Aspecte privind regimul juridic al servituţilor de utilitate publică

lector univ. drd. Laura-Maria CRĂCIUNEAN

Facultatea de Drept "Simion Bărnuţiu"

Universitatea "Lucian Blaga" Sibiu

ResumeLes servitudes d’utilite publiques sont des limitations administratives du droit de propriete et d’usage du sol. Au nom de l’interet general, les pouvoirs publics peuvent imposer certaines servitudes. D’une maniere generale elles sont motivees par des motifs d’utilite publique (servitude de passage de ligne electrique, servitude de degagement aeronautique etc.), et elles etablissent, a l’initiative de l’administration, pour cet raison des limites au droit de propriete et d’usage. Elles sont instituees en vertu des reglementations qui leur sont propres.Il n’y a pas ici comme en matiere de servitude privee, un fonds servant qui subit la servitude et un fonds dominant qui en profite, mais seulement des fonds servants. Cette type de servitude est une charge pesant sur un immeuble instituee par la puissance publique, dans un but d’utilite publique. Elle peut consister en une limitation de l’exercice des droits des proprietaires, en l’obligation faite au proprietaire de supporter l’execution de travaux ou l’installation de certains ouvrages ou de realiser des travaux d’entretien ou de reparation.Comme principe, les servitudes d’utilite publiques ne donnent lieu a aucune indemnite, a moins de rapporter la preuve d’un dommage direct, materiel et certain mais il existent toujour des exceptions.Cet etude a comme but a faire une introduction dans le regime juridique des servitudes d’utilite publiques.

1. Aspecte generale cu privire la limitele legale ale dreptului de proprietate. Clasificarea limitelor legale ale dreptului de proprietate

Limitele legale ale dreptului de proprietate reprezintă acele restricţii aduse acestuia, prin intermediul legii1, din considerente ce ţin de interesele generale ale unei societăţi. Statul în calitate de exponent al acestei societăţi organizate trebuie să armonizeze exerciţiul liber al drepturilor proprietarului cu propriile sale interese legate de politicile (economice, sociale, urbane, rurale, de mediu etc.) pe care doreşte să le implementeze la un moment dat.

1 În mod similar, în dreptul luxemburghez, instituind ca regulă cu valoare de principiu că: "dreptul de proprietate este un drept fundamental iar restricţiile sale sunt de strictă interpretare" (Cour Constitutionnelle, Arret 16/7 fevrier 2003, Mem. A-31, 28 februarie 2002, citată în Constitution et droits de l’homme. Textes coordonnes et Jurisprudence, Centre de Recherche Public G. Lippman, Luxemburg, 2004, p. 9) s-a admis totuşi că principiul constituţional nu se poate opune unei hotărâri ducale, care fără a-l priva pe proprietar de proprietatea sa, poate să stabilească pentru acesta anumite restricţii sau obligaţii de folosinţă a bunului său cu plata unei juste reparaţii pentru inconvenientele ce i-ar fi cauzate de aceste limitări (Cour Cass. 4 juin 1953, Pas.15, p. 493, citată în Constitution..., p. 10 şi Trib. Luxemburg, 6 janvier 1960, Pas. 18, p. 175, citată în Constitution..., p. 10). A se vedea pentru amănunte şi L.-M. Crăciunean, Libertăţi publice şi drepturi fundamentale prevăzute de Constituţia Marelui Ducat de Luxemburg , în AULB nr. 1-2/2005, p. 157-159.

Dacă la data recunoaşterii şi garantării sale internaţionale şi constituţionale dreptul de proprietate apărea ca un drept absolut şi exclusiv, astăzi atât absolutismul cât şi exclusivismul său sunt din ce în ce mai mult puse la îndoială în condiţiile în care restricţiile aduse acestuia în interesul general par a fi în continuă creştere, intervenţia dreptului public

în sfera dreptului privat din ce în ce mai accentuată, iar interesul privat din ce în ce mai neglijat în favoarea celui public.

În doctrina franceză, de pildă, s-a considerat că evoluţia dreptului de proprietate de la data consacrării sale în Codul civil (1804) s-a realizat, în principal în următoarele direcţii: a). extinderea noţiunii de "proprietate"; b). reducerea prerogativelor ataşate dreptului de proprietate, în special în materie imobiliară; c). consolidarea constituţională şi internaţională a dreptului de proprietate privată2. Alţi autori3 vorbesc despre patru tendinţe principale în evoluţia înregistrată de proprietate începând cu anul 1804 şi anume: a). o schimbare de mentalitate; b). existenţa unor limite; c). o extindere a proprietăţii; d). o transformare a proprietăţii. După cum lesne se poate observa, două dintre tendinţe sunt identice în ambele viziuni, iar în privinţa ultimei viziuni credem că schimbarea de mentalitate cu privire la proprietate şi transformarea proprietăţii ar corespunde de fapt acelor provocări legate de constituţionalizarea dreptului de proprietate şi respectiv internaţionalizarea acestuia, motiv pentru care vom analiza în continuare cele trei tendinţe impuse de prima dintre viziunile asupra evoluţiei proprietăţii.

2 Ibidem.

3 Ph. Malaurie, L. Aynes, Droit civil. Les biens, Defrenois, Paris, 2004, p. 105.

S-a remarcat în primul rând faptul că noţiunea de proprietate a cunoscut o amplă extindere. Dacă în epoca adoptării Codului civil prin termenul de proprietate era înţeles acel drept exclusiv, absolut şi perpetuu asupra bunurilor mobile sau imobile, extinderea noţiunii de proprietate s-a făcut şi la drepturile intelectuale, adică proprietatea literară sau artistică, la proprietatea asupra mărcilor, brevetelor, desenelor şi modelelor industriale, a indicaţiilor de origine sau soiurilor de origine vegetală, reunite generic sub denumirea de proprietate industrială sau chiar proprietatea comercială4. Nu sunt de neglijat nici drepturile de proprietate legate de dezvoltarea noilor tehnologii şi discuţiile legate de caracterul de drept de proprietate asupra produselor corpului uman5, în special "materialul genetic", şi în general dematerializarea progresivă a bunurilor ce pot constitui obiect al dreptului de proprietate. Ar fi foarte interesant aici de răspuns la întrebarea cine deţine proprietatea asupra corpului nostru şi a elementelor sale componente, în contextul în care întreaga legislaţie internaţională şi nu numai vorbeşte despre interzicerea sclaviei şi a conceptului de deţinere în proprietate a unei persoane de către o altă persoană. Este acest principiu aplicabil în cauză? Mai mult, putem să vorbim despre un astfel de drept de proprietate şi despre elemente componente de sine stătătoare sau suntem în prezenţa unui drept al personalităţii?6

4 Deşi este, în fapt, un drept personal consacrat iniţial de Legea din 30 iunie 1926 iar astăzi regăsit în Decretul din 30 septembrie 1953, în temeiul căruia deţinătorul unui contract de închiriere asupra unui spaţiu comercial are dreptul la reînnoirea contractului de locaţiune la data expirării acestuia iar în caz contrar la despăgubiri considerabile din partea proprietarului, acesta este denumit drept de proprietate comercială.

5 A se vedea, pentru o adevărată pledoarie în favoarea corpului uman ca şi componentă a persoanei umane şi despre necesitatea de a folosi în legătură cu acesta verbul a fi , iar nu a avea, O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ediţia a 2-a revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 20-25.

6 Pentru aspecte legate de drepturile personalităţii a se vedea, C. Jugastru, Les droits de la personnalite, Editions de la Tannerie, Zi le Bourgeais, Guer, France, 2006, p. 29-46.

În privinţa celei de a doua evoluţii şi anume, restrângerea prerogativelor dreptului de proprietate trebuie analizate două aspecte distincte, pe de o parte restricţiile sau limitele care au fost impuse dreptului de proprietate privată, iar pe de altă parte, revenirea asupra sferei bunurilor imobile care pot forma drept de proprietate privată, în sensul restrângerii acestei sfere, prin transferurile de proprietate privată în proprietatea publică.

Astfel, deşi la 1804 printre caracterele dreptului de proprietate figura la loc de cinste caracterul absolut, legiuitorul francez a fost departe de a imagina acest drept ca fiind lipsit de limite. În partea finală a art. 544 se arăta, parafrazăm, că dreptul de proprietate este un drept absolut cu condiţia ca acesta să nu fie exercitat de o manieră interzisă de lege sau de regulamente iar art. 545 admitea, încă de la acea dată, exproprierea pentru cauză de utilitate publică cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, adică suprimarea forţată a proprietăţii private în interes general. Redactarea art. 544 a permis de la data consacrării sale o serie de limite impuse dreptului de proprietate prin intermediul legislaţiei care s-a succedat, în strânsă legătură cu contextul socio-economic dar şi cu schimbările de mentalitate, dirijism economic7, măsuri de protecţie socială accentuată8, accentuarea elementului colectiv în defavoarea celui individual9 ori creşterea importanţei proprietăţii mobiliare şi extinderea lucrurilor ce-i puteau constitui obiect10.

7 De pildă, multiplicarea servituţilor de utilitate publică, consacrarea dreptului de preemţiune, condiţionarea dreptului de a construi pe propriul teren de obţinerea autorizaţiilor sau chiar de elemente de arhitectură obligatoriu de respectat etc.

8 De exemplu, în materia contractelor de închiriere, sporirea tot mai accentuată a protecţiei chiriaşilor în raporturile juridice ale acestora cu proprietarul, prerogative ale salariaţilor asupra întreprinderii aparţinând angajatorului lor etc.

9 Inclusiv a formelor de proprietate colectivă individuală precum coproprietatea din imobilele cu mai multe apartamente de locuit care aparţin unor proprietari diferiţi sau proprietatea persoanelor juridice de drept privat.

10 Maxima res mobilis, res vilis a început să nu mai corespundă realităţii, fie datorită faptului că anumite bunuri mobile au ajuns să aibă o valoare economică foarte ridicată rivalizând sub acest aspect cu bunurile imobile (de exemplu, tabloul unui pictor renumit, o bijuterie care a aparţinut unei persoane importante ori piesele vechi de mobilier), fie datorită faptului că se consacră noi forme de proprietate mobiliară valoroasă, de pildă părţile sociale sau acţiunile în societăţi comerciale sau creanţele împotriva unei societăţi comerciale. Ch. Larroumet, Droit civil. Les biens. Droits reels principaux, tome II, Economica, Paris, 2004, p. 100. S-au afirmat apoi o serie de bunuri mobile care datorită valorii şi importanţei lor fac obiect de înmatriculare (nave, aeronave etc.) sau creşterea numărului proprietăţilor imateriale. A se vedea pentru amănunte F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, Dalloz, Paris, 1998, p. 70.

În România, sursele legale interne care consacră dreptul statului de a restricţiona, în unele dintre componentele sale, dreptul de proprietate sunt dublate de dispoziţii ale unor convenţii internaţionale ori de decizii ale unor instanţe internaţionale, dintre acestea detaşându-se Convenţia europeană a drepturilor omului şi, respectiv, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În privinţa surselor de drept intern acestea sunt în principal dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţia României11, art. 53 din Constituţia României12, art. 480 din Codul civil13, dispoziţii ce constituie temeiul legal pentru adoptarea de acte normative prin intermediul cărora să poată fi aduse restricţii concrete dreptului proprietarului, ele având marele merit de a stabili şi condiţiile pe care trebuie să le respecte statul atunci când impune astfel de restricţii şi anume: 1. impunerea lor prin lege organică; 2. existenţa unor cazuri determinate şi a unor situaţii excepţionale în care să poată fi impuse restricţii (apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice).

11 Art. 44 alin. (1) din Constituţia Românei prevede: "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege".

12 Art. 53 din Constituţia României dispune: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz,

pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii". Acest articol valorifică condiţii impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum: obligativitatea stabilirii restrângerii prin lege, proporţionalitatea între dispunerea restricţiei şi scopul urmărit prin intermediul acesteia, condiţia ca restrângerea să fie "necesară într-o societate democratică" precum şi interdicţia, impusă jurisprudenţial, ca prin intermediul acestei restrângeri să se aducă atingere înseşi existenţei dreptului sau a libertăţii. În plus, legiuitorul constituţional român a introdus o condiţie specifică şi anume aceea a aplicării nediscriminatorii a retrângerii aduse dreptului, concepută ca o garanţie a principiului legalităţii.

13 Art. 480 din Codul civil: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege".

Într-o clasificare care nu-şi propune a fi incontestabilă, limitele legale sunt cele impuse de voinţa legiuitorului şi care au drept sursă legea, limitele judiciare sunt cele care au ca sursă hotărârea judecătorească, iar limitele convenţionale - voinţa concordantă a părţilor.

Un alt criteriu după care pot fi clasificate limitele juridice ale dreptului de proprietate privată vizează interesul ocrotit sau urmărit prin stipularea lor, sens în care se distinge între limite stabilite în interes privat şi limite stabilite în interes public. Această distincţie - susţin unii autori - vizează atât limitele legale, cât şi limitele judiciare ori cele convenţionale14, în timp ce alţi autori le analizează numai ca o diviziune a limitelor legale ale dreptului de proprietate, sens în care distincţia se face între limite legale de interes public şi limite legale de interes privat15.

14 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale , vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 249-250.

15 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, ediţie revizuită şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 258-284.

În ceea ce ne priveşte, ni se pare mai riguroasă cea de a doua distincţie, atât în cazul limitelor judiciare cât şi în cazul celor convenţionale interesul privat fiind cel care domină, în cazul primelor judecătorul fiind chemat să rezolve o situaţie concretă intervenită între persoane private iar în cazul limitărilor convenţionale ele rezultând din voinţa concordantă a părţilor implicate, distincţia în funcţie de interesul ocrotit nu este după părerea noastră necesară. De aceea şi în cuprinsul prezentului demers am abordat limitele legale ale dreptului de proprietate cu subdiviziunile amintite şi anume, limitele legale stabilite în interes public şi respectiv limitele legale stabilite în interes privat, în timp ce în cazul celor având ca sursă voinţa părţilor ori a judecătorului nu am mai făcut această distincţie.

La rândul lor, limitele legale stabilite în interes public pot cunoaşte, fără a avea pretenţia că enumerarea noastră este una completă, următoarele diviziuni: 1. limitările de interes edilitar, de estetică urbană sau arhitecturală; 2. limitările în interes de salubritate, mediu şi sănătate publică; 3. limitări în interes cultural şi istoric; 4. limitări de interes economic general sau de interes fiscal – respectiv: servitutea rezultată din folosirea subsolului oricăriei proprietăţi imobiliare (art. 44 alin. 5 din Constituţia României); folosirea terenurilor pentru producţia agricolă; servitutea prevăzută de legea fondului cinegetic; servituţi legale rezultate din producerea, transportul şi folosirea gazelor; îngrădiri ale proprietăţii private rezultate din producerea, transportul şi folosirea energiei electrice; servitutea pentru activităţi miniere; servitutea stabilită prin legea petrolului; servitutea stabilită prin legea apelor; servituţile legate de lucrările de telecomunicaţii ori servituţile rezultate din

monopolul statului asupra anumitor activităţi; 5. limitări în interes de apărare a ţării; 6. limitări ale proprietăţilor situate în zona de frontieră; 7. servituţile aeronautice; 8. alte limite de utilitate publică precum: cărarea de pe marginea apelor navigabile, îngrădirile ce rezultă din regimul juridic al pădurilor ori cele ce rezultă din regimul juridic al construirii drumurilor.

2. Limite legale de interes public. Noţiuni generale, obiect, natură juridică, caractere şi regim juridic

2.1. Noţiuni generale. Limitele legale de interes public, denumite şi limitări de ordine publică16, servituţi de utilitate publică17, servituţi administrative18 sau servituţi legale speciale19 reprezintă sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietate privată în scopul unui interes general (s.n.)20.

16 C. Munteanu, Consideraţii privind servituţile de utilitate publică, în AULB, nr. 1-2/2005, p. 50.

17 Art. 586 din Codul civil.

18 O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 355.

19 C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ediţia a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 284-287.

20 Definiţii asemănătoare au fost date şi în doctrină, respectiv, C. Munteanu, Consideraţii..., p. 51.

Principalele dispoziţii, cu caracter general, incidente în această materie sunt dispoziţiile art. 44 alin. (7) din Constituţia României21, art. 58622, art. 587/Cod civil23, care, aşa cum arată şi art. 587 alin. (2) urmează să fie completate cu legi şi dispoziţii normative speciale ce vor stabili în concret existenţa, conţinutul şi regimul juridic al acestor limitări ale dreptului de proprietate. Articolul 587 alin. (2) enumeră o serie dintre aceste servituţi fără ca enumerarea să fie una limitativă şi trimite apoi la dispoziţii legale speciale, ce fac obiect de studiu în special pentru dreptul administrativ. Textele legale citate fac deosebirea clară între servituţile de utilitate publică şi cele stabilite în interes privat, ce au un conţinut foarte diferit24, cele dintâi fiind definite ca « sarcini de origine legală care grevează utilizarea fondurilor private şi care se caracterizează prin scopul lor de interes general»25 în timp ce ultimele sunt « sarcini impuse unui fond, pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt stăpân».

21 Art. 44 alin. (7) din Constituţia României: "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei-vecinătăţi, precum şi la respectarea tuturor celorlalte sarcini, care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".

22 Art. 586 din Codul civil: "Servituţile stabilite de lege au de obiect utilitatea publică, sau a comunelor, ori pe cea a particularilor".

23 Art. 587 din Codul civil: "(1) Acele stabilite pentru utilitatea publică sau comunală au de obiect cărarea sau poteca pe lângă marginea râurilor navigabile sau flotabile, construcţia sau reparaţia drumurilor, sau alte lucrări publice sau comunale. (2) Tot ce priveşte acest fel de servituţi se determină de către legile sau regulamentele particulare".

24 În acelaşi sens, C. Bîrsan, op. cit., p. 284.

25 C. Munteanu, Consideraţii privind..., p. 51.

Proiectul Noului Cod civil român, ce consacră un capitol întreg limitelor (îngrădirilor dreptului de proprietate), cuprinde şi dispoziţii ce se referă la limitările legale în interes public. Astfel, art. 461 din Proiect admite faptul că exerciţiul dreptului de proprietate se

poate realiza prin lege, iar art. 462 dispune că exerciţiul dreptului de proprietate se poate limita în interes public sau în interes privat.

Aşadar, se poate remarca faptul că acest tip de restricţionare a dreptului de proprietate privată nu este deloc o noutate în dreptul românesc ci este admis încă din epoca redactării Codului civil român şi nici nu va fi suprimat prin viitoarea reglementare ci, ceea ce însă este nou este numărul în continuă creştere al acestor limitări şi caracterul social tot mai pronunţat al dreptului de proprietate privată26. Acest caracter social pronunţat precum şi intervenţionismul tot mai accentuat al statului au determinat de multe ori şi reinterpretarea noţiunii de servitute ori diminuarea importanţei unor servituţi stabilite anterior în interes privat prin reglementarea unor servituţi cu conţinut identic însă de interes public27, cu consecinţa unor efecte juridice extinse de la ordinea privată la cea publică.

26 În acelaşi sens, ibidem.

27 Ibidem, p. 50. Autoarea citată exemplifică prin menţionarea a două astfel de servituţi şi anume servitutea fântânii a cărei importanţă apare astăzi diminuată (cel puţin în mediul urban, n.n.) prin lucrările de aducţiune şi servitutea de a nu construi prea înalt – altius non tollendi – suprimată practic de legislaţia urbanistică.

Şi în dreptul francez, înţelesul noţiunii de servitute administrativă28 este total diferit de acela de servitute din dreptul civil29, autorii precizând în fiecare caz în parte natura servituţii despre care se face vorbire, iar termenul de servitute de utilitate publică are un sens larg desemnând « servituţile de drept public »30 iar Codul civil francez, în mod similar celui român nu le consacră prea multe texte legale ci mai degrabă trimite la dreptul administrativ31.

28 Instituţie juridică a dreptului administrativ.

29 Definiţia noţiunii de servitute potrivit dreptului civil francez este identică cu cea din dreptul civil român şi anume: "O sarcină impusă unui imobil, construit sau neconstruit, denumit fond aservit, în profitul unui alt imobil aparţinând unui proprietar diferit, fondul dominant". A se vedea pentru această definiţie, R. Guillien, J. Vincent, Lexique des termes juridiques, 15e edition, Dalloz, Paris, 2005, p. 572. Sau o altă definiţie în termeni similari, care de fapt reia dispoziţiile art. 637 din Codul civil francez, arată că: "Servitutea este o sarcină stabilită asupra unui imobil, pentru folosinţa şi utilitatea unui alt imobil aparţinând unui alt proprietar", în G. Cornu, Vocabulaire juridique, 6e edition, PUF, Paris, 2004, p. 847.

30 G. Cornu, op. cit., p. 850.

31 Servituţile de utilitate publică sau administrative sunt menţionate în cuprinsul art. 649 din Codul civil francez precum şi în art. 649 din Codul civil francez: "Servituţile stabilite prin lege au ca obiect utilitatea publică sau comunală sau utilitatea particularilor" şi art. 650 din Codul civil francez: "Cele stabilite pentru utilitate publică sau comunală au ca obiect zonele pietonale de-a lungul râurilor navigabile sau plutitoare, construcţia sau reparaţia de drumuri şi alte lucrări publice sau comunale. Tot ceea ce priveşte acest tip de servituţi va fi stabilit prin legi sau regulamente particulare " iar conţinutul acestor texte este aproape identic cu cel din Codul civil român, care la rândul său consacră acestui tip de servituţi numai două articole.

Astfel, în dreptul francez, servituţile administrative apar definite fie ca "numeroase obligaţii ce grevează proprietăţile private în profitul domeniului public sau în scopul unui interes general"32, ori ca "sarcini speciale care grevează proprietăţile private în interesul general, fie ca servituţi de trecere (linii telegrafice, telefonice, electrice etc.) sau, mai recent, servituţi de urbanism, fie în profitul unor dependenţe domeniale, acestea din urmă fiind singurele care au caracterul unor veritabile servituţi în sensul tehnic al termenului, spre deosebire de primele care constituie numai restricţii aduse dreptului de proprietate"33

sau "limite aduse exploatării unei proprietăţi private pentru a permite o bună utilizare a unui bun aparţinând domeniului public"34.

32 Ibidem, p. 572.

33 Ibidem, p. 849.

34 F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 5e edition, Dalloz, Paris, 1998, p. 234.

În privinţa terminologiei folosite în dreptul francez, literatura juridică le denumeşte cu termeni similari celei române şi anume servituţi de utilitate publică35 sau servituţi administrative36 deşi subliniază faptul că acestea sunt foarte diferite de ceea ce în mod obişnuit desemnăm prin noţiunea de servitute datorită faptului că nu sunt instituite pentru a servi unui fond dominant, ci pentru a servi un interes general, în mod mediat şi accesoriu37. În plus, jurisprudenţa franceză a impus în materie două principii de bază şi anume: 1. acest tip de servitute nu-l deposedează pe proprietar de dreptul său şi 2. aceste servituţi nu reprezintă un obstacol în calea dreptului proprietarului de a opera modificări proprietăţii, în concordanţă cu utilizarea sa normală38.

35 Ibidem.

36 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 351-353.

37 Ibidem, p. 351. Autorul citează o decizie a Curţii de Casaţie franceze (Cass. civ. 3e, 8 mai 1963, Bull. civ. I, no 254) care statuează următoarele: "Servitutea administrativă nu are ca efect decât constrângerea de a observa regulile utilităţii generale şi nu de a servi un fond dominant ... astfel beneficiul servituţii nu este acordat decât în mod accesoriu, ca o consecinţă a interesului public".

38 Ibidem, p. 352. Prima dintre reguli a fost instituită prin decizia Civ. 3, 16 janvier, 1979, Bull civ. III, no 17 iar cea de a doua prin decizia Civ. 3, 29 juin 2002, D. 2003.587.

Şi în dreptul comparat spaniol, terminologia folosită este aceea de servitute administrativă sau servitute de drept public, iar în privinţa distincţiei dintre acestea şi servituţile obişnuite denumite de drept privat, sunt constatate numeroase deosebiri. Prima dintre ele se referă la interesul pentru care poate fi constituită o servitute administrativă şi anume beneficiul comunităţii sau utilitatea directă a unui bun public; apoi, faptul că acestea formează obiect de studiu pentru dreptul administrativ, dispoziţiile din Codul civil spaniol fiind foarte sintetice (art. 550 no. 3, 4); se constituie printr-un act special şi constituie veritabile limitări ale dreptului de proprietate privată39.

39 A se vedea pentru amănunte, M. Albaladejo, Derecho civil. Derecho de bienes (III), Edisofer s.l. Libros Juridicos, Madrid, 2004, p. 265-267.

În cuprinsul prezentei lucrări vom folosi cu precădere şi cu valoare echivalentă noţiunile de limite legale de interes public, respectiv servituţi administrative pentru a desemna acele sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietate privată în scopul unui interes general.

2.2. Obiectul. Deşi textul art. 587 alin. (1) enunţă servituţile de utilitate publică ca fiind acelea care "au ca obiect cărarea sau poteca de pe lângă marginea râurilor navigabile şi flotabile, construcţia sau reparaţia drumurilor sau alte lucrări publice sau comunale" această enumerare este departe de a cuprinde toate domeniile în care pot fi stabilite asemenea servituţi. Mai mult, nici nu putem afirma că cele constituite astăzi prin completarea acelor dispoziţii vor fi aceleaşi cu cele pe care le vom constata în câţiva ani, dinamica societăţii umane impunând o permanentă adaptare şi redefinire a conceptelor juridice în general, iar tendinţa este aceea de a se extinde tot mai mult aria acestor limitări ce pot fi impuse dreptului de proprietate privată.

Servituţile de utilitate publică sau administrative pot interveni în domenii, devenite din ce în ce mai vaste, precum: urbanismul şi estetica urbană, construcţiile, mediul înconjurător, domeniul sanitar, domeniul fiscal, domeniul apărării naţionale, domeniul aeronautic, domeniul comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor, al protecţiei patrimoniului cultural şi artistic, protecţiei bunurilor din patrimoniul naţional, apelor, pădurilor, minelor, exploatării resurselor petroliere, distribuţiei energiei electrice etc. şi sunt reglementate prin legi speciale. Remarcăm şi opinia potrivit căreia, în dreptul românesc, în cazul servituţii de protecţie a mediului vorbim despre o servitute constituţională de utilitate publică, care prezintă trăsături proprii40.

40 M. Duţu, Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în România, în Dreptul nr. 6/2004, p. 98-119.

De asemenea, ele pot privi proprietatea urbană sau cea rurală, în sensul art. 621 din Codul civil41, proprietatea imobiliară sau cea mobiliară.

41 Distincţia este făcută şi de Codul civil român, art. 621, care dispune: "Servituţile sunt stabilite sau în folosul clădirilor, sau în folosul pământului. Cele de felul întâi se numesc urbane, chiar când clădirile pentru care servituţile sunt instituite se vor afla nu numai în oraş, dar şi la ţară; cele de al doilea fel se numesc rurale". S-a subliniat în doctrină că această clasificare şi-a pierdut astăzi din interes, C. Munteanu, Consideraţii privind..., p. 50.

O particularitate demnă de menţionat vizează diferenţierea existentă sub aspectul obiectului între servituţile civile şi cele de utilitate publică. Astfel, dacă în materia servituţilor civile este important principiul "servitutea constă în a suporta, nu în a face" cu consecinţa inexistenţei unei obligaţii pozitive pentru proprietarul fondului aservit, în cazul celor administrative primeşte aplicabilitate tocmai principiul contrar, de cele mai multe ori proprietarul fondului fiind ţinut să facă ceva ce legea prescrie, iar acea conduită să afecteze imobilul în mod direct42.

42 Ibidem, p. 53.

În dreptul francez aceste servituţi apar reglementate, de regulă, în Codul administrativ43, Codul aviatic44, Codul comunicaţiilor45, Codul de mediu46, Codul rural47 ori în Codul urban48.

43 De exemplu, servitutea de vedere asupra căii publice, servituţile din apropierea instalaţiilor clasate, servituţile pentru lucrările de gaz şi electricitate etc.

44 De exemplu, servituţile aeronautice.

45 De exemplu, servituţile în materie de telecomunicaţii.

46 De exemplu, servituţile privind sistemul de canalizare publică, servitutea de trecere a conductelor de irigaţii, servitutea rezultată din aprobarea unui plan de prevenire a riscurilor naturale previzibile etc.

47 De exemplu, servitutea de trecere şi amenajare stabilită de stat pentru a asigura existenţa căilor necesare apărării pădurilor contra incendiilor, servitutea de trecere a maşinilor agricole etc.

48 De exemplu, servituţile rezultate din planul local de urbanism, servitutea de trecere a pietonilor pe proprietatea privată riverană domeniului public maritim etc.

2.3. Natura juridică şi caracterele servituţilor administrative. Natura juridică a limitărilor legale de utilitate publică constituie un subiect viu discutat în doctrina juridică, autorii mergând de la calificarea acestora drept servituţi administrative până la negarea calităţii de servitute, fie din punct de vedere tehnic, fie chiar din punct de vedere terminologic sau chiar calificarea lor drept "expropriere deghizată"49, deci o imposibilitate practică de utilizare a bunului afectat cu un conţinut specific exproprierii.

49 J.L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Traite de droit civil. Les biens, L.G.D.J., Paris, 2000, p. 398.

În mod sintetic fiind prezentate lucrurile, este lipsit de îndoială faptul că ele au ca şi sursă, asemeni celor instituite în interes privat, legea şi constituie aşadar o limitare legală a absolutismului şi exclusivismului dreptului de proprietate privată aparţinând unui particular. De asemenea, este de necontestat faptul că fiind limitări instituite în interes public, deci într-un interes general sau, altfel spus, în profitul întregii colectivităţi, beneficiul servituţii este acordat în mod accesoriu faţă de interesul general urmărit, spre deosebire de servituţile de interes privat care sunt realizate tocmai în scopul de a profita fondului dominant şi vizează o sferă mai restrânsă de persoane implicate.

În plus, le este specific faptul că, de regulă, nu dau dreptul la despăgubiri50 în temeiul legii, ci sunt constituite cu titlu gratuit, deoarece nu-l deposedează pe proprietar de bunul său, însă acest lucru nu este incompatibil cu posibilitatea plăţii de despăgubiri, pe teren delictual, în cazul în care i se produce proprietarului vreun prejudiciu şi nici cu posibilitatea de a fi reglementate servituţi cu titlu oneros. Soluţia este identică şi în dreptul francez51

unde lipsind deposedarea de proprietate nu există nici obligaţia de dezdăunare.50 Nu există însă uniformitate în această privinţă existând dispoziţii legale în materie care acordă pe lângă despăgubirile pentru eventuale prejudicii, în condiţiile răspunderii civile delictuale, şi o rentă anuală sau o altă sumă de bani ca şi compensaţie pentru intervenţia statului în exercitarea dreptului de proprietate privată. De pildă, Legea nr. 238 din 7 iunie 2004 a petrolului prevede o astfel de rentă anuală la art. 7 alin. (2) şi alin. (3). În plus, sintetic vorbind au existat în doctrina românească trei mari curente în ceea ce priveşte obligativitatea autorităţii de a-l compensa pe proprietar pentru restricţia impusă. În primul rând, s-a remarcat, în perioada interbelică, opinia potrivit căreia în lipsa unui text legal expres care să prevadă o asemenea despăgubire ea nu se cuvine proprietarului; în al doilea rând, doctrina care distinge între servituţile de utilitate publică negative (care nu dau dreptul la despăgubire) şi servituţile de utilitate publică pozitive, care aducând o diminuare a folosinţei dau dreptul la despăgubire proprietarului fondului aservit; iar în al treilea rând, despăgubirea urmează să fie plătită numai dacă servitutea rezultă dintr-o măsură particulară, nu şi atunci când aceasta rezultă dintr-o măsură generală a guvernului. A se vedea pentru alte amănunte, C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VI, Ed. Librăriei "Universala" Alcalay&Co, Bucureşti, 1930, p. 248-249, pct. 23, 24, 25.

51 Civ. 3, 16 janvier 1979, Bull. Civ. III, no 17 citată de Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 352, unde instanţa a dispus: "instalarea suporturilor de fire electrice şi survolul proprietăţii de către aceste fire (linii) ... în principiu nu aduc în niciun fel atingere drepturilor proprietarului... ele nu cauzează deci niciun prejudiciu acestuia... nu există deci nici dreptul la o despăgubire...".

Dacă vorbim însă despre natura juridică a acestora, lucrurile nu mai pot fi tranşate în mod similar, ci întâlnim o multitudine de opinii52, astfel: suntem în prezenţa unor sarcini sau obligaţii reale ataşate fondului aservit; sunt simple restricţii legale ale prerogativelor unui proprietar; imposibilitatea de a fi calificate drept servituţi deoarece ele nu creează niciun raport particular între două imobile etc.

52 A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, Despre servituţile administrative, în P.R. nr. 3/2005, p. 137.

Apreciem alături de autorii citaţi53 că servituţile administrative reprezintă sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietate privată în scopul unui interes general.

53 Ibidem, p. 135.

2.4. Regimul juridic

Regulile care guvernează regimul juridic al servituţilor administrative sunt de ordine publică54 fiind aşadar exclusă o posibilă negociere între titularul dreptului de proprietate limitat prin instituirea servituţii şi autoritatea publică în ceea ce priveşte însăşi stabilirea servituţii, dar acest lucru nu semnifică imposibilitatea existenţei unui acord de voinţă55 în ceea ce priveşte modalitatea concretă în care ea urmează să fie constituită56, plata despăgubirilor în cazul producerii unor prejudicii sau, în situaţiile excepţionale, în care în schimbul servituţii stabilite proprietarul are dreptul la plata unei indemnizaţii, independent de orice prejudiciu, stabilirea cuantumului acesteia57 ori chiar în cazul în care s-ar întâlni acordul de voinţă al celor două părţi în privinţa stingerii servituţii din cauza dispariţiei situaţiei care a impus-o.

54 Caracterul de ordine publică al acestora este subliniat şi în jurisprudenţa franceză printr-o decizie a Curţii de Casaţie în care se statuează că: "Servituţile impuse de autoritatea administrativă în scopul divizării unui fond în interes general, au un caracter de ordine publică interzicându-se particularilor să deroge de la acesta în mod unilateral" (Cass. civ. 3e, 3 fevrier 1982, aff. de l’avenue Rapp, Bull. civ. III, no. 36) în Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 351, nota 3.

55 De altfel, marea majoritate a legilor speciale care instituie servituţi administrative dau prioritate acordului de voinţă al părţilor implicate în stabilirea cuantumului despăgubirilor, şi numai în cazul unui dezacord între acestea intervine o hotărâre a instanţei de judecată. A se vedea, de pildă, dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 318/8 iulie 2003 a energiei electrice, publicată în M. Of. nr. 511 din 13 iulie 2003; art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/18 martie 2003 a minelor, publicată în M. Of. nr. 197 din 27 martie 2003; art. 7 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 238/7 iunie 2004 a petrolului publicată în M. Of. nr. 353 din 15 iunie 2004 sau cele ale art. 23 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 74/12 iulie 1996 privind telecomunicaţiile, publicată în M. Of. nr. 156 din 22 iulie 1996.

56 Având în vedere faptul că la stabilirea unei servituţi de acest gen trebuie respectate, în cea mai mare parte a cazurilor, principii precum cel al celei mai mici atingeri aduse dreptului de proprietate , egalităţii de tratament ori cel al echităţii.

57 Legea nr. 238 din 7 iunie 2004 a petrolului instituie la art. 7 alin. (2) şi alin. (3) obligaţia autorităţii de a plăti proprietarului o rentă anuală al cărei cuantum va fi stabilit prin acordul părţilor şi, numai în lipsa acestui acord, ea va fi stabilită de instanţa de judecată competentă.

În acest din urmă caz însă, se impune menţiunea că proprietarul nu ar putea impune sau constrânge în vreun fel autoritatea să menţină servitutea, în cazul în care are el interesul ca aceasta să o facă,58 iar autoritatea este interesată să o desfiinţeze59. Reciproca nu este însă valabilă, în sensul că, autoritatea poate să desfiinţeze servitutea dacă aceasta nu mai corespunde interesului general, însă nu este obligată să o facă, şi nici nu ar putea fi constrânsă, legea folosind verbul "poate", dar credem că o eventuală încălcare a principiului proporţionalităţii şi a echilibrului echitabil, susţinută prin dovezi concrete, ar putea fi invocată de persoana lezată de reaua-credinţă sau neglijenţă a autorităţii.

58 De pildă, în cazul în care aceasta este remunerată prin plata unei rente anuale semnificative pentru proprietar, aşa cum prevede Legea nr. 238/7 iunie 2004 a petrolului la art. 7 alin. (2) şi alin. (3).

59 De exemplu, pentru că a devenit prea costisitoare sau nerentabilă.

Constituirea unei servituţi administrative are în vedere aşadar mai degrabă interesele sociale generale decât pe cele private dar, cu toate acestea, un echilibru echitabil între acestea două trebuie să fie menţinut. În caz contrar, sarcinile şi limitările pe care ar trebui să le suporte proprietatea privată ar deveni disproporţionate, punându-se în discuţie înseşi principiile sale fundamentale.

Stingerea unei servituţi administrative sau de utilitate publică este iarăşi o particularitate a acestui tip de servitute. Dacă în cazul servituţilor obişnuite acestea se caracterizează, printre altele, prin perpetuitate, fapt ce semnifică existenţa servituţii atâta timp cât există cele două fonduri şi situaţia care a determinat constituirea ei, fără a avea importanţă cine este titularul imobilelor între care aceasta s-a stabilit, în cazul servituţilor administrative pe de o parte nu este esenţială pentru înfiinţarea ei existenţa unui fond dominant sau a unui fond care să profite de pe urma creării ei, ci este instituită în folosul unei colectivităţi, constituirea fiind expresia unui interes general, astfel că şi stingerea ar trebui să respecte aceeaşi regulă, iar pe de altă parte, dacă în cazul stingerii servituţilor obişnuite un rol important poate avea şi voinţa părţilor, în cazul celor administrative stingerea nu se poate realiza în mod unilateral decât dacă manifestarea unilaterală provine din partea autorităţii60. Tot legat de termenul pe care poate fi constituită o servitute de utilitate publică ne-a reţinut atenţia o dispoziţie cuprinsă în Legea nr. 107/1996 a apelor, potrivit căreia există posibilitatea ca servitutea acolo menţionată să se stingă dacă nu a fost exercitată timp de 3 ani sau dacă menţinerea ei nu mai este necesară (art. 29 alin. 4). Elementul de noutate este cel legat de stabilirea unui interval de timp apt a produce stingerea servituţii dacă în interiorul său nu au existat acte materiale specifice acesteia, ceea ce, spunem noi, poate acoperi o eventuală neglijenţă din partea autorităţii care ar omite să constate legal că nu se mai impune menţinerea unei anumite servituţi stabilite pentru a satisface un interes general, deoarece acest interes a încetat să mai existe.

60 A se vedea, pentru opinia potrivit căreia servitutea de utilitate publică se stinge odată cu încetarea interesului public pentru care a fost stabilită, C. Munteanu, Consideraţii privind ..., p. 55, iar în sensul că servitutea va înceta numai atunci când stingerea va fi statuată de autoritatea competentă, C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 248-249, pct. 23, 24, 25, opinie pe care o împărtăşim şi noi parţial, cu menţiunea că pasivitatea sau reaua-credinţă a autorităţii nu ar putea rămâne nesancţionată, în temeiul principiului proporţionalităţii sau al echilibrului echitabil pe care trebuie să-l menţină între propriile sale interese şi cele ale individului.

3. Câteva dispoziţii speciale care consacră servituţi administrative

3.1. Servituţile din zona de protecţie a mormintelor şi operelor comemorative de război

Legea nr. 379/30 septembrie 2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război61 stabileşte un regim juridic deosebit pentru mormintele62 şi operele comemorative de război. Astfel, acestea pot aparţine domeniului public sau privat al statului, dar pot forma şi obiect al proprietăţii private a persoanelor fizice sau juridice; cele aparţinând domeniului privat63 fac parte din circuitul civil cu condiţia de a nu le fi schimbată destinaţia (art. 9) şi cu respectarea dreptului de preemţiune64 al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

61 Publicată în M. Of. nr. 700 din 7 octombrie 2003.

62 Art. 2 din Lege defineşte mormintele de război astfel: "mormintele de război sunt locurile de înhumare a persoanelor care au decedat în timpul şi din cauza conflictelor armate ca urmare a îndeplinirii unui serviciu comandat sau voluntar în interesul statului ai cărui cetăţeni au fost, precum şi alte locuri în care se păstrează rămăşiţele pământeşti ale acestora" iar art. 3 asimilează acestora şi următoarele: Mormântul Ostaşului Necunoscut; mormintele cetăţenilor români prizonieri, internaţi civili de război sau deportaţi; mormintele membrilor formaţiunilor de Cruce Roşie şi ale corespondenţilor de război, decedaţi în timpul şi din cauza conflictelor armate, îndeplinind o misiune; mormintele militarilor sau ale persoanelor civile, cetăţeni români, care au murit în timp de pace îndeplinind un serviciu comandat în domeniile apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale; mormintele persoanelor decedate în alte situaţii prevăzute de lege.

63 Aici legiuitorul nu distinge între domeniul privat al statului sau cel al particularilor, astfel că principiul liberei circulaţii se va aplica şi în cazul în care aceste bunuri aparţin domeniului privat al statului.

64 Respectarea dreptului de preemţiune (prin înştiinţarea în scris a consiliului local) este prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute şi cu scutirea de la acesta a imobilelor cu destinaţia de locuinţă pe care sunt amplasate plăci comemorative (art. 9 alin. 2).

Limitarea exerciţiului dreptului de proprietate al persoanelor private în cazul acestor imobile de interes cultural şi istoric transpare din textul art. 19 care reglementează o zonă de protecţie în care, prin reglementări speciale de construire şi planuri şi regulamente de urbanism, pot fi stabilite servituţi de utilitate publică.

3.2. Limitări ale folosinţei proprietăţii rezultate din obligaţia protejării monumentelor istorice

Alte limitări ale folosinţei proprietăţii în interes cultural şi istoric sunt prevăzute şi în Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice65, potrivit căreia monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural naţional astfel că activităţile şi măsurile de protejare a acestora, indiferent de titularul dreptului de proprietate, se realizează în interes public; unele intervenţii asupra monumentelor istorice pot constitui cauză de utilitate publică; asupra lor pot fi aplicate servituţi de utilitate publică, dar se pot stabili şi măsuri stimulative cu caracter economic sau de altă natură.

65 Republicată în M. Of. nr. 938 din 20 noiembrie 2006.

Reglementarea unui regim juridic care include constante precum cele menţionate mai sus se datorează faptului că monumentele istorice pot aparţine domeniului public dar şi celui privat al statului ori chiar persoanelor private, fizice sau juridice, însă, indiferent de forma de proprietate, ele sunt protejate în mod egal (art. 10).

Regimul juridic al monumentelor istorice este foarte apropiat de cel al mormintelor şi operelor comemorative de război în ceea ce priveşte includerea lor în circuitul civil, însă cu obligaţia respectării, în caz de înstrăinare, a dreptului de preemţiune al statului, instituirea unei zone de protecţie în care să poată fi stabilite prin lege servituţi de utilitate publică şi prin intermediul căreia să fie asigurată conservarea şi punerea în valoare a monumentului. Legea interzice însă aplicarea de servituţi care ar avea drept consecinţă desfiinţarea, distrugerea parţială sau degradarea monumentelor istorice şi a zonelor lor de protecţie.

Restricţii ale dreptului de proprietate pot proveni din surse diverse. Astfel de restricţii pot avea ca sursă, de pildă, art. 23, care se referă la intervenţiile asupra monumentelor istorice care, indiferent de titularul dreptului de proprietate, se pot face numai în baza şi cu respectarea avizului emis de Ministerul Culturii şi Cultelor sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale acestuia. În sensul legii, prin intervenţii sunt desemnate: toate lucrările de cercetare, conservare, construire, extindere, consolidare, restructurare, amenajări peisagistice şi de punere în valoare, care modifică substanţa sau aspectul monumentelor istorice; executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor istorice; amplasarea definitivă sau temporară de împrejmuiri, construcţii de protecţie, piese de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe şi în monumente istorice; schimbări ale funcţiunii sau destinaţiei monumentelor istorice, inclusiv schimbările temporare; strămutarea monumentelor istorice; amenajări de căi de acces, pietonale şi carosabile, utilităţi anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de protecţie a monumentelor istorice.

Altă sursă, de data aceasta a unor obligaţii justificate de necesitatea protejării, impuse proprietarilor monumentelor istorice este art. 36 din Lege, dintre care amintim: să întreţină, să folosească şi să exploateze imobilul numai cu respectarea prevederilor prezentei legi şi a obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric, conform art. 17; să asigure, în condiţiile legii, accesul specialiştilor desemnaţi de Ministerul Culturii şi Cultelor sau de direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, în vederea constatării stării de conservare sau pentru efectuarea de cercetări, inclusiv arheologice, de expertizare a monumentelor istorice şi pentru operaţiunile de evidenţă; să asigure efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, precum şi a oricăror alte lucrări, conform prevederilor legale, numai de către persoane fizice sau juridice atestate în acest sens şi să prevadă în contracte condiţiile şi termenele de execuţie cuprinse în avizul de specialitate; să permită, pe baza prevederilor contractuale, executarea intervenţiilor asupra monumentelor istorice deţinute, în cazul în care acestea sunt iniţiate şi finanţate de

persoane juridice abilitate în condiţiile prezentei legi; să permită montarea şi să întreţină însemnul distinctiv care marchează calitatea de monument istoric a imobilului.

Pe lângă aceste obligaţii impuse de lege sunt stabilite şi o serie de drepturi pentru proprietarii monumentelor istorice, care să realizeze un just echilibru în ceea ce priveşte modul de exercitare a dreptului de proprietate. Amintim, de exemplu, drepturi precum: proprietarii sunt scutiţi în totalitate de plata impozitului pe clădiri, cu excepţia spaţiilor în care se desfăşoară activităţi economice sau comerciale (art. 41 alin. 1); consiliile locale pot reduce impozitul pe suprafeţele neconstruite ale terenurilor cu regim de monument istoric (art. 41 alin. 3); sunt scutite de la plata taxelor de timbru persoanele fizice sau juridice care dobândesc prin moştenire un bun imobil clasat ca monument istoric, utilizat ca locuinţă sau pentru activităţi necomerciale, şi care se angajează în scris la direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional în al cărei teritoriu de competenţă se află bunul imobil în cauză să execute, în termen de 12 luni, lucrările de restaurare şi consolidare stabilite prin documentaţie tehnică aprobată şi avizată în condiţiile legii (art. 42 alin. 1); înstrăinarea cu titlu gratuit sau oneros către stat sau către unităţile administrativ-teritoriale a monumentelor istorice este scutită de plata taxelor de timbru (art. 42 alin. 3); proprietarii de monumente istorice sunt scutiţi de plata taxei de autorizare a intervenţiilor executate (art. 43).

3.3. Servitutea rezultată din folosirea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare

Sursa acestei servituţi, calificată de unii doctrinari ca o limită a dreptului de dispoziţie în sens material66, este şi motivul pentru care, în analiza noastră, i-am acordat un loc preferenţial, fiind vorba despre însuşi textul actului fundamental, şi anume art. 44 din Constituţia României (revizuită) care, reglementând dreptul de proprietate, la alin. (5) dispune: "Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse subsolului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii".

66 A se vedea, E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale , Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 23.

În privinţa naturii juridice există, şi în acest caz, mai multe nuanţări în doctrină. Astfel, pe lângă calificarea acesteia ca o limită de dispoziţie în sens material, menţionată anterior, mai există şi opinii ce susţin că am fi în prezenţa unei îngrădiri legale de interes public67, o măsură de control a folosinţei proprietăţii68 ori chiar o garanţie a respectării dreptului de proprietate privată ce instituie în sarcina autorităţilor o obligaţie constituţională de despăgubire a proprietarului pentru daunele ce le sunt imputabile69.

67 I.P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 232.

68 A se vedea B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Universităţii "Lucian Blaga" Sibiu, 2004, p. 211. Autoarea citată arată că sub aspectul măsurilor de control al folosinţei proprietăţii Constituţia României cuprinde două texte şi anume art. 44 alin. (5) şi art. 44 alin. (7), primul făcând referire la folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general iar cel de al doilea la obligaţia de a respecta sarcinile privind protecţia mediului şi asigurarea bunei-vecinătăţi, precum şi de a respecta celelalte sarcini, care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.

În ceea ce ne priveşte am nuanţa puţin, în sensul că, dacă pentru textul art. 44 alin. (5) putem considera că ne aflăm în prezenţa unor măsuri de control al folosinţei proprietăţii de către stat, în ceea ce priveşte art. 44 alin. (7), apreciem că numai o parte a dispoziţiilor acestuia ar putea fi calificate în acest mod şi anume măsurile care vizează protecţia mediului şi eventual alte obligaţii ce revin proprietarului în temeiul legii cu condiţia ca legea respectivă să aibă în vedere satisfacerea unui interes general, în sensul dat acestei noţiuni de legislaţia internă şi jurisprudenţa CEDO. În cazul obligaţiilor de bună-vecinătate şi a celorlalte obligaţii care potrivit obiceiului sau chiar legii (dacă aceasta vizează interese private) am fi mai mult în prezenţa unor limitări ale proprietăţii în interes privat, motiv pentru care apreciem că nu

putem vorbi despre control al folosinţei proprietăţii în sensul dat acestei noţiuni de textul constituţional şi jurisprudenţa menţionată.

69 A se vedea pentru amănunte, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 202-203.

În ceea ce ne priveşte, tindem să apreciem că din punct de vedere al dreptului constituţional avem de a face cu o garanţie constituţională a respectării dreptului de proprietate privată, mai ales dacă interpretăm articolul în discuţie în contextul modificărilor aduse actului fundamental prin intermediul legii de revizuire din anul 200370, dar în acelaşi timp, privită din punctul de vedere al dreptului civil şi în strânsă legătură cu dispoziţiile cuprinse în Proiectul Noului Cod civil, vorbim despre o limitare (o îngrădire) a exerciţiului dreptului de proprietate privată.

70 Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 publicată în M. Of. nr. 767 din 29 octombrie 2003.

Astfel, Constituţia a adus îmbunătăţiri serioase regimului juridic al proprietăţii private în România prin înlocuirea expresiei "statul ocroteşte proprietatea" cu "statul garantează proprietatea" şi statuarea unor garanţii pentru respectarea acesteia. În scopul de a asigura eficacitatea acestei noi dispoziţii, legiuitorul constituţional a procedat şi la enunţarea celor mai drastice limitări – care echivalează de multe ori cu cedări silite ale proprietăţii – ce pot fi aduse dreptului de proprietate tocmai în ideea de a proteja acest drept fundamental căruia, în acest mod, nu i-ar putea fi impuse alte restricţii peste cele prevăzute de Constituţie71.

Pe de altă parte, deşi încă nu sunt în vigoare, dispoziţiile din Proiectul Noului Cod civil reglementează în termeni similari actului fundamental72, în capitolul intitulat "Limitele (îngrădirile) dreptului de proprietate", dreptul de a folosi subsolul proprietăţilor imobiliare.

71 A se vedea pentru amănunte, E. Chelaru, Impactul revizuirii Constituţiei asupra regimului juridic al proprietăţii, în Dreptul nr. 2/2004, p. 8.

72 Dreptul de a folosi subsolul proprietăţilor imobiliare, art. 463 din Proiectul Noului Cod civil: "(1) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (2) În acest caz, despăgubirea se stabileşte prin convenţia încheiată între proprietar şi autoritatea publică sau, în caz de divergenţă, prin justiţie".

3.4. Îngrădiri rezultate din reglementarea zonei de protecţie a infrastructurii căilor ferate

Zona de protecţie a infrastructurii căii ferate reprezintă ansamblul terenurilor limitrofe, situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, indiferent de proprietar, în limita a maximum 100 de metri de la zona căii ferate, marcată corespunzător, precum şi terenurile destinate sau servind, sub orice formă, la asigurarea funcţionării infrastructurii căilor ferate române şi este stabilită în scopul de a asigura circulaţia feroviară în bune condiţii şi a preveni evenimentele de cale ferată.

Legea nr. 129/16 octombrie 1996 privind transportul pe căile ferate române73 stabileşte pentru această zonă un regim juridic special care limitează exercitarea dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în vecinătate şi stabileşte o serie de activităţi sau lucrări interzise, în scopul de a fi realizate aceste obiective de siguranţă şi se condiţionează eventualele lucrări de avizul S.N.C.F.R. şi aprobarea Ministerului Transporturilor. Potrivit legii menţionate, se interzic activităţi precum: amplasarea oricăror construcţii, fie şi cu caracter temporar, depozitarea de materiale sau înfiinţarea de plantaţii care împiedică vizibilitatea liniei şi a semnalelor feroviare; utilizarea indicatoarelor şi a luminilor de culoare roşie, galbenă, verde sau albastră, care ar putea crea confuzie cu semnalizarea feroviară; efectuarea oricăror lucrări care prin natura lor ar putea provoca alunecări de teren, surpări sau afectarea stabilităţii solului, inclusiv prin tăierea copacilor,

arbuştilor, extragerea de materiale de construcţii sau modificarea echilibrului freatic; depozitarea de materiale, substanţe sau deşeuri care ar putea provoca degradarea infrastructurii căilor ferate române, a zonei de protecţie a infrastructurii căilor ferate române, precum şi a condiţiilor de desfăşurare normală a traficului (art. 21).

73 Publicată în M. Of. nr. 268 din 30 octombrie 1996.

Alte limitări ale folosinţei proprietăţii decurg din posibilitatea S.N.C.F.R. de a amplasa temporar, în zona de protecţie menţionată, materialele şi utilajele necesare întreţinerii infrastructurii căilor ferate (art. 22 alin. 1) ori de a instala parazăpezi (art. 23). Dreptul la despăgubire al proprietarilor afectaţi de eventualele pagube ia naştere numai în condiţiile răspunderii civile delictuale deoarece "dreptul de ocupare temporară a terenului nu este condiţionat de plata prealabilă a vreunei despăgubiri" (art. 22 alin. 2).

3.5. Servitutea cinegetică74

74 V. Stoica, op. cit., p. 119. Autorul citat apreciază că această titulatură este mai potrivită pentru a califica prestaţia negativă pe care proprietarul o are de realizat potrivit art. 16 alin. (1); N. Prepelea, Servituţile administrative, în Dreptul nr. 9/1994, p. 36-39.

Deşi menţionată de marea majoritate a doctrinei în contextul discuţiilor legate de obiectul servituţilor administrative şi a particularităţilor acestora75, servitutea prevăzută la art. 1676

din Legea nr. 103/23 septembrie 1996 a fondului cinegetic cu modificările ulterioare77 mai poate fi amintită astăzi numai cu titlu exemplificativ deoarece dispoziţiile Legii nr. 407/9 noiembrie 2006 privind vânătoarea şi protecţia fondului cinegetic78, pe de o parte, au abrogat actul normativ din 1996, iar pe de altă parte, nu mai conţin o reglementare similară. Acest lucru nu semnifică însă faptul că noua reglementare nu ar mai institui niciun fel de îngrădiri ale folosinţei terenurilor ce fac parte din fondurile de vânătoare ci doar că vorbim de un conţinut diferit al acestora, mai ales că la art. 1, consacrat definirii termenilor, la lit. j, este definit fondul de vânătoare în termenii următori: "unitatea de gospodărire cinegetică constituită indiferent de categoria de teren79, indiferent de proprietar80 şi astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său" definiţie ce ne-ar putea conduce la concluzia că am putea totuşi să regăsim în cuprinsul legii limitări ale proprietăţii private.

75 V. Stoica, op. cit., p. 119.

76 Art. 16 alin. (1) dispune: "Deţinătorii, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se arondează fonduri de vânătoare, persoane fizice sau juridice, sunt obligaţi să permită exercitarea vânătorii, aplicarea măsurilor de protecţie a vânatului, precum şi amplasarea instalaţiilor şi amenajărilor vânătoreşti provizorii, fără ca prin acţiunile respective să se dăuneze folosinţei de bază a terenurilor".

77 Publicată în M. Of. nr. 235 din 27 septembrie 1996.

78 Publicată în M. Of. nr. 944 din 26 noiembrie 2006.

79 Cu toate acestea, printre criteriile pentru constituirea unui fond de vânătoare se regăseşte şi acela privind existenţa diversităţii din punct de vedere al folosinţei terenurilor. Se urmăreşte ca în cadrul unui fond de vânătoare să existe cât mai multe categorii de folosinţă a terenului (art. 5 lit. f din Lege).

80 Însă se aplică principiul potrivit căruia ca, pe cât posibil, constituirea de fonduri de vânătoare să fie făcută pe terenuri care aparţin aceluiaşi tip de proprietate (art. 5 lit. e din Lege).

Plecând de la principii precum "fauna de interes cinegetic este o resursă naturală regenerabilă, bun public de interes naţional şi internaţional (art. 2 din Lege) ori "exercitarea vânătorii se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calităţii populaţiilor faunei de interes cinegetic, cercetării ştiinţifice, precum şi în scop didactic sau recreativ-

sportiv" (art. 3), legea stabileşte câteva obligaţii propter rem de natură administrativă, şi nu servituţi administrative, în sarcina proprietarilor sau deţinătorilor de terenuri cu orice titlu, precum şi a executanţilor şi anume: obligaţia de a lua măsuri pentru protecţia faunei cinegetice şi a mediului său de viaţă; obligaţia de a răspunde în cazul în care sunt produse pagube faunei cinegetice sau mediului de viaţă al acesteia ori interdicţia de a înfiinţa, întreţine sau recolta culturi agricole fără a asigura protecţia faunei în interes cinegetic (art. 23 alin. 1).

Elementul de noutate este, fără îndoială, dispoziţia cuprinsă în art. 4 din Lege care, departe de a institui vreo obligaţie ori vreo servitute pentru proprietarul al cărui teren este arondat unui fond de vânătoare, impune în sarcina persoanei care urmează să vâneze obligaţia de a deţine consimţământul proprietarului, al asociaţiei de proprietari sau al celui mandatat de aceştia în acest scop, dovada acestui consimţământ fiind autorizaţia de vânătoare.

Vorbim despre o lege care ţine cont de prerogativele proprietarului, chiar dacă în balanţă se află şi interesul general, dar şi de jurisprudenţa CEDO, instanţa europeană prin Decizia din 21 aprilie 1999 condamnând Franţa, pentru o dispoziţie aproape identică cu cea conţinută în Legea nr. 103/1996 la art. 16, respectiv edictarea în cuprinsul Legii din 10 iulie 1964 (Loi Verdeille) a obligaţiei proprietarilor rurali de a aduce aport proprietatea lor fondurilor de vânătoare şi de a permite vânătorilor să vâneze pe acestea, în condiţiile în care Codul rural (art. L.222-1) instituia regula potrivit căreia "nimeni nu are dreptul să vâneze pe proprietatea aparţinând altuia decât cu acordul proprietarului sau a celor ce deţin drepturi asupra ei". Curtea a decis în sensul că o astfel de dispoziţie "rupe justul echilibru care trebuie să existe între protecţia dreptului de proprietate şi exigenţele interesului general"81.

81 J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, op. cit., p. 424.

3.6. Servituţi legale rezultate din producerea, transportul şi folosirea gazelor

Reglementate prin Legea nr. 351/14 iulie 2004 a gazelor82 aceste servituţi şi îngrădiri ale folosinţei dreptului de proprietate au un conţinut aproape identic cu cele reglementate în domeniul petrolier.

82 Publicată în M. Of. nr. 679 din 28 iulie 2004. Legea a suferit modificări succesive prin intermediul O.U.G. nr. 116/14 iulie 2005, al Legii nr. 288 din 11 octombrie 2005, al O.U.G. nr. 33 din 4 mai 2007 şi al O.U.G. nr. 122 din 31 octombrie 2007.

Toate aceste limitări sunt justificate, printre altele, şi de obiective precum asigurarea dezvoltării durabile sau protecţia mediului. Astfel, art. 1 din lege dispune că: "Politica statului în domeniul gazelor naturale constă în stabilirea obiectivelor sectorului gazelor naturale şi a modalităţilor optime de realizare a acestora în condiţiile asigurării unei dezvoltări durabile".

Ne reţin atenţia apoi dispoziţiile cuprinse în Capitolul al XI-lea intitulat "Concesionarea şi regimul drepturilor asupra proprietăţii altuia" care instituie o serie de mijloace apte să contribuie la realizarea politicilor menţionate. Astfel, asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum şi asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităţilor, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condiţiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare şi de întreţinere a capacităţilor respective, de următoarele drepturi: 1. dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizări capacităţii; 2. dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor şi a intervenţiilor necesare; 3. dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora; 4. dreptul de a obţine restrângerea sau încetarea unor activităţi care ar putea pune în pericol persoane şi bunuri; 5. dreptul de acces la utilităţile publice (art. 86 din Lege).

Pentru fiecare dintre drepturile menţionate, legea instituie un regim juridic specific, caracterizat prin drepturi şi obligaţii suplimentare prevăzute în sarcina celor implicaţi.

Dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor dă dreptul titularului să depoziteze pe terenurile proprietate privată, în măsura strict necesară, materiale, echipamente, utilaje şi instalaţii; să desfiinţeze culturi sau plantaţii ori alte amenajări existente ori numai să le restrângă, în măsura strict necesară, pentru executarea lucrărilor, în condiţiile legii; să extragă materiale, să capteze apa, în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare; să instaleze utilaje şi să lucreze cu acestea, să amplaseze birouri şi locuinţe de şantier; să oprească ori să restrângă activităţi ale proprietarului, în măsura strict necesară, pentru executarea lucrărilor pentru capacitatea respectivă (art. 87).

Dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii dă dreptul concesionarului: să depoziteze materiale, echipamente, utilaje, instalaţii pentru întreţinere, revizii, reparaţii şi intervenţii necesare pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii; să instaleze utilaje şi să lucreze cu acestea; să afecteze culturi, plantaţii sau alte amenajări existente şi să restrângă activităţi ale proprietarului, în măsura şi pe durata strict necesară, în vederea executării operaţiunilor de întreţinere, reparaţii, revizii sau intervenţii pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii (art. 88).

Acest drept se întinde pe toată durata de funcţionare a capacităţii, iar exercitarea lui se face ori de câte ori este necesar pentru asigurarea funcţionării normale a acesteia spre deosebire de primul drept de uz (cel de la art. 87) şi de servitutea legală de trecere asupra terenurilor şi a altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice, care se exercită pe toată durata de viaţă a capacităţii respective.

Servitutea legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană cuprinde dreptul la instalare de reţele, de conducte, linii, stâlpi şi de alte echipamente aferente capacităţii, precum şi accesul la locul de amplasare a acestora pentru intervenţii, întreţinere, reparaţii, revizii, modificări şi exploatare, conform prevederilor legale în vigoare (art. 89).

Dreptul de acces la utilităţile publice trebuie exercitat de concesionar cu bună-credinţă şi în mod rezonabil, fără a prejudicia accesul altor persoane la respectivele utilităţi publice (art. 93).

În toate cazurile vorbim însă despre îngrădiri ce au ca obiect utilitatea publică, se exercită cu titlu gratuit pe toată durata existenţei lor şi au un caracter legal (art. 90).

Caracterul gratuit nu exclude însă posibilitatea ca proprietarului căruia i-a fost cauzată o pagubă să-i fie plătite despăgubiri, stabilite de comun acord de părţi sau, în lipsa acordului, de către instanţa de judecată, în condiţiile prevăzute de lege şi cu respectarea unor criterii precum: suprafaţa de teren afectată cu ocazia lucrărilor; valorile pentru producţiile estimate ale culturilor şi plantaţiilor afectate, comunicate de organismele abilitate, precum şi amenajările afectate de lucrări ori valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate.

3.7. Îngrădiri ale proprietăţii private rezultate din producerea, transportul şi folosirea energiei electrice

Energia electrică constituie o resursă a cărei importanţă este de necontestat în zilele noastre şi care vizează interesele întregii colectivităţi. În România producerea, transportul şi folosirea energiei electrice formează obiect de reglementare pentru Legea nr. 318/8 iulie 2003 a energiei electrice83 care stabileşte şi situaţiile de interes public în care dreptul de proprietate privată aparţinând unei persoane fizice sau juridice poate fi limitat în scopul efectuării de lucrări de realizare, retehnologizare ori funcţionare a capacităţilor energetice precum şi întinderea (fizică şi temporală) a acestor drepturi ale celor care realizează asemenea lucrări. În toate cazurile, principiile după care pot fi impuse asemenea limite sunt cele ale echităţii, respectului dreptului de proprietate şi al legislaţiei în vigoare (art. 16 alin. 6).

83 Publicată în M. Of. nr. 511 din 13 iulie 2003.

Limitele menţionate vizează recunoaşterea, în favoarea titularilor autorizaţiilor de înfiinţare şi titularilor de licenţe, a următoarelor drepturi: 1. dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării, retehnologizării şi asigurării funcţionării normale (revizii, reparaţii, intervenţii) a capacităţii energetice (art. 16 alin. 2 lit. a şi b); 2. servitutea de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele electrice sau alte echipamente aferente capacităţii energetice şi pentru acces la locul de amplasare a acestora (art. 16 alin. 2 lit. c); 3. dreptul de a obţine restrângerea sau încetarea unor activităţi care ar putea pune în pericol persoane şi bunuri (art. 16 alin. 2 lit. d); 4. dreptul de

acces la utilităţile publice (art. 16 alin. 2 lit. e) şi 5. dreptul de servitute legală rezultat din crearea zonelor de protecţie şi de siguranţă (art. 19).

Dintre limitările legale menţionate mai sus, ne vom opri asupra primelor două şi anume dreptul de uz şi servitutea de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană care prezintă mai multe trăsături comune, dar şi o serie de caracteristici individuale, precum şi asupra celui din urmă, şi anume, dreptul de servitute legală rezultat din crearea zonelor de protecţie şi de siguranţă.

Din prima categorie, menţionăm obiectul dreptului de uz, respectiv al servituţii, şi anume utilitatea publică; caracterul legal – sunt limitări instituite printr-o dispoziţie cu conţinut normativ; pot fi exercitate fie pe toată durata existenţei capacităţii energetice, fie temporar cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei sau lucrărilor de intervenţie la aceasta; sunt drepturi cu titlu gratuit pe toată durata lor de existenţă84, obligaţia de a plăti despăgubiri85 proprietarilor din vecinătatea energetică al căror drept este limitat existând numai în cazul în care acestora le este produsă o pagubă cu ocazia unei intervenţii în condiţiile prevăzute de lege; dreptul titularilor de autorizaţii şi licenţe să efectueze lucrările de defrişare a vegetaţiei sau tăierile de modelare pentru crearea şi menţinerea distanţei de apropriere faţă de reţelele electrice (art. 16 alin. 7).

84 Pentru confirmarea existenţei acestor particularităţi şi caractere a se vedea şi Decizia C.C. nr. 72 din 26 februarie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi ale art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003, publicată în M. Of. nr. 249 din 22 martie 2004 citată în cuprinsul prezentului studiu.

85 La calculul despăgubirilor se vor avea în vedere, potrivit art. 16 alin. (5) din Lege, următoarele criterii: suprafaţa de teren afectată cu ocazia efectuării lucrării, tipurile de culturi şi plantaţii, precum şi amenajările afectate de lucrări, activităţile restrânse cu ocazia lucrărilor. Cuantumul despăgubirii se stabileşte prin acordul părţilor iar dacă acestea nu se înţeleg, cuantumul despăgubirii se va face prin hotărârea instanţei judecătoreşti.

În ceea ce priveşte conţinutul celor două limitări, acesta este diferit. Astfel, servitutea de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană cuprinde dreptul de acces şi de executare a lucrărilor la locul de amplasare a capacităţilor energetice cu ocazia intervenţiei pentru retehnologizări, reparaţii, revizii şi avarii, iar în exercitarea dreptului de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării şi retehnologizării capacităţilor energetice86, titularul autorizaţiei de înfiinţare poate: a) să depoziteze pe terenurile proprietate privată materiale, echipamente, utilaje, instalaţii; b) să desfiinţeze culturi sau plantaţii, construcţii sau alte amenajări existente ori numai să le restrângă, în măsura strict necesară executării lucrărilor pentru capacitatea autorizată, în condiţiile legii; c) să îndepărteze materiale, să capteze apa, în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare; d) să instaleze utilaje şi să lucreze cu acestea, să amplaseze birouri şi locuinţe de şantier; e) să oprească ori să restrângă activităţi ale proprietarului, în măsura strict necesară executării lucrărilor pentru capacitatea autorizată (art. 18 alin. 1) în timp ce în cazul dreptului de uz asupra terenului pentru asigurarea funcţionării normale87 titularul licenţei poate: a) să depoziteze materiale, echipamente, utilaje, instalaţii pentru întreţinere, revizii, reparaţii şi intervenţii necesare pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii; b) să instaleze utilaje şi să lucreze cu acestea; c) să desfiinţeze sau să reducă culturi, plantaţii sau alte amenajări existente şi să restrângă activităţi ale proprietarului, în măsura şi pe durata strict necesare executării operaţiilor de întreţinere, reparaţii, revizii sau intervenţii pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii (art. 18 alin. 3).

86 Acest drept poate înceta înainte de expirarea duratei stabilite pentru executarea lucrărilor sau înaintea acestui termen, la data terminării anticipate a lucrărilor sau la data sistării acestora şi renunţării la autorizaţii. În toate cazurile, proprietarul trebuie notificat de îndată (art. 18 alin. 2).

87 În acest caz, titularul licenţei este obligat să înştiinţeze în scris proprietarul bunurilor, terenurilor sau activităţilor care vor fi afectate ca urmare a lucrărilor la capacităţile energetice, cu excepţia cazurilor de avarii, situaţie în care proprietarii sunt înştiinţaţi în termenul cel mai scurt (art. 18 alin. 4).

În privinţa dreptului de servitute legală asupra terenurilor aflate în proprietatea terţilor cuprinse în zonele de protecţie şi de siguranţă, acesta este reglementat de art. 19 din Lege şi are ca scop protecţia şi funcţionarea normală a capacităţilor energetice şi a anexelor acestora, precum şi evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor şi mediului. Aceste zone sunt determinate pentru fiecare capacitate energetică în conformitate cu normele tehnice elaborate de autoritatea competentă (art. 19 alin. 2).

O ultimă precizare se referă la faptul că dispoziţiile art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4), respectiv ale art. 16 alin. (4) şi alin. (6), art. 18 şi ale art. 37 alin. (4) şi alin. (7) au format obiectul controlului de constituţionalitate al Curţii Constituţionale a Românei, de două ori,88

sub aspectul incompatibilităţii lor cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţia României, cu consecinţa că dispoziţiile în discuţie ar aduce atingere dreptului de proprietate privată aşa cum el este reglementat prin actul fundamental şi prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

88 A se vedea Decizia C.C. nr. 72 din 26 februarie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi ale art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003, publicată în M. Of. nr. 249 din 22 martie 2004 şi Decizia C.C. nr. 203 din 29 aprilie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi alin. (6), art. 18 şi ale art. 37 alin. (4) şi alin. (7) din Legea energiei electrice nr. 318/2003, publicată în M. Of. nr. 549 din 21 iunie 2004

În ambele cazuri, soluţiile Curţii au fost de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate şi constatarea că: "Această reglementare este în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată, potrivit cărora conţinutul şi limitele exercitării dreptului de proprietate se stabilesc de lege, precum şi prevederile art. 1 paragraful 2 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care recunosc dreptul statelor de a reglementa, prin lege, "folosinţa bunurilor conform interesului general". Or, înfiinţarea instalaţiilor şi executarea lucrărilor la capacităţile energetice pentru buna funcţionare a acestora reprezintă, fără putinţă de tăgadă, un interes general major şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească condiţiile exercitării dreptului de proprietate".

În prima dintre deciziile date, Curtea Constituţională a Românei a citat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului incidentă pentru această materie89, iar în cea de a doua decizie a concluzionat că nefiind elemente noi faţă de situaţia motivată în cea dintâi, soluţia sa este tot una de respingere a noii excepţii şi de confirmare a constituţionalităţii dispoziţiilor în discuţie.

89 În ceea ce priveşte argumentele Curţii precum şi jurisprudenţa despre care aceasta face vorbire, ni se pare util a le cita în cele ce urmează cu sublinierile de rigoare, astfel: "Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003 instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi energetice, pe toată durata existenţei acestora. Această sarcină constă în obligaţia deţinătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri de a permite intervenţia titularilor de licenţă pentru retehnologizări, reparaţii, revizii sau remedierea avariilor, în baza drepturilor de uz şi servitute a acestora din urmă asupra proprietăţilor respective. Aceste drepturi, stabilite potrivit art. 16 alin. (2) lit. a)-e) din lege, au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata existenţei capacităţii energetice sau temporar, cu ocazia lucrărilor de intervenţie.

Curtea constată că, în argumentarea criticii sale, autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită constând în absolutizarea exerciţiului prerogativelor dreptului său de proprietate, făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora "conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege", ca şi de acelea ale art. 136 alin. (5) care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private "în condiţiile legii organice".

Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, Curtea constată că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.

Chiar dacă prin instituirea drepturilor de uz şi servitute titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, având în vedere că, pe această cale, se asigură valorificarea fondului energetic - bun public de interes naţional -, reglementarea legală în sine nu relevă nici o contradicţie cu art. 44 alin. (3) din Constituţie referitor la expropriere. Astfel, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, deşi are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duce la un control al folosirii bunurilor , ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii private. Este ceea ce a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza "Mellacher şi alţii împotriva Austriei", 1989, o speţă referitoare la reglementarea folosirii bunurilor. De asemenea, în cauza "Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei", 1982, aceeaşi Curte a arătat că, întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţa sa, el nu a dispărut".

(...)Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sub acest aspect, Curtea Constituţională observă că se lasă statului o marjă mare de apreciere, în funcţie de nevoia reală a comunităţii în adoptarea măsurii de privare de proprietate. În cauza "James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei", 1986, Curtea Europeană a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilităţi publice", aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aparţinând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane, deci şi în situaţia în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăşi de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Mai mult, ea trebuie să aibă loc în condiţiile prevăzute de legea internă, care este necesar să fie accesibilă, publică şi previzibilă, şi să cuprindă o procedură clară de aplicare. Or, în această materie, legea română respectă exigenţele impuse de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale".

3.8. Servitutea pentru activităţi miniere

Şi Legea minelor nr. 85/18 martie 200390 modificată şi completată prin Legea nr. 237/7 iunie 2004, Legea nr. 284/11 octombrie 2005 şi O.U.G. nr. 101/4 octombrie 2007 instituie, în ceea ce priveşte resursele minerale, aceeaşi regulă ca şi cea menţionată în cazul resurselor petroliere, şi anume că resursele minerale situate pe teritoriul şi în subsolul ţării şi al platoului continental, în zona economică a Românei din Marea Neagră, delimitate conform principiilor dreptului internaţional şi reglementărilor din convenţiile internaţionale la

care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român (art. 1), iar dacă este necesar pentru exploatarea lor, asupra terenurilor necesare accesului în perimetrele de exploatare sau de explorare şi a oricăror alte activităţi pe care acestea le implică se instituie în favoarea titularului dreptului de exploatare, un drept de servitute legală de trecere (art. 7 alin. 1) cu respectarea principiului potrivit căruia "terenurile ce urmează să fie afectate vor fi determinate, în ceea ce priveşte suprafeţele şi proprietarii, după principiul celei mai mici atingeri aduse dreptului de proprietate" (art. 7 alin. 4) iar în privinţa accesului la terenurile afectate de servitutea legală, stabilit prin acordul părţilor implicate, acesta trebuie să respecte principiile egalităţii de tratament şi cel al echităţii (art. 8 alin. 1).

90 Publicată în M. Of. nr. 197 din 27 martie 2003.

Dreptul de servitute legală de trecere prevăzut de această lege este unul cu titlu oneros, art. 7 alin. (2) dispunând faptul că exercitarea acestuia se face contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de aceasta, în baza convenţiei încheiate de părţi sau, în lipsa unui acord între părţi, cuantumul rentei va fi stabilit de instanţa competentă, în condiţiile legii. Mai mult, orice neînţelegeri între titularii care desfăşoară activităţi miniere şi proprietarii terenurilor se vor soluţiona de către instanţele judecătoreşti competente în regim de urgenţă (art. 8 alin. 2).

Prevederile art. 7 alin. (4) impun şi concluzia potrivit căreia avem de a face cu un drept de servitute limitat în timp, deci neperpetuu, el încetând odată cu încetarea activităţilor miniere în respectivul perimetru.

Legea interzice atât efectuarea de activităţi miniere cât şi instituirea dreptului de servitute pentru activităţi miniere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervaţii naturale, în zonele de protecţie sanitară şi perimetrele de protecţie hidrogeologică ale surselor de alimentare cu apă (art. 11 alin. 1), cu excepţia cazurilor prevăzute de lege şi cu plata pentru acestea a despăgubirilor şi a altor măsuri compensatorii.

O ultimă dispoziţie a acestei legi pe care dorim să o mai menţionăm este cea cuprinsă în art. 12 în care se stipulează că: "Dreptul de proprietate asupra terenului nu conferă dreptul de preemţiune asupra concesionării/dării în administrare a activităţilor miniere" ci acest lucru este lăsat la aprecierea autorităţilor competente. O dispoziţie bună, dacă avem în vedere faptul că pentru exploatarea minieră, pe lângă dotările tehnice adecvate ce trebuie folosite, se impune şi luarea de măsuri de protecţie vizând persoanele implicate efectiv în exploatare, iar recunoaşterea unui eventual drept de preemţiune pentru titularul terenului ar putea pune în pericol exploatarea sau ar putea tergiversa la nesfârşit începerea lor.

Reglementate în principal de Codul minier (Decretul din 16 august 1956 si Legea din 16 iunie 1977), în Franţa, exploatarea minelor este atributul exclusiv al statului sau al persoanei posesoare a unui permis de exploatare sau beneficiară a unei servituţi administrative. Lucrările de cercetare şi descoperire de resurse pot fi făcute de proprietarul terenului sau de către stat cu acordul proprietarului, sau chiar în lipsa acestui acord atunci când există o autorizaţie ministerială şi cu plata unei despăgubiri ori atunci când există un permis exclusiv de cercetare ce dă dreptul la efectuarea de prospectări şi foraje într-un perimetru determinat, cu excluderea oricărei persoane, inclusiv a proprietarului91.

91 A se vedea pentru amănunte, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 233-234.

Tot în dreptul francez legiuitorul priveşte mai puţin invaziv problema drepturilor proprietarului asupra unei cariere, care nefiind menţionate de Codul minier nu se vor supune regulilor prevăzute de acesta şi sunt în principiu lăsate la dispoziţia proprietarului lor. Toate acestea nu semnifică însă inexistenţa unor restricţii ci doar că acestea nu sunt la fel de numeroase ca în cazul minelor, existând însă posibilitatea legală, în condiţiile economice generale, să fie aprobate în temeiul legii, autorizaţii de cercetare sau permise de exploatare a carierelor, chiar şi fără a exista acordul proprietarului lor92.

92 Ibidem, p. 234.

3.9. Servitutea stabilită prin Legea petrolului

Legea nr. 238/7 iunie 2004 a petrolului93 stabileşte, pe de o parte, faptul că resursele de petrol situate în subsolul ţării şi ale platoului continental românesc al Mării Negre, delimitat

conform regulilor de drept internaţional şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român (art. 1), iar pe de altă parte, la art. 7 reglementează un drept de servitute legală pentru proprietarii învecinaţi perimetrelor de exploatare şi explorare şi a altor terenuri necesare oricăror activităţi pe care aceste activităţi de exploatare şi explorare le implică, cu respectarea principiului potrivit căruia "terenurile ce urmează să fie afectate vor fi determinate, în ceea ce priveşte suprafeţele şi proprietarii, după principiul celei mai mici atingeri aduse dreptului de proprietate" (art. 7 alin. 4), iar în privinţa accesului la terenurile afectate de servitutea legală, stabilit prin acordul părţilor implicate, acesta trebuie să respecte principiile egalităţii de tratament şi cel al echităţii (art. 8 alin. 1), cu excepţia cazului de forţă majoră sau avarie.

93 Publicată în M. Of. nr. 353 din 15 iunie 2004.

În plus, legea mai stabileşte celui care exploatează resursele petroliere un drept de acces în perimetrul de operare a conductelor, diferenţiat în funcţie de natura operaţiunilor ce urmează să fie efectuate, şi anume: dreptul de acces permanent, pentru verificarea zilnică a perimetrului de operare a conductelor magistrale, cu informarea anuală a proprietarilor terenurilor (art. 9 lit. a) şi dreptul de acces ocazional, pentru lucrări de intervenţii în caz de avarii şi de reparaţii programate, cu anunţarea proprietarilor de terenuri şi plata de despăgubiri potrivit legii (art. 9 lit. b).

Spre deosebire, de pildă, de servitutea din domeniul apelor în cazul căreia statul are obligaţia de a-l despăgubi pe proprietar nu numai atunci când activitatea sa a produs un prejudiciu, în cazul servituţii legale stabilite în domeniul exploatării şi explorării resurselor petroliere, statul are obligaţia de despăgubire atunci când prin activitatea sa a produs un prejudiciu (art. 9 lit. b), iar, independent de producerea sau neproducerea unui prejudiciu (acesta fiind prezumat), este obligat şi la plata unei rente anuale ce urmează să fie stabilită de părţile implicate, prin acordul lor de voinţă, acesta putând fi suplinit şi de hotărârea instanţei competente, în cazul în care părţile nu ajung la un astfel de acord (art. 7 alin. 2 şi alin. 3). Aşadar, suntem în prezenţa unei servituţi cu titlu oneros, proprietarii terenurilor fondurilor aservite beneficiind, pentru atingerea dreptului lor, de o contraprestaţie cu natură patrimonială. Cuantumul despăgubirilor se va stabili avându-se în vedere contravaloarea producţiei estimate a culturilor şi plantaţiilor afectate, precum şi valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate, orice neînţelegeri dintre titularii care desfăşoară operaţiuni petroliere şi proprietari urmând să fie soluţionate de către instanţele judecătoreşti competente, în regim de urgenţă (art. 10).

În ceea ce priveşte durata în timp a acestei servituţi, avem de a face cu o servitute temporară, nu perpetuă, durata sa concretă urmând a fi determinată de operaţiunile petroliere desfăşurate.

În dreptul francez, absolutismul dreptului de proprietate sub imperiul reglementărilor Codului civil al lui Napoleon, permitea exploatarea zăcămintelor naturale de către proprietarul solului în care acestea se găseau, soluţie contrară interesului general al colectivităţii, astfel că Revoluţia franceză de la 1791 este cea care instituie principiul potrivit căruia resursele naturale trebuie să fie la dispoziţia naţiunii şi exploatate numai sub supravegherea acesteia, fragmentarea exploatării fiind un obstacol în calea unei operaţiuni raţionale. Acesta reprezintă primul moment al unor tot mai numeroase restricţii impuse proprietăţii private în scopul exploatării resurselor în interesul general al colectivităţii94.

94 F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 232-233.

3.10. Servitutea stabilită prin Legea apelor

Secţiunea a 3-a a Legii nr. 107/1996 a apelor95, denumită "Regimul de servituţi şi de expropriere" reglementează în principal un drept de servitute acordat Regiei Autonome "Apele Române" de către proprietarii riverani, fără perceperea vreunei taxe, pentru: trecerea sau circulaţia personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea apelor, în scopul îndeplinirii acestor atribuţii; amplasarea în albie şi pe maluri, de borne, repere, aparate de măsură şi control sau alte aparate ori instalaţii necesare executării de studii privind regimul apelor, precum şi accesul pentru întreţinerea instalaţiilor destinate acestor activităţi; transportul şi depozitarea temporară a materialelor şi utilajelor pentru intervenţii operative privind apărarea împotriva incendiilor; transportul şi depozitarea temporară de materiale, utilaje, precum şi circulaţia acestora şi a personalului, în cazul executării de lucrări de întreţinere şi de reparaţii (art. 28).

95 Publicată în M. Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996.

Legea menţionată reglementează şi regimul juridic al acestei servituţi în favoarea Regiei Autonome "Apele Române" caracterizat, în principal, prin următoarele: opozabilitatea erga omnes a dreptului de servitute odată ce acesta a fost stabilit (art. 29 alin. 3)96; caracterul în principiu temporar al acestei servituţi care are posibilitatea să fie stinsă fie prin neexercitarea ei timp de trei ani, fie prin constatarea inutilităţii sale practice (art. 29 alin. 4); posibilitatea transformării ei într-o servitute permanentă prin expropriere în condiţiile art. 29 alin. (1) şi cu luare în considerare, potrivit art. 29 alin. (2), a imobilelor care nu pot forma obiectul unei servituţi permanente, respectiv: clădirile, curţile, grădinile aferente locuinţelor, monumentele publice, bisericile şi cimitirele, parcurile declarate monumente ale naturii; reglementarea dreptului la despăgubiri – constând în valoarea de circulaţie a produselor, plantaţiilor, construcţiilor sau bunurilor mobile de orice fel avariate sau distruse ori valoarea pagubei cauzate proprietarului pentru stabilirea servituţii pe zona respectivă de teren, în raport cu foloasele de care este lipsit prin schimbarea destinaţiei temporare sau permanente a zonei respective de teren – pentru proprietarii riverani în cazul în care prin exercitarea acţiunilor constituind servitutea le sunt produse pagube (art. 28 alin. 2).

96 A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 284. Autorul citat susţine, pe bună dreptate, că menţionarea caracterului erga omnes prin dispoziţia cuprinsă în art. 29 alin. (3) apare ca inutilă de vreme ce este vorba despre o obligaţie intrinsecă a dreptului de servitute aceea ca ea să fie respectată în acest mod.

Pe lângă servitutea menţionată, proprietarii deţinători ai unor terenuri situate în albiile majore ale cursurilor de apă şi pe ţărmul mării nu pot planta sau tăia arbori sau arbuşti fără avizele prevăzute de lege (art. 30 alin. 1).

Dacă pe malurile apelor aparţinând domeniului public, acolo unde nu sunt impuse restricţii, orice persoană fizică are dreptul de acces liber, pe propria răspundere pentru plimbare sau recreere, fără a produce prejudicii apelor, albiilor, malurilor şi riveranilor (art. 25), în zonele special amenajate pentru agrement pe malurile apelor accesul este permis în condiţiile stabilite de deţinătorii acestor zone.

Nu în ultimul rând, legea menţionată prevede şi o servitute de scurgere a apelor naturale (art. 26), potrivit căreia: "Deţinătorii terenurilor din aval sunt obligaţi să primească apele ce se scurg în mod natural de pe terenurile din amonte", eventualele lucrări de barare sau traversare a cursurilor de apă, ce pot constitui obstacol în curgerea naturală a apelor vor fi concepute, realizate şi exploatate în aşa fel încât să nu influenţeze defavorabil curgerea apelor iar dacă astfel de lucrări există deja ele vor trebui modificate sau demolate de proprietarii sau deţinătorii lor.

În dreptul francez, pe lângă limitele impuse de dreptul civil proprietarului pe al cărui teren se găseşte o sursă de apă s-a constatat o tot mai accentuată şi progresivă tendinţă a statului, prin măsuri de natură administrativă, justificate de necesitatea protecţiei unor interese generale, de a restricţiona drepturile proprietarului funciar în folosul colectivităţii, finalizată cu Legea din 3 ianuarie 1992 care îşi propune: "gestiunea echilibrată a resurselor de apă" în condiţiile în care acestea nu sunt inepuizabile şi vizează ansamblul comunităţii nu numai pe proprietarii pe ale căror terenuri s-ar găsi.

Astfel, sunt menţionate ca făcând paşi decisivi spre actuala reglementare: Legea din 8 aprilie 1898 prin intermediul căreia s-au manifestat primele tendinţe de restricţionare a drepturilor proprietarilor, apoi Legea din 16 octombrie 1919 care, deşi a permis riveranilor anumite activităţi, a pus accentul pe drepturile statului în folosul industriei naţionale, Legea din 8 aprilie 1946 ori cea din 16 decembrie 1964, pentru ca, în final, adoptarea Legii din 3 ianuarie 1992 a apelor să introducă principii precum: "Apa face parte din patrimoniul comun al naţiunii", utilizarea ori punerea ei în valoare trebuie să se facă în respect pentru echilibrul natural şi în interes general. Legea menţionată aduce şi numeroase restricţii, printre care amintim: posibilitatea autorităţii administrative de a lua măsuri provizorii implicând utilizarea apelor pentru a face faţă unei ameninţări sau consecinţelor unor accidente, secetei sau inundaţiilor; posibilitatea de a dispune măsuri particulare aplicabile izvoarelor de ape minerale naturale în scopul protecţiei lor; edictarea de reguli pentru păstrarea calităţii şi repartiţiei apelor subterane97. În plus, legea menţionată, pe lângă faptul că aduce numeroase modificări conţinutului unor dispoziţii ale Codului civil, renunţă şi la

clasificarea surselor de apă conform dreptului civil, instituind o distincţie specifică dreptului public, în ape superficiale, ape subterane şi ape maritime98.

97 A se vedea pentru amănunte, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 162-163, p. 167.

98 Ibidem, p. 164.

Legea din 3 ianuarie 1992 introduce şi conceptul de "gestiune echilibrată a resurselor de apă" ce ar urma să asigure conservarea ecosistemelor acvatice, a zonelor umede; protecţia împotriva poluării şi restaurarea calităţii apelor superficiale, subterane şi ale mării în limita mării teritoriale; dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, toate cu finalitatea de a satisface şi concilia exigenţele de sănătate, salubritate publică, securitate civilă şi alimentarea cu apă a populaţiei, protecţia împotriva inundaţiilor etc.99.

99 Ibidem, p. 163.

3.11. Servituţile legate de lucrările de telecomunicaţii

Problema servituţilor legate de telecomunicaţii formează obiectul Legii nr. 74/12 iulie 1996 privind telecomunicaţiile100 care stabileşte că operatorul public de reţea destinată serviciilor de telecomunicaţii, titularii de licenţă sau persoanele împuternicite de titularul de licenţă poate să instaleze, să întreţină şi să mute liniile de transmisie, suporturile acestora şi punctele terminale folosite pentru furnizarea de servicii de telecomunicaţii în/pe/sub sau deasupra proprietăţii, după caz numai în condiţiile actului normativ menţionat (art. 15).

100 Publicată în M. Of. nr. 156 din 22 iulie 1996.

Principalele reguli ale restricţiilor care pot fi aduse proprietarilor se referă la faptul că pentru instalarea sau întreţinerea liniilor de transmisie şi a punctelor terminale se va conveni în scris cu proprietarul101 detalii precum locul şi metodele de lucru ce urmează să fie folosite ori durata de timp în care proprietarul nu poate efectua lucrări ce ar afecta accesul şi buna întreţinere a instalaţiilor de telecomunicaţii sau care ar necesita mutarea acestora (art. 16); activităţile de proiectare, instalare, întreţinere şi înlocuire a liniilor de transmisie, a suporturilor acestora sau a punctelor terminale necesare furnizării serviciilor de telecomunicaţii dau dreptul de acces în/pe/sub sau deasupra proprietăţii, în imobile şi în incinte, numai pe baza unui ordin scris, cu acordul proprietarilor sau al locatarilor, în lipsa acordului acestora lucrările de telecomunicaţii se pot efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar în caz de urgenţă, pe baza unei ordonanţe preşedinţiale (art. 18 alin. 1 şi alin. 2); posibilitatea de a efectua, fără acordul proprietarului, dar în temeiul unei ordonanţe preşedinţiale, lucrări de întreţinere şi reparaţii cu caracter de urgenţă pentru prevenirea sau înlăturarea unor consecinţe grave ori impuse de asigurarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice (art. 18 alin. 3); posibilitatea operatorului public de a solicita proprietarilor sau deţinătorilor de arbori sau alte specii vegetale ale căror ramuri sau rădăcini îngreunează sau ar îngreuna instalarea, întreţinerea sau funcţionarea reţelelor de telecomunicaţii, tăierea ramurilor sau a rădăcinilor (art. 20).

101 Art. 17 din lege prevede că: "(1) În absenţa acordului dat în temeiul art. 16, titularul de licenţă va transmite proprietarului o notificare scrisă în care va specifica locul de desfăşurare a activităţii, metodele de lucru, suprafaţa de teren afectată, obligaţia acordării de despăgubiri în cazul în care se justifică şi dreptul de contestare a notificării, în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia, la autoritatea de reglementare. (2) Contestaţia va fi soluţionată de către autoritatea de reglementare în termen de 30 de zile, după ascultarea ambelor părţi, decizia, temeinic motivată, fiind comunicată părţilor. Împotriva deciziei, partea nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ".

Menţionăm ca principii aplicabile acestor restricţii: obligaţia ca instalarea, întreţinerea, înlocuirea sau mutarea liniilor de transmisie şi a punctelor terminale să nu cauzeze nicio schimbare a destinaţiei de folosinţă a proprietăţii, să afecteze cât mai puţin posibil folosirea proprietăţii, să schimbe cât mai puţin posibil aspectul exterior al proprietăţii şi să fie executate într-o manieră în care să nu pericliteze sănătatea şi siguranţa oamenilor (art. 19

teza I); în cazul instalării mai multor reţele de telecomunicaţii în aceeaşi zonă, se vor utiliza, pe cât posibil, trasee şi facilităţi comune (art. 19 ultima teză); despăgubirea corespunzătoare a proprietarilor cărora li s-au produs daune ca urmare a efectuării lucrărilor de instalare, de întreţinere sau de înlocuire a liniilor de transmisie ori a punctelor terminale, precum şi pentru tăierea vegetaţiei (art. 23); stabilirea despăgubirii se face prin acordul părţilor (tranzacţie) implicate, despăgubirea trebuind să corespundă prejudiciului efectiv produs iar în lipsa unui acord, despăgubirea se va stabili pe cale jurisdicţională (art. 23 alin. 2 şi 3).

3.12. Limitări ale proprietăţilor situate în zona de frontieră

Limitările proprietăţilor situate în zona de frontieră sunt reglementate, în special, de Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României102, sunt realizate prin intermediul culoarului de frontieră a cărui lăţime se convine de către statul român cu fiecare dintre statele vecine fiind destinat menţinerii vizibilităţii şi asigurării protecţiei semnelor de frontieră (art. 3); prin reglementarea lăţimii fâşiei de frontieră, la 20 de m, începând cu linia frontierei de stat, pentru frontiera de uscat şi la limita terenului inundabil, pentru frontiera de apă, către interior sau mai în adâncime dacă locurile din imediata apropiere a frontierei sunt mlăştinoase, supuse erodărilor sau avalanşelor (art. 4); prin reglementarea regimului juridic al zonei de frontieră; stabilirea regimului juridic al suprafeţelor de teren cuprinse între fâşia de protecţie a frontierei de stat şi culoarul de frontieră care vor fi administrate de persoanele fizice sau juridice care le deţin.

102 Republicată în M. Of. nr. 396 din 24 august 2000.

În fâşia de protecţie a frontierei de stat şi în zona de frontieră poliţia de frontieră are dreptul să circule, să instaleze posturi de pază şi mijloace pentru asigurarea pazei, a supravegherii şi a controlului trecerii frontierei de stat, cu excepţia terenurilor cu regim de drept privat. În situaţii deosebite, poliţia de frontieră îşi poate extinde competenţa şi asupra zonelor exceptate, cu înştiinţarea prealabilă a celor care deţin aceste zone în proprietate sau în administrare. De asemenea, în zona de frontieră poliţiştii de frontieră, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au dreptul potrivit legii, printre altele, să cerceteze suprafeţele de teren, căile de comunicaţie şi construcţiile izolate (art. 14 lit. c) şi să stabilească împreună cu autorităţile administraţiei publice locale, măsuri specifice cu caracter temporar, referitoare la paza, supravegherea şi controlul trecerii frontierei (art. 14, lit. e).

Ca regulă, plantarea pomilor şi a arbuştilor este interzisă, însă poate fi admisă dacă respectă anumite condiţii de distanţă minimă şi anume 500 de m de fâşia de protecţie către interior, pentru plantarea pomilor şi arbuştilor şi realizarea construcţiilor (la acestea fiind necesară şi aprobarea legală din partea Comandamentului de Grăniceri) şi 250 m către interior pentru culturile înalte (art. 53-56) ori când plantarea se face la malul apei şi este necesară pentru consolidarea terenului (art. 56 alin. 2).

3.13. Servituţile aeronautice

Servituţile aeronautice constituie la rândul lor modalităţi prin intermediul cărora proprietatea unei persoane poate fi îngrădită. În principiu, se admite că proprietarul terenului este şi proprietarul spaţiului situat deasupra acestuia. În realitate, aerul face parte din categoria bunurilor comune şi nu poate forma obiect al proprietăţii private ci este obiect al proprietăţii publice. Cu toate acestea, în general, drepturile proprietarului solului se întind şi deasupra acestuia până la limita spaţiului aerian iar după această limită vorbim despre un drept de proprietate publică în temeiul art. 136 alin. (2) din Constituţia României.

În dreptul românesc, reglementarea servituţilor aeronautice este realizată prin intermediul mai multor acte normative dintre care amintim: Decretul nr. 95/1979 privind condiţiile de stabilire a terenurilor de aeronautică, a zonelor de siguranţă şi a servituţilor aeronautice103, decret ce stabileşte care sunt aceste terenuri, respectiv aerodromurile, aeroporturile, heliporturile, terenurile de lucru şi alte terenuri destinate pentru desfăşurarea de activităţi aeronautice militare sau civile (art. 1), care sunt zonele de siguranţă şi anume, zona benzii de zbor (pista de decolare-aterizare, zonele laterale ale acesteia), zonele culoarelor aeriene de acces, zonele de tranziţie, zona de limitare orizontală, zona conică exterioară (art. 6), precum şi regimul juridic al acestora concretizat în instituirea unor servituţi de a nu clădi sau de a nu amenaja lucrări, respectiv construirea sau ridicarea de obstacole, denivelarea în orice fel a terenului, trecerea de fire electrice sau cabluri, altele

decât cele instalate pentru buna desfăşurare a activităţilor aeronautice, executarea de îngrădiri, depozite sau drumuri neautorizate (art. 8); Codul aerian al României104 care modifică parţial dispoziţiile decretului menţionat şi Legea nr. 318/2003 a energiei electrice105 care reglementează expres servitutea de trecere de suprafaţă sau servitutea aeriană, legat de instalarea unor cabluri sau conducte electrice prin montarea de reţele de fire aeriene.

103 Publicat în B. Of. nr. 26 din 13 martie 1979.

104 O.U.G. nr. 29/22 august 1997 privind Codul aerian, republicată în M. Of. nr. 45 din 26 ianuarie 2001, în temeiul art. III din Legea nr. 130/21 iulie 2000, publicată în M. Of. nr. 355 din 31 iulie 2000.

105 Publicată în M. Of. nr. 511 din 16 iulie 2003.

Primul dintre actele normative menţionate dispune că, în zonele arătate, este interzisă amplasarea de lucrări, construcţii sau instalaţii care, prin natura lor sau datorită procesului de funcţionare, pot periclita securitatea zborurilor (de exemplu, obiective care produc fum sau ceaţă artificială, substanţe nocive, corosive, radioactive sau rău mirositoare); sisteme de iluminat care pot produce orbirea echipajelor sau pot determina confuzii în identificarea sistemului de balizare a pistei de decolare-aterizare ori a dispozitivului luminos de apropiere; surse de energie electrică producătoare de perturbaţii în instalaţii de protecţie a navigaţiei aeriene; obiective care să favorizeze înmulţirea păsărilor călătoare, cum ar fi, unităţi de morărit, silozuri, depozite, magazii, decantoare etc. (art. 10).

Tot acest decret impune în sarcina proprietarilor sau a persoanelor care au în administrare un obiectiv care periclitează navigaţia aeriană, luarea de măsuri, împreună cu deţinătorii obiectivelor, pentru a asigura securitatea zborurilor (art. 16 alin. 2) şi desfiinţarea de îndată a acestora la înştiinţarea autorităţii aeronautice civile sau militare (art. 16 alin. 1).

3.14. Alte limite în interes de utilitate publică

Sub denumirea de "Alte îngrădiri legale", Proiectul Noului Cod civil mai reglementează pe lângă îngrădiri legale care vizează mai mult interesul privat, respectiv dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări (art. 481 din Proiect) ori dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie (art. 482 din Proiect), şi două îngrădiri care prin conţinutul lor vizează în special interesul public şi anume, dreptul de trecere pentru utilităţi (art. 480 din Proiect) precum şi starea de necesitate (art. 483 din Proiect).

Astfel, potrivit art. 480 alin. (1) "Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a conductelor de apă, gaz sau alte asemenea, a firelor electrice subterane sau aeriene, precum şi a oricăror altor instalaţii sau materiale ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă". Obligaţia enunţată mai sus subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare şi numai cu plata de despăgubiri, iar potrivit art. 483: "Cel care, pentru a se apăra pe sine sau pe altul de la un pericol iminent, foloseşte sau distruge un bun al altuia poate fi obligat să plătească proprietarului o despăgubire echitabilă: în acest din urmă caz el are, după împrejurări, un regres împotriva celui care s-a îmbogăţit fără just temei. Nu poate pretinde nicio despăgubire, proprietarul care a provocat sau a favorizat apariţia pericolului".

Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 6 din data de 28 iulie 2008