiori acestora sunt
derivaţii din generaţia a treia: Terhutalinul (Bricanyl), Fenoterolul (Berotec), Salbutamolul
(Ventolin şi Sultanol) şi Clenbutarolul (Spiropent). Sunt folosiţi cu precădere în aerosoli
dozaţi. Dozajul corect (4x2 inhalaţii/zi) este practic lipsit de efecte adverse cardiovasculare.
Sub formă de spray dozat, sunt de întrebuinţare curentă.
27
S-a încercat şi prepararea tabletelor de Orciprenalina, Salbutamol şi Terbutalină, cu doză
totală pe zi între 10-60 mg. Preparatul Ventolin (Salbutamol) pare cel mai util. Ca reacţii
adverse după supradozaj, pot apare tremurători, nervozitate, palpitaţii, tahicardie şi creşterea
debitului cardiac şi a tensiunii arteriale. Acest manifestări dispar spontan prin reducerea dozei.
Dintre anticolinergice, cap de serie este atropină, astăzi foarte puţin întrebuinţată din
cauza tulburărilor provocate. în practică s-a impus preparatul Atrovent care nu are efectele
secundare ale atropinei. Rezultatele sunt inferioare betaadrener-gicelor.
Asocierea Atroventului cu un betaadrenergic (Berotec sau Ventolin) realizează efecte
sinergice superioare, fiecărui preparat în parte. Se administrează înaintea expuerii la alergenul
cauzal, cu turboinhalatorul de mână (spinhaler), 4 capsule/zi (20 mg/capsulă) la 4 - 6 ore, s-au
sub formă de soluţie pentru aerosoli. Zaditenul (Ketotifen) are tot efect preventiv şi este
administrat sub formă de gelule, oral, 1 mg dimineaţa şi seara.
Dintre alte metode şi proceduri prezentate pe larg la tratamentul bronşitei cronice
enumerăm: hidratarea corectă a pacientului, kineziterapia (cultura fizică terapeutică,
gimnastica respiratorie), terapia ocupaţională, cura balneară (în special Govora),
Speleoterapia (practicată în salin), climatoterapia şi mai ales hiposensibilizarea specifică
(Imunoterapia).
Se folosesc unele preparate retard (antigen şi hidroxid de aluminiu) în injecţii s.c. la
început 3 zile, apoi săptămânal şi în final la trei săptămâni (minimum 3 ani). Autovaccinurile
pot da rezultate bune. Se administrează pe cale s.c, doze subclinice progresiv crescânde, din
alergenul cauzal (polenuri, praf de cameră, fungi, unii alergeni profesionali ca: făina, praful de
cereale, peri de animale).
Drenajul postural, ventilaţia mecanică şi dezobstruarea bronşică sunt folosite în anumite
bronşiectazii, supuraţii bronşice secundare şi în general în cazuri speciale.
Corticoterapia este tratamentul cel mai eficace, dar datorită riscurilor rămâne o terapie
de impas. Se folosesc: Prednison, 1 tabletă/zi (5 mg); Superprednol, tot 1 tabletă/zi (0,5
mg/tab.); produse retard (Celestone, Kenalog), Sinacten-retard (1 mg la 7 - 15 zile), sub
protecţie de alcaline, calicu, K. In tratamentul corticoterapic, doza totală trebuie administrată
dimineaţa, fiind preferabil tratamentul discontinuu (la 2 sau 3 zile) şi corticoterapia-retard sau
în aerosoli. În general, coticoterapia trebuie rezervată formelor grave; tratamentul continuu se
va temporiza, se vor folosi doze minime (30 mg Prednison/zi) - tratament de atac; 5 mg/zi - de
întreţinere.
Antibiotice (se evită Penicilina, fiind alergizantă); de preferinţă Oxacilina, Cloxa-cilina,
Tetraciclină, în prezenţa semnelor de infecţie (după schema de la "Bronşita cronică");
27
expectorante şi mucolitice (Bisolvon, Mucosolvin) - în crize şi suprainfecţie; sedative slabe
(Bromoval, Nervocalm), oxigen - în crizele cu polipnee.
CAPITOLUL III
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU ASTM
BRONŞIC
3.1 ROLUL PROPRIU
ASIGURAREA CONDIŢIILOR DE MEDIU
Pacienţii secţiei de pneumologie pretind o îngrijire destul de variată întrucât aici se află.
Alături de cazurile cronice, care necesită o îngrijire intermitentă de lungă durată, cazuri
hiperacute, cu iminenţa permanentă a pericolului de moarte. Varietatea cazurilor de boală a
devenit mai mare de când spitalele de tuberculoză au un caracter de pneumologie generală.
Îmbolnăvirile aparatului respirator au, totdeauna, repercusiuni negative asupra suprafeţei
respiratorii. Chiar şi afecţiunile catarale ale căilor respiratorii superioare produc o oarecare
senzaţie de dispnee dacă sunt însoţite de tuse şi expectoraţie. Saloanele pacienţilor pulmonari
trebuie să fie orientate cu ferestrele spre nord pentru a primi o luminozitate intensă şi
permanentă, fără acţiunea directă a razelor solare. Este bine dacă saloanele sunt prevăzute cu
terase mari, unde pacienţii, în cursul zilei, pot fi duşi cu paturile lor, pentru aeroterapie.
Saloanele trebuie încălzite moderat, adică la 18 . . . 19 °C. Fac excepţie pacienţii cu afecţiuni
bronşice inflamatorii, care necesită o atmosferă caldă, cu umiditate ridicată (prin
aerosolizare). Saloanele trebuie să aibă o bună ventilaţie, iar cele în care se îngrijesc pacienţi
cu expectoraţii şi exhalaţii fetide să aibă sistemul de ventilaţie perfect şi permanent în
funcţiune.
Amplasarea pacienţilor. Se va avea grijă ca cei cu pneumonii, supuraţii pulmonare şi
alte boli cauzate de germeni transmisibili să fie internaţi în saloane separate şi se va evita
amplasarea lor alături de tineri, diabetici sau vârstnici.
Mobilierul trebuie să fie cât mai simplu, din cel care nu reţine praful. Patul este bine să
fie pe rotile. în saloanele unde se internează pacienţi cronici, cu o durată mai lungă de
spitalizare, o condiţie esenţială a confortului este satisfacerea cerinţelor intelectuale ale
pacienţilor. Curăţenia zilnică şi generală a saloanelor se va face exclusiv cu aspiratoare şi
27
cârpe umede, pentru a se evita ridicarea prafului, care în urma uscării sputei infectate conţine
un număr însemnat de germeni patogeni.
Îngrijirile generale. La majoritatea afecţiunilor pulmonare poziţia cea mai bună este cea
semişezândă, şi dacă starea pacientului nu contravine trebuie lăsat să stea cum îi convine, însă
va fi îndemnat să-şi schimbe poziţia cât mai des, pentru a evita complicaţiile hipostatice. În
caz de hemoptizie sau embolie pulmonară, pacientul trebuie menţinut în repaus absolut, cu
capul şi trunchiul ridicat, căci mişcările active ar putea favoriza repetarea complicaţiilor.
Poziţia luată de pacient în pat sau la marginea patului în cursul acceselor de astm bronşic
trebuie făcută cât mai comodă cu ajutorul anexelor sau sprijinindu -1 cu braţele.
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN EXAMINAREA
CLINICĂ A PACIENTULUI
Una din sarcinile importante ale asistentei medicale este colaborarea cu medicul la
examinarea clinică a pacientului.Cunoaşterea etapelor examinării clinice în ordine
cronologică, face accesibilă medicului explorarea tuturor regiunilor organismului, fără a
produce suferinţe inutile pacientului şi contribuie la crearea unui climat favorabil între pacient
şi medic.
Sarcinile asistentei medicale în pregătirea şi asistarea unui examen clinic medical sunt
următoarele:
-Pregătirea psihică a pacientului: dacă pacientul cunoaşte esenţa şi importanţa
examinărilor, prin încrederea care i-a fost insuflată, va suporta mult mai uşor suferinţele
cauzate de diverse explorări.
-Adunarea, verificarea şi pregătirea instrumentarului necesar examinărilor clinice:
instrumentele vor fi în perfectă stare de funcţiune, sterile sau dezinfectate, în funcţie de
necesităţi. Asistenta va sta în faţa medicului, de cealaltă parte a patului şi va observa cu
atenţie mişcările medicului, pentru a prevedea necesităţile de instrumente şi de ajutor manual,
cu care pote contribui.
-Dezbrăcarea şi îmbrăcarea pacientului:trebuie făcută cu mult tact şi fineţe, pentru a nu
provoca dureri şi mişcări inutile. Pacientul va fi dezbrăcat complet în timpul examinătii, dar
acesta se va face treptat pe regiuni.
-Aducerea pacientului în poziţie adecvată examinării şi sprijinirea lui în caz de
necesitate, uşurează mult munca medicului şi efortul pacientului.
Examinarea clinică începe cu anamneza, timp în care pacientul va sta cât mai comod şi
relaxat.
27
La examenul obiectiv, pacientul va fi adus în poziţie corespunzatoare examinării(cât
permite starea generală a pacientului).
În cursul examinării, asistenta va veghea ca pacientul să întoarcă capul lateral, pentru a
nu respira în faţa ei sau a medicului examinator.
Examinarea organelor toracice se completează cu măsurarea tensiunii arteriale. Pentru
aceasta, imediat după examinarea toracelui, asistenta aplică banda tensiometrului pe braţul
pacientului.
Examenul clinic se completează cu măsurarea funcţiilor vitale:puls,temperatură,
respiraţie.
SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI
Supravegherea comportamentului pacientului şi funcţiilor vitale
Supravegherea pacientului este una din sarcinile cele mai importante ale asistentei
medicale. Observaţia medicului este discontinuă, intermitentă; el vede pacientul numai la
vizite sau cu ocazia aplicării unor tratamente, în restul zilei, pacientul se găseşte sub
supravegherea asistentei, care trebuie să culeagă toate datele relativ la starea generală şi la
evoluţia bolii sale. Asistenta trebuie să raporteze medicului tot ce observă în cursul zilei la
pacient, însa, pentru ca informaţiile ei să fie într-adevăr complete şi valoroase, ea trebuie să
ştie să facă observaţii sistematice, metodice şi să cunoască ce anume trebuie să observe.
Asistenta, stând în permanenţă la patul pacientului, va urmări:
1. Comportamentul pacientului.
2. Funcţiile vitale şi vegetative ale organismului.
Urmărirea comportamentului pacientului
Asistenta trebuie să se obişnuiască ca, în cursul oricărei munci, să ţină sub supraveghere
pacienţii. Ea trebuie să-i urmărească, să observe atitudinea lor în pat, poziţia pe care o iau,
expresia feţei, mişcările active pe care le execută etc. Relaţiile pe care le realizează cu
pacientul în timpul îngrijirii lui, ca şi convorbirile provocate intenţionat, eventual cu scopul
educaţiei sanitare, trebuie să fie tot atâtea prilejuri de a studia starea pacientului din toate
punctele de vedere.
Poziţia pacientului în pat este determinată de gravitatea bolii de care acesta suferă.
Poziţia pacientului în pat este determinată de nevoia de a uşura unele funcţii ale organismului.
În timpul crizei pacientul rămâne la pat sau aleargă la fereastră, pradă setei de aer. De obicei
stă în poziţie şezândă, cu capul pe spate şi sprijinit în mâini. Dacă însa starea pacientului este
gravă, el devine adinamic.
27
Expresia feţei pacientului poate să se schimbe relativ repede în raport cu modificarea
stării pacientului; din acest motiv supravegherea fizionomiei pacientului trebuie să fie o
preocupare permanentă a asistentei.
În astmul bronşic faţa pacientului este congestionată, agitată, ochii sunt injectaţi, gura
întredeschisă, nările dilatate, jugulare turgescente. Tegumentul este palid – cenuşiu acoperit
de transpiraţii reci.
Starea psihică a pacientului prezintă, de asemenea, un interes deosebit pentru asistentă.
Datorită febrei pot apare tulburări ale stării de cunoştinţă.
Astmul bronşic poate tulbura de asemenea echilibrul psihic al pacientului, de care
asistenta trebuie să ţină cont la îngrijirea acestor pacienţi.
Pofta de mâncare a pacientului va fi, de asemenea, urmărită de asistentă, deoarece
pacienţii cu astm bronşic sunt anorexici şi prezintă scăderi ponderale .
Somnul pacientului trebuie, de asemenea, urmărit de asistentă, atât cantitativ, cât şi
calitativ, precum şi din punctul de vedere al orarului, deoarece crizele de astmă bronşic apar
îndeosebi noaptea. Asistenta va urmări orice modificare în comportamentul pacientului.
Urmărirea trebuie făcută ştiinţific şi obiectiv, iar observaţiile culese trebuie să redea fidel
tabloul patologic apărut. Supravegherea şi notarea modificărilor produse în starea pacientului,
făcute fără pricepere şi cunoştinţe obiective, fac imposibilă asigurarea îngrijirii calitative a
pacienţilor.
Funcţiile vitale şi vegetative ale organismului
Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative ale organismului este obligatorie în cursul
oricărei boli, căci modificarea lor reflectă în mare măsură starea generală a pacientului,
precum şi evoluţia şi gravitatea bolii de care suferă. Totalizarea observaţiilor asupra funcţiilor
vitale şi vegetative se consemnează în foaia de temperatură a pacientului.
Respiraţia. Numărarea mişcărilor respiratorii se face timp de 1 minut întreg, având grijă
ca operaţia să se facă fără ştirea pacientului, căci respiraţia este un act reflex, inconştient, dar
controlat de voinţă, din care motiv pacientul, observând că i se numără frecvenţa mişcărilor
respiratorii, îşi poate modifica ritmul şi astfel nu se mai obţin valori reale. Dacă este posibil,
numărătoarea se va face în timpul somnului; se va aşeza mâna uşor cu faţa palmară pe
suprafaţa toracelui pacientului şi se vor număra inspiraţiile după mişcările de ridicare a
peretelui toracic. Dacă pacientul este treaz, conştient, după terminarea numărării bătăilor
pulsului, fără a se părăsi mâna pacientului, se vor număra şi mişcările respiratorii, urmărind
mişcările cutiei toracice sau ale peretelui abdominal numai prin inspecţie, fără ştirea
pacientului. Frecvenţa respiraţiei se înregistrează în foaia de temperatură la fel ca temperatura
27
şi pulsul. Graficul se va desena cu creion albastru. Curba respiraţiei trebuie să meargă paralel
cu curba de temperatură şi curba pulsului.
Dificultatea de a respira se numeşte dispnee. Spre deosebire de respiraţia normală, care
este involuntară, respiraţia dispneică este conştientă, voluntară, penibilă. Pacientul resimte o
"sete de aer". Cu alte cuvinte, pacientul dispneic simte pe de o parte necesitatea de a respira,
iar pe de alta că efortul respirator pe care-1 face este insuficient. Se ştie că, în stare normală,
mişcările respiratorii au o frecvenţă constantă, o amplitudine egală şi un ritm regulat, în timp
ce în stări patologice aceste caracteristici se modifică şi apare dispneea.
La început, crizele sunt tipice, cu început şi sfârşit brusc, cu intervale libere; mai târziu,
în intervalele dintre crize, apar semnele bronşitei cronice şi ale emfizemului, cu dispnee mai
mult sau mai puţin evidentă. Criza apare de obicei în a doua jumătate a nopţii, de obicei
brutal, cu dispnee şi nelinişte, prurit şi hipersecreţie; alteori este anunţată de prodroame
(strănut, lăcrimare, prurit al pleoapelor, cefalee). Dispneea devine paroxistă, bradipneică, cu
expiraţie prelungită şi şuierătoare. Pacientul rămâne la pat sau aleargă la fereastră, pradă setei
de aer. De obicei stă în poziţie şezândă, cu capul pe spate şi sprijinit în mâini, ochii injectaţi,
nările dilatate, jugulare turgescente. În timpul crizei, toracele este imobil, în inspiraţie forţată;
la percuţie - exagerarea sonorităţii; sunt prezente raluri bronşice, în special sibilante,
diseminate bilateral. La sfârşitul crizei, apare tusea uscată, chinuitoare (deoarece expulzarea
secreţiilor se face cu dificultate), cu spută vâscoasă, albicioasă (perlată), bogată în eozinofile
(uneori eozinofilie şi în sânge), cristale Charcot-Leyden şi spirale Curschman.
Dacă nu există contraindicaţii speciale (ex. hemoptizii), pacientul trebuie îndemnat de
mai multe ori pe zi să tuşească, în vederea eliminării conţinutului patologic al arborelui
bronşic, ceea ce permeabilizează căile respiratorii şi-l uşurează. Este foarte important ca sputa
să fie adunată, măsurată şi păstrată după metodele obişnuite şi - după ce a fost văzută de
medic - să fie trimisă la laborator pentru examenul morfologic.
Expectoraţia este procesul prin care se elimină produsele formate în căile respiratorii, în
mod curent, prin expectoraţie se înţeleg atât actul de expulzie, cât şi produsele eliminate
(sputa). Expectoraţia reprezintă, fără îndoială, materialul patologic cel mai periculos, fapt
pentru care trebuie luate măsuri de asepsie riguroasă. Este contraindicat să se fumeze sau să se
ia masa, fără dezinfectarea mâinilor care au venit în contact cu scuipătoarea. Expectoraţia are
o valoare fundamentală din punct de vedere diagnostic, mai ales dacă este recentă. Trebuie
precizate totdeauna cantiatea, aspectul, culoare şi mirosul. Expectoraţia apare când exsudatul
alveolar sau secreţia bronşică creşte, declanşând tusea. Adeseori femeile şi copiii nu ştiu să
expectoreze, înghiţind sputa eliminată prin tuse. După cum am menţionat, expectoraţia are
27
mai multe caractere, de care trebuie să se ţină seama.
Alături de respiraţie, expectoraţie, asistenta trebuie să urmărească culoarea tegumentelor
şi a mucoaselor, temperatura, pulsul, diureza, tranzitul intesinal.
Este important să cunoască şi să recunoască din timp semnele premonitorii ale
complicaţiilor ca hemoptizia, trombembolia pulmonară şi embolia gazoasă, pneumotoracele
spontan, insuficienţa respiratorie acută, dismicrobismele postantibioterapeutice etc.
Înştiinţând imediat medicul şi pregătind tot ceea ce este necesar pentru intervenţiile de
urgenţă. Din acest motiv, asistenta va pregăti în camera pacienţilor predispuşi la astfel de
complicaţii, medicamentele cardiotonice, excitanţi ai respiraţiei, substanţe vasomotoare,
analeptice, bronhodilatatoare, instrumente şi materiale necesare pentru traheostomie, seringi,
ace, perfuzoare, aparatură pentru aspiraţia secreţiilor, pentru oxigenoterapie şi eventual pentru
respiraţie artificială mecanică.
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ALIMENTAŢIA
PACIENTULUI
Regimul alimentar are o mare importanţă în astmul bronşic, fie el alergic sau infecţios.
În principiu, în cazul ambelor forme de astm se recomandă o alimentaţie cât mai "curată",
lipsită de aditivi chimici, de alimente suprarafinate (făina albă, zahăr, margarina etc.), de
carne, de legume şi fructe cu pesticide şi îngrăşăminte chimice. În perioada crizelor de astm,
se consumă doar alimente hipoalergice, adică legume verzi: fasole verde, varză, salată verde,
broccoli, frunze de ridiche de lună, sub forma de suc diluat sau de zeama de fiertură, cu foarte
puţină sare. Dupa ieşirea din criză şi revenirea respiraţiei la normal, se introduc sucurile
proaspete şi salatele de fructe, supele de legume, salatele de legume şi, treptat, branza (dar nu
fermentată!) şi ouale. În general, în cazul astmului se recomandă deloc sau foarte puţină carne
slabă sau peşte. De asemenea, este contraindicată hrana la conservă, fie ea de casă sau
procesată industrial. Nu se vor consuma nici alimente cu aditivi sintetici (E-uri) de genul
îndulcitorilor, afănătorilor, coloranţilor, amelioratorilor de gust şi de aromă, conservanţilor.
Pe cât posibil, se vor consuma alimente obţinute prin metode biologice tradiţionale, din surse
sigure. O mare grijă trebuie acordată şi în cazul alimentelor alterate sau care au stat ceva mai
mult timp depozitate, deoarece chiar şi un mucegai minuscul, greu sesizabil prin gust, poate
declanşa crize astmatice grave, chiar fatale.
O altă regulă importantă în cazul astmaticilor: mese multe şi cât mai uşoare. Un prânz în
care se consuma o supă de legume, o salată de crudităţi şi nişte brânzeturi este de preferat unei
mese copioase, chiar dacă meniul uşor va mai necesita o gustare ulterioară. De asemenea,
27
trebuie evitată înfometarea pe timp îndelungat, urmată de o masă foarte consistentă. Şi în
cazul astmaticilor funcţionează regula: "moderaţie în toate". Masa de seara trebuie să fie
redusă în volum, cu alimente uşor digerabile şi asimilabile, cu potenţial alergen şi iritant
redus.
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN EDUCAŢIA SANITARĂ
A PACIENŢILOR
Astmul bronşic este o afecţiune relativ frecventă, iar numărul cazurilor este în continuă
creştere. Impactul acestei boli asupra fiecărui pacient poate fi mare, prin costul ridicat al
tratamentelor, prin limitarea activităţii fizice şi profesionale, prin nesiguranţa angajării unor
proiecte solicitante. Dacă formele tipice de boală sunt recunoscute cu uşurintă si sunt tratate la
timp, formele atipice (care nu se manifestă prin crize) sunt recunoscute târziu si nu primesc
tratamentul adecvat, fapt care se poate repercuta negativ asupra evoluţiei bolii. Rezultatele
terapeutice sunt strict condiţionate de o bună cunoaştere si o corectă administrare a
medicaţiei, aspect profund deficitar in practica curentă. De aceea educarea pacienţilor
astmatici este elementul fundamental pe care se poate construi un plan terapeutic eficient.
Trepte de severitate Educarea pacientului
Treapta I
Astm intermittent
usor
-Invatarea datelor de baza despre astm.
-Invatarea tehnicii de folosire a aparatelor pt.medicatia
inhalatorie(spray).
-Discutarea rolului medicamentelor.
-Dezvoltarea unui plan personal de tratament.
-Dezvoltarea unui plan de actiune pentru cazurile severe(cand si cum).
-Discutarea metodelor de control al expunerii la alergeni si iritanti.
Treapta II
Astm persistent usor
Masurile din treapta I plus :
-Invatarea automonitorizarii.
-Trimiterea pacienţilor la grupuri de autoeducatie a pacienţilor (daca
acestea exista).
-Revizuirea si perfectionarea planului personal de tratament.
Treapta III
Astm persistent
moderat
Masurile din treapta I se repeat.
Treapta IV Treapta II si treapta III plus :
27
Astm persistent
sever
-Trimiterea pacientului la un educator individual.
3.2 ROLUL DELEGAT
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN EXAMINAREA
PARACLINICĂ
Pregătirea examinărilor paraclinice. Asistenta, pe baza planului complex de îngrijire,
alcătuit sub îndrumarea medicului, va pregăti pacientul pentru examinările paraclinice având
grijă de incompatibilităţile privind procedeele de pregătire a pacienţilor. Va avea grijă de
modul de transport al pacienţilor la serviciile de explorări şi tratamente, continuând, la nevoie,
reanimarea şi în timpul transportului.
Rolul asistentei în pregătirea pacienţilorcu astm bronşic, pentru efectuarea unor examen
paraclinice constă în -pregătirea psihică şi fizică a pacientului;.
-explicarea necesităţii technicii şi a duratei examenului;
- administrarea de medicamente înainte sau în timpul examinărilor-se face la indicaţia
medicului;
-supravegherea parametrilor vitali în timpul examinărilor;
Determinarea pH-ului prin metoda electrometrică, cu ajutorul unor aparate numite pH-
metre: o scădere a pH-ului sub 7,35 - limita inferioară a normalului - obiectivează acidoza
respiratorie corelată cu unele forme de insuficienţă.
Tipul şi gradul insuficienţei şi mecanismul perturbat, se apreciază prin numeroase
metode cum sunt: spirometria, spirografia, analize de gaze etc.
Dintre mecanismele alterate, cel mai frecvet, explorat este ventilaţia.
Ventilaţia este apreciată prin numeroase teste: volumele şi capacităţile pulmonare,
debitele ventilatorii de repaus şi de vârf, timpul de mixică etc.
Metodele curente - spirometria şi spirografia - utilizează ca aparatură spirometrele şi
spirografele, variabile din punctul de vedere al construcţiei.
Efectuarea probelor funcţionale ale aparatului respirator urmăreşte determinarea
modului în care acesta satisface nevoile organismului în stare de repaus sau în condiţiile unei
supraîncărcări funcţionale.
Întrucât orice excitant extern poate modifica ritmul, caracterul, volumul sau frecvenţa
respiraţiei, se vor asigura liniştea necesară, temperatura constantă a camerei şi
semiobscuritatea, poziţia comodă a pacientului.
27
Sarcina cea mai importantă a asistentei este de a obţine cooperarea perfectă a pacientului
cu examinatorul, cerându-i să respire liniştit, exclusiv pe cale bucală, modificând ritmul
numai la cerere.
Se utilizează următoarele procedee de examinare :
Spirometria explorează ventilaţia pulmonară cu ajutorul spirometrului.
Spirografia permite determinarea capacităţii de adaptare a funcţiilor respiratorii la
nevoile energetice ale organismului, atât în stare de repaus cât şi în timpul eforturilor.
Spirograful este format dintr-un spirometru asociat cu un kimograf. Pacientul inspiră din
spirometru şi expiră printr-un vas cu hidrat de potasiu, care absoarbe bioxidul de carbon din
aerul expirat. Mişcările verticale ale cilindrului mobil sunt înregistrate cu ajutorul
kimografului.
Pulmotestul Godart include două sisteme spirometrice complete, din care, la determinări
de repaus, se utilizează numai unul, iar la determinări mai complexe, ambele.
Pregătirea pacientului. Cu 3—4 h înaintea examenului, pacientul nu va mai fi alimentat
şi va sta culcat, iar în camera de spirograf ie va fi dus pe cărucior.
Asistenta stabileşte greutatea corporală şi înălţimea pacientului, notează vârsta, aceste
date fiindu-i necesare la calcularea metabolismului bazal. Racordarea pacientului la aparat se
face prin mască sau piesă bucală, în ultimul caz se pune pensa pe nasul pacientului pentru a
nu scăpa aerul pe această cale. După ce s-a normalizat ritmul respirator, se va închide supapa,
cuprinzând astfel pacientul în circuitul aparatului. Peniţa kimografului se aduce în poziţie de
înscriere, după aceea se pot efectua înregistrările. Curba înscrisă poartă numele de
spirogramă. Înălţimea curbelor de pe spirogramă se măsoară în cm şi se înmulţeşte cu factorul
de conversiune al aparatului. Cifra astfel obţinută se corectează cu temperatura corpului,
presiunea atmosferică şi saturaţia mediului în vapori de apă, toate acestea constituind factorul
BTPS ( B, temperatură, presiune, saturaţie), a cărei valoare globală se extrage din tabele
speciale, pe baza datelor măsurate în cameră.
Determinarea volumelor respiratorii : după o respiraţie obişnuită de 20—30 s, pacientul
este solicitat să facă o inspiraţie completă (maximală), urmată imediat de expulzarea maxi-
mală a aerului din plămâni. Se repetă respiraţia maximală de mai multe ori, până când se obţin
3 valori maximale egale. Se măsoară cu centimetrul distanţele extreme ale curbelor şi se
înmulţesc cu factorul de conversiune al aparatului. Valorile obţinute în mililitri de aer se
corectează cu factorul BTPS.
Capacitatea vitală. Scăderea cu 20% a valorii ideale este patologică; la scăderea cu 40%
apare dispneea. În compoziţia sa intră V.C, V.E.R. şi V.I.R. Deşi este un test static, când
27
valoarea ei scade sub 1 500 ml, arată o disfuncţie ventilatorie restrictivă. Scăderea apare în
afecţiuni care micşorează mobilitatea cutiei toracice (anchiloză costovertebrală, cifoscolioză,
toracoplastii) şi în reducerea directă sau indirectă a parenchimului pulmonar (lobectomii,
tumori, pleurezii, pneumotorax, pneumonie, astm bronşic, emfizem).
Dintre celelalte volume şi capacităţi, volumul rezidual - extrem de important pentru
diagnostic - creşte în obstrucţii (stenoză) bronşice, mai ales când obstacolul interesează
bronhiolele. Este crescut şi în emfizemul pulmonar etc.
Debitele ventilatorii şi testele de dinamică ventilatorie explorează modalitatea în care
sunt utilizate volumele şi capacităţile pulmonare în timp. Astfel:
Minut-volumul respirator sau debitul ventilator de repaus (D.V.R.) reprezintă cantitatea
de aer ventilat de plămân într-un minut, în condiţii de respiraţie liniştită. El rezultă din
înmulţirea numărului de respiraţii pe minut cu volumul curent. D.V.R. este de 6 - 8 1/min.
(16x500).
Debitul respirator maxim (D.R.M.) reprezintă volumul maxim de aer care poate fi
respirat într-un minut. El este foarte important pentru aprecierea funcţiei respiratorii şi poate
creşte fie pe seama amplitudinii mişcărilor respiratorii (V.C.), fie pe seama frecvenţei. Există
însă o frecvenţă optimă, dincolo de care valorile scad. Valoarea debitului respirator maxim se
calculează după formula: V.E.M.S. x 30.
Volumul expirator maxim pe secundă (V.E.M.S.) reprezintă testul de bază al ventilaţiei
şi arată gradul de permeabilitate bronşică şi elasticitatea alveolară, deci disfuncţiile
obstructive, spastice sau organice.
Aceste teste pot contribui la diagnosticul unor forme şi tipuri de insufcienţă respiratorie
şi la elucidarea gradului de alterare a ventilaţiei de repaus. Astfel: debitul ventilator de rapaus
(D.V.R) creşterea ventilaţiei de repaos peste 10 litrii/min arată o disfuncţie respiratorie.
Volumul expirator maxim pe secundă (V.E.M.S.) raportat sub forma indicelui
Tiffeneau, valoarea normală peste 70% din CV. Scăderea sa sub această limită, exprimă o
disfunţcie obstructivă, provocată fie de o permeabilitate bronşică alterată, fie de o elasticitate
pulmonară redusă.
În vederea stabilirii unei conduite terapeutice sau pentru anticiparea unui prognostic,
explorarea funcţională furnizează suficiente date prin probele farmacodinamice bronho-
motorii (dilatatoare şi constrictoare) şi prin alte examene de specialitate cum sunt:
bronhospirografia (explorare ventilatorie unilaterală a plămânilor), cateterismul
cardiovascular, pneumoangiografia etc.
Pregătirea pacientului pentru radioscopie, radiografie pulmonară
27
Pregătirea psihică a pacientului
- se anunţă pacientul, explicându-i-se condiţiile în care se va face examinarea (cameră în
semiobscuritate)
- pacientul va fi condus la serviciul de radiologie
- se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul examinării (va efectua câteva
mişcări de respiraţie, iar radiografia se face în apnee, după o inspiraţie profund
Pregătirea fizică a pacientului
- se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeilor se leagă pe creştetul capului);
se îndepărtează obiectele radioopace
- se aşază pacientul în poziţie ortostatică cu mâinile pe şolduri şi coatele aduse înainte (fără să
ridice umerii) în spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran sau de caseta care poartă filmul
- când poziţia verticală este contraindicată, se aşază pacientul în poziţie şezând sau în decubit
- în timpul examenului radiologic se ajută să ia poziţiile cerute de medic. Sugarii şi copiii
mici se fixează prin înfăşare pe un suport de scânduri sau se suspendă în hamuri ( pentru a nu se
iradia persoana care l-ar susţine)
Îngrijirea pacientului după examen
- pacientul va fi ajutat să se îmbrace; după terminarea examenului radiologic, va fi condus
la pat
- se notează în foaia de observaţie examenul radiologic efectuat, data.
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ADMINISTRAREA
TRATAMENTULUI
Administrarea medicamentelor nu prezintă nici o notă specifică în afară de urgenţe.
Asistenta - în caz de complicaţii dispneizante – poate interveni cu oxigenoterapie încă înaintea
sosirii medicului, însă se va abţine de la administrarea oricărui medicament în afara celor
indicate. În schimb, ea trebuie să sesizeze efectele secundare - de multe ori nedorite - ale
medicamentelor.
Apariţia ameţelilor, vâjâiturilor în urechi sau a scăderii acuităţii auditive, a inapetenţei şi
greţurilor sau orice manifestare obiectivă neobişnuită; erupţii urticariene, exanteme,
oliguanurie, icter scleral sau tegumentar, în cursul tratamentului, se raportează imediat
medicului.
Îngrijirea pacienţilor cu astm bronşic pretinde şi preocuparea faţă de psihicul lor, mai
ales dacă spitalizarea este de lungă durată. În instituţii de specialitate – care spitalizează
pacienţii pentru o perioadă mai lungă de timp, - asistenta trebuie să creeze un climat favorabil
27
psihicului - adesea deranjat - al pacienţilor. Pe lângă efectuarea punctuală şi conştiincioasă a
tuturor sarcinilor de îngrijire, saloanele trebuie transformate în adevărate cămine, cu
atmosferă caldă, unde pacienţii se simt bine. La numeroşi pacienţi, în perioada de
covalescenţă a bolii, medicul prescrie gimnastică respiratorie, pe care asistenta o execută cu
pacientul după un plan bine stabilit.
Tratamentul stării de rău astmatic trebuie efectuat numai în spital şi dacă este posibil în
condiţii de terapie intnsivă. Supravegherea medicală în timpul terapiei trebuie să fie continuă,
având în vedere posibile complicaţii.
Administrarea de oxigen pe sonda nazală sau mască, cu un debit de 2-61/min este
obligatorie. Ea trebuie să realizeze o Sa de O2 mai mare de 90%c sau Pa O2>80 mmHg. În
astmul bronşic nu există riscurl depresiei centrului respirator după oxigenoterapie (ca în
insuficienţă respiratorie). Debite de oxigen mai mari pot produce o oarecare iritaţie bronşică.
Medicaţia bronhodilatatoare începe cu administrare de beta2 agonişti inhalatori, prin
lubilizare sau pufuri. Tratamentul iniţial (de exemplu cu pufuri de terbutalina,
metoproterenol), se repetă la fiece 20 min, în prima oră şi apoi la fiecare oră. Dacă răspunsul
la tratamentul inhalator este mic sau inhalarea nu este tolerată,se pot administra beta -agonişti
subcutan sau intramuscular (de exemplu sulfat de Terbutalina sau Epinefrina 0,4ml din soluţie
1/1000 ), sau intravenos Izoproterenol, Terbutalina sau Salbutamol (la persoane sub 40-50
ani,fără cardiopaţie cunoscută, fără aritmii). Administrarea de beta-agonişti intravenos, se
asociază cu mai multe efecte secundare (tahicardie,aritmie, modificări ECG şi posibil cu o
creştere a gradului de hipoxemie arterială.) În tot timpul administrării medicaţiei
bronhodilatatoare va continua administrarea de oxigen.
Corticoizii (hidrocortizon sau metilprednisolon), în perfuzie intravenos sau în
administrare intravenoasă la 4-6 ore, sunt esenţiale în tratamentul astmului acut grav, având în
vedere componenţa inflamatorie a acestuia. Dozele standarde sunt de 200 mg Hemisuccinant
de hidrocortizon intravenos, la 4-6 ore, pentru 14-28 ore, şi apoi înlocuirea cu prednisone oral
40-60 mg/zi.
Amiofilina intravenos este însă larg folosită în astmul bronşic acut grav, deci efectele
sale bronhodilatatoare nu sunt superioare beta antagoniştilor.
Alte măsuri terapeutice necesare în starea de rău astmatic:
- administrarea de antibiotice se face de rutină, deci indicaţiile antibioterapiei sunt
limitate: sputa purulentă (precedănd astmul grav), complicaţii pulmonare, intubaţie şi
ventilaţie mecanică:
27
- hidratarea intervenoasă cu mari volume de lichide pote facilita eliminarea secreţiilor
bronşice vâscoase;
- fizioterapia, pentru asistarea tusei şi expectoraţiei utile în faza imediată de recuperare.
- în îngrijirea pacientului cu astm acut grav trebuie evitete unele erori terapeutice printre
care ;-administrarea de sedative sau tranchilizante (în afara măsurilor de ventilaţie mecanică);
- administrarea de mucolitice inhalatorii (care pot exagera obstrucţia bronşică);
- administarea de corticoizi inhalatori sau cromoglicat (nu sunt active în această
situaţie).
Ventilaţia asistată, indicaţiile de intubare şi ventilaţie mecanică se fac dacă sub terapia
medicală corectă şi completă nu se obţine o ameliorare clinică substanţială şi paremetrii
biologici acceptabili.
3.3 DESCRIEREA A DOUĂ TEHNICI
OXIGENOTERAPIA
Scop
- asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi prin combaterea hipoxiei
determinată de:
- scăderea oxigenului alveolar
- diminuarea hemoglobinei
- tulburări în sistemul circulator
- probleme care interferează cu difuziunea pulmonară
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen
-deoarece oxigenul favorizează combustia, prezenţa sa trebuie atenţionată
- pacienţii şi vizitatorii vor fi atenţionaţi asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări
în preajma sursei de oxigen
- se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă
- se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale
sintetice) şi a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool)
- aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen
- transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în
timpul transportului
- buteliile cu oxigen vor fi aşezate în poziţie verticală, pe un suport şi fixate de perete cu
inele metalice, departe de calorifer sau sobă
27
- cunoaşterea de către personalul care manevrează oxigenul a locului de amplasare a
extinctoarelor şi a modului de utilizare a acestora
Metode de administrare a oxigenului
a. prin sondă nazală
- este metoda cea mai frecvent utilizată
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25%-45%
- poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung
- nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale
b.prin mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat)
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40%-60%
- este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare
- accentuează starea de anxietate, mai ales la copii
- poate cauza iritaţia tegumentelor feţei
- nu se va utiliza la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei
c.ochelari pentru oxigen
- sunt prevăzuţi cu două sonde care se introduc în ambele nări
- se utilizează la copii şi pacienţi agitaţi
- sunt mai bine toleraţi de pacienţi
d. cortul de oxigen
- frecvent utilizat la copii
- concentraţia oxigenului nu poate depăşi 50%
- are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încălzeşte şi se supraîncarcă cu vapori
datorită faptului că pacientul inspiră şi expiră în acelaşi mediu
- oxigenul introdus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de răcire
- în cort se pot monta instalaţii de răcire
- copiii vor fi supravegheaţi permanent, pentru a nu disloca cortul
Intervenţiile asistentei
- pregătirea psihică a pacientului asigurându-l de luarea tututor măsurilor de
precauţie şi aşezarea pacientului în poziţie corespunzătoare (dacă este posibil: poziţie
semişezând care favorizează expansiunea pulmonară)
- asamblarea echipamentului
- dezobstruarea căilor respiratorii
- măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la tragus (Fig. 16)
- umectarea sondei cu apă sterilă pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării
27
mucoasei
- introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz, cu benzi de leucoplast
- dacă se utilizează mască de oxigen, aceasta se va aşeza acoperind nasul şi gura
pacientului şi se va fixa cu o curea în jurul capului
- fixarea debitului de administrare a oxigenului, în funcţie de prescripţia medicului
- aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului (observarea culorii
tegumentelor, măsurarea respiraţiei şi pulsului)
- supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de apariţie a
unor complicaţii
- supravegherea echipamentului de administrare a oxigenului (presiune, debit etc.)
RECOLTAREA SPUTEI.
Asistenta medicală deţine un rol important, trebuind să pregătească pe pacient şi să
răspundă de toate operaţiile legate de recoltare şi de transport.
Recoltarea sputei
Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile
respiratorii prin tuse
Scop - explorator - pentru examinări macroscopice, citologice, bacteriologice,
parazitologice, în vederea stabilirii diagnosticului
• materiale
- sterile
- cutie Petri, pahar conic
- scuipătoare specială (sterilizată fără substanţă dezinfectantă)
- nesterile
-pahar cu apă
- şerveţele sau batiste de unică întrebuinţare
Recoltarea sputei direct, cu ocazia unui acces de tuse
- se anunţă şi i se explică necesitatea executării examinării
- se instruieşte să nu înghită sputa .
- să nu o împrăştie
- să expectoreze numai în vasul dat
- să nu introducă în vas şi saliva
Execuţie
27
- i se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura şi faringele
- i se oferă vasul de colectare, în funcţie de examenul cerut
- se solicită pacientului să expectoreze după un efort de tuse
- se colectează sputa matinală sau adunată din 14 h.
Recoltarea sputei prin frotiu faringian şi laringian
- se umezeşte tamponul de vată cu apă distilată sterilă
- se apasă limba cu spatula
- se introduce tamponul în faringe cerând pacientului să tuşească
- sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată care se introduce imediat în eprubeta
sterilă
- frotiul laringian se recoltează de medic pătrunzând cu tamponul în laringe sub control
laringoscopic
Recoltarea sputei prin spălătură gastrică
- se introduce sonda (Einhorn sau Faucher), în stomac, dimineaţa, pe nemâncate
- se introduc prin sondă 200 ml apă distilată, bicarbonatată, călduţă, care este evacuată imediat
sau extrasă cu seringa
- lichidul recoltat se trimite imediat la laborator pentru că germenii căutaţi pot fi distruşi dacă
stau mai mult timp în contact cu mediul acid al sucului gastric
- dacă recoltarea se face pentru însămânţare şi lichidul trebuie trimis la alt laborator, sucul
obţinut poate fi neutralizat cu bicarbonat de Na
Recoltarea sputei prin spălătură bronşică
- se utilizează la pacienţii cu TBC cavitară, care nu expectorează
- se pun în evidenţă bacili încapsulaţi în submucoasă, care nu apar în mod obişnuit în spută
- se introduc în recipientul de aerosoli 5 ml ser fiziologic sau 4 ml soluţie teofilină 3% cu un ml
soluţie de stricnina 1%o
- pacientul inhalează de câteva ori prin inspiraţii adânci, repetate, urmate de expiraţii
scurte
- se face o scurtă pauză de 4-5 secunde şi se repetă până la aerosolizarea întregii cantităţi de
lichid
- după aspiraţii, pacientul începe să tuşească chiar dacă nu a tuşit niciodată
sputa expectorată se recoltează într-un vas steril, recoltarea se repetă zilnic, în următoarele 4 zile, în
vase separate
Pregătirea produselor pentru laborator
- se trimit la laborator
27
- se acoperă recipientele
- se etichetează
27
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ
CULEGEREA DATELOR
DATE RELATIV STABILE
NUME: A
PRENUME: N
VÂRSTA: 25 ani
SEX : M
RELIGIE: ortodoxă
RASA: albă
LIMBA VORBITĂ:.româna
DOMICILIU: Predeal
OCUPAŢIA: Vanzator
GRUP SANGUIN: .O I….Rh……pozitiv
AHC: fără importanţă
APP: amigdalectomie - 2008
DEFICITE SENZORIALE: nu
ALERGII: nu
OBICEIURI: nu are
ÎNĂLŢIME: 1,63 cm
DATE VARIABILE
T.A. – 130/70 mmHg
A.V. – 64 bătăi/minut
PULS – 64 pulsaţii/minut
TEMPERATURA – 36,8°C
RESPIRATIE – 15 respiraţii/minut
GREUTATE – 78 Kg
MANIFESTĂRI DE DEPENDENŢĂ: dispnee paroxistică cu caracter expirator, weezing,
bradipnee, cianoză periorală, ortopnee, transpiraţii reci, anxietate, inapetenţă, scădere ponderală.
27
GRILA DE STABILIRE A GRADULUI DE DEPENDENŢĂ
NEVOIA FUNDAMENTALA
MANIFESTARI DE DEPENDENŢĂ
SURSE DE DIFICULTATE
DIAGNOSTIC DE ÎNGRIJIRE
GRADUL DE DEPENDENTA
1. A RESPIRA ŞI A AVEA O BUNĂ CIRCULAŢIE
dispnee expiratoriecianoza bradipnee
Brohostenoza spastică
Alterarea respiraţiei Dependent
2. A MÂNCA ŞI A BEA
Inapetenţă, scădere ponderală
Anxietatea Alterarea nutriţiei-deficit
Dependent
3. A ELIMINA transpiraţiiexpectoraţie filantă
Dispneea Hipersecreţia bronşică
DiaforezaEliminare inadecvată
Dependent
4. A SE MIŞCĂ ŞI A AVEA O BUNĂ POSTURA
fatigabilitate Dispneea Alterarea mobilităţii
Dependent
5. A DORMI ŞI A SE ODIHNI
Independent
6.A SE ÎMBRĂCA ŞI DEZBRĂCA7.A MENŢINE TEMPERATURA CORPULUI ÎN LIMITELE NORMALE
Febră Process infecţios
Alterarea temperaturii corpului
Dependent
8. A FI CURAT, ÎNGRIJIT ŞI A PROTEJA TEGUMENTELE ŞI MUCOASELE
Deficit în a respecta prescripţiile de igiena
Intoleranţă la efort
Dificultate în a se autoîngriji
Dependent
9. A EVITA PERICOLE
VulnerabilitateTeamă, nelinişte
Brohostenoza Risc de complicaţiiAnxietate
Dependent
10. A COMUNICA Independent 11. A ACTIONA CONFORM PROPRIILOR CONVINGERI
Independent
12. A FI PREOCUPAT ÎN VEDEREA REALIZARII
Independent
13. A SE RECREEA
Independent
14.A ÎNVĂŢA CUM SĂ-ŞI PĂSTREZE SĂNĂTATEA
cerere de informaţii
- limite cognitive
- deficit de cunoştinţe
Independent
27
EXPLORĂRI PARACLINICE
EXAMEN DE LABORATOR
Explorarea
Valori determinate Valori nirmale
Hemonoglobina 14,8 mg% 14-18mg%
Hematocrit 44% 45%
Glicemia 120mg% 70-120mg%
Bilirubina totală 0,3mg% <1mg%
Uree 26,5mg% 10-40mg%
Creatinina 0,9mg% 0,5-1,2mg%
VSH 8mm/h 4-6mm/h
TGO 18 UI 2-14 UI
TGP 17 UI 2-20 UI
Radioscopie pulmonară: Desen pulmonar accentuat bilateral.
27
PLAN DE ÎNGRIJIRE
DIAGNOSTIC DE
ÎNGRIJIRE
OBIECTIVE INTERVENŢII EVALUARE
ROL PROPRIU ROL DELEGAT
Alterarea respiraţiei
din cauza
bronhostenozei
spastice manifestată
prin:
dispnee paroxistică
de tip expirator,
bradipnee, weezing,
cianoză periorală
Pacientul să prezinte o
bună respiraţie în trei
zile.
Aerisesc salonul şi umidific aerul
din salon
Asigur repaus la pat, în poziţie
şezândă la marginea patului
Monitorizez funcţiile
vitale(TA,P,R)
Educ pacientul să folosescă batiste
de unică folosinţă şi să evite
împrăştierea sputei
Administrez oxigen la indicaţia
medicului
Educ pacientul să consume lichide
pentru fluidificarea secreţiilor
Liniştesc pacientul explicându-i că
este o criză de astm, iar neliniştea
sa o amplifică
Explic pacientului să expectoreze
în batista de unică folosinţă
Am administrat oxigen 6
l/min
Ventolin 2 pufuri
Miofilin 1 fiolă i.v.
HHC 200 mg,
Ca tratament conservator:
Teofilin R – 1 tb/zi
Seretide 2pufuri x2/zi.
ACC 200 3 tb/zi
02.02.2015
ora 500
R- 14 resp/min
Sa O2 – 88%
dispnee paroxistică de tip
expirator, weezing, cianoză
periorală
ora 530
R – 16 resp/min
SaO2 – 96% sub oxigen
dispneea remisă în intensitate.
ora 630
R- 18 resp/min
SaO2 – 92%
dispneea şi cianoza remise.
Obiectiv realizat.
Alterarea stării de Pacientul să nu Administrez pacientului supliment Hidratare orală 13.11. 2014
27
nutriţie – deficit din
cauza anxietăţii
manifestată prin
inapetenţa
prezinte semne de
deshidratare în 3 zile.
Revenirea progresiva
la o alimentaţie
adecvată
de lichide şi-I explic importanţa
lichidelor în fluidificarea
seccreţiilor
Monitorizez pacientul: funcţii
vitale, greutate
Creez condiţii adecvate în vederea
alimentarii
( aerisesc salonul, îndepărtez
produşii de excreţie)
Calculez bilanţul hidric pe 14 de
ore
Stabilesc cu dieteticianul şi
pacientul o formula de alimentaţie
adecvata
Educ pacientul explicându-i că şi
în cazul său va respecta formula:
mese multe şi cât mai uşoare,
"moderaţie în toate", trebuie
evitată înfometarea pe timp
îndelungat,
Regim alimentar bogat în
vitamine şi alimente
hipoalergice
Pacientul se hidratează şi pe
cale orala cu lichide reci.
14. 11. 2014
Pacientul îşi reia alimentaţie
conform indicaţiilor
dieteticianului. Obiectiv
realizat
Eliminare inadecvată
din cauza
Pacientul să nu devină
sursă de infecţii
Educ pacientul cum să
expectoreze, să tuşească, să
Colaborarea cu infirmiera. Pe perioada spitalizării
pacientul nu a devenit sursă de
27
hipersecreţiei
bronşice manifestată
prin expectoraţie
mucoasă, filantă,
eliberatoare
nosocomiale colecteze sputa în
Să nu arunce corpuri străine în
scuipătoare
Să nu stropească în jur
Să-şi mentină cavitatea bucală
curată
Asigur şi verific folosirea corectă a
scuipătoarelor, spălarea şi
dezifecţia lor.
Educ pacientul asupra importanţei
respectării acestor norme
Dezinfecţia scuipătoarelor cu
soluţie lizol, fenol3%
infecţie nosocomială.
Diaforeză din cauza
dispneii, anxietăţii
manifestată prin
transpiraţii
Pacientul să prezinte
stare de bine,
îmbunătăţirea
confortului
Asigur îmbrăcăminte de bumbac
uşoară şi comodă
Schimb lenjeria de corp şi pat la
nevoie
Ajut la menţinerea tegumentelor
curate şi uscate, spăl tegumentele
de câte ori este nevoie,
Monitorizez funcţiile vitale
Colaborarea cu familia şi
infirmiera
Pacientul resimte
îmbunătăţirea confortului
prezentând tegumente curate şi
uscate.
Alterarea mobilităţii
din cauza dispneii
Creşterea gradului de
independenţă în 3 zile
Pe timpul repausului la pat voi
elabora un program adecvat de
mobilizare activă în pat împreuna
Colaborarea cu familia. 12.11.2014
Pacientul are indicaţie de
27
manifestata prin
fatigabilitate
cu pacientul
Ajut pacientul în satisfacerea
nevoilor fundamentale (igiena,
imbracare, etc.) Monitorizez
toleranţa la activitate fizică şi
evaluez abilităţile de a se mişca
repaus în poziţie semişezândă.
13.11. 2014
Pacientul face mişcări active în
salon.
14.11. 2014
Pacientul se mobilizează în
salon şi în afara salonului.
Alterarea
temperaturii corpului
datoratǎ procesului
infecţios,
manifestatǎ prin
febră
Pacientul să prezinte
temperaturǎ corporalǎ
în limite normale în 3
zile.
Asigur condiţii optime de mediu
Monitorizez temperatura, am
notat-o în foaia de temperaturǎ
Urmăresc apariţia celorlalte semne
ce pot însoţii febra: transpiraţiile,
semne de deshidratare
Aplic comprese reci
Menţin tegumentele uscate şi
curate
Asigur lenjerie lejeră, de bumbac
Schimb lenjeria de pat şi de corp la
nevoie
- am administrat algocalmin
2 f/zi
- Sulperazone 4 gr/zi
1fl de 2gr/12 ore
12.11.2014
T=39,2°C
13.11.2014
T dim.=37,6°C
T seara= 37,8°C
14.11.2014
Pacientul este afebril
27
Deficit de
autoîngrijire din
cauza repausului la
pat,asteniei
manifestat prin
dificultatea de a-şi
asigura propria
igiena
Creşterea capacitaţii
pacientului de a se
autoîngrijii
Evaluez capacitatea pacientului de
a se autoîngriji şi apreciez
deficitele de autoîngrijire
Evaluez obiceiurile de a se
autoîngrijii ale pacientului: toaleta
cavităţii bucale, pieptănat, spălat.
Ajut pacientul să-şi efectueze
igiena cavitaţii bucale
Ajut la menţinerea igienei
corporale prin baie parţiala
Colaborarea cu familia şi
infirmiera.
Pacientul prezintă tegumente şi
mucoase curate şi integre pe
toată perioada spitalizării.
Anxietatea din cauza
limitelor cognitive
despre boală
manifestată prin
teamă, nelinişte
Pacientul să fie
echilibrat psihic pe
perioada spitalizării
Asigur un climat de siguranţă şi
confort
Favorizez adaptarea pacientului la
mediul spitalicesc
Liniştesc pacientul convingându-l
în acelaşi timp de necesitatea
spitalizării
Sugerez pacientului utilizarea
gândirii pozitive
Învăţ pacientul tehnici de relaxare,
exerciţii respiratorii
Colaborarea cu familia,
echipa medicală.
Prin discuţiile purtate, dar şi
datorită evoluţiei favorabile
pacientul se simte înţeles, în
siguranţă, are încredere în
echipa medicală
Risc de complicaţii Pacientul să nu devină Asigur condiţii de mediu adecvate Am administrat oxigen 6 Pacientul nu prezintă semne de
27
sursă de infecţie
nosocomială, să nu
prezinte complicaţii
( cameră aerisită, umiditate
corespunzătoare, temperatură
adecvată)
Monitorizez funcţiile vitale şi le
notez în foaia de temperatură
Observ faciesul, tegumentele şi
comportamentul pacientului
Administrez lichidele recomandate
de medic pe cale orala
Calculez bilanţul hidric pe 24ore
Administrez medicaţia indicata de
medic
Asigur toate măsurile de prevenire
a infecţiilor nosocomiale
Asigur alimentaţia lichidă şi
semilichidă în perioadele febrile,
cu aport caloric corespunzător
necesităţilor; treptat pacienta va
trece la o alimentaţie normală
l/min
Ventolin 2 pufuri
Miofilin 1 fiolă i.v.
HHC 200 mg,
Sulperazone 4 gr/zi
1fl de 2gr/12 ore
Ca tratament conservator:
Teofilin R – 1 tb/zi
Seretide 2pufuri x2/zi.
ACC 200 3 tb/zi
agravare a stării sale de
sănătate, nu a devenit sursă de
infecţii nosocomiale.
Deficit de cunoştinţe
privind
Pacientul să fie bine Explorez nivelul de cunoştinţe al
pacientului privind boala, modul
Colaborarea cu familia Pacientul a asimilat
27
autoîngrijirea la
domiciliu
informat de manifestare, măsuri preventive
şi curative
Conştientizez pacientul asupra
propriei responsabilităţi privind
sănătatea.
Educ pacientul:
- să continue tratamentul conform
indicaţiilor medicului
- să recunoască semnele ce preced
criza de astm şi conduita ce se
impune
- să continue gimnastica
respiratorie şi miscarea în aer liber
- să-şi reia activitatea progresiv
- să evite frigul, umezeala şi
schimbările bruşte de temperatură
- să evite alimentele ce conţin
substanţe alergogene
informaţiile primite.
27
EVALUARE FINALĂ
Pacient în vârstǎ de 25 de ani se interneazǎ de urgenţă în data de 12.11.2014 cu următoarele
manifestări de dependenţă: dispnee paroxistică cu caracter expirator, weezing, bradipnee, cianoză
periorală, ortopnee, transpiraţii reci, anxietate, inapetenţă, scădere ponderală.
Pacientul afirmă că a prezentat numeroase episode de sinuzită în ultimii doi ani, iar în urmă
cu o lună a mai prezentat o criză de dispnee, dar care a cedat instantaneu la 15 minute. Se
intervine de urgenţă pentru combaterea crizei de astm bronşic: oxigen 6 l/min, Ventolin 2 pufuri,
Miofilin 1 fiolă i.v., HHC 200 mg.
Datele culese sunt analizate şi interpretate definindu-se problemele de dependenţă,
diagnosticele de îngrijire şi obiectivele de îngrijire.
În urma intervenţiilor cu rol propriu şi delegat, a conduitei de urgenţă instituită, a
tratamentului medicamentos instituit obiectivele propuse pentru problemele de dependenţă au
fost realizate.
Astfel că în data de 17.11.2014, pacientul prezintă stare generală bună, fărădispnee, mişcare
şi postură adecvată, somn fiziologic, odihnitor, echilibrat psihic. Se decide externarea.
Pacientul s-a externat cu urmǎtoarele recomandǎri:
sǎ respecte toate recomandǎrile date de medic la ieşirea din spital
va evita frigul, umezeala, schimbările bruşte de temperatură
să continue gimnastica respiratorie şi miscarea în aer liber
pacientul va urma un regim care să nu conţină alimente alergogene
va respecta un orar al meselor – trei mese principale pe zi şi două gustări între mese –
fructe, iar seara cina va fi în cantitate redusă
va mesteca bine alimentele şi nu va mânca în grabă.
va consuma lichide 1,5 -2 l/zi
va reveni la control după o lună
pacientul trebuie să-şi reia treptat activitatea zilnică, rămânând sub control medical
ambulatoriu
cure balneoclimaterice la: Slănic-Moldova, Slănic Prahova, Govora
27