Ministerul Administraţiei şi Internelor

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Drept

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,

Prof. Univ. Dr.

PURDĂ NICOLAE

ABSOLVENT,

DEACONU ION

Bucureşti 2009

Ministerul Administraţiei şi Internelor

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Drept

DISCIPLINA:

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

TEMA:

REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE, AL

ZONEI ECONOMICE EXCLUSIVE ŞI AL PLATOULUI

CONTINENTAL

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,

Prof. Univ. Dr.

PURDĂ NICOLAE

ABSOLVENT,

DEACONU ION

Bucureşti2009

Planul lucrării

Capitolul I

Consideraţii introductive privind dreptul mării

Secţiunea 1

Evoluţia dreptului mării până la adoptarea Convenţiei din 1958

Secţiunea 2

Rolul Convenţiei de la Geneva din anul 1958 în formarea principiilor şi conceptelor

dreptului mării

Secţiunea 3

Convenţia din anul 1982 de la Montego Bay

Capitolul II

Regumul juridic al mării teritoriale

Secţiunea 1

Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire a acesteia

Secţiunea 2

Natura juridică a mării teritoriale

Secţiunea 3

Delimitarea mării teritoriale

Subsecţiunea A.

Delimitarea mării teritoriale de-a lungul istoriei şi metodele de delimitare

folosite

Subsecţiunea B.

Delimitarea interioară şi exterioară a mării teritoriale

Subsecţiunea C.

Delimitarea mării teritoriale în cazuri speciale

Secţiunea 4

Drepturile şi obligaţiile statelor în marea teritorială

Secţiunea 5

Dreptul de trecere inofensivă

Secţiunea 6

Jurisdicţia statului riveran

1

Secţiunea 7

Marea teritorială a României

Capitolul III

Regimul juridic al zonei economice exclusive

Secţiunea 1

Noţiunea de zonă economică exclusivă şi evoluţia acestei instituţii în dreptul

internaţional

Secţiunea 2

Delimitarea zonei economice exclusive

Secţiunea 3

Drepturile statului de coastă în zona economică exclusivă

Secţiunea 4

Drepturile şi obligaţiile statelor terţe în zona economică exclusivă

Secţiunea 5

Natura juridică a zonei economice exclusive

Secţiunea 6

Zona economică exclusivă a României

Capitolul IV

Regimul juridic al platoului continental

Secţiunea 1

Noţiunea de platou continental şi evoluţia instituţiei în platoului continental în

dreptul internaţional

Secţiunea 2

Delimitarea platoului continental

Secţiunea 3

Regimul juridic al platoului continental

Secţiunea 4

Drepturile si obligaţiile statelor cu privire la platoul continental

Secţiunea 5

Platoul continental al României. Diferendul dintre România şi Ucraina privind

delimitarea platoului continental în Marea Neagră

Concluzii

2

Capitolul I

Consideraţii introductive privind dreptul mării

Secţiunea 1

Evoluţia dreptului mării până la adoptarea Convenţiei din 1958

Din cele mai îndepărtate timpuri mările şi oceanele au prezentat interes

pentru viaţa popoarelor şi pentru raporturile dintre state în legătură cu navigaţia,

comerţul şi pescuitul. Mările şi oceanele, constituind aproximativ 2/3 din suprafaţa

planetei, preocupă, în prezent, toate statele şi popoarele, atât pentru cerinţele

navigaţiei, cât mai ales pentru considerabilele cantităţi de resurse piscicole,

minerale şi energetice absolut necesare dezvoltării lor economice1.

Suprafaţa mărilor şi oceanelor reprezintă 361,3 milioane de kilometrii pătraţi

din globul pământesc şi are un impact deosebit asupra tuturor domeniilor vieţii

economice, politice şi militare a statelor, ţinînd cont de faptul că acestea au

constituit o sursă importantă de hrană, au contribuit în mod fundamental la

dezvoltarea legăturilor comerciale între state, îndeosebi după marile descoperiri

geografice, iar în prezent, pe lângă vechile întrebuinţări, s-au adăugat multe altele

noi cum ar fi de exemplu, exploatarea resurselor minerale2 şi energetice, precum şi

a altor resurse încă doar parţial cunoscute şi folosite3, necesare dezvoltării

economice a popoarelor.

Interesul crescând pentru oceanul planetar este determinat de existenţa unor

resurse nebănuite în mările şi oceanele lumii, de nevoia acută de extindere a

cercetărilor în aceste zone, de posibilităţile reale de acoperire a unei mari părţi a

cerinţelor de hrană şi de energie ale omenirii, de exigenţele tot mai mari ale

extinderii comunicaţiilor pe aceste căi şi prin aceste mijloace tradiţionale.

1 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1997, pag. 193.2 Nicolae Purdă - coordonator, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pîrvu, Drept internaţional public, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, pag. 245.3 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 322.

3

Cercetători din cele mai diferite domenii de cercetare a mediului marin

consideră că “ne aflăm în pragul unei noi ere istorice, era exploatării

supercontinentului albastru”4, aceasta pentru că oceanul planetar este depozitarul

celor mai mari resurse biologice şi minerale ale planetei.

Dezvoltarea activităţilor maritime şi a raporturilor dintre state în acest cadru

au dus la apariţia şi formarea principiilor, a conceptelor şi instituţiilor specifice

dreptului mării. În acest domeniu au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat

teze şi idei care să le afirme şi să le promoveze5.

De multă vreme popoarele au intuit necesitatea recunoaşterii dreptului de

folosinţă egală a mării pentru toţi oamenii, pornindu-se de la concepţia că marea

este “un bun de folosinţă comună pentru toate popoarele”. Considerente de ordin

politic, economic şi militar au determinat însă statele lumii, începând chiar din

antichitate, sa-şi extindă aria suveranităţii asupra unei părţi din apele mărilor.

Astfel în viziunea lui Paul, Modestian, Ulpian şi a altor jurisconsulţi romani,

în folosirea spaţiilor maritime se considera că acestea sunt res nullis şi res

communis, Roma considerând astfel Marea Mediterană drept mare a imperiului –

mare nostrum.

Mai târziu, în secolele XII – XIV, în confruntările dintre marile puteri ale

vremii, a fost dominantă şi practica unui drept de proprietate cu caracter de

monopol al statelor riverane mai puternice, asupra unei părţi a mării “adiacente”

coastelor până la “marea adiacentă” a altor state6.

Astfel de monopol asupra mării privind navigaţia şi comerţul, pescuitul sau

din motive de securitate au stabilit Genova şi Pisa în secolul al – XII - lea, Veneţia

în secolul al – XIII - lea în Mările Mediterană şi Adriatică; Suedia şi Danemarca

pretindeau stăpânirea asupra Mării Baltice, iar ultima şi asupra Mării Nordului, ca

şi asupra unei întinse zone a Atlanticului de Nord iar Norvegia îşi extindea

suveranitatea asupra Mării Norvegiei până la ţărmurile Islandei7.

4 Ioan Stănescu, Oceanele şi mărle Terre, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.5 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 193.6 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag.246.7 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 323.

4

În secolul al - XII- lea, datorită dezvoltării tot mai largi a căilor de navigaţie,

s-a simţit nevoia reglementării spaţiilor de acces pentru alte state decât cele

riverane, astfel încât limita suveranităţii a fost extinsă “până la mijlocul mării”8.

Pretenţiile Spaniei şi Portugaliei au mers însă mai departe: prin bula Papei

Alexandru al- VI- lea (1493) şi prin tratatul încheiat la Tordesillas în anul următor,

cele două state şi-au împărţit monopolul privind proprietatea mărilor şi oceanelor,

asupra insulelor şi pământurilor descoperite sau care urmau să fie descoperite, cu

excluderea oricăror altor puteri9; Spania stăpânea partea apuseană a Atlanticului, a

Golfului Mexic şi a Pacificului, iar Portugalia restul apelor din Oceanul Atlantic şi

Oceanul Indian.

La începutul secolului XVIII, Anglia, Franţa, Olanda, mari puteri maritime

ale timpului, aveau orientări aflate în contradicţie în privinţa folosirii mărilor şi

oceanelor. Aceste orientări contradictorii în folosirea spaţiilor maritime s-au

reflectat pe plan ştiinţific în cunoscuta polemică dintre Grotius şi Selden, ca

expresie a contradicţiilor existente între Anglia şi Olanda, inclusiv în importanta

problemă economică a pescuitului.

John Selden a căutat să justifice drepturile statelor de a stăpânii marea

liberă10. În argumentaţia sa, dând curs intereselor economice şi politice ale Angliei,

Selden susţinea că “marea poate deveni obiect al proprietăţii private”, statul

proprietar urmând “să ajungă la înţelegeri cu celelalte state care să îngăduie libera

circulaţie a vaselor”. Teza lui Selden cu privire la “mare clasum” nu a fost

acceptată, cu toate eforturile depuse de marile puteri maritime ale vremii.

Dimpotrivă, în condiţiile dezvoltării relaţiilor economice, extinderii comerţului

internaţional şi navigaţiei, tezele lui Grotius cu privire la faptul că “marea nu poate

fi obiect al proprietăţii private”11 au căpătat o tot mai largă recunoaştere, fiind

susţinute în ample argumentări pe plan internaţional. În temeiul caracterului comun

al tuturor lucrurilor în perioadele dezvoltării iniţiale a umanităţii, Grotius

demonstrează că “marea a fost întotdeauna comună”.

8 Dumitru Mazilu, Dreptul mării – Tendinţe şi orientări contemporane, Editura Academiei, Bucureşti, 1980.9 G. Gidel, Le droit international public de la mer, Le temps de paix, tome I, Introduction – La haute mer, Chateauroux, 1932, pag. 133. 10John Selden, Mare clasum, Londra, 1635, pag 47 şi urm., apud Gheorghe Moca, op. cit., pag. 323. 11Hugo Grotius, Mare liberum, Hague, 1609, pag. 91, apud Gheorge Moca, op. cit., pag 324.

5

Asemenea idei şi teze exprimate în doctrina vremii au dus la precizarea şi

formarea unor principii şi concepte juridice referitoare la jurisdicţia statului riveran

asupra unei zone a apelor mării adiacente coastelor sale şi a principiului libertăţii

de navigaţie pentru navele tuturor statelor în marea liberă12.

În secolele XVIII – XIX, în practica raporturilor dintre state, se

permanentizează conceptele de mare teritorială şi mare liberă, fiind cârmuite de

reguli şi criterii de delimitare diferite. Apare astfel drept criteriu de delimitare a

lăţimii mării teritoriale bătaia tunului, regulă impusă mai ales de cerinţele militare,

de apărare ale statelor, ori linia orizontului, expresie a orientării umane. Un alt

criteriu de delimitare a fost cel matematic, constând într-o distanţă de 3 mile

marine de la ţărm. Treptat, are loc precizarea şi consolidarea regimurilor juridice

diferite aplicabile mării teritoriale şi respective mării libere.

Tot în această perioadă, majoritatea soluţiilor teoretice şi practice au fost

legate de problematica războiului, ceea ce a condus la idea limitării războiului

numai la apele teritoriale ale statelor beligerante.

În anul 1918, preşedintele Wilson proclamă între cele 14 principii

fundamentale ale păcii: “libertatea deplină a navigaţiei pe mări în afară de apele

teritoriale, în timp de pace ca şi în vreme de război, cu excepţia mărilor care ar

putea fi închise total sau parţial, printr-o acţiune internaţională, având ca scop

executarea unor acorduri internaţionale”.

Marea Britanie, S.U.A., Japonia, Franţa,şi Italia în cursul Conferinţei navale

de la Washington, în 1922, convin asupra unui echilibru al forţelor navale ale

marilor puteri în timp de pace13, concepţie suspendată ca urmare a Acordului naval

anglo-german14 încheiat la 18 iunie 1935, care facilitează cursa generală a

înarmărilor şi creşterea puterii navale a germaniei hitleriste.

O dezbatere multilaterală mai amplă cu privire la problemele dreptului mării

are loc la Haga în 1930, cu prilejul Conferinţei generale de codificare a dreptului

internaţional, reprezentanţii statelor participante relevând necesitatea unor reguli

12 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 194.13 Grigore Geamănu, Drept internaţiona lpublic, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 23214 Documents of International Affairs, 1935, The Royal Institute of International Affairs, volI, London, pag. 141.

6

generale cu privire la spaţiile maritime şi a corelării lor cu celelalte norme ale

dreptului internaţional, în perspective folosirii mărilor şi oceanelor în interesul

tuturor statelor15. Datorită intereselor divergente ale statelor, Conferinţa de la Haga

nu a reuşit o codificare în materie.

De asemenea, o importanţă deosebită a avut-o şi Conferinţa de la Montreaux

din 1936, care şi-a adus aportul la formarea principiilor de mare teritorială, liberă

navigaţie, trecerea navelor prin strâmtori (la care delegaţia română a avut o

contribuţie majoră).

În această perioadă nu poate fi vorba de o nouă ramură a dreptului

internaţional asemănător dreptului diplomatic sau al tratatelor, problematica

juridică a spaţiilor maritime fiind analizată, de regulă la materia teritoriului.

Titlurile generice utilizate de unii autori sunt eterogene şi se referă la “dreptul

mării” sau al “aplelor teritoriale”, “dreptul internaţional public al mării” sau “drept

maritim internaţional”, ultima denumire cuprinzând şi norme de drept intern

aplicabile navigaţiei maritime internaţionale16.

Problemele de ansamblu cu privire la dreptul mării au fost abordate de

conferinţele de la Geneva (1958 şi 1960) şi a treia Conferinţă O.N.U. asupra

dreptului mării (1973 – 1982) care au statuat şi definit cu exactitate toate

principiile în această materie.

Secţiunea 2

Rolul Conferinţei de la Geneva din anul 1958 în formarea principiilor şi

conceptelor dreptului mării

După cel de-al doilea război mondial problematica regimurilor juridice

maritime este repusă în discuţie, în această perioadă cristalizându-se totodată,

15 Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 536.16 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 294.

7

teoretic şi practic, un nou domeniu: “dreptul internaţional al mării” sau “dreptul

mării”17.

Dezvoltarea explozivă a ştiinţei şi tehnicii din această perioadă, a dezvăluit

deosebitele potenţiale ale celui mai bogat mediu planetar, determinând astfel

întreprinderea unor acţiuni complexe de valorificare şi exploatare a resurselor

marine, fapt ce a generat necesitatea adoptării unor norme juridice adecvate

cerinţelor fundamentale ale problematicii dreptului mării cum ar fi precizarea

drepturilor şi obligaţiilor fiecărui stat în folosirea mărilor şi oceanelor, a formelor

şi modalităţilor de cooperare, definirea şi codificarea principiilor şi conceptelor

specifice dreptului mării şi corelarea acestora cu normele de drept internaţional18.

Unor asemenea cerinţe le-a răspuns Conferinţa O.N.U. asupra dreptului

mării, convocată la Geneva în 1958 care a încercat să răspundă acestor exigenţe şi

a eleborat pentru prima dată norme juridice concrete ce acoperă practic aproape

întrega problematică a dreptului mării.

Această Conferinţă s-a încheiat cu adoptarea la 29 aprilie 1958 a patru

convenţii:

1. Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigue

2. Convenţia asupra platoului continental

3. Convenţia asupra mării libere

4. Convenţia asupra pescuitului şi conservării resurselor biologice din marea

liberă

precum şi a unui Protocol facultativ privind reglementarea obligatorie a

diferendelor.

Conferinţa de la Geneva din 1958 şi-a adus o contribuţie deosebită la

codificarea dreptului internaţional într-un domeniu de însemnătate majoră pentru

relaţiile economice şi politice dintre state. Referitor la rolul Conferinţei în apariţia

conceptelor dreptului mării, Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigue a

definit şi consacrat conceptele de mare teritorială, ape interioare, zonă contiguă şi

linii de bază şi a stabilit reguli clare aplicabile pe plan internaţional în privinţa

17 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 326.18 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 249.

8

pescuitului, navigaţiei, a statornicit drepturi şi obligaţii cum ar fi, de exemplu,

dreptul de trecere inofensivă, dreptul statului riveran de a stabilii şi exercita

jurisdicţia în marea teritorială şi în zona contiguă şi drepturi de exploatare a

resurselor platoului continental, dreptul de a pune cabluri şi conducte.

Conform Convenţiei, marea teritorială este zona de mare adiacentă coastelor

care începe de la liniile de bază şi asupra căreia statul riveran îşi exercită

suveranitatea, respectând celelalte reguli ale dreptului internaţional.

Liniile de bază normale au fost indicate ca fiind liniile celui mai mare reflux

de-a lungul coastelor, iar cele drepte, acelea care unesc punctele cele mai avansate

în larg şi acestea sunt folosite pentru ţărmurile care prezintă crestături şi sinuozităţi

adânci. În privinţa apelor interioare, Convenţia prevede că sunt acelea situate între

uscat şi liniile de bază şi sunt considerate ca făcând parte integrantă din teritoriul

naţional al unui stat.

Prin Convenţia asupra platoului continental s-a statuat exercitarea drepturilor

suverane ale statului riveran asupra platoului continental, în scopul explorării şi

exploatării resurselor acestuia şi obligaţiile care îi incumbă acestuia cum ar fi:

obligaţia de a nu împiedica punerea sau întreţinerea de cabluri sau de conducte

petroliere submarine pe platoul continental, de a nu împiedica în mod nejustificat

navigaţia, pescuitul sau conservarea resurselor biologice ale mării. Cu toate acestea

Convenţia nu a reuşit să consacre reguli viabile pentru delimitarea platoului

continental ceea ce a generat ulterior adoptării diferende între state.

Convenţia asupra mării libere a codificat regulile de drept internaţional cu

privire la acea parte a mării care se constituie în “patrimoniu comun al umanităţii”,

a instituit reglementări avantajoase pentru statele care nu au ieşire la mare

precizând care sunt considerate astfel şi drepturile de care se bucură, ca şi

obligaţiile care revin statelor care au litoral19. Aceasta mai cuprinde reguli ce

vizează acordarea de ajutor pe mare şi dispoziţii care au drept scop reprimarea

pirateriei şi comerţul cu sclavi, definind şi actele şi faptele care sunt considerate

piraterie.

19 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit , pag. 251.

9

Ţinând cont de efectele poluării care se făceau resimţite în unele zone

maritime, Convenţia a cuprins, în art. 24 – 25 obligaţia statelor riverane de a emite

reguli cu privire la evitarea poluării mărilor prin hidrocarburi şi de a colabora cu

autorităţile internaţionale competente în adoptarea unor astfel de măsuri20.

Convenţia asupra pescuitului şi a conservării resurselor biologice din marea

liberă a avut ca scop asigurarea unui cadru care să permită rezolvarea problemelor

ridicate de exploatarea iraţională a resurselor biologice ale mării libere, pe calea

cooperării internaţionale, prin acţiuni concertate ale tuturor statelor interesate în

vederea asigurării unei optime aprovizionări cu produse alimentare pentru

consumul uman.

Ultimul act adoptat la Geneva în 1985, Protocolul de semnare facultativă

privind reglementarea obligatorie a diferendelor, a oglindit dorinţa statelor părţi de

a recurge la jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie pentru

soluţionarea tuturor diferendelor izvorâte din interpretarea tuturor articolelor şi

convenţiilor asupra dreptului mării.

Conferinţa de la Geneva a adus o contribuţie importantă în domeniul

dreptului mării, realizând codificarea unor principii şi norme existente, formulând

totodată, unele noi şi, de asemenea, creând o nouă instituţie a dreptului mării:

platoul continental (proclamat prin act unilateral pentru prima oară prin

Proclamaţia Truman din 1945). Totuşi, prin imprecizia unor texte, prin lacunele

existente şi reglementările insuficiente, cele 4 Convenţii, departe de a armoniza

interesele diferitelor state şi grupuri de state, au nemulţumit majoritatea statelor,

satisfăcând în realitate doar interesele marilor puteri maritime.

De asemenea Conferinţa nu a reuşit să codifice nici lăţimea mării teritoriale,

aceasta variind între 3 şi chiar 200 de mile marine astfel că în 1981 lăţimea mării

teritoriale proclamată de către state prin acte unilaterale, înregistra următoarea

diversitate: 86 de state cu 12 mile marine, 32 de state aveau 3 mile iar alte 13 state

aveau o mare teritorială de 200 de mile marine. Totodată, criteriile imprecise penru

20 Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 1995, pag. 18.

10

stabilirea platoului continental au dat naştere la extinderi neuniforme de către

diferite state a acestei zone maritime în detrimentul zonei cu caracter internaţional.

Astfel de neclarităţi, ca şi alte insuficienţe ale convenţiilor din 1958, precum

şi cerinţele de hrană şi resurse petroliere şi minerale ale ţărilor slab dezvoltate, ca

şi ale ţărilor nou create în urma destrămării colonialismului, au făcut ca regimul

mărilor şi oceanelor stabilit în 1958 să fie tot mai controversat şi chiar contestat21.

Interesele economice ale statelor, cerinţele asigurării pentru toate statele a

accesului la resursele marine au căpătat astfel dimensiuni globale care au generat

probleme şi tendinţe noi, necesitatea unor soluţii juridice care, elaborate şi

convenite cu participarea tuturor statelor interesate, să-şi găsescă consacrare

într-un nou drept internaţional al mării. Negocierile în acest scop au avut loc în

cadrul Conferinţei a – II – a internaţională de la Geneva, din anul 1960, dar mai

ales în cadrul celei de a – III – a Conferinţe pentru dreptul mării, desfăşurată între

anii 1973 – 1982 şi încheiată cu adoptarea unei convenţii generale asupra

problemelor dezbătute.

Secţiunea 3

Convenţia din 1982 de la Montego Bay

Datorită faptului că nu au fost reglementate lăţimea mării teritoriale (ea

variind între 3 şi 200 de mile marine) şi criteriile de stabilire a platoului

continental, datorită neclarităţilor şi insuficienţelor Convenţiei din 1958, a

reconfigurării noilor cerinţe de hrană şi resurse petroliere a ţărilor slab dezvoltate

şi a celor create prin destrămarea colonialismului, s-a simţit nevoia unor soluţii

juridice22. Astfel, după o serie de pregătiri, a fost convocată cea de-a treia

Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării, ale cărei lucrări s-au desfăşurat între anii

21 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 195.22 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag.252.

11

1973 – 1982 adoptându-se la finalul acesteia o nouă convenţie care codifică, într-o

viziune de ansamblu, problema vastă a dreptului mării.

Statele părţi la Convenţie, animate de dorinţa de a reglementa, într-un spirit

de înţelegere şi cooperare reciprocă, toate problemele privind dreptul mării şi

conştiente de însemnătatea istorică a acestei convenţii, care constituie o contribuţie

importantă la menţinerea păcii, justiţiei şi progresului pentru toate popoarele lumii,

constatând că faptele noi care s-au produs de la Conferinţele Naţiunilor Unite

asupra dreptului mării, care s-au ţinut la Geneva în anii 1958 şi 1960, au întărit

necesitatea unei noi convenţii general aplicabile asupra dreptului mării, conştiente

că problemele spaţiilor marine sunt strâns legate între ele şi că ele trebuie să fie

private în ansamblu, recunoscând că este de dorit a se stabili prin această convenţie

o ordine juridică pentru mări şi oceane, care să faciliteze comunicaţiile

internaţionale şi să favorizeze folosirea paşnică a mărilor şi oceanelor, folosirea

echitabilă şi eficace a resurselor lor, conservarea resurselor biologice şi studierea,

protejarea şi păstrarea mediului marin, considerând că realizarea acestor obiective

va contribui la instaurarea unei ordini economice internaţionale juste şi echitabile,

în care să se ţină seama de interesele şi nevoile specifice ale ţărilor în curs de

dezvoltare, fie că sunt riverane sau fără litoral, dorind să dezvolte, prin convenţie,

principiile conţinute în Rezoluţia nr. 2749 (XXV) din 17 decembrie 1970, prin care

Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat în mod solemn că zona fundului mărilor şi

oceanelor, precum şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale şi

resursele acestei zone, sunt patrimoniu comun al umanităţii şi că explorarea şi

exploatarea zonei se vor face în interesul întregii umanităţi, indiferent de situaţia

geografică a statelor, convinse că codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului

mării, vor contribui la întărirea păcii, securităţii, coperării şi relaţiilor prieteneşti

între toate naţiunile, în conformitate cu principiile justiţiei şi egalităţii în drepturi,

şi vor favoriza progresul economic şi social al tuturor popoarelor lumii, potrivit

scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, astfel cum ele sunt enunţate

în Carta Naţiunilor Unite, au adoptat la 10 decembrie 1982 la Montego Bay în

Jamaica, Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării.

12

În scopul începerii negocierilor pentru convocarea şi pregătirea conferinţei,

Adunarea Generală a O.N.U. a creat, în 1968, un organism special – Comitetul

pentru utilizarea paşnică a fundului mărilor şi oceanelor dincolo de limita

jurisdicţiei naţionale23, din care a făcut parte şi România, pe care, în 1970, l-a

transformat în Comitet pregătitor al conferinţei.

Complexitatea şi amploarea deosebită a problemelor privind stabilirea şi

delimitarea regimurilor juridice maritime, poziţiile divergente ale statelor n-au

permis pregătirea unui proiect pe articole ca bază a negocierilor în cadrul

conferinţei; în aceste condiţii, lucrările Conferinţei au avut ca punct de plecare mai

multe documente, unele devenind chiar documente de lucru, care cuprindeau

soluţiile propuse de diferite grupuri de state, formate pe criterii diferite ale

intereselor regionale, economice şi strategice, ale aşezării geografice sau nivelului

de dezvoltare24.

Astfel, ţările latino-americane şi-au expus poziţiile lor în perioada anilor

1970 – 1972 în documente cum sunt: Declaraţia de la Montevideo din 8 mai 1970,

Declaraţia de la Lima din 8 august 1970, Declaraţia de la Santo Domingo din 9

iunie 1972 a ţărilor din bazinul Mării Caraibilor privind marea teritorială şi platoul

continental. Ţările africane s-au pronunţat asupra ansamblului problematicii

juridice maritime îndeosebi în Declaraţia Organizaţiei Unităţii Africane asupra

bazelor dreptului mării, devenită document oficial al conferinţei25. Un alt grup de 9

state, a prezentat un proiect pe articole şi de asemenea, alt grup de 8 state a depus

un proiect privind rezolvarea paşnică a diferendelor ce vor apărea în legătură cu

aplicarea convenţiei.

În cadrul conferinţei, consensul a constituit regula principală a adoptării

deciziilor, ceea ce a stimulat ducerea de negocieri între toţi participanţii cu scopul

de a elabora soluţii şi documente care să dea expresie intereselor tuturor statelor.

Procedura votului a fost prevăzută numai în situaţia când “toate eforturile pentru a

se ajunge la consens au fost epuizate”.

23 Acest comitet special permanent (Sea – Bed Comittee), format din 42 de state, a înlocuit Comitetul special ad-hoc creat în 1967 de Adunarea Generală (35 de state) pentru a stabili problemele utilizării paşnice a fundului mărilor şi oceanelor dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.24 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 329.25 Declaration of the Organisation of AfricanUnitz on the Issues of the Low of the Sea

13

Conferinţa marchează o cotitură radicală în codificarea dreptului mării, în

dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional, remarcându-se în special prin:

instituirea unor spaţii maritime noi – zona economică exclusivă, zona

internaţională a teritoriilor submarine;

extinderea sferei reglementării juridice, într-o viziune de ansamblu, asupra

vastei problematicii a dreptului mării, inclusiv a strâmtorilor, cercetării

ştiinţifice marine şi a protecţiei mediului marin;

stabilirea unor criterii precise pentru delimitarea uniformă, în exterior, a

zonelor maritime de sub jurisdicţia naţională, constând în: marea teritorială –

parte integrantă a teritoriului de stat, zona economică exclusivă şi platoul

continental – zone cu drepturi speciale faţă de spaţiile maritime de dincolo

de jurisdicţia naţională, reprezentate de marea liberă şi zona internaţională a

teritoriilor submarine;

crearea unui nou concept – zona internaţională şi a unei autorităţi

internaţionale pentru administrarea resurselor acestei zone.

Extinzând aria reglementărilor în raport cu Convenţia din 1958, prevederile

Convenţiei din 1982 includ normele privind ocrotirea faunei şi florei marine în

combaterea poluării. Impunând statelor obligaţia de a proteja şi conserva mediul

marin, orice act de exploatare a resurselor naturale este supus reglementărilor

oblogatorii stabilite de Convenţie. Astfel, fiecare stat are obligaţia de a lua toate

măsurile necesre pentru a preveni, reduce şi controla poluarea, activitatea

desfăşurându-se astfel încât să nu se cauzeze prin poluare prejudicii altor state.

Având în vedere importanţa cercetării ştiinţifice pentru dezvoltarea

modalităţilor de valorificare a resurselor mării, Convenţia cuprinde un întreg

capitol de reglementări, dispunând favorizarea cercetării, modalităţile de cooperare

internaţională în acest domeniu, stabileşte statutul juridic al materialelor de

cercetare, drepturile şi obligaţiile statelor. Tot în această privinţă a statuat cadrul

pentru dezvoltarea şi transfer al tehnologiilor marine, rolul centrelor naţionale şi

regionale de cercetare ştiinţifică, cooperarea dintre acestea şi organizaţiile

internaţionale.

14

Un pas important faţă de Conferinţa de la Geneva, l-a constituit definirea şi

trasarea limitelor aplicabile reglementării diferendelor, ca şi stabilirea sancţiunilor

ce pot fi aplicate, instituirea unei proceduri de conciliere şi a obligativităţii

supunerii diferendelor acesteia. Totodată au fost statuate competenţele

Tribunalului Dreptului Mării, organizarea şi procedura acestuia şi a arbitrajului.

Elaborată în procesul negocierilor duse aproape un deceniu, conveţia a fost

adoptată prin vot la 30 aprilie 1982 şi deschisă pentru semnare statelor la 10

decembrie 1982 şi cuprinde 320 de articole şi 9 anexe26. Pentru aplicarea

convenţiei si-a început activitatea, în 1983, o comisie pregătitoare. După depunerea

instrumentelor de ratificare de către un număr de 60 de state, Convenţia, care

prevede acest cvorum în articolul 308, a intrat în vigoare pe data de 16 noiembrie

1994.

În literatura de specialitate este exprimată însă şi opinia potrivit căreia,

convenţia a erodat libertatea mărilor, principiul respectiv fiind formulat de Grotius,

recunoscându-se însă că necesităţile economice ale statelor mai mici şi mai slabe

au impus această erodare, zonele exclusive propuse de acesta fiind recunoscute de

statele maritime puternice27.

România a participat la toate fazele de pregătire şi desfăşurare a lucrărilor

conferinţei, contribuind la elaborarea convenţiei şi semnând-o la 10 decembrie

1982.

26 Documentele conferinţei au fost publicate într-un volum intitulat: “The Law of the Sea, U.N. Convention on the Law of the Sea – Final Act of the Third U.N. Conference on the Law of the Sea”, United Nations, New York, 1983; Convenţia a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994.27 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 197

15

Capitolul II

Regimul juridic al mării teritoriale

Secţiunea I

Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire a acesteia

Convenţia de la Geneva din 1958 a codificat conceptul de mare teritorială şi

pentru prima dată ea constituie prima instituţie a dreptului mării28. În conformitate

cu articolul 1 din această convenţie, prin mare teritorială se înţelege porţiunea de

mare de o anumită lăţime, care se întinde de-a lungul litoralului unui stat şi care

este supusă suveranităţii sale.

Noţiunea de mare teritorialăîncepuse să se contureze în Evul Mediu, în

secolele XIII – XIV, atât în Europa nordică, cât şi în Europa mediteraneană, fiind

legată de dezvoltarea navigaţiei maritime, de asigurarea securităţii şi a altor

interese ale statelor riverane.

În secolele XIII – XIV se susţinea că statele riverane ar avea unele drepturi

până la “mijlocul mării”. Abia din secolele XVII – XVIII unele state europene au

început să exercite, din raţiuni de securitate, un control militar asupra unor zone

din mare, pe toată lungimea ţărmului lor, pentru ca, treptat, un asemenea control să

includă şi alte măsuri de apărare sau de ordin vamal, fiscal, sau în ceea ce priveşte

pescuitul.

În a douna jumătate a secolului al – XVI – lea, unii autori precum Alberico

Gentili, care afirma că: “apele de coastă sunt o parte a teritoriului statului, al cărui

ţărm ele îl scaldă”, au intuit încă din acele timpuri noţiuni precum marea teritorială

şi practice au pus bazele acesteia. La rândul său, juristul olandez Hugo Grotius

justifica doctrina apelor teritoriale pe baza principiului ocupaţiei efective asupra

unui teritoriu, subliniind faptul că “o parte a mării, foarte apropiată de un ţărm

ocupat, poate fi privită ca adăugându-se acestuia”.

28 Victor Aelenei, Dreptul frontierei de stat, Editura Univers Ştiinţific, Bucureţti, 2004, pag. 183.

16

Pentru prima dată, suveranitatea absolutăasupra unor spaţii maritime a fost

invocată de către Bartolus, iar ulterior a fost fundamentată de către Gentili, care a

susţinut că apele marine adiacente ţărmului sunt parte integrantă a teritoriului

respective. În contradicţie cu aceste susţineri, Albert de la Pradelle, şi-a exprimat

opinia potrivit căreia statul riveran nu este nici proprietar, nici suveran asupra

apelor teritoriale, ci doar exercită unele drepturi de suveranitate asupra acestora.

Marea teritorială constituia atunci, în timp de pace, o centură de protecţie a

teritoriului terestru împotriva atacurilor piratereşti care puteau fi preîntâmpinate

tocmai prin fixarea unei zone maritime suficient de largă, în care statul riveran

nexercitându-şi suveranitatea, putea să-şi ia toate măsurile necesare pentru a opri şi

inspecta orice navă suspectă care se apropia de coastele sale iar în timp de război,

din punct de vedere strategic marea teritorială oferea posibilităţi importante de

apărare a uscatului29.

În afară de aceasta, protecţia teritoriului din punct de vedere vamal şi

îndeosebi sanitar împotriva pătrunderii agenţilor patogeni ai ciumei şi holerei,

aduse de navele străine explică şi ea de ce statele riverane au avut interesul de a

fixa o lăţime a mării teritoriale care să le apere cât mai eficace şi sub acest aspect30.

În anul 1894, la Conferinţa de la paris, s-a conturat o primă concluzie,

insuficient definită, potrivit căreia “statul riveran nu are un drept de proprietate, ci

un drept de suveranitate asupra apelor teritoriale”. La Conferinţa de la Stocholm

din anul 1928, a fost adoptată o rezoluţie în care se susţinea că “statele de bucură

de suveranitate asupra apelor lor teritoriale”. În antiteză cu acest punct de vedere,

la Conferinţa de la Viena din anul 1926, Asociaţia de Drept Internaţional alesese

soluţia să fundamenteze acest concept pe baza dreptului statului riveran la

exercitarea jurisdicţiei şi a întocmit proiectul de Convenţie referitor la legile

privind exercitarea jurisdicţiei maritime în timp de pace. Ulterior a fost analizat

acest concept în cadrul Conferinţei de la Haga din anul 1930, dar consacrarea

convenţională se va realize abia la prima Convenţie a Naţiunilor Unite asupra

dreptului mării din anul 1958, când s-a stabilit ca “suveranitatea statului se întinde,

29 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 256.30 A. Bolintineanu, Marea teritorială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, pag. 59.

17

în afara teritoriului său şi a apelor sale interioare, asupra unei zone a mării

adiacente coastelor sale, denumită mare teritorială”.

Profesorul Grigore Geamănu înţelege prin mare teritorială porţiunea de mare

de o anumită lăţime, care se întinde de-a lungul litoralului unui stat şi care este

supusă suveranităţii sale31, iar în viziunea profesorului Dumitru Mazilu marea

teritorială apare ca fiind acea porţiune a apelor mării sau oceanelor adiacente

ţărmului unui stat, care se află sub suveranitatea statului riveran32.

Aşa dar, marea teritorială este partea de mare adiacentă ţărmului până la o

anumită distanţă în larg considerată ca făcând parte din teritoriul de stat şi supusă

statului riveran33.

Secţiunea 2

Natura juridică a mării teritoriale

Evoluţia regimului juridic al mării teritoriale a fost determinată de influenţa

unor numeroşi factori de ordin economic, politic şi militar care s-au afirmat cu tot

mai multă putere în decursul timpului34.

Marea teritorială ca spaţiu de suveranitate deplină a statului riveran a apărut

ca rezultat al unui process istoric, în cadrul căruia, în practica statelor, zone

maritime de drepturi speciale s-au transformat în zone de suveranitate.

De la controlul de fapt mai ales de ordin militar, exercitat în secolele XVII –

XVIII de state precum Franţa şi Olanda asupra unor spaţii maritime adiacente

ţărmului, la stabilirea prin legislaşie a unor drepturi speciale – vamale, de pescuit,

de neutralitate, de apărare, de jurisdicţie ale statului riveran în largul mării pe o

anumită distanţă de la ţărm, sunt etape ale unei evoluţii care a dus la apariţia şi

formarea mării teritoriale în dreptul internaţional şi în practica statelor.

31 Grigore Geamănu, op. cit., pag. 42832 Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 39.33 Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional public, Editura “All”, Bucureşti, 1997, pag. 225. 34 Victor Duculescu, Tendinţe actuale în regimul juridic al mărilor, în Tendinţe recente de extindere a limitelor mării teritoriale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pag. 13.

18

În ceea ce priveşte temeiul juridic al drepturilor pe care le exercită statul

riveran asupra mării teritoriale, în doctrină s-au exprimat diverse opinii. Unii autori

au considerat marea teritorială ca o parte a mării libere subordonată comunităţii

internaţionale, care ar conferi statului riveran exercitarea unui ansamblu de

servituţi cu caracter militar, vamal şi sanitar în zona maritimă adiacentă ţărmurilor

sale (A. de Pradelle), a unui drept de poliţie (J. Aman) sau de conservare a

independenţei şi intereselor sale (P. Fauchille). Identitatea de natuă fizică şi

geografică a mării libere şi a mării teritoriale, invocată ca argument de aceşti autori

şi de alţii, nu poate explica însă natura juridică a mării teritoriale care, sub aspect

juridic, are trăsături proprii, deosebite de largul mării35.

Practica statelor, tratatele încheiate şi jurisprudenţa au infirmat orice

temeinicie a teoriilor de mai sus, impunându-se teoria conform căreia statul riveran

exercită în marea teritorială propria suveranitate, în sensul că acest spaţiu se

integrează teritoriului de stat, cu precizarea că dreptul internaţional impune statului

riveran respectarea anumitor drepturi în favoarea statelor terţe36.

Examinând practica statelor, precum şi lucrările diferitelor conferinţe de

codificare a dreptului internaţional al mării, Haga 1930, Geneva 1958 şi 1960,

Montego Bay 1982, rezultă că suveranitatea statului este considerată ca o regulă

unanim admisă a dreptului internaţional37.

Nu poate fi acceptată nici teoria unei “suveranităţi limitate”38 a statului

riveran în marea teritorială susţinută de D. W. Greig prin dreptul de pasaj inofensiv

al navelor străine prin această zonă maritimă, deoarece acest drept se exercită în

marea teritorială a fiecărui stat în condiţiile şi în limitele prevăzute de legislaţia

statului riveran şi de dreptul internaţional, pe bază de reciprocitate, ceea ce

constituie un aspect al înfăptuirii suveranităţii statelor riverane.

O opinie apropiată a fost formulată în doctrina italiană postbelică prin teoria

“iradierii de suveranitate”, potrivit căreia, spre deosebire de apele interne

(naţionale) supuse suveranităţii depline a statului, în marea teritorială se extinde ca

35 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 333.36 Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., pag. 225.37 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 258.38 D.W. Greig, International Law, Butterworths, London, 1980, pag. 199.

19

o reflectare, ca o “iradiere” şi nu ca o exercitare completă suveranitatea statului

riveran, în condiţiile prevăzute de dreptul internaţional privind trecerea inofensivă

a navelor străine şi regulile de delimitare39.

Conceptul suveranităţii teritoriale explică în modul cel mai larg şi complet

natura juridică a mării teritoriale, care, ca parte a teritoriului de stat, constituie o

zonă de exercitare a puterii şi drepturilor depline ale statului riveran40.

Trebuie subliniat faptul că, în concepţia ştiinţifică a suveranităţii nu se

afirmă idea unei suveranităţi absolute, nelimitate. Suveranitatea statului trebuie

concepută ca o putere originală a statului – nu ca o putere delegată de dreptul

internaţional – suveranitatea reprezentând independenţa statului, care îşi găseşte

expresie în dreptul statelor de a rezolva liber, după propria apreciere, problemele

lor interne şi externe, fără a încălca dreptul altor state sau principiile şi normele

dreptului internaţional41.

Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile decurg din

suveranitatea sa, în ceea ce priveşte apele, solul şi subsolul, coloana de aer de

deasupra, drepturi ce constă în: pescuit, navigaţie, supraveghere şi control,

jurisdicţie, protecţia mediului, având în acelaşi timp şi obligaţii corespunzătoare42.

Suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale se exercită în acelaşi

mod ca şi suveranitatea asupra restului teritoriului său. Aceasta nu este infirmată

nici de acordarea de către state, pe cale cutumiară, şi din momentul intrării în

vigoare a Convenţiei de la Geneva din 1958 şi pe cale convenţională, prin

consensul lor, a dreptului de trecere inofensivă pentru navele comerciale străine,

care atrage unele limitări ale exerciţiului jurisdicţiei de către statul riveran asupra

acestei nave43. În ceea ce priveşte navele militare străine, statul riveran stabileşte

prin legislaţie internă, condiţiile de intrare şi navigaţie în marea s-a teritorială,

activităţile interzise în această zonă precum şi sancţiunile aplicate pentru încălcarea

39 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 334.40 Ibidem, pag. 335.41 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 259.42 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 197.43 A. Bolintineanu, op. cit., pag. 23.

20

acestor interdicţii. De asemenea statul riveran poate stabili zone maritime de

securitate interzise, temporar sau permanent, intrării navelor străine de orice fel.

Ca o regulă unanim admisă în dreptul internaţional este faptul că

suveranitatea statului asupra mării teritoriale se exercită şi asupra solului şi

subsolului acestei mări. Aceasta rezultă atât din lucrările Conferinţei de codificare

de la Haga şi din proiectul de Convenţie adoptat de Conferinţă, cât şi din lucrările

Comisiei de Drept internaţional a O.N.U., ca şi din cele ale Conferinţelor asupra

dreptului mării de la Geneva şi Montego Bay, nici un stat neridicând nici o obiecţie

faţă de recunoaşterea acestui principiu în textele elaborate cu această ocazie.

Prin cele două convenţii multilaterale privitoare la reglementarea navigaţiei

aeriene (1919 – Paris şi 1944 – Chicago) a fost consacrată expres suveranitatea

statului riveran asupra spaţiului aerian care acoperă marea sa teritorială. De

asemenea Convenţiile din 1958 şi 1982 consacră acest principiu.

Secţiunea 3

Delimitarea mării teritoriale

Subsecţiunea A.

Delimitarea mării teritoriale de-a lungul istoriei şi metodele de delimitare

folosite

Dacă în secolele trecute consideraţiile privind apărarea statelor au prevalat,

astfel încât întinderea mării teritoriale trebuia să dea satisfacţie în principal cerinţei

formulate de Cornelius van Bynkershoec (“Potestam terre finis ubi finitur armorum

vis” – Puterea pământului se termină acolo unde se termină puterea armelor), în

epoca modernă s-au impus tot mai mult, alături de necesităţile de apărare, care au

subzistat, şi cerinţe de ordin economic, legate în special de folosirea de către statul

riveran a bogăţiilor aflate în apele şi subsolul mării sale teritoriale44.

44 Victor Duculescu, op. cit., pag. 13.

21

Încă de la începuturile conceptului de mare teritorială, au fost numeroase

încercări de delimitare a acesteia şi implicit de determinare a limitelor sale.

Un prim criteriu de delimitare între state, l-a constituit linia mediană a mării.

Acest criteriu a fost adoptat de ţări precum Norvegia, dar pentru o scurtă perioadă

de timp şi apoi de Angila, unde s-a menţinut până în secolul al – XVI – lea. Linia

mediană a fost înlocuită în Norvegia cu orizontul vizual, marea teritorială

întinzându-se până la distanţa vizibilă de pe uscat, această limită, fiind practicată

între secolele XV – XVI de o serie de ţări maritime ca Norvegia, Danemarca,

Scoţia, Anglia, Olanda, Franţa. Această regulă era însă interpretată diferit, în

Franţa şi Anglia, fiind echivalentă cu 21 de mile marine, în Scoţia cu 14, iar în

Ţările de Jos cu 10 leghe45.

Un criteriu general pentru determinarea lăţimii mării teritoriale apare pentru

prima dată în secolul al – XVII – lea, criteriu care a căpătat o răspândire destul de

mare. Este vorba despre regula bătăii tunului, potrivit căreia marea teritorială a

unui stat se întinde până la limita atinsă de proiectilele trase de bateriile de coastă.

Grotius, considerat de unii autori ca fiind “părintele regulii bătăii tunului” spunea

că imperium asupra unor părţi de mare, se obţin prin dominaţie efectivă de pe

teritoriu asupra acelei părţi, suveranul coastei putând să impună navigatorilor legea

sa, ca şi cum aceştia s-ar găsi pe uscat46.

Bătaia tunului ca o regulă generală pentru întrega zonă a mării teritoriale, a

fost formulată de Cornelius van Bynkershoec în două lucrări: De domino maris şi

Questionis iuris publici. Această regulă a fost reluată mai târziu şi de alţi autori

precum Galiani care într-o lucrare din 1782, recomanda adoptarea criteriului bătăii

tunului şi în acelaşi timp, el definea la 3 mile marine distanţa pe care o atingea

bătaia tunului în acea epocă. Apare astfel un criteriu numeric pentru fixarea lăţimii

mării teritoriale, sistem care, sub diferite forme, s-a impus ca singurul sistem de

stabilire a întinderii mării teritoriale începând cu secolul al – XIX – lea.

Regula celor 3 mile a fost adoptată de marile puteri maritime (SUA, Anglia),

fiind considerată ca o normă cutumiară, rezultând dintr-o practică îndelungată şi

45 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 263.46 Ibidem, pag. 264.

22

uniformă a statelor. În realitate limita celor 3 mile nu a fost recunoscută niciodată

de majoritatea statelor – ea a fost supusă unor critici de către numeroase ţări care

au trecut la stabilirea prin acte suverane a întinderii mării lor teritoriale în funcţie

de interesele lor naţionale47. A început să se manifeste o contrarietate de interese

din ce în ce mai puternică între statele care căutau să-şi extindă marea teritorială

pentru a-şi putea spori avuţia naţională şi marile puteri maritime, interesate în

păstrarea “regulii celor 3 mile” de natură să permită nu numai exercitarea unui

pescuit intensiv în zonele situate în vecinătatea coastelor maritime ale unor state

ale căror coaste erau bogate în resurse piscicole, dar şi menţinerea unor poziţii

strategice şi exercitarea unei influenţe politice asupra ţărilor riverane48.

Divergenţele profunde dintre state în ceea ce priveşte lăţimea mării

teritoriale, au continuat în perioada modernă şi s-au manifestat la Conferinţa pentru

codificarea dreptului mării de la Haga din anul 1930. Deşi nu s-a reuşit o

codificare, cu prilejul acestei conferinţe, după cum remarca profesorul francez

Georges Gidel, citat de profesorul Victor Duculescu în lucrarea Tendinţe recente în

extinderea limitelor mării teritoriale, “regula celor trei mile” a fost “marea

învinsă” deoarece numai 17 dintre statele participante au susţinut regula celor 3

mile, în timp ce alte 17 s-au pronunţat pentru alte întinderi mergând până la 12

mile marine.

Cu ocazia celor două conferinţe de la Geneva, s-au conturat două poziţii:

una majoritară care a susţinut că, în raport cu practica celor mai multe state, ar

trebui să se recunoască dreptul acestora de a-şi stabili lăţimea mării teritoriale între

3 şi 12 mile, precum şi poziţia unor mari puteri (Anglia, SUA) pentru a se consacra

pretinsa regulă a celor 3 mile49.

Lucrările pregătitoare pentru cea de-a treia Conferinţă O.N.U. asupra

dreptului mării au creat un climat favorabil pentru instituirea regulii de 12 mile

marine , iar Conveţia din 1982 de la Montego Bay, a consacrat această regulă

47 Victor Duculescu, op. cit., pag. 14.48 Ibidem, pag.15.49 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 265.

23

potrivit căreia orice stat are dreptul de a fixa lăţimea mării sale teritoriale, lăţime

care nu poate depăşi 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază50.

Subsecţiunea B.

Delimitarea interioară şi exterioară a mării teritoriale

Delimitarea mării teritoriale, limitele sale interne şi externe, comportă o

serie de reguli consecrate cutumiar şi convenţional, a căror aplicare are însă în

vedere particularităţile geografice ale ţărmului, interese economice şi strategice,

practici istoriceşte recunoscute ale statelor riverane, delimitări convenţionale pe

baze echitabile.

Convenţia din 1982 a consacrat regula de 12 mile marine, consolidând

caracterul său de normă generală a dreptului internaţional contemporan51. “Fiecare

stat – se arată în art. 3 al Convenţiei – are dreptul să stabilească lăţimea mării

teritoriale, fără ca aceasta să depăşească 12 mile marine măsurate de la liniile de

bază determinate potrivit acestei Convenţii”.

Din acest articol rezultă faptul că, pentru stabilirea lăţimii mării teritoriale,

determinante sunt liniile de bază, care constituie limita interioară a mării teritoriale

şi de la care aceasta se măsoară.

Convenţia stabileşte două modalităţi de determinare a liniilor de bază: linii

de bază normale şi linii de bază drepte.

Potrivit art. 5 din Convenţie, “dacă nu se prevede altfel, linia de bază

normală de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale este linia refluxului de-a

lungul ţărmului, astfel cum aceasta este indicată pe hărţile marine, la scară mare,

recunoscute oficial de statul riveran”. Din analiza acestei prevederi reiese faptul că

în cazul în care coasta este liniară, fără sinuozităţi sau crestături deosebite limita

interioară a mării teritoriale va fi o linie de bază normală de-a lungul ţărmului, iar

50 Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, Montego Bay, 1982, art. 351 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 248.

24

în condiţiile unui litoral cu flux şi reflux, limita interioară este linia celui mai mare

reflux.

Unii autori au susţinut că limita interioară a mării teritoriale trebuie să fie

punctul unde marea devine navigabilă. Acest punct de vedere a fost susţinut în

considerarea faptului că gheţurile permanente constituie o prelungire a uscatului iar

linia de bază este linia acestor gheţuri permanente. Deşi nu s-a elaborat o regulă de

drept internaţional în privinţa stabilirii liniei de bază a mării teritoriale în mările

îngheţate, mă alătur opiniei profesorului A. Bolintineanu, considerând că,

plecându-se de la particularităţile de ordin geografic ale coastelor mării îngheţate,

se poate susţine că linia de bază în acest caz o formează linia gheţurilor

permanente52.

Al doilea sistem de stabilire a liniei de bază a mării teritoriale, sistemul

liniilor de bază drepte este prevăzut de articolul 7 din Convenţia din 1982. Acolo

unde ţărmul prezintă crestături şi tăieturi adânci, sau dacă există un şir de insule

de-a lungul ţărmului în imediata apropiere a acestuia, poate fi folosită metoda

liniilor de bază drepte care leagă puncte corespunzătoare, pentru trasarea liniei de

bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.

Dreptul internaţional a consacrat ca normă cutumiară şi convenţională,

începând cu Convenţia de la Geneva din 1958, practica norvegiană, reţinută şi de

Curtea Internaţională de Justiţie din 1951, a liniilor de bază drepte care, în situaţii

deosebite, recunoscute, de ordin geografic, economic, strategic, pot devia în larg de

la configuraţia generală a ţărmului53. Spaţiile maritime aflate între ţărm şi limita

interioară a mării teritoriale au, în aceste condiţii, regim de ape interioare. Traseul

liniilor de bază drepte nu trebuie să se îndepărteze într-un mod sensibil de la

direcţia generală a ţărmului, iar întinderile de mare situate spre ţărm trebuie să fie

suficient de legate de domeniul terestru pentru a fi supuse regimului apelor

interioare54.

52 A. Bolintineanu, op. cit., pag. 123.53 Art. 7, pct. 1 din Convenţia din 1982. 54 Art. 7, pct. 3 din Convenţia din 1982.

25

Liniile de bază drepte nu trebuie să fie trasate spre ridicăturile fundului mării

ce rămân descoperite în timpul refluxului sau să pornească de la acestea, decât în

cazul în care pe ele sunt amplasate faruri sau instalaţii similare, care se află în

permanenţă deasupra nivelului mării sau în cazul în care traseul unor asemenea

linii de bază drepte a făcut obiectul unor recunoaşteri internaţionale generale55.

Metoda liniilor de bază drepte nu poate fi aplicată de către un stat în aşa fel

încât să taie legătura dintre marea teritorială a altui stat cu largul mării sau cu zona

sa economică exclusivă56.

Convenţia stabileşte în articolul 14 posibilitatea combinării metodelor

utilizate pentru stabilirea liniilor de bază drepte, statul riveran putând, în funcţie de

diferitele situaţii să stabilească liniile de bază după una sau mai multe metode

prevăzute de către convenţie.

Convenţia de la Montego Bay prevede că fiecare stat are dreptul să

stabilească lăţimea mării teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile

marine, măsurate de la liniile de bază. Rezultă că limita exterioară a mării

teritoriale este constituită dintr-o linie având fiecare punct la o distanţă egală cu

lăţimea mării teritoriale, măsurată din punctul cel mai apropiat al liniei de bază57.

În practica statelor se cunosc mai multe metode pentru fixarea limitei

exterioare a mării teritoriale.

O primă metodă o constituie metoda traseului paralel, potrivit căruia limita

exterioară a mării teritoriale se stabileşte printr-o linie paralelă cu coasta şi cu toate

sinuozităţile ei. Această metodă prezintă dezavantaj, în cazul în care coasta are

sinuozităţi cât de cât mai pronunţate, deoarece nu permite navigatorilor, dacă se

găseşte la o distanţă de coastă aproape egală cu lăţimea mării teritoriale, să se

orienteze cu precizie dacă se află în marea teritorială sau în afara ei.

O altă metodă este metoda arcurilor de cerc. Potrivit acesteia limita

exterioară a mării teritoriale coincide cu linia formată dintr-o serie continuă de

arcuri de cerc, deschise cu o rază de T mile, egală cu lăţimea mării teritoriale, T

55 Art. 7, pct. 4 din Convenţia din 1982.56 Art. 7, pct. 6 din Convenţia din 1982.57 Art. 4. din Convenţia din 1982.

26

însemnând lăţimea acesteia şi având ca centru punctele de pe linia de bază. Spre

deosebire de metoda traseului paralel, această metodă simplifică traseul exterior al

mării teritoriale, în loc de a reproduce toate sinuozităţile coastei. Folosirea acestei

metode ar înlătura în cea mai mare măsură, incertitudinile navigatorilor în

vecinătatea coastei, permiţându-se ca printr-un procedeu simplu să se stabilească

cu precizie dacă se află sau nu în marea teritorială a statului respective.

Metoda liniilor de bază drepte este o altă modalitate de delimitare exterioară

a mării teritoriale şi constă în descrierea unei linii paralele cu liniile de bază drepte,

luate ca punct de plecare pentru stabilirea lăţimii mării teritoriale. Această metodă

este recunoscută de Curtea Internaţională de Justiţie ca fiind aplicabilă coastelor

norvegiene.

În ceea ce priveşte metoda folosită pentru stabilirea limitei exterioare a mării

teritoriale, statele sunt libere să aleagă metoda pe care o socotesc cea mai adecvată,

în raport cu configuraţia coastei şi ţinând seama şi de necesitatea de a înlesni

orientarea cât mai precisă a navigatorilor pentru protecţia mării teritoriale de

încălcările produse prin dificultăţile de a-i cunoaşte limitele58.

Subsecţiunea C.

Delimitarea mării teritoriale în cazuri speciale

a. Delimitarea mării teritoriale în cazul golfurilor

Acest caz particular de delimitare nu se aplică decât la golfurile la cre un

singur stat este riveran. Prin golf se înţelege o crestătură bine marcată, a cărei

pătrundere în uscat, în raport cu lărgimea gurii sale, este astfel încât apele pe care

le include sunt înconjurate de ţărm, constituind mai mult decât o simplă curbă a

ţărmului. Nu este considerată drept golf, o crestătură, decât dacă suprafaţa sa este

cel puţin egală aceleia a unui semicerc, care are ca diametru linia dreaptă trasă de-a

curmezişul intrării crestăturii59. Suprafaţa unei crestături se măsoară între linia

58 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 268.59 Art. 10, pct. 2 din Convenţia din 1982.

27

refluxului de-a lungul ţărmului crestăturii şi linia dreaptă care uneşte liniile

refluxului în punctele sale de intrare naturale.

Dacă distanţa dintre limitele refluxului la punctele de intrare naturale ale

unui golf nu depăşeşte 24 de mile marine, poate fi trasată o linie de delimitare între

aceste două limite ale refluxului, iar apele astfel închise de această linie sunt

considerate ca ape interioare60. Aşa dar în cazul unui golf ale cărui maluri aparţin

unui singur stat , până acolo unde distanţa dintre cele două ţărmuri naturale la

intrare nu depăşeşte 24 de mile, au regim de ape maritime interioare.

Aceste dispoziţii din Convenţia de la Montego Bay nu se aplică golfurilor

numite istorice. Sunt golfuri istorice acele băi şi golfuri pe care statul riveran le

declară ca ape maritime interioare ale acestuia, motivând statornicirea acestui

regim pe considerente mai ales de ordin istoric, bazate pe uzul continuu şi pe

recunoaşterea statelor terţe, deşi prin aplicarea reguluilor obişnuite, statutul lor

juridic ar fi identic cu cel al largului mării. În prezent sunt considerate ca băi sau

golfuri istorice, cu titlu de exemplu: Burgas în Bulgaria, cu o deschidere de 23,5

mile; Riga în Letonia; Bristol în Marea Britanie, cu o deschidere de 50 de mile;

Hudson şi Des Chaleurs în Canada cu deschideri de 50 de mile respective 76 de

mile.

b. Delimitarea mării teritoriale în cazul porturilor

Articolul 11 Din Convenţia din 1982 prevede că instalaţiile permanente

care fac parte integrantă dintr-un sistem portuar şi care înaintează cel mai mult spre

larg sunt considerate că fac parte din ţărm. Rezultă că linia de bază în faţa unui

port coincide cu limita exterioară a apelor interioare, constituită de instalaţiile

portuare cele mai avansate în larg.

c. Delimitarea mării teritoriale în rade

60 Art. 10, pct. 4 din Convenţia din 1982.

28

Radele sunt definite ca fiind acele locuri ale coastei adăpostite de valuri,

învecinate sau nu cu un port şi care servesc pentru încărcarea, descărcarea sau

ancorarea vaselor.

Articolul 12 din Convenţie instituie un mod special de delimitare a mării

teritoriale în cazul radelor, astfel că radele care în mod normal s-ar afla în

întregime sau parţial dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, sunt

considerate că fac parte din marea teritorială, dacă acestea servesc în mod obişnuit

încărcării, descărcării şi ancorării navelor61.

Statele riverane sunt obligate să delimiteze precis aceste rade şi să le indice

pe hărţile maritime cu limitele lor care trebuie să facă obiectul unei publicităţi

suficiente.

d. Delimitarea mării teritoriale în cazul insulelor şi arhipelagurilor

Convenţia de la Geneva din anul 1958 defineşte insula ca fiind o întindere

naturală, înconjurată de apă, care rămâne descoperită în timpul fluxului.

Pentru a stabili limitele mării teritoriale în cazul existenţei unei ridicături a

solului marin cu statut juridic de insulă se distinge de obicei, între insule aşezate în

afara mării teritoriale a unui stat şi insule cuprinse parţial sau total în această mare.

În cazul insulelor situate în afara mării teritoriale a unui stat, marea

teritorială a unei stfel de insule se va determina conform dispoziţiilor cuprinse în

Convenţie62 iar în cazul unei insule aflate total sau parţial în marea teritorială a

unui stat, insula va fi luată în considerare pentru trasarea limitei exterioare.

Un regim juridic special este instituit de Convenţia din 1982 şi pentru

apele maritime ale statelor arhipelagice. Convenţia defineşte arhipelagul ca fiind

un ansamblu de insule, inclusiv părţi de insule, apele înconjurătoare şi celelalte

elemente naturale care au unele cu altele raporturi atât de strânse încât ele

formează în mod intrinsec, o entitate geografică, economică şi politică sau sunt

astfel considerate din punct de vedere istoric63.

61 Art. 12 din Convenţia din 1982.62 Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigue de la Geneva din 1958, art. 10, alin. 2. 63 Art. 46, lit. b din Convenţia din 1982.

29

Statul arhipelagic este acel stat constituit în întregime din unul sau mai

multe arhipelaguri, putând include şi alte insule. Şi în cazul statelor arhipelagice,

limita interioară a mării teritoriale este constituită din liniile de bază drepte care

unesc punctele extreme ale insulelor cele mai îndepărtate, fără ca traseul acestor

linii să se îndepărteze de la configuraţia generală a arhipelagului. Aceasta rezultă

din conţinutul articolului 47 care prevede că un stat arhipelagic poate trasa linii de

bază drepte care leagă punctele extreme ale insulelor cele mai îndepărtate şi ale

recifelor descoperite ale arhipelagului, cu condiţia ca traseul acestor linii de bază să

înglobeze insulele principale şi să definească o zonă în care raportul dintre

suprafaţa apelor şi cea de uscat să fie între 1 la 1 şi 9 la 164.

De asemenea este prevăzută şi o condiţie pentru aceste linii de bază a căror

lungime nu trebuie să depăşească 100 de mile marine. La această regulă Convenţia

prevede şi o excepţie în sensul că maxim 3% din numărul total al liniilor de bază

ce înconjoară un arhipelag, pot avea o lungime mai mare de 100 de mile, fără a

depăşi însă 125 de mile marine65.

e. Delimitarea mării teritoriale în strâmtori

Prin strâmtori se înţeleg zonele maritime care formează o cale de

comunicaţie naturală între două spaţii maritime şi care nu depăşesc o anumită

lăţime66.

În cazul în care coastele opuse aparţin unor state diferite, delimitarea mării

teritoriale între aceste state se face printr-un acord. În cazul în care între cele două

state nu există un asemenea acord, delimitarea se face printr-o linie mediană ale

cărei puncte sunt la o distanţă egală de punctele cele mai apropiate ale liniilor de

bază, luate ca puncte de plecare pentru măsurarea lăţimii mării teritoriale a fiecărui

stat. Dacă strâmtoarea este de interes regional sau mondial ea va fi reglementată

printr-o convenţie încheiată la acest nivel.

64 Art. 47, pct. 1 din Convenţia din 1982.65 Art. 47, pct. 2 din Convenţia din 1982.66 A. Bolintineanu, op. cit., pag. 158.

30

f. Delimitarea mării teritoriale la gura unui fluviu

Stabilirea limitelor mării teritoriale în zonele unde un fluviu se varsă în

mare, variază în funcţie de particularităţile geografice ale gurii fluviului.

În cazul în care un fluviu se varsă în mare fără să formeze estuar, întrucât

apele fluviului sunt ape interioare, linia de bază a mării teritoriale va fi linia ce

desparte apele fluviului de apele maritime, linie dreaptă trasată de-a curmezişul

între cele două promontorii ale gurii fluviului, indiferent de lăţimea acestuia67.

Soluţia aceasta este adoptată de Convenţia de la Geneva din 1958, care prevede în

articolul 13 ca “în cazul unui fluviu care se varsă în mare fără a forma un estuar,

linia de bază este o linie dreaptă trasată de-a curmezişul gurii fluviului, între

punctele limită ale refluxului de la ţărmuri”.

În cazul în care fluviul, la vărsare, formează o deltă şi datorită acestui fapt

ţărmul este extrem de instabil, punctele corespunzătoare pentru trasarea liniei de

bază, pot fi alese de-a lungul liniei celei mai avansate a refluxului şi, chiar în caz

de retragere ulterioară a liniei refluxului, aceste linii de bază drepte rămân în

vigoare atât timp cât ele nu au fost modificate de către statul riveran conform

Convenţiei68.

g. Delimitarea mării teritoriale a două state limitrofe

Limita laterală a mării teritoriale în raport cu statele vecine limitrofe, precum

şi limita mării teritoriale între state situate faţă în faţă se stabileşte pe bază de acord

între statele respective. În lipsa ajungerii la un acord niciunui stat nu-i este admis

să-şi extindă marea teritorială dincolo de linia mediană, ale cărei puncte sunt

echidistatnte faţă de punctele cele mai apropiate de la care se măsoară lăţimea

mării teritorialea fiecăruia dintre cele două state.

Acestă situaţie este reglementată de Convenţia de la Montego Bay în

atticolul 15 intitulat Delimitarea mării teritoriale dintre state ale căror ţărmuri

sunt adiacente sau situate faţă în faţă care are următorul cuprins: “în cazul în care

ţărmurile a două state sunt adiacente sau sunt situate faţă în faţă, nici unul dintre

67 Ibidem, pag. 161.68 Art. 7, pct. 2 din Convenţia din 1982.

31

aceste state nu are dreptul, în lipsa unui acord contrar între ele, să-şi extindă marea

sa teritorială, dincolo de linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de

punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării

teritoriale a fiecăruia dintre cele două state”. Acest articol cuprinde şi o excepţie de

la aplicarea acestei reguli de delimitare care intervine atunci când din cauza

existenţei unor titluri istorice sau a altor împrejurări speciale, este necesar ca marea

teritorială a celor două state să fie delimitată în alt mod.

Secţiunea 4

Drepturile şi obligaţiile statelor în marea teritorială

Marea teritorială, delimitându-se de apele maritime interioare prin linia sa de

bază, face parte integrantă din teritoriul de stat, fiind supusă împreună cu resursele

sale, suveranităţii naţionale a statului riveran. Asupra mării teritoriale statul riveran

exercită toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa, în ceea ce priveşte apele,

solul şi subsolul, coloana de aer de deasupra69.

Drepturile cele mai importante pe care statul riveran le exercită în marea sa

teritorială sunt: dreptul la pescuit, dreptul la navigaţie, dreptul de control şi

supraveghere vamală, dreptul de a aplica jurisdicţia naţională, dreptul de control

sanitar.

Dreptul la pescuit derivă din marea categorie de exploatare a resurselor

biologice ce revin exclusiv statului riveran. Statul riveran este cel care

reglementează perioadele de pescuit şi cele de prohibiţie pentru speciile protejate şi

animalele marine supuse pescuitului, măsuri prohibitive pentru speciile protejate

precum şi cantităţile exploatabile şi destinaţia lor. De asemenea poate încheia

acorduri cu alte state prin care să stabilească modul şi condiţiile de pescuit în

marea sa teritorială pentru alte state, cu sau fără clauza reciprocităţii.

69 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 260.

32

Statul riveran reglementează dreptul de navigaţie şi survol în marea sa

teritorială în conformitate cu acordurile la care este parte stabilind prin lege

condiţiile de intrare şi ieşiere precum şi de navigaţie în marea teritorială, activităţi

care sunt interzise în această zonă, sancţiunile care se aplică pentru încălcarea

interdicţiilor, zone maritime de securitate interzise intrării navelor străine de orice

fel sau numai anumitor categorii de nave.

Prin exercitarea dreptului de control şi supraveghere vamală de către statul

riveran se urmăreşte prevenirea trecerilor frauduloase ale frontierei de stat,

asigurarea securităţii traficului, protecţia cablurilor şi conductelor submarine,

prevenirea contrabandei şi aplicarea de sancţiuni pentru astfel de fapte ce constituie

infracţiuni, navele străine având obligaţia de a staţiona doar în locurile stabilite, de

a nu încărca şi descărca mărfuri în afara punctelor de control stabilite.

Dreptul de control sanitar este exercitat de statul riveran cu privire la navele

străine care intră în marea sa teritorială spre porturile maritime şi apele interioare şi

are ca scop asigurarea sănătăţii populaţiei împotriva oricăror maladii70. Controlul

se efectuează în porturi şi exclude navele aflate în trecere prin marea teritorială

spre porturile altor state.

Corelativ drepturilor ce decurg din suveranitatea fiecărui stat în marea sa

teritorială, există o serie de obligaţii pe care statele trebuie să le îndeplinească cu

privire la activităţile ce se desfăşoară în această zonă71.

Statului riveran îi revine obligaţia de a comunica prin avize către navigatori

orice modificare adusă regulilor privind navigaţia în marea teritorială cu privire la

securitatea traficului, separarea căilor de trafic, pilotaj şi prevenirea abordajelor şi

să facă publicitatea necesară prin hărţi maritime, culoarelor de navigaţie şi

sistemelor de separare a traficului.

De asemenea, în marea teritorială şi marea liberă, statul riveran are obligaţia

de a plătii despăgubiri în împrejurarea când urmărirea sau reţinerea a cauzat

pierderi sau daune nejustificate unei nave străine.

70 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 337.71 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 262.

33

O serie de obligaţii revin statelor riverane din modul de rezolvare a

diferendelor apărute cu privire la marea teritorială, diferende care vor trebui

rezolvate prin mijloace paşnice, conform art. 2 pct. 3 din Carta Naţiunilor Unite:

statele vor conveni în orice moment să rezolve un diferend ce ar putea să apară

între ele; dacă părţile nu au ajuns la o soluţie există posibilitatea angajării unei alte

proceduri; la apariţia diferendului, părţile în litigiu vor proceda imediat la un

schimb de păreri privind rezolvarea prin negocieri sau prin alte mijloace paşnice72.

Secţiunea 5

Dreptul de trecere inofensivă

Recunoscut la începuturile sale ca o regulă de drept cutumiar şi apoi

consacrat prin Convenţia de la Geneva din 1958 precum şi prin cea de la Montego

Bay din 1982, trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a unui

stat riveran reprezintă un principiu al dreptului mării, el fiind recunoscut tuturor

navelor comerciale străine şi fiind reglementat prin legi interne, ţinîndu-se seama

de normele dreptului internaţional73.

Reglementarea pasajului inofensiv în dreptul internaţional are în vedere atât

exercitarea de către statul riveran a suveranităţii în zona mării teritoriale şi

participarea sa la relaţiile economice cu alte state, cât şi interesele generale ale

comerţului şi navigaţiei internaţionale. Regimul mării teritoriale îmbină interesele

statului riveran cu acelea ale comunităţii internaţionale, iar dreptul de trecere

inofensivă nu poate fi considerat, cum susţin unii autori „o limitare a suveranităţii

acestuia” ci dimpotrivă, o exercitare a sa în cadrul raporturilor reciproce dintre

state74.

Convenţia din 1982 consacră norme cutumiare şi constituie un progres în

această materie, cuprinzând în art. 17 – 32 reglementări mai precise şi mai largi 72 Art. 2, pct. 3 din Carta Naţiunilor Unite.73 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag 273.74 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 338.

34

decât cele prevăzute de Convenţia din 1958. Acestor reglementări li se adaugă

legislaţia naţională a fiecărui stat riveran care completează şi aplică regulile

convenţionale şi cutumiare cu privire cu la pasajul inofensiv.

Potrivit articolului 18 din Convenţie, termenul trecere semnifică faptul de a

naviga în marea teritorială în unul din următoarele scopuri:

a) de a traversa fără a intra în apele interioare ori a face escală într-o radă

sau o instalaţie portuară situată în afara apelor interioare;

b) de a intra în apele interioare sau de a părăsi sau de a face escală într-o

asemenea radă sau instalaţie portuară sau de a o părăsi.

Trecerea trebuie să fie continuă şi rapidă, putând să cuprindă oprirea şi

ancorarea numai în măsura în care acestea constituie incidente obişnuite ale

navigaţiei sau se impun din motive de forţă majoră, de primejdie sau în scopul de a

da ajutor persoanelor, navelor sau aeronavelor aflate în pericol sau avarie75.

Trecerea trebuie să fie expeditivă, adică o trecere impusă de scopurl

inofensiv al traversării sau navigaţiei prin marea teritorială. Orice derogare de la

această regulă poate provoca suspiciuni statului riveran cu privire la buna credinţă

în efectuarea unei treceri inofensive, în conformitate cu legile statului şi cu regulile

de drept internaţional, şi, implicit, să dea dreptul unor măsuri restrictive sau de

interdicţie în efectuarea trecerii prin marea teritorială76. Statul riveran are obligaţia

de a ţine seama de prevederile internaţionale în materie şi de a face indicaţii în

mod clar asupra acestora, în hărţi de navigaţie, precum şi publicitatea adecvată.

Totodată trecerea trebuie să fie inofensivă. Trecerea este inofensivă atât

timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii sau securităţii statului riveran77 şi se

efectuează în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional.

Trecerea nu se mai consideră inofensivă dacă, în marea teritorială, nava

străină, se angajează în una din activităţile următoare, prevăzute în articolul 19 al

Convenţiei din 1982:

75 Art. 18. pct. 2 din Convenţia din 1982.76 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 275.77 Art.19. pct. 1 din Convenţia din 1982.

35

a) ameninţă cu forţa sau foloseşte forţa împotriva suveranităţii, integrităţii

teritoriale sau independenţei politice a statului riveran sau săvârşeşte orice altă

acţiune contrară principiilor dreptului internaţional consacrate în Carta O.N.U.;

b) efectuează exerciţii sau manevre cu arme de orice fel;

c) culege informaţii care pot să aducă prejudicii apărării sau securităţii

statului riveran;

d) desfăşoară o propagandă în scopul de a prejudicia apărarea sau

securitatea acestuia;

e) lansarea, aterizarea sau îmbarcarea de aeronave;

f) lansarea, aterizarea sau îmbarcarea de arme militare;

g) îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, de bani sau persoane, cu

încălcarea regulamentelor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare ale statului

riveran;

h) săvârşeşte acte deliberate şi grave de poluare, cu încălcarea normelor

dreptului internaţional;

i) desfăşoară activităţi de pescuit;

j) desfăşoară activităţi de cercetare sau preluare de probe;

k) provoacă perturbări sistemelor de comunicaţii sau oricărui echipament

sau instalaţii ale statului riveran;

l) desfăşoară orice altă activitate fără vreo legătură directă cu trecerea78.

În lumina acestor precizări, statul riveran poate lua, în marea sa teritorială,

măsurile pe care le consideră necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este

inofensivă79. El nu dă dreptul de a obliga nava să părăsescă apele sale teritoriale,

dacă nava nu respectă obligaţiile aferente dreptului său sau desfăşoară una din

activităţile de mai sus. Împotriva navelor străine care desfăşoară activităţi interzise

de legile statului riveran, acesta poate exercita dreptul de urmărire şi în marea

liberă80.

78 Art 19. pct. 2 din Convenţia din 1982.79 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 274.80 Dumitra Pipescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 200.

36

Cu privire la navele străine cu propulsie nucleară precum şi cele care

transportă substanţe radioactive sau alte substanţe care sunt prin ele însele

periculoase sau nocive, acestea sunt obligate, atunci când îşi exercită dreptul de

trecere inofensivă în marea teritorială, să aibă asupra lor documente şi să ia

măsurile speciale de precauţie prevăzute de acordurile internaţionale pentru aceste

nave81 şi de asemenea trecerea acestor nave este supusă unei aprobări prealabile.

Submarinele şi celelalte vehicule submersibile au oblicaţia ca, în marea

teritorială să navigheze la suprafaţă şi să-şi arboreze pavilionul82. Unele state

printre care şi România, interzic în marea lor teritorială, accesul navelor care au la

bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă sau care

transportă asemenea arme sau muniţie pentru acestea, precum şi orice alte mărfuri

sau produse interzise de lege în România.

O problemă controversată încă de la abordarea ei de către Comisia de

Drept Internaţional a O.N.U., este reprezentată de trecerea prin marea teritorială a

unui stat riveran, a navelor militare străine.

Din punct de vedere istoric, Convenţia din 1958 de la Geneva asupra mării

teritoriale nu a reţinut prevederea din proiectul elaborat de Comisia de Drept

Internaţional potrivit căreia „statul riveran poate condiţiona trecerea navelor de

război în marea teritorială unei autorizaţii sau notificări prealabile”. În textul

adoptat şi intrat în vigoare al convenţiei nu se consacră în mod expres nici o normă

privind dreptul de trecere inofensivă a navelor militare străine; convenţia prevede

doar că, în cazul în care navele de război străine, în trecere prin marea teritorială nu

respectă regulile stabilite de statul riveran privind această trecere şi nu ţin seama de

invitaţia ce le-a fost adresată de a se conforma acestor reguli, statul riveran poate

cere ca navele să părăsească marea sa teritorială. Convenţia din anul 1982 de la

Montego Bay menţine această prevedere în articolul 30 fără vreo altă precizare,

adăugând însă în articolul 29 definiţia navei de război prin care se înţelege orice

navă care face parte din forţele armate ale unui stat şi poartă semnele distinctive

ale navelor militare ale naţionalităţii sale, care este plasată sub comanda unui ofiţer

81 Art. 23 din Convenţia din 1982.82 Art. 20 din Convenţia din 1982.

37

de marină aflat în serviciul acestui stat şi înscris pe lista ofiţerilor sau pe un

document echivalent şi al cărei echipaj este supus regulilor disciplinei militare.

Trecerea inofensivă a navelor comerciale dă expresie atât suveranităţii şi

intereselor de cooperare ale statului riveran, cât şi cerinţelor navigaţiei şi

comerţului internaţional în timp ce pasajul navelor de război străine în marea

teritorială are cu totul altă semnificaţie, privind suveranitate, securitatea statului

riveran şi pacea internaţională83. În acest caz trecerea are caracter inofensiv numai

dacă intrarea navelor numai război străine în marea teritorială are loc în condiţiile

respectării regulilor stabilite de statul riveran, inclusiv autorizarea sau notificarea

prealabilă care fac parte din exercitarea normală a suveranităţii teritoriale. Dacă li

sa permis trecere inofensivă, navele de război sunt obligate să respecte legile şi

regulamentele statului riveran privind regimul navigaţiei în marea teritorială, ele

bucurându-se totodată de imunitate de jurisdicţie atât penală cât şi civilă.

Secţiunea 6

Jurisdicţia statului riveran

Jurisdicţia statului riveran se exercită în marea sa teritorială ca expresie a

suveranităţii depline şi exclusive. Acesta constituie un principiu general de drept

internaţional. Totodată, orice navă este supusă, oriunde s-ar afla, jurisdicţiei

statului al cărui pavilion îl poartă, naţionalitatea sa fiind aceea a statului

pavilionului.

Se pune astfel problema existenţei unei jurisdicţii concurente84 în marea

teritorială: jurisdicţia statului riveran şi aceea a pavilionului navei străine, situaţie

generatoare nu de puţine ori de litigii. În legătură cu aceasta, în doctrina de drept

internaţional se subliniază că, în limitele mării teritoriale, exercitarea jurisdicţiei

statului riveran este regula generală, în timp ce jurisdicţia statului pavilionului

83 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 347.84 Ibidem pag. 344.

38

acţionează mai mult ca o regulă de curtoazie internaţională. Totodată, spre

deosebire de apele interioare, în marea teritorială statul riveran exercită jurisdicţia

sa asupra navelor străine, ţinând seama de dreptul de trecere inofensivă al acestora

şi de interesele navigaţiei internaţionale.

Din multitudinea de drepturi pe care i le conferă suveranitatea asupra mării

teritoriale, dreptul de urmărire apare ca unul special pe care statul riveran îl

exercită pentru aplicarea măsurilor legale necesare pentru a împiedica orice trecere

care nu este inofensivă85. Dreptul de urmărire se aplică şi în cazul încălcării de

către o navă străină, folosită în scopuri comerciale, a legislaţiei statului riveran cu

privire la zona economică exclusivă.

Pentru navele comerciale aflate în trecere prin marea teritorilă, jurisdicţia

penală a statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de arest sau de

instrucţie cu privire la infracţiunile săvârşite la bordul navei şi în timpul pasajului,

în următoarele cazuri:

1. când consecinţele infracţiunii se extind asupra statului riveran;

2. dacă infracţiunea este de natură să tulbure pacea ţării sau ordinea în marea

teritorială;

3. dacă asistenţa autorităţilor locale a fost cerută de căpitanul navei ori de un

agent diplomatic sau un funcţionar consular al statului pavilionului;

4. dacă asemenea măsuri sunt necesare pentru reprimarea traficului ilicit de

stupefiante sau substanţe psihotrope.

Statul riveran poate recurge la acte de arestare sau de instrucţie şi la bordul

navei care trece prin marea teritorială după ce aceasta a părăsit apele sale maritime

interioare. Conform legislaţiei sale de poliţie, securitate fiscală şi vamală, în marea

teritorială, statul riveran are dreptul de vizită, de captură sau de reţinere a navelor

comerciale străine, de confiscare a produselor interzise aflate la bordul lor, de a

aplica sancţiuni băneşti sau personale. El poate începe exercitarea dreptului de

urmărire care se exercită împotriva navelor care au încălcat legile şi regulamentele

85 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 278.

39

lor în marea teritorială, împotriva navelor infractoare şi continuă acest drept în

marea liberă86.

Din reglementările existente care exprimă dreptul internaţional în materie,

nu reiese însă un criteriu precis de delimitare a competenţelor în marea teritorială.

Dreptul de jurisdicţie penală a statului riveran se exercită în marea sa teritorială cu

privire la infracţiunile care, săvârşite la bordul navei străine aflate în trecere, au

consecinţe exterioare; aprecierea acestor consecinţe şi, în funcţie de acestea,

determinarea jurisdicţiei se face de către statul riveran ceea ce corespunde

principiului general de drept internaţional al suveranităţii teritoriale.

În ceea ce priveşte jurisdicţia civilă a statului riveran, aceasta nu se poate

exercita asupra unei persoane aflate la bordul unei nave străine în trecere prin

marea sa teritorială, statul riveran putând dispune, potrivit dispoziţiilor sale legale,

reţinerea, sechestrarea ori executarea silită împotriva unor asemenea nave, dar

numai în legătură cu obligaţiile contractuale, sau responsabilităţile asumate de

nave în timpul pasajului sau pentru trecerea prin apele statului riveran87. Asemenea

reguli se aplică şi unei nave staţionate sau ancorate în marea teritorială când

aceasta este legată de navigaţia obişnuită sau de starea de necesitate, situaţie care

constituie o parte a pasajului inofensiv.

În situaţia în care o navă de război nu respectă legile şi reglementările

statului riveran privind trecerea prin marea teritorială şi nu ţine seama de invitaţia

care i-a fost adresată de a se conforma lor, statul riveran poate cere ca nava

respectivă să părărsescă imediat marea teritorială. Totodată, statul pavilionului

poartă răspunderea internaţională pentru orice pierdere sau daună cauzată statului

riveran ca urmare a nerespectării, de către o navă de război sau de orice altă navă

de stat utilizată în scopuri necomerciale, a legilor şi reglementărilor statului riveran

privind trecerea în marea teritorială sau a dispoziţiilor, convenţiilor şi regulilor de

drept internaţional88.

86 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 201.87 Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., pag. 227.88 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 280.

40

Secţiunea 7

Marea teritorială a României

Marea Neagră prin poziţia sa geografică, este o mare aproape închisă care

comunică prin Strâmtoarea Kerci (41 km lungime, 9,2 – 15 km lăţime, 10 – 18 m

adâncime) cu Marea Azov şi prin Strâmtoarea Bosfor (80 km lungime, 750 – 3500

m lăţime, 27,5 – 120 m adâncime) cu Marea Mediterană89.

Importanţa spaţiului geomaritim al Mării Negre este scos în evidenţă de

marele istoric Gheorghe Brătianu, care sintetiza astfel; „Caracterul de zonă de

tranziţii între lumea mediteraneană cu conturile precise şi imensitatea stepelor

asiatice are o importanţă deosebită. Îndeosebi acestui factor maritim, istoria

românească îi datorează faptul că este altceva decât cea a ţărilor rămase departe de

marile drumuri comerciale şi la adăpost de războaie şi poate de aceea sunt cu mult

mai fericiţi în epocile de criză, căci nu atrag atenţia prea susţinută a diplomaţilor şi

a strategilor”90.

În baza normelor intrnaţionale referitoare la Dreptul mării, România si-a

reglementat marea teritorială adoptând Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind

regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei

contigue a României91.

În art. 1 din Legea nr.17/1990 se arată că „Marea teritorială a României

cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului, ori după caz, apelor maritime interioare,

având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază.”

În determinarea liniilor de bază, România a ţinut cont de prevederile

articolului 14 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Montego Bay, unde se

precizează că: „Statul riveran poate determina liniile de bază în mod alternativ,

prin oricare dintre metodele menţionate în Convenţie, după împrejurimi”.

89 Victor Aelenei, op. cit., pag. 179.90 Gh. I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, vol. I, pag. 87, 91 – 96 .91 Legea nr. 17/1990 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 31 ianuarie 2002, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 130/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 16 noiembrie 2007, aprobată prin Legea nr. 102/2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 371 din 15 mai 2008.

41

Conform Legii nr. 17/1990, România a optat pentru metoda liniei celui mai

mare reflux şi metoda liniilor drepte stabilind 9 puncte, cu coordonatele lor

geografice şi rectangulare ( ANEXA 1), între care s-au trasat 8 segmente ale liniilor

de bază, notate cu litere de la A la H, de unde s-a măsurat lăţimea mării teritoriale.

Metoda liniei celui mai mare reflux este folosită pentru segmentul C cuprins între

punctele 3 şi 4 iar pentru celelalte segmente este folosită metoda liniei drepte.

Stabilirea celor nouă puncte, ce au ca bază calcule recunoscute şi acceptate de

principiile şi normele dreptului internaţional, sunt foarte importante în stabilirea

liniei exterioare a mării teritoriale care nu sunt altceva decât traseul dinspre larg al

liniei frontierei de stat maritime.

La stabilirea limitei exterioare a mării teritoriale a României s-au folosit

ambele procedee: metoda traseului paralelei cu linia de bază normală, valabila

pentru segmentul C, între punctele 3 şi 4 şi metoda liniei de bază dreaptă, valabilă

pentru celelalte segmente.

Conform art. 3 din Legea 17/1990 „limitele exterioare şi laterale ale mării

teritoriale, constituie frontiera de stat maritimă a României”. Apele maritime

interioare, marea teritorială, solul şi subsolul acestora, precum şi spaţiul aerian de

deasupra lor fac parte din teritoriul României. În aceste spaţii, România îşi exercită

suveranitatea, în conformitate cu legislaţia sa internă, cu prevederile convenţiilor

internaţionale la care este parte şi ţinând seama de principiile şi normele dreptului

internaţional. În consecinţă, apele maritime interioare şi marea teritorială sunt

supuse legilor şi regulamentelor statului riveran care are dreptul să stabilească

toate măsurile necesare pentru apărarea securităţii sale, pentru a exploata bogăţiile

naturale ale apelor, ale solului şi ale subsolului92.

În ceea ce priveşte limitele laterale ale mării teritoriale a României, Legea

nr. 17/1990, ţinând cont de regulile de drept internaţional, stabileşte în art. 3 că:

„Marea teritorială se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin

înţelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile şi normele

dreptului internaţional”.

92 Victor Aelenei, op. cit., pag. 184.

42

Marea teritorială a României se desparte la nord de apele teritoriale ale

Ucrainei conform liniei convenţionale stabilite cu fosta U.R.S.S. prin Protocolul

româno-sovietic semnat la Moscova în 1948, având la bază Tratatul de pace de la

Paris din 1947. În mai 1948, Comisia mixtă sovieto-română a demarcat frontiera

maritimă, stabilind traseul liniei de frontieră în prelungirea canalului Musura către

sud-est, la 750 m (linie dreaptă cu orientarea pe 160º40´) de stâlpul de frontieră

1437/1 unde s-a plantat semnul de frontieră 1438 (geamandură). De la semnul de

frontieră 1438 linia de frontiră este dreaptă (cu orientare pe unghiul de 102º30´),

parcurgând o distanţă de 21.750 m până la semnul de frontieră 1439 (baliză). De la

acest semn de frontieră, traseul liniei de frontieră româno-ucrainene parcurge un

itinerar circular al limitei mării teritoriale a Insulei Şerpilor de 9.950 m spre

direcţia sud-est, după care, devine coincidentă limitei exterioare a propriei mări

teritoriale în punctul de unde, perpendicular pe linia de bază, are o distanţă de

22.224 m. În total, lungimea frontierei maritime cu Ucraina măsoară o lungime de

31.700 de metri.

La sud, frontiera maritimă româno-bulgară nu a fost niciodată delimitată

şi demarcată, fapt pentru care în anul 1973, în Convenţia privind modul de

cerectare şi rezolvare a unor probleme de frontieră, la art. 4 se arată că “linia de

frontieră se prelungeşte, în continuare, de la punctual de frontieră (bornele 2 şi 1)

de pe uscat ce atinge ţărmul Mării Negre, până la limita exterioară a mării

teritoriale”. Legiuitorul bulgar, în Legea sa din 1987, stipulează ca modalitate de

delimitare a frontierei maritime metoda paralelei geografice, pe când legiuitorul

roman, în Legea nr. 17/1990 în art. 2 precizează ca stabilirea să se facă pe cale

amiabilă, prin înţelegere. Ca urmare a acestei prevederi româneşti, părţile s-au

întâlnit la Sofia în 1993 pentru a negocia delimitarea şi demarcarea frontierei

maritime. La aceste întrevederi partea bulgară a propus metoda paralelei

geografice iar partea română a susţinut şi argumentat metoda perpendicularei pe

linia generală a ţărmului, metodă recunoscută de dreptul internaţional şi practicată

de unele state. Deoarece părţile nu au căzut de acord privind metoda valabilă

43

pentru delimitarea şi demarcarea frontierei maritime, înţelegerea a eşuat, urmând

ca, prin voinţa proprie, să se ajungă la un compromis, la o altă negociere93.

Capitolul III

Regimul juridic al zonei economice exclusive

Secţiunea 1

Noţiunea de zonă economică exclusivă şi evoluţia acestei instituţii în dreptul

internaţional

Importanţa mărilor şi oceanelor a suferit de-a lungul timpului un process

evolutiv determinat de influenţa a numeroşi factori de ordin economic, militar şi

politic determinanţi într-un moment sau altul. Dacă în secolele trecute prioritare au

fost considerate cele de ordin militar, de apărare a statelor, în epoca modernă se

impun deosebite interese de ordin economic, reliefate pregnant în prevederi de

natură juridică deja adoptate, altele în curs de adoptare, reliefând interese

prioritare94.

În preocuparea lor de conservare şi ocrotire a resurselor biologice, ca şi

pentru desfăşurarea activităţilor de pescuit cu luarea în considerare a intereselor

proprii, statele riverane au militat – în cadrul mai multor dezbateri internaţionale –

pentru elaborarea unui statut juridic specific asupra spaţiilor maritime adiacente

mării teritoriale, pe o întindere de până la 200 de mile marine. Promovarea unei

asemenea zone a fost şi continuă să fie una din cele mai complexe probleme ale

dreptului mării, cu consecinţe deosebite pe plan economic şi cu implicaţii

însemnate în evoluţia raporturilor maritime95.93 Ibidem, pag. 187.94 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 296.95 Dumitru Mazilu, op, cit., pag. 546, 547.

44

Atenţia oamenilor de ştiinţă se concretizează tot mai mult spre acest rezervor

imens de reserse biologice, minerale utile, energii insuficient explorate şi

exploatate, în scopul promovării dezvoltării economiilor naţionale potrivit nevoilor

popoarelor lor, de utilizare a resurselor marine.

Raportat la dezvoltarea actuală a ştiinţei şi tehnologiei se pot enunţa unele

categorii de interese ca:

imense bogăţii piscicole;

apreciabile resurse de petrol şi gaze în perimetrul marin continental;

sursă de nisip, scoici, suprafaţă de depozitare şi implantare a unor mijloace

de navigaţie în porţiunile de platformă mai puţin adânci;

expoatarea concentrărilor de minerale utile şi în special a zăcămintelor de

mangan, cupru şi fier;

posibilitatea instalării unor centrale nucleare pe coasta continentală;

folosirea energiei marine rezultată din valurile mării, flux-reflux, curenţi

marini, diferenţa dintre temperaturile apelor de suprafaţă şi cele de adâncime

Zona economică exclusivă reprezintă afirmarea ponderii problemelor

economice în contextul practicii maritime şi codificării dreptului mării. Ea vizează

să asigure statelor riverane stăpânirea tuturor resurselor existente în spaţiul maritim

adiacent coastelor lor şi intrarea în posesiunea lor a resurselor imediat rentabile.

Zona economică exclusivă îşi are originea în practica postbelică a stabilirii

de către o serie de state, a unor zone maritime naţionale, de jurisdicţie, pescuit, în

scopuri economice, de exploatare şi conservare a resurselor marine. Nemulţumite

de reglementările lacunare din 1958 asupra dreptului mării, potrivit căruia spaţiile

maritime dincolo de marea teritorială au rămas o zonă deschisă pescuitului intensiv

pentru marile puteri maritime, cu ajutorul tehnicii şi tehnologiilor noi în acest

domeniu, ţări dezavantajate, îndeosebi africane, asiatice şi latino-americane au

propus recunoaşterea drepturilor exclusive ale statelor riverane de exploatare şi

conservare a resurselor zonei adiacente mării teritoriale, procedând chiar la

adoptarea unor documente, convenind şi aplicarea unilaterală a unor măsuri în

45

acest sens96. Asemenea documente au fost Declaraţia de la Montevideo, a ţărilor

latino-americane din 1970, Declaraţia statelor caraibiene de la Santo Domingo din

1972, ţările africane au organizat seminarul de la Yaoundi, din anul 1972 şi au

adoptat în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane, “Declaraţia asupra chestiunilor

privind dreptul mării” din anul 1973.

Iniţiativei statelor în curs de dezvoltare, i-au urmat numeroase alte state

printre care şi unele puternic dezvoltate, care şi-au creat şi adoptat măsuri

legislative interne necesare creerii propriilor zone economice. Astfel U.R.S.S. a

declarat zone de 200 de mile marine pentru protecţia pescuitului începând din

ianuarie 1977, S.U.A. şi Canada de la 1 martie 1977, aşa încât în anii 1970 – 1980 ,

înainte de adoptarea Convenţiei generale asupra dreptului mării de la Montego

Bay, majoritatea statelor riverane au stabilit zone speciale exclusive, de pescuit, de

jurisdicţie sau chiar de mare teritorială până la 200 de mile marine sau între 15 şi

100 de mile, conceptul şi instituţia zonei economice exclusive intrând astfel în

dreptul internaţional cutumiar97.

Zona economică exclusivă a fost promovată şi aprobată de Declaraţia

O.N.U. asupra problemelor referitoare la dreptul mării, adoptată la Addis Abeba la

24 mai 1973 şi reafirmată la Mogadiscio la 11 iunie 1974, în toate aceste

documente, limita de 200 de mile marine de la coastă fiind considerată limita

maximă a zonei.

Conceptul de zonă economică exclusivă, cu o lăţime de 188 de mile,

măsurate de la limita exterioară a mării teritoriale sau 200 de mile măsurate de la

liniile de bază ale mării teritoriale, a întrunit o largă adeziune printre statele care au

participat la cea de a treia Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării şi a fost

consacrat de Convenţia adoptată în anul 1982, în partea a – V – a, art. 55 - 75.

Zona economică exclusivă reprezintă un spaţiu maritim adiacent mării

teritoriale, supus unor reglementări specifice, în virtutea cărora se exercită

drepturile şi jurisdicţia statului riveran şi libertăţile celorlalte state. Potrivit

articolului 57 din Convenţie, zona economică exclusivă nu se întinde dincolo de

96 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 352.97 Ibidem, pag. 353.

46

200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării

teritoriale.

La Conferinţa din 1982, zona economică exclusivă a fost definită ca fiind:

“un spaţiu situat dincolo de marea teritorială şi adiacent acesteia, al cărui regim

juridic este stabilit în Convenţie, în care statele riverane exercită drepturi suverane

în scopul exploatării, explorării, conservării gestiunii resurselor naturale, biologice

şi minerale ale fundului mării şi ale subsolului său, precum şi a resurselor conţinute

de coloana de apă. Jurisdicţia vizează şi alte activităţi economice cum ar fi:

cercetarea ştiinţifică şi protecţia mediului marin ţinând cont de drepturile şi

obligaţiile celorlalte state, în această zonă, acestea bucurându-se de libertatea de

navigaţie şi survol. De asemenea statul riveran are obligaţia de a determina

capacitatea sa de recoltare a resurselor biologice din zonă şi dacă nu poate să

recolteze întrega cantitate, urmează să permită altor state să pescuiască ce este

excedentar”98.

Secţiunea 2

Delimitarea zonei economice exclusive

Convenţia de la Montego Bay din 1982 prevede în art. 57 faptul că zona

economică exclusivă nu se întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de

bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Din această prevedere a

convenţiei rezultă faptul că în ipoteza unei mări teritoriale limitate la 12 mile

marine, întinderea maximă a zonei economice exclusive ar fi în realitate de 188 de

mile marine.

O situaţie specială apare în cazul ţărilor care şi-au stabilit lăţimea mării

teritoriale la 200 de mile marine şi unde, cele două zone se confundă. Se poate

aprecia că în funcţie de regimul zonei, se vor ralia conceptului de zonă economică

şi cei care în prezent mai reţin ideea “mării adiacente de 200 de mile marine în care

statul riveran îşi exercită suveranitatea şi jurisdicţia deplină”99.98 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 298.99 Ibidem, pag. 299.

47

De asemenea, statul de coastă poate sa-şi stabilească o limită mai mică de

200 de mile marine, întrucât convenţia nu prevede decât o limită maximă, care nu

poate fi depăşită. În acest sens un exemplu îl constituie cazul Irlandei care a

respins limita de 200 de mile, reducând-o pentru zona economică exclusivă

irlandeză la 50 de mile, cu două excepţii în două zone în care aceasta măsoară 100

de mile marine.

Delimitarea zonei economice exclusive între state limitrofe sau care se află

faţă în faţă se face pe cale de acord între statele interesate, potrivit unor principii

echitabile, utilizând dacă esta cazul linia mediană sau linia echidistanţei şi avându-

se în vedere toţi factorii pertinenţi100. Această configuraţie a unui număr mare de

spaţii maritime restrânse nu permit statelor sa-şi extindă zona economică exclusivă

pâna la 200 de mile marine. De aceea, în vederea evitării conflictelor ce ar putea să

apară cu ocazia delimitării zonelor economice exclusive a statelor limitrofe sau

care se află faţă în faţă, s-a afirmat o tendinţă în favoarea unei metode de împărţire

echitabile care să ţină cont de circumstanţele speciale ale zonelor de delimitat.

Când între statele aflate faţă în faţă sau limitrofe există un acord în

problema delimitării zonei economice exclusive, se vor aplica dispoziţiile acelui

acord. Părţile au posibilitatea de a alege metoda corespunzătoare de delimitare,

urmând a lua în considerare toate împrejurările pertinente şi de a se aplica echitatea

nu ca o simplă reprezentare a jurisdicţiei abstracte ci ca o regulă de drept care

prescrie recurgerea la principii echitabile101.

Secţiunea 3

Drepturile statului de coastă în zona economică exclusivă

Încă de la apariţia conceptului de zonă economică exclusivă, unele state au

luat iniţiativa extinderii drepturilor ce le sunt recunoscute în materie de explorare şi

exploatare a resurselor platoului continental şi asupra coloanei de apă de deasupra,

fără a ţine seama că aceasta face parte din marea liberă.100 Art. 74 din Convenţia din 1982.101 Nicolae Purdă şi colectiv, op.cit., pag. 300.

48

Dreptul de proprietate asupra resurselor din zona economică exclusivă a fost

recunoscut statelor riverane prin rezoluţia 3016 din 18 decembrie 1972.

Noţiunea de zonă economică exclusivă a fost concepută „ca mijloc de

apărare împotriva ţărilor care au profitat de libertatea mărilor pentru a exploata

resursele altor ţări şi a le refuza o parte justă şi echitabilă din resursele ce se găseau

în apele adiacente teritoriului lor”102. În urma dezbaterilor din cadrul conferinţei

din 1982 s-a relevat faptul că în zona economică exclusivă, statul riveran are103:

drepturi suverane în scopul explorării şi exploatării, conservării şi gestiunii

resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului

acestuia şi ale apelor de deasupra, ca şi cu privire la celelalte activităţi de explorare

şi exploatare a zonei în scopuri economice cum ar fi producerea de energie cu

ajutorul apei, al curenţilor şi al vântului;

drepturi şi o jurisdicţie exclusivă în ceea ce priveşte instalarea şi utilizarea

insulelor artificiale precum şi a altor instalaţii;

jurisdicţia în ceea ce priveşte conservarea mediului marin, mai ales în

legătură cu activităţile care urmăresc combaterea sau reducerea poluării.

Statul riveran are dreptul exclusiv de a reglementa constituirea,

funcţionarea şi realizarea:

insulelor artificiale;

instalaţiilor şi dispozitivelor utilizate în exploatarea şi explorarea

resurselor naturale;

instalaţiile şi dispozitivele care ar putea împiedica exercitarea

drepturilor statului de coastă în zonă.

De asemenea statul riveran are jurisdicţie exclusivă asupra acestor insule

artificiale, instalaţii şi lucrări, inclusiv în materie de legi şi reglementări vamale,

fiscale, sanitare, de securitate şi de imigrare. În jurul acestor insule artificiale,

instalaţii sau lucrări, statul riveran poate să stabilească zone de securitate de

dimensiuni rezonabile, în care el va putea lua măsurile corespunzătoare pentru a

asigura securitatea atât a navigaţiei cât şi a insulelor, instalaţiilor şi lucrărilor.

102 Ibidem, pag. 300.103 Art. 56 din Convenţia din 1982.

49

Lăţimea zonelor de securitate din jurul insulelor artificiale, a instalaţiilor şi

lucrărilor nu poate depăşii o distanţă de 500 de metrii în jurul acestora, măsurată

pornind de la fiecare punct al marginii lor exterioare. Constituirea acestor insule

artificiale, instalaţii şi lucrări trebuie să fie notificate în mod corespunzător, iar

mijloacele permanente care le semnalizează prezenţa trebuie să fie menţinute în

bună stare de funcţionare104.

Reglementările statului riveran în materie de pescuit în zona economică

exclusivă urmează a fi opozabile statelor terţe şi ele se referă la:

a) eliberarea de permise pescarilor sau pentru vasele şi uneltele de pescuit,

inclusiv plata de taxe şi orice alte compensaţii;

b)determinarea speciilor al căror pescuit este autorizat şi stabilirea de cote, fie

pentru stocurile sau grupurile de stocuri deosebite sau pentru capturile de pe

fiecare navă pentru o anumită perioadă de timp, fie pentru capturile cetăţenilor

unui stat în timpul unei perioade date;

c) reglementarea campaniilor şi zonelor de pescuit, a tipului, mărimii şi

numărului instrumentelor, ca şi a tipului , mărimii şi numărului navelor de pescuit

care pot fi utilizate;

d) stabilirea vârstei şi mărimii peştilor şi a altor specii care pot fi pescuite;

e) informaţiile cerute de la navele de pescuit, îndeosebi statisticile referitoare la

capturi şi la efortul de pescuit şi comunicarea poziţiei navelor;

f) obligaţia de a executa, cu autorizarea şi controlul statului riveran, programe

de cercetare determinate în domeniul pescuitului şi reglementarea efecuării acestor

cercetări, inclusiv luarea de eşantioane din capturi, destinaţia eşantioanelor şi

comunicarea datelor ştiinţifice conexe;

g)plasarea, de către statul riveran, de observatori sau stagiari la bordul navelor

respective;

h)descărcarea tuturor capturilor sau a unei părţi din capturile acestor nave în

porturile statului riveran;

104 Art. 60 din Convenţia din 1982.

50

i) modalităţile şi condiţiile aplicabile întreprinderilor mixte sau altor

aranjamente de cooperare;

j) condiţii cerute în materie de formare a personalului şi transferului de tehnici

în domeniul pescuitului, inclusiv întărirea capacităţii de cercetare în domeniul

pescuitului a statului riveran;

k)măsuri de executare.

În asigurarea drepturilor sale suverane, statul riveran poate lua orice

măsuri, inclusiv cercetarea, inspectarea, sechestrarea şi urmărirea judiciară pentru

respectarea legilor şi regulamentelor pe care le-a editat şi notificat tuturor celor

interesaţi în timp oportun şi se referă la drepturile de exploatare şi explorare, de

conservare şi gestionare a resurselor biologice din zona economică exclusivă.

În cazul în care statul riveran a luat măsuri de sechestarare a navelor şi

echipajelor lor, acestea sunt libere fără termen când o cauţiune sau altă garanţie a

fost furnizată. Penalităţile impuse nu vor cuprinde sancţiuni cu închisoarea sau

pedepse corporale105.

Secţiunea 4

Drepturile şi obligaţiile statelor terţe în zona economică exclusivă

La Conferinţa din anul 1982, alături de precizarea drepturilor statului

riveran, o problemă importantă supusă dezbaterilor a fost şi cea a conturării şi

stipulării drepturilor altor state în zona economică. Aceasta a fost calificată ca o

chestiune fundamentală în precizarea statutului zonei economice şi ea trebuie

examinată în contextal mai larg al “evaluării intereselor statelor în activitatea

maritimă”106. Stipularea drepturilor şi obligaţiilor pentru statele terţe ţinând cont de

interesele tuturora este deosebit de importantă întrucât stabilirea zonelor

economice va avea consecinţe negative pentru multe ţări şi în special pentru cele

dezavantajate din punct de vedere geografic şi pentru cele care nu au ieşire la mare.

105 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 301.106 Ibidem, pag. 302.

51

În Convenţia de la Montego Bay se prevede faptul că în zona economică

exclusivă, toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral, se bucură, în condiţiile

prevăzute de dispoziţiile pertinente ale convenţiei, de libertăţile de navigaţie şi de

survol şi de a pune cabluri şi conducte submarine, precum şi de a folosi marea în

alte scopuri licite pe plan internaţional, legate de exercitarea acestor libertăţi şi

compatibile cu celelalte prevederi ale convenţiei, îndeosebi în cadrul exploatării

navelor, aeronavelor, cablurilor şi conductelor submarine107.

În exercitarea drepturilor şi şi în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în zona

economică exclusivă, statele terţe vor ţine seama în mod corespunzător de

drepturile şi obligaţiile statului riveran şi vor respecta legile şi reglementările

adoptate de acestea în conformitate cu dispoziţiile convenţiei şi, în măsura în care

ele nu sunt incompatibile cu regulile de drept internaţional108.

O problemă aparte este reprezentată de participarea statelor fără litoral la

exploatarea zonei economice exclusive. Participarea se face pe baze echitabile,

statele având dreptul la exploatarea resurselor biologice, ţinându-se seama de

factorii economici şi geografici ai tuturor statelor interesate acest lucru rezultând

din prevederile art. 69 din Convenţia din 1982 conform căreia statul fără litoral are

dreptul de a participa, pe baze echitabile, la exploatarea unei părţi corespunzătoare

din excedentul resurselor biologice ale zonelor economice ale statelor riverane din

regiune sau subregiune ţinând seama de factorii economici şi geografici pertinenţi

ai statelor interesate şi în conformitate cu celelalte prevederi ale Convenţiei.

Condiţiile şi modalităţile acestei participări vor fi stabilite de statele

interesate prin acorduri bilaterale, subregionale sau regionale, ţinând seama,

îndeosebi, de109:

a) necesitatea evitării oricăror efecte care ar aduce prejudicii comunităţilor

de pescari sau industriei de pescuit a statelor riverane;

b) măsura în care statul fără litoral, conform prezentului articol, participă sau

are dreptul de a participa, în virtutea acordurilor bilaterale, subregionale sau

107 Art. 58, pct. 1 din Convenţia din 1982.108 Art. 58, pct. 3 din Convenţia din 1982.109 Art. 69, pct. 2 din Convenţia din 1982.

52

regionale existente, la exploatarea resurselor biologice ale zonelor economice

exclusive ale altor state riverane;

c) măsura în care alte state fără litoral sau state dezavantajate din punct de

vedere geografic participă deja la exploatarea resurselor biologice ale zonei

economice exclusive a statului riveran şi necesitatea evitării de a impune acelui stat

riveran sau unei regiuni din acel stat o povară deosebit de grea;

d) nevoile alimentare ale populaţiei din statele respective.

Un caz particular în această problemă este reprezentat de situaţia statelor

dezvoltate fără litora. Acestea nu au dreptul de a participa la exploatarea resurselor

biologice, decât în zonele economice exclusive ale statelor riverane dezvoltate din

aceeaşi regiune sau subregiune şi ţinând seama de măsura în care statul riveran,

permiţând altor state accesul la resursele biologice din zona sa sa economică

exclusivă, a luat în considerare necesitatea de a reduce la minimum efectele care ar

aduce prejudicii comunităţilor de pescari, ca şi perturbările economice în statele ai

căror cetăţeni practică în mod obişnuit pescuitul în zonă110.

Drepturile recunoscute statului riveran de a exploata rezervele biologice nu

pot fi transferate fără consimţământul expres al statului riveran unor state terţe sau

cetăţenilor acestora pe cale de contract sau concesiune şi nici în baza vreunui alt

aranjament. Această prevedere nu interzice statelor fără litoral sau dezavantajate

din punct de vedere geografic de a obţine din partea statelor terţe sau a

organizaţiilor internaţionale asistenţă tehnică sau financiară, vizând a facilita

exercitarea drepturilor recunoscute lor.

Secţiunea 5

Natura juridică a zonei economice exclusive

Problema naturii juridice a zonei economice exclusive a facut obiectul unor

ample discuţii atât la Conferinţa asupra dreptului mării cât şi în literatura de

specialitate.

110 Art. 69, pct. 4 din Convenţia din 1982.

53

În încercarea de a analiza calificarea ce se poate da zonei economice

exclusive este necesar a se ţine seama de definiţia dată mării teritoriale care este

privită ca un complementar necesar teritoriului terestru ca o parte inundată a

acestuia, pe când zona economică exclusivă se prezintă ca o zonă suplimentară

stabilă dincolo de teritoriul statului riveran, în vederea satisfacerii unor interese

naţionale111. În doctrină s-a evidenţiat faptul că zona economică exclusivă

reprezintă un spaţiu sui-generis, a cărui natură juridică este greu de stabilit,

întrunind atât elemente din regimul mării libere cât şi din acela al mării teritoriale.

Zona economică exclusivă nu poate fi considerată ca mare teritorială cu un

regim special din mai multe motive:

în primul rând toate proiectele referitoare la această zonă au definit-o ca

fiind “adiacentă mării teritoriale” sau situată dincolo de marea teritorială.

Caracterul de supliment ar da naştere în mod inevitabil la o zonă intermediară de

tranziţie între marea teritorială şi marea liberă, de unde rezultă şi natura sa mixtă,

de categorie hibridă;

în nici unul din proiectele prezentate de statele participante la Conferinţa din

1982 nu se face referire la faptul că zona economică face parte din teritoriul de stat

al statului riveran aşa cum este cazul mării teritoriale. Exercitarea drepturilor şi

competenţelor recunoscute statului riveran poate fi interpretată ca o intenţie de a

recunoaşte statului riveran anumite drepturi de suveranitate asupra resurselor

naturale şi nu suveranitatea asupra acestei zone;

regimul libertăţii de navigaţie maritimă şi aeriană recunoscut în zona

economică exclusivă, precum şi libertatea de a instala cabluri şi conducte

submarine, stabileşte o diferenţă de natură profundă între zona economică

exclusivă şi marea teritorială112.

Spre deosebire de marea teritorială unde există dreptul de trecere

inofensivă pentru nave şi autorizarea survolului pentru aeronave, în zona

economică exclusivă acest regim este diferit, aplicându-se libertatea de navigaţie şi

survol. În acest sens se poate arăta că natura juridică a zonei economice se apropie

111 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 303.112 Jean Marie Dupuy, Droit Intrenational Public, 1983, pag. 121.

54

mai degrabă de cea a mării libere. În zona economică exclusivă regimul aplicabil

în materie de comunicaţii va fi asemănător cu regimul lor în marea liberă, dar

aceste libertăţi vor fi supuse restricţiilor care permit statului riveran să-şi exercite

prerogativele sale cu privire la exploatarea şi explorarea resurselor naturale,

protecţia mediului marin şi la cercetarea ştiinţifică.

Dreptul de a efecua manevre, de a încărca sau descărca mărfuri, de a

îmbarca sau debarca persoane, de a instala staţii de televiziune şi radio, de a lansa

rachete şi de a efectua decolări de aeronave nu va fi autorizat, întrucât aceste acte

nu intră în categoria utilizării legitime a mării de către statele terţe.

Preocuparea pentru asigurarea securităţii statului prin instituirea zonei

economice exclusive, mai ales prin refuzul de a recunoaşte libertatea de cercetare

ştiinţifică, ce implică prezenţa în apropierea coastelor statului riveran a unui număr

de nave susceptibile a se deda la activităţi de spionaj sau de experimente

militare113.

Ca o concluzie se poate spune că zona economică exclusivă are un regim

juridic mixt: ea nu face parte din teritoriul statului riveran – este supusă drepturilor

suverane economice şi de jurisdicţie ale acestuia dar păstrează în acelaşi timp

aspecte ale regimului de mare liberă: libertatea de navigaţie, de survol, de aşezare a

cablurilor şi conductelor submarine.

Secţiunea 6

Zona economică exclusivă a României

La data de 25 aprilie 1986, prin decret al Consiliului de stat s-a instituit

zona economică exclusivă a României în Marea Neagră114.

Potrivit art. 1 din Decret, în spaţiul marin al ţărmului românesc la Marea

Neagră, situat dincolo de limita apelor teritoriale şi adiacentă acestora, se instituie

zona economică exclusivă a României, în care aceasta îşi exercită drepturi

suverane şi jurisdicţii asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolul 113 Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., pag. 120.114 Decretul nr. 142 publicat în Buletinul Oficial al României nr. 26126, aprilie 1986.

55

acestuia şi coloanei de apă de deasupra, precum şi în ceea ce priveşte diferitele

activităţi legate de exploatarea, conservarea şi gestionarea acestora.

Făcând aplicare la art. 57 (lăţimea maximă de 200 de mile marine),

respectiv la art. 74 (necesitatea acordului statelor limitrofe în delimitare), ale

Convenţiei din 1982, Decretul amintit prevede, în esenţă că partea exterioară a

zonei economice exclusive se întinde până la distanţa de 200 de mile marine de la

liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale, dar în condiţiile

dimensiunilor restrânse ale Mării Negre, întinderea efectivă a acestei zone se va

determina prin delimitarea acesteia în cadrul negocierii cu statele vecine, ale căror

ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu ţărmul românesc la Marea Neagră.

Potrivit actului normativ, delimitarea se va face luându-se în considerare

legislaţia României, prin înţelegeri cu statele respective, aplicându-se, în funcţie de

circumstanţele din fiecare sector de delimitat, principiile şi criteriile de delimitare

general recunoscute în dreptul internaţional şi în practica statelor, în vederea unor

soluţionări echitabile.

56

Capitolul IV

Regimul juridic al platoului continental

Secţinuea 1

Noţiunea de platou continental şi evoluţia instituţiei platoului continental în

dreptul internaţional

Platoul continental s-a format în practica statelor ca instituţie a dreptului

mării în perioada postbelică, fiind consacrat pentru prima dată în Convenţia de la

Geneva din 1958 şi reafirmat în Convenţia de la Montego Bay din 1982.

Necesitatea unei reglementări juridice precise asupra platoului continental a apărut

în anii 1945 – 1947, când S.U.A., Argentina, Chile, Peru şi alte state şi-au

proclamat suveranitatea asupra platoului continental, în virtutea căreia au declarat

că trece sub controlul şi jurisdicţia lor.

Din punct de vedere geologic, platoul continental sau „platforma

continentală” reprezintă prelungirea ţărmului statului riveran într-o pantă uşor

înclinată, iar în unele cazuri abruptă, sub apele mărilor şi oceanelor până la

marginea continentală, unde acestea au adâncimi de 150 – 200 de metri, dincolo de

care începe panta continentală şi marile adâncimi115.

Astfel definit, platoul continental are de-a lungul ţărmurilor şi insulelor

lăţimi diferite: de la sute de kilometri în larg cum ar fi spre exemplu coastele

Guyanei până la doar unu sau doi kilometri, sau în unele cazuri poate chiar să nu

existe din punct de vedere geologic cum este de exemplu ţărmul vestic al insulei

Corsica.

Marile dicţionare de specialitate definesc platoul continental ca fiind „un

termen geografic care desemnează platforma submarină, uşor înclinată, mărginind

continentele, dincolo de care începe o cădere rapidă către marile adâncimi, această

cădere producându-se la o adâncime de circa 200 de metri de la suprafaţa mării”116.

115 Dumitra Popescu, Adrean Năstase, op. cit., pag. 204.116 A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 123.

57

Sub aspect juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor şi subsolul

regiunilor submarine situate dincolo de marea teritorială, pe toată întinderea

prelungirii naturale a teritoriului terestru, până la limita externă a marginii

continentale sau până la o distanţă de 200 de mile marine de la limitele de bază de

la care se măsoară lăţimea mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii

continentale se află la o distanţă inferioară117. Această definiţie a platoului

continental conţinută de Convenţia din 1982 a avut menirea de a clarifica

ambiguităţile cu privire la întinderea şi criteriile de delimitare a platoului pe care le

conţinea definiţia dată de către Convenţia de la Geneva din 1958 potrivit căreia

platoul continental desemna fundul mărilor şi subsolul regiunilor submarine

adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de

200 de metri sau dincolo de această limită, până la punctul unde adâncimea apelor

de deasupra permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni şi de

asemenea mai desemna fundul mărilor şi subsolul regiunilor submarine similare

care sunt adiacente coastelor insulelor.

Secţiunea 2

Delimitarea platoului continental

Unul dintre efectele dezvoltării ştiinţei şi tehnicii l-a constituit şi extinderea

cercetărilor şi explorărilor la mari adâncimi, în vederea valorificării imenselor

bogăţii – minerale şi biologice – de pe fundul mărilor şi oceanelor. Acest lucru a

generat tendinţa expansionistă a unor state puternic dezvoltate din punct de vedere

tehnologic, pentru extindere nu numai asupra unor părţi din mare, considerate

iniţial ca parte a mării libere, dar şi asupra unor zone cât mai întinse ale platoului

continental, spre a beneficia astfel într-o măsură cât mai mare de veniturile

provenite din exploatarea şi explorarea resurselor naturale ale acestor spaţii118.

Totodată se mai dezvoltă şi o altă tendinţă constând în necesitatea apărării

117 Art. 76, pct. 1 din Convenţia din 1958.118 Roxana Munteanu, Tendinţe actuale în regimul juridic al mărilor, în Probleme actuale în delimitarea pe plan internaţional a platoului continental, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pag. 47-48.

58

drepturilor şi intereselor legitime ale ţărilor în curs de dezvoltare faţă de o

exploatare abuzivă, din partea naţiunilor puternic dezvoltate, a fundului mărilor şi

subsolului adiacente coastelor lor.

În aceste condiţii s-a impus necesitatea reglementării pe plan internaţional

a platoului continental şi găsirea unor soluţii corespunzătoare de delimitarea a

acestuia, astfel că la Conferinţa O.N.U. asupra dreptului mării, convocată la

Geneva în anul 1958 a fost adoptată la 29 aprilie Convenţia asupra platoului

continental.

Articolul 1 al Convenţiei de la Geneva arată că expresia „platou

continental” desemnează:

a) fundul mărilor şi subsolul regiunilor submarine adiacente

coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială, până la o

adâncime de 200 de de metri sau dincolo de această limită, până

la punctul unde adâncimea apelor de desupra permite

exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni;

b) fundul mărilor şi subsolul regiunilor submarine similare care

sunt adiacente coastelor insulelor.

Deşi această reglementare reţinea două criterii cu privire la delimitarea

platoului continental – cel al adâncimii pe de o parte şi cel al exploatabilităţii pe de

altă parte - acestea creau confuzie şi dădeau posibilitatea unor state să-şi extindă

platoul continental. Astfel că, un stat riveran ar fi putut, pe baza criteriului

exploatabilităţii, pe măsură ce capacitatea s-a tehnologică creştea, să-şi extindă

nemăsurat platoul său continental spre fundul oceanelor şi să integreze ansamblul

regiunilor submarine ale mării libere119.

Întrucât prevederile Convenţiei din 1958 cu privire la platoul continental

erau imprecise, această instituţie a dreptului mării a fost reafirmată şi dezvoltată

prin Convenţia din 1982 potrivit căreia platoul continental al statului riveran

cuprinde fundul mării şi subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa

teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui

119 Ibidem, pag. 59.

59

stat, până la limita externă a marginii continentale sau până la o distanţă de 200 de

mile marine de la limitele de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale,

atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanţă inferioară.

În urma adoptării acestei convenţii, criteriul orizontal de delimitare a

limitei exterioare a platoului continental a înlocuit criteriul vertical stabilit prin

Convenţia din 1958, potrivit căruia platoul continental se întindea până acolo unde

adâncimea apei este de 200 de metri.

Cu caracter de excepţie, Convenţia recunoaşte dreptul de extindere al

platoului continental până la 350 de mile pentru statele al căror platou se

prelungeşte, prin caracteristicile sale geologice, dincolo de 200 de mile marine sau

până la distanţa de 100 de mile măsurate de la liniile care marchează o adâncime

de 2500 de metri120. Acest ultim aspect, având caracter de excepţie de la regula

generală a celor 200 de mile, este criticabil, deoarece dă posibilitatea unor state şă-

şi extindă drepturile şi activităţile exclusive de exploatare în larg asupra unor

suprafeţe ale zonei internaţionale în dauna statelor neriverane121.

În privinţa regulilor de delimitare, Convenţia din 1982 a renunţat la linia de

echidistanţă, prevăzând că „delimitarea platoului continental între statele ale căror

ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă se efectuează prin acord între ele,

potrivit dreptului internaţional, astfel încât să se ajungă la o soluţie echitabilă”.

Probleme mai deosebite au apărut în cazul delimitării platoului continental

insular, care a generat în practică dificultăţi şi diferende între state.

Constituind întinderi naturale de pământ înconjurate de apă, cu deschidere

spre marea liberă, insulele apropiate de litoral intră în teritoriul de stat şi fac parte

din platoul continental al statului riveran, delimitarea în exterior a platoului

făcându-se de la linia de bază trasată de-a lungul litoralului. Asemenea soluţii au

fost adoptate în practică, prin acord între fosta Iugoslavie şi Italia în 1968, privind

insulele adiacente coastei iugoslave sau între fosta Uniune Sovietică şi Finlanda, în

1957 în legătură cu insulele din Golful Finic.

120 Art. 76, pct. 5 şi 6 din Convenţia din 1982.121 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, op. cit., pag. 354.

60

Potrivit art. 121 al Convenţiei din anul 1982, insulele, stâncile, insuliţele

care nu sunt propice locuirii umane sau unei vieţii economice proprii, nu au zonă

economică exclusivă şi nici platou continental. Spre deosebire de acestea, insulele

populate şi cu o viaţă economică proprie au platou, ceea ce poate crea o serie de

dificultăţi şi inechităţi atunci când insulele situate în apropierea coastei unui stat,

aparţin altui stat, situaţie cu care s-au confruntat Grecia şi Turcia în Marea Egee,

U.R.S.S. şi Suedia în Marea Baltică şi recent România şi Ucraina în Marea Neagră.

Secţiunea 3

Regimul juridic al platoului continental

Regimul juridic al platoului continental a fost reglementat prima dată în

Convenţia de la Geneva din 1958, care în art. 1 îl defineşte ca fiind fundul mării şi

subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea

teritorială şi ulterior în Convenţia de la Montego Bay care precizează că platoul

continental se poate întinde până la limita externă a marginii continentale sau până

la 200 de mile marine de la linia de bază a mării teritoriale122.

Natura juridică a platoului continental este definită prin drepturile suverane

pe care statul riveran le are şi le exercită asupra acestui spaţiu, „drepturi suverane

de exploatare a resurselor sale naturale”123. Potrivit Convenţie, aceste resurse pot fi

zăcăminte de hidrocarburi (ţiţei, gaze) sau de origine minerală precum şi specii

sedentare de organisme vii care trăiesc în această zonă . Din acest punct de vedere

platoul continental nu constituie o zonă de suveranitate teritorială, o parte a

teritoriului de stat.

Unii autori au tras concluzia dintr-o formulare a Curţii Internaţionale de

Justiţie care, în decizia din 1989 asupra afacerii platoului continental al Mării

Nordului, în diferendul fostei R.F. Germania faţă de Olanda şi Danemarca, în care

se apreciază că acesta este „o prelungire, o continuare, o extindere a teritoriului

122 Victor Aelenei, op. cit., pag. 188.123 Art. 77 din Convenţia din 1982..

61

statului riveran pe sub apele mării”, că platoul continental constituie o zonă de

suveranitate teritorială124.

Această soluţie a fost însă respinsă de majoritatea doctrinei precum şi de

practica statelor care au tras concluzia, din formularea echivocă şi imprecisă a

Curţii Internaţionale de Justiţie, că temeiul drepturilor suverane, exclusive în

această zonă este dat de „continuitatea” fizică, geografică şi nu în cea juridică a

platoului, cu teritoriile statului riveran.

Drepturile suverane de exploatare a resurselor naturale sunt bazate şi

recunoscute ca fiind fundamentate tocmai pe unitatea geologică a acestei zone cu

teritoriul statului riveran, şi ele nu trebuie să afecteze regimul juridic al apelor şi al

spaţiului aerian aflat deasupra platoului continental125. Exercitarea de către statul

riveran a drepturilor sale asupra platoului continental nu trebuie să aducă atingere

navigaţiei sau altor drepturi şi libertăţii recunoscute altor state de către convenţie şi

nici să limiteze în mod nejustificat exercitarea acestora126.

Secţiunea 4

Drepturile şi obligaţiile statelor cu privire la platoului continental

Problema naturii juridice a drepturilor statului riveran asupra platoului

continental a făcut obiectul unor ample discuţii atât la Conferinţa asupra dreptului

mării cât şi în literatura de specialitate. S-au susţinut mai multe puncte de vedere,

unele în favoarea unor drepturi exclusive ale acestor state, altele definindu-le ca

drepturi cu caracter preferenţial sau funcţional, cu alte cuvinte vizând exercitarea

acestor drepturi în corelaţie cu cele ale altor state127.

Conform art. 77 al Convenţiei din 1982, statul riveran exercită asupra

platoului continental drepturi suverane în scopul explorării şi exploatării resurselor

sale naturale.

124 C.I.J., Arret, Recueil, 1969, pag. 31.125 Constantin Andronovici, op. cit., pag. 216.126 Art. 78 din Convenţia din 1982.127 Grigore Geamănu, op. cit., pag. 442.

62

Drepturile statului riveran asupra platoului său continental sunt exclusive, în

sensul că un alt stat nu poate explora acest platou, chiar dacă statul riveran nu îl

exoloatează, fără consimţământul expres al statului riveran. De asemenea

drepturile statului riveran asupra platoului său, nu depind de ocuparea efectivă a

acestuia de către statul respectiv sau de vreo declaraţie expresă a statului cu privire

la platoul său continental128.

Statul riveran exercită drepturi suverane asupra următoarelor resurse

naturale:

- resurse minerale şi alte resurse nebiologice ale fundului mării şi

subsolului acesteia;

- organismele vii care aparţin speciilor sedentare, adică organismele care în

stadiul în care pot fi pescuite, sunt fie imobile pe fundul mării sau în

subsolul acesteia, fie sunt incapabile de a se deplasa altfel decât dacă

rămân în mod constant în contact cu fundul mării sau cu subsolul

acesteia.

Statul riveran are dreptul exclusiv în platoul continental de a construi şi de

a autoriza şi reglementa construirea , exploatarea şi utilizarea de insule artificiale,

instalaţii şi dispozitive în scopuri economice. El are jurisdicţia exclusivă asupra

acestora inclusiv în materie de reglementări vamale, fiscale, sanitare, de securitate

şi de imigrare. Aceste construcţii nu beneficiază de propria lor mare teritorială, dar

statul riveran poate stabili în jurul lor zone de securitate pe o distanţă de cel mult

500 de metri, măsuraţi de la fiecare punct al limitei lor exterioare129. Totodată statul

riveran este obligat să ia toate măsurile necesare protecţiei resurselor biologice

împotriva poluării cu agenţi dăunători în aceste zone iar navele indiferent de

naţionalitate sunt obligate să le respecte.

Ca o obligaţie corelativă a acestor drepturi este aceea potrivit căreia aceste

instalaţii şi dispozitive, precum şi zonele de securitate stabilite în jurul lor nu

trebuie să fie situate în locuri unde să împiedice utilizarea căilor maritime regulate,

indispensabile navigaţiei internaţionale.

128 Art. 77, pct. 2 şi 3 din Convenţia din 1982.129 Stelian Scăunaş, op.cit., pag. 171.

63

Totodată în zona platoului continental, toate statele au dreptul de a instala

cabluri şi conducte submarine130. Statul riveran nu poate împiedica instalarea şi

întreţinerea acestora, dar traseul lor va fi supus consimţământului statului riveran,

fără ca prin aceasta să fie afectate interesele similare ale altor state sau să se

polueze apele mării.

Celelalte state au de asemenea, posibilitatea de a efectua activităţi de

cercetare în platoul continental al statului riveran, dar numai după obţinerea

consimţământului acestuia şi în condiţiile precis stipulate în acordurile încheiate în

acest scop. Totuşi, statul riveran nu va putea refuza, în mod normal, să-şi dea

consimţământul când cererea va fi prezentată de o instituţie calificată în vederea

cercetărilor de natură pur ştiinţifică, privind caracteristicile fizice sau biologice ale

platoului continental, cu condiţia ca statul riveran să poată, dacă el doreşte, să

participe la aceste cercetări sau să fie reprezentat şi ca, în orice caz, rezultatele să

fie publice131.

Întrucât la Conferinţa din 1982, în definiţia platoului continental se

prevede o limită exterioară de 200 de mile de la liniile de bază utilizate pentru

stabilirea lăţimii mării teritoriale s-a ridicat problema drepturilor pe care le-ar avea

statele riverane al căror platou continental se întinde dincolo de această distanţă. În

acest sens Convenţia prevede că statul riveran va plăti contribuţii în bani sau în

natură pentru exploatarea resurselor nebiologice ale platoului continental dincolo

de distanţa de 200 de mile marine, întrucât aceste zone sunt considerate a fi

„patrimoniu comun al umanităţii”

130 Art 79 din Convenţia din 1982.131 Art. 4 şi 5 din Convenţia privitoare la platoul continental din 1958.

64

Secţiunea 5

Platoul continental al României. Diferendul dintre România şi Ucraina privind

delimitarea platoului continental în Marea Neagră

Delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în

sectorul nordic la bazinului de vest al Mării Negre a făcut obiectul unui proces

îndelungat de negocieri, desfăşurat în perioada 1967 – 1987, între România şi

U.R.S.S. fără ca cele două părţi să ajungă la un acord. După destrămarea U.R.S.S.,

această problematică a fost abordată în relaţia cu partea ucraineană . La data de 2

iunie 1997 a fost semnat la Constanţa, Tratatul cu privire la relaţiile de bună

vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina. Tot cu această ocazie, a fost

semnat Acordul conex Tratatului politic de bază, încheiat prin schimb de scrisori

între miniştri afacerilor externe ai celor două ţări. Acest ultim document cuprinde

prevederi referitoare la obligaţia părţilor de a începe negocieri în vederea încheierii

unui Tratat privind regimul frontierei de stat şi a unui Acord pentru delimitarea

platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în

Marea Neagră. Totodată, Acordul conex conţine o serie de principii în funcţie de

care cele două ţări au convenit să realizeze delimitarea132. În acelaşi timp,

documentul menţionat includea o clauză compromisorie care stabileşte

posibilitatea pentru oricare din părţi să sesizeze unilateral Curtea Internaţională de

Justiţie de la Haga pentru soluţionarea delimitării spaţiilor maritime, în cazul

îndeplinirii, cumulativ a două condiţii:

negocierile cu privire la delimitarea spaţiilor maritime să se fi desfăşurat pe o

perioadă mai mare de doi ani;

tratatul privind regimul frontierei de stat să fi intrat în vigoare sau să se

demonstreze faptul că acesta nu a intrat în vigoare din vina celeilalte părţi.

Articolul 4 (lit. h) al Acordului conex încheiat între România şi Ucraina în

1997: „În situaţia în care aceste negocieri nu vor duce la încheierea susamintitului

acord într-un termen rezonabil, dar nu mai mult de 2 ani de la începerea acestora,

132 Nicolae Purdă şi colectiv, op. cit., pag. 288.

65

Guvernul României şi Guvernul Ucrainei au convenit ca problema delimitării

platoului continental şi a zonelor economice exclusive să fie soluţionată de Curtea

Internaţională de Justiţie a ONU, la cererea oricăreia din Părţi, cu condiţia

intrării în vigoare a Tratatului privind regimul frontierei de stat dintre România şi

Ucraina. Cu toate acestea, Curtea Internaţională de Justiţie a ONU va putea

examina cererea referitoare la delimitarea platoului continental şi a zonelor

economice exclusive, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului privind regimul

frontierei de stat, dacă va constata că întârzierea intrării în vigoare a acestuia s-a

produs din vina celeilalte Părţi”.

În urma dezmembrării U.R.S.S., Insula Şerpilor a fost preluată de Ucraina,

care a moştenit tratatele în stadiul în care se aflau la data succesiunii. Ucraina

făcând uz de de decizia ca apele sale teritoriale să fie de 12 mile, a început o serie

de activităţi în zonă şi nu a ţinut seama de necesitatea punerii de acord cu partea

Română. Ţinând cont că Insula Şerpilor se află la circa 50 de kilometri de mal,

între apele teritoriale române şi ucrainene, între ele rămâne practic o zonă

nesemnificativă, a cărei importanţă a crescut având în vedere perspectiva unei

exploatări economice viitoare.

Insula Şerrpilor intrată în posesia Ucrainei în calitatea acesteia de fostă

succesoare a U.R.S.S., a devenit o piedică neaşteptată în activitatea de colaborare a

Tratatului politic dintre România şi Ucraina133.

Poziţia oficială a Ucrainei în problema Insulei Şerpilor a fost următoarea:

Ucraina afirmă că Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean şi, în consecinţă nu

se pot purta discuţii pe tema dreptului acestui stat asupra insulei propriu-zise, cât şi

a platoului continental pe o rază de 12 mile marine în jurul său134;

Din punct de vedere economic, conducerea politică ucraineană apreciază că

rezervele de petrol şi gaze naturale existente în subsolul platoului continental din

jurul insulei constituie rezerve strategice importante pentru suportul energetic al

ţării;

133 Aurelian Teodorescu, Insula Şerpilor – între forţa dreptului şi dreptul forţei, pag. 56134 Petre Dogaru, Insula Şerpilor în calea rechinilor, Bucureşti, 1996, pag. 81.

66

Din punct de vedere militar, Insula Şerpilor este un punct strategic deosebit

deoarece ansamblul militar instalat aici asigură apărarea antiaeriană a hotarului de

sud al Ucrainei.

Poziţia oficială a României privind Insula Şerpilor a fost tranşantă:

România nu are pretenţii teritoriale faţă de nici o ţară, deci nici faţă de

Ucraina. Ca ţară semnatară a acordurilor de la Helsinki, România respectă status-

quo-ul politico-geografic, instituit după cel de-al doilea război mondial;

Litigiul asupra Insulei Şerpilor nu se referă la retrocedarea ei României, ci la

împărţirea spaţiilor maritime ce revin celor două state. Acest aspect, în situaţia în

care negocierile între cele două state nu vor da rezultate, ar putea fi ridicat de

România în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga;

România apreciază Ucraina ca pe unul dintre cei mai importanţi vecini pe

care îi are, motiv pentru care există dorinţa clară de a găsi cele mai bune modalităţi

pentru ca această relaţie să fie exprimată în acţiuni şi iniţiative comune, precum şi

în documente juridice ratificate de ambele părţi.

În conformitate cu Convenţia de la Geneva din 1958, România a iniţiat în

anul 1967 tratative cu Uniunea Sovietică în vederea delimitării platoului

continental. Negocierile au fost purtate pe parcursul a 10 întâlniri, partea sovietică

făcând mai multe propuneri de delimitare, propuneri ce au fost respinse de

România care le-a considerat neechitabile şi astfel negocierile au intrat în impas,

fiind suspendate în 1987.

În ceea ce priveşte relaţia cu Ucraina, ca stat succesor al fostei U.RS.S.,

România a demarat în 1995 negocierile în vederea încheierii celor trei documente

politico juridice româno-ucrainene menţionate.

În cursul a 5 runde de negocieri între cele două echipe de experţi asupra

proiectului Tratatului politic de bază, au fost convenite majoritatea articolelor.

Negocierile asupra documentului cuprinzând principiile şi liniile directoare

referitoare la frontieră şi la delimitarea spaţiilor marine nu au dus la nici un

rezultat, datorită poziţiei delegaţiei ucrainene, care a insistat să fie confirmate toate

documentele privind traseul frontierei, încheiate de România cu fosta U.R.S.S.,

67

prin care linia frontierei pe braţul Chilia a fost trasată în defavoarea României , iar

Insula Şerpilor a fost anexată de U.R.S.S.135.

În 1998, a început negocierea, în paralel, a Tratatului privind privind

regimul frontierei comune şi a Acordului privind delimitarea spaţiilor maritime.

Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborare şi asistenţă

mutuală în probleme de frontieră a fost semnat la Cernăuţi, la 17 iunie 2003, de

către preşedinţii României şi Ucrainei, intrând în vigoare în urma schimbului

instrumentelor de ratificare, realizat la Mamaia, la data de 27 mai 2004. În schimb,

negocierile bilaterale referitoare la Acordul privind delimitarea platoului

continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea

Neagră, desfăşurate în perioada 1998 – 2004, nu au condus la rezultate concrete,

textul acestui document nefiind convenit.

În aceste condiţii având în vedere faptul că ambele condiţii privind

sesizarea Curţii Internaţionale de Justiţie erau îndeplinite şi faţă de lipsa de

progrese în negocierile bilaterale (24 de runde, completate de 10 alte runde la nivel

de experţi), la data de 16 septembrie 2004 România a transmis către Curtea

Internaţională de Justiţie de la Haga cererea de iniţiere a procedurilor în vederea

soluţionării problematicii delimitării platoului continental şi a zonelor economice

exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră.

În conformitate cu paragraful 2 al articolului 40 din Statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie, aceasta a comunicat imediat o copie certificată după

cererea României, Guvernului Ucrainei. Ucraina a acceptat soluţionarea

diferendului privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice

exclusive de către Curtea Internaţională de Justiţie şi astfel cele două ţari au

procedat, conform procedurilor Curţii, la desemnarea a câte unui judecător. Prin

ordonanţa din 19 noiembrie 2004, Curtea a fixat anumite termene până la care cele

două părţi puteau depune memorii şi contra-memorii, astfel că România a avut ca

termen de depunere a memoriilor data de 19 august 2005 iar Ucraina a trebuit să

depună contra-memoriile până la 19 mai 2006.

135 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Dobrogea, Bucureşti, 1979, pag. 197.

68

La data de 2 septembrie 2008 au început la Haga audierile publice ale

României şi Ucrainei în cazul delimitării platoului continental şi a zonelor

economice exclusive, în prima săptămână fiind audiată partea română, reprezentată

de Bogdan Aurescu, director general în Ministerul Afacerilor Externe iar cea de a

doua săptămână partea ucraineană.

România a considerat că metoda de delimitare a spaţiilor maritime din

Marea Neagră aflate în diferend, precum şi linia de delimitare care rezultă din

aceasta, propuse de Ucraina în timpul negocierilor, nu sunt în conformitate cu

dispoziţiile relevante din Acordul conex, care trebuiau aplicate. În acelaşi timp,

poziţia Ucrainei nu ducea la o soluţie echitabilă între cele două state, astfel cum

prevăd articolele 74 şi 83 ale Convenţiei din 1982. În consecinţă, rezervându-şi

dreptul de a suplimenta, amenda sau modifica cererea în cursul procedurilor,

România a solicitat Curţii să traseze, în conformitate cu dreptul internaţional, în

particular cu criteriile specificate de art. 4 al Acordului conex, o linie de delimitare

maritimă unică între platoul continental şi zonele economice exclusive ale celor

două State în Marea Neagră.

Pentru tarsarea liniei de demarcaţie trebuiau a fi stabilite coastele relevante

ale fiecărui stat în parte. România şi Ucraina au prezentat fiecare câte un punct de

vedere cu privire la coastele relevante proprii cât şi cu privire la coastele relevante

ale părţii adverse.

Cu privire la coasta relevantă proprie, România a susţinut că aceasta este

compusă sin două segmente distincte: un segment, mai mult sau mai puţin

rectiliniu, porneşte din punctul în care se termină frontiera fluvială cu Ucraina

mergând spre sud până la extremitatea Peninsulei Sacalin, şi un segment mai lung,

uşor concav, mergând din extremitatea sudică a Peninsulei Sacalin până la

frontiera cu Bulgaria. România a considerat că întreaga sa coastă este relevantă,

mai exact segmentul situat între punctul terminal al frontierei fluviale româno-

ucrainene şi extremitatea sudică a Peninsulei Sacalin este relevant pentru două

sectoare ale zonei de delimitat şi anume acelea în care coastele sunt adiacente şi

sunt şi faţă în faţă, iar segmentul care se întinde la sud de Peninsula Sacalin pâna la

69

punctul unde se termină frontiera terestră dintre România şi Bulgaria nu este

relevant decât în ceea ce priveşte sectorul zonei de delimitat în care coastele sunt

faţă în faţă (ANEXA 3) . Conform României lungimea totală a coastei sale

relevante este de 269,67 km (204,90 km pentru liniile de bază)136.

Cu privire la coasta relevantă a României, Ucraina a susţinut că este trasată

greşit, susţinând că România, împărţind coasta sa în două segmente, a numărat de

două ori o parte importantă din litoral şi anume sectorul de nord, o dată ca fiind

„coastă adiacentă” relevantă pentru ca apoi să reţină lungimea totală a coastei ca

fiind coastă relevantă pentru delimitarea „între coaste care se află faţă în faţă”. Ca

răspuns la acest argument, România a precizat că a trebuit să ţină cont de coasta sa

atât pentru coastele adiacente cât şi pentru cele aflate faţă în faţă şi nu a numărat

decât o singură dată fiecare segment, pentru calcularea lungimii totale a coastelor

relevante. În această privinţă Curtea a reţinut punctul de vedere al României,

respingând totodată afirmaţiile Ucrainei, şi calculând lungimea totală a coastelor

relevante la aproximativ 248 de kilometrii.

Cu privire la coasta relevantă a Ucrainei, Romînia a arătat că aceasta se

caracterizează printr-un anumit număr de de crestături profunde şi prin mai multe

schimbări de direcţie, anumite segmente din această coastă fiind situate faţă în faţă.

Pornind de la frontiera terestră/fluvială cu România, coasta ucraineană este, pe o

scurtă distanţă, în ansamblu orientată spre nord, apoi se curbează spre nord-est

până atinge estuarul Nistrului. Pentru România, punctul unde malul sudic al acestui

estuar atinge litoralul marchează sfârşitul segmentului coastei ucrainene adiacentă

coastei româneşti. Pornind din acest punct, coasta ucraineană schimbă direcţia şi se

îndreaptă spre nord-nord-est până la Odesa, iar de acolo se orientează spre nord

înainte de a se orienta spre est până la estuarul Dniepr. Apoi coasta urmează o

direcţie sudică plecând de la golful Yahorlitska, îndreptându-se spre est până la

golful Karkinitska, apoi se întoarce brusc şi porneşte spre sud-est până la Capul

Tarkhankut. Ultimul segment al coastei ucrainene corespunde coastei Peninsulei

Crimeea, până la Capul Sarych. România a susţinut că lungimea totală a coastei

136 C.I.J., Arret, 03. 02. 2009, Affaire relative a la delimitation maritime en Mer Noire (ROUMANIE c. UKRAINE), pag. 27-30, http://www.icj-

cij.org/docket/files/132/14986.pdf?PHPSESSID=b766bc5d1c979870cd2c3d9eac11e620.

70

relevante a Ucrainei este de 388, 14 km şi se împarte în 8 segmente distincte

determinate de inflexiunile coastei. De asemenea România a susţinut că Insula

Şerpilor nu face parte din configuraţia coastelor părţilor, ea nefiind decât o

stâncă în sensul alineatului 3 al articolului 121 al Convenţiei

Naţiunilor Unite privind dreptul mării, neavând dreptul la platou

continental sau zonă economică exclusivă, deoarece

caracteristicile sale naturale nu pot susţine nici locuirea umană,

nici viaţă economică. Conduita recentă a Ucrainei de a

„îmbunătăţi” Insula Şerpilor, scopul său şi intenţiile aflate în

spatele acestui comportament arată în mod clar recunoaşterea de

către Ucraina însăşi a faptului că trăsăturile naturale ale acestei

formaţiuni maritime sunt cele ale unei stânci în înţelesul

articolului 121 alineatul 3 al Convenţiei asupra dreptului mării137.

Conform susţinerilor Ucrainei coasta sa relevantă se compune din trei

segmente distincte fiecare generând dreptul la platou continental şi la zonă

economică exclusivă în zona supusă delimitării. Primul segment se întinde de la

frontiera cu România până la un punct situat imediat în nordul oraşului Odessa. În

cel de-al doilea segment, la nord de Odessa, coasta ucraineană, se curbează spre est

şi înglobează litoralul orientat spre sud, în bazinul de nord-vest al Mării Negre. Al

treilea segment se întinde dea lungul litoralului vestic al Peninsulei Crimeea, din

punctul cel mai estic al golfului Karkinitska până la Capul Sarych (ANEXA 4).

Ucraina a respins teza României care exclude din coasta sa relevantă un segment

situat între punctul S şi Capul Tarkhankut. De asemenea Ucraina susţine că Insula

Şerpilor „face parte din contextul geografic şi coasta sa face parte din coastele

relevante ale Ucrainei”. Ucraina a susţinut că lungimea totală a coastei sale

relevante este de 1058 de kilometri.

Şi cu privire la coasta relevantă a Ucrainei Curtea s-a pronunţat printr-o

hotărâre mai apropiată de punctul de vedere al României şi nu a reţinut argumentul

Ucrainei conform căreia coastele golfului Karkinitskafac parte din coasta

137 C.I.J., Arret, 03. 02. 2009, Affaire relative a la delimitation maritime en Mer Noire (ROUMANIE c. UKRAINE), pag. 32-33, http://www.icj-cij.org/docket/files/132/14986.pdf?PHPSESSID=b766bc5d1c979870cd2c3d9eac11e620.

71

relevantă. Coastele acestui golf sunt faţă în faţă şi nu se pot opune coastelor

româneşti. De asemenea Curetea nu a reţinut nici argumentul Ucrainei cu privire la

Insula Şerpilor, concluzionând că lungimea totală a coastei relevante a Ucrainei

este de aproximativ 705 kilometri.

După determinarea coastelor relevante ale celor două state, Curtea a trecut

la determinarea zonei maritime relevante şi la trasarea liniei de demarcaţie, mai

întâi trasând o linie de demarcaţie provizorie care urma a fi ajustată în funcţie de

circumstanţe, tinând cont de calculele geometrice precum şi de principiile de drept

internaţional.

Linia propusă de România porneşte din ultimul punct al

frontierei de stat cu Ucraina - punctul F - şi urmează arcul de cerc

cu raza de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor până în punctul

X. Apoi continuă pe linia de echidistanţă între ţărmurile adiacente

relevante ale celor două state până în punctul T, de unde merge

spre sud pe linia mediană dintre ţărmurile relevante ale României

şi Ucrainei aflate faţă în faţă, după cum apare în ANEXA 2.

Ucraina a propus o linie de demarcaţie care ţinea cont de

prezenţa în zona de delimitat a Insulei Şerpilor, încălcând astfel

prevederile articolului 121 al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra

Dreptului Mării din 1982, precum şi principiul echidistanţei sau al

liniiei mediane dintre cele două ţărmuri, revendicând astfel o

porţiune mult mai întinsă din platoul continental.

În urma pledoariilor susţinute de reprezentanţii celor două

părţi în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, a dezbaterilor şi a

propunerilor făcute de părţi, Curtea a calculat şi a stabilit coastele

relevante ale fiecărei părţi şi a trasat o linie de demarcaţie între

platoul continental al României şi cel al Ucrainei, pronunţând

Hotărârea din data de 3 februarie 2009 privind delimitarea

maritimă din Marea Neagră – România contra Ucraina, în

cuprinsul căreia se prevede că: “pornind din punctul 1, cel

72

convenit de părţi în primul articol al tratatului din 2003 referitor la

regimul frontierei de stat, linia frontierei maritime unică ce

delimitează platoul continental şi zona economică exclusivă dintre

România şi Ucraina în Marea Neagră urmează arcul de 12 mile

marine al mării teritoriale a Ucrainei în jurul Insulei Serpilor până

se intersectează cu linia de echidistanţă dintre coastele adiacente

ale României şi Ucrainei în punctul 2 situat la 45º03’18.5” latitudine

nordică şi 30º09’24,6” longitudine estică. Pornind din punctul 2, frontiera urmează

linia de echidistanţă trecând prin punctul 3 situat la 44º46’38,7” latitudine nordică

şi 30º58’37,3” longitudine estică şi punctul 4 situat la 44º44’13,4” latitudine

nordică şi 31º10’27,7” longitudine estică, până în punctul 5 situat la 44º02’53”

latitudine nordică şi 31º24’35” longitudine estică. Pornind din punctul 5, frontiera

maritimă se îndreaptă spre sud dea lungul liniei de echidistanţă a coastelor

României şi Ucrainei care se calculează după un azimut geodezic iniţial de

185º23’54,5”, până atinge zona unde întrepătrunde drepturile statelor terţe”138.

138 C.I.J., Arret, 03. 02. 2009, Affaire relative a la delimitation maritime en Mer Noire (ROUMANIE c. UKRAINE), pag. 69, http://www.icj-cij.org/docket/files/132/14986.pdf?PHPSESSID=b766bc5d1c979870cd2c3d9eac11e620.

73

Concluzii

Suprafaţa planetei este acoperită în proporţie de 70% de apă. Mările sunt

căile de comunicaţie utilizate cel mai mult, ele ascund resurse alimentare şi materii

prime indispensabile şi exercită o acţiune determinantă asupra climatului şi

mediului planetei. Existenţa noastră este indisolubil legată de protecţia,

conservarea şi exploatarea raţională a mărilor. Mai mult de 85% din stocurile de

peşte trăiesc în zona de 200 de mile marine, o treime din rezervele de petrol şi de

gaze naturale este situată în marea liberă iar marile adâncimi adăpostesc enorme

zăcăminte de metale încă neexploatate.

Toate aceste argumente prezentate anterior precum şi recentul diferend

dintre România şi Ucraina, privind delimitarea platoului continental şi a zonelor

economice exclusive a celor două state în bazinul de nord-vest al Mării Negre,

soluţionat la Curtea Internaţională de Justiţie au fost determinante în alegerea

temei acestei lucrări, care îşi propune să abordeze trei dintre cele mai importante

instituţii consacrate de dreptul mării şi anume marea teritorială, zona economică

exclusivă şi platoul continental, încercând să aducă în actualitate importanţa

cunoaşterii acestor concepte atât pentru relaţiile de bună vecinătate a statelor şi

convieţuire paşnică a popoarelor cât şi pentru o exploatare raţională şi echitabiă a

resurselor acestor zone fără a cauza consecinţe negative şi iremediabile.

Primul capitol al lucrării este o introducere în vasta problematică a dreptului

mării, prezentând pe scurt evoluţia sa de la apariţia primelor concepte şi până în

prezent, principalele noţiuni din dreptul mării, principalele teze formulate cu

74

privire la aceste noţiuni precum şi susţinătorii acestora. De asemenea în acest

capitol sunt tratate principalele convenţii şi conferinţe care au condus la instituirea

dreptului mării ca ramură distinctă a dreptului internaţional şi care au impus norme

uniforme la nivel mondial şi anume Conferinţa de la Geneva din anul 1958 la care

s-au adoptat cele 4 convenţii cu privire la marea teritorială şi zona contiguă, platoul

continental, marea liberă, pescuit şi conservarea resurselor biologice din marea

liberă şi Covenţia de la Montego Bay din anul 1982 care este cel mai important

document din această materie fiind semnată de peste 155 de state, convenţie care a

reglementat unele instituţii noi în dreptul mării şi care pentru prima dată cuprinde

norme referitoare la protejarea şi conservarea mediului marin, exploatarea

resurselor biologice şi naturale din aceste zone cu respectarea reglementărilor

obligatorii ale convenţiei, cercetarea ştiinţifică în mediul marin şi cooperarea

internaţională în acest domeniu precum şi răspunderea statelor care încalcă aceste

norme şi cauzează prejudicii.

În capitolul al doilea este tratată instituţia mării teritoriale cuprinzând referiri

la evoluţia acestui concept, drepturile şi obligaţiile statelor riverane în această zonă

şi jurisdicţia statului riveran. O secţiune importantă din acest capitol este acordată

naturii juridice a mării teritoriale care apare ca parte integrantă a statului riveran în

care acesta îşi exercită deplin drepturile sale suverane. Delimitarea mării

teritoriale, metodele folosite şi practicate de-a lungul timpului şi unele conflicte

apărute în legătură cu delimitarea, completează acest capitol împreună cu o

secţiune dedicată mării teritoriale a României.

Capitolele al treilea şi al patrulea ating problematica zonei economice

exclusive respectiv a platoului continental, ca zone în care statele riverane exercită

drepturi suverane de explorare şi exploatare deşi aceste zone nu fac parte din

teritoriul lor naţional. Promovarea zonei economice exclusive şi a platoului

continental pe plan internaţionl continuă să fie una din cele mai complexe

probleme ale dreptului mării, cu consecinţe deosebite în plan economic şi cu

implicaţii însemnate în evoluţia raporturilor dintre state, datorită diferitelor interese

care se urmăresc în aceste zone şi anume imense bogăţii piscicole, resurse de petrol

75

şi gaze naturale, minerale utile şi în special zăcăminte de mangan, cupru şi fier,

posibilitatea instalării unor centrale nucleare pe coasta continentală precum şi

folosirea energiei marine. Delimitarea şi întinderea acestor zone sunt probleme

cuprinse în aceste capitole, zona economică exclusivă întinzându-se până la 200 de

mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială iar ploatoul

continental fiind solul şi subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea

teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al statului

riveran până la limita externă a marginii continentale sau până la o distanţă de 200

de mile marine.

Pornind de la această problemă a întinderii şi delimitării platoului

continental şi a zonei economice exclusive, finalul capitolului al patrulea

abordează diferendul dintre România şi Ucraina referitor la delimitarea acestor

zone aparţinând celor două state în Marea Neagră, care a fost supus spre

soluţionare la Curtea Internaţională de Justiţie şi care a pronunţat o hotărâre în

această privinţă la data de 3 februarie 2009.

76

Bibliografie :

Aelenei Victor - Dreptul frontierei de stat, Editura Univers Ştiinţific,

Bucureşti, 2004;

Andronovici Constantin - Drept internaţional public, Editura Graphix,

Iaşi, 1993;

Bolintineanu A. - Marea teritorială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960;

Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. - Drept internaţional

contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;

Brătianu Gh. I. - Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană,

Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, vol. I, pag. 87;

Dogaru Petre - Insula Şerpilor în calea rechinilor, Bucureşti, 1996;

Duculescu Victor - Tendinţe actuale în regimul juridic al mărilor, în

Tendinţe recente de extindere a limitelor mării teritoriale, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1974;

Dupuy Jean Marie - Droit Intrenational Ppublic, 1983;

Geamănu Grigore - Drept internaţiona lpublic, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1975;

Gidel G. - Le droit international public de la mer, Le temps de paix, tome I,

Introduction – La haute mer, Chateauroux, 1932;

Greig D. W. - International Law, Butterworths, London, 1980;

Marinescu Daniela - Dreptul mediului înconjurător, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 1995;

77

Mazilu Dumitru - Dreptul mării – Tendinţe şi orientări contemporane,

Editura Academiei, Bucureşti, 1980;

Mazilu Dumitru - Dreptul mării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

Mazilu Dumitru - Drept internaţional public, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2005;

Miga-Beşteliu Raluca - Drept Internaţional public, Editura “All”,

Bucureşti, 1997;

Moca Gheorghe, Duţu Mircea - Drept internaţional public, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

Munteanu Roxana - Tendinţe actuale în regimul juridic al mărilor, în

Probleme actuale în delimitarea pe plan internaţional a platoului continental,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974;

Popescu Dumitra, Năstase Adrian - Drept internaţional public, Casa de

editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1997;

Purdă Nicolae - coordonator, Ţarcă Ştefan, Velişcu Viorel, Pîrvu

Loredana - Drept internaţional public, Editura Universitară, Bucureşti, 2008;

Scăunaş Stelian - Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti,

2002;

Stănescu Ioan - Oceanele şi mărle Terre, Editura Albatros, Bucureşti, 1983;

Teodorescu Aurelian - Insula Şerpilor – între forţa dreptului şi dreptul

forţei;

Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării, Montego Bay, 1982;

Convenţia Naţiunilor Unite asupra mării teritoriale şi zonei contigue,

Geneva, 1958;

Convenţia Naţiunilor Unite asupra platoului continental, Geneva, 1958;

Legea nr. 17/1990 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

410 din 25 iulie 2001, modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 31 ianuarie 2002, modificată

şi completată prin O.U.G. nr. 130/2007, publicată în Monitorul Oficial al

78

României, Partea I, nr. 780 din 16 noiembrie 2007, aprobată prin Legea nr.

102/2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 371 din 15 mai 2008;

C.I.J. Arret, 03. 02. 2009, Affaire relative a la delimitation maritime en Mer

Noire, ROUMANIE c. UKRAINE;

www.icj-cij.org;

www.onuinfo.ro;

Anexe

ANEXA 1

Legea 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României

C O O R D O N A T E L E   G E O G R A F I C E

ale punctelor între care sunt trasate liniile de bază drepte, de la care este măsurată lăţimea spaţiilor maritime ale României

 

Segmentul Punctele Coordonatele geografice ale punctelorLatitudine (φ)  Longitudine (λ) 

A 1 45°10'51” 29°45’56”2 45°08’42” 29°46’20”

B 2 Ca la segmentul A3 44°50’28” 29°36’52”

C 34

Linia celui mai mare reflux

D 4 44°46’52” 29°31’48”5 44°43’38” 29°03’10”

E 5 Ca la segmentul D6 44°31’26” 28°52’26”

F 6 Ca la segmentul E7 44°07’15” 28°41’50”

G 7 Ca la segmentul F8 43°59’14” 28°40’09”

H 8 Ca la segmentul G9 43°44’20” 28°34’51”

79

ANEXA 2

Liniile de delimitare maritiă revendicate de România (culoare roţie) şi Ucraina(culoare albastră)

80

ANEXA 3

Coastele relevante şi zona de delimitare susţinute de România

81

ANEXA 4

Coastele relevante şi zona de delimitare susţinute deUcraina

82

ANEXA 5

83

Coastele relevante ale celor două state identificate de Curtea Internaţională de Justiţie

ANEXA 6

84

Zona de delimitare identificată de către Curtea Internaţională de Justiţie

ANEXA 7

85

Trasarea liniei de echidistanţă provizorie

ANEXA 8

86

Trasarea frontierei maritime în vecinătatea Insulei Şerpilor

ANEXA 9

87

Linia ce desparte platoul continental şi zona economică exclusivă dintre România şi Ucraina, aşa cum a fost trasată de Curtea Internaţională de Justiţie.

Cuprins

88

Consideraţii introductive privind dreptul

mării..........................................................3Evoluţia dreptului mării până la adoptarea Convenţiei din 1958........................................3Rolul Conferinţei de la Geneva din anul 1958 în formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării.....................................................................................................................7Convenţia din 1982 de la Montego Bay............................................................................11

Regimul juridic al mării teritoriale..............16Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire a acesteia.......................16Natura juridică a mării teritoriale......................................................................................18Delimitarea mării teritoriale..............................................................................................21

Delimitarea mării teritoriale de-a lungul istoriei şi metodele de delimitare folosite...............................................................................................................................21Delimitarea interioară şi exterioară a mării teritoriale...........................................24Delimitarea mării teritoriale în cazuri speciale......................................................27

Drepturile şi obligaţiile statelor în marea teritorială..........................................................32Dreptul de trecere inofensivă.............................................................................................34Jurisdicţia statului riveran..................................................................................................38Marea teritorială a României.............................................................................................40

Regimul juridic al zonei economice exclusive

................................................................44Noţiunea de zonă economică exclusivă şi evoluţia acestei instituţii în dreptul internaţional...........................................................................................................................................44Delimitarea zonei economice exclusive............................................................................47Drepturile statului de coastă în zona economică exclusivă...............................................48Drepturile şi obligaţiile statelor terţe în zona economică exclusivă..................................51Natura juridică a zonei economice exclusive....................................................................53Zona economică exclusivă a României.............................................................................55

Regimul juridic al platoului continental......57Noţiunea de platou continental şi evoluţia instituţiei platoului continental în dreptul internaţional.......................................................................................................................57Delimitarea platoului continental......................................................................................58Regimul juridic al platoului continental............................................................................61Drepturile şi obligaţiile statelor cu privire la platoului continental...................................62Platoul continental al României. Diferendul dintre România şi Ucraina privind delimitarea platoului continental în Marea Neagră...........................................................65

Concluzii...................................................74

Bibliografie...............................................77

Anexe.......................................................79

89

90