9

1. CONŢINUTUL, ROLUL ŞI FUNCŢIILE RELAŢIILOR VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE. MIJLOACELE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE

1.1. Sistemul monetar internaţional

Apariţia şi dezvoltarea unor acţiuni de un anumit gen determină, ca şi în alte domenii ale activităţii umane, formarea unui cadru instituţional cu scop de reglementare, fundamentare, conducere, perfecţionare a activităţilor care i-au impus constituirea. Dezvoltarea fenomenului financiar-monetar sub forma activităţilor economice de repartiţie şi monetare a impus structurarea acestuia şi completarea sa cu instituţii şi idei, creându-se la un moment dat baza pentru apariţia şi funcţionarea unui sistem financiar-monetar internaţional.

Existenţa naţiunilor suverane şi deschiderea lor spre exterior impun realizarea conversiei unităţilor monetare între diferite ţări datorită tranzacţiilor comerciale sau financiare care se derulează între agenţi economici rezidenţi sau nerezidenţi. Realizarea acestor tranzacţii şi efectuarea plăţilor internaţionale au la bază reguli uniforme, stabilite prin înţelegerea dintre statele participante la diviziunea internaţională a muncii. Acestea sunt supuse unui proces permanent de modificare şi adaptare la necesităţile de plăţi internaţionale ce decurg din evoluţia economiei mondiale, în special din evoluţia comerţului internaţional. Însă, un sistem monetar internaţional nu are sens doar în raport cu necesitatea de a asigura o funcţionare normală a comerţului internaţional. Dacă toate ţările participante ar avea aceeaşi monedă, nu s-ar mai pune problema convertibilităţii. Deci, existenţa monedelor străine impune formarea unui sistem monetar internaţional.

Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli înregistrate cu privire la instituţionalizarea, realizarea şi circulaţia banilor la scară internaţională1 .

1 Stoian, I., Comerţ internaţional, Editura Caraiman, Bucureşti, 1997,

p. 210.

10

Aceste reguli trebuie să definească: un regim de schimb constând în principii care asigură convertibilitatea între monede; aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţă progresului comerţului internaţional; un sistem de rezerve care conferă statelor ce participă la schimb mijloacele de plată necesare acoperirii dezechilibrelor temporare între cantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară; mecanisme de reajustare în situaţia în care se manifestă dezechilibre ale balanţei de plăţi curente conservate pe termen mediu sau lung.

În evoluţia relaţiilor monetare internaţionale se pot distinge patru perioade: secolul al XIX-lea, în care se manifestă instalarea şi apogeul etalonului-aur, a cărui funcţionare este perturbată de inflaţia cauzată de Primul Război Mondial; reîntoarcerea la aur în perioada interbelică generează etalonul de schimb-aur (Gold Exchange Standard), a cărui prăbuşire este determinată de criza din anii ’30; reconstrucţia pe baze noi, după al Doilea Război Mondial, a siste-mului monetar internaţional (Gold Exchange Standard este centrat pe dolar); prăbuşirea, la începutul deceniului opt, a acordurilor de schimburi fixe, stabilite la Bretton Woods, ca urmare a dezechilibrelor comerciale care făceau imposibilă menţinerea parităţii în aur a dolarului.

La începutul secolului XIX-lea, când are loc o intensificare a schimburilor comerciale, a fost introdus etalonul-aur fără a fi oficializat printr-o conferinţă internaţională. Aceasta a funcţionat începând din anii 1870 (când are loc abandonul bimetalismului aur-argint în majoritatea ţărilor) până la Primul Război Mondial.

În cadrul acestui sistem, aurul avea o dublă funcţie: mijloc de plată utilizat pentru lichidarea debitelor şi creditelor în conturi străine şi mijloc de circulaţie şi de plată pe piaţa internă. Pentru realizarea acestuia, etalonul-aur avea la bază câteva reguli esenţiale descrise în special de un grup de experţi englezi – Comitetul Cunliffe, ce s-a întrunit la cererea Guvernului britanic în 1918: monedele erau definite printr-o cantitate fixă de aur; convertibilitatea monedelor în aur în cantităţi nerestricţionate; circulaţia aurului în interiorul şi exteriorul frontierelor să se realizeze în mod liber. Deci, lichidarea este determinată de ritmul producţiei de aur şi de cantitatea de aur destinată consumului industrial.

11

Teoretic, etalonul-aur trebuia să îndeplinească două funcţii esenţiale: să asigure menţinerea cursurilor de schimb în benzi de fluctuaţie foarte înguste şi să ofere posibilitatea reechilibrării balanţei de plăţi curente prin fluxuri de capital. În practică, însă, mecanismele de reajustare nu au funcţionat automat. Derularea lor în mod pozitiv s-a manifestat ca urmare a supremaţiei deţinută de Londra. Astfel, prin manipularea ratei dobânzii – cunoscută sub denumirea de rată a scontului – Banca Angliei putea opri ,,hemoragia de aur” (printr-o majorare a ratei dobânzii care atrăgea capital străin).

Ca urmare a convertibilităţii lor în aur, monedele principalelor puteri economice ale timpului au devenit monede de rezervă. Pentru băncile centrale, era mai avantajoasă deţinerea acestor devize care puteau fi plasate uşor în comparaţie cu aurul. Astfel, rezervele în lire sterline ale Băncii Angliei erau în 1913 de 3 ori mai mari decât cele în aur.

Cu toate virtuţile indiscutabile ale etalonului aur-monedă, mecanismele sale stabilizatoare au putut funcţiona doar în condiţiile pieţei liber concurenţiale şi libertăţii efective a transferurilor interna-ţionale de capital. Dar aceste condiţii nu au fost întrunite niciodată într-o formă ideală, iar cu timpul au devenit tot mai anacronice. Etalonul aur-monedă a favorizat ţările dezvoltate, facilitând concen-trarea aurului în câteva dintre acestea şi permiţându-le să furnizeze lumii drept lichiditate internaţională propria lor monedă. Celelalte ţări au fost constrânse să efectueze devalorizări repetate, fapt ce a condus la subordonarea lor faţă de marile centre financiare şi bancare ale lumii.

Primul Război Mondial a generat necesităţi financiare enorme care puteau fi satisfăcute numai prin emisiune monetară. Aceasta a determinat în ţările respective o puternică inflaţie, accentuată de o distanţare tot mai mare între nivelul cererii şi al ofertei, ca urmare a faptului că sectorul productiv era orientat spre economia de război. Supremaţia lirei sterline a fost zdruncinată, vechile parităţi nu mai corespundeau situaţiei manifestate, iar repartizarea stocului mondial de aur devenise prea inegală. Pentru a preîntâmpina efectele negative ale acestei situaţii asupra pieţelor interne, multe state au procedat la anularea regulilor de funcţionare ale etalonului-aur.

12

După Primul Război Mondial, rezultatele macroeconomice ale statelor europene s-au caracterizat prin divergenţă (variaţii mari între nivelurile inflaţiei), mecanismele de formare a preţurilor şi a veniturilor au suferit puternice transformări, iar asimetria manifestată în repartiţia stocului mondial de aur a devenit mai pregnantă (în favoarea S.U.A.). Soluţii pentru remedierea efectelor crizei ce a urmat războiului au fost propuse la Conferinţa de la Geneva din 19222. Participanţii au solicitat garantarea monedelor prin aur sau prin rezerve de devize, convertibile la rândul lor în aur. Însă, se făcea distincţie între ,,devizele-cheie” pe de o parte, direct convertibile în aurul statului (care devine centru-aur), şi ,,devizele periferice” ale ţărilor care nu pot raporta în mod direct mo-neda lor în aur, pe de altă parte. Specialiştii au propus o convertibilitate a bancnotelor limitată la lingouri (Gold Bullion Standard).

Manifestarea unor fenomene, cum sunt speculaţiile, criza economică, puternice devalorizări şi protecţionismul exacerbat au zguduit puternic sistemul monetar internaţional. Criza financiară internaţională şi conflictul armat au redat aurului un rol central.

Reîntoarcerea la etalonul-aur a fost criticată de o serie de economişti ai vremii. Astfel, J.M. Keynes, în Tratat asupra reformei monetare, considera că nu trebuie să se renunţe la echilibrul interior în schimbul celui exterior şi că politicile de deflaţie destinate stabilizării cursului de schimb erau periculoase. ,,În realitate, etalonul-aur este deja o replică barbară. Toţi, de la guvernatorul Băncii Angliei până la cel mai neînsemnat dintre noi, avem interesul primordial de a conserva stabilirea afacerilor, a preţurilor şi a forţei de muncă, şi este puţin probabil că atunci când va trebui să alegem, vom sacrifica în mod deliberat aceste obiective în folosul unei dogme uzate”.

Încercările de reintroducere a banilor-aur au fost sortite eşecului deoarece mecanismele automatiste ale acestuia erau în contradicţie cu noile condiţii economico-sociale care impuneau intervenţia activă a statelor în economie.

În ţara noastră, s-a încercat revenirea la etalonul-aur în 1929, dar izbucnirea crizei în anii imediat următori nu a permis funcţionarea sa efectivă. Eşecul întoarcerii la etalonul-aur reiese şi din tabelul 1.

2 Cerna, S., Unificarea monetară în Europa, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1997

13

Devalorizarea lirei sterline şi abandonarea etalonului-aur în Marea Britanie marchează prăbuşirea Sistemului Monetar Internaţional. O serie de ţări urmează calea prefigurată de aceasta, menţinând un curs fix al monedei lor în raport cu lira sterlină. În mod progresiv, are loc o divizare a lumii în blocuri monetare (blocul dolarului, al lirei, al francului) care s-au transformat după al Doilea Război Mondial în zone monetare. De asemenea, criza din 1929-1933 a determinat guvernele multor ţări să introducă controlul valutar.

Tabelul 1 Eşecul întoarcerii la etalonul-aur

Ţări Suspendarea etalonului-aur

Întoarcerea la etalonul-aur

Abandonul definitiv

Germania 1914 1924 1933 Anglia 1914 1925 1933 Franţa 1914 1928 1936 Japonia 1917 1930 1931 Statele Unite 1933 1934 1971

Sursa: Teulon F., Le system monétaire international, Editions du Seuil, 1996.

În anii ce au urmat crizei economice au mai existat o serie de tentative de cooperare în domeniul monetar (Conferinţa monetară de la Londra din iunie 1933, Acordul tripartit din septembrie 1936, semnat de Anglia, S.UA. şi Franţa), care au militat pentru reîntoarcerea la parităţi stabile, eliminarea barierelor vamale, diminuarea ratei dobânzilor, dar fără succes.

În ultimii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, ca o reacţie la dezordinile ce au caracterizat perioada 1930-1940, reprezentanţii principalelor state din coaliţia antihitleristă au avut mai multe contacte diplomatice care s-au concretizat într-o serie de principii de cooperare ce reglementau relaţiile comerciale şi monetare.

La Conferinţa Financiară şi Monetară a Naţiunilor Unite din 1944, a fost abordată, pentru prima dată, problema constituirii unui sistem financiar-monetar internaţional bazat pe principiile etalonului aur-devize şi în cadrul acestuia pe dolar ca principală monedă de rezervă. În acest cadru s-au confruntat cele două proiecte susţinute de Marea Britanie şi S.UA.

14

Proiectul britanic prevedea înfiinţarea unei Uniuni Internaţionale de Compensaţie (Internaţional Clearing Union) ce ar fi trebuit să realizeze schimbul creanţelor bilaterale ale diferitelor ţări membre şi să acorde în mod automat credite băncilor centrale debitoare. Aceasta trebuia să creeze o monedă internaţională – ,,bancaurul” (care nu era însă definită în totalitate în raport cu acest metal preţios). Sistemul lui J.M. Keynes urmărea stimularea de lichidităţi internaţionale şi prevedea mecanisme pentru evitarea acumulării de deficite şi excedente, sarcina ajustării balanţelor fiind împărţită între ţările deficitare şi excedentare.

Planul american promova libertatea tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale, eliminarea practicilor discriminatorii şi stabilirea cursului de schimb. El prevedea instituirea unui Fond de ajutor mutual (International Stabilisation Fund), alimentat prin subscrierile ţărilor membre, dintre care 30% trebuiau vărsate în aur. Monedele ţărilor membre trebuiau definite în ,,unitas”, paritatea neputând fi modificată decât cu acordul fondului, cu o majoritate de ¾ din voturi, după o procedură de vot ponderată3.

În final, în baza discuţiilor au fost stabilite câteva elemente caracteristice sistemului valutar internaţional: fixitatea parităţilor, cu o marjă de fluctuaţie de ± 1% în jurul unei parităţi centrale, definită în raport cu dolarul; schimbarea parităţilor, posibilă numai în urma consultării cu FMI pentru corectarea unui ,,dezechilibru fundamental” al schimburilor; garantarea convertibilităţii dolarului în aur (acesta era singura monedă convertibilă în aur, cu 35$ per uncie), fiind instaurat etalonul de schimb-aur; convertibilitatea reciprocă a monedelor, respec-tiv desfiinţarea restricţiilor asupra plăţilor curente; realizarea unui volum de lichidităţi internaţionale suficiente pentru finanţarea schim-burilor comerciale dintre state şi instituirea mecanismului de echilibrare a plăţilor internaţionale.

Constituirea sistemului valutar pe baza principiilor stabilite la Bretton Woods a reprezentat un succes remarcabil al ideii de cooperare internaţională în domeniul financiar-monetar. Sistemul a propulsat dolarul SUA în comparaţie cu celelalte valute ale lumii, acesta fiind utilizat ca monedă de referinţă în tranzacţiile internaţionale şi servind băncilor centrale ca activ de rezervă.

3 Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,

1997, p. 66.

15

1.2. Sistemul Monetar European

Particularităţile relaţiilor economico-financiare pe plan regional, precum şi necesitatea contracarării efectelor negative generate de instabilitatea valutară şi de crizele ce au afectat sistemul monetar internaţional au impus instituirea unor forme de cooperare monetară între grupuri de ţări. Din acest punct de vedere, o importanţă deosebită o reprezintă zonele valutare şi sistemul monetar european.

Zonele valutare reprezintă un sistem de relaţii monetare între un stat şi mai multe ţări-satelit, ce este caracterizat prin: definirea unui raport fix între monedele ţărilor-satelit şi moneda ţări centrale, convertibilitatea nelimitată a monedelor-satelit între ele; constituirea unor rezerve de lichidităţi gestionate de ţara centru; regim valutar comun al zonei valutare faţă de alte ţări. De-a lungul timpului, aceste zone au evoluat spre alte forme de cooperare monetară regională.

Dintre cele mai avansate forme de cooperare monetară regională se remarcă Sistemul Monetar European (SME). Acesta reprezintă ansamblul reglementărilor, mecanismelor şi instituţiilor adoptat de Comunitatea Economică Europeană (CEE), în scopul stabilirii unei politici monetare comune şi a unor cursuri de schimb relativ stabile între monedele ţărilor membre. Obiectivele SME sunt: creşterea stabilităţii monetare în cadrul CEE; îmbunătăţirea situaţiei economice a ţărilor membre în planul creşterii economice, al utilizării forţei de muncă, al armonizării nivelurilor de viaţă şi stabilizarea relaţiilor economice şi monetare internaţionale.

Instituirea SME a parcurs mai multe etape: la 12 februarie 1969, Comisia CEE a înaintat Consiliului ministerial ,,Planul Barre”, ce urmărea coordonarea politicilor economico-monetare în interiorul Comunităţii; la 2 decembrie 1969, la summitul de la La Haye, au fost puse bazele construcţiei monetare europene, Consiliul European adoptând o directivă de relansare a construcţiei comunitare; la 8 octombrie 1970 a fost prezentat ,,Planul Werner”, în urma căruia şefii de stat şi de guvern au propus o ,,Uniune economică şi monetară” şi armonizarea politicilor economice conjuncturale; în decembrie 1971, ca urmare a acordurilor de la Washington, care lărgeau marjele de fluctuaţie în interiorul SMI în raport cu dolarul, ţările europene au decis

16

să stabilească între ele un sistem de schimb bazat pe limitarea mai strânsă a marjelor de fluctuaţie; în aprilie 1972, acordurile de la Bâle au dat naştere „şarpelui monetar european” şi Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM); la 5 decembrie 1978, în urma întrunirii consiliului european de la Bruxelles, s-a decis instituirea S.M.E., care a intrat efectiv în vigoare la 1 ianuarie 19794 .

Deci, sistemul îşi are originea în aranjamentul de cooperare monetară, cunoscut sub denumirea de ,,sistemul european al limitelor înguste ale cursurilor de schimb”, dar mai ales ca ,,şarpele monetar”. Cele 6 ţări ale Europei comunitare (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Italia şi Luxemburg) şi Marea Britanie au hotărât să limiteze fluctuaţiile cursului de schimb al monedelor. ,,Tunelul” a fost realizat din marjele superioare şi inferioare de fluctuaţie autorizate, în raport cu dolarul: +2,25% şi -2,25%. ,,Şarpele” era format din evoluţia fiecărui cuplu de monede europene, ale căror cursuri de schimb nu trebuiau să se distanţeze unul de altul mai mult de 2,25% cu totul.

„Şarpele monetar european” s-a confruntat cu disfuncţionalităţi chiar după prima lună de existenţă (flotaţia lirei sterline, care iese din „şarpe”, flotaţia lirei italiene, precum şi a francului, care iese definitiv). Eşecul acestuia este determinat de lipsa de coordonare a politicilor economice şi de rezultatele discrepante în materie de inflaţie.

Ca urmare, în 1979, intră în vigoare SME, care instaurează un sistem de ,,schimburi fixe, dar ajustabile”. Însă, în cursul anilor ’80, s-a produs o transformare a acestuia, trecându-se la schimburi fixe de natură rigidă. Cursul de schimb a devenit un punct de referinţă ce viza o credibilitate mai mare a politicilor interne.

Dificultăţile menţinerii unui sistem de schimburi fixe în contextul mişcărilor de capital au fost scoase în evidenţă încă din 1987 de raportul Padoa-Schioppa, care a reamintit şi existenţa unui ,,triunghi al incompatibilităţilor”.

Redefinirea obligaţiilor ţărilor membre în domeniul cursurilor de schimb s-a realizat în 1987, în urma acordurilor de la Nyborg. Astfel, băncile centrale trebuiau să adopte o manieră preventivă, de împiedicare a căderii unei monede slăbite la valoarea de jos.

4 Louis, J.V., Du System monétaire europeen à 1’Union monétaire,

CEE, 1990.

17

Anul 1990 a fost marcat de confruntarea a trei proiecte de accelerare a construcţiei monetare europene: planul Comitetului Delors, care a şi avut câştig de cauză; planul ,,evoluţionist” al concu-renţei monedelor, susţinut de Trezoreria britanică şi inspirat din ideile lui F.A. Hayek; planul J. Major care susţinea întărirea ECU, ce urma să joace rolul unei monede paralele.

Încercările pentru stabilizarea cursului de schimb s-au concretizat în semnarea Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992). Introducerea monedei unice europene a fost considerată unica soluţie pentru depă-şirea crizelor. Crearea acesteia, precum şi a unei Bănci Centrale Europene, care să gireze politica monetară a ţărilor interesate de moneda unică, în coordonare cu băncile centrale naţionale, a parcurs următoarele etape:

– prima a început la 1 iulie 1991, când mişcările de capital în interiorul Comunităţii Europene au fost liberalizate complet, şi s-a încheiat la 31 decembrie 1993;

– la 1 ianuarie 1994 a început a doua etapă; această perioadă de tranziţie a fost marcată de crearea unui Institut Monetar European (IME), care a înlocuit Comitetul guvernatorilor şi care urmărea consolidarea coordonării politicilor monetare, promovarea rolului ECU şi pregătirea înfiinţării Băncii Centrale Europene;

– a treia etapă s-a declanşat la 1 ianuarie 1999 prin introducerea monedei unice EURO, în ţările membre care îndeplinesc 5 criterii de convergenţă 5:

1) un deficit bugetar scăzut, care să nu depăşească 3% din PIB; 2) o rată a inflaţiei redusă, care să nu depăşească mai mult cu

1,5% rata medie a inflaţiei din cele trei ţări membre cele mai performante din acest punct de vedere;

3) datoria publică să scadă sau să fie cel mult egală cu 60% din PIB;

4) rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media din trei ţări cu cele mai scăzute rate;

5) apartenenţa la mecanismul de schimb din cadrul SME, cu marja de fluctuaţie cea mai redusă în ultimii 2 ani (1995-1997).

5 Bari, I., Economia mondială, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1997, p. 338.

18

Introducerea monedei unice implică următoarele aspecte: dispariţia incertitudinilor legate de schimbul monetar european, deci diminuarea cheltuielilor aferente tranzacţiilor; eliminarea crizelor provocate de instabilitatea cursurilor, pierderea rezervelor; înlocuirea politicilor monetare naţionale cu politica monetară a Băncii Centrale Europene pentru sporirea credibilităţii cu efecte în menţinerea sistematică a stabilităţii preţurilor şi a capacităţii de luptă împotriva inflaţiei; reducerea considerabilă a incertitudinilor care afectează deciziile referitoare la investiţii, ca urmare a stabilirii preţurilor într-o singură monedă; ridicarea acestei monede la rangul de monedă mondială care să concureze puternic dolarul american.

1.3. Cauzele şi efectele crizei sistemului monetar

Funcţionarea sistemului monetar astfel creat s-a confruntat cu mari dificultăţi încă din primele zile de existenţă. O serie de economişti au relevat unele deficienţe chiar înainte de manifestarea acestora în toată amploarea lor. Astfel, economistul belgian Robert Triffin a demonstrat în lucrarea sa Aurul şi criza dolarului că sistemul monetar de la Bretton Woods nu este viabil. Situaţiile care puteau să apară erau: manifestarea unei penurii de dolari cu efecte negative asupra schimburilor comerciale internaţionale; crearea acestor mijloace de plată în cantităţi mari care generau dezvoltarea tensiunilor inflaţioniste şi, implicit, diminuau legătura între dolar şi aur.

În realitate, s-a impus cel de-al doilea caz, ca urmare a creşterii deficitului balanţei comerciale americane şi a volumului dolarilor deţinuţi de nerezidenţi. Câteva ţări dezvoltate (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Elveţia) au instituit pool-ul aurului în scopul susţinerii cursului dolarului faţă de aur şi al eliminării speculaţiilor. Aceasta era girat de Banca Angliei care trebuia să apere paritatea de 35$ pentru o uncie de aur. Obligaţia SUA era, în schimb, să reducă deficitul balanţei comerciale. Însă, tendinţa acestui stat a fost de a profita de poziţia sa dominantă şi de a omite efectele politicii sale de ,,laissez-faire” asupra restului lumii (catalogată ca ,,benign neglect” adică neglijenţă benignă).

Revalorizările (1961, marca vest-germană şi guldenul olandez) şi devalorizările (1967, lira sterlină) care s-au produs pe scena monetară

19

au exercitat o presiune mare asupra aurului. Deţinătorii străini de creanţe au început să convertească dolarii în aur. Pierderile de aur au determinat băncile să abandoneze pool-ul în 1968.

În perioada noiembrie 1967 – august 1971, criza sistemului monetar s-a accentuat, toate încercările de salvgardare eşuând. În august 1971, valoarea rezervelor în aur de la Fort Knox s-a diminuat sub pragul de 10 mld. $. Partea SUA în stocul de aur total al băncilor centrale a scăzut de la 80% în 1949, la 59% în 1958, atingând un prag de 31% în 19716. Ca urmare, în 1971, preşedintele R. Nixon a decis suspendarea convertibilităţii dolarului în aur, fapt care a determinat înlăturarea conţinutului sistemului instituit la Bretton Woods.

În decembrie 1971, în cadrul unei reuniuni la Washington, primele 10 ţări, cele mai bogate din lume, au încheiat Acordul Smithsonian prin care se aproba devalorizarea dolarului şi creşterea valorii monedelor europene şi japoneze. De asemenea, s-a decis reinstituirea parităţilor fixe cu lărgirea marjelor de fluctuaţie la 2,25%. Preţul unciei de aur a crescut la 38$, însă moneda americană a rămas neconvertibilă. Redresarea balanţei de plăţi nu s-a realizat, fapt ce a determinat administraţia americană să devalorizeze dolarul pentru a doua oară, în 1973, cu 10%. Nici această măsură nu a avut efectul scontat şi, ca urmare, cursurile fixe au fost abandonate definitiv, generalizându-se regimul cursurilor flotante. Astfel, sistemul de la Bretton Woods a încetat să mai existe.

Deci, lichidarea sistemului monetar internaţional, constituit în 1944, s-a realizat în trei etape: lichidarea pool-ului aurului, în martie 1968 a dus la o inconvertibilitate în fapt a dolarului; la 15 august 1971 se manifestă inconvertibilitatea în drept a dolarului; instituirea la 13 martie 1973 a cursurilor flotante pentru principalele monede. În anii care au urmat au fost iniţiate o serie de proiecte de reformă a sistemului monetar care au condus la acordurile din Jamaica (Kingstone) din ianuarie 1976, incluse în al doilea amendament al statutului FMI, pus în aplicare începând cu 1 aprilie 1978. Astfel, s-a renunţat la rolul aurului ca etalon monetar şi la preţul acestuia, urmărindu-se treptat lichidarea stocului de aur existent la FMI. Au fost introduse DST-urile,

6 Teulon, F., Le system monétaire international, Editions Du Seuil,

1996, p. 40.

20

considerate ca principal etalon monetar al FMI, deşi în realitate reprezentau numai 5% din lichiditatea internaţională. Rezultatul acestor reforme s-a concretizat în transformarea etalonului devize-aur în etalonul devize.

Profundele transformări economico-sociale de la sfârşitul acestui secol au demonstrat necesitatea creşterii preocupărilor pentru realizarea unui nou sistem internaţional monetar, care să analizeze şi să ia în considerare mutaţiile survenite în structura economică a statelor. Convulsiile monetare repetate, înregistrate în ultimii ani (criza francului în 1993, cea a pesou-lui mexican în decembrie 1994, a celui argentinian din decembrie 2001, ianuarie 2002 ş.a.), au determinat ONU şi organizaţiile financiare internaţionale să preconizeze ,,o nouă ordine politico-economică mondială”.

1.4. Sistemul valutar: conţinut, rol, funcţii

Instituirea unui sistem monetar-valutar cu vocaţie internaţională prin acordurile încheiate la Bretton Woods, accentuarea interdepen-denţelor politice şi economice dintre state au generat tendinţa tot mai puternică a diferitelor economii naţionale de a conlucra sub variate forme de integrare economică internaţională, respectiv constituirea unor forme de organizare şi ordonare a relaţiilor economice internaţionale.

Instituţionalizarea relaţiilor dintre state este determinată de raportul dintre interdependenţele globale şi independenţa ţărilor participante la viaţa internaţională, de necesitatea democratizării raporturilor dintre state, de mutaţiile înregistrate în raporturile de forţe pe plan mondial, precum şi de dinamica acestora. Acest proces a început încă din secolul trecut (sub forma unor congrese şi conferinţe internaţionale) şi a continuat în secolul nostru, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, când au fost înfiinţate organizaţiile internaţio-nale cu caracter permanent care se ocupă de diverse probleme economice, politice, financiare, tehnice, social-culturale ş.a.

Extinderea raporturilor economice au impus realizarea unui cadru de organizare propriu, asigurat prin mecanisme instituţionale cu competenţe sectoriale care să acopere diverse segmente de interes major. Organizarea relaţiilor economice postbelice au urmărit colaborarea între state în direcţia mobilizării resurselor economice şi a

21

reconstrucţiei zonelor afectate de război, asigurarea suportului institu-ţional monetar-financiar de desfăşurare a relaţiilor economice interna-ţionale, precum şi evitarea reîntoarcerii la protecţionismul comercial antebelic. Acest scop s-a realizat prin instituirea unor mecanisme şi principii care să permită derularea în mod liber şi ordonat a schimburilor economice internaţionale.

Pentru realizarea acestor obiective de maximă importanţă au fost create o serie de organisme cum sunt: F.A.O.(1945), B.I.R.D. şi FMI (1944), GATT (1947). Multiplicarea aspectelor vieţii economice internaţionale a impus crearea unor instituţii specializate. Au apărut astfel: AID, ONUDI, PNUD, UNCTAD.

Principalele instituţii care asigură menţinerea ordinii monetare internaţionale şi reglementarea comportamentului valutar al statelor şi agenţilor economici pe plan internaţional sunt: FMI, BIRD, BRI, BERD., precum şi băncile centrale naţionale şi băncile comerciale.

Prin acordurile încheiate la Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods a fost prevăzută înfiinţarea a două instituţii: FMI şi BIRD.

Rolul principal în cadrul sistemului monetar creat urma să îl deţină FMI, fiind făcută precizarea în acelaşi timp că ,,o ţară nu poate deveni membră a BIRD., atâta timp cât nu este membră a FMI”.

Pentru a putea funcţiona, era nevoie de acordul unui număr de ţări ale căror cote de participare la Fond să însumeze cel puţin 65% din acesta. Acest fapt a fost realizat la 27 decembrie 1945, când a fost semnat şi ratificat statutul FMI de către 29 de ţări, totalizând 80% din cotele-părţi iniţiale, fapt ce a permis intrarea în vigoare a acordului la 1 ianuarie 19467. La 15 noiembrie 1947, FMI a obţinut statutul de instituţie specializată a ONU care îi coordonează acţiunile prin consultări şi recomandări, dar nu poate interveni direct în activitatea acesteia.

Numărul ţărilor membre ale FMI a crescut de la 29 de fondatori în 1945, la 125 în 1973, 151 în 1989 şi 181 în 1996. Ţara noastră este membră din 15 decembrie 1972.

7 URSS chiar dacă a participat la Conferinţa de la Bretton Woods, nu a

ratificat acest acord şi nu a devenit membră a FMI.

22

1.5. Relaţiile valutar-financiare internaţionale şi funcţiile lor

Participarea statelor suverane şi a diferitelor organisme la activitatea de schimburi economice internaţionale atrage după sine formarea relaţiilor financiar-valutare ca relaţii băneşti exprimate în diferite valute.

Relaţiile financiare internaţionale contribuie la realizarea circuitului economic mondial dintre economiile naţionale şi diferitele instituţii şi organisme internaţionale privind schimburile de mărfuri, schimburile de servicii, cooperarea tehnico-ştiinţifică internaţională, constituirea şi utilizarea resurselor financiare de credit.

O funcţie importantă a relaţiilor financiar-valutare constă în repartiţia fondurilor acumulate pe plan mondial către unităţile economice care au nevoie pentru dezvoltarea lor, ceea ce constituie finanţarea internaţională. Astfel, prin finanţarea internaţională se realizează dezvoltarea şi modernizarea economiilor şi acţiunilor social-culturale naţionale, sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare, acordarea de ajutoare, împrumuturi pe termen mediu şi lung, participarea la diferite organizaţii şi instituţii internaţionale.

Resursele financiare care stau la baza finanţării internaţionale se constituie din disponibilităţile caselor de economii şi ale băncilor, din resursele băneşti ale agenţilor economici, resursele financiare ale diferitelor instituţii şi organisme internaţionale, resursele financiare existente la nivelul guvernelor.

O altă funcţie o reprezintă relaţia de creditare privind consti-tuirea şi repartizarea resurselor de creditare pe plan internaţional.

Rezervele de creditare se constituie de la organismele bancare naţionale şi internaţionale, de la persoane juridice şi fizice. Creditele se acordă pentru diferite scopuri pe termen scurt, mijlociu şi uneori lung.

Aceste funcţii se realizează prin sistemul financiar-valutar care se ocupă de constituirea şi dirijarea resurselor financiar-valutare, potrivit principiilor şi normelor în vigoare8.

8 Bari, I., op. cit., p. 338.

23

1.6. Conceptul de piaţă monetară

Piaţa monetară, piaţă specifică, diferită atât faţă de piaţa bunurilor de consum personal, cât şi de pieţele factorilor de producţie. Specificitatea pieţei monetare decurge din obiectul tranzacţiilor pe care le presupune (moneda sub formele ei) din mecanismele de confruntare dintre solicitanţii şi ofertanţii de monedă în funcţie de preţul acestei mărfii (rata dobânzii). Deşi marfa monedă este omogenă, totuşi preţul tranzacţiei cu monedă diferă în funcţie de numeroşi factori, cum sunt: termenul scadenţei, durata de acordare a creditului; gradul de risc asumat de creditor; sumele tranzacţionate. În plus, ajustarea pe piaţa monetară se face greoi, aceasta fiind o piaţă de oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă şi numeroşi solicitanţi (practic, toate categoriile de populaţie).

Piaţa monetară este constituită din totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare de monedă naţională şi străină, de titluri de credit pe termen scurt pe care le efectuează băncile în scopul echilibrării zilnice a plăţilor şi încasărilor de efectuat (compensarea excedentului şi deficitului de lichiditate), precum şi ansamblul de relaţii pe care-l generează acestea.

Piaţa monetară a apărut şi există ca urmare a faptului că unele bănci şi instituţii (casele de economie, băncile ipotecare etc.) au, prin natura lor, un surplus de încasări, iar altele (băncile comerciale, bancherii particulari etc.), un surplus de plăţi. Pentru compensare, băncile se împrumută între ele pe termen scurt. Piaţa monetară asigură astfel circulaţia disponibilităţilor băneşti curente la o rată a dobânzii al cărei nivel este dat de raportul între cererea şi oferta de împrumuturi pe termene foarte scurte.

Piaţa monetară este organizată de către băncile centrale din fiecare ţară şi funcţionează sub controlul acestora. Instituţiile care operează pe piaţa monetară sunt: băncile comerciale, trezoreria şi alte instituţii financiare, similare intermedierii şi operatorii. Banca centrală intervine frecvent pe piaţa monetară îndeosebi pentru influenţarea dobânzii. Prin piaţa monetară, statul şi băncile urmăresc realizarea unui anumit grad de stabilitate monetară.

Piaţa monetară naţională cuprinde tranzacţiile monetare în moneda naţională între rezidenţii ţării respective.

24

Piaţa monetară internaţională cuprinde circuitul mondial al disponibilităţilor monetare antrenate de derularea relaţiilor interna-ţionale economice şi de credit. Principalele mecanisme ale acestei pieţe sunt: cursul valutar (circulaţia de monede naţionale pe plan extern sub forma eurovalutelor), formarea lichidităţii internaţionale, asigurarea decontărilor cu ajutorul mijloacelor de plată sau pe bază de compensaţii.

Totalitatea formelor şi instrumentelor de plată ce pot fi utilizate pentru stingerea obligaţiilor rezultate din operaţiuni comerciale, tranzacţii financiare sau credite internaţionale constituie mijloace internaţionale.

Instrumentele utilizate în plăţile internaţionale sunt: monedele naţionale, valutele, devizele, valutele de cont, aurul, drepturile speciale de tragere, moneda unică europeană, eurovaluta, euroobligaţiunile.

1.7. Mijloacele şi instrumentele de plată internaţionale

Monedele naţionale au un rol minor în mijlocirea plăţilor internaţionale. Ele constituie apanajul ţărilor în curs de dezvoltare care au un volum mic de devize şi valute liber convertibile. Aceste ţări utilizează, în mod preferenţial, pentru plata importurilor, achitarea datoriilor generate de împrumuturi externe în devize convertibile, precum şi a diferitelor servicii şi lucrări de investiţii pe teritoriul lor, propria lor monedă. Bineînţeles, cei care primesc această monedă, o vor utiliza fie pentru achiziţionarea de bunuri de pe piaţa locală, fie pentru participarea la noi investiţii, plata personalului local în prestarea de servicii diverse, scopuri turistice etc.

Valutele sunt monede naţionale care circulă, au putere de plată şi pot fi constituite rezervă pe teritoriu străin. Ele au calitatea de a permite lichidarea imediată a obligaţiilor de plată în relaţiile economice internaţionale. Valuta poate fi forte sau liber convertibilă – caz în care poate fi schimbată în devize convertibile sau în altă valută forte, slabă – când este neconvertibilă sau poate fi valută cu convertibilitate limitată, dirijată de stat, în raport de disponibilităţile în valute forte şi în aur.

În efectuarea plăţilor internaţionale, o importanţă deosebită o are valuta forte, deoarece ea poate fi convertită oricând la cursul curent al pieţei. Principalele valute convertibile contemporane sunt: dolarul american, euro, lira sterlină, francul elveţian, dolarul canadian, yenul

25

japonez, respectiv monedele naţionale ale unor ţări dezvoltate care prezintă o anumită stabilitate şi încredere. Ele pot fi utilizate şi ca valori de rezervă pentru acoperirea eventualelor deficite ale balanţei de plăţi externe. De regulă, constituirea acestor rezerve se face pe seama valutelor care au forţa şi stabilitatea cea mai mare. În prezent, cele mai utilizate valute sunt dolarul SUA şi euro.

Devizele sunt titluri de valoare exprimate în valută şi reprezintă cel mai important instrument de plată internaţional. Ele includ: cambia, biletul la ordin, cecul, scrisoarea de credit, recipisa–warant, conosamentul, scrisorile de gaj, acţiunile şi obligaţiunile eliberate în valută. Devizele pot fi liber convertibile atunci când sunt exprimate în valute convertibile. Utilizarea titlurilor de credit, ca instrumente de plată în relaţiile internaţionale, prezintă anumite avantaje: sunt o garanţie datorită forţei procesuale şi legale cu care sunt investite, constituind o certitudine asupra încasării sumei; sunt negociabile, deci beneficiarii au posibilitatea de a le transmite sau de a le sconta, încasând suma aferentă înainte de scadenţă; pot fi folosite prin andosare sau gir (numai înainte de scadenţă) pentru achitarea unei datorii.

Valutele de cont – desfăşurarea clearingului şi a barterului are la bază valuta etalon de cont, în care se ţine evidenţa înregistrării încasărilor şi a plăţilor rezultate din operaţii de schimburi şi servicii, precum şi alte operaţii. Ca valute de cont pot fi utilizate orice valute convertibile sau neconvertibile, ori moneda unei părţi. Însă, sunt preferate, de regulă, valutele forte, liber convertibile, cu un grad ridicat de stabilitate pentru exprimarea preţurilor contractuale utilizate în tranzacţia respectivă.

Aurul a îndeplinit de-a lungul timpului un dublu rol: mijloc de plată şi marfă, adică obiect de vânzare-cumpărare. În prezent, acest metal preţios nu mai are pe piaţă un semn monetar efectiv sau în aliaje cu alte metale, dar el continuă să fie utilizat ca instrument de rezervă monetară, pentru lichidarea unor datorii şi echilibrarea balanţei de plăţi externe. De asemenea, este folosit în cantităţi mai mari în industrie (în special, în electronică).

Drepturile speciale de tragere (DST) sunt instrumente internaţionale de rezervă create de FMI în 1969 pentru completarea articolelor de rezervă, în urma diminuării rolului aurului şi al dolarului ca valute de rezervă. DST-urile pot fi utilizate de către FMI pentru

26

crearea de lichidităţi internaţionale, în mod necondiţionat, prin alocare către toate statele membre, proporţional cu cota-parte.

Vânzarea acestor drepturi de către ţările membre debitoare ţărilor industrializate pentru obţinerea de monede de rezervă sau folosirea lor pentru reglementarea obligaţiilor financiare faţă de FMI au dus la creşterea activelor în DST ale ţărilor industrializate.

EURO este moneda unică europeană, introdusă la 1 ianuarie 1999, în cadrul ţărilor membre ale Uniunii Economice şi Monetare Europene. Intrarea ţărilor membre ale UE în ultima etapă de aplicare a prevederilor Tratatului de la Maastricht – adoptarea monedei unice la 1 ianuarie 1999 – era condiţionată de îndeplinirea a patru mari criterii de convergenţă:

1. Stabilitatea preţurilor – inflaţia din ţările care urmau să adopte moneda euro nu trebuia să fie mai mare de 1,5 puncte procentuale faţă de media celor mai performante trei state comunitare în materie de inflaţie.

2. Finanţele publice – deficitul bugetar nu trebuia să fie mai mare de 3% din PIB-ul fiecărei ţări; datoria publică nu trebuia să depăşească 60% din PIB

3. Ratele de schimb – nu trebuia să depăşească marjele normale ± 2,25% faţă de ECU, prevăzute în cadrul Sistemului Monetar European.

4. Rata dobânzii – nu trebuia să fie mai mare de două puncte procentuale faţă de media dobânzilor pe termen lung în cele mai performante trei state în domeniu.

În faza finală a realizării Uniunii Economice şi Monetare trebuiau să intre cel puţin şapte (ulterior opt) ţări care să îndeplinească criteriile de convergenţă.

În cursul anului 1996, în aproape toate ţările din UE au fost puse în aplicare o serie de programe de austeritate, foarte nepopulare, care să permită ţărilor respective ca, începând din 1997, să se încadreze în criteriile de aderare. Cu toate acestea, la 1 ianuarie 1999, numai 11 ţări au fost pregătite să adopte euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. Doi ani mai târziu, după multe eforturi şi Grecia a reuşit să îndeplinească criteriile de aderare.

27

Apariţia euro, dorită ca o valută puternică şi stabilă, este menită să relanseze Europa în competiţia mondială cu Statele Unite şi Japonia, prin reaşezarea sferelor de influenţă valutară pe piaţa mondială. Reunirea în euro a trei dintre cele mai importante valute ca volum a fluxurilor financiare, creează premisele creşterii numărului ţărilor aflate pe orbita economică europeană.

Pe măsură ce euro îşi va consolida poziţia ca monedă stabilă şi de utilizare într-o zonă cât mai largă, este posibil ca euro să devină, pe scară largă, moneda de expresie a contractelor comerciale şi financiare. Ca monedă a principalei puteri comerciale, euro poate convinge fluxurile de capital să se detaşeze major de fostele valute ale ţărilor Uniuni Europene, care ori cum erau mult mai vulnerabile în faţa dolarului. Intrarea euro în jocul valutar creează condiţiile atenuării diferenţelor considerabile dintre imaginea reflectată de cursurile valutare şi datele economice fundamentale, diferenţe care tindeau să declanşeze crize financiare şi comerciale de amploare.

De asemenea, creşterea treptată a ponderii ţărilor cu rezerve valutare constituite în euro va conduce în timp la echilibrarea Sistemului Monetar Internaţional. Acesta este în prezent dominat net de dolar, în condiţiile în care aproape jumătate din comerţul exterior american se derulează cu ţări ale căror monede sunt legate de moneda americană, sprijinind poziţia favorizată a dolarului în raport cu puterea reală de cumpărare a acestuia pe piaţa mondială.

Apariţia euro este gândită să aducă o adâncire a cooperării la nivel mondial, pe baza apropierii şi convergenţelor în politicile valutare ale liderilor economici mondiali. Proba acestei tendinţe a fost făcută în mai multe rânduri cu băncile centrale din zona euro, Statele Unite şi Japonia, şi au coordonat eforturile pentru a tempera pieţele financiare, atenuând şocurile la care erau expuse euro, dolarul american sau yenul japonez. Probabil acesta este unul dintre marile câştiguri ale lansării euro: conştientizarea de către puternicii lumii financiare a riscului de a acţiona ,,de unul singur” şi a avantajelor pe care le poate aduce coordonarea demersurilor.

Eurovaluta este moneda liber convertibilă care se află în afara controlului autorităţilor din ţara de origine a monedei. Ea se caracterizează prin faptul că proprietatea asupra ei se transferă asupra unui nerezident. De asemenea, ea va rămâne mereu în conturile bancare

28

ale ţării de origine a monedei. Operaţiile care se efectuează pe piaţa eurovalutară sunt contractarea şi acordarea de împrumuturi în eurovalută şi nu comercializarea valutelor. Acestea se derulează în toată lumea şi nu numai în Europa, însă aici se derulează ponderea cea mai mare a tranzacţiilor de acest gen (cca 60%). Principalele eurovalute sunt: eurodolarul, eurolira sterlină, euroyenul japonez.

Utilizarea eurovalutei generează o serie de avantaje atât pentru cei care primesc împrumuturile, cât şi pentru cei care le acordă. Astfel, pentru cei care se împrumută avantajele sunt: ratele dobânzilor sunt mai bune decât cele existente pe piaţa lor naţională, ca urmare a costurilor administrative reduse; împrumutul poate beneficia de o gamă largă de date de rambursare; societăţile multinaţionale pot obţine împrumuturi în eurovalute la care nu ar putea accede din cauza îngrădirilor guvernamentale. Pentru împrumutători, avantajele sunt: constituie o investiţie sigură, deoarece beneficiarii sunt guverne, bănci sau societăţi multinaţionale puternice; gradul de lichiditate este ridicat şi diversificat pentru o gamă largă de date de maturizare pe termen scurt; ratele dobânzilor au niveluri mai ridicate decât cele practicate la depozitele de pe pieţele lor naţionale, în timp ce cheltuielile administrative sunt diminuate datorită sumelor mari tranzacţionate.

Euroobligaţiunile provin din transformarea împrumuturilor în eurovalută pe termene lungi. Ele constau în împrumuturi în obligaţiuni exprimate în eurovalute, cu maturizare la 5-7 ani. De regulă, suma minimă a împrumutului este de 75 milioane dolari SUA sau echivalentul acestuia. Acest gen de împrumuturi pot fi acordate prin emisiune publică sau prin plasament privat.

1.8. Conceptul şi componentele activelor monetare de rezervă

Rolul cel mai important ca şi componentă a lichidităţii îl joacă rezerva monetară internaţională.

Rezerva monetară internaţională este rezerva de mijloace de plată străine (lichiditate oficială) şi se compune din:

a) partea din suma mijloacelor de plată internaţionale, adică a creanţelor exprimate în valută faţă de străinătate, existente într-o ţară care este ţinută în rezervă de autorităţile monetare, în general, de băncile centrale;

29

b) rezervele valutare, ca fiind sumele deţinute de autorităţile monetare (bănci centrale, oficii valutare, fonduri de egalizare a schimburilor şi trezoreriei în măsura în care acestea îndeplinesc funcţii similare) sub formă de creanţe asupra străinătăţii, precum şi alte creanţe utilizabile în cazul unui deficit al balanţei de plăţi, inclusiv creanţe nevalorificabile pe piaţă provenite din tranzacţii între băncile centrale şi între guverne, indiferent dacă moneda este exprimată în moneda debitorului sau a creditorului;

c) disponibilităţile de DST care apar în componenţa rezervei monetare internaţionale, alocate gratuit ţărilor membre;

d) creanţa unei ţări asupra FMI este constituită din activele necondiţionale care se calculează ca depăşire a cotei de participare a ţării membre la FMI în moneda acelei ţări în raport cu disponibilităţile ajustate de FMI în aceeaşi monedă.

Mărimea optimă a rezervei internaţionale nu poate rezulta dintr-un calcul, ci numai din experienţă. Din toate elementele rezervei monetare internaţionale, numai DST sunt alocate în scopul dozării conştiente şi concertate a rezervei internaţionale în funcţie de nevoile efective ale pieţei pe calea aprecierilor colective ale conducerii FMI.

Statutul modificat al FMI stabileşte însă obligaţia acestui organism de a controla, prin diferite mijloace, evoluţia mărimii rezervei internaţionale.

Fiecare dintre aceste active se formează în mod diferit, depinzând de activitatea financiar-valutară a ţării respective, caracterizată printr-o balanţă de plăţi excedentară. Excedentul balanţei de plăţi stă la baza formării rezervei monetare internaţionale.

Rezervele monetare internaţionale se folosesc, în general, pentru: – echilibrarea balanţei de plăţi, dacă deficitul balanţei nu poate fi

acoperit în alt mod; – garantarea unui împrumut extern, atunci când este nevoie, de

acesta pentru echilibrarea balanţei de plăţi; – intervenţie pe piaţa monetară pentru a influenţa favorabil

moneda naţională prin vânzare de rezerve monetare, în scopul de a schimba raportul cerere-ofertă de pe piaţă;

– plasarea temporară a excedentului balanţei de plăţi în vederea fructificării acestuia.

30

Rezerva monetară internaţională, prin faptul că trebuie să fie imediat disponibilă, este relativ imobilizată. Totuşi, apare necesitatea ca elementele conţinute să fie valorificate pe piaţa valutară pentru a aduce un venit, ceea ce creează o problemă, aceea a modului de plasare. Ori componentele rezervei monetare se comportă diferit în privinţa valorificării şi a păstrării lor. Astfel, aurul se păstrează în tezaurul băncii centrale sau la anumite bănci externe, cum ar fi Banca Reglementelor Internaţionale, ceea ce implică cheltuielile de întreţinere şi păstrare. Prin renunţarea de către organismele financiar-valutare la impunerea unui preţ oficial, aurul a devenit o marfă supusă preţului fluctuant al pieţei şi deci, cu anumite precauţii, el poate fi valorificat.

Disponibilităţile DST se formează în cea mai mare parte, aşa cum s-a arătat, din alocările făcute de FMI, gratuit, dar cu percepere de dobândă. DST-urile pot fi obiectul unor tranzacţii cu schimbare de valută, dar acestea se fac în anumite condiţii stabilite de FMI.

Poziţia creditoare faţă de FMI este, de asemenea, supusă controlului FMI şi nu poate face obiectul unei tranzacţii.

Valutele, devizele şi creanţele convertibile, care formează cea mai mare parte a rezervei monetare internaţionale, pot să fie plasate în diverse tranzacţii cu două condiţii: să păstreze lichiditatea şi să fie rentabile. Acestea sunt însă două condiţii contradictorii, căci cu cât un plasament este mai lichid, cu atât el este mai puţin rentabil, şi invers. Pentru a ieşi din acest impas, s-a ajuns la următoarea soluţie: o parte din acest element al rezervei monetare internaţionale este menţinută lichidă, fiind plasată sub formă de depuneri pe termen scurt şi foarte scurt la băncile centrale sau la mările bănci comerciale din străinătate, repartizate judicios după situaţia pieţei valutare; o altă parte, mai puţin lichidă, permanentă, se plasează în titluri cu venit în valută, considerate ca sigure şi aducătoare de venit.

În condiţiile actuale ale pieţei financiar-valutare, lichiditatea internaţională, datorită preponderenţei elementului mijloace de plată în străinătate în rezerva monetară internaţională, depinde tot mai mult de cea mai căutată valută, dolarul SUA. În ultimul timp, datorită instabilităţii valutare şi, mai ales, a dolarului, în vederea micşorării riscului valutar, s-a simţit necesitatea unei diversificări monetare. Aceasta constă în lărgirea paletei valutare din care este formată rezerva

31

monetară şi se materializează prin introducerea în mai mare proporţie a altor valute bine cotate (euro, franci elveţieni, yeni).

1.9. Lichiditatea monetară internaţională şi structura acesteia

Noţiunea generală a lichidităţii se referă la capacitatea unei unităţi economice de a plăti, oricând şi imediat, orice datorie exigibilă. Pentru aceasta unitatea trebuie să prevadă un fond de rezervă care să nu fie utilizat în operaţiunile curente şi o serie de active, uşor şi imediat, convertibile în bani. Prin extensie, prin lichiditate se înţelege acum, chiar existenţa rezervei şi activelor transformabile, fără complicaţii, în bani.

Pornind de la aceasta, lichiditatea internaţională se defineşte ca totalitatea mijloacelor de plată în străinătate, de care dispune o ţară, care pot fi, uşor şi imediat, transformabile în bani, indiferent dacă aceste mijloace sunt deţinute de banca centrală sau de alte bănci şi particulari din acea ţară.9

Conform acestei definiţii, structura lichidităţii internaţionale este următoarea:

– rezerva monetară internaţională, deţinută de autoritatea monetară centrală, şi anume: depozite de aur, valute, devize, DST, poziţia creditoare faţă de FMI (cazul în care virările proprii la FMI întrec cota de participare);

– mijloacele de plată internaţionale şi activele de astfel de mijloace, deţinute de bănci şi alte instituţii financiare din ţară cu condiţia ca acestea să fie imediat transformabile în valută. În această categorie se cuprind: depuneri bancare la vedere sau pe termen scurt, depuneri pe librete de economii, bonuri de tezaur, obligaţiuni, acţiuni, titluri uşor de vândut sau de scontat la bănci, facilităţi de credit aprobate şi neutilizate, toate acestea fiind exprimate în valută.

Aceste active fac parte din aşa-numitele lichidităţi primare (cele la vedere şi la termen scurt) şi din lichidităţi secundare (cele uşor transformabile). Nu sunt incluse lichidităţile terţiare, care constau în

9 Vezi şi Kiriţescu, C.; Dobrescu, E.M., Băncile – Mică enciclopedie,

Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.264-265; Marin, G.; Puiu, Alexandru, Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedia, Bucureşti, 1993, p. 330-331.

32

active greu transformabile în mijloace lichide de plată, datorită fie termenului lung, fie formalităţilor legale necesare pentru a intra în posesie.

Activele care sunt cuprinse în cadrul lichidităţii internaţionale pot fi grupate în:

– active reale: aurul; – active financiare, formate din diverse valute, titluri de valori şi

creanţe; acestea trebuie să fie exigibile sau negociabile. În acest din urmă caz, creditorul poate vinde imediat titlul unui terţ, care urmează să se despăgubească asupra debitorului.

Între componentele lichidităţii internaţionale există o deosebire fundamentală: rezerva monetară este întotdeauna la dispo-ziţia ţării respective, necondiţionat şi nelimitat, în timp ce mijloacele de plată internaţionale şi facilităţile de credit depind uneori de negocieri, de limitări ale dreptului de folosire şi pot necesita şi acţiuni juridice.

Lichiditatea internaţională se mai defineşte într-un sens mai restrâns, ca rezervele de mijloace de plată străine de care o ţară are nevoie pentru a face faţă eventualelor fluctuaţii temporare ale veniturilor şi cheltuielilor externe10.

În acest caz, elementele structurale ale lichidităţii internaţionale sunt:

– rezervele monetare internaţionale aflate la banca centrală; – creditele internaţionale acordate de organismele internaţionale; – facilităţile temporare pe care băncile centrale şi le acordă pe

bază de reciprocitate. În această accepţiune a lichidităţii internaţionale constatăm că

aceasta nu mai cuprinde şi mijloacele de plată internaţionale deţinute de băncile şi particularii din ţară. Uneori, chiar lichiditatea internaţională se rezumă, în concepţia unora, numai la rezervele internaţionale aflate la banca centrală.

Termenul de lichiditatea internaţională se mai foloseşte şi cu înţelesul de lichiditate a întregii comunităţi internaţionale. Lichiditatea internaţională nu este repartizată echitabil între ţările lumii. Unele state au deficite mari ale balanţei de plăţi, uneori chiar permanente. Aceste ţări au nevoie urgentă de capital pentru a-şi realiza lichiditatea necesară.

10 Kiriţescu, C.; Dobrescu, E.M., op. cit., p. 264.

33

Alte ţări, dimpotrivă, au balanţă excedentară şi surplus de capital. Dirijarea capitalurilor pe piaţa financiară se face prin intermediul băncilor private şi a organismelor financiare internaţionale (BIRD, BRI, BEI, FMI etc.), tinzându-se către un echilibru al lichidităţii interna-ţionale globale.

1.10. Optimizarea lichidităţii monetare internaţionale

şi gestionarea activelor de rezervă monetară internaţională

Sporirea şi dezvoltarea volumului mijloacelor de plată lichide pentru străinătate apare ca urmare a creşterii şi dinamicii economice ale unei ţări. Pe de altă parte, un volum prea mare al mijloacelor de plată lichide, incluse în rezerva monetară internaţională, înseamnă imobili-zarea relativă a unor fonduri care s-ar putea valorifica eficient în diferite tranzacţii.

Prin urmare, o ţară nu trebuie să urmărească realizarea unui cât mai mare volum de mijloace de plată în valută, ci un volum optim. Găsirea acestui optim este o problemă complexă şi depinde şi de studierea practică a situaţiei pieţei. Lichidităţile internaţionale ale unei ţări de-a lungul anilor pot fi insuficiente, normale sau excesive.

Un indicator care să exprime cea mai bună lichiditate trebuie să fie un raport între volumul total al lichidităţii (sau numai a rezervei monetare internaţionale) şi o altă mărime de comparaţie. Aceasta poate fi diferită, ca: masa monetară, angajamentele la vedere şi pe termen scurt ale băncii centrale, totalul plăţilor externe sau numai pentru import, deficitul balanţei de plăţi etc.

Mărimea cea mai des folosită ca termen de comparaţie este valoarea importului de mărfuri. Raportul astfel exprimat variază mult de la o ţară la alta, dar s-a ajuns la concluzia că o lichiditate interna-ţională normală este aceea care reprezintă importul pe câteva luni. S-a mai luat în consideraţie şi compararea lichidităţii internaţionale actuale cu cea a aceleiaşi ţări din alte perioade, constatate ca fiind satisfăcătoare. În acest caz, se stabileşte un raport de optimizare între lichiditate şi elementele enumerate mai sus, proprii lichidităţii, găsite practic ca satisfăcătoare; acest raport fiind urmărit şi pentru lichidităţile următoare.

34

În încercarea găsirii unei optimizări a lichidităţii internaţionale s-a constatat că nu toate elementele sale pot fi influenţate în egală măsură, cu alte cuvinte acestea au o elasticitate diferită. Astfel, cea mai mică elasticitate o are aurul; valutele şi devizele nu au un volum adaptabil nevoilor, acestea depinzând de deficitele balanţelor de plăţi ale ţărilor din care provin şi nu de nevoile ţării respective, ceea ce le reduce elasticitatea. În schimb, DST-urile, care sunt mai stabile şi sunt emise de FMI, tocmai pe baza necesităţilor diferitelor ţări, sunt elementul cel mai adecvat pentru optimizarea lichidităţii internaţionale.

Analizând şi cercetând accepţiunea dată lichidităţii internaţionale ca o lichiditate globală a întregii pieţe financiare, constatăm, cum am mai arătat, că lichiditatea internaţională diferă de la ţară la ţară. Astfel, se observă că cele mai mari rezerve monetare, în proporţie de circa 85 % sunt concentrate în ţările dezvoltate, în timp ce ţările în curs de dezvoltare sunt aproape permanent în deficit al balanţei de plăţi.

În remedierea acestor situaţii, un rol important îl joacă băncile particulare, ca şi organismele internaţionale financiare, cum ar fi FMI şi Banca Mondială. Băncile au în acest domeniu o dublă utilitate, pe de o parte, ele ameliorează distribuirea lichidităţii internaţionale între ţări şi, pe de altă parte, creează lichiditate pentru unele ţări. În primul caz, băncile intervin ca intermediare între cei cu au surplus de lichiditate şi cei care, fiind cu deficite de balanţă de plăţi, sunt în căutarea finanţării deficitului. În cel de-al doilea caz, băncile, acordând credite pe baza disponibilităţilor exprimate în valută, din conturile clienţilor lor, creează valută, deci creează lichiditate internaţională.

Ca urmare a expansiunii creditului bancar, volumul lichidităţii a crescut continuu pe piaţa mondială. Componenta cu cea mai mare pondere, aceea a valutei de rezervă, în care dolarul SUA joacă primul rol, s-a dezvoltat cel mai mult.

2. MECANISMUL CURSULUI VALUTAR ŞI PIAŢA VALUTARĂ

2.1.Conceptul de curs valutar Realizarea schimburilor valutare impune compararea valorică a

unităţilor monetare internaţionale prin intermediul unui raport, cunoscut sub numele de curs de schimb sau curs valutar. Deci, indiferent de tipul operaţiunii realizate (vânzare/cumpărare), sau de faptul că se realizează numai transferuri sau transformări se impune stabilirea unui raport de valoare între diferite monede naţionale.

În condiţiile funcţionării etalonului-aur, aceste raporturi se stabi-leau sub forma parităţii aur sau a valorii paritare. După adoptarea etalonului aur-devize, raportarea la aur se făcea numai pentru dolari, restul monedelor raportându-se nemijlocit la dolar şi indirect la aur. După ce s-a abandonat paritatea în aur, băncile naţionale au stabilit un aşa-zis curs valutar central sau paritatea la nivelul de cumpărare ale monedelor naţionale, înlocuindu-se cursul valutar oficial. Acesta este utilizat astăzi sub forma parităţii puterilor de cumpărare sau a cursului real care stă la baza explicării cursului valutar economic al pieţei.

Cursul valutar economic sau cursul pieţei este cursul utilizat zilnic în tranzacţiile internaţionale care se fundamentează pe paritatea eta-loanelor informaţionale, determinate pe piaţa monetară pe baza informa-ţiilor despre evoluţia posibilă a factorilor de influenţare. Diferenţa dintre cele două cursuri este generată de influenţa predominantă a factorilor de pe piaţa internaţională şi de modul de percepere şi interpretare a factorilor naţionali şi internaţionali de operatorii de pe piaţa monetară internaţională.

Deci, rata de schimb reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale, exprimată într-o altă monedă naţională cu care se

35

compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp1. În stabilirea ei se ţine seama de mai mulţi factori care influenţează puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar, cum sunt: ritmul creşterii PIB, rata inflaţiei, rata dobânzii, creditul etc. Ea se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monedă naţională care se schimbă, iar acesta este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective, precum şi de corelaţia dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară.

O altă distincţie care a devenit utilă este cea între rata de schimb nominală şi rata de schimb reală, ce reflectă preţurile efective plătite şi primite de comercianţi în schimbul valutar efectuat. Prin definiţie, rata reală de schimb valutar măsoară preţurile relative ale produselor din diferite ţări cu ajutorul aceleiaşi monede. Spre exemplu, determinarea ratei valutare reale a lirei sterline (prin compararea în dolari a preţurilor din Marea Britanie şi SUA) se poate realiza prin raportarea preţului în lire al produselor din Marea Britanie la preţul în dolari al produselor din SUA şi înmulţirea cu rata de schimb $/L.

Pe piaţa de schimb se efectuează un număr mare de operaţiuni valutare. După conţinutul lor, operaţiile de schimb sunt operaţii la vedere şi la termen. Datorită numărului mare şi a particularităţilor acestora în teoria şi practica schimburilor valutare se consideră că este vorba de două pieţe: la vedere şi la termen. 2.1.1. Organizarea şi funcţionarea pieţei de schimb la vedere

Piaţa de schimb la vedere serveşte ca mecanism de reglementare, precum şi ca mecanism de credit internaţional, graţie intervenţiei băncilor care garantează, negociază şi reglează instrumen-tele de credit comercial.

În cadrul tranzacţiilor derulate pe piaţa valutară, ponderea cea mai mare o deţin operaţiile de schimb prin viramente interbancare între conturile corespondente. Astfel, orice bancă ce operează cu devize, deţine un cont curent într-o bancă din ţara de emisiune a monedei

1 Hamzescu, I.R. şi colaboratori, Dicţionar financiar-bancar formule şi

indici, Editura Mondoec, Craiova, 1998, p.164.

36

respective. Conturile de corespondenţă bancare constituie pivotul meca-nismului de transferuri internaţionale.

Principala monedă de referinţă în care se efectuează majoritatea tranzacţiilor, în toate centrele financiare, este dolarul american.

Operaţiile la vedere (spot) reflectă vânzarea sau cumpărarea de valută, ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maxim 48 de ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. De exemplu, operaţiile efectuate luni sunt tratate la valoarea din ziua de miercuri, iar cele de vineri, la valoarea din ziua de marţi. În acest interval de 2 zile, băncile au posibilitatea de a-şi reamenaja disponibilul. Totuşi, în anumite cazuri, se poate prevedea livrarea imediată, la valoarea zilei sau la valoarea din ziua următoare.

Operaţiile la vedere favorizează operaţiile de import-export, deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională urmăreşte achiziţionarea sau vânzarea unei valute în concordanţă cu o necesitate imediată, generată de o afacere de import sau export. De asemenea, aceste operaţii contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu, anumite plasamente de capital pe termen scurt ş.a.

Modul în care se procedează la stabilirea cursului valutar formează un sistem de cotare. În practica bancară sunt utilizate două modalităţi de cotare2:

– cotarea directă, în care cursul de schimb indică preţul unei unităţi de monedă naţională în monedă străină şi care este mai puţin folosită;

– cotarea indirectă, în care un curs valutar indică pe unitatea de valută o anumită cantitate de monedă naţională, fiind utilizată pe aproape toate pieţele financiare; de la aceasta, excepţie fac lira sterlină, monedele ce aparţin ţărilor Commonwealth şi francul belgian.

Aceste două modalităţi de cotare sunt însă perfect simetrice: produsul celor două cotaţii pentru aceeaşi monedă, la un moment dat, este egal cu 1.

2 Stoian, I., Comerţ internaţional, Editura Caraiman, Bucureşti, 1997,

p. 256.

37

Pentru valuta care face obiectul tranzacţiilor se cotează două cursuri de schimb: unul de vânzare şi altul de cumpărare. În cotarea directă, cursul de cumpărare al valutei este mai mare decât cel de vânzare. Deci, pentru o unitate monetară naţională se primesc mai multe unităţi valutare decât se dau la vânzare. Din punct de vedere al băncii, în acest caz, regula este „Cumpără sus – Vinde jos”. De exemplu, dacă la Londra, cursul lirei sterline în raport cu dolarul este stabilit la 1 GBP=USD 2,1060-2,1070, înseamnă că 2,1060 este cursul de cumpărare al lirei în raport cu dolarul, iar 2,1070 este cel de vânzare.

În cotarea indirectă, cursul de cumpărare al valutei este mai mic decât cel de vânzare. Se urmăreşte deci ca pentru fiecare unitate valutară cumpărată să fie date cât mai puţine unităţi monetare naţionale, şi, invers, pentru fiecare unitate valutară vândută să fie obţinute cât mai multe unităţi monetare naţionale. Din punct de vedere al băncii, în cotarea indirectă, regula este „Cumpără jos – Vinde sus”.

Profitul sau marja băncii se obţine prin diferenţa dintre cursul de cumpărare şi cel de vânzare şi variază uşor de la o bancă la alta, în funcţie de situaţia poziţiei băncii în deviza respectivă şi motivaţii de ordin concurenţial.

Pe piaţa la vedere pot fi efectuate şi operaţii de schimb prin intermediul unei devize terţe, în condiţiile în care un astfel de arbitraj oferă posibilitatea obţinerii unui profit suplimentar. Realizarea acestei operaţii impune o atenţie foarte mare, deoarece cursurile de schimb variază rapid, „cambistul” riscând să piardă. De regulă, profiturile obţinute în urma acestor operaţii sunt reduse la o singură operaţie, dar ele contează atunci când se tranzacţionează sume importante.

2.1.2. Tranzacţiile valutare la termen

Valutele pot fi vândute sau cumpărate nu numai pe bază spot, ci şi la termen (forward). Angajamentele de vânzare-cumpărare de monedă se tranzacţionează la un curs fixat în momentul contractării, în timp ce livrarea şi plata se efectuează la o dată ulterioară (scadenţă), mai mare de 48 de ore lucrătoare, stabilită atunci când s-a încheiat contractul. Acest termen este standardizat, mergând de la 3 la 7 zile, apoi 1, 2, 3, 6, 9, 12, 18 luni şi 2, 3, 5 ani. Toate monedele convertibile pot fi negociate la termen pentru scadenţe cuprinse între 3 zile şi 6 luni.

38

Valutele de o importanţă mai mică nu pot fi tranzacţionate la termene mai mari (12, 24 de luni). De asemenea, pentru scadenţe ce trec de 2 ani, se negociază numai dolarul american, euro, yenul japonez, francul elveţian şi lira sterlină. Regula de bază pentru contractele forward este că acestea sunt obligatorii.

Cursul pentru operaţiile la termen este, în general, mai mare decât pentru operaţiile la vedere. Cele două cursuri pot fi egale numai din întâmplare (caz în care se spune că moneda este la paritate – (au pair). Aproape întotdeauna, cursul la termen este fie „cu primă” (en report; premium) fie mai coborât sau „în pierdere” (en deport; discount).

Operaţiile valutare la termen pot fi simple sau normale şi complexe. Cele simple constau în cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată, ca operaţiune la vedere, această valută fiind vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen. Cele complexe sau swap exprimă tranzacţiile dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate determinată dintr-o monedă, pe o cantitate de altă monedă, urmând ca după o perioadă de timp, fiecare dintre părţi să restituie cantitatea de monedă cu care s-a efectuat schimbul.

Din punct de vedere tehnic, se întâlnesc două tipuri de tranzacţii: swap-ul de devize şi swap-ul de dobânzi.

Swap-ul de devize reprezintă transferarea tipului de datorie într-un anumit deviz al unei părţi în sarcina celei de-a doua şi invers. Astfel, presupunem că un agent economic X are o datorie în euro, iar un alt agent economic Y este îndatorat în dolari, sumele fiind echivalente. Dacă X consideră că euro se va aprecia în raport cu dolarul, va dori să-şi ramburseze datoria în dolari.

Considerând că Y apreciază situaţia invers, prin operaţia de swap X se va putea îndatora în dolari, iar Y în euro.

Prin operaţii Swap pe rata dobânzii au loc combinaţii de împrumuturi şi dobânzi efectuate de bancă. Astfel, presupunem că cei doi agenţi împrumută o sumă de bani egală şi pentru aceeaşi durată. Agentul X se împrumută la o dobândă fixă de 10 %, iar Y la o dobândă

39

flotantă, LIBOR+1%.3 Dar X anticipează o scădere a dobânzii şi doreşte un împrumut cu dobândă flotantă, în timp ce Y va prefera o dobândă fixă. Între cei doi se încheie o tranzacţie swap, astfel: X îi va vărsa lui Y o dobândă variabilă = LIBOR+0,5%, iar Y îi va da lui X o dobândă fixă de 11%. Rezultatul va fi următorul:

– X plăteşte băncii sale o dobândă de 10% iar lui Y LIBOR+0,5% şi primeşte o dobândă de 11% de la Y; deci X va suporta de acum înainte o dobândă variabilă de LIBOR-0,5%;

– Y plăteşte băncii sale LIBOR+0,5%, lui X 11% şi primeşte LIBOR+0,5%, deci va suporta o dobândă fixă de 11,5%.

Operaţiile de acest gen se derulează mai frecvent pe piaţa financiară internaţională între băncile centrale, în situaţii incerte financiar, asigurând o mişcare importantă de lichidităţi pe piaţa valutară. Pentru efectuarea operaţiilor la termen, băncile solicită, de regulă (cu excepţia situaţiei în care se lucrează cu alte instituţii bancare sau financiare), un depozit de garanţie. În cazul în care fluctuaţiile sunt importante, băncile pot solicita chiar şi garanţii suplimentare.

De regulă, băncile nu intervin pe piaţa la termen, deoarece, reducându-se reporturile sau deporturile, ele nu ar face altceva decât să faciliteze jocul speculatorilor, permiţându-le să opereze la cursuri favorabile. Pentru valorificarea valutelor cu profituri însemnate, băncile efectuează şi alte operaţii prin care se influenţează eficienţa proprie, lichiditatea la diferite niveluri, starea datoriei externe etc.

2.2. Modele de determinare a nivelului cursului

de schimb valutar

Determinarea cursurilor valutare pe piaţa monetară internaţională urmăreşte nu numai dimensionarea puterii de cumpărare, dar şi evoluţia în timp a acesteia, în concordanţă cu anumiţi indici economici, elabo-rându-se în acest fel modele de abordare şi de studiere a intercone-xiunilor factorilor de influenţă.

3 LIBOR reprezintă rata interbancară la Londra, care evoluează în

permanenţă.

40

Cadrul actual al sistemului monetar internaţional care promovează un regim al cursurilor flotante permite manifestarea a cel puţin cinci forme distincte de schimb valutar4:

– ataşarea monedei naţionale la o monedă naţională de referinţă (dolar, euro, liră sterlină) în funcţie de zona monetară;

– exprimarea monedei naţionale în funcţie de un coş de monede; – flotarea administrată sau impusă (în care se manifestă

intervenţia băncii centrale); – acordurile de cooperare monetară, prin care se instituie reguli

stricte în materie de paritate monetară. Cercetările teoretice în domeniul valutar au fost reorientate ca

urmare a problemelor valutare reale ale economiilor naţionale şi mondiale, obiectul acestora deplasându-se de la determinarea regi-mului de schimb optim şi a politicilor monetare aferente spre analiza, explicarea şi prevenirea şocurilor şi a fluctuaţiilor excesive ce caracterizează evoluţia monedelor.

Utilizarea teoriilor clasice, considerate frecvent abordări moniste sau statice, în explicarea factorilor ce acţionează asupra formării cursului de echilibru şi mai puţin asupra evoluţiei acestora, nu a permis formularea unor concluzii pertinente în ceea ce priveşte variaţia cursurilor de schimb din anii ’70. Ca urmare, au apărut o serie de interpretări teoretice cunoscute sub denumirea de modele dinamice, care încearcă să coreleze termenul scurt cu termenul lung şi să ia în considerare influenţa mai multor parametri (spre exemplu, anticipările, psihologia monetară ş.a.). Însă, teoriile clasice referitoare la cursul de schimb reprezintă fundamentul abordărilor moderne.

2.2.1. Abordări statice în determinarea cursului de schimb

2.2.1.1. Teoria parităţii puterii de cumpărare

Această teorie susţine ideea că orice unitate monetară naţională poate fi echivalentul aceleiaşi cantităţi de bunuri econo-

4 Manolescu, Gh., Moneda şi formele ei, Editura Economică,

Bucureşti, 1997, p.485.

41

mice, indiferent de ţara în care se realizează schimbul. Ea stabileşte o relaţie între diferenţa dintre rata inflaţiei din două ţări şi evoluţia comparată a cursurilor monedelor pe piaţa valutară, susţinând că rata de schimb evoluează în funcţie de puterea de cumpărare a celor două valute. Astfel, presupunând că puterea de cumpărare a monedei A se va degrada în comparaţie cu cea a monedei B (deci rata inflaţiei din ţara A este superioară celei din ţara B), valoarea monedei A în raport cu moneda B va scade mai devreme sau mai târziu, urmând evoluţia puterilor de cumpărare ale celor două monede. Această reajustare va fi egală cu diferenţa între ratele de inflaţie.

În forma absolută, paritatea puterii de cumpărare presupune determinarea cursului de schimb prin raportarea nivelurilor de preţuri înregistrate în două ţări. Conform legii preţului unic, dacă piaţa este liberă, preţul unui bun economic trebuie să fie acelaşi, indiferent de locul unde se vinde (în ţara sa sau în străinătate). Principalul factor de influenţă asupra acestor preţuri este cursul de schimb; dacă acesta fluctuează, preţurile mărfurilor străine vor fi diferite de cele ale produselor naţionale. În consecinţă, în cazul deprecierii sau aprecierii monedei, cererea de mărfuri străine va înregistra o variaţie, determinând o restabilire a cursului de schimb. Arbitrajul cu mărfuri va restabili egalitatea puterii de cumpărare a monedei prin ajustarea cursurilor de schimb deoarece se bazează pe trei ipoteze restrictive, respectiv: pieţele financiare şi de bunuri sunt perfecte; structura consumului productiv este aceeaşi în toate ţările; neutralitatea monetară, teoria parităţii puterii de cumpărare este dificil de verificat în practică.

În urma verificărilor efectuate, s-a constatat faptul că teoria parităţii puterii de cumpărare este invalidată doar pe termen scurt, nu şi pe termen mediu şi lung. Deci, această teorie furnizează informaţii importante asupra evoluţiei cursului de schimb, fără a fi însă pe deplin verificată.

Paritatea puterii de cumpărare constituie un reper, o limită spre care trebuie să tindă cursul de schimb. Orice diferenţă semnificativă între cursul de schimb efectiv şi cel care rezultă din paritatea puterii de cumpărare exprimă faptul că, mai devreme sau mai târziu, punctul de la care trebuie să pornească cursul de schimb efectiv este cel care reflectă paritatea puterii de cumpărare.

42

2.2.1.2. Teoria parităţii ratelor dobânzii

Fundamentarea acestei teorii a fost realizată de J.M.Keynes (1923), fiind considerată de acesta unul dintre elementele esenţiale ale teoriei echilibrului pieţelor financiare. Keynes a formulat această teorie astfel: cursurile la termen ale devizelor se ajustează în funcţie de parităţile ratelor dobânzilor. Deci, reportul şi deportul unei devize X în raport cu o deviză Y sunt determinate prin diferenţele de rate ale dobânzii pe pieţele monetare ale monedelor X şi Y. Bazându-se pe comportamentul de arbitraj între piaţa valutară la vedere şi cea la termen, teoria parităţii ratelor dobânzii îl aplică plasamentelor financiare şi nu mărfurilor.

Prin intermediul operaţiilor la termen, cel care acţionează pe piaţa valutară se acoperă contra riscurilor, comparând preţul devizelor la termen cu evoluţia dobânzilor. De asemenea, în cazul în care urmăreşte doar realizarea unei operaţii speculative, operatorul va compara cursul de schimb la termen şi diferenţa dintre dobânda la vedere şi la termen. Această teorie poate fi abordată sub două aspecte: paritatea ratelor dobânzii neacoperită şi paritatea dobânzii acoperită. În primul caz, presupunem că cel care operează pe piaţă deţine un capital S pentru o perioadă de timp „d”. Acesta poate să-şi procure la vedere active în devize, în cantitatea S/C1 (unde C1 reprezintă cursul de schimb la vedere), urmând ca la data de 1+d să revândă aceste active la vedere.

Teoria parităţii ratei dobânzii este utilă pentru explicarea diferenţei dintre cursul de schimb la vedere şi la termen şi mişcarea internaţională de capitaluri. Însă, ea nu este niciodată perfect verificată în realitate, o serie de factori acţionând pentru limitarea ei5, astfel, fondurile ce ar putea fi utilizate în operaţiile de arbitraj nu sunt disponibile în permanenţă, iar în perioada în care sunt disponibile, mişcările de capitaluri sunt dependente de condiţiile de creditare existente pe pieţele financiare şi de libertatea de acţiune a diferiţilor operatori. De asemenea, controlul schimburilor îngrădeşte aplicarea teoriei parităţii ratei dobânzii şi ridică bariere în faţa mişcărilor de

5 P. Brezeanu, Relaţii valutare şi tehnici internaţionale, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998, p. 84

43

capitaluri pe termen scurt. Pe de altă parte, ratele dobânzii nu sunt factorii principali luaţi în considerare de arbitrajişti. În sfârşit, operaţiile speculative acţionează în perioadele în care încrederea într-o monedă scade, determinând deporturi sau reporturi semnificativ diferite de cele preconizate de teoria parităţii ratei dobânzii.

2.2.1.3. Modelul monetarist

Acest model este caracteristic anilor ’70, perioadă în care moneda a dobândit un rol primordial în explicarea dezechilibrelor pasagere ale schimburilor externe. S-a considerat că modificarea ratelor de schimb reflectă perturbaţiile de natură monetară, care diferă de alţi factori de influenţă prin faptul că sunt asociate cu modificarea ratelor dobânzii.

Modelul monetarist implică trei ipoteze principale, respectiv: • Paritatea puterii de cumpărare se verifică în permanenţă,

fapt ce presupune preţuri perfect flexibile, deci:

1

11 P

PC = (1)

unde: C1 – cursul de schimb la vedere; P1 – nivelul preţurilor interne; P1 – nivelul preţurilor străine.

• Cererea de monedă care se manifestă pe piaţă este stabilă iar

oferta de monedă este determinată de comportamentul autorităţilor din ţara respectivă; în acest caz, echilibrul manifestat pe piaţa monetară poate fi reprezentat prin:

β

α

==11

1

iY

PMZ (2)

unde: M1 – masa monetară; Z – venitul real; I1 – rata nominală a dobânzii; α,β – coeficienţi mai mari decât zero.

Acest raport poate fi scris şi pentru o ţară parteneră, astfel:

β

α′=

′′

)i()Y(

PM

11

1 (3)

44

• Teoria parităţii ratelor dobânzii acoperite se verifică, pre-supunând o mobilitate şi o substituibilitate a capitalurilor perfecte.

a1d11 Cii −+′= (4)

unde: – rata de depreciere anticipată a cursului de schimb. 1a

1da

1d CCC −= +−

Prin rezolvarea celor trei ecuaţii se poate obţine formula pentru determinarea cursului de schimb.

β

α

α ′′

′×

β⋅=

)i(M)Y(

)Y()i(MC

11

111 (5)

βα

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛′

×⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛ ′×

′=

1

1

1

11 i

iYY

MMC (6)

Pentru a se obţine o uşurare a calculelor, se va realiza o liniarizare a ecuaţiei (6) prin logaritmare, şi obţinem:

)ilogi(log)YlogY(log)MlogM(logClog 11111 ′−β+′−α−′−= (7)

Din analiza relaţiei (7) se poate observa faptul că modelul

monetarist previzionează deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale în cazul în care se manifestă o creştere a masei monetare, o scădere a venitului naţional real sau o creştere a ratei dobânzii în comparaţie cu variabilele similare din alte ţări.

Se poate observa totodată faptul că acest model implică verificarea teoriei parităţii puterii de cumpărare. Însă, după cum rezultă din prezentarea acesteia, ipoteza nu este reală pe termen scurt, iar pe termen lung presupune o ajustare lentă a preţurilor la nivelul parităţii puterii de cumpărare.

De asemenea, mobilitatea perfectă a capitalului, respectiv inexis-tenţa controlului asupra schimbului monetar susţinute de paritatea ratelor dobânzii neacoperite sugerează faptul că soldul extern nu exercită influenţă asupra cursului de schimb. În realitate, teoria respectivă nu se verifică în practică şi deci cursul de schimb este influenţat de soldul extern.

45

Acest model a fost supus unor verificări empirice de către J. Frenkel6 (1976, 1982-1984), R. A. Meese şi A. K. Rose7 (1991), dar concluzia ce se poate trage este aceea că modelul monetarist se verifică doar în cursul perioadei de hiperinflaţie.

2.2.2. Interpretări teoretice dinamice

2.2.2.1. Modelul Rudinger Dornbush

În urma verificărilor empirice efectuate, teoria parităţii puterii de cumpărare nu a fost validată, fapt ce a impus luarea în considerare a deviaţiilor cursului în raport cu paritatea puterii de cumpărare. Acest lucru a fost realizat de către Rudiger Dornbush care a lansat ipoteza că preţurile bunurilor se ajustează în mod lent, în timp ce pieţele activelor rămân mereu în echilibru.

Ca urmare, realizarea echilibrului între cerere şi ofertă pe piaţa monetară implică ajustarea cursului de schimb în mod progresiv pentru compensarea rigidităţii preţurilor. Evoluţia cursului de schimb devine dependentă de natura anticipărilor agenţilor economici (pentru economii de mici dimensiuni).

Rudifer Dornbush a construit un model cu cinci ecuaţii, dintre care două sunt caracteristice modelului monetarist: cea a echilibrului pe piaţa monetară şi a parităţii ratelor dobânzii neacoperite, restul fiind determinate de stabilirea preţurilor şi a anticipărilor în curs.

Prima ecuaţie prezintă echilibrul ce se stabileşte pe piaţa monetară ca urmare a variaţiilor ratei dobânzii. Deci:

6 Frenkel, J.A., The Mistery of the Multipling Markets a Six Currency

Money and Finance, 1982, vol.1, p.51-516; Frenkel, J.A., Tests of Monetary and Portofolio Balance Models of Exchange Rate Determination, in Chicago press, Marston, eds.

7 Meese, R.A.; Rose, A.K., An Empirical Assessment Nonlinearities in Models of Exchange Rate Determination, Review of Economic Studies, vol. 58, p. 603-661.

46

,i

YPM

11

iβ

α

= α, β > 0 (8)

unde: Y – veniturile reale; i1 – rata dobânzii nominale în ţară; α, β – coeficienţi ce iau valori pozitive. Dacă logaritmăm relaţia (8) şi facem următoarele notaţii:

log M1→ m, log P1→ p1, log Y → y, log i1 → i1, se obţine următoarea relaţie simplificată:

M – p1 = αy – βi1 (9) Prin relaţia (10), ce reprezintă a doua ecuaţie a modelului, este re-

flectată paritatea ratei dobânzii neacoperite şi este exprimat faptul că dife-renţa de dobândă este egală cu evoluţia anticipată a cursului de schimb.

(10) 11a

1d iiC −=−

unde: – reprezintă variaţia anticipată a cursului de schimb; a1dC −

i1 – rata dobânzii nominale în străinătate. Cea de-a treia ecuaţie a modelului (11) exprimă echilibrul stabilit

pe piaţa internă a bunurilor economice, preţurile evoluând în mod progresiv.

D = ay + b(c1+p1′-p1) – c(i1-dp/dt) + Do (11)

unde: c1 + p1′ – p1 – cursul de schimb real;

D – cererea internă de bunuri; Y – oferta de bunuri; a, b, c – parteneri.

A patra ecuaţie a modelului (12) prezintă evoluţia preţurilor în funcţie de cererea internă de mărfuri şi oferta considerată fixă.

Dp/dt = ε (D-y) (12) Ultima ecuaţie a modelului (13) reprezintă anticipările de curs.

Prin această ecuaţie se poate realiza o previzionare a ajustării cursului de schimb către nivelul de echilibru pe termen lung. Astfel se poate scrie:

0 < γ < 1 (13) )cc(C 1a

1d −γ=−

unde: c-cursul de schimb de echilibru pe termen lung. Dacă presupunem că, pe termen lung, rata creşterii preţurilor şi

evoluţia cursului de schimb sunt nule, vom avea:

47

dp/dt = 0 ⇔ D = y dacă c ≠ ∞ (14) 111

a1d iicc0C ′=⇔=⇔=− (15)

Cu ajutorul relaţiilor (14) şi (15) relaţia (9) se mai poate scrie: P1 = m-αy + βi1 (16)

iar relaţia (16) ia următoarea formă: y = ay + bc1+ bpi

′– bp1 – ci1 + D0 (17) Dacă înlocuim valoarea lui p1 din relaţia (16) în relaţia (17) obţinem:

Y = ay + bc1 + bp1′– b(m – αy + βi1) – ci1 + D0 (18)

sau dând factor comun pe y şi i1 în relaţia (18), obţinem: y(1-a-αb) = bc1+bp1-bm – i1(βb+c) +D0 (19)

Dacă împărţim ecuaţia (19) cu b se obţine: c = m-p+b-1 (1-a-αb)y + b-1[i1(βb+c)-D0] (20)

Acest model permite studierea şocului determinat de modificarea masei monetare în cazul în care oferta este constantă, iar cursul de schimb pe termen lung este egal cu oferta de monedă şi evidenţierea fenomenului de supraajustare a cursului de schimb.

O diminuare a masei monetare determină pe termen lung o reducere a preţurilor şi o apreciere a cursului de schimb nominal, în funcţie de nivelul şocului. Pe termen foarte scurt, preţurile rămân constante. Deoarece şi Y rămâne fix, se înregistrează o creştere a ratei dobânzii care reduce cererea de monedă. Ca urmare, se manifestă un aflux de capitaluri străine ce are implicaţii asupra aprecierii cursului de schimb. Însă, agenţii economici „intuiesc” o restabilire a echilibrului şi o egalizare a ratei dobânzii interne cu cea din străinătate, anticipând o depreciere a monedei.

Reacţia este o apreciere de curs pe termen scurt mai puternică decât valoarea pe termen lung, deoarece agenţii anticipează o depreciere pe termen lung. Cursul de schimb se supraajustează în raport cu nivelul său de echilibru pe termen lung. Şi modelul lui Dornbush a fost supus unor analize critice. Astfel, o limită a acestui model a fost evidenţiată de M. Ferold şi H. Sterdyniak8, în 1984. Aceştia au respins ipoteza lui Dornbush referitoare la o ajustare rapidă a producţiei în funcţie de competitivitate, demonstrând că această idee nu este foarte pertinentă.

8 Feroldi, M.; Sterdyniak, H., La dynamique du taux de change du long au court terme, „Analyse economique”, no 1, 1984.

48

Cea mai importantă critică adusă acestui model constă în principal în faptul că nu ţine seama de transformările externe de avuţie prin balanţa comercială; variabilele reale nefiind afectate, şocul monetar nu declanşează mecanismul de acumulare. Abordarea prin anticipări valutare evidenţiază rolul determinant al factorilor psihologici şi al anticipărilor în cadrul mişcării activelor financiare pe plan internaţional.

2.2.2.2. Abordarea în termeni de balon speculativ

Teoria „baloanelor speculative” infirmă ipoteza lui Dornbush referitoare la echilibrul permanent al pieţelor de active financiare, explicând fluctuaţiile cursului de schimb prin comportamentele de anticipare ale agenţilor economici, care pot influenţa deplasarea cursului de schimb de la evoluţia sa fundamentală. Această noţiune a fost utilizată pentru prima dată de E.F. Heckscher9 (1931) şi apoi de J.M. Keynes10.

Astfel, Keynes consideră că valoarea titlurilor pe o piaţă este determinată de opţiunea medie a unui ansamblu de operatori pentru acestea. Se presupune că un agent economic ar trebui să-şi procure acele titluri pentru care se manifestă opţiunea celor mai mulţi operatori (chiar dacă preferinţele sunt fondate sau nu). Manipularea pieţei de unul sau mai mulţi profesionişti este posibilă deoarece cumpărarea unui număr foarte mare dintr-o anumită categorie de titluri determină o creştere a cursului acestuia. În acest caz, operatorii privaţi vor acţiona prin achiziţionarea acestora accentuându-le tendinţa de creştere. Acest fenomen se manifestă atâta timp cât creşte numărul celor interesaţi şi este denumit de Keynes „efectul bulgărelui de zăpadă”. Un alt economist de renume, respectiv P.A. Samuelson (1967) a introdus conceptul de „anticipări autovalidante”11 considerând că anticipările

9 Heckscher, E.F., A Note on South Sea Finance. Journal on

Economics and Business History, vol.3, 1931. 10 Keynes, J.M., Theorie génerale de l’emploi de l’intêret et de la

monnaie, Editions Payot, 1969. 11 Samuelson, P.A., Proof That Property Anticipated Prices Fluctuate

Randamly, Industrial Management Rewiew, no.6, 1967.

49

agenţilor se pot realiza efectiv dacă aceştia adoptă un comportament în consecinţă.

Cele două abordări au stat la baza fundamentării a încă două concepte teoretice: balonul determinist şi balonul stohastic. Balonul determinist exprimă situaţia în care un preţ sau cursul de schimb se distanţează o perioadă de la valoarea sa de bază în funcţie de anticipări şi de un ansamblu de variabile exogene. El poate să crească nedefinit, după o schemă explozivă, fiind suficientă manifestarea încrederii operatorilor într-un fenomen pentru ca acesta să se realizeze.

Această teorie permite explicarea unor fenomene speculative ce s-au manifestat în anumite perioade fără nicio legătură cu datele reale ale economiei (aprecierea puternică a dolarului din 1985, pe fondul existenţei unor deficite importante ale economiei americane). Problema care trebuie soluţionată este stabilirea limitei până la care poate să crească cursul de schimb. Cu cât creşte mai mult „balonul” cu atât se depărtează şi cursul de schimb de nivelul său de echilibru, devenind mai puţin credibil. Persistenţa balonului speculativ determină creşterea riscului „spargerii”, care va trebui compensat printr-o rată superioară de randament. Ca urmare, nu se mai justifică motivaţia speculatorilor de a devia cursul de schimb de la valoarea de echilibru, în condiţiile pieţelor eficiente.

Această limită a balonului determinist este rezolvată prin introducerea balonului stohastic. În această situaţie, agenţii economici acordă o încredere limitată aprecierii unei devize în condiţiile în care determinanţii săi fundamentali presupun o depreciere. Abordarea în termeni de balon aleator permite modelarea unei situaţii în care agenţii economici anticipează în mod raţional atât formarea, cât şi spargerea balonului. Verificările empirice efectuate asupra acestui model evidenţiază însă rezultate contradictorii, ce nu permit validarea acestuia. De altfel, aşa cum au precizat în urma verificărilor făcute R.A.Meese şi R.Rogoff „niciunul dintre modelele testate nu reprezintă nimic altceva, din punct de vedere previzional, decât un simplu pas la întâmplare”12.

12 Meese, R.A.; Rogoff, R., Empirical Rate Models of Seventies,

Journal of International Economics, vol. 14, p. 24.

50

2.3. Factorii care influenţează nivelul şi evoluţia cursului de schimb valutar

Evoluţia cursurilor de schimb este influenţată de o serie de factori interni şi externi. În perioada în care au fost utilizate cursurile de schimb fixe, ce puteau fluctua între anumite limite, nu au apărut probleme deosebite decât în cazul devalorizării sau revalorizării unor valute. Însă, în sistemul de schimburi flotante, valoarea unei monede în raport cu alta este afectată de toţi factorii ce pot avea impact asupra cererii sau ofertei unei monede sau a alteia.

Formarea cursului valutar, determinanţii care îşi exercită influenţa asupra acestuia şi echilibrul pe piaţa valutară au suscitat numeroase controverse şi le-au fost atribuite interpretări diferite. În general, în analiza factorilor de influenţă a cursului de schimb s-a pornit de la teoriile economice existente, bazate pe ideea că şi cursul valutar, ca preţ al unui etalon exprimat în alt etalon, este supus aceleiaşi legi care guvernează schimbul de mărfuri, respectiv legea cererii şi ofertei.

Este evident, însă, faptul că determinarea cursului valutar având în vedere doar factorul raport/ofertă nu este perfect. Tendinţa cursului valutar este determinată de o serie de factori economici şi financiari, cei mai importanţi fiind rata inflaţiei, rata dobânzii şi soldul balanţei de plăţi externe.

2.3.1. Influenţa exercitată de rata inflaţiei

Inflaţia este o componentă a realităţii economice în lumea contemporană, dar influenţa pe care o exercită asupra climatului economico-social este diferită în funcţie de amploarea pe care o ia creşterea preţurilor. Dincolo de un anumit prag (al cărui nivel diferă în funcţie de factori speciali fiecărei ţări şi perioade istorice), inflaţia reprezintă unul din cele mai primejdioase fenomene ce se repercutează atât în plan social, cât şi economic.

Inflaţia evolutivă, măsurată prin creşterea preţurilor de consum ale populaţiei, reprezintă una dintre componentele cele mai sensibile ale procesului de tranziţie, pe de o parte pentru că se repercutează negativ asupra climatului de stabilitate economică, distorsionând comporta-mentele manageriale în defavoarea celor investiţionale, şi, pe de altă parte, pentru că măsurile destinate atenuării şi ţinerii sub control a

51

acestui fenomen contribuie implicit la aprobarea costurilor sociale ale reformei, influenţând modul de percepţie şi de implicare al populaţiei.

Cursul de schimb al unei monede naţionale este dependent pe termen mediu şi lung de rata inflaţiei existentă în ţara respectivă. Deci, variaţiile înregistrate de cursul valutar între două devize sunt depen-dente de diferenţa de rată a inflaţiei existentă între economiile ţărilor cărora le aparţin devizele. Această modalitate de interpretare este susţinută de teoria parităţii puterii de cumpărare (PPC) dezbătută şi verificată de „generaţii de economişti” de prestigiu.

Această teorie susţine idea că orice unitate monetară naţională poate fi echivalentul aceleiaşi cantităţi de bunuri economice indiferent de ţara în care se realizează schimbul şi stabileşte o relaţie între diferenţa dintre ratele inflaţiei din două ţări şi evoluţia comparată a cursurilor monedelor lor pe piaţa valutară.

În formă absolută, PPC presupune determinarea cursului de schimb prin raportarea nivelurilor de preţuri înregistrate în două ţări. Conform legii preţului unic, dacă piaţa este liberă, preţul unui bun economic trebuie să fie acelaşi, indiferent de locul unde se vinde (în ţara sa sau în străinătate). Factorul principal de influenţă asupra acestui preţ este cursul de schimb; dacă acesta fluctuează, preţurile mărfurilor străine vor fi diferite de cele ale producţiei naţionale. Deci, în cazul deprecierilor sau aprecierilor monetare, cererea de mărfuri străine va înregistra o variaţie, determinând o restabilire a cursului de schimb. Arbitrajul cu mărfuri va restabili egalitatea puterii de cumpărare a monedei prin ajustarea cursurilor de schimb.

Teoretic, sub această formă, paritatea puterii de cumpărare este incontestabilă. Însă, ea se verifică în condiţiile unei concurenţe perfecte, în absenţa cheltuielilor de transport. În realitate, preţul unui bun este influenţat şi de caracterul diferit al mărfurilor, de obstacolele comerciale, de cheltuielile cu deplasarea.

Dacă se generalizează la maxim, teoria parităţii puterii de cumpărare este:

PC

P1

t = (21)

unde: Pt– indicele preţului naţional; P – indicele preţului străin; C – cursul de schimb la vedere.

52

Deci, cursul de schimb poate fi exprimat prin raportul indicilor de preţ, respectiv:

tPPC = (22)

În condiţiile în care mărfurile se vând la acelaşi preţ în ţări diferite, iar indicii de preţ sunt formaţi din aceleaşi coşuri de mărfuri, cu aceleaşi ponderi, teoria PPC în formă absolută se verifică.

Această teorie are şi o versiune mai puţin restrictivă, care susţine că nu trebuie să existe, în mod necesar, o egalitate între cursul de schimb şi raportul indicilor de preţ, ci să se înregistreze doar aceleaşi variaţii. Astfel, dacă se consideră momentele 0 şi 1 şi se notează cu:

– P1B – indicele preţurilor în Marea Britanie în momentul 0; – C1 CHF/GBP – cursul de schimb CHF/GBP în momentul 0; – P1F – indicele preţului în Elveţia în momentul 0. Se poate considera că:

P1B = C1CHF/GBP x P1F (23) Similar, în momentul 1:

P2B = C1CHF/GBP x P2F (24) Dacă IB şi IB F reprezintă rata inflaţiei în Marea Britanie şi Elveţia,

se poate scrie: P2B = P1B(1+IB) (25) B

P2F = P1F(1+IF) (26) Dacă se revine la relaţia (24), se obţine:

P1B (1+IB) = CB 2CHF/GBP x P1F(1+IF) (27)

Înlocuind în această relaţie P1B cu expresia din relaţia (23), se obţine: C1CHF/GBP x P1F(1+IB) = CB 2CHF/GBP x(1+IF) (28)

După simplificarea cu P1F se obţine: C1CHF/GBP (1+IB) = CB 2CHF/GBP x(1+IF) (29)

Deci:

GBP/CHF1

GBP/CHF2

F

B

CC

I1I1

=++ (30)

1CC1

I1I1

GBP/CHF1

GBP/CHF2

F

B −=−++ (31)

53

Se obţine în final:

GBP/CHF1

GBP/CHF1GBP/CHF2

F

FB

CCC

I1I1I1 −

=+

−−+ (32)

GBP/CHF1

GBP/CHF1GBP/CHF2FB C

CCII −=− (33)

Rezultă, deci, că variaţia relativă a cursului de schimb este aproximativ egală cu diferenţa dintre ratele inflaţiei.

Formularea teoriei PPC are la bază trei considerente: pieţele financiare sunt perfecte (perfecţiune determinată de lipsa controver-selor administrative, a costurilor de transport şi fiscalitate), pieţele de bunuri sunt perfecte (caracterizate prin absenţa taxelor vamale şi a costurilor de orice natură); structura consumului agenţilor economici este similară în toate ţările. Urmărind aceste ipoteze se poate observa caracterul lor contradictoriu şi, implicit dificultatea în verificarea teoriei PPC.

Deşi această teorie are merite evidente în ceea ce priveşte evoluţia cursului de schimb pe termen mediu şi lung, ea este supusă multor critici, fiind infirmată pe termen scurt. Astfel, se au în vedere următoarele aspecte:

– având la bază evoluţia balanţei curente, această teorie nu poate să ia în considerare şi influenţa celorlalte preţuri ce compun balanţa de plăţi (de exemplu, în cazul în care au loc intrări de fluxuri financiare sub forma investiţiilor, deficitul balanţei operaţiilor curente determinat de degradarea puterii de cumpărare este compensat);

– PPC omite faptul că o deviză poate fi utilizată ca instrument de plată şi transfer de către terţe ţări, caz în care asupra cursului de schimb îşi exercită influenţa şi alţi factori independenţi de rata inflaţiei din ţara de origine a monedei respective;

– în al treilea rând, ar trebui luate în considerare numai preţul produselor şi serviciilor care formează obiectul comerţului internaţional; ori, indicii generali ai preţurilor includ frecvent şi bunuri care nu intră în acest circuit; de asemenea, indicii generali introduc abateri ce ţin de diferenţele de productivitate şi inflaţie existente între sectoarele şi ramurile unei economii;

– verificarea empirică a teoriei PPC subliniază necesitatea utilizării unei perioade de echilibru în care cursul de schimb să fie

54

egal cu valoarea parităţii puterii de cumpărare; în realitate însă, nu este sigur niciodată că se poate alege un curs care nu este subevaluat sau supraevaluat;

– ipoteza parităţii PPC se verifică cel mai frecvent în ţările cu acelaşi nivel de dezvoltare şi cu structuri economice identice.

În consecinţă, deşi teoria PPC furnizează informaţii importante asupra evoluţiei cursului de schimb, ea nu este niciodată pe deplin verificată. Paritatea puterii de cumpărare constituie un reper, o limită spre care trebuie să tindă cursul de schimb. Orice diferenţă semnificativă între cursul de schimb efectiv şi cel ce rezultă din paritatea puterii de cumpărare exprimă faptul că, mai devreme sau mai târziu, punctul de la care trebuie să pornească cursul de schimb efectiv este cel care reflectă paritatea puterii de cumpărare.

O analiză comparativă a evoluţiei inflaţie-curs de schimb în unele ţări în tranziţie reliefează clar legătura indisolubilă dintre cele două elemente macroeconomice. De pildă, în ţările în care cursul de schimb a îndeplinit rolul de „ancoră” pentru economie (Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia), rata inflaţiei s-a încadrat după 1990 în limite rezonabile, iar tensiunile inflaţioniste au putut fi ţinute sub control, fără a implica într-o proporţie mare rezerva valutară a acestor ţări care a înregistrat o tendinţă de consolidare continuă13.

Însă, în ţări cum sunt Polonia, Rusia, Bulgaria, România, măsurile anacronice de politică economică şi efectele politicii din perioada anterioară au determinat creşterea inflaţiei cu „trei cifre” pe fondul deprecierii continue a cursului de schimb.

Introducerea cursului de schimb flotant în România a avut ca efect o devalorizare quasicontinuă a monedei naţionale. România face parte din ţările care şi-au devalorizat cel mai mult moneda naţională, fără ca această devalorizare să aibă efectul scontat – îmbunătăţirea soldului balanţei comerciale şi de plăţi şi relansarea creşterii economice. Faptul că rata inflaţiei a fost mai mare, iar dinamica PIB mai redusă de la an la an poate duce la concluzia că devalorizarea leului nu a contribuit la stimularea exportului şi reducerea importului.

13 Gaftoniuc, S., Pro sau contra ancorei monetare, „Piaţa financiară”

nr.7-8/1998, p. 148.

55

Aşadar, creşterea permanentă a ofertei de bani, în condiţiile unei producţii ce înregistrează tendinţe de diminuare determină creşterea proporţională a cursului de schimb. Majorarea inflaţiei poate determina o creştere mai mare a cursului de schimb pe termen scurt, comparativ cu creşterea pe termen lung. Spargerea cercului vicios inflaţie – depreciere se poate realiza numai pe seama unui mecanism mai flexibil de formare a preţurilor interne, cu ajustarea reciprocă mai frecventă între nivelul cursului valutar şi preţul principalelor produse, în funcţie de condiţiile concrete ale pieţei.

2.3.2. Rata dobânzii şi cursul de schimb

Nivelul dobânzii este urmărit cu mare atenţie atât pe piaţa naţională, cât şi pe cea internaţională, deoarece o politică expansionistă în domeniul monetar poate genera efecte multiple: inflaţie, ieşire masivă de monedă de plan extern. Odată cu dezvoltarea pieţelor de capital, reacţia oamenilor dintr-o ţară interferă aproape simultan cu cea a oamenilor din altă ţară prin intermediul cursului de schimb. Variaţia ratelor dobânzilor se repercutează aproape imediat asupra cursului monedelor şi, în principal asupra cursului la vedere14. În cazul în care cursul de schimb se formează liber, variaţia ratei dobânzii, determină pe termen scurt o fluctuaţie a acestuia.

Pe termen mediu, relaţia dintre rata dobânzii şi cursul de schimb se complică. Pentru cea mai mare parte a devizelor se înregistrează asocierea monedă forte – rată a dobânzii redusă şi monedă slabă – rată ridicată a dobânzii.

Evoluţia cursului de schimb este influenţată însă, de acţiunea conjugată a mai multor factori. Dacă analizăm corelaţia rata dobânzii – rata inflaţie – curs de schimb se observă că, în condiţiile majorării ratei dobânzii care determină costuri mai mari ale agenţilor economici legate de asigurarea creditelor, se înregistrează o diminuare a ratei inflaţiei generată de moderarea expansiunii creditului ca şi a cererii agregate de bunuri şi servicii, efectul asupra deprecierii cursului de schimb fiind acela de calmare.

14 Cunta, M., Influenţa dobânzii asupra cursului valutar, în „Tribuna Economică”, nr.1/1998, p. 71.

56

După cum se ştie, echilibrul pe piaţa monetară se realizează în momentul în care oferta reală egalează cererea agregată reală de bani. La un anumit nivel al preţurilor şi al producţiei, creşterea ofertei de bani determină scăderea dobânzilor, iar diminuarea ofertei de bani duce la majorarea dobânzilor.

În cazul în care se înregistrează o creştere reală a producţie, are loc şi majorarea dobânzilor şi, invers, dacă se înregistrează o scădere a producţiei, se diminuează şi dobânzile. Dacă în economie are loc creşterea ofertei de bani ce determină scăderea ratei dobânzii interne, se înregistrează o depreciere a monedei naţionale. Similar, dacă se diminuează oferta de bani, se înregistrează o apreciere a monedei naţionale faţă de valutele străine.

2.3.3. Cursul de schimb şi balanţa de plăţi externe

Profundele interdependenţe între forţele care guvernează spaţiul economic global şi cele aferente părţilor sale componente au făcut ca balanţa de plăţi să reprezinte interfaţa relaţiilor naţionale cu restul lumii. Ca atare, informaţiile reflectate de aceasta pot fi utilizate pentru explicarea nivelului cursului de schimb. Astfel, exportul de mărfuri şi servicii, precum şi intrările de capital implică cererea de valută. Dimpotrivă, activitatea de import de bunuri şi servicii, precum şi ieşirea de capital determină oferta valutei pentru plata acestora. O balanţă cronic deficitară duce la slăbirea monedei naţionale şi una cronic excedentară duce la întărirea acesteia.

Informaţiile asupra situaţiei economice a unei ţări sunt oferite de soldul balanţei operaţiunilor curente. Din analiza acestuia se poate observa dacă o ţară consumă mai mult decât produce. În cazul în care soldul este pozitiv, cursul de schimb se va aprecia, iar dacă este negativ, va înregistra o depreciere.

Analiza soldului balanţei globale, care reflectă rezultatele balanţei tranzacţiilor curente şi mişcările de capitaluri pe termen lung pune în evidenţă tendinţa urmată de cursul de schimb. Atunci când acest sold este pozitiv, cursul are tendinţe de creştere, iar când este negativ determină o scădere a cursului monedei naţionale.

Importanţa diferitelor solduri în determinarea cursului de schimb implică urmărirea regulată a evoluţiei unui număr de indicatori

57

legaţi de situaţia conturilor exterioare15. Astfel, sunt luaţi în calcul: rata de creştere sau descreştere a rezervelor internaţionale ale ţării; cursul de acoperire a importurilor prin exporturi; evoluţia preţurilor relative; cota de creştere a ofertei de monedă; rata de diversificare a exporturilor; serviciul datoriei externe.

Activitatea de previzionare a situaţiei viitoare a unei balanţe comerciale este însă destul de dificilă şi, ca urmare, nu se pot obţine rezultate fiabile în determinarea evoluţiei cursului de schimb pornind de la soldul acesteia. De asemenea, balanţa de bază poate fi utilizată ca instrument de prognoză a cursului de schimb, dar fluxurile interna-ţionale luate în considerare sunt numeroase şi diversificate, iar previ-zionarea corectă a soldului este dificilă. Soldurile diferitelor balanţe constituie instrumente importante în prognoză, dar calităţile lor previ-zionale nu sunt identice, fiecare balanţă aducând informaţii pe care altele nu le pot furniza.

2.3.4. Agenţii economici şi cursul de schimb

Dincolo de coordonatele obiective ale evoluţiei economice, cursul de schimb este influenţat într-o măsură ce nu poate fi neglijată de anticipările agenţilor economici şi ale populaţiei cu privire la politica economică şi rezultatele din producţie.

Pe piaţa de schimb acţionează şi anumite categorii de agenţi economici care urmăresc obţinerea de câştiguri din derularea anumitor operaţiuni. Astfel, speculatorii sunt acei agenţi economici care cumpără devize nu pentru realizarea unor activităţi de comerţ, ci numai din speranţa de a obţine un câştig prin revânzare care să fie superior celui obtenabil în alte activităţi. Ei se bazează pe intuiţie, pe şansă, putând însă să se confrunte cu un eşec, activitatea lor fiind supusă în permanenţă riscului.

De asemenea, o altă categorie care acţionează pe piaţa de schimb sunt arbitrajiştii. Aceştia realizează profit din întârzierile de ajustare pe diferite pieţe. Spre deosebire de speculatori, ei se acoperă în permanenţă contra riscului de schimb. Activitatea lor este favorizată de faptul că se

15 Brezeanu, P., op. cit., p. 114.

58

înregistrează diferenţe temporare între ratele la vedere şi cele la termen, indiferent dacă este vorba de cursul de schimb sau de dobânzi.

Rolul anticipărilor asupra formării cursului de schimb a fost şi este frecvent analizat. Astfel, se consideră că anticipările agenţilor economici în ceea ce priveşte inflaţia, dobânzile, deficitul bugetar, soldul balanţei comerciale ş.a. condiţionează comportamentele care declanşează, la rândul lor, o serie de reacţii.

Majoritatea specialiştilor recunosc, în prezent, rolul factorilor psihologici. Însă, problema care se pune este dacă anticipările sunt raţionale, deci previzibile, sau, dimpotrivă, iraţionale şi imprevizibile. Ei susţin că acestea nu sunt supuse hazardului, ci au la bază un comportament raţional al speculatorilor, care, în funcţie de informaţiile de care dispun, realizează cele mai bune anticipări posibile.

Teoria pieţelor eficiente, propusă iniţial pentru pieţele de active financiare, a fost adaptată ulterior la pieţele de schimb. O piaţă eficientă este constituită dintr-un mare număr de agenţi raţionali, care încearcă maximizarea profiturilor, fiind în concurenţă activă pentru previzionarea viitoarelor valori ale pieţei, atunci când informaţia curentă este aproape liber accesibilă tuturor participanţilor16. Pe piaţa de schimb, cursurile reflectă, deci, orice informaţie pertinentă, disponibilă.

2.4. Riscul valutar şi metode de acoperire a acestuia

Variaţia cursului valutar prezintă mai multe forme. Când cursul valutar scade pe piaţă într-o tendinţă continuă este aşa-numita depreciere; când acesta scade brusc în urma reducerii valorii paritare, introdusă de stat la intervale de timp mai mari, atunci acesta se numeşte devalorizare. Fenomenele contrare sunt cunoscute sub numele de repreciere (sau apreciere) şi revalorizare.

Posibilitatea ca un partener să înregistreze o pierdere la un contract la termen, la o convenţie de credit extern, la un acord internaţional de plăţi etc., ca urmare fie a devalorizării sau a deprecierii, fie a revalorizării sau a reprecierii valutei din contract, înregistrată în

16 Fama E.F., Forward and spot exchange rates, “Journal of Monetary

Economics”, 1984.

59

intervalul de timp scurs de la data încheierii contractului şi până la data încasării sau a plăţii, se numeşte risc valutar.

Acesta se concretizează pentru creditor în scăderea puterii de cumpărare a monedei în care este exprimată creanţa în urma unei deprecieri sau devalorizări survenite în intervalul de timp arătat mai sus. Pentru debitor, paguba apare la creşterea puterii de cumpărare a monedei atunci când, fiind datorată o plată la termen, aceasta se face într-o monedă care a suferit între timp o revalorizare sau o repreciere.

Pentru un importator, riscul valutar apare fie în ipoteza creşterii valutei din contract, fie în aceea a scăderii valorii monedei proprii. În ambele cazuri, importatorul suferă o pagubă care constă în plata unei sume mai mari decât a prevăzut în moneda naţională.

Pentru un exportator, riscul valutar apare în cazul când contractul s-a încheiat într-o monedă străină, iar între timp, fie valoarea valutei din contract scade, fie valoarea propriei monede creşte. În ambele cazuri, exportatorul va primi în moneda naţională o sumă mică decât cea prevăzută.

Riscul valutar are influenţă negativă asupra tranzacţiilor comerciale şi financiare şi, din această cauză, s-au căutat mijloace de protecţie împotriva lui. Protecţia împotriva riscului valutar se poate realiza:

– în cadrul contractului; – în afara contractului. 1. Mijloacele de protecţie în cadrul contractului au un

caracter preventiv şi constau în înscrierea în contract a unor clauze asiguratorii împotriva riscului valutar.

Aceste clauze sunt de mai multe feluri: • Clauza valutară constă în faptul că moneda de plată este legată

de o altă monedă, considerată mai stabilă, devenită monedă de referinţă. Legarea se face printr-un raport între cele două monede, raport stabilit prin contract la voia părţilor. La termen, plata se va face în funcţie de acest raport. Dacă moneda de plată se depreciază faţă de moneda de referinţă, plata se va face într-o sumă mai mare conform raportului stabilit, şi invers, în cazul când moneda de plată se repreciază faţă de moneda de referinţă. Eficacitatea acestei clauze derivă din stabilitatea monedei de referinţă.

60

• Clauza monedei internaţionale este aceea în care moneda de plată este legată printr-un raport de DST sau o altă monedă rezultată în urma unui coş valutar. În această clauză se evidenţiază stabilitatea monedei de referinţă.

• Clauza aur constă în legarea monedei de plată de o monedă cu valoare paritară exprimată în aur (care de fapt nu mai există), fie de preţul aurului pe piaţa internaţională. Puterea asiguratoare a acestei clauze depinde, evident, de stabilitatea preţului aurului.

• Clauza preţului provizoriu prin care în contract se stipulează că preţul ferm se va stabili în momentul livrării mărfii. În acest caz, creditorul va avea în vedere la stabilirea preţului modificările cursului valutar, despăgubindu-se de eventualele pierderi.

• Clauza temporizării prin care se intervine asupra factorului timp, având în vedere că riscul valutar depinde de aceasta. Astfel, se poate prevedea o plată anticipată sau la un moment dat când cursul valutar este favorabil, se mai poate recurge şi la plăţi eşalonate, în rate, astfel ca impactul variaţiei cursului valutar să fie cât mai mic.

2. Protecţia împotriva riscului valutar în afara contractului se poate face prin diverse procedee tehnice:

Hedging-ul este un gen de operaţiune prin care un cumpărător de valută sau o bancă se angajează, pe de o parte, să cumpere la termen o sumă într-o anumită valută, iar pe de altă parte, se împrumută cu aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen. Prin acest procedeu, cumpărătorul de valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul încheierii contractului şi execuţia lui, deoarece la scadenţa plăţii, care coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala pierdere la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal obţinut la împrumut. În acest mod, riscul valutar este transferat băncii împrumutătoare. Totodată, în cazul creşterii valutei contractate, creditorul câştigă la cumpărare, dar pierde la împrumut, hedging-ul având, în fond, ca scop anularea oricărui efect datorat variaţiei cursului valutar.

Procedeul este valabil şi pentru cazurile în care un creditor se teme că moneda în care este exprimat contractul încheiat cu un partener, sau creanţa pe care o posedă, este expusă deprecierii sau devalorizării. Operaţiunea hedging (punere la adăpost) mai poartă numele de credit

61

paralel sau acoperire la termen. Operaţiuni hedging similare se fac şi pentru evitarea riscului variaţiei preţului sau a dobânzilor.

• Leasingul şi forfetarea sunt nişte contracte specifice utilizate în comerţul exterior în care o întreprindere intermediară preia finanţarea unei operaţiuni în schimbul unui comision sau chirii, preluând, totodată, şi riscul valutar. În aceste cazuri, protecţia împotriva riscului valutar se realizează chiar prin natura contractului.

• Swap-ul (schimb) este un contract prin care se poate schimba o valută de pe o piaţă cu alta pe altă piaţă, sau de la un termen la altul, sau un titlu financiar cu altul.

Cele mai frecvente swap-uri valutare constau în încheierea unui contract, între un client şi o bancă sau între două bănci, prin care se stabileşte o tranzacţie la vedere pe o piaţă şi o alta echivalentă pe o altă piaţă, în altă valută. În urma acestei operaţiuni, la termen, dacă cursul este mai ridicat, câştigă banca cumpărătoare, iar în caz contrar, aceasta suferă o pierdere. Din această cauză, operaţiunile swap se fac atunci când variaţiile valutei sunt minime şi previzibile, fiind evitate în perioadele de destabilizare a pieţelor valutare.

Avantajul contractelor swap constă în faptul că prezintă o gamă largă de posibilităţi, din care clientul poate să aleagă. În plus, contractul poate fi vândut sau cumpărat, ca un titlu financiar, înainte de scadenţă. Această particularitate măreşte gama de posibilităţi de utilizare şi de evitare a riscului valutar.

Operaţiunile valutare swap pot fi de mai multe feluri: – combinarea unei cumpărări la vedere cu o vânzare de valută la

termen; – legarea unei vânzări în valută la vedere cu cumpărarea aceleiaşi

valute la termen; – efectuarea a două operaţiuni valutare la două termene diferite. Operaţiuni swap se fac şi cu titluri financiare în scopul de a obţine

un titlu mai bine cotat sau cu rata dobânzii mai mică. • Opţiunea valutară este un contract cu o bancă prin care se oferă

cumpărătorului dreptul, dar nu şi obligaţia de a cumpăra sau vinde o sumă în valută, la un anumit curs de schimb, la o anumită dată (sau mai înainte), contra unei prime plătită băncii. Opţiunea valutară este mai flexibilă decât un contract la termen şi oferă cumpărătorului, respectiv

62

vânzătorului, trei alternative: dacă să intervină; când să intervină; cât de mult să intervină.

Dacă se scurtează timpul de executare a opţiunii, sau dacă se renunţă, opţiunea poate fi revândută băncii la un preţ recalculat pe baza diferenţei între cursul de exerciţiu al opţiunii şi cursul valutar curent, precum şi pe baza diferenţei de timp până în momentul încetării opţiunii.

Dacă cursul la vedere (la data scadenţei sau a intervenţiei) este mai favorabil decât preţul opţiunii (cursul contractat plus prima), atunci operaţiunea nu se mai exercită şi tranzacţia se va efectua la cursul la vedere al pieţei. Opţiunea elimină orice posibilitate de pierdere valutară, dar, evident, implică plata primei către bancă, care garantează riscul.

2.5. Metode de protecţie şi de dirijare a cursului valutar Variaţia cursului valutar pe piaţa internaţională poate atinge

abateri mari şi chiar excesive de la valoarea reală a puterii de cumpărare, ceea ce produce dereglări mari în desfăşurarea comerţului internaţional, cauzând pagube importante negociatorilor.

Pe de altă parte, aşa cum am văzut, datorită multitudinii factorilor de influenţă, cursul economic valutar nu poate rămâne fix.

În urma conferinţei de la Bretton-Woods, s-a admis flotarea cursului valutar între marjele de ±2,25%, procedeu în care se admitea intervenţia statului pentru menţinerea cursului valutar între marjele fixate. S-a preconizat, de asemenea, procedeul de intervenţie prin influenţarea cererii şi a ofertei monedei respective, prin vânzarea de monedă proprie, când se ajunge la marja superioară, şi cumpărarea de monedă proprie, când se ajunge la marja inferioară.

Acest procedeu a fost eficace un timp, dar având în vedere că factorul cerere-ofertă nu este singurul care influenţează cursul economic valutar, metoda reglării cursului prin intervenţii pe piaţa valutară nu a dat rezultate uneori.

S-a recurs atunci la metoda devalorizare-revalorizare, în care valoarea paritară (curs oficial) era diminuată sau respectiv mărită pentru a face faţă fluctuaţiei. În cazul revalorizării, axa cursului oficial se mută paralel mai sus şi odată cu ea cele două marje. Aceasta era însă o

63

măsură pur monetară şi influenţa diverşilor factori economici asupra cursului valutar economic nu putea fi oprită.

O altă metodă a fost aceea a şarpelui monetar, instituită numai în cadrul CEE pentru câteva ţări şi în care monedele europene variau în interiorul tunelului diferit de marjele de fluctuaţie de ±2,25% în raport cu dolarul SUA şi variau în acelaşi timp între ele, într-o bandă lată de 4,5%, care limita variaţia cursului unei monede europene faţă de celelalte monede europene. Şi în această metodă, de îndată ce cursul pe piaţă se apropia de una dintre marje (faţă de dolar sau faţă de celelalte monede europene), băncile centrale trebuiau să intervină prin vânzarea sau cumpărarea valutei cerute sau oferite excedentar.

Sistemul Monetar Internaţional a renunţat la orice modificare a cursului valutar, introducând metoda flotării libere. Prin această metodă, moneda se lasă liberă să floteze, urmând să se stabilizeze singură, în jurul unei valori.

Cu timpul însă, s-au constatat prea puţine rezultate pozitive şi ţările din SME au fost obligate, totuşi, să intervină uneori, continuând folosirea devalorizării şi a revalorizării în raport cu dolarul sau cu DST. Dar deficienţa cea mai mare a constat în faptul că datorită flotării libere, dolarul a fost supraevaluat, din cauza unor exagerări în cotarea interna-ţională, astfel că în anii ’84 – ’85 dolarul a înregistrat o supraevaluare de peste 25%. Aceasta a avut urmări neplăcute asupra economiei internaţionale, mărind artificial preţul petrolului, ceea ce a afectat profund economia unei serii de ţări.

Pentru a remedia efectele negative ale flotării libere, ţări din vestul Europei, constituite în Sistemul Monetar European (SME), au introdus metoda concentrării regionale a cursului valutar. Această metodă revine la flotarea într-un tunel cu aceeaşi marje de ±2,25%, dar faţă de moneda caracteristică sistemului, numită ECU, care este mai constantă decât dolarul şi nu poate fi supraevaluată artificial. Totodată, în această metodă au mai apărut două limite de fluctuaţie, numite limite de divergenţă, situate mai aproape de axă la ±1,70%, care pot fi depăşite, dar depăşirea lor declanşează măsuri preventive în vederea operaţiunilor de vânzare şi cumpărare de monedă proprie.

Metoda este completată şi de facilitarea obţinerii de împrumuturi în vederea acestor intervenţii fie de la parteneri din SME, fie de la fondul lor comun (Fondul European de Cooperare Monetară).

64

În concluzie, se dovedeşte că dificultăţile economice şi monetare prin care trec ţările participante sunt foarte complexe, încât intervenţiile acestora pe piaţa monetară nu le pot învinge totdeauna. Se preconizează, totuşi, în cadrul FMI, aplicarea unei metode de flotare în centrul unor marje ajustabile după anumite criterii internaţionale.

În prezent, pe piaţa mondială continuă să se aplice flotarea parţială în limita unor marje şi cu intervenţii pe piaţa valutară.

2.6. Conceptul de piaţă valutară şi organizarea acesteia

Funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional este facilitată de o structură instituţională denumită piaţa valutară. Întreprinderile care cumpără şi vând pe piaţa mondială sau fac împrumuturi şi investiţii în străinătate sunt implicate pe piaţa schimburilor sau piaţa valutară. În fiecare zi au loc milioane de tranzacţii între firme şi persoane din diferite ţări. Pentru a se regla astfel de afaceri între parteneri trebuie să se recurgă la convertirea monedelor între ele.

Regulamentul nr.3 din 3 decembrie 1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare defineşte piaţa valutară ca fiind o piaţă continuă în care se efectuează vânzări şi cumpărări de valute contra monede naţionale sau alte valute la cursuri de schimb determinate liber de intermediari autorizaţi de BNR să participe în nume şi în cont propriu şi/sau în nume propriu şi în contul clienţilor.

Piaţa valutară este un spaţiu în care monedele dintr-o ţară sunt schimbate pentru altele, unde acordurile sunt încheiate pentru cumpărări şi vânzări internaţionale. După cum piaţa monetară domestică este locul unde sunt gestionate fluxurile financiare dintr-o singură economie, aşa piaţa monetară valutară este locul unde sunt gestionate fluxurile financiare dintre ţări, plăţile pentru vânzările şi cumpărările de active. Pentru exercitarea acestui gen de comerţ trebuie să fie bine cunoscute regulile şi tradiţiile existente în fiecare ţară.

Piaţa valutară este un sistem de relaţii financiar-valutare prin care se desfăşoară vânzările şi cumpărările de valută (efectivă şi în cont) şi de devize (trate, bilete la ordin, cecuri etc.) exprimate în monedă străină, activitate ce reprezintă un gen specific de comerţ. Pe piaţa valutară, monedele şi devizele sunt tratate ca mărfuri şi negociate ca atare.

65

Dezvoltarea acestei pieţe a fost posibilă datorită progresului

rapid al comunicaţiilor care permit cunoaşterea în orice moment a cursurilor monedelor pe pieţele unde se fac cele mai numeroase tranzacţii cu ele, precum şi a cursurilor practicate de cele mai mari bănci. De asemenea, piaţa valutară este şi locul acţiunilor comerciale desfăşurate la scară mondială de o gamă largă de participanţi. Acti-vităţile lor determină fluctuaţii ale monedelor în funcţie de previziunile lor pe termen scurt cu privire la rata dobânzii, rata inflaţiei şi alţi factori.

De aceea, piaţa valutară reprezintă locul de desfăşurare al fluxurilor internaţionale de fonduri. Acestea vor depinde de conjuncturile politice, dacă rata dobânzii este stabilită la un nivel mai scăzut faţă de rata inflaţiei sau dacă ţara respectivă este caracterizată de un deficit al balanţei de plăţi ce nu poate fi previzionat. Fondurile sunt atrase într-o ţară cu o politică economică atractivă, când firmele din această ţară sunt dinamice şi bine gestionate, astfel încât piaţa bursieră e atractivă. Fondurile vor dispare în condiţiile unei incertitudini politice, dacă rata dobânzii este prea mică faţă de inflaţie sau dacă ţara are un deficit important al balanţei comerciale sau de plăţi.

În ultimul deceniu aceste fluxuri internaţionale investiţionale au jucat un rol din ce în ce mai important pe piaţa valutară pe măsură ce pieţele de titluri de valoare au devenit mai globale. Piaţa valutară este, de asemenea, un spaţiu pentru activităţi comerciale la scară globală pentru o serie de participanţi. Activităţile pot modifica în sus sau în jos cursurile în funcţie de previziunile pe termen scurt asupra evoluţiei unor factori importanţi ca ratele dobânzilor, ratele inflaţiei etc. Schimburile comerciale şi financiare între ţări s-au dezvoltat considerabil. Pieţele valutare şi de capital s-au organizat la scară mondială. Ele constituie astăzi angrenajele esenţiale ale jocului economic.

Monedele convertibile sunt schimbate între ele şi contra celorlalte monede naţionale în toate ţările lumii. Piaţa schimburilor valutare nu este geografic limitată. La nivel internaţional, funcţionează pieţe valutare care deservesc interese nelocalizate pe un anumit spaţiu geografic, având influenţe puternice asupra activităţii valutar-financiare internaţionale. Schimbul dolarului SUA pe alte monede nu se realizează numai la New-York, ci şi la Zürich, Londra etc. Michel Didier realiza o comparaţie sugestivă, conform căreia „piaţa schimburilor valutare

66

urmează în prezent mişcarea soarelui în jurul globului prin intermediul sateliţilor de telecomunicaţii”. Cele mai importante pieţe valutare cu caracter internaţional sunt: Londra, Zürich, Paris, New-York, Tokio, Frankfurt etc. Pe aceste pieţe, cursurile valutare influenţează foarte mult cursurile valutare de pe alte pieţe. Devenită cea mai importantă şi cea mai lichidă piaţă financiară din lume, piaţa valutară este singura piaţă globală care funcţionează practic fără întrerupere, 24 de ore din 24. Utilizarea marilor reţele de transmitere a informaţiilor financiare – SWIFT, REUTERS, TELERATE, BLOOMBERG – conferă pieţei unitatea necesară şi permite în acelaşi timp funcţionarea sa continuă.

Volumul mediu, zilnic al tranzacţiilor a depăşit pragul de 1000 miliarde de dolari, faţă de doar 250 miliarde cât reprezenta în 1986, ceea ce arată şi justifică interesul crescând din partea observatorilor realităţii financiar-bancare internaţionale.

În prezent, Londra este principalul centru financiar al lumii, în privinţa schimburilor valutare, devansând poziţia New-York-ului. Alături de piaţa tradiţională ce se caracterizează prin vânzări şi cum-părări de credit sau împrumut cu valute, care deţine în continuare rolul dominant, există şi compartimente satelit, cum sunt piaţa la termen şi piaţa opţiunilor de schimb în devize, care au o importanţă tot mai mare.

Pentru derularea organizată a operaţiunilor de vânzare-cumpărare de semne băneşti, piaţa valutară internaţională a realizat un cadru instituţional adecvat, cu precizarea clară a rolului fiecărui component. Piaţa valutară este ordonată de intermediari, care au rolul de a forma piaţa punând în contact pe ofertanţi şi solicitanţi.

De obicei, piaţa valutară se compune dintr-o bursă valutară care este o organizaţie interbancară reglementată de lege, dintr-un număr de bănci autorizate de banca centrală pentru astfel de operaţiuni şi casele de schimb valutar, care sunt întreprinderi specializate, de asemenea, organizate în acest sens, precum şi persoane sau instituţii pe post de brokeri sau dealeri.

67

INTERMEDIARI

Ofertanţi de valută

Solicitanţi de valută

Ordin de cumpărare

Brokeri şi dealeri

Casa de schimb

Bănci comerciale

Bursa de valori

Ordin de vânzare

Schema 1. Cadrul instituţional al pieţei valutare Negocierile din cadrul pieţei valutare sunt determinate de cererea

şi oferta pentru diferite valute, condiţiile de schimb fiind stabilite de părţi, în limitele prevăzute de lege. În urma acestor negocieri, valoarea de schimb a valutelor variază şi se stabileşte în jurul unei valori medii, numite cursul valutar al pieţei.

Operaţiile pe piaţa valutară se fac aproape în exclusivitate prin intermediul băncilor. Sumele utilizate pe această piaţă reprezintă, în special, depozite bancare, bani în cont la diferite instituţii financiare, iar proprietarii sunt firme comerciale, industriale, agricole, bancare etc. şi persoane fizice. Banii în numerar deţin un rol nesemnificativ pe această piaţă. Finalizarea operaţiilor de schimb se face prin transferul telegrafic al depozitelor bancare între cumpărători şi vânzători. Băncile operează pe piaţă schimburile fie pe cont propriu, fie în contul clienţilor. Ca urmare, cererea şi oferta îşi au sursa în însăşi activitatea băncilor şi în activităţile clienţilor lor, care pot fi persoane fizice şi juridice. De asemenea, atât cererea, cât şi oferta pe piaţa valutară pot fi generate şi de intenţii speculative sau de apărare ale agenţilor economici împotriva consecinţelor negative care le-ar putea avea pentru ei modificarea cursurilor diferitelor monede.

Transferul telegrafic al depozitelor se face de către bănci sau alte instituţii financiare autorizate în acest sens pe baza unui ordin. Clientul care are în cont la o bancă o sumă într-o monedă convertibilă emite ordin către banca respectivă, prin telex, să-i schimbe întreaga sumă sau numai o parte, într-o altă monedă. Potrivit ordinului, banca va micşora suma din primul cont sau o va lichida, iar suma din al doilea cont o va spori corespunzător cursului de schimb dintre cele două monede. Cele

68

două conturi pot aparţine aceluiaşi client sau unor clienţi diferiţi şi pot fi la aceeaşi bancă sau nu.

Pentru realizarea operaţiilor pe piaţa schimburilor valutare, băncile îşi stabilesc cursuri de cumpărare şi de vânzare pentru monedele convertibile ale diferitelor ţări, pe care le afişează pe terminale video şi le comunică telefonic clienţilor interesaţi, dar care se schimbă permanent, chiar în decursul aceleiaşi zile, în funcţie de evoluţia situaţiei lor. Cursul de vânzare este întotdeauna mai mare decât cele de cumpărare, diferenţa dintre cele două cursuri revenind băncii sub formă de comision. Cursul reprezintă expresia volumului şi dinamicii cererii şi ofertei pe piaţa schimburilor valutare.

Mecanismul formării cursului valutar pe piaţă cunoaşte trei stadii care duc la o uniformizare a acestuia: prima uniformizare are loc la nivelul fiecărei bănci, prin cererea şi oferta de valută la ghişeele acesteia; a doua uniformizare a cursului se face la nivelul pieţei naţionale, prin compensarea interbancară; a treia uniformizare se produce la nivel internaţional, prin compensarea între pieţe.

2.7. Factorii de influenţă asupra mecanismelor specifice pieţei

valutare naţionale şi internaţionale

Rolul pieţelor valutare este determinat de posibilitatea pe care acestea le oferă participanţilor la schimburile economice internaţionale pentru obţinerea şi alegerea mijloacelor de credit şi de plăţi cele mai convenabile.

Creşterea importanţei pieţelor valutare în dezvoltarea schimburilor economice internaţionale este condiţionată de următorii factori:

• tendinţele de liberalizare a comerţului internaţional şi de ate-nuare a restricţiilor valutare datorită activităţii organismelor financiare internaţionale;

• creşterea ponderii creditului extern în volumul tranzacţiilor comerciale internaţionale;

• tendinţa de creştere a rolului unor valute naţionale cu mare pondere pe piaţa financiar-bancară internaţională;

• creşterea unei penurii de lichidităţi, îndeosebi pentru ţările în curs de dezvoltare, aceasta fiind combătută de organismele financiare internaţionale care facilitează şi dirijează creditele pe pieţele valutare.

69

Totodată, pieţele valutare sunt supuse legislaţiei financiare şi monetare a statului pe teritoriul căruia funcţionează, fiind supuse controlului băncii centrale sau altor autorităţi financiare. Din totdeauna, guvernele şi băncile lor centrale au încercat să influenţeze piaţa valutară. De obicei, aceasta se realizează prin două modalităţi principale: controlul valutar şi intervenţia.

Regulile de control valutar îi împiedică pe cetăţenii unei ţări de la anumite operaţii – cum ar fi trimiterea de bani în străinătate – care sunt percepute de banca centrală ca având efecte negative asupra ratei de schimb.

Intervenţia poate îmbrăca două forme : fie schimbarea nivelului ratei dobânzii pentru a face moneda internă mai mult sau mai puţin atractivă pentru străini, fie prin vânzarea sau cumpărarea de monedă pentru a-i ridica sau coborî valoarea de piaţă. Intervenţiile asupra ratei dobânzii la moneda naţională pleacă de la premisa că nivelul ratei dobânzii influenţează deciziile agenţilor economici privind deţinerea de monedă, respectiv de valută. Astfel, când moneda naţională suferă presiuni de scădere, prin ridicarea ratei dobânzii, agenţii economici sunt stimulaţi să păstreze moneda naţională, ceea ce duce la întărirea cererii în raport cu oferta şi deci la o influenţă pozitivă asupra cursului monedei. Invers, când moneda naţională este în apreciere, o reducere a ratei dobânzii scade cererea, reducând cursul monedei.

Statele pot să aplice mijloace de control mai accentuat asupra schimbului valutar, forma extremă a controlului fiind monopolul valutar, respectiv dreptul exclusiv al statului de a efectua operaţiuni pe piaţa valutară. Dacă monopolul valutar este specific statelor cu economie de comandă, forme mai mult sau mai puţin accentuate de control se practică în multe ţări din lume, îndeosebi în cele în curs de dezvoltare. Printre acestea se numără: limitarea posibilităţilor de preschimbare a monedei naţionale în valută, atât în ceea ce priveşte persoanele îndreptăţite, cât şi sumele de preschimbat; limitarea convertibilităţii la operaţiunile de cont curent; interzicerea cumpărării valutei la termen – inexistenţa pieţei forward; obligaţia rezidenţilor de a repatria şi preschimba în monedă naţională veniturile în valută obţinute în străinătate etc.

70

2.8. Operaţii valutare Piaţa valutară cuprinde: piaţa valutară interbancară şi piaţa

valutară pentru populaţie, cel mai reprezentativ segment al pieţei valutare fiind piaţa interbancară cu cele două componente: piaţa la vedere şi piaţa la termen.

Piaţa la vedere este determinată de tranzacţiile la vedere. Acestea se concretizează în operaţiuni de vânzare sau cumpărare de valută în aceeaşi zi (sau maxim 48 de ore), astfel încât momentul tranzacţiei coincide cu momentul formării cursului valutar al zilei. Tranzacţiile la vedere măresc viteza de circulaţie a devizelor şi uşurează derularea tranzacţiilor de import-export.

Piaţa la termen este determinată de tranzacţiile la termen concretizate în încheiere imediată, dar cu livrare a valutelor după un termen prestabilit în momentul încheierii tranzacţiei. Acest termen este standardizat şi poate fi de: 1 lună (1 M), 2 luni (2 M), 3 luni (3 M), 6 luni (6 M) şi 1 an (12 M).

După 1970, piaţa valutară se dezvoltă şi mai mult, apărând pieţele derivate. În cadrul lor se disting:

piaţa contractelor standardizate, localizată în cadrul burselor dotate cu camere de compensaţie, care cuprinde: piaţa contrac-telor la termen, piaţa contractelor de opţiuni; piaţa contractelor nestandardizate, care este un segment al pie-ţei interbancare, unde se încheie tranzacţiile libere, de tip OTC.

Operaţiunile derulate pe piaţa valutară se clasifică în funcţie de mai multe criterii, astfel: a) în funcţie de scopul urmărit de clienţi pe piaţa valutară: • tranzacţii derulate în scopul protecţiei împotriva riscului valutar.

Acestea sunt, în general, operaţiuni de hedging prin care se urmăreşte menţinerea puterii de cumpărare a unei valute prin operaţii succesive la vedere şi la termen, pentru a evita modificarea de curs valutar în timp;

• tranzacţii generate de nevoia de fructificare a conturilor de disponibilităţi prin care se urmăreşte valorificarea diferenţelor de curs pe diferite pieţe sau la momente diferite (arbitraj);

• operaţiuni iniţiate în scopul dirijării cursului de schimb, caz în care se procedează la intervenţii asupra ofertei de valută;

71

• tranzacţii de tip speculativ, care urmăresc obţinerea de profit ca urmare a modificării cursului valutar în timp sau în spaţiu, sau din cauza existenţei unei diferenţe de dobândă la fondurile exprimate în diferite monede;

b) în funcţie de momentul efectuării tranzacţiei şi mecanismul finalizării acesteia, piaţa valutară permite două tipuri principale de operaţiuni:

• tranzacţii spot derulate pe baza cursului de schimb la vedere şi finalizate din punct de vedere al reglementărilor în conturi la cel mult 48 de ore de la iniţierea tranzacţiei;

• tranzacţii forward încheiate la un moment iniţial pe baza unui curs la termen prestabilit şi finalizate la 1, 3 sau 6 luni de la data încheierii tranzacţiei. În funcţie de reglementările existente, pe anumite pieţe valutare pot exista tranzacţii şi la alte termene faţă de acestea considerate normale, şi anume, tranzacţii la 9 sau 12 luni sau aşa-numitele tranzacţii aparte, efectuate la un număr de zile de 45 sau 60;

c) luând drept criteriu natura mijloacelor tranzacţionate pe piaţa valutară, putem identifica: tranzacţii cu valute efective; tranzacţii cu valute în cont; tranzacţii cu monede internaţionale.

Categoriile de participanţi care operează pe piaţa valutară sunt: băncile şi agenţii nonbancari de schimb valutar care acţionează ca dealeri; persoane fizice şi firmele ce efectuează tranzacţii comerciale sau de investiţii; arbitrajiştii şi speculatorii; băncile centrale şi trezo-reriile.

Băncile şi agenţii nonbancari de schimb valutar acţionează ca dealeri pentru efectuarea schimbului valutar (vânzare sau cumpărare de la sau pentru clienţii lor). Dealerii „fac piaţa” într-un sens tehnic şi operaţional. Ei câştigă cumpărând valută la un preţ „de cumpărare” şi o revând la un preţ „de ofertă” puţin mai ridicat. Competiţia din lumea dealerilor face piaţa valutară „eficientă” în acelaşi mod ca şi piaţa de capital.

Cele mai simple operaţiuni sunt cele practicate de casele de schimb valutar. Aici, pe baza documentelor de identitate şi a sumelor propuse la vânzare-cumpărare, are loc schimbul valutar. Acest schimb presupune parcurgerea unor operaţiuni, cum sunt identificarea persoanei pe baza documentelor (paşaport); încadrarea în restricţiile regulamentului

72

valutar; verificarea semnelor băneşti prezentate spre vânzare-cumpărare (în special, valuta); întocmirea documentului de schimb valutar.

În cazul sumelor necesare pentru operaţiunile de comerţ exterior, agenţii economici se adresează băncilor comerciale pe baza unor ordine de vânzare-cumpărare. În principal, băncile comerciale fac operaţiuni cu caracter economic (acoperitor) şi în scop asigurator, prin vânzare-cumpărare la vedere şi la termen.

Băncile comerciale şi cele de investiţii sunt cei mai importanţi operatori pe piaţa valutară, pentru că dispun de depozite la instituţii financiare străine corespondente. Băncile care intervin pe piaţă sunt puţine la număr, iar celelalte instituţii autorizate de legile bancare intervin prin intermediul agenţilor de schimb. În acest context, piaţa interbancară este, deci, piaţa băncilor şi instituţiilor financiare autorizate prin legea bancară din diferitele ţări.

Filialele financiare şi bancare ale marilor firme şi grupări industriale au un rol din ce în ce mai important pe piaţa valutară. Băncile de grup al căror capital majoritar este deţinut de un grup indus-trial sau comercial reprezintă o tradiţie în unele ţări europene ca Franţa, Germania, Belgia, ţări care acceptă noţiunea de „bancă universală”.

Persoanele fizice şi firmele acţionează pe piaţa valutară pentru a facilita derularea tranzacţiilor comerciale sau de investiţii. Acest seg-ment se constituie din: importatori şi exportatori; investitori interna-ţionali de portofoliu; firme multinaţionale; turişti. Unii dintre aceşti participanţi folosesc piaţa valutară pentru acoperirea riscurilor valutare. În primul rând, firmele de import-export sunt interesate să intervină pe piaţa valutară. La acestea se adaugă întreprinderile care se împrumută în valută sau cele care îşi dezvoltă o activitate financiară cu caracter speculativ. Importatorii sunt expuşi riscului de apreciere a monedei de tranzacţie, iar exportatorii sunt expuşi riscului de depreciere a acesteia. Ei pot adopta o poziţie prudentă, acoperindu-se sistematic împotriva riscului cursului de schimb. O gestiune dinamică a riscului valutar presupune trecerea de pe poziţia de acoperire pe cea speculativă în cazul în care anticipările de curs sunt favorabile unei asemenea treceri.

73

AGENŢI ECONOMICI PRIVAŢI

OPERATORI DE OPŢIUNI

ÎNTREPRINDERI

PIAŢA DE SCHIMB

BĂNCI INTERNAŢIONALE BĂNCI CENTRALE

OPERATORI LA VEDERE

OPERATORI DEPOZITE-SWAP

OPERATORI COMERCIALI

Schema 2. Principalii participanţi pe piaţa valutară În categoria investitorilor internaţionali intră casele de titluri

japoneze, fondurile de sprijin (trust funds), societăţile de asigurări şi organismele de plasament colectiv în valori mobiliare. Preocuparea pentru diversificarea investiţiilor îi determină pe aceşti mari gestionari de fonduri să se orienteze asupra pieţelor străine. Astfel, în prezent, s-a ajuns la situaţia în care investitorii japonezi sunt cei mai importanţi cumpărători de bonuri de tezaur americane pe termen scurt, alături de titlurile pe termen mediu şi lung.

Speculatorii şi arbitrajiştii realizează profit în interiorul pieţei valutare. Motivele lor diferă de cele ale dealerilor, constând în faptul că speculatorii şi arbitrajiştii asigură o piaţă continuă. Dacă dealerii urmăresc să obţină profit din diferenţa dintre cerere şi ofertă, speculatorii caută să obţină profit printr-o modificare a nivelelor generale de preţ, iar arbitrajiştii caută să obţină profit din diferenţele simultane de preţ de pe pieţe diferite. Speculatorii acţionează în strânsă legătură cu băncile, în sensul că operaţiunile cu caracter speculativ se încadrează în limitele impuse de conducerea băncilor.

Înclinaţia băncilor pentru operaţiuni cu caracter speculativ este relativ limitată comparativ cu cea a persoanelor fizice. Băncile nu refuză

74

clienţilor astfel de operaţiuni, pentru că acestea sunt o sursă de venituri şi comisioane, dar şi datorită concurenţei celorlalte bănci în căutare de clientelă.

Băncile centrale şi trezoreriile acţionează pe piaţa valutară pentru a obţine sau a dispune de rezerve valutare, dar şi pentru a influenţa cursul la care moneda proprie este tranzacţionată. Mobilul lor nu este obţinerea profitului, ci mai degrabă influenţarea valorii schimbului valutar al monedei proprii pentru a beneficia în viitor de dobânzile populaţiei.

Investiţiile băncilor centrale au un caracter sporadic şi îndeplinesc câteva funcţii importante: executarea ordinelor primite de la clientela proprie – guverne, bănci centrale străine, organisme internaţionale; controlul asupra pieţei care depinde de importanţa acordată controlului asupra schimburilor monetare; încercarea de a influenţa cursul de schimb din motive de politică internă sau din necesitatea unor angajamente internaţionale.

Băncile centrale acţionează pe piaţa valutară, utilizând, în prin-cipal, două instrumente: investiţii directe sub formă de vânzare-cum-părare de devize; rata dobânzii, al cărei nivel relativ face moneda naţio-nală mai mult sau mai puţin atrăgătoare pentru plasamente sau investiţii.

În condiţiile dezvoltării economiei mondiale, ca urmare a diviziunii internaţionale a muncii, a apărut necesitatea schimbu-rilor comerciale dintre ţări. Operaţiunile de import-export, investiţiile în străinătate şi creditele externe reprezintă principalele modalităţi de tranzacţii internaţionale. În fiecare zi au loc milioane de tranzacţii între firme şi persoane din diferite ţări. Pentru a se regla astfel de afaceri între parteneri trebuie să se recurgă la convertirea monedelor între ele, ceea ce se realizează pe piaţa valutară. Apariţia acestei pieţe a fost aşadar rezultatul unor necesităţi economice.

Funcţia principală a pieţei valutare este de formare a cursurilor (preţurilor), care permit reflectarea stării pieţei la un anumit moment de timp. Menirea acestei pieţe este de a pune în legătură – prin intermediari specializaţi – un număr cât mai mare de agenţi economici interesaţi în comerţul internaţional, creându-se totodată condiţiile materiale şi informaţionale necesare pentru încheierea şi executarea tranzacţiilor.

75

Piaţa valutară se constituie ca un mecanism prin care se transferă puterea de cumpărare între ţări; se obţine şi se oferă credit pentru tranzacţii comerciale internaţionale; se minimizează expunerea la riscurile determinate de fluctuaţiile cursurilor de schimb.

Aceste trei funcţii sunt determinate de diferitele categorii de participanţi pe piaţa valutară:

transferul puterii de cumpărare Este necesar deoarece comerţul internaţional şi tranzacţiile de

capital implică de obicei părţile rezidente reprezentate de diferitele monede naţionale. Deşi tranzacţia comercială sau de capital ar putea fi efectuată în orice monedă, fiecare parte ar dori să-şi reţină moneda proprie. Fie exemplul unui importator german care cumpără calcula-toare din Anglia. Exportatorul englez poate să vândă calculatoarele importatorului german fie în euro, fie în lire sterline, fie în dolari SUA. Oricare dintre aceste monede ar fi folosită, cele două părţi trebuie să-şi transfere puterea de cumpărare către sau de la monedele naţionale proprii. În aceste condiţii, piaţa valutară constituie un mecanism de efectuare a tranzacţiilor de transformare a puterii de cumpărare.

furnizarea de credite Continuând exemplul de mai sus, calculatoarele trebuie finanţate

pe perioada transportului spre Germania. Exportatorul englez ar trebui să fie de acord să ofere un credit importatorului german cu sau fără dobândă. Importatorul german ar trebui să plătească cash transportul şi să finanţeze calculatoarele. Piaţa valutară oferă astfel o sursă de credit.

minimizarea riscului valutar Nici importatorul german şi nici exportatorul englez nu îşi asumă

riscul modificărilor de curs valutar. Ei preferă să obţină un profit normal în urma tranzacţiei cu calculatoare decât să speculeze un profit sau o pierdere din modificările cursurilor de schimb. Piaţa valutară oferă în acest sens facilităţi de acoperire (hedging) pentru transferarea riscului valutar către operatorii profesionali.

Operaţiunile valutare cu acoperire la termen de tip hedging sunt un gen de operaţiuni prin care un cumpărător sau o bancă se angajează, pe de o parte, să plătească o sumă în valută, la un anumit termen, iar pe de altă parte, se împrumută cu aceeaşi sumă în aceeaşi valută, la acelaşi termen de rambursare. Prin acest mod, cumpărătorul

76

de valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia, deoarece la termen eventuala pierdere se compensează prin câştigul egal obţinut prin împrumut, ceea ce înseamnă că riscul operaţiunii a fost transferat băncii împrumutătoare.

Pe piaţa valutară, tranzacţiile se desprind uneori de activităţile economice propriu-zise, ele efectuându-se din anumite interese, caz în care cererea şi oferta sunt deformate. Aceste situaţii apar ca urmare a unor factori specifici: speculaţia valutară, arbitrajul valutar, intervenţia statului.

Speculaţia valutară este o operaţiune de vânzare-cumpărare care nu are o bază economică, efectuându-se doar pentru a realiza un câştig din negocieri, obţinut prin folosirea inteligentă a diferenţelor de curs valutar dintre două valute pe aceeaşi piaţă sau pe pieţe diferite sau între cursul la vedere şi cel la termen. Operatorii pe piaţa valutară pro-cedează la operaţiuni la vedere pentru a specula: diferenţa de curs va-lutar în timp; diferenţa de curs valutar între două pieţe, în acelaşi timp.

Primul tip de operaţiuni se realizează în două variante, à la hause (în creştere) şi à la baise (în scădere). Astfel , în cazul în care se preconizează o creştere a cursului unei valute în perioada t1-t2 speculatorul va face o operaţiune de cumpărare la vedere a valutei respective la cursul curent. Apoi în t2, va face o operaţiune de vânzare la vedere a sumei cumpărate în t1, încasând diferenţa de curs dintre cursul în t2 şi cursul în t1. În cazul în care o valută este în scădere, speculatorul va proceda la vânzarea ei pe o valută mai stabilă sau în creştere în t1, pentru a face apoi o cumpărare la vedere în t2, obţinând o cantitate mai mare din valuta în scădere.

Operaţiunile speculative în spaţiu valorifică diferenţele de curs valutar curent care pot să apară la o valută pe diferite pieţe; operatorii utilizează un sistem informaţional complex şi operativ pentru a acumula informaţii din diferite puncte ale globului, unde piaţa valutară funcţionează la ore diferite. La ora 12 a meridianului zero sunt deja deschise pieţele valutare de la Frankfurt (ora 7) şi Londra (ora 9). La ora 9 a meridianului zero sunt deja închise pieţele de la Tokio, Hong Kong şi Singapore, Piaţa de la New-York se deschide la ora 13, iar cea de la Chicago la ora 14.

În momentul în care depistează o diferenţă de curs valutar procedează la cumpărarea de pe o piaţă (mai ieftină) şi la revinderea

77

acestei valute pe altă piaţă (cu un curs valutar mai mare), însuşindu-şi diferenţa sub formă de profit. Scopul speculativ a determinat folosirea din plin şi a procedeului de vânzare-cumpărare la termen pentru obţinerea unui câştig. Pe piaţa valutară se practică atât forma de operaţiuni cu contracte futures, cât şi operaţiunile sub formă de opţiuni.

Procedeul de realizare are în vedere posibilitatea ca în momentul de scadenţă a contractului, operatorii să poată realiza o operaţiune la vedere prin care să procure valuta promisă (dacă este vânzător la termen) sau să facă rost de moneda locală pentru a cumpăra valuta din contractul la termen (dacă este cumpărător la termen). În aceste operaţiuni, operatorii speculează o regulă a pieţei valutare la vedere după care mişcarea efectivă a sumelor se realizează într-o perioadă de până la 48 de ore. Decizia speculatorului de a fi vânzător sau cum-părător la termen depinde de prognoza evoluţiei cursurilor, prognoza făcută de el sau furnizată de instituţiile care realizează prognoze asupra cursurilor valutare. Speculaţia comportă însă un anumit risc, deoarece dacă previziunea agentului nu se realizează se pot înregistra pierderi.

Arbitrajul valutar este asemănător speculaţiei valutare cu deosebirea că se efectuează de către bănci şi cu sume mari. Operaţiunile de arbitraj urmăresc să valorifice diferenţele de curs valutar sau de dobândă, fără ca arbitrajul să-şi asume obligaţia pentru preţul valutei. El cumpără pentru a vinde, speculând doar diferenţele de curs valutar sau de dobândă.

În principal, operaţiunile de arbitraj au scopuri multiple, de la valorificarea unor depozite în valută prin obţinerea unei dobânzi de depozit care să compenseze deprecierea cursului, la obţinerea unor câşti-guri din specularea diferenţelor de curs, de la schimbarea tactică a struc-turii pe monede a rezervelor valutare ale băncilor, la balansarea zilnică a disponibilului de valută pentru operaţiunile curente ale băncilor comerciale

Arbitrajul valutar are o pondere însemnată în cadrul operaţiunilor efectuate de bănci pe pieţele valutare, acestea găsind practic o modalitate de a-şi valorifica disponibilităţile în valută.

Arbitrajul poate fi simplu, când se antrenează sume exprimate doar în două monede (una se vinde şi alta se cumpără), operaţiunea fiind similară cu orice vânzare-cumpărare la termen sau la vedere în scop speculativ sau cu caracter asiguratoriu. Există practica angajării unui număr mai mare de monede (3-4), arbitrajul fiind multiplu şi

78

speculând diferenţele de curs în timp sau spaţiu existente în relaţiile valorice dintre mai multe valute.

Practic, operaţiunile de arbitraj se realizează prin ordine de vânzare sau de cumpărare transmise rapid prin mijloace de comunicare moderne, de către bănci, corespondenţilor lor de pe alte pieţe valutare. Dotarea superioară cu tehnică informaţională şi de comunicaţie permite băncilor să realizeze operaţiuni de arbitraj, folosind diferenţele de curs în spaţiu (din ce în ce mai dificile, pieţele valutare fiind dotate cu sisteme de comunicare foarte rapide) şi în timp.

Intervenţia statului se concretizează în vânzări sau cumpărări masive de valute pentru menţinerea cursului valutar al monedei naţionale. Pe baza normelor financiare internaţionale, statul este obligat să menţină limite de fluctuaţie a monedelor naţionale.

Rolul pieţelor valutare este determinat de posibilitatea pe care acestea le oferă participanţilor la schimburile economice internaţionale, pentru obţinerea şi alegerea mijloacelor de credit şi de plată cele mai convenabile.

Creşterea importanţei pieţelor valutare în dezvoltarea schim-burilor economice internaţionale este condiţionată de anumiţi factori, cum sunt: tendinţa liberalizării comerţului internaţional şi de atenuare a restricţiilor valutare prin activitatea organismelor financiare interna-ţionale; creşterea ponderii creditului internaţional în volumul tranzac-ţiilor comerciale internaţionale; creşterea rolului unor valute naţionale cu mare pondere pe piaţa financiar-bancară internaţională; apariţia unor penurii de lichidităţi, în special, în ţările în curs de dezvoltare.

Amploarea relaţiilor economice internaţionale şi participarea tuturor ţărilor la circuitul economic mondial determină creşterea rolului pieţelor valutare în desfăşurarea operaţiunilor economice externe. Ele devin un barometru al activităţii economice dintr-o ţară şi, în acelaşi timp, al conjuncturii economice generale de pe piaţa internaţională.

2.9. Premisele creării şi factorii dezvoltării

pieţei valutare în România

Procesul de formare şi dezvoltare a pieţei valutare a fost iniţiat, reglementat şi supravegheat de către Banca Naţională a României, în virtutea rolului ei de bancă centrală. BNR are competenţa de a autoriza

79

agenţii pieţei, respectiv băncile comerciale, care acţionează ca intermediari financiari pentru agenţii economici, şi casele de schimb, care deservesc populaţia.

BNR a urmărit crearea unei pieţe valutare pe deplin funcţionale, având în acest sens două iniţiative majore: accesul liber pe piaţă prin relicenţierea ca dealeri a tuturor băncilor comerciale autorizate; liberalizarea cursului de schimb (flotare dirijată).

Ambele măsuri au constituit decizii de politică macroeconomică foarte importante, deoarece orientarea anterioară a politicilor valutare bazate pe controlul administrativ duce la tensiuni majore în funcţionarea pieţei valutare. Consecinţele deprecierii leului, ca urmare a liberalizării preţurilor, au dus la scăderea încrederii în moneda naţională.

În ţara noastră, piaţa valutară se prezintă în ipoteza de piaţă liberă, denumită piaţa valutară interbancară, unde se efectuează direct operaţiuni de vânzare-cumpărare valute, fără limitarea sumelor, la cursuri liber negociate pe tot timpul zilei.

Piaţa valutară din România se compune din totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valută contra monedei naţionale prin intermediari autorizaţi de BNR, în nume propriu şi în contul clienţilor, inclusiv operaţiunile caselor de schimb valutar. Ea cuprinde segmentul pieţei valutare pentru agenţii economici – piaţa interbancară – şi segmentul pieţei pentru populaţie.

Mecanismul şi modalitatea de organizare a acestei pieţe au intrat în vigoare la 1 august 1994 şi succed primei pieţe valutare libere pentru agenţii economici care s-a deschis la Bucureşti în februarie 1991, organizată ca fixing de genul licitaţiei închise sau ferme.

Prin operaţiuni valutare, conform Regulamentului privind efectuarea operaţiunilor valutare, se înţeleg încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, tranzacţiile financiare şi de capitaluri cu valori mobiliare şi imobiliare exprimate în monedele altor ţări sau în unităţi monetare de tipul DST şi ECU şi operaţiunile efectuate în moneda naţională „leu” atunci când acestea din urmă au loc între rezidenţi şi nerezidenţi.

Piaţa licitaţiilor valutare se bazează pe următoarele principii: concentrarea ordinelor agenţilor economici privind vânzarea şi cumpărarea de valută pe o piaţă unică, centralizată, prin intermediul băncilor autorizate; stabilirea unui curs de echilibru al pieţei, prin

80

confruntarea cererii cu oferta printr-un mecanism de fixing, derulat sub supravegherea BNR; accesul limitat la piaţă: se admit numai cererii pentru tranzacţii în cont curent şi se practică numai operaţiuni spot (la vedere, cu decontare în două zile).

Mecanismul pieţei cuprinde mai multe faze: • În primul rând, agenţii economici care au nevoie de valută se

adresează unei bănci autorizate ca intermediar financiar, justificând cererea de valută printr-un contract extern sau un document care să ateste existenţa unei operaţiuni valutare în cont curent. La rândul lor, deţinătorii de valută se adresează băncii pentru a solicita participarea la licitaţia valutară în calitate de vânzător. Băncile, care acţionează ca brokeri – intermediari – blochează, în cadrul cererilor de cumpărare, suma echivalentă în lei din contul clientului; în cazul cererilor de vânzare, este blocată suma în valută pe care clientul doreşte s-o ofere pe piaţa valutară.

• În al doilea rând, în fiecare zi lucrătoare, se organizează în sediul Băncii Naţionale o şedinţă de licitaţie. Ordinele venite de la clienţi (se admit numai ordine cu limită de preţ) sunt puse faţă în faţă – toate cele de vânzare cu toate cele de cumpărare – urmărindu-se determinarea cursului de echilibru, respectiv cel care permite maximum de tranzacţii. La acest curs (numit curs de licitaţie) vor fi executate de către băncile comerciale toate ordinele de cumpărare ale clienţilor lor, cu preţ mai mare sau egal faţă de cursul de licitaţie şi toate ordinele de vânzare cu preţ mai mic sau egal în raport cu cursul de licitaţie.

• În al treilea rând, cursul de licitaţie serveşte drept reper pentru operaţiunile care se desfăşoară în afara licitaţiilor valutare, precum şi pentru operaţiunile de la casele de schimb (marja de variaţie a cursului efectiv fiind limitată la +/– 2 %).

Mecanismul pieţei de licitaţie, cu formarea cursului de schimb prin fixing la banca centrală, prezenta mai multe dezavantaje: băncile acţionau numai în contul clienţilor (ca brokeri), neavând un rol activ în definirea cursului de echilibru; cursul era fix şi valabil 24 de ore; se stabilea numai un curs spot (la vedere); clienţii băncilor nu aveau posibilitatea să-şi aleagă dintre mai multe cursuri pe cel mai avantajos.

În vederea depăşirii acestor neajunsuri, la 1 august 1994 a fost pusă în funcţiune piaţa valutară interbancară. Principiile de operare pe această piaţă sunt următoarele: concentrarea ordinelor de vânzare-

81

cumpărare de valută la băncile comerciale autorizate (o piaţă descentralizată); obligaţia băncilor de a „face piaţă”, oferind, la soli-citarea clienţilor, preţuri de vânzare şi, respectiv, cumpărare a valutelor pe care le lucrează; extinderea câmpului operaţiunilor: se admit atât operaţiuni spot (la vedere), cât şi operaţiuni forward (la termen), acestea din urmă pentru cel puţin trei termene – 1 lună, 3 luni şi 6 luni.

Piaţa valutară interbancară se defineşte ca o piaţă continuă, în care se efectuează vânzări şi cumpărări de valute la vedere (spot) şi la termen (forward) contra monedei naţionale la cursuri de schimb determinate liber de intermediari autorizaţi de Banca Naţională a României să participe în nume şi în cont propriu sau în nume propriu şi în contul clienţilor.

Mecanismul pieţei devine, în aceste condiţii, mai flexibil şi cuprinzător. Clienţii (agenţii economici) se adresează băncilor auto-rizate cu cererea de vânzare/cumpărare de valută. Băncile vor oferi un preţ de vânzare a valutei (ask – preţul cerut) la care clienţii pot cumpăra de la bancă şi un preţ de vânzare a valutei (bid – preţul oferit) la care clienţii pot vinde băncii valută. Pentru a putea participa la piaţa valutară interbancară, clientul poate să facă dovada unei operaţiuni de natura contului curent.

Pe de altă parte, băncile pot acţiona atât ca brokeri – în nume propriu, dar pe contul clientului – cât şi ca dealeri – în nume şi cont propriu. Între orele 9-13, băncile execută ordine ale clienţilor, iar după orele 13 tranzacţionează valută în nume propriu. Ultima parte a zilei este destinată închiderii poziţiilor valutare, adică vânzării-cumpărării de valută până la încadrarea în normele de expunere stabilite de BNR.

Banca Naţională a României are următoarele atribuţii: regle-mentează şi supraveghează piaţa valutară interbancară; autorizează şi supraveghează intermediarii pieţei valutare interbancare; participă pe pia-ţa valutară interbancară în scopul conducerii politicii valutare şi al prote-jării monedei naţionale: publică zilnic un curs de schimb de referinţă al leului.

Cursul spot se prezintă sub trei forme: cursul afişat, care este un curs indicativ al băncii şi rămâne în principiu neschimbat în cursul unei zile; cursul cotat, care este un curs efectiv (la care banca încheie tranzacţiile) şi fluctuează în cursul zilei; cursul de referinţă, care se

82

stabileşte de către BNR la sfârşitul programului şi reprezintă media ponderată a cursurilor din sistemul bancar.

Este de remarcat diferenţa dintre cursul de referinţă în cazul licitaţiei valutare (un curs efectiv, fix, la care se execută toate ordinele de vânzare/cumpărare care corespund nivelului acestuia) şi cursul de referinţă al BNR în cazul pieţei valutare interbancare (un curs nominal, având ca principal rol de a servi drept reper instituţiilor bugetare, vamă, poliţie, curtea de conturi, regiilor autonome, oricăror persoane fizice şi juridice interesate).

Prin intermediul pieţei libere actuale, moneda naţională se află în regim de convertibilitate internă, limitată de cont curent.

2.10. Participanţii la piaţa valutară

În România, rezidenţii şi nerezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze instrumentele de plată exprimate în valută, în condiţiile legii, ale Regulamentului valutar nr. 3/1997 şi ale normelor de aplicare ale acestuia.

Rezidenţii pot deschide conturi în valută la bănci, precum şi la orice alte entităţi stabilite de lege. Rezidenţii au dreptul să cumpere şi să vândă în mod liber sume în valută contra lei, pe piaţa valutară interbancară din România, prin intermediari autorizaţi. Pentru operaţiunile de cumpărare de valută, ei au însă obligaţia să probeze cu documente natura operaţiunii valutare şi suma solicitată.

Rezidenţii pot efectua în mod liber (fără să solicite aprobări) operaţiuni valutare curente. Operaţiunile valutare de capital pot fi efectuate numai cu autorizarea prealabilă a BNR.

Rezidenţii sunt obligaţi să transfere sau să repatrieze în valută convertibilă toate sumele dobândite din operaţiunile cu străinătatea, mai puţin taxele, comisioanele şi alte cheltuieli aferente (corespunzător cu uzanţele bancare internaţionale), în conformitate cu prevederile legale. În acest scop, rezidenţii vor întreprinde toate demersurile necesare pentru transformarea în valute convertibile a sumelor obţinute în alte valute neconvertibile. Fac excepţie de la obligaţia de repatriere rezidenţii autorizaţi de B.N.R. să deţină conturi valutare în străinătate, ca şi reprezentanţele, agenţiile sau birourile persoanelor juridice române

83

care nu sunt înregistrate ca persoane juridice în străinătate, pentru cheltuielile curente necesare desfăşurării activităţii acestora.

Urmărirea şi controlul încasărilor valutare aferente exportului de bunuri se realizează prin formularul Declaraţie de Încasare Valutară (DIV), conform Normelor privind controlul valutar asupra încasărilor din exporturi şi din celelalte operaţiuni cu străinătatea – NRV 9/1998.

Plăţile externe pentru importul de mărfuri, prestări de servicii şi executarea de lucrări în străinătate, se efectuează în conformitate cu normele NRV 4/1998. La solicitarea efectuării unui transfer extern din disponibilităţi valutare proprii, rezidenţii au obligaţia de a proba cu documente natura operaţiunii valutare. În acest scop, ei vor completa formularul Cerere de deschidere de acreditiv sau Dispoziţie de plată valutară externă (conform NRV 8/1998).

Nerezidenţii pot transfera în străinătate, fără restricţii, disponibilităţile valutare deţinute în conturi deschise la băncile din România, în condiţiile legii.

Pe teritoriul României pot efectua operaţiuni de încasări şi plăţi în valută, între ei, pe baza acordului de voinţă, următoarele categorii de rezidenţi (persoane juridice): băncile – pentru operaţiunile valutare prevăzute în autorizaţia de funcţionare, comisionarii care efectuează operaţiuni valutare decurgând din contractele de export-import de bunuri, pe baza contractelor de comision dintre comisionar şi comitent, agenţii economici care efectuează acte de comerţ derulate în zonele libere, aeroporturi, puncte de control a trecerii frontierei de stat, trenuri internaţionale, la bordul aeronavelor şi navelor pe parcurs extern.

2.11. Convertibilitatea leului; cursul de schimb al leului

şi factorii determinanţi ai evoluţiei lui Convertibilitatea este o însuşire generală a unor monede şi constă

în calitatea acestora de a putea fi preschimbate cu o altă monedă, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă.

Convertibilitatea presupune lipsa oricărei restricţii privind schimbarea, în legătură cu nivelul sumei, scopul schimbării sau calitatea posesorului valutei. Pentru realizarea convertibilităţii unei monede sunt necesare o serie de condiţii:

84

1) creşterea puterii de cumpărare a monedei, condiţie care, la rândul său presupune altele, ca de exemplu, creşterea productivităţii munci şi a producţiei economice în general, precum şi creşterea veni-tului naţional;

2) existenţa unui potenţial economic ridicat, care să asigure cantităţile de mărfuri cerute de partenerii externi, la calităţi competitive şi la preţuri corespunzătoare;

3) realizarea unui curs valutar stabil relativ al monedei naţionale, sprijinit de existenţa unei rezerve internaţionale corespunzătoare, care să asigure un mecanism de intervenţie pe pieţele valutare, pentru menţinerea stabilităţii;

4) realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate, care să alimenteze rezerva internaţională, ceea ce presupune încurajarea exportului prin avantaje acordate exportatorilor, acordarea de licenţe şi protejarea profitului realizat de aceştia;

5) realizarea unui buget echilibrat şi evitarea sau micşorarea datoriei externe;

6) desfiinţarea restricţiilor valutare de orice fel . Leul, moneda naţională a României, are convertibilitate limitată

şi numai pe plan intern. În vederea realizării acestui deziderat s-au derulat mai multe etape

importante: • etapa întâi a fost declanşată în februarie 1991, când Banca

Naţională a stabilit două cursuri de schimb: un curs de schimb stabilit de BNR, al cărui nivel a fluctuat de la 21, 30 la 60 lei /$ (toţi agenţii economici aveau dreptul să reţină 50% din fondurile în valută) şi un curs de schimb interbancar, stabilit prin licitaţii zilnice între BNR şi băncile comerciale autorizate, pentru clienţii lor, nivel care a fluctuat între 120-350 lei/dolar. Începând cu 5 august 1991, a fost înfiinţat primul birou de schimb valutar pentru populaţie. În paralel a fost elaborată şi adaptată Legea nr. 347/1991 privind statutul BNR şi Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară. De la sfârşitul anului 1990, BNR a început să acţioneze ca o bancă centrală autentică, având ca funcţii principale: controlul masei monetare, politica ratei dobânzii în vederea trecerii la folosirea metodelor indirecte de control monetar şi politică valutară;

85

• etapa a doua a debutat la 11 noiembrie 1991, când BNR a stabilit convertibilitatea internă a conturilor curente (conturi comer-ciale), sistemul cu două cursuri fiind înlocuit cu un sistem cu un singur curs, stabilit prin şedinţe zilnice de fixing la care participă BNR şi băncile comerciale, nivelul de pornire fiind stabilit la 180 lei/dolar. Agenţilor economici li s-a cerut să schimbe integral în lei devizele obţinute din export, la cursul de schimb al zilei, aşa-numita „naţionalizare a valutei”;

• etapa a treia a început la 4 mai 1992, când BNR a emis o nouă reglementare valutară, ca pas major pe linia liberalizării politicii monetare şi care se bazează pe următoarele principii de bază: pe teritoriul României, încasările şi plăţile, indiferent dacă sunt pentru comerţ, servicii sau muncă, se fac numai în monedă naţională, agenţii economici români, care desfăşoară activităţi de comerţ exterior au dreptul să reţină integral încasările valutare, vânzarea-cumpărarea de valută se face pe piaţa valutară la cursul oficial impus (managed);

• etapa a patra a debutat începând cu semestrul al II-lea în 1994, când cursul de schimb a fost liberalizat, BNR intervenind doar pentru a evita unele schimbări bruşte ale cursurilor.

Moneda noastră naţională, cu tot statutul său de convertibilitate limitată, intră în operaţiuni specifice pieţei monetare internaţionale, cum ar fi schimbul valutar, evaluarea bunurilor destinate exportului sau provenite din import, ieşirea limitată pe piaţa externă. În aceste condiţii, sistemul bancar intern trebuie să participe la operaţiunile de determinare a etalonului leu în condiţiile pieţei externe şi a cursurilor valutare.

Pentru determinarea cursului valutar al leului, BNR a adoptat modelul cursului valutar format prin licitaţie, factorul principal al modelului fiind considerat raportul cerere/ofertă, cu un anumit grad de influenţare din partea BNR.

Începând cu 1 august 1994, cursul valutar economic al leului în raport cu dolarul se determină pe baza operaţiunilor de pe piaţa valutară interbancară, formată din principalele bănci comerciale, sub îndrumarea BNR. Acest curs rezultă din operaţiunile concrete de vânzare/cumpărare de valută înregistrate în fiecare zi lucrătoare. BNR determină zilnic, pe baza informaţiilor provenite de băncile comerciale, un curs valutar de referinţă.

86

În decursul anilor, echilibrul raportului cerere/ofertă s-a rea-lizat prin creşterea cursului, pentru a descuraja cererea şi prin comple-tarea ofertei de valută din export cu valuta provenită din credite externe.

Modelul aplicat pentru determinarea cursului valutar al leului nu este perfect, el având în vedere doar factorul/raport cerere/ofertă. Acest raport redă, în principal, doar efectele contactului economiei româneşti cu piaţa internaţională (export/import), de circa 24% din PIB, contact viciat atât de protecţionismul pieţei externe, cât şi de dereglările economice specifice tranziţiei şi mutaţiilor din comportamentul agenţilor economici.

2.12. Reglementările privind regimul valutar în România

Principiile de desfăşurare a tranzacţiilor pe piaţa valutară interbancară, conform regulamentului privind efectuarea operaţiunilor valutare, sunt următoarele:

• toţi intermediarii autorizaţi au obligaţia de a contribui permanent la creşterea standardului profesional şi a reputaţiei pieţei valutare interbancare din România;

• piaţa valutară interbancară din România funcţionează în fiecare zi lucrătoare între orele 9,00 şi 14,00;

• intermediarii autorizaţi să opereze pe piaţa valutară interbancară sunt obligaţi să afişeze permanent, în timpul orelor de funcţionare a pieţei valutare interbancare, atât la ghişeele lor de lucru cu clienţii, cât şi prin sisteme de difuzare a informaţiei (tip Reuters, Telerate), cursurile de schimb orientative ale leului (vânzare/cumpărare), la vedere (spot) şi la termen (forward), pentru cel puţin următoarele valute: dolarul american (USD), euro(EUR), lira sterlină (GBP), francul elveţian (CHF). Marja dintre cursurile de vânzare şi cele de cumpărare va fi determinată liber pe piaţa valutară interbancară. Cotaţia va fi directă şi va avea ca bază unitatea monetară a României – leul (fără subdiviziuni). Cursul de schimb la termen va fi cotat pentru cel puţin următoarele scadenţe: o lună (1 M), trei luni (3M), şase luni (6 M);

• intermediarii autorizaţi ca dealeri au obligaţia să coteze , atât pentru clienţi, cât şi pentru ceilalţi intermediari autorizaţi, cursuri de schimb ferme sau informative, la solicitarea acestora;

• în situaţia în care cotaţia fermă este acceptată de client sau de intermediarul autorizat, tranzacţia este considerată încheiată şi se execută necondiţionat;

87

• intermediarii autorizaţi şi arbitrajiştii (dealerii) acestora au obligaţia de a asigura executarea cu prioritate a ordinelor clienţilor în tim-pul orelor de funcţionare a pieţei valutare interbancare şi de a nu concura executarea ordinelor acestora cu ordinele în nume şi în cont propriu;

• confidenţialitatea este esenţială pentru păstrarea reputaţiei şi creşterea eficienţei pieţei valutare interbancare. În conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, intermediarii autorizaţi au obligaţia de a păstra secretul profesional şi de a nu dezvălui identitatea clientului;

• tranzacţiile încheiate se execută necondiţionat de către intermediari şi se confirmă clienţilor prin extras de cont. Pentru tranzacţiile încheiate pe bază de ordine la curs limitat, intermediarii pot percepe clienţilor comisioane liber negociate;

• conducerile executive ale intermediarilor autorizaţi să opereze pe piaţa valutară interbancară din România vor fi răspunzătoare şi vor controla activitatea personalului implicat în astfel de operaţiuni şi se vor asigura că acest personal cunoaşte şi respectă prevederile legale;

• conducerile executive ale intermediarilor autorizaţi să opereze pe piaţa valutară interbancară din România vor delimita clar autoritatea şi răspunderea personalului implicat şi se vor asigura, de asemenea, că fiecare persoană care tranzacţionează în numele instituţiei, are autoritatea şi pregătirea necesară să angajeze instituţia, prin fiecare tranzacţie încheiată, din punct de vedere legal (inclusiv patrimonial);

• conducerile executive le intermediarilor autorizaţi vor lua măsuri pentru elaborarea de norme proprii prin care se vor reglementa cel puţin următoarele: procedurile de lucru cu clienţii; relaţia cu alţi intermediari (linii de arbitraj, spot şi forward); penalizările convenite în relaţia cu clienţii, precum şi cu alţi intermediari pentru situaţii de nerespectare a termenelor de decontare ale tranzacţiilor; modalităţi şi proceduri de înregistrare a operaţiunilor valutare;

• conducerile executive ale intermediarilor autorizaţi se vor asigura că personalul implicat (de regulă, arbitrajiştii) nu încheie, pe baza unor înţelegeri cu caracter oneros sau pentru profit personal, tranzacţii la cursuri de schimb în afara pieţei valutare interbancare;

• conducerile executive ale intermediarilor autorizaţi se vor asi-gura că personalul implicat, în special arbitrajiştii: nu vor dezvălui sau discuta elemente aferente unor tranzacţii valutare încheiate cu clienţii sau cu alţi intermediari; nu se vor vizita reciproc la locul de muncă (sala de arbitraj) fără aprobarea expresă a conducerilor executive;

• conducerile executive ale intermediarilor autorizaţi vor lua măsuri pentru delimitarea atribuţiilor şi departajarea activităţilor de

88

piaţă valutară pe compartimente distincte, conform practicilor internaţionale (front office, back office, cifru şi corespondenţă bancară);

• tranzacţiile între intermediari se încheie în nume propriu, prin confirmarea între arbitrajişti (telefonic, telex, Reuters dealing) şi recon-firmări letrice şi telex sau SWIFT, codificate corespunzător (letric – specimene de semnături, telex – chei telegrafice, SWIFT – chei SWIFT). Reconfirmarea trebuie să includă cel puţin următoarele elemente: contrapartida; data încheierii tranzacţiei; data valutei; valuta (valutele) implicată(e); sumele tranzacţionate; tipul tranzacţiei; cursul de schimb la vedere (spot) sau la termen (forward); corespondenţii părţilor; modalitatea de încheiere a tranzacţiei (telefon, tele Reuters dealing);

• instrucţiunile de plată şi decontare vor fi transmise în cel mai scurt timp, de regulă în aceeaşi zi. Folosirea instrucţiunilor standard de plată între contrapartide poate avea o contribuţie semnificativă la preîntâmpinarea apariţiei unor eventuale diferenţe sau erori în decontarea sumelor tranzacţionate. La primire, documentele de mai sus se verifică şi, pentru eventualele diferenţe, părţile vor lua legătura în vederea soluţionării situaţiei pe cale amiabilă. În caz de litigiu, părţile pot recurge la instanţe de arbitraj preconvenite. Banca Naţională a României poate arbitra litigii apărute în aplicarea prevederilor prezentelor norme, dar numai după ce părţile implicate dovedesc că au epuizat toate posibilităţile de soluţionare pe cale amiabilă. În astfel de cazuri, părţile trebuie să recunoască în prealabil principiul acceptării necondiţionate a deciziei de soluţionare a litigiului adoptate de Banca Naţională a României;

• conducerile executive ale intermediarilor autorizaţi să opereze pe piaţa valutară interbancară din România vor asigura asimilarea şi utilizarea de către personalul implicat şi de către arbitrajişti, în special, a expresiilor uzuale, precum şi cunoaşterea înţelesurilor general acceptate în practica internaţională.

Întărirea monedei naţionale şi trecerea la convertibilitatea deplină depind de dezvoltarea şi perfecţionarea pieţei valutare. În acest sens, o cerinţă esenţială rămâne abandonarea controlului pieţei prin mijloace extraeconomice şi prezervarea condiţiilor de formare a cursului real de schimb. Desigur, banca centrală poate influenţa cursul prin intervenţii pe piaţă (vânzare de valută pentru stoparea deprecierii acesteia), prin rata dobânzii la activele denominate în lei (majorarea ratei dobânzii pentru întărirea monedei naţionale, respectiv relaxarea dobânzii pentru limitarea creşterii cursului), prin masa monetară pe care

89

o pune în circulaţie (reducerea masei monetare pentru combaterea inflaţiei şi a deprecierii cursului).

Însă, în condiţiile unui grad înalt de concentrare a activelor monetare în bănci de stat sau în bănci în care statul deţine o pondere importantă din capital, se creează premise pentru control indirect al cursului, ceea ce duce la deformarea realităţilor pieţei. În general, acest gen de intervenţie menţine cursul la cote supraevaluate, cu întreg lanţul de consecinţe ce decurg de aici: ieftinirea relativă a importurilor şi contracararea măsurilor de protejare a producţiei interne scumpirea relativă a exporturilor şi limitarea orientării către export a industriei naţionale deteriorarea progresivă a balanţei comerciale şi creşterea dependenţei de sursele externe de finanţare; posibilitatea apariţiei de pieţe valutare paralele, care subminează eforturile de stabilizare economică.

Dezvoltarea pieţei interbancare depinde şi de forţa competitivă a agenţilor pieţei – băncile comerciale. Atenuarea poziţiei dominante a unui număr redus de bănci de stat accelerarea procesului de privatizare în acest domeniu, stimularea formării şi afirmării noilor bănci private, inclusiv a celor cu capital străin, modernizarea infrastructurii bancare, a sistemelor de plăţi şi decontări sunt cerinţe importante pentru consolidarea sistemului bancare în ansamblu.

Piaţa valutară din România este caracterizată de utilizarea unui număr restrâns de instrumente (cumpărare şi vânzare de valute, depozite şi credite în valută). Operaţiile la termen şi swap-ul valutar au încă o pondere redusă.

Totodată, rezultatele pozitive obţinute în stabilizarea cursului monedei naţionale – expresie, înainte de toate a unor măsuri de politică monetară şi financiară – trebuie întemeiate în continuare ca un progres real în planul economiei reale, a producţiei. În ultimă instanţă, cursul de schimb reflectă gradul de competitivitate al economiei naţionale, nivelul productivităţii muncii. Leul va fi puternic şi stabil în mod durabil numai atunci când – prin privatizare şi restructurare economia va ajunge la performanţe validate în competiţia internaţională.

90

91

3. PIAŢA FINANCIARĂ INTERNAŢIONALĂ ŞI PIAŢA INVESTIŢIILOR INTERNAŢIONALE

3.1. Conceptul de piaţă financiară şi factorii dezvoltării pieţei financiare internaţionale

În activitatea economică se lucrează cu bunuri, obiecte care au capacitatea de valorificare, de a aduce venituri în timp. Aceste bunuri se numesc, în general, active şi sunt de două feluri: active reale, constituite din bunuri materiale, care, introduse în circuitul economic, produc venituri, şi active financiare, care sunt materializate în înscrisuri. Acestea din urmă conferă drepturi băneşti deţinătorului rezultate din valorificarea lor ulterioară,

Activele financiare sunt constituite din trei mari categorii: • activele bancare sunt activele rezultate ca urmare a operaţiunilor

bancare care produc dobânzi, nu sunt negociabile şi conferă un grad ridicat de siguranţă;

• active de capital rezultate din operaţiunile de investiţii, plasamente pe termen lung şi mediu, care se materializează în titluri de valori ,negociabile şi care include un element de risc;

• active monetare rezultate din plasamente pe termen scurt, negociabile, cu un grad mare de lichiditate, adică uşor transformabile in fonduri băneşti.

Piaţa financiară reprezintă conjunctura prin care activele financiare sunt constituite şi introduse în circuitul economic. Ea este o piaţă specializată a economiei unei ţări, unde se întâlnesc şi se reglează fluxurile cererii şi ale ofertei de active financiare. Aici se stabilesc astfel de circuite financiare între mulţimea ofertanţilor de fonduri (investitori), şi mulţimea realizatorilor de fonduri, în scopul realizării unui profit.

Un prim circuit financiar se stabileşte de la posesorii de active financiare (bănci, societăţi financiare, case de economii, fonduri

92

mutuale), către utilizatorii de active financiare (agenţi economici, instituţii financiare, întreprinderi, persoane fizice).

Al doilea circuit financiar ia naştere după utilizarea activelor financiare, în sens invers şi reprezintă distribuirea de profituri sau diminuarea de active rezultate din actul economic de utilizare (dividende, dobânzi, comisioane, pierderi), către investitorii iniţiali.

Ambele circuite trebuie organizate şi dirijate de intermediari specializaţi în materie, în interesul atât al investitorilor, cât şi al utilizatorilor.

Având în vedere felul de active care circulă pe piaţa financiară, aceasta se compune din trei mari segmente:

– piaţa bancară reprezintă multitudinea relaţiilor de credit, atât pe termen lung, cât şi pe termen mediu sau termen scurt, cu care participă activele bancare care nu-şi schimbă valoarea prin negociere (cambie, bilet la ordin, CEC, depozite);

– piaţa de capital este ansamblul tranzacţiilor cu titluri pe termen lung şi termen mediu, a căror valoare se modifică prin negociere (acţiuni, obligaţii, bon de tezaur).

– piaţa monetară este constituită din tranzacţii cu titluri pe termen scurt sau uşor lichidabile.

Această diviziune a pieţei nu este universală, ea având interpretări diferite în alte economii. Astfel, în literatura americană, piaţa de capital, componentă a pieţei financiare, desemnează atât tranzacţiile cu titluri pe termen lung, cât şi pe cele cu instrumente monetare. În literatura franceză, noţiunii de piaţă financiară îi este preferată cea de piaţă a capitalurilor, aceasta cuprinzând piaţa creditului, piaţa valorilor mobiliare şi piaţa monetară.

Circuitele economice ale activelor nu se opresc la graniţele unei ţări. Repartiţia mondială a resurselor, precum şi diviziunea internaţională a activităţii umane obligă atât pe solicitanţii de active, cât şi pe posesorii acestora la relaţii economice transnaţionale. Activele financiare se supun acestei necesităţi, fluctuând prin cele două circuite financiare: primul, de la posesorii de active, prin intermediari, la utilizatorii de active, iar cel de-al doilea, în sens invers. În acest mod se formează piaţa financiară internaţională care, spre deosebire de piaţa financiară naţională, are parteneri din diferite ţări sau chiar din aceeaşi ţară, dar reprezentând instituţii sau întreprinderi cu interese mondiale.

93

Pe piaţa financiară internaţională, tranzacţiile se fac în valută, indiferent de moneda tării în care acestea au loc. Piaţa financiară internaţională nu este supusă restricţiilor financiare ale ţării în care este plasată, dar are propriile ei reguli, respectă uzanţele internaţionale, precum şi indicatorii organismelor financiare internaţionale.

Pieţele financiare internaţionale au fost la început pieţe financiare naţionale pe care, cu timpul, au început să se facă tranzacţii în monedă străină şi negocieri pe termen lung, angajând capitaluri importante, transferându-le dintr-o ţară în alta.

Dezvoltarea burselor de valori pe pieţele valutare internaţionale a fost impetuoasă variată şi spectaculoasă. Această dezvoltare uimitoare a fost posibilă datorită mai multor factori.

În primul rând şi cu cea mai mare influenţă, a fost apariţia unui anumit fel de reglementări ale burselor. Aceasta a constat în relaxarea supravegherii şi controlului asupra tranzacţiei dintre clienţi, fapt care a dus la uşurarea şi rapiditatea acestora, stimularea investiţiilor şi, în fine, la creşterea eficienţei pieţei. Desigur, această relaxare măreşte riscul tranzacţiei, dar acesta a fost micşorat pe alte căi, în afară de faptul că prin apariţia organismelor financiare internaţionale s-a impus o disciplină internaţională în negocieri, acceptată de toţi, sub ameninţarea discretă de a fi excluşi de pe piaţa internaţională.

În al doilea rând, a fost apariţia instrumentelor de piaţă derivate şi complexe. Acestea au oferit clienţilor numeroase căi rapide de negociere, precum şi diverse soluţii de evitare a riscului de variaţie a valutelor şi dobânzilor în timp.

În al treilea rând, a fost electronizarea tranzacţiilor în bursă. Prin acest procedeu numărul tranzacţiilor în unitatea de timp a crescut, cheltuielile de funcţionare s-au redus, iar securitatea negocierilor a crescut .

În al patrulea rând, a fost spectaculoasa dezvoltare a mijloacelor de transmitere a ordinelor şi a informaţiilor în cadrul negocierilor. Aceste mijloace evoluate de transmitere au făcut posibilă extinderea câmpului de participare a clienţilor în toată lumea, transmiterea simultană a informaţiilor către toţi participanţii, negocierile tranzacţiilor putând fi modificate chiar pe măsură cele au loc.

94

3.2. Operatorii de pe piaţa financiară primară şi secundară

Piaţa de capital este specializată pe tranzacţii cu active financiare pe termen mediu şi lung, prin intermediul acestora asigurându-se transferurile de capitaluri disponibile către utilizatorii ale căror nevoi depăşesc posibilităţile interne de acoperire.

Motivaţia principală a unei pieţe de capital rezidă în emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare ale agenţilor economici în căutarea de capital, către posibilii investitori, deţinători de excedente de capital. Spre deosebire de titlurile tranzacţionate pe pieţele monetare, ce sunt negociate pe termen scurt, piaţa de capital este formată din tranzacţii pe termen mediu şi lung, cu titluri mobiliare specifice: acţiuni, obligaţiuni, titluri de tezaur, bonuri de tezaur.

Organizarea unei pieţe de valori mobiliare depinde de îndeplinirea unor condiţii obligatorii: existenţa cererii de capital (structurală, conjuncturală); existenţa ofertei de capital; tranzacţiile trebuie să fie cât mai facile şi operative, astfel încât participanţii să obţină maximum de efect în minimum de timp; existenţa unui loc bine determinat şi centralizat, în care cererea şi oferta să se întâlnească nestânjenit, pentru ca nivelul final al echilibrului să reflecte realitatea, evitându-se speculaţiile sau influenţele dirijate; nivelul cursului la care se cumpără şi se vând titlurile mobiliare trebuie să fie public (complet şi rapid).

Din punct de vedere al momentului în care se efectuează tranzacţia, piaţa de capital se divide în două segmente dependente temporal: piaţa primară şi piaţa secundară.

Piaţa primară are rolul de plasare a emisiunilor de titluri obligatare, pentru atragerea capitalurilor financiare capitalurilor financiare disponibile pe termen mediu şi lung atât pe pieţele interne de capital, cât şi pe piaţa internaţională. Deţinătorii de capital sunt în general cunoscuţi, oferind astfel posibilitatea emitentului de titluri de valoare să ia direct contact cu investitorii, obţinând resursele financiare de care are nevoie. Procedura de emisiune a unui titlu, prin atragerea resurselor publice, este formată din trei faze: pregătirea, lansarea şi plasamentul titlurilor mobiliare.

Pentru a putea fi ajutat de către autorităţile în domeniu în demersurile sale, emitentul încredinţează unei societăţi bancare

95

problema emisiunii de titluri mobiliare în contul său. În acest sens, este necesară îndeplinirea anumitor condiţii specifice.

Emitentul trebuie să fie societate comercială pe acţiuni, societate anonimă sau societate comanditară, să aibă cel puţin un anumit număr de ani de existenţă, să prezinte ultimele bilanţuri contabile, un raport privind realizările financiare şi programul de dezvoltare propriu. Pentru emitenţii din sectorul public, decizia de emisiune trebuie să aibă girul Adunării Generale. Intermediarii emisiunii de titluri (mai ales băncile) au un rol deosebit de important, întrucât societatea singură nu poate acţiona rapid şi eficace. Calendarul emisiunii va fi stabilit de către societatea bancară aleasă drept intermediar principal (loturi, cantităţi, termene de plasare).

Modalităţile de lansare sunt stabilite prin lege care precizează pentru fiecare titlu în parte, următoarele condiţii: valoarea nominală, numărul de titluri emise, alte condiţii necesare. Finanţarea condiţiilor finale ale împrumutului se realizează prin negocieri între societatea emitentă şi intermediarii ce formează fluxul de distribuire.

Informarea publică este o etapă nu numai necesară, dar şi obligatorie, stipulată de legile care reglementează existenţa şi funcţionarea pieţei primare, informaţiile minime care trebuie furnizate, referindu-se la prezentarea juridică şi financiară a societăţii, descrierea formală a titlului emis, ultimul bilanţ contabil, raportul asupra activităţii şi rezultatele financiare din ultimele luni.

Odată puse în circulaţie titlurile mobiliare, prin emisiunea pe piaţa primară, acestea fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa secundară. Existenţa acestui tip de piaţă oferă posibilitatea deţinătorilor de acţiuni şi obligaţiuni să le valorifice înainte ca acestea să aducă profit (dividende sau dobânzi). În acelaşi timp, piaţa secundară reprezintă modalitatea de a concentra în acelaşi loc investitorii particulari sau instituţionali, care pot vinde sau cumpăra titluri mobiliare, având garanţia că acestea au valoare şi pot fi reintroduse oricând în circuit.

Piaţa secundară este şi expresia aproape perfectă a reglării libere între cererea şi oferta de valori, fiind un barometru, în primul rând, al nevoii de capital, dar şi a stării economice, sociale şi politice a unei ţări. În această optică, piaţa secundară de capital poate fi considerată o piaţă absolută, unde legea cererii şi ofertei îşi găsesc terenul propice acţiunii lor neîngrădite. Preţul la care se negociază

96

valorile mobiliare, ca expresie a cererii şi ofertei, reprezintă, în acelaşi timp şi echilibrul a doi factori opuşi: maximizarea riscului.

Funcţionarea efectivă a pieţei secundare se realizează prin intermediul pieţelor interdealeri – numite şi pieţe de negociere – şi, în principal, prin intermediul burselor de valori.

Bursa de valori este o instituţie importantă a pieţei de capital, exclusiv specifică economiei de piaţă, care concentrează în acelaşi spaţiu geografic şi economic cererea şi oferta de titluri mobiliare, negociate deschis, liber şi permanent, pe baza unor regulamente cunoscute. Bursele de valori reprezintă întotdeauna un barometru extrem de sensibil şi exact al stării de fapt din domeniul economic, social, geopolitic şi valutar. Preţul la care se negociază un titlu de valoare reflectă fidel starea economico-financiară a societăţii care l-a emis, în sens pozitiv sau negativ.

Bursa, ca piaţă, se pare că a apărut într-o formă sau alta, odată cu civilizaţia antică a Greciei şi Romei. Bursa, ca instituţie în sensul actual, se consideră că a fost fondată în 1531, la Anvers, dezvoltându-se atât geografic, cât şi ca obiect de activitate. În prezent, există burse de valori în aproape toate ţările cu economie de piaţă, cu un grad mai mic sau mai mare de dezvoltare, după numărul titlurilor negociate şi importanţa agenţilor economici pe care îi reprezintă.

Bursele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: 1. Din punct de vedere juridic, se pot identifica burse publice

(instituţii cu caracter nelucrativ, organizate şi administrate de stat, numărul acestora fiind foarte redus), burse private sub formă de societăţi pe acţiuni cu capital privat, cu caracter nelucrativ sau lucrativ.

2. Având în vedere numărul de membrii, se disting burse închise şi burse deschise,

3. Din punct de vedere al modalităţii fizice de încheiere a tranzacţiilor se întâlnesc burse tradiţionale – clasice la care negocierile pot avea loc prin strigare (open outery), prin înscriere pe tablă, afişaj electronic şi alte metode asemănătoare, burse moderne cu un sistem funcţional bazat pe sistemul de comunicaţii şi informaţional integrat (bursa bazată pe conferinţă telefonică, bursa computerizată) şi burse mixte (Bursa din Amsterdam).

Bursa de valori oficială este acea piaţă pe care se negociază valorile mobiliare admise la cotare. Activitatea se derulează într-un

97

spaţiu special amenajat conform unui regulament de funcţionare. Tranzacţiile sunt centralizate şi accesibile informării continue a clienţilor, desfăşurate cu ajutorul unui personal specializat în negocierea tranzacţiilor şi unui personal tehnic care se ocupă de pregătirea negocierilor, evidenţa contractelor şi urmărirea realizării lor. Accesul la acest tip bursă este restrictiv.

În cadrul bursei de valori neoficiale, accesul este mai puţin restrictiv. Sunt supuse cotării acele valori mobiliare neînsemnate la cotarea oficială, aparţinând firmelor mici şi mijlocii, societăţilor radiate de la cotarea oficială, societăţile în dificultate, cum ar fi cele în dizolvare şi lichidare.

Piaţa OTC (Over the Counter) sau la ghişeu este piaţa organizată direct între operatori, în afara burselor organizate şi care se derulează printr-o reţea de telecomunicaţii. În acest caz se pot tranzacţiona valori mobiliare în cantităţi oricât de mici şi nu numai pachete de acţiuni care să aibă la bază o unitate de măsură.

Modul de negociere diferenţiază bursele în pieţe cu amă-nuntul şi pieţe en gros. Luându-se în considerare termenele de livrare a valorilor mobiliare se disting piaţa la disponibil (la vedere sau spot), pe care se încheie tranzacţii cu livrarea imediată şi piaţa la termen – futures, unde se încheie contracte cu livrarea sau reglarea la termen, după caz. În cadrul acestui ultim tip, se identifică piaţa cu reglementare lunară, întâlnită îndeosebi în ţările europene.

Bursa prezintă o serie de trăsături fundamentale între care se remarcă: este o piaţă selectivă, simbolică, liberă, funcţionează în paralel cu piaţa fizică, fundamentul negocierilor îl reprezintă metoda licitaţiei.

Membrii bursei sunt acţionarii, persoane fizice sau juridice, care contribuie la formarea capitalului social. În SUA, bursele sunt instituţii de drept privat, fără scop lucrativ. Firmele nu pot fi membrii direcţi ai bursei, ci numai indirect, prin împuterniciţii lor.

Agenţii pieţei bursiere sunt acele persoane care activează în cadrul bursei fie ca mandatari, fie în nume şi pe cont propriu. În cadrul acestora se pot identifica specialişti operativi (brokeri, dealeri), specialişti neoperativi (analişti, funcţionari bursieri), agenţi combinativi.

Brokerul mandatar reprezintă un intermediar care activează pe bază de comision, ca reprezentant al unei agenţii de brokeraj, aparţinând unui membru al bursei. Brokerii independenţi dispun de firmă proprie şi

98

execută ordinele primite de la brokerul mandatar sau direct de la agenţia de brokeraj, când brokerii angajaţi nu sunt în incinta bursei sau sunt suprasolicitaţi. Dealerii (comercianţi concurenţi, comercianţi de piaţă concurenţi, comercianţi pentru ordine nestandard) sunt comercianţi de bursă care lucrează în nume şi pe cont propriu.

Realizarea contractelor încheiate în bursă se face prin casa de compensaţie (clearing house), care înregistrează contractele încheiate zilnic, decontându-le pe bază de compensaţie globală. Aceasta are drept membrii pe acele persoane deţinătoare de mari fonduri financiare, mai ales persoane juridice. Casa de compensaţie poate funcţiona drept departament al bursei, filială a bursei sau o organizaţie independentă de bursă. Între aceasta şi agenţiile de brokeraj există o strânsă interde-pendenţă, acestea din urmă având deschise conturi la casa din compensaţie. Funcţiile cele mai reprezentative ale casei de compensaţie sunt următoarele: efectuarea plăţilor şi încasărilor, garantarea îndepli-nirii obligaţiilor contractuale, publicarea potenţialului financiare de care dispune, înregistrarea şi administrarea depozitelor clienţilor în numerar şi recurgerea la apeluri de marjă în caz de necesitate, reevaluarea zilnică a poziţiei financiare a membrilor, efectuarea operaţiunilor asociate cu procedurile de livrare, diseminarea riscurilor tranzacţiilor efectuate de membrii bursei şi de membrii casei de compensaţie.

Societatea de valori mobiliare (agenţia de brokeraj) este o persoană juridică autorizată să cumpere şi să vândă valori mobiliare, cu titlu profesional în nume propriu sau în contul unor terţi. Din punct de vedere juridic, este, de regulă, societate pe acţiuni. Obiectul său de activitate rezidă în participarea la subscrierea şi plasarea valorilor mobiliare pe piaţa primară şi piaţa secundară; vânzarea şi cumpărarea de valori mobiliare în nume propriu; vânzarea şi cumpărarea de valori mobiliare pentru clienţi, pe piaţa secundară, exercitând funcţia de broker; vânzarea şi cumpărarea de produse derivate pe valori mobiliare. Veniturile pe care le realizează în calitate de dealer sunt reprezentate de diferenţa între preţul de vânzare şi cel de cumpărare denumit spread, iar cele rezultate din activitatea sa ca intermediar sunt reprezentate de comisioane.

99

3.3. Instrumentele cu care se operează pe piaţa financiară Potrivit legislaţiei române privind valorile mobiliare şi bursele de

valori (Legea nr.52/1994), valorile mobiliare „sunt instrumente negociabile emise în formă materială sau evidenţiate prin înscrierea în cont, care conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emi-tentului, conform legii şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora. Valorile mobiliare pot fi acţiunile, obligaţiunile, precum şi instru-mentele financiare derivate, sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie”.

Valoarea intrinsecă a valorilor mobiliare este exprimată prin dreptul material de proprietate sau de creanţă al titularului investitor. Acesteia i se adaugă valoarea de piaţă rezultată în urma confruntării cererii cu oferta, aceasta putând fi mai mică sau mai mare decât valoarea intrinsecă. De fapt, valoarea intrinsecă este valoarea nominală, iar valoarea de piaţă, valoarea zilei.

Acţiunile sunt titluri reprezentative ale unui drept de proprietate asupra unei cote-părţi din activul social al emitentului.

Acţiunile conferă posesorului drepturi de asociat, ceea ce înseamnă: un drept de control al gestiunii (drept de vot), un drept la distribuirea profitului (drept la dividende) şi un drept de proprietate asupra activelor sociale (drept de lichidităţi în caz de cesionare a activităţii). Acestea se mai numesc acţiuni ordinare sau comune (valori mobiliare cu profit variabil). Capitalul unei societăţi poate fi reprezentat – cel puţin o parte – şi de acţiuni ce nu conferă drept de vot, generatoare de dividende fixe, indiferent de variaţia profitului total, numite acţiuni privilegiate sau preferenţiale.

Acţiunile ordinare pot fi nominative (cuprind, pe lângă numele emitentului, şi numele acţionarului investitor) sau la purtător (nu cuprind numele investitorului, identificarea lor realizându-se pe baza seriei şi a numărului acţiunii). Acţiunile nominative se transmit prin cesiune, iar cele la purtător prin simplă înmânare, ca şi bancnotele.

Prin prisma valorii lor se disting acţiuni la preţ egal (la paritate), ce se vând la valoarea lor nominală, şi acţiuni cu primă, care se valorifică la un preţ mai mare decât valoarea lor nominală.

Odată cu evoluţia pieţei financiare a apărut şi piaţa emisiunilor internaţionale de acţiuni.

100

Euroacţiunile sunt titluri emise de o întreprindere pe piaţă, alta decât piaţa sa naţională, prin intermediul unui sindicat internaţional de bănci şi case de curtaj al căror rol este de a asigura plasarea şi difuzarea internaţională a acţiunilor emise.

Obligaţiunile sunt titluri reprezentate prin dreptul de creanţă al proprietarului asupra emitentului. Proprietarul unei obligaţiuni este o persoană care a împrumutat o anumită sumă de bani emitentului, obligându-l astfel pe cel împrumutat de a remunera, prin vărsarea periodică a unei sume proporţionale cu totalul împrumutului, care îmbracă forma dobânzii. Împrumutului este rambursabil fie într-o singură tranşă, fie în mai multe tranşe, prin intermediul unui tabel de amortismente periodice, care pot fi constante sau variabile (în general, progresive), dar eşalonate încă de la emisiunea titlului. Datorită venitului fix pe care îl aduc, obligaţiunile mai sunt denumite şi valori mobiliare cu profit fix.

Ca şi acţiunile, obligaţiunile pot fi nominative şi la purtător. Având în vedere modul în care creanţele sunt materializate se disting obligaţiuni sub formă de hârtie – document şi obligaţiuni înregistrate sau contabile.

Gestiunea creanţei este un alt criteriu de clasificare, prin prisma căruia se disting: obligaţiuni garantate (cu capital fix, ipotecare, asigurate, cu fond de răscumpărare, indexate); obligaţiuni negarantate.

Obligaţiunile indexate sunt acelea a căror dobândă şi capital (împrumut) variază un indice determinat, cum ar fi indicele preţurilor cu amănuntul.

Obligaţiunile pot cuprinde şi anumite clauze speciale. În categoria acestora se încadrează: obligaţiuni retractabile sau revocabile, obligaţiuni restrictive, obligaţiuni convertibile, obligaţiuni cu bonuri de substanţe de acţiuni.

Obligaţiunile revocabile pot fi răscumpărate de emitent înainte de data maturizării, cuprinzând clauze pentru protejarea intereselor emitentului, dar şi ale titularului (clauza de revocare, clauza de protejare a investitorului, clauza returnării împrumutului la o dată premergătoare maturităţii).

În cazul obligaţiunilor restrictive, emitentul se angajează să nu contracteze credite adiţionale pentru acelaşi obiectiv.

101

Obligaţiunile convertibile au apărut pe piaţa internaţională începând cu 1965. În general, posibilitatea conversiunii apare la 6 luni sau un an după emisiune. Obligaţiunile emise puteau fi convertite în orice moment contra acţiunii ale societăţii emitente sau ale societăţii- mamă. Paritatea de conversiune, fixată la emisiune, este fondată pe valoarea bursieră a acţiunii la data emisiunii, sporită cu o primă a cărei sumă reprezintă 5-15% din valoarea titlului obligatar.

În general, un împrumut convenabil este într-o sumă superioară celei a emisiunii realizate sub formă de titluri ordinare. Cuponul este inferior celui oferit de o obligaţiune ordinară, reducerea putând ajunge la 1-4%, ceea ce diminuează costul nominal al împrumutului. Maturitatea obligaţiunilor convertibile variază de la 10 la 15 ani şi este uşor superioară celei aferente obligaţiunilor ordinare.

În cazul obligaţiunilor convertibile cu o opţiune de schimb, contractul de emisiune trebuie să prevadă un curs de schimb în caz de conversiune, cel reţinut în mod natural este cursul de schimb al zilei de emisiune. De asemenea, există emisiuni de euroobligaţiuni cu curs flotant convertibile în obligaţiuni cu curs fix şi invers.

Numărul de obligaţiuni cu warrant în circulaţie este inferior celui al emisiunii de obligaţiuni convertibile. Acestea au fost lansate pe piaţa internaţională la finele anilor 1960.

Obligaţiunea cu warrant este o obligaţiune clasică, însoţită de unul sau mai multe drepturi de opţiune, ce permit achiziţionarea sau subscrierea sa de-a lungul unei perioade date şi într-o proporţie şi la un preţ stabilit dinainte de acţiuni ale societăţii emitente, ale unei filiale sau ale societăţii-mamă. Alături de warrant (acţiuni) au apărut warrant (obligaţiuni) ce permit cumpărarea ulterioară a titlurilor financiare cu venit fix.

Acţiunile şi obligaţiunile emise de societatea pe acţiuni pot fi cotate la bursa de valori în două situaţii distincte, cărora le corespund două metode diferite: cotarea acţiunilor şi obligaţiunilor existente, cotarea unor noi emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni.

Ordinul de vânzare (oferta) sau de cumpărare, emis de client, cuprinde următoarele elemente: numele şi adresa clientului, natura operaţiunii (vânzare sau cumpărare), obiectul tranzacţiei, cantitatea, tipul tranzacţiei (cash sau futures), scadenţa în cazul tranzacţiilor la

102

termen, preţul. Având în vedere preţul, ordinele de vânzare sau cumpărare pot fi: ordine la piaţă, ordine limită, ordin stop.

Marja este o garanţie în bani pe care o depune un client la agenţia de brokeraj, la un nivel stabilit de bursa în care este integrată agenţia respectivă. Scopul acesteia este asigurarea îndeplinirii obligaţiilor contractuale futures, atât în poziţia short (a vândut mai multe titluri de un anumit tip decât a cumpărat), cât şi în poziţia long.

Pentru urmărirea evoluţiei cursurilor titlurilor financiare, la bursele de valori se calculează indici de preţuri. Principalele burse de valori din lume calculează următorii indici: Dow Jones (NYSE), CAC-40 (Cotasion Assistée en Continu), Nikkei (TSE), FT-30 (bursele londoneze), FAZ (Frankfurter Allgemeine Zeitung). Alături de aceştia se calculează indici moderni, cum ar fi: S&P 100 (Standard and Poor’s – introdus la Chicago Broad Option Exchange), FT-SE 100 (Financial Times – Stock Exchange – Londra), DAX (Deutscher Aktienindex – bursele din Germania).

La nivel european se remarcă şi următorii indici: Eurotop 100 (Bursa din Amsterdam), FT-SE Eurotranck 100 (London Stock Exchange), iar la nivel mondial: Morgan Stanley Capital International World Index, Dow Jones World Stock Index, FT/S&P Actuaries World Indices.

În volumul total al tranzacţiilor anuale încheiate la o bursă de valori, operaţiunile spot deţin o pondere mică, fiind preferate vânzările şi cumpărările de acţiuni şi obligaţiuni la termen pe bază de cont în marjă (sistemul american) sau cu decontarea lunară (sistemul european).

În cazul contractelor forward, vânzătorul se angajează să livreze cumpărătorului, la un termen determinat, o cantitate de valută, valori mobiliare, iar cumpărătorul se obligă să le primească şi să plătească un preţ convenţional. Reprezintă un contract ferm, cu elemente consolidate referitoare la cantitate, calitate, condiţii de livrare, preţ, termen de livrare, modalităţi de plată, recepţie, garanţii, penalităţi. Datorită faptului că preţul rămâne neschimbat pe întreaga perioadă de valabilitatea a contractului, sunt introduse clauze de protejarea a preţului: clauză valutară, opţiuni pe bază de contracte futures şi opţiuni.

Contractul futures este un contract la termen ce prezintă următoarele trăsături: obiectul contractului este selectat şi standardizat, elementele contractului sunt tipizate, operaţiunile se încheie pe baza

103

deschiderii fiecărui cumpărător sau vânzător a unui cont în marjă de către o agenţie de brokeraj, preţul este actualizat în fiecare zi la bursă prin marcare la piaţă, se poate finaliza oricând până la termenul final de livrare (reglementare pe bază de livrare efectivă sau offsetting adică realizarea unei operaţiuni în sens contrar celei iniţiale).

Prin operaţiunile speculative se urmăreşte obţinerea unui profit prin evoluţia preţurilor angajate, cu asumarea riscurilor. În cadrul acestora se disting: operaţiuni speculative à al hausse (bull market) şi operaţiuni speculative à la baisse (bear market).

Operaţiunile à la hausse se bazează pe speranţa speculantului că preţul din contractul de cumpărare la termen va înregistra o evoluţie ascendentă, ceea ce îi va oferi posibilitatea să lichideze contractul printr-o operaţie opusă de vânzare la un preţ mai mare, cu profit. Acestea pot fi simple sau cu report (survine atunci când la scadenţă speculatorul constată că preţul a scăzut ceea ce generează o pierdere prin încheierea contractelor pe bază de offsetting).

Operaţiunile à la baisse se bazează pe speranţa speculatorului că preţul din contractul de cumpărare la termen va înregistra o evoluţie ascendentă, oferindu-i posibilitatea să-l lichideze printr-o operaţiune de cumpărare la un preţ inferior, realizând profit. Acesta poate fi simplu sau cu deport.

Operaţiunile facultativ multiple reprezintă operaţiuni speculative à la hausse sau à la baisse, prin care fiecare parte contractantă îşi poate cumpăra dreptul de a dubla sau tripla cantitatea la scadenţă.

Operaţiunile de arbitraj rezidă în achiziţionarea de active de la o bursă şi vânzarea lor la o altă bursă, dar la termene diferite. În cadrul acestora se disting: arbitrajul simplu, arbitrajul triunghiular, arbitrajul în timp (operaţiuni de straddle).

Piaţa financiară futures reprezintă piaţa pe care se încheie contracte futures cu instrumente financiar-valutare (instrumente de datorie purtătoare de dobândă): obligaţiuni, bonuri de tezaur, certificate de depozit, eurodevize, euroogligaţiuni, valute cu importanţă interna-ţională. Cele mai semnificative pieţe futures sunt: MATIF (Marché a Terme International de France), LIFFE (London International Financial Futures Exchange), IMM (International Monetary Market), CBOT (Chicago Broard of Trade).

104

Contractele forward pe rata dobânzii se negociază pe piaţa

bancară, având ca obiect dobânda fixată într-un instrument de datorie, ce se predă de emitentul vânzător investitorului cumpărător, la data încheierii contractului.

Printre titlurile financiare derivate se numără şi contractele futures pe rata dobânzii ce are la bază un instrument de datorie, purtător de dobândă, prin care investitorul cumpără dobânda pe care activul fizic o poate produce într-o perioadă determinată, pe baza ratei fixate la încheierea contractului. Investitorul poate să-l lichideze în orice zi din durata de viaţă până la scadenţă, ceea ce îi imprimă elasticitate. Contractul futures poate fi utilizat în scopuri speculative, în scopuri de arbitraj, pentru acoperirea riscului determinat de variaţia dobânzii pe piaţa fizică.

Contractele futures pe indici de bursă sunt produse bursiere derivate ce nu pot fi lichidate decât la scadenţă prin livrare fizică, ci numai prin offsetting sau prin plata unei sume de bani. Acestea sunt utilizate în scopuri speculative pentru obţinerea unui profit, dar şi pentru acoperirea riscurilor pe bază de hedging.

Prin operaţiunile la termen condiţionale, investitorul îşi achiziţionează dreptul de a opta fie pentru executarea contractului de vânzare-cumpărare, fie pentru anularea acestuia, suportând plata unei prime. În cadrul acestora se remarcă operaţiunile cu primă şi operaţiunile cu primă în stelaj.

Operaţiunile cu primă rezidă în înţelegerea între vânzător şi cumpărător, prin care cumpărătorul îşi achiziţionează dreptul de a nu executa contractul în condiţii conjuncturale nefavorabile, contra plăţii unei prime. Acest sistem se întâlneşte mai ales la bursele europene. Operaţiunile cu primă în stelaj sunt operaţiuni la termen prin care speculatorul îşi rezervă dreptul de a se declara faţă de partenerul său la scadenţă, vânzător sau cumpărător. Cantităţile şi cursurile sunt fixate la data semnării contractului.

105

3.4. Plasamentele de valori mobiliare internaţionale şi principalii indicatori ai valorificării în obligaţiuni

şi alte titluri de valoare internaţionale

Instituţii de pe pieţele financiare deţinătoare de capital disponibil pot plasa acest capital prin cumpărarea de titluri (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.). În altă ţară, operaţiunea poate fi privită, de asemenea, din punctul de vedere al emitentului, ca un plasament extern de titluri. Fondurile astfel obţinute de partea emitentă primesc, apoi, o destinaţie economică sau financiară internă. Emitentul de titluri (întreprindere, guvern, instituţie financiar-bancară) este condus la vânzarea acestora pe piaţa internaţională din lipsă de fonduri pe piaţa proprie. El obţine prin acest procedeu fondurile financiare necesare pentru realizarea unui obiectiv.

Plasamentul internaţional de titluri se poate face pe piaţa internă a altei ţări sau pe piaţa internaţională.

Plasamentul pe o piaţă naţională a unei alte ţări are loc atunci când instituţia emitentă vinde titluri în altă ţară, în cadrul unei operaţiuni financiare.

Operaţiunea se desfăşoară în mai multe faze, şi anume: – prospectarea pieţei financiare a ţării respective de către

emitentul de titluri, în vederea identificării posibilităţilor de plasament; – contractarea unei instituţii financiare din acea ţară, pentru

preluarea de către aceasta a acţiunii de plasare a titlurilor, informând-o asupra situaţiei sale economice, asupra statutului emisiunii, precum şi asupra garanţiilor oferite;

– posesorul de capital este informat de către societatea financiară intermediară şi se obţine eventualul său acord;

– angajarea fondurilor se face apoi prin intermediul băncilor implicate în această operaţiune, precum şi a bursei de valori din ţara emitentului;

– prin aceleaşi bănci implicate se face plata dividendelor sau a dobânzilor către cumpărător, precum şi, în final, lichidarea prin răscumpărarea titlurilor deţinute de acesta.

Plasamentul de titluri poate avea loc şi din iniţiativa posesorului de capital, în dorinţa acestuia de valorificare. În acest caz, posesorul de

106

capital se adresează unei instituţii financiare din ţara vizată, prezentând dorinţa sa, capacitatea sa financiară şi condiţiile sale.

Plasamentul de titluri pe piaţa internaţională denumit, spre deosebire de investiţiile directe, investiţii de portofoliu se face în cadrul pieţei financiare internaţionale. Partenerii şi intermediarii de pe această piaţă, preocupaţi mereu de a realiza tranzacţii cât mai rapide, mai valoroase şi mai sigure, au introdus noi instrumente şi titluri financiare cu rezultate spectaculoase. Printre acestea, un rol important l-au jucat euroobligaţiunile.

Euroobligaţiunile sunt obligaţiuni cu o circulaţie sporită internaţională, ele fiind exprimate în altă monedă decât cea a ţării emitentului. Aceste titluri sunt emise de către bănci importante sau de sindicate de bănci înfiinţate anume pentru emisiunea respectivă, iar oferta publică este făcută simultan în mai multe ţări. Sindicatul bancar emitent are o structură bine organizată, cuprinzând o bancă coordo-natoare, grupul de bănci pentru subscriere şi grupul de vânzare. Fiecare grup are responsabilitate bine definită în pregătirea plasamentului, realizarea subscrierii de fonduri, dirijarea fondurilor, garantarea împrumutului, plata dobânzilor şi amortizarea împrumutului.

Caracteristicile euroobligaţiunilor sunt următoarele: – ele sunt emise în afara ţării în a cărei monedă sunt exprimate; – pot fi emise de către împrumutaţi domiciliaţi în orice ţară; – pot fi achiziţionate de către investitori din orice ţară; – au puţine restricţii referitoare la emisiune şi tranzacţionare; – pot fi emise în orice moment şi nu sunt susceptibile de a fi

impozitate la sursă. Avantajul emisiunilor constă în evitarea restricţiilor impuse de

anumite ţări asupra plasării titlurilor sau asupra împrumuturilor contractate de străini în moneda locală. Astfel, emitenţii au posibilitatea de a alege între mai multe valute, au avantaje în privinţa costului, momentul emisiunii poate fi fixat convenabil şi, desigur, au acces la o finanţare pe termen lung şi de un nivel ridicat, puţin probabilă pe piaţa internă. Totodată, creşte atât aria de plasament, cât şi numărul probabil de subscrieri. Investitorii se bucură de o mare capacitate de a face investiţii profitabile în alte ţări, investiţii protejate şi garantate de consorţii de bănci. Titlurile sunt bine cotate la bursă şi, ca atare, sunt oricând vandabile şi deci transferabile în bani lichizi.

107

Intermediarii sunt mulţumiţi că au multe tranzacţii, rapide, în diverse valute, aducătoare de bune comisioane, profituri şi relaţii intense cu clienţii.

Euroobligaţiunile se prezintă sub mai multe variante: • Euroobligaţiunile directe (cu rata fixă a cuponului), acestea au

aceeaşi dobândă până la scadenţă, ceea ce permite calcularea mai sigură a venitului.

• Euroobligaţiuni cu opţiune la cumpărare, care permit emitentului să le răscumpere înainte de scadenţă.

• Euroobligaţiuni cu opţiune la vânzare, se utilizează atunci când emitentul doreşte un termen mai lung decât este dispus investitorul. Prin acest titlu, investitorul are opţiunea de vânzare a titlului la scadenţă sau de a continua investiţia pe încă un termen stabilit. Dacă la scadenţă, rata dobânzii pe piaţă este mai mare decât cuponul oferit, investitorul va exercita opţiunea de vânzare către emitent, obţinând rambursarea împrumutului. În caz contrar, investitorul va păstra titlul care va avea scadenţă la termenul stabilit.

• Euroobligaţiuni cu rata dobânzii variabilă – acestea au o rată a dobânzii variabilă în funcţie de LIBOR (piaţa financiară engleză, specializată în negocierea dobânzilor, unde se fixează un etalon de dobândă, valabil pentru un timp). Utilizarea acestui fel de obligaţiuni s-a redus în ultimul timp datorită riscului mare, care a dus frecvent la pierderi.

În utilizarea euroobligaţiunilor, riscul cel mai important atât pentru emitent, cât şi pentru investitor, este acela al variaţiei dobânzilor până la scadenţă. Riscul constă pentru emitent în creşterea costului finanţării, iar pentru investitor, în reducerea câştigului. Riscul imposibilităţii răscumpărării obligaţiunilor la termen este complet înlăturat, având în vedere garanţia consorţiului bancar implicat în emisiunea respectivă. În consecinţă, pe piaţa de capital internaţională au apărut diferite instrumente de evitare a riscului dobânzilor prin aşa-numitele „titluri complexe ”:

Acordul de rată la termen, reprezintă un contract cu o bancă, prin care clientul poate determina rata dobânzii ce se va aplica unui depozit sau împrumut la o anumită dată în viitor. Contractul stabileşte, de asemenea, pentru ce sumă este valabil şi pe ce termen. La data decontării se stabileşte diferenţa dintre rata convenită şi rata curentă.

108

Banca asigură clientului o rată fixă de tranzacţie. Dacă aceasta evoluează în favoarea sa, el nu va putea beneficia de diferenţa favo-rabilă care va reveni băncii, în caz contrar, banca va suporta diferenţa;

Opţiunea ratei dobânzii este un contract care oferă cumpărătorului dreptul, dar nu şi obligaţia, de a fixa rata dobânzii la un împrumut sau depozit la un anumit termen. Contractul este valabil pentru o anumită sumă şi pentru o perioadă de timp stabilită. În cadrul acestei perioade, clientul poate să-şi exercite opţiunea când doreşte. El plăteşte băncii o primă împotriva riscului dobânzii, banca convenind să garanteze rata dobânzii din contract la acel moment. Riscul unei evoluţii a ratei dobânzii defavorabile pentru client este eliminat şi, în acelaşi timp, el păstrează posibilitatea de a beneficia de ratele care îi sunt favorabile. Pentru această protecţie, clientul plăteşte băncii o primă care este determinată de rata din momentul opţiunii, etalonul LIBOR, durata contractului, valabilitatea pieţei.

Contracte de maxim şi minim al ratei dobânzii. Contractul de maxim al ratei dobânzii oferă cumpărătorului, la un anumit termen, un cost maxim garantat de finanţare prin intermediul unei bănci, care, în schimbul încasării unei prime în avans, convine să ramburseze orice diferenţă provenită din scăderea dobânzii faţă de cea cuvenită. Prin aceste contracte, clientul se asigură contra riscului variaţiei ratei dobânzii. Contractele se fac pentru sume importante, sunt valabile pentru un termen mediu (maxim 7 ani) şi prevăd reactualizarea etalonului LIBOR la fiecare 6 luni, când clientul poate decide dacă continuă contractul sau renunţă.

Swap-ul ratei dobânzii constă într-un contract cu o bancă prin care clientul obţine posibilitatea schimbului ratei dobânzii sau dimpotrivă stabilizarea ei, în legătură cu un împrumut contractat. În acest mod, clientul poate să-şi asigure accesul la o rată a dobânzii cu protecţie împotriva unei dobânzi neconvenabile fixe sau fluctuante. Contractul este bazat pe actualizări periodice în care se regularizează diferenţele de dobânzi. Swap-ul ratei dobânzii se face în diverse valute, pe termen lung şi pentru sume importante.

Toate titlurile complexe care prevăd protecţia împotriva variaţiei dobânzii nu afectează substanţa creditului, adică patrimoniul clientului, ele având şi avantajul că pot fi denunţate sau negociate cu condiţiile contractului.

Cursul diferitelor titluri financiare oferă o indicaţie generală asupra situaţiei economice a emitentului. Astfel, o creştere a valorii de piaţă a unor titluri financiare reflectă o bună stare economică a emitentului respectiv, eventual o evoluţie către un nivel economic superior şi invers, o scădere a valorii de piaţă indică un regres.

Principalii indicatori prin care se evidenţiază tendinţa generală de creştere sau de scădere ale obligaţiunilor sau ale altor titluri de valoare sunt:

1. Randamentul la obligaţiuni – acesta indică deţinătorului la ce

venit se poate aştepta pe termen scurt din preţul de achiziţie al investiţiei.

100R DO ×=iniţiugaliobţulreP

nominalăDobânda

Dacă preţul este mai mare decât valoarea nominală (mai mare decât 100%), randamentul este mai mic decât rata nominală a dobânzii, deoarece venitul din dobândă este calculat în funcţie de valoarea nominală şi pentru care cumpărătorul obligaţiunilor plăteşte mai mult decât valoarea nominală. Dacă preţul este mai mic decât valoarea nominală, randamentul este mai mare decât rata dobânzii. Ratele dobânzilor la obligaţiuni sunt fixate în momentul emiterii şi rămân neschimbate în timpul perioadei pentru care sunt emise, exceptând cazul aşa-numitelor obligaţiuni cu dobânzi fluctuante. Dar randamentul se ajustează singur prin intermediul preţurilor obligaţiunilor la nivelurile variabile ale ratelor dobânzilor de pe pieţele de capital. Dobânda mărită (dobânda pe perioada trecută) nu este conţinută în mod normal în preţul obligaţiunii, dar este calculată separat, când deţinătorul se schimbă. Totuşi, în anumite emisiuni, dobânda pentru perioada trecută la împrumuturi valutare duale este inclusă în preţ. Se spune că aceste obligaţiuni sunt tranzacţionate monoton. Pentru a calcula randamentul în aceste cazuri, dobânda pentru perioadele trecute trebuie dedusă din preţ.

2. Randamentul la obligaţiuni la scadenţă – Deoarece

majoritatea obligaţiunilor sunt răscumpărate la valoarea lor nominală (par), un investitor care achiziţionează o obligaţiune la un preţ mai mic decât valoarea nominală (100%) şi o păstrează până ce sunt răscum-părate (la scadenţă), poate obţine un câştig. Pe de altă parte sunt posibile

109

anumite pierderi. Aceste câştiguri/pierderi ale preţului sunt conţinute în aşa numitul randament la scadenţă:

Rata Perioada de răscumpărare – preţul zilei

Dobânzii + Perioada rămasă până la scadenţă (ani) RS = Preţul zilei + Preţul de răscumpărare × 100

2 Această formulă oferă cifre imprecise ale randamentului. Formula

exactă a randamentului se bazează pe faptul că preţul actual al acţiunilor este valoarea cash (cash value) sau valoarea curentă. Alegerea perioadei rămase până la scadenţă este crucială, pentru că dacă nu este posibilă o răscumpărare prematură, se aplică scadenţa finală. Dacă tragerea la sorţi şi răscumpărarea sunt posibile, data medie trebuie folosită pentru preţuri peste valoarea nominală şi scadenţa finală pentru preţuri sub valoarea nominală.

3. Durata – Perioada de existenţă a unui instrument negociabil

este stabilit în baza timpului de restituire. Durata este ceva mai lungă şi ne furnizează perioada medie pentru care este emis sau data medie de plată (average running period; average due date). Pentru a stabili durata, valoarea cash a plăţilor individuale este cântărită (ponderată) cu perioada actuală de valabilitate:

totalăcashValoarea)Plata(

ashcValoarean)Plata(

ashcValoarea2)Plata(

ashcValoarea1R n21

S

×++×+×=

K

unde: n = perioada pentru care este emis (ani)

4. Preţul de conversie – este preţul pe care un investitor trebuie

să îl plătească pentru o acţiune dacă cumpără o obligaţiune convertibilă la valoarea nominală şi mai târziu o transformă într-o acţiune. În unele cazuri rare, investitorul trebuie să plătească cu ocazia transformării sau i se plăteşte o anumită sumă. Aceste cazuri trebuie notificate în prospectul pentru emisiuni de obligaţiuni convertibile.

ţiunecaperlataP

ăonvertibilcmisiuneeperţiunicaderulumăNvertibileconiuniţcauneiaalăminonaloareaV

conversiedeulreţP

±=

110

5. Valoarea de conversie – măsoară preţul de achiziţie al acţiunii de bază în cazul că aceasta este achiziţionată prin achiziţia de obligaţiuni convertibile pe piaţa secundară şi convertirea ulterioară. În acest caz, investitorul trebuie să plătească, în afara preţului de la bursă, dobânda adăugată pentru perioada întreruptă, care se pierde prin conversie, şi să efectueze plăţi în cash suplimentare, dacă acest lucru este stipulat.

actiuneperPlata

laconvertibiemisiuneperactiunideNumarleconvertibiiiobligatiunetulPr

conversiedeValoarea

±=

6. Primă de conversie – dacă un investitor cumpără o obligaţiune

convertibilă pentru a o schimba contra acţiuni, atunci acţiunile vor costa în funcţie de termenii emisiunii şi evoluţia preţului mai mult sau mai puţin decât cele cumpărate direct de la bursă. Această suprataxă sau scont la preţul de la bursă, exprimată în %, se numeşte primă de conversie.

100actiuniietulPr

100conversiedeValoareaPC −×

=

Prima de conversie poate varia foarte puternic, depinzând de atractivitatea acţiunilor sau de piaţa globală este, de regulă, cuprinsă între 10 şi 20%. Dacă prima de conversie este scăzută sau negativă, conversia nu va avea probleme financiare; preţul obligaţiunilor convertibile se va fixa concomitent cu cel al preţurilor acţiunilor. Dacă prima de conversie este ridicată, conversia nu mai este atractivă; obli-gaţiunea convertibilă va acţiona ca o obligaţiune cu dobândă fixată al cărei preţ depinde de nivelurile ratei dobânzii ce prevalează pe pieţele de capital.

3.5. Conceptul de investiţii străine

O componentă dinamică a procesului de integrare regională şi globalizare a economiei mondiale o constituie investiţiile străine care, în perioada ultimilor trei decenii ale secolului al XX-lea şi actualul deceniu al secolului al XXI-lea, au exercitat un puternic impact asupra creşterii economice, a comerţului exterior, şi a structurilor de producţie din toate ţările lumii.

111

112

Conceptul de investiţii în sens general economic capătă diferite accepţiuni în funcţie de obiectul, natura, durata şi modalităţile de finanţare şi eficienţă a acestora. În viziunea cunoscutului economist englez, J. M. Keynes, investiţia constituie actul economic fundamental care determină o creştere a venitului global de aşa natură încât să decurgă din el o creştere a economisirii dorite corespunzătoare injecţiei iniţiale realizate1.

În sens economic, investiţiile reprezintă procesul producerii şi acumulării de capital. Tot în acest sens, investiţia reprezintă cumpărarea de proprietăţi, acţiuni, obligaţiuni sau depunere de bani la instituţii financiare în scopul asigurării unui venit (dobânda, dividend, chirie etc.) şi a unei creşteri de capital2, profituri3. Literatura economică de specialitate are în patrimoniul său o multitudine de definiţii, care, în esenţă, reflectă în linii mari cam acelaşi lucru4.

Analizând cu atenţie aceste definiţii, cât şi altele constatăm că investiţia tratată la nivel de concept se caracterizează prin urmă-toarele elemente: profitul ca scop al investiţiei, timpul ca dimensiune a procesului de valorificare şi riscul ca expresie a naturii deciziei economice.

Conceptul de investiţii străine include, pe lângă cele trei elemente enumerate anterior, şi un element de extraneitate, fapt care se observă din definiţiile date acestui concept în literatura de specialitate.

Investiţia externă, se precizează în Dicţionarul de relaţii economice internaţionale, constă în plasarea de mijloace financiare pe termen lung în străinătate, în principal, sub două forme: investiţii externe directe şi investiţii externe de portofoliu. Investiţia externă, în Dicţionarul complet al economiei de piaţă, este definită ca fiind cheltuielile efectuate în afara graniţelor ţării, în industrie, agricultură,

1 Keynes, John Maynard, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a

dobânzilor şi a banilor. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.130. 2 Dictionary of Finance of Investment Terms, Hamlyn, Londra, 1985. 3 Costin, Mircea N., Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol.

II, Lumina Lex, Cluj-Napoca, 1996, p.182. 4 Porter, Miche, The Competitive Advantage of Nations, The Free

Press, A. Division of MacMillan Inc. Ney York, 1990; Ozawa, T., Foreign Direct Investmnet and Economic Development, Transnational Corporations, vol. I no .1, 1972.

113

comerţ etc. de către stat, diverse organizaţii şi persoane fizice, fie direct, fie prin intermediului unei bănci.

Din punct de vedere economic, după părerea noastră, prin investiţii externe (străine) înţelegem acele investiţii rezultate din tranzacţiile internaţionale, cu un element de extraneitate şi care constau în plasamente de capital sub formă de active reale sau financiare în scopul asigurării unui venit şi a unei creşteri.

3.6. Investiţiile străine directe şi rolul lor în dezvoltarea

economică mondială

Investiţiile străine directe (ISD) constau în proprietatea unui rezident străin asupra unor active, cu scopul de a controla folosirea acestor active5.

Prin urmare, investiţiile directe sunt acele tipuri de investiţii în care investitorii emitenţi ai fluxurilor investiţionale dispun de posibilitatea de control şi decizie asupra activităţii agenţilor economici receptori ai investiţiilor. Precizăm că, în această categorie de investiţii, agentul economic emitent se angajează în afaceri economice pe termen lung şi cu un capital mai mare, asumându-şi şi un risc de grad ridicat.

Investiţiile directe de capital (ISD) sunt dintre cele mai soli-citate, iar în cadrul acestora se includ următoarele categorii de investiţii: acordarea de licenţe unor firme din ţara-gazdă, participarea minoritară la firmele unei ţări-gazdă prin cumpărarea de acţiuni la bursa locală; participarea majoritară la firmele dintr-o ţară-gazdă prin cum-părarea de acţiuni, trecerea în proprietatea particulară, swap sau alte modalităţi.

În cazul în care participarea este minoritară la firmele unei ţări-gazdă putem vorbi de o investiţie pasivă, deoarece investitorii au foarte puţină influenţă asupra activităţii conducerii şi organizării firmei.

Caracteristica esenţială a investiţiilor străine directe o constituie controlul exercitat de investitor asupra activelor în care a investit. Din acest punct de vedere, investiţiile străine directe constau în transferul peste graniţă a unui pachet industrial, care cuprinde capitalul propriu-

5 Graham, Edward; Krugnean, M. Paul R., Foreign Direct Investment

in the United States, Institute for International Economics, Washington, 1992, p. 30.

114

zis, tehnologii, sisteme de organizare industrială, cunoştinţe aplicate de marketing şi management etc., care permit proprietarului să-şi exercite dreptul de control asupra investiţiei. Controlul nu reprezintă o suprastructură administrativă, ci participarea directă la organizarea şi conducerea activelor în care s-a investit.

Fluxurile financiare, indiferent dacă îmbracă forma de capital, profituri reinvestite sau împrumuturi acordate de firma-mamă sunt însoţite de inputuri calitative (tehnologice, informaţionale, manageriale etc.) care sunt mai importante decât fluxul financiar propriu-zis.

În ceea ce priveşte cota de participare a firmei-mamă la capitalul noii entităţi, constituite prin investiţia directă în străinătate, care să-i permită acesteia exercitarea controlului, specialiştii în domeniu indică praguri-limită diferite, cuprinse între 10-25%. Analiştii OCDE optează pentru cota minimă de 10%, deşi în politica diferitelor ţări capitalul străin ocupă ponderi mult mai mari decât cota minimă (de regulă, peste 50%)6. În cadrul înfiinţării de firme mixte cu parteneri locali, investitorii străini pot participa fie în proporţie minoritară, fie în proporţie majoritară şi pot deţine controlul asupra firmei. Participarea directă la conducerea şi organizarea producţiei şi controlul asupra activităţii întreprinderii reprezintă diferenţa esenţială dintre investiţiile străine directe şi investiţiile de portofoliu.

Într-o abordare istorică, fluxurile de investiţii străine directe au apărut în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice dar au început să capete relevanţă după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu realizarea de investiţii masive de către SUA în reconstrucţia Europei Occidentale. În ultimele decenii, investiţiile străine directe au înregistrat o adevărată explozie în cadrul tranzacţiilor economice internaţionale.

Evaluarea dimensiunilor, implicaţiilor şi perspectivelor fenome-nului investiţiilor străine directe pune în evidenţă o serie de carac-teristici ale acestora.

1. Constituirea unui stoc autoregenerator de investiţii străine directe, transformându-l în principala sursă de finanţare a creşterii economice pe plan mondial. Între anii 1980-1990, fluxurile de investiţii

6 OCDE – Detailed BenchMark Definition of Foreign Direct

Investment, Paris, 1998.

115

străine directe au sporit de patru ori, cu un ritm mediu anual de 15%, În urma acestei evoluţii, stocul mondial de investiţii străine directe, în 1992, a depăşit 2.000 miliarde dolari şi a generat vânzări de peste 5.500 miliarde dolari, depăşind valoarea exporturilor mondiale de bunuri materiale şi servicii comercializate, care reprezentau la acea dată 4.000 miliarde dolari7. Fluxurile de investiţii străine directe au continuat să fie dinamice şi în deceniul 1991-2000, dar cu ritmuri ceva mai scăzute decât în perioada 1981-1990. Pentru ţările dezvoltate ritmurile medii anuale au fost cuprinse între 8,1-9,6%. În ţările în curs de dezvoltare ritmurile au fost mai mari, cele mai înalte fiind în ţările din America Latină (între 12,2 – 17,9% anual).

Conform datelor statistice existente, în anul 2020, fluxurile anuale de investiţii străine directe se vor cifra la 800 miliarde dolari (în raport cu 203 miliarde dolari, în 1990, şi 648,4, în 1998, din care aproximativ jumătate vor fi orientate către ţările în curs de dezvoltare, faţă de 25%, în prezent8.

2. Concentrarea în triadă reprezintă principala caracteristică a distribuţiei geografice a investiţiilor străine directe. În prezent, cea mai mare parte a capitalului care îmbracă forma investiţiilor străine directe (peste 97%) îşi are originea în ţările dezvoltate şi se orientează tot spre ţările dezvoltate (proporţia fiind de 2/3 – din totalul fluxului de capital). Totodată fenomenul concentrării se manifestă şi în interiorul grupului ţărilor dezvoltate şi anume în triada Uniunea Europeană – Japonia – SUA Aproximativ 81% din investiţiile străine directe generate şi-au avut originea în triadă. În cadrul acesteia, SUA se constituie în cel mai mare receptor de investiţii străine directe, în timp ce Japonia şi Uniunea Europeană se afirmă ca principali investitori9.

3. Apariţia ţărilor est-europene pe piaţa internaţională a investiţiilor străine directe, ca urmare a schimbării de sistem politic şi

7 Nistorescu, Nicolae (coordonator), Mutaţii majore în economia

mondială – sfidare şi şansă pentru transformarea sistemică din România, Institutul de Economie Mondială, Bucureşti, 1994, p.16-18.

8 World Investment Report, 1999, United Nations, New York and Geneva, 1999.

9 World Investment Report 1999, United Nations, New-York, and Geneva, 1999.

116

economic survenită în această zonă la sfârşitul deceniului trecut şi începutul celui actual. Declinul economic în perioada de tranziţie la economia de piaţă şi alţi factori locali (costul scăzut al forţei de muncă, gradul de pregătire ridicat al acesteia, existenţa unei infrastructuri de comunicaţii şi a industriilor de bază, adoptarea unor reglementări liberale şi stimulative pentru investitorii străini) au transformat această zonă într-o importantă piaţă pentru investiţiile străine directe.

4. Deplasarea fluxurilor internaţionale de investiţii străine directe către sfera serviciilor reprezintă principala caracteristică a orientării sectoriale a acestora. Fluxurile anuale de investiţii străine directe în domeniul serviciilor au sporit continuu reprezentând cca. 55-60% din totalul fluxurilor de investiţii străine directe.

5. Liberalizarea politicilor naţionale vizând investiţiile străine directe şi încorporarea unor componente active în atragerea acestora. Tendinţa de deschidere economică şi liberalizare a regimului investiţiilor străine directe este prezentată la nivelul tuturor categoriilor de state, deşi cu ritmuri şi accente diferite. Elementele comune cu privire la aspectele importante ale regimului investiţiilor străine directe în ţările-gazdă se referă la: acordarea de garanţii împotriva naţiona-lizării, cu excepţia unor situaţii bine definite, ca ţinând de interesul public şi atunci numai cu plata unor compensaţii adecvate; reglemen-tarea diferendelor în materie de investiţii, inclusiv prin recurgerea în caz de nesoluţionare la arbitrajul internaţional; asigurarea repatrierii libere a profiturilor şi capitalului.

Investiţiile directe de capital străin în economiile aflate în tranziţie au cunoscut în ultimii ani o creştere accelerată. Această ten-dinţă a fluxurilor de ISD către ţările centrale şi est-europene a fost puternic influenţată de evoluţia programelor de privatizare din aceste ţări. Conform unui studiu realizat de UNCTAD, peste 80% din fluxurile de investiţii străine către aceste ţări s-au datorat participării unor firme străine la programele de privatizare. Aceasta este explicaţia diferenţelor notabile în atragerea de investiţii străine în cadrul acestui grup de ţări. Creşterea fluxurilor de ISD către aceste ţări a fost puternic influenţată şi de reluarea creşterii economice şi de succesul tranziţiei la economia de piaţă, în special în ceea ce priveşte privatizarea întreprinderilor de stat. Ca urmare a creşterii fluxurilor de capital către această zonă s-a produs atragerea în continuare a unor sume însemnate de ISD de către Polonia,

117

Cehia, Ungaria, România, Bulgaria, dar fluxurile de ISD către Rusia au crescut considerabil.

Nivelul investiţiilor de capital străin din România totaliza la 31 decembrie 2001 7,8 miliarde $, ca urmare a reuşitei programului de privatizare şi reformei economice.

Cele mai multe investiţii de capital străin în economiile central şi est-europene aflate în tranziţie provin din ţările membre ale Uniunii Europene. La începutul anului 2000, această regiune, considerată investitor tradiţional, a întrunit peste 60% din totalul valorii capitalului străin în aproape toate ţările central şi est-europene aflate în tranziţie.

În general s-a aşteptat, fapt ce s-a şi întâmplat ca investiţiile străine directe să curgă din ţări dezvoltate către economii aflate în curs de dezvoltare care erau mai stabile din punct de vedere politic şi care aveau acces pe pieţele regionale de dimensiuni mari. Între factorii determinanţi ai investiţiilor străine directe se mai includ şi dotarea cu capital uman sau legăturile comerciale pe termen lung. Asemenea factori au fost la fel de importanţi şi pentru investiţiile realizate în economiile aflate în tranziţie. Experienţele din ţările central şi est-europene ne sugerează alţi doi factori care influenţează mărimea şi plasarea la timp a investiţiilor. În primul rând, în ţările aflate în tranziţie există un risc considerabil asociat cu investiţiile, datorită unui sistem economic şi social necunoscut şi imprevizibil. În cel de-al doilea rând, un rol important l-au avut şi aşteptările investitorilor, deoarece în perioada tranziţională, investiţiile străine directe sunt dependente de estimările referitoare la creşterea economică viitoare, la nivelul pe termen lung al ratelor de schimb şi la impactul competiţiei asupra întreprinderilor recent privatizate.

În multe state aflate în tranziţie, investiţiile străine au vizat înfiinţarea unor întreprinderi mixte sau preluarea unei părţi dintr-o companie autohtonă, astfel programele de privatizare din ţările respective au reprezentat un factor important în stimularea investiţiilor străine directe, chiar şi în perioade de recesiune. Asemenea programe au demonstrat angajamentul autorităţilor faţă de proprietatea privată. Deşi toate ţările din Europa centrală şi de Est au introdus programe de privatizare, totuşi au apărut diferenţe mari în ceea ce priveşte felul şi valoarea fluxurilor de capital străin, diferenţe determinate de forma şi modul de aplicare al acestor programe.

118

Reglementările legislative privind investiţiile străine directe au apărut încă din 1988 în Ungaria, iar în 1991, în Polonia şi în Cehia sau ulterior şi în celelalte ţări est-europene. În aceste ţări, mai există încă unele restricţii cu privire la investiţiile străine directe realizate în sectorul primar şi la repatrierea profiturilor. Investitorilor străini li se oferă stimulente guvernamentale variate. Aceste ţări au creat inves-titorilor străini zone economice speciale cu reduceri şi chiar scutiri de la plata unor taxe. Alte ţări central şi est-europene, care au atras mai puţine investiţii străine, au sisteme instituţionale foarte diferite. De exemplu, statele din fosta Uniune Sovietică au elaborat reglementări cu privire la privatizare şi la investiţii doar în 1992 şi 1993, programele lor de privatizare în masă au ajuns numai la stadiul de planificare până în 1994, iar convertibilitatea monedelor lor naţionale a fost destul de limitată.

O serie de studii au demonstrat că investiţiile în ţările aflate în tranziţie au putut fi asociate cu indicatorii de deschidere. Astfel, investitorii preferă ţările cu regimuri comerciale relativ liberale, aflate în regiuni în care s-au încheiat acorduri de liber schimb. De asemenea, şi apropierea geografică poate fi considerată un factor care influenţează decizia de investiţie. Dacă acceptăm ideea că relaţiile comerciale influenţează deciziile investiţionale, putem preconiza o sporire a investiţiilor străine directe din ţările Uniunii Europene către Europa Centrală şi de Est, fapt care s-a şi întâmplat. Costurile legate de forţa de muncă în ţara receptoare reprezintă un alt factor important în luarea deciziei de amplasare a investiţiei, în special pentru firme care încearcă să producă pentru export bunuri în care se încorporează multă muncă. Salariile în ţările aflate în tranziţie sunt foarte reduse şi de aceea trebuie să menţionăm că investitorii sunt interesaţi nu numai de nivelul de salarizare, ci şi de productivitatea muncii în ţara respectivă.

Reforma din ţările central şi est-europene aflate în tranziţie care se realizează cu rezultate bune, în prezent a deschis o piaţă de dimensiuni mari pentru produsele întreprinderilor din Vest. Rezultatele unor studii au demonstrat că accesul pe pieţele naţionale sau regionale reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori care influenţează investitorii potenţiali. Unele întreprinderi au realizat investiţii străine directe în Europa Centrală şi de Est doar din motive strategice, pentru a învinge concurenţii şi pentru a obţine o poziţie sigură pe piaţă. Alte

119

firme au investiţii într-o economie tranziţională pentru a proteja partea lor de piaţă realizată în regimul anterior şi pentru a avea acces la stimulentele speciale acordate investitorilor străini.

3.7. Investiţiile de portofoliu

Investiţiile de portofoliu reprezintă o varietate de investiţie externă concretizată în plasamente de fonduri în străinătate în achiziţionarea de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit). De regulă, investiţia externă de portofoliu presupune cumpărarea de hârtii de valoare emise de firme sau state străine. Firma care finanţează (prin cumpărarea de acţiuni sau de obligaţiuni) nu participă la conducerea activităţii economice a firmei emitente şi nici nu deţine controlul asupra acesteia.

Investiţiile externe de portofoliu mai sunt numite şi fonduri comune de investiţii.

Investiţiile externe de portofoliu constituie întotdeauna un plasament pur financiar care nu presupune slăbirea unui raport între agentul emitent şi cel receptor sunt preferate de investitori pentru acele pieţe instabile, întrucât acestea le pot părăsi cu uşurinţă la nevoie.

Cu toate că ţările lumii receptoare de asemenea investiţii trebuie să existe anumite clarificări precise asupra regimului investiţiilor străine de portofoliu care ţin de reglementările voluntare (îmbunătăţirea sistemului de conturi de capitaluri), dar şi de reglajele cu alte legi şi reglementări specifice investiţiilor de portofoliu.

Investiţiile de portofoliu sunt legate de fluxurile internaţionale de capital. Investitorii de portofoliu sunt interesaţi adesea de a se implica profund în managementul companiei, de unde şi dinamica impresio-nantă a investitorilor instituţionali în lume.

Dezvoltarea şi accelerarea investiţiilor de portofoliu este rezultatul a numeroşi factori, cum ar fi: dezechilibrul balanţelor de plăţi, excedentele comerciale ale unor ţări care îşi plasează fondurile pe această piaţă, politica excesiv de restrictivă a unor state în domeniul creditului intern etc. Instabilitatea economică, nesiguranţa politică, neîncrederea în politica unor guverne au dus la deplasarea fondurilor din aceste ţări spre piaţa de capital internaţională, la care se adaugă

120

scopul speculativ al câştigului care se poate realiza prin negocierea de valoare pe această piaţă.10

Din rândul investitorilor instituţionali fac parte organismele financiare care plasează în valori mobiliare o parte însemnată din resursele lor, pe lângă bănci şi casele de emisiuni, casele financiare, companiile de asigurări, precum şi bursa de capital11. La toate aceste se pot adăuga întreprinderile de stat sau private, statele şi companiile transnaţionale.

Fluxurile investiţiilor de portofoliu se derulează în funcţie de zonele din care provin solicitatorii, cât şi de ţările din care sunt lansate împrumuturile. Aşa cum rezultă din datele statistice internaţionale, cele mai numeroase împrumuturi sunt lansate pe piaţa ţărilor dezvoltate, în special, Elveţia, SUA, Luxemburg, Germania, iar în ultimii ani, Japonia. Orientarea investiţiilor de portofoliu spre o zonă sau alta se află sub impactul mutaţiilor majore din cadrul economiei mondiale, ceea ce demonstrează că acest flux al investiţiilor rămâne un domeniu dinamic şi plin de fascinaţie atât în plan teoretic, cât şi al practicii investiţionale propriu-zise.

3.8. Firmele multinaţionale (corporaţiile transnaţionale)

şi investiţiile străine directe

Teoria investiţiilor străine directe este parte integrantă a teoriei întreprinderilor multinaţionale, pentru că ele nu sunt un simplu transfer de capital, ci o prelungire a întreprinderii din ţara de origine în ţara-gazdă. Aproape toate fluxurile de investiţii străine directe sunt generate de întreprinderile multinaţionale. În virtutea transferului internaţional de resurse şi a participării directe a investitorului străin la organizarea şi conducerea activităţii noii entităţi create, în economia mondială (pe lângă fluxurile comerciale şi financiare tradiţionale) a apărut producţia internaţională de bunuri şi servicii.

După 1970, sectoare întregi ale industriei participă la integrarea activităţii lor pe pieţele de producţie şi de desfacere internaţionale.

10 Negruş, M., Finanţarea schimburilor internaţionale, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 205. 11 Vezi Bremond, I.; Geledon A., Dicţionar economic şi social, Editura

Expert, Bucureşti, 1995, p.194.

121

Amploarea producţiei internaţionale şi a numărului de întreprinderi multinaţionale au fost determinate de impactul tehnicilor informaţionale şi de transport (care au diminuat costurile şi riscurile procesului de conducere de la distanţă), crearea de noi tehnologii de producţie (care au modificat scara producţiei eficiente) şi marea varietate a instrumentelor financiare folosite pentru susţinerea creşterii volumului şi complexităţii tranzacţiilor internaţionale. De asemenea, dezvoltarea întreprinderilor multinaţionale a fost favorizată de liberalizarea continuă a comerţului internaţional şi a fluxurilor de investiţii.

Această categorie de investiţii este una dintre cele mai căutate şi se concretizează în mai multe feluri de investiţii, precum:

a) participarea minoritară la firmele unei ţări-gazdă prin cumpărarea de acţiuni la bursa locală;

b) participarea la înfiinţarea de firme mixte cu parteneri locali; c) participarea majoritară la firme dintr-o ţară-gazdă prin

cumpărarea de acţiuni, trecere în proprietate particulară, swap sau alte modalităţi;

d) acordarea de licenţe unor firme din ţara gazdă. Întreprinderile multinaţionale nu acţionează numai în ţările

dezvoltate, ci în toate zonele lumii; ele reprezintă o puternică forţă de coeziune a economiei mondiale, un liant care leagă între ele economiile naţionale, în cadrul procesului de mondializare a economiei. Cu ajutorul unor strategii de întreprindere complexe şi cu o reţea de structuri proprii de dimensiuni planetare, întreprinderile multinaţionale sunt implicate în producţia internaţională de bunuri şi servicii, pe baza unei sofisticate diviziuni a muncii între societatea mamă şi filialele ei din străinătate. Aproximativ o treime din activele productive private ale lumii sunt conduse de întreprinderi multinaţionale, cu diferite grade de integrare pe verticală. Pe măsură ce creşte integrarea pe verticală între producător şi vânzător, rolul întreprinderilor multinaţionale devine preponderent în cadrul relaţiilor economice internaţionale.

Potrivit estimărilor Organizaţiei Naţiunilor Unite (World Investment Report, 1999), bazate pe datele oficiale transmise de toate ţările dezvoltate şi majoritatea ţărilor în dezvoltare, la începutul anilor ’90 erau peste 37.000 întreprinderi multinaţionale care controlau peste 206.000 de întreprinderi afiliate din străinătate. Aceste cifre includeau numai acele întreprinderi care deţin acţiuni şi părţi sociale în

122

întreprinderile din străinătate, fie într-un procent de peste 50% (filiale şi sucursale în străinătate cu capital integral sau majoritar al întreprin-derilor multinaţionale şi filialele constituite juridic, cu părţi integrate ale acestor întreprinderi), fie între 10-50% (filiale cu capital minoritar în străinătate sau asocieri). Aceste cifre nu includ, prin urmare, între-prinderi care controlează operaţiuni sau active în străinătate sub alte forme decât participarea directă sub formă de investiţie productivă (contractele de management, contractele de transfer de tehnologie, acordurile de subcontractare), sau care sunt legate de alte întreprinderi prin alianţe strategice. Deşi nu există date pentru acestea, se estimează că alianţele strategice sunt în număr de mii, iar acordurile de subcon-tractare, producţie la comandă sau licenţiere se ridică la zeci de mii.

Tabelul 2

Repartizarea geografică a întreprinderilor multinaţionale (1996)

Zona Întreprinde cu sediul principal (originare)

în zonă

Filiale ale întreprinderilor

multinaţionale din alte zone

Ţări dezvoltate 34.280 87.831 Ţări în dezvoltare 2.850 97.330 Europa Centrală şi de Est 400 2.800

Sursa: UNCTAD World Investment Report, 1997. După cum se observă în tabelul 3, peste 90% din întreprinderile

multinaţionale sunt originare din ţările dezvoltate, iar mai puţin de 10% din ţările în dezvoltare (din care 1% provin din ţările Europei Centrale şi de Est).

Avantajele competitive ale întreprinderilor din ţările dezvoltate au fost consolidate de secole prin acumulări de capital, creştere economică şi îmbunătăţiri tehnologice. Peste 50% au originea în primele cinci ţări dezvoltate (Franţa, Germania, Japonia, Anglia şi SUA). Dintre ţările în curs de dezvoltare, au întreprinderi multinaţionale ţările mari şi cele nou industrializate. Dacă am considera numai datele statistice reprezentative pentru SUA şi Japonia, 60% dintre între-prinderile multinaţionale activează în industria prelucrătoare, 37% în servicii şi numai 3% în sectoare primare. Ca distribuţie pe sectoare ,

123

cele mai mari întreprinderi multinaţionale sunt în industria chimică şi farmaceutică, urmate de electronică, calculatoare şi industria auto. Din reţeaua internaţională de întreprinderi afiliate din străinătate, aproape jumătate sunt localizate în ţările în dezvoltare, o pondere cu mult mai mare decât cea pe care o au fluxurile investiţionale, ceea ce arată că mărimea capitalului corespunzător întreprinderilor afiliate este mai mare în ţările dezvoltate decât în ţările în dezvoltare. Pe sectoare, cele mai multe întreprinderi afiliate au fost construite în servicii (60% din filialele întreprinderilor multinaţionale din Germania, Japonia şi SUA).

Prin natura lor în prezent, întreprinderile multinaţionale organi-zează producţia şi distribuţia de bunuri şi servicii la nivel mondial pe baza relaţiei de proprietate asupra activelor de producţie (a mijloacelor de producţie) sau prin alte mijloace de control. Întreprinderile multina-ţionale adoptă strategii pentru atingerea atât a obiectivelor pe termen scurt, cât şi a celor pe termen lung, cum ar fi profitul calculat la efectua-rea investiţiei, creşterea ponderii pe piaţă sau creşterea valorii acţiunilor proprii, toate în contextul mediului economic şi politic al ţării în care operează.

Pe ansamblul economiei mondiale din ultimele decenii, comerţul internaţional de mărfuri şi servicii a crescut mai repede decât produsul intern brut, legăturile între pieţele financiare internaţionale s-au amplificat, iar investiţiile străine au crescut rapid, ceea ce a atras şi dezvoltarea prestigiului întreprinderilor multinaţionale ca autori principali în tranzacţiile economice internaţionale.

Întreprinderile multinaţionale tind să se concentreze pe ţările care au cele mai bune perspective de creştere şi cu resurse naturale abundente, pieţe interne mari, forţă de muncă instruită şi relativ ieftină, un cadru economic favorabil. Printr-un proces de stimulare reciprocă, întreprinderile multinaţionale sunt atrase de aceste perspective şi influenţează, la rândul lor, capacitatea de dezvoltare a acestor ţări. Interdependenţa şi integrarea presupune deci interacţiuni continue între guvern şi întreprinderi.

În concluzie, reţeaua întreprinderilor multinaţionale şi a filialelor acestora din întreaga lume formează un sistem integrat, cu valori economice, sociale şi etnice comune, care joacă un rol determinant în evoluţia economiei mondiale în ansamblul ei şi a fiecărei ţări în parte.

124

Pe parcursul ultimelor două decenii al secolului al XX-lea, fluxurile de investiţii străine directe au crescut mai repede decât investiţiile interne ale ţărilor lumii şi decât producţia internă a acestora. În perioada 1985-2000, investiţiile străine directe au crescut de aproape patru ori mai repede decât producţia internă a ţărilor lumii şi de aproape două ori decât investiţiile interne ale acestora12.

Cota de participare a investiţiilor străine directe în producţia internă la nivel mondial este încă redusă (circa o treime), dar valoarea ei se află într-o continuă expansiune datorită creşterii mai rapide a investiţiilor externe în raport cu cele interne. De asemenea, comerţul între întreprinderi este estimat la 15-30% din comerţul mondial deşi este substanţial mai mare pentru anumite ţări.

La sfârşitul deceniului trecut, investiţiile străine directe au devenit sursa principală de capital străin privat în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Investiţiile străine directe sunt de capital, având în vedere faptul că ele nu creează datorie externă pentru ţara respectivă, iar ieşirile de capital pe care le implică (repatrierea profiturilor) depind de rezultatele economice ale întreprinderii şi răspund atât interesului investitorului, cât şi al statului care încurajează creşterea economică.

Participarea stocului de investiţii străine directe în produsul intern brut, un indicator care arată importanţa acestor investiţii în procesul de creştere şi dezvoltare economică, a fost la nivelul anilor 1988-1990, între circa 20% (Australia, Canada, Olanda, Hong-Kong, Chile) şi aproximativ 5% (Austria, Franţa, Italia, Suedia, Coreea, Pakistan ş.a.), cu o medie de circa 10% la majoritate celorlalte ţări. În profil sectorial, ponderea investiţiilor străine directe a fost mai mare în sectorul secundar decât în servicii sau industria extractivă. În deceniul actual, partea cea mai mare a investiţiilor străine directe se orientează spre sectorul serviciilor.

Activităţile întreprinderilor multinaţionale sunt mult mai complexe şi impactul lor în economiile naţionale ale ţărilor-gazdă este mult mai mare decât dezvăluie datele statistice. Efectul indirect al acestora se reflectă în comenzile transmise întreprinderilor naţionale, crearea de noi locuri de muncă, încurajarea industriilor orizontale, exportul indirect şi altele. În concluzie, investiţiile străine directe au

12 World Investment Report, UNCTAD, 1999.

125

devenit tot mai importante în raport cu producţia, comerţul, transferul de tehnologii şi fluxurile de capital din economia mondială, întreprin-derile multinaţionale jucând un rol tot mai important în economiile ţărilor gazdă. De asemenea, impactul investiţiilor străine directe se manifestă ca o puternică forţă în procesul de creştere a eficienţei alocării resurselor la nivel mondial şi un canal de transmisie a impulsurilor economice referitoare la producţie, tehnologie şi calitatea muncii.

Întreprinderile multinaţionale au devenit o importantă sursă de tehnologii soft, cum sunt cunoştinţele, pregătirea profesională şi capa-citatea organizatorică, elemente de importanţă crucială în procesul de creştere şi dezvoltare economică. Ele au devenit principalele mijloace prin care un număr crescând de ţări sunt integrate în economia mon-dială.

Investiţiile străine directe pot fi considerate ca un factor propulsor al dezvoltării avantajelor comparative, în măsura în care întreprinderile multinaţionale ridică nivelul de producţie al filialelor lor de la operaţiuni de asamblare simplă la operaţiuni mult mai complexe, folosind tehno-logii noi integrate în reţeaua de producţie a filialelor lor din străinătate.

Întreprinderile multinaţionale au o contribuţie importantă la formarea de capital în ţările-gazdă, prin economisiri şi investiţii, ele crează noi locuri de muncă şi deci venituri individuale, salarii mai mari decât la întreprinderile locale şi venituri mai mari ale furnizorilor locali, rezultate din operaţiunile cu întreprinderile multinaţionale.

Prin legăturile cu întreprinderile locale, întreprinderile multina-ţionale transferă furnizorilor locali cunoştinţe, pregătire şi asistenţă tehnică şi financiară. Totodată, sunt influenţate strategiile firmelor locale, spiritul întreprinzător şi orientare spre export, având un impact favorabil asupra eficienţei activităţilor economice din ţările- gazdă. Investiţiile străine directe contribuie la integrarea ţărilor mai puţin dezvoltate în economia mondială, stimulează comerţul internaţional, în special, prin efectuarea unor importuri de maşini, utilaje şi echipamente. Odată cu comerţul exterior, întreprinderile multinaţionale stimulează oferta de servicii necesară comerţului internaţional (servicii bancare, de asigurări, transporturi, telecomunicaţii) care contribuie la creşterea economică a ţărilor-gazdă.

Impactul investiţiilor străine directe asupra economiilor ţărilor în curs de dezvoltare este valabil şi pentru ţările aflate în tranziţie spre

126

economia de piaţă. Pornind de la faptul că nivelul investiţiilor străine directe este destul de scăzut în economia ţărilor aflate în tranziţie şi că acestea sunt distribuite inegal pe ţări, implicaţiile lor prezintă aspecte specifice în fiecare ţară.

În Raportul din 1999, UNCTAD, se ocupă în mod special de impactul multinaţionalelor asupra economiilor în curs de dezvoltare, incluzând în această categorie Africa, Asia, America Latină şi Europa Centrală şi de Est. Concluziile raportului sunt optimiste. Bazându-se pe evoluţia unor ţări din Asia, raportul susţine că investiţiile străine directe ISD pot să încurajeze dezvoltarea agenţilor indigeni. Autorii raportului susţin că multinaţionalele iniţiază cicluri de restructurare prin introducerea sucursalelor în reţelele lor globale, creând legături directe şi indirecte cu companii locale.

3.9. Tendinţe în fluxurile şi climatul internaţional

al investiţiilor directe

Făcând o trecere în revistă a principalelor tendinţe manifestate pe plan mondial în domeniul fluxurilor de investiţii străine directe, constatăm că acestea sunt caracterizate de trei trăsături: 1) creşterea rapidă a fluxurilor de investiţii străine directe şi diversificarea surselor acestora; 2) creşterea eforturilor majorităţii ţărilor de a atrage investiţii străine directe; 3) piaţa internaţională a investiţiilor străine directe este cu adevărat globală şi extrem de concurenţială.

Fluxurile mondiale totale de investiţii străine directe au crescut rapid de la circa 40 miliarde dolari pe an, în 1990, la 319,8 miliarde dolari, în 1996, şi la 648,9 miliarde dolari, în 1998. O pondere însemnată o reprezintă reinvestirea profiturilor sau extinderea investi-ţiilor deja efectuate13.

În ceea ce priveşte Europa, trebuie reţinut că abia după 1990 a început să se înregistreze o anumită orientare a investitorilor europeni şi spre statele din estul şi centrul Europei, însă la un nivel relativ scăzut, volumul total al investiţiilor străine directe fiind inferior celui de care a beneficiat, de exemplu Singapore, Malaezia şi Argentina . S-a apreciat

13 Vezi World Investment Report 1999, United Nations, New York and

Geneva, 1999.

127

că investiţiile străine directe în regiune vor rămâne o vreme dependente de evoluţia programelor de privatizare din aceste ţări.

Referitor la multiplicarea surselor de investiţii străine directe, subliniem că dacă la sfârşitul anilor ’70 existau circa 14.000 de societăţi transnaţionale, aşa cum am mai precizat, numărul lor depăşeşte 37.000. Ca o consecinţă a acestor aspecte, ţările vor aborda tot mai mult relaţiile internaţionale prin prisma fluxurilor de investiţii străine directe. O dovadă în acest sens este şi faptul că în perioada 1991-1999 s-au înregistrat, pe plan mondial, peste 700 de modificări ale legislaţiei privind investiţiile străine directe, dintre acestea peste 95% fiind în sensul liberalizării.

Comisia Economică ONU pentru Europa a evidenţiat unele trăsături ale fluxurilor de investiţii străine directe către ţările în tranziţie:

– aceste fluxuri au o creştere mai rapidă decât media mondială; – nivelul investiţiilor străine directe pe cap de locuitor este redus –

170 dolari, faţă de valori cuprinse între 2.000 şi 3.000 dolari în Europa Occidentală şi 1.800 dolari în SUA. Se remarcă însă faptul că Ungaria, cu 1640 dolari pe locuitor, se apropie de nivelul Europei Occidentale;

– principalele domenii către care s-au orientat investitorii străini au fost sectorul industrial (40-60%) şi cel comercial (12-25%);

– circa 25% din investiţiile străine sunt efectuate în ţările în tranziţie ca Ungaria, Polonia, Cehia, Federaţia Rusă, România şi Bulgaria.

În ceea ce priveşte ţările în curs de dezvoltare, reprezentanţii Băncii Mondiale au arătat că se constată următoarele:

– fluxurile de investiţii străine directe s-au orientat către acele ţări care au avut realmente dorinţa de a le primi;

– existenţa unui regim comercial liberal şi a unui sistem de plăţi aliniat standardelor internaţionale favorizează atragerea investiţiilor străine;

– un sistem de schimb valutar liberal este un alt element atractiv pentru investitorii străini;

– sistemele de stimulare pot avea un efect pozitiv doar dacă sunt transparente şi automate. Oricum, s-a apreciat că este de preferat un climat favorabil afacerilor, de exemplu printr-un nivel redus al impozitului pe profit, decât acordarea de facilităţi;

128

– guvernele trebuie să se preocupe nu numai de acordarea de facilităţi, dar şi de eliminarea barierelor în calea investitorilor (restricţii în cumpărarea pământului, restricţii în utilizarea experţilor străini, obligativitatea utilizării componentelor locale sau a exportului unei cote din producţie etc.);

– practica a arătat că investiţiile străine sunt descurajate în ţările în care rolul statului în economie este major. În toate cazurile în care există un mare număr de întreprinderi de stat în economie, există şi dificultăţi pentru investitorii străini.

Aspectele importante din punctul de vedere al Uniunii Europene în domeniul investiţiilor străine sunt: eliminarea oricărei discriminări între investiţiile străine şi cele interne; rectificarea acordurilor interna-ţionale de garantare a investiţiilor şi de evitare a dublei impuneri; existenţa unei legislaţii a impozitului pe profit cât mai simplă, previ-zibilă şi clară; prevederea utilizării arbitrajului internaţional în caz de dispute.

3.10. Piaţa investiţiilor străine directe în România

3.10.1. Noţiunea de investiţie străină şi de investitor străin

în România

În art.1 din Legea nr.35/1991, prin investiţie străină în România se înţelege: a) constituirea de societăţi comerciale, filiale sau sucursale cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau persoane juridice române, potrivit prevederilor Legii nr.31/199o privind societăţile comerciale; b) participarea la majorarea capitalului social al societăţii existente sau dobândirea de părţi sociale ori acţiuni la asemenea societăţi, precum şi obligaţiuni sau alte efecte de comerţ; c) concesionarea, închirierea sau locaţia gestiunii în condiţiile legii, a unor activităţi economice, serviciile publice, unităţile de producţie ale unor regii autonome sau societăţi comerciale; d) dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, altor drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietate asupra terenurilor; e) dobândirea de drepturi de proprietate industrială şi intelectuală; f) dobândirea de drepturi de creanţe sau alte drepturi referitoare la prestări cu valoare economică asociate unei investiţii; g) cumpărarea de

129

spaţii de producţie sau alte clădiri, cu excepţia locuinţelor, altele decât cele auxiliare investiţiei, precum şi construirea lor; h) contractarea executării de lucrări de exploatare şi împărţire a producţiei în domeniul resurselor naturale14.

În cuprinsul acordurilor bilaterale de promovare şi protejarea reciprocă a investiţiilor încheiate în România cu alte state, ratificate de Parlamentul României, noţiunea de investiţie a investitorilor celeilalte părţi contractante este circumscrisă aceloraşi modalităţi, care sunt prevăzute şi în art.1 din Legea nr.31/1991.

Având în vedere cele prezentate anterior, considerăm că investiţia străină în România se poate defini ca fiind investiţia realizată în moda-lităţile şi condiţiile recunoscute de lege, de către persoanele fizice sau persoanele juridice, care au calitatea de investitori străini, singure sau asociate cu persoane fizice sau persoane juridice române, investiţie care beneficiază de regimul juridic instituit prin normele juridice în materie.

Pentru a avea statutul unei investiţii străine în România, investiţia trebuie să întrunească în mod cumulativ următoarele trăsături: a) să fie realizată în modalităţile prevăzute de Legea nr. 5/1991; b) să fie realizată cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr.35/1991; c) să fie realizată de persoane care au calitatea de investitori străini.

O problemă care s-ar ridica în legătură cu noţiunea de investiţie străină, este dacă această noţiune se limitează doar la modalităţile enumerate în art.1 din Legea nr.35/1991 sau această enumerare are caracter enunţiativ, putându-se extinde noţiunea şi la alte modalităţi.

Deoarece din dispoziţiile legii menţionate nu reiese că ar exista şi alte modalităţi de realizarea investiţiilor străine şi nici că acestea se întregesc sau completează cu dispoziţiile altor acte normative, considerăm că sfera noţiunii de investiţie străină în România se circumscrie în limitele precizate de Legea nr.35/1991.

În art. 5 din Legea nr. 35/1991 se dispune că: Prin investitori străini se înţelege persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul, ori după caz, cu sediul în străinătate care efectuează investiţii în România, în oricare din modalităţile prevăzute de prezenta lege15.

14 Matei V., Finanţe internaţionale, Editura Universitaria, Craiova,

2004, p.15-16. 15 Legea nr. 35/1991, Legea investiţiilor străine în România.

130

Potrivit definiţiei dată de Legea nr.35/1991, noţiunii de investitori străini, elementele de extraneitate care determină calitatea de străin sunt domiciliul pentru persoana fizică şi sediul pentru persoana juridică. Astfel, potrivit concepţiei menţionate, noţiunea de străin din dreptul internaţional privat nu are aceeaşi identitate cu noţiunea de investitor străin reglementată de Legea nr.35/1991.

În dreptul internaţional privat, criteriul de definire al noţiunii de străin este cetăţenia pentru persoana fizică şi naţionalitatea pentru persoana juridică. Legea nr.35/1991 consacră un alt criteriu de determi-nare, şi anume: domiciliul pentru persoana fizică şi sediul pentru persoana juridică.

Având în vedere prevederile legale menţionate şi opiniile expri-mate în literatura juridică de specialitate, considerăm că pot fi investitori străini în România:

a) persoanele fizice care au cetăţenie străină şi domiciliul în străinătate; b) persoanele juridice care au naţionalitate străină şi sediul în străinătate; c) apatrizii care au domiciliul în străinătate.

Prin investitori străini în România se înţelege persoana fizică având cetăţenia străină şi domiciliul în străinătate, care efectuează investiţii în România, în oricare din modalităţile prevăzute de lege.

În privinţa noţiunii de investitor străin se impun a se face următoarele precizări:

a) dacă persoana fizică, investitor străin, trebuie să aibă domi-ciliul în străinătate în mod necesar, indiferent dacă are sau nu şi reşedinţa şi indiferent unde s-ar afla;

b) dacă pentru persoana juridică având mai multe sedii în acelaşi stat ori pe teritoriile unor state diferite trebuie luat în considerare sediul principal.

Pentru prima situaţie se poate observa că legea condiţionează statutul de investitori străini numai de existenţa domiciliului în străinătate nu şi de reşedinţă.

Dovada şi calificarea unei locuinţe ca fiind domiciliul trebuie să se facă potrivit legii naţionale a persoanei fizice în cauză, adică lex patrise sau lex domicilii16.

16 Filipescu, I., Drept internaţional privat, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1998, p. 245-259.

131

Pentru cea de-a doua situaţie trebuie să se ia în consideraţie sediul principal al persoanei juridice aşa cum rezultă din legea naţională adică lex personalis17.

Cu privire la sediul persoanei juridice, ca element de identificare a naţionalităţii persoanei juridice, în situaţia în care o persoană juridică are mai multe sedii în acelaşi stat sau pe teritoriile unor state diferite, determinant în stabilirea naţionalităţii este sediul real, adică locul unde persoana juridică îşi are centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare.

3.10.2. Cadrul juridic al investiţiilor străine în România

Pentru atragerea investiţiilor străine în România a fost necesară

crearea unui cadru juridic adecvat. Prin Legea nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine s-a

instituit regimul juridic general în această materie, asigurându-se investitorilor străini în România garanţiile, facilităţile şi condiţiile optime de valorificare nelimitată şi integrală a investiţiilor străine. În afara dispoziţiilor din Legea nr.35/1991, care constituie dreptul comun în materia investiţiilor străine în România, o serie de alte acte normative conţin dispoziţii de natură să favorizeze şi să faciliteze realizarea inves-tiţiilor străine în România, precum şi să asigure protecţia juridică a acestora.

Reglementarea juridică a modalităţilor de realizare a investiţiilor străine în România este consacrată de prevederile următoarelor acte normative:

a) Legea nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine care constituie dreptul comun în materie;

b) acordurile bilaterale de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor încheiate de România cu alte state şi ratificate de Parlamentul României, aplicabile în promovarea şi protejarea investi-ţiilor unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte;

c) acte normative care reglementează specificul fiecărei modalităţi de realizare a investiţiei.

17 Idem, p. 211-220.

132

Legea nr.35/1991 art.1, literele a-h, precizează ce se înţelege prin investiţii străine în România, stabilind modalităţile de realizare a acestora.

În acordurile de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor încheiate de România cu alte state şi ratificate de Parlamentul României, se menţionează ce cuprinde termenul de investiţie a unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte, arătându-se modalitatea de realizare a acestora, care sunt supuse protecţiei prin acordul respectiv.

În privinţa altor acte normative care constituie cadrul specific de reglementare faţă de Legea nr.35/1991, acestea pot să fie în raport de specificul fiecărei modalităţi de realizarea investiţiei, astfel:

– pentru modalităţile de investire în forma societăţilor comerciale precizate în Legea nr. 35/1991, art.1, lit.a-b, sunt incidente dispoziţii cuprinse în Legea nr. 31/1990, Legea nr. 26/1990, Legea nr.33/1991, Legea nr. 47/1991, Codul Comerciale, Codul Civil, după caz;

– pentru modalităţile de investire în forme inclusiv contractuale reglementate de Legea nr. 35/1991, art.1, lit.c-h, sunt incidente dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 15/1990, Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, Legea nr. 84/1992, Legea nr. 58/1991, Hotărârea Guvernului nr.1/128/1990, Codul Comercial şi Codul Civil, după caz; Legea nr. 3/90 privind regimul ţărilor comerciale, Legea 12/1991 privind importul pe profit, Legea nr. 58/1991 privind privatizarea, OUG nr.31/1997 privind ISD; OUG nr. 92/1997 privind ISD. HG nr. 94/1998 privind ISD, Legea nr. 24/1998 privind ISD, Legea nr. 332/2001 privind promovarea ISD cu impact semnificativ în economie. Codul legislativ, astfel constituit a asigurat în principal accesul liber al ISD în România şi a garantat integrarea capitalului străin în sensul că acestea nu pot fi naţionalizate, expropriate, rechiziţionate, sau supuse altor maşini cu efecte similare, garantându-li-se în acelaşi timp investitorilor străini libera dispunere asupra profiturilor anuale înregistrate.

De asemenea, în art.4 din Legea nr.35/1991 se precizează că, investiţiile străine pot fi efectuate în toate sectoarele din domeniul industriei, explorării şi exploatării resurselor naturale, agriculturii, infrastructurii şi telecomunicaţiilor, construcţiilor civile şi industriale, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, comerţului, transportu-rilor, turismului, serviciilor bancare şi de asigurarea altor servicii cu respectarea următoarele condiţii: a) să nu se încalce normele de

133

protecţia mediului înconjurător; b) să nu aducă atingere intereselor de securitate şi apărare naţională ale României; c) să nu dăuneze ordinii publice, sănătăţii şi moralei.

3.10.3. Politica de promovare şi stimulare a investiţiilor

străine directe în România

România s-a angajat în competiţia internaţională privind atrage-rea de investiţii străine şi deci implicit în promovarea continuă a aces-tora.

Poziţia sa concurenţială pune însă în evidenţă faptul că în prezent, ea nu beneficiază în mod real de niciun avantaj comparativ-substanţial faţă de principalii săi concurenţi, ţările est-europene. Acest lucru se explică nu prin lipsa ca atare a unor astfel de avantaje comparative ale României, ci prin faptul că avantajele potenţiale de care ea efectiv dispune sunt practic anulate de o serie de dezavantaje şi handicapuri conjuncturale.

În consecinţă, a identifica şi a potenţa avantajele comparative, pe de o parte, şi a localiza şi neutraliza dezavantajele şi handicapurile, pe de altă parte a constituit opţiunea strategică ce a permis o promovare substanţială a fluxurilor de investiţii străine în economia românească.

În spaţiul economic european, România deţine o serie de avantaje competitive, cum ar fi:

a. Dimensiunea pieţei interne constituie un potenţial major pe termen mediu şi lung, care va asigura un volum substanţial de investiţii străine, interesate, în principal, în valorificarea posibilităţilor existente în sectoarele industriale, bunuri de consum şi infrastructură.

b. Accesul pe pieţele de export facilitat de legăturile tradiţionale ale României pe pieţele vest-europene, dar, în principal, pe pieţele din fosta Uniune Sovietică. Poziţia geografică a României la intersecţia dintre Occident şi Orient îi conferă o poziţie de tranzit între emisfera sudică a Europei. În plus, deschiderea la Marea Neagră şi Portul Constanţa, precum şi perspectiva Dunăre-Rhin-Elba deschide posibili-tăţile accesului direct în Europa până la Marea Nordului.

c. Forţa de muncă este caracterizată prin calităţi tehnice de bază şi aptitudinale care permit dezvoltarea acelor aptitudini operaţionale şi tehnice care să-i confere competitivitate pe plan internaţional; cu un

134

management adecvat şi investiţii raţional orientate spre programele de training ea poate atinge niveluri de productivitate comparabile cu cele din unele ţări vest-europene.

d. Cadrul juridic ce reglementează regimul investiţiilor străine şi implicit promovarea acestora în România este competitiv în multe privinţe prin raportare la reglementările similare ale ţărilor concurente din zonă. În plus, există unele proceduri flexibile de acordare de stimulente fiscale suplimentare şi este pusă în practică o politică selectivă de încurajare a marilor proiecte investiţionale destinate atât pieţei interne, cât şi celei internaţionale.

e. Accesibilitatea resurselor naturale asigură o gamă largă de oportunităţi de implementare pentru investitorii străini, în special pentru aceia care operează, de regulă, în asociere cu parteneri sau firme locale.

Din punct de vedere al condiţiilor economice de bază prevalate pe propria sa piaţă investiţională, România deţine câteva avantaje comparative certe de promovare a investiţiilor străine, în contextul est-european. Ar fi foarte normal, ca aceste condiţii economice de bază (avantaje comparative) să permită şi să susţină un flux sensibil, mărit de investiţii străine în România, comparativ cu cele înregistrate efectiv până în prezent. Faptul că nu s-a întâmplat aşa se explică, deci, nu atât prin handicapul unor condiţii economice de bază neavantajoase, cât mai ales prin existenţa unor factori de descurajare ca:

a. Percepţia externă a climatului de afaceri Evoluţiile curente din fluxurile mondiale de investiţii arată că

liberalizarea legislativă şi stimulentele investiţionale tradiţionale (fiscale, vamale, financiare) sunt măsuri cu eficienţă tot mai mică în atragerea unor fluxuri semnificative de investiţii, întrucât, în prezent aproape toate ţările apelează la astfel de măsuri. Factorii decisivi în atragerea unui volum sporit de investiţii străine sunt acum condiţiile economice de bază din ţările-gazdă (mărimea pieţei interne, nivelul costurilor de producţie, accesibilitatea resurselor naturale etc.).

Consecinţele nefavorabile ale acestei situaţii se resimt în mod direct şi extrem de server, avantajele comparative potenţiale ale econo-miei româneşti fiind aproape neutralizate de dezavantajul percepţiei externe nefavorabile a climatului de afaceri internaţional şi deci, în consecinţă, o stagnare privind promovarea investiţiilor străine în

135

România. Ca atare, atâta timp cât percepţia externă va continua să fie nefavorabilă, nu se va putea pune problema unei mutaţii semnificative în atitudinea şi interesul investitorilor străini, nu vor exista şanse reale pentru o creştere semnificativă şi durabilă a fluxurilor de capital investi-ţional străin spre economia românească. Treptat, treptat pe parcursul derulării reformei economice şi a instaurării unei democraţii autentice, acest factor descurajator pentru România a început să dispară, fapt evidenţiat de creşterea volumului investiţiilor străine în România la 7,8 miliarde USD.

b. Disfuncţionalităţi ale cadrului legislativ Pătrunderea semnificativă a capitalului investiţional străin în

economia României şi manifestarea acesteia ca factor catalizator al proceselor de restructurare au fost obstrucţionate şi de lipsa unor regle-mentări specifice vitale funcţionării unei economii de piaţă: legislaţia falimentului, reglementări privind concurenţa; reglementări privind titlurile de valoare; proprietatea industrială şi intelectuală; regimul juridic al terenurilor şi clădirilor, procedurile de reglementare a dispu-telor, lipsa unor instituţii specifice economiei de piaţă (bursa, leasingul şi factoring-ul).

Neutralizarea factorilor cu acţiune majoră în descurajarea promovării instituţiilor străine în România a constituit prioritatea absolută a momentului. Ea vizează atât dinamizarea fluxurilor investi-ţionale în economia românească, cât şi consolidarea rolului acestora de catalizator al proceselor de restructurare economică. În acest scop s-a acţionat în următoarele căi şi direcţii principale privind promovarea investiţiilor străine în România: a) elaborarea şi aplicarea în practică a unei politici guvernamentale coerente de promovare investiţională; b) consolidarea şi dezvoltarea cadrului instituţional ce circumscrie acti-vitatea de promovare a investiţiilor străine în România; c) completarea şi îmbunătăţirea cadrului juridic specific şi general care să răspundă exigenţelor unei economii de piaţă.

Stimularea investiţiilor străine în România beneficiază de următoarele categorii de înlesniri: a) scutiri de plata taxelor vamale; b) scutiri de plata impozitului pe profit; reduceri de plata impozitului pe profit; scutiri de plata taxelor şi a unor impozite; drepturi de transfer valutar.

136

Legea nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine din România precizează în art.12-13 că bunurile din import necesare investiţiei, constituite ca aport în natură sau achiziţionate din aportul în numerar al investitorului străin la capital social ori la majorarea acestuia, sunt exceptate de la plata taxelor vamale, iar materiile prime, materialele consumabile, piesele de schimb şi componentele importante, necesare şi folosite efectiv în producţia proprie pe o perioadă de doi ani de la data punerii în funcţiune a obiectivului sau de la data începerii activităţii, sunt scutite de la plata taxelor vamale. Prevederi cu privire la scutirile de impozit pe profit sau reducerile de impozit pe profit sunt conţinute în art. 14-15 din Legea nr.35/1991.

În art. 14 din Legea nr. 84/1991 se dispune ca pentru activităţile desfăşurate în zonele libere agenţii economici sunt scutiţi de plata impo-zitului pe profit şi accizelor, putând să transfere în străinătate profitul lor.

S-au acordat numeroase facilităţi investitorilor străini pentru stimularea investiţiilor acestora în România pe o perioadă de trei ani în următoarele industrii şi sub-sectoare, aşa cum sunt: agricultura şi industria agroalimentară, bunuri de consum şi servicii, industrii electrice şi mecanice.

137

4. PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A CREDITULUI ŞI ROLUL CREDITULUI ÎN DERULAREA

COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

4.1. Creditul internaţional şi principalele lui tipuri; piaţa creditului internaţional tradiţional

Unităţile economice şi politice apărute pe piaţa mondială după anii ’60 au dus la creşterea fără precedent a rolului creditului în desfă-şurarea schimburilor economice internaţionale. O asemenea tendinţă a fost determinată de acţiunea a numeroşi factori, printre care amintim: intensificarea comerţului cu mărfuri şi servicii şi a cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale dintre statele lumii; apariţia de noi şi variaţi producători pentru acelaşi produs sau serviciu; modificarea structurii schimbărilor prin creşterea ponderii utilajelor şi echipamen-telor de valori mari, precum şi internaţionalizarea afacerilor se poate realiza prin extinderea în străinătate a relaţiilor de aprovizionare-desfacere, adică prin operaţiunile de import-export.

Principalele forme de operaţiuni comerciale internaţionale sunt: – comerţul internaţional cu bunuri (mărfuri fizice), respectiv

exportul şi importul de mărfuri; – comerţul internaţional cu servicii comerciale (comerţ invizibil); – operaţiuni comerciale combinate (reexport, contrapartidă,

switch-ul); – tehnicile de comerţ cu inteligenţă (licenţierea , franşizarea); – modalităţi de promovare a vânzărilor de bunuri de echipament

(leasing-ul). Operaţiunile de export-import se caracterizează prin câteva aspecte: – părţile au interese distincte, chiar opuse, dar convin la

armonizarea lor în vederea încheierii unei afaceri presupuse a fi reciproc avantajoase;

– baza juridică a operaţiunilor o constituie contractul de tip sinalagmatic;

138

– orizontul de timp al unei operaţiuni este, în principal, de termen scurt chiar dacă relaţia dintre parteneri poate fi de durată sau se pot încheia tranzacţii pe termen lung.

La extinderea afacerilor internaţionale a mai contribuit şi apariţia de noi state, cu resurse financiare modeste şi care s-au angajat pe drumul dezvoltării economice independente.

Aşa cum rezultă din literatura de specialitate şi din aprecierile specialiştilor, peste 70% din volumul comerţului internaţional se derulează pe baza unor scheme de plată cu vânzarea pe credit. În acest context, tranzacţiile internaţionale cu mărfuri şi servicii sau operaţiunile ce necesită mişcări de capital, efectuate pe plan internaţional, fac necesară existenţa unor fonduri importante pe piaţa mondială.

Relaţiile de credit pe piaţa mondială dintre instituţiile financiare internaţionale sau naţionale, prin care, pe de o parte, se acumulează fonduri (sub formă de bunuri, servicii sau capital), iar pe de altă parte, se concentrează cereri de credit constituie piaţa internaţională de credit. Constituirea de fonduri pe piaţa internaţională de credit este rezultatul activităţii unui complex de relaţii între un aparat specializat, format din instituţii internaţionale de credit, adică un cadru internaţional de credit şi economiile naţionale. Acestea alimentează piaţa de credit cu fonduri sub formă de creanţe (în bani) sau sub formă de valoare efectivă (bunuri şi servicii). Aflate pe piaţa internaţională, ele suferă modificări calitativ-cantitative din partea instituţiilor pieţei de credit internaţionale.

Modificările cantitative constau în schimbarea valorii fondurilor în funcţie de conjunctura pieţei, iar cele calitative, în faptul că atât bunurile şi serviciile, cât şi capitalurile sunt evaluate în bani-etalon mondial şi primesc o destinaţie anumită.

Mobilizarea de fonduri pe piaţa internaţională de credit concen-trează fonduri internaţionale, fonduri proprii, credite ale unor instituţii internaţionale şi subvenţii de stat. Proporţiile dintre aceste modalităţi de procurare de fonduri depind de factori economici, politici şi financiari, remarcându-se tendinţa statului de a sprijini propriile întreprinderi şi promovarea exporturilor, eliminarea concurenţei etc.

Specificul operaţiunii de creditare este dat de următoarele elemente: – rambursarea sumei primite la termenul convenit prin contract,

acord etc.; terenul poate fi scurt sau mediu;

139

– perceperea unei dobânzi, care este rezultatul înţelegerii părţilor, dar se situează în jurul procentului stabilit pe piaţa de dobânzi (LIBOR);

– obiectul creditului şi valoarea lui; – condiţionări de natură economică, politică şi monetară. Creditul internaţional îmbracă o diversitate de structuri atât în

ceea ce priveşte participanţii care acţionează sub formă de debitori sau creditori externi, cât şi în ceea ce priveşte multitudinea de obiecte de credit, a categoriilor de credite, a tehnicilor de realizare a operaţiunilor, a costului creditului, a mecanismelor de asigurare şi de garantare a creditelor.

Principalii participanţi pe piaţa creditului sunt instituţiile financiar-bancare de nivel diferit.

Pe plan naţional, poate participa la creditarea internaţională o serie de instituţii financiar-bancare: banca centrală, băncile comerciale, băncile specializate în comerţ exterior, băncile mixte, instituţii de asigurare etc. Există instituţii financiar-bancare regionale care creditea-ză tranzacţiile internaţionale din regiunea respectivă; Banca Europeană de Investiţii (pentru Europa), Banca Internaţională de Dezvoltare (pentru America), Banca Africană de Dezvoltare (pentru Africa), Banca Asiatică de Dezvoltare (pentru Asia).

Pe plan mondial, acţionează Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, BERD etc.

În situaţia în care pentru susţinerea unor credite este nevoie de un efort financiar deosebit, atunci intervin băncile mixte, consorţiile bancare, în care aduc resurse mai multe state.

Băncile mixte sunt bănci specializate la nivel naţional, cu capital format din vărsămintele unor bănci din două sau mai multe ţări partenere. Ele promovează schimburile comerciale din ţările partenere şi impulsionează diverse forme de cooperare.

Consorţiul bancar sau sindicatul bancar este format dintr-un grup de bănci instituit anume pentru efectuarea unei operaţiuni financiare de mare anvergură. De obicei, acestea preiau lansarea unor emisiuni de titluri sau obligaţiuni şi plasarea lor pe piaţa financiară.

Creditele ce se acordă pentru realizarea tranzacţiilor pe piaţa internaţională de credit se pot clasifica după diverse criterii:

140

1. În funcţie de obiectul de creditare: • Credite pentru operaţiuni de import-export. Acestea se acordă,

de obicei, pentru 80-85% din valoarea contractului, restul urmând a fi achitat sub formă de avans de importator. Plata se face în aceeaşi valută în care se face creditul;

• Credite pentru alte scopuri, şi anume: – credite bancare, care, spre deosebire de creditele comerciale

acordate unul altuia de către vânzătorul şi cumpărătorul mărfii, acestea sunt acordate de bănci fie exportatorului, fie importatorului, pentru completarea sau restituirea fondurilor proprii;

– credite obţinute prin lansarea pe piaţă a unor obligaţiuni; o bancă emitentă de astfel de titluri purtătoare de dobânzi, cu o scadenţă variabilă (termen mediu sau lung), devine debitoare beneficiind de sumele pe care le primeşte de la diverşi cumpărători, de pe piaţa internaţională, aceştia devenind creditorii internaţionali;

– credite pentru nevoi de balanţă, de care beneficiază un stat sau autoritatea monetară a unei ţări în scopul de a acoperi soldurile defi-citare ale balanţei de plăţi externe; fondurile sunt puse la dispoziţie de unele instituţii financiare importante de pe piaţa de credit internaţională;

– credite interguvernamentale care sunt acordate sau primite de guverne, organisme financiare internaţionale sau unele instituţii publice, şi servesc, de obicei, pentru acoperirea unor necesităţi financiare generale şi nu pentru tranzacţii comerciale.

2. În funcţie de durata creditului acordat: • Credite pe termen scurt. Acestea se acordă pe o durată de

6-12 luni şi sunt folosite pentru cumpărarea bunurilor de consum sau de utilaje de mică importanţă ca valoare, cu durată mică de funcţionare.

• Credite pe termen mijlociu. Acestea au o durată de 1-5 ani, iar în unele ţări au o durată şi mai mare, şi servesc la plata unor bunuri şi servicii de importanţă mai mare.

3. În funcţie de natura creditului: • Creditul de export (de furnizor). Acest credit este acordat de un

furnizor (exportator) cumpărătorului (importator) prin livrare de mărfuri, furnizorul acceptând ca cumpărătorul să achite valoarea mărfii la o dată convenită de părţi.

Vânzarea de mărfuri pe credit reprezintă un avantaj oferit de exportator importatorului, pentru a-şi facilita vânzările proprii. Prin

141

aceasta, exportatorul preia un risc pentru care trebuie să se asigure. În urma acestui credit, exportatorul îşi diminuează fondurile proprii, situaţie ce poate fi remediată prin scontarea la bănci a efectelor de comerţ (trate, bilete la ordin) primite de la importator.

• Creditul de import (de cumpărător). Acesta este un credit bancar acordat de o bancă din ţara exportatorului direct importatorului, pentru ca acesta să poată plăti marfa la livrarea ei. Mărimea creditului trebuie să acopere atât suma cuvenită exportatorului, cât şi sumele necesare pentru transport, taxe vamale, impozite etc. Prin această operaţiune, riscul este preluat de banca creditoare.

4. În funcţie de modalitatea de acordare sau primire: Creditul de scont. Acesta este creditul ce se obţine de firmele

comerciale, industriale, de serviciu, de la bănci prin scontarea efectelor de comerţ rezultate din tranzacţiile comerciale. Creditul de scont are o valoare egală cu valoarea nominală a efectelor de comerţ, mai puţin taxa de scont reţinută de bănci.

Creditul de cont curent. Acesta este acordat de băncile comerciale clienţilor şi, pe termen scurt, pentru acoperirea unor cecuri.

Creditul de rambursare. Este acordat clienţilor care au contractat împrumuturi pe piaţa internaţională, iar la data scadenţei nu au suficiente mijloace de returnare a acestuia.

Creditul pentru constituirea de depozite. Se acordă în cazurile în care este necesar să se creeze anumite depozite bancare în diferite ţări sau pentru deschiderea de acreditive cu confirmare (cash-collateral).

4.2. Tehnica creditului

Operaţiunea de creditare are o serie de particularităţi care depind de reglementările în domeniul creditului, de felul creditului ce se acordă, de durata şi costul creditului, de modalitatea de rambursare şi de asigurarea creditului.

Elementele care intervin în tehnica acordării, primirii şi restituirii creditului sunt următoarele:

– determinarea plafonului creditului; – termenul de acordare a creditului; – costul creditului; – rambursarea creditului.

142

a. La determinarea plafonului creditului se are în vedere o serie de criterii, cum ar fi:

– aprecierea capacităţii de credit a băncii partenere la stabilirea mărimii creditului, creditorul trebuie să se asigure că banca partenerului are posibilitatea de a face faţă plăţilor;

– natura tranzacţiei; în contractele cu preţ provizoriu, urmează a se stabili ulterior preţul ferm şi deci , şi plafonul creditului, alte tran-zacţii privind plata unor avansuri, bonificaţii acordate de vânzător etc.;

– rentabilitatea operaţiunii de credit, element principal în stabi-lirea mărimii creditului, reprezintă interesul băncii creditoare de a obţine un beneficiu mai mare;

b. La determinarea termenului de rambursare a creditului se ţine seama de următoarele:

– obiectul creditului, întrucât unele tranzacţii au ca obiect echipamente şi instalaţii ce au o perioadă de amortizare mai lungă;

– raportul dintre cerere şi ofertă, care are influenţă atât pe piaţa creditului, cât şi a mărfurilor şi determină scadenţa de rambursare datorită variaţiilor sau stabilităţii înregistrate pe aceste pieţe;

– capacitatea economică a firmei importatoare sau exportatoare, care depinde de conjunctura economică, de capitalul firmei, de valoarea activelor şi debitele acesteia.

La stabilirea termenului de rambursare se fac uneori facilităţi importatorului. Astfel, acesta poate obţine plata eşalonată în rate, precum şi un termen de graţie care constă în decalarea începerii ram-bursării cu o perioadă de timp ce se scurge între data primirii mărfii şi data achitării primei tranşe din credit. Pe de altă parte, termenul de plată poate fi redus dacă importatorul achită un avans din valoarea mărfii.

c. La determinarea costului creditului se iau în consideraţie următoarele:

– fixarea dobânzii; nivelul dobânzii variază pe piaţa internaţională a creditului în funcţie de mărimea scontului bancar, de obiectul şi natura tranzacţiei, de conjunctura economică şi chiar de situaţia politică pe plan mondial. Rata dobânzii este proporţională cu taxa de scont şi, de obicei, mai mare decât aceasta (cu comisionul băncii). De remarcat că taxa de scont fixată de banca centrală este de multe ori influenţată de politica economică a ţării respective, variaţie ce se transmite şi ratei

143

dobânzii. Nivelul dobânzii creditului mai depinde şi de durata pentru care se acordă creditul;

– stabilirea primelor de asigurare şi a comisioanelor bancare; nivelul primelor de asigurare depinde de riscul tranzacţiei, de mărimea creditului, de conjunctura politică şi economică; comisioanele bancare sau alte cheltuieli cu transferul banilor sunt ocazionate de operaţiunile efectuate la acordarea sau rambursarea creditului.

d. La rambursarea creditului se iau în considerare: – perioada de graţie, care se negociază între părţi şi care uşurează

efortul debitorului în rambursarea creditului; – perioada dintre prima şi ultima tranşă de rambursare este

perioada de grevare a debitorului; – eşalonarea plăţii cu care se negociază numărul ratelor, distanţa

dintre două rate, valoarea lor (egală, crescătoare sau descrescătoare)1. Condiţiile de rambursare pot avantaja debitorul atunci când el

obţine o perioadă de graţie mai mare, o eşalonare mai avantajoasă, stabilirea unor rate convenabile.

4.3. Piaţa eurocreditelor

Iniţial, când dolarii au fost depuşi la o bancă sau aparţineau unei întreprinderi din afara SUA, puteam vorbi de eurocredite. Fenomenul a avut loc în scopul de a evita restricţiile monetare şi cele ale ieşirii de fonduri din această ţară. Băncile care deţineau acest depozit nu erau obligate să respecte anumite reguli privind lichiditatea sau de a menţine un anumit nivel al rezervelor faţă de banca centrală, libertate obţinută în schimbul plăţii unei taxe de licenţă. Aceste bănci se numesc eurobănci, iar dolarii deţinuţi de ele, eurodolari. Prin extensie, prin eurovalute se înţelege, în prezent, orice disponibilitate în bănci care funcţionează în afara teritoriului statului emitent al monedei respective, aceasta putând fi franci francezi, mărci germane etc.

Prefixul euro nu mai indică neapărat situarea băncii în Europa, aceasta putând fi situată în orice parte a lumii. Acum, eurocreditele se

1 Vezi Floricel, C., Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, ediţia a III-a p.185-191; Moisuc., şi colab., Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2002, p.129-134.

144

practică pe toate continentele globului, iar deseori la acordarea eurocreditelor pot participa bănci de pe mai multe continente. În această situaţie, eurovaluta nu este o monedă aparte, ea se comportă ca moneda respectivă din care provine, urmând pe piaţă fluctuaţiile acesteia.

Operaţiuni în eurovalute – Pentru ca o operaţie comercială să fie calificată drept operaţie în eurovalută, trebuie îndeplinite două condiţii:

– valuta utilizată să fie străină faţă de ţara în care se desfăşoară operaţiunea;

– nic una dintre părţile contractante să nu fie rezident al ţării emitente a valutei folosite.

Depunerile în cont de eurodolari pot proveni de la organisme internaţionale, societăţi transnaţionale, întreprinderi comerciale, Eurobănci, agenţi de bursă etc.

Operaţiunile în eurovalute pot prezenta uneori următoarele avantaje:

– un profit mai mare pentru depunător, deoarece dobânda la depu-neri în eurovalute este adesea superioară celei plătite la depunerile în valută;

– o securitate sporită – depunătorul de eurovalută în eurobănci scadă de restricţiile autorităţilor emitente ale valutei respective;

– o comoditate relativă, câştigată prin faptul că depunerile nu se mai fac obligatoriu numai în ţara de origine a valutei, ele se pot face la cea mai apropiată şi mai convenabilă eurobancă.

Afluirea eurovalutelor pe piaţa financiară în ultimele trei decenii au făcut să ducă la apariţia unui nou credit financiar, ce se acordă, de regulă, într-o perioadă ce variază între 4-8 ani, deşi această perioadă poate fi mai mare sau mai mică. Astfel, volumul mare al eurovalutei este folosit pentru diverse împrumuturi, finanţând în acest mod schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. Eurobăncile care acordă împrumuturi pe piaţa creditului în eurovalute cer utilizatorilor garanţii suplimentare, în scopul evitării pierderilor de capital. Acest tip de credit se numeşte eurocredit .

Dezvoltarea eurocreditelor este strâns legată de apariţia eurova-lutelor şi avântul pieţei valutare, care permit utilizarea uriaşelor fonduri eurovalutare, aşezate în depozitele bancare. Băncile sunt interesate să-şi fructifice aceste fonduri. Ele sunt solicitate la sume foarte mari. În acest context, băncile nu sunt dispuse să suporte o singură acumulare de

145

riscuri excesive, acordând unul sau mai multe credite în eurovalute de asemenea dimensiuni. Băncile îşi unesc resursele şi îşi dispersează riscurile, formând un consorţiu sau un sindicat bancar, care reprezintă un grup de bănci constituit ad-hoc, pentru a satisface cererea unui debitor de a obţine un credit financiar pe termen mijlociu de valoare foarte mare. De aici, eurocreditele, deci creditele acordate în eurovalute, se mai numesc credite consorţiale sau sindicalizate.

Operaţunile principale care au loc pe piaţa creditelor în eurovalută sunt operaţiuni de depozit şi operaţiuni de împrumut.

Operaţiunile de depozit constau în atragerea unor sume în eurovalute pe diferite termene, de către băncile comerciale.

Dobânda la un eurocredit se stabileşte, de regulă, la nivelul dobânzii, la depozitele interbancare pe termen scurt (până la un an), într-un centru financiar de referinţă. Dobânda interbancară utilizată la eurocredite este dobânda la termen de 3, 6, 9 şi 12 luni. Ca regulă generală se foloseşte dobânda la depozitele pe termen de 6 luni, care este perioada de plată a dobânzii cea mai folosită pe piaţa interbancară din Londra numită prescurtat LIBOR, dar deseori se poate folosi şi dobânda interbancară de pe alte pieţe financiare.

Operaţiunile de împrumut. Împrumuturile se acordă prin două tehnici, linia de credit (stand-by) şi sistemul revolving. Aceste tehnici nu presupun neapărat existenţa unor eurovalute.

Linia de credit (acord stand-by) este un acord între o bancă şi un client, prin care banca convine să acorde un împrumut în valută până la un total stabilit în comun. Clientul poate preleva din acest total sumele necesare, plătind dobânda numai pentru acestea. Pentru sumele nefolo-site din total se plăteşte un comision de angajament. Linia de credit este revizuită periodic la anumite termene, banca având posibilitatea de a denunţa înţelegerea în cazul când situaţia financiară a clientului se mo-difică sau în cazul când acesta utilizează creditul pentru alte scopuri decât acelea stabilite prin acord. Banca are dreptul să ceară clientului dări de seamă financiare periodic, pentru a fi informată asupra folosirii acestuia.

Acordul revolving constă în faptul că o bancă îşi ia obligaţia faţă de o firmă comercială industrială sau de servicii, să-i pună la dispoziţie o sumă determinată, în valută, pentru o perioadă de 3-5 ani. Firma respectivă îşi asumă riscul de a plăti o dobândă mărită, datorită variaţiei

146

valutei în care este exprimată, dar, în schimb, are certitudinea că va dispune de resurse financiare de durata stabilită.

Creditul se realimentează automat pe măsură ce se consumă, până la valoarea sa nominală pe toată durata acordului. Se utilizează când există un contract cu valoare mare, cu livrări succesive, cu plăţi eşalonate în timp.

Băncile comerciale, aflate sub presiunea măsurilor de politică monetară, introduse de statul respectiv prin banca centrală, caută să iasă de sub controlul statului şi să profite de posibilitatea oferită pe piaţa de credit a eurovalutelor.

Prin folosirea masivă a eurovalutelor şi mai ales a eurodolarilor, creşte lichiditatea internaţională, ceea ce influenţează economiile ţărilor cu monede convertibile, menţinând însă şi agravând inflaţia. Acesta este un aspect negativ al utilizării eurovalutelor.

Din cele prezentate rezultă că eurocreditele sunt credite financiare internaţionale pe termen mijlociu acordate în eurovalute, la dobânda interbancară variabilă pe o anumită piaţă financiară, de preferinţă aleasă de parteneri-debitori şi creditori (de regulă, LIBOR) credite acordate de către un grup de bănci constituit ad-hoc într-un consorţiu sau sindicat bancar.

4.4. Clauzele din acordul internaţional de creditare

Analizând piaţa internaţională a creditului, putem aprecia că niciun credit nu se acordă fără un înscris între creditor şi debitor, şi care se numeşte acord sau contract de credit.

În practica vânzărilor pe credit, mai precis într-un context sau acord de credit clauzele sau condiţiile impuse sunt de două feluri:

– condiţii sau clauze politico-economice; – condiţii sau clauze valutar-financiare În practica internaţională, prima categorie de clauze se folosesc

rar, cu deosebire de organismele financiar-valutare internaţionale şi, în consecinţă, fiind foarte criticate; cea de-a doua categorie constituie o practică curentă prin care debitorul îşi asigură accesul la sursele financiare, derularea a creditului, rambursarea la termene, costuri rezonabile ale creditului.

147

În cadrul unui acord de credit, unele clauze financiar-valutare sunt principale şi absolut necesare. Între acestea menţionăm: 1) convenirea volumului sau plafonului creditului; 2) ponderea sau cota creditului faţă de valoarea tranzacţiei

economice; 3) stabilirea valutei sau coşului de valute în care se acordă creditul; 4) durata totală în timp a creditului se înscrie între momentul primirii

creditului sau a unei tranşe de credit şi ultima rată de rambursare plus dobânzile;

5) nivelul dobânzii, modalităţile de stabilire a ei precum şi tipul dobânzii;

6) marja de risc peste dobândă care depinde de mărimea creditului, dar mai ales, de standing-ul debitorului şi al ţării sale;

7) instituţia de asigurare a creditului, ponderea creditului asigurat şi instrumentele de garantare a creditului;

8) perioada de graţie ce reprezintă timpul în care debitorul este scutit de rambursare, pentru a pune în funcţiune instalaţia finanţată, iar din producţia şi încasările obţinute se plătesc ratele de rambursare;

9) intervalul dintre două rambursări şi de plată a dobânzilor; 10) nivelul şi categoriile comisioanelor ce urmează a fi plătite de către

debitor creditorului; 11) nivelul bancar, care se convine între participant şi constituie un

element al acordului de credit şi al costului creditului. Aceste clauze sunt bazate de regulă pe principiul coordonării

cuantumului plăţilor cu variabile valutare, cele de preţ şi cele de dobândă de pe piaţa creditului internaţional.

Posibilităţile de protecţie împotriva riscului valutar sunt de două feluri: măsuri de prevenire a riscului valutar (prin clauze asiguratoare) şi măsuri de reparare a pierderilor survenite. Tehnicile folosite sunt avansurile şi întârzierile, creditele paralele, hedging, leasingul, swap-ul şi operaţiunea valutară.

148

5. ECHILIBRUL VALUTAR-FINANCIAR CU STRĂINĂTATEA

ŞI SISTEMUL BALANŢELOR EXTERNE

5.1. Conceptul de echilibru valutar-financiar. Instrumente de reflectare a echilibrului

Echilibrul valutar-financiar este o formă concretă de mani-festare a echilibrului economic şi constă într-o concordanţă dinamică între încasările şi plăţile în valută ale unei ţări într-o anumită perioadă1.

Încasările şi plăţile în valută se referă la mai multe genuri de ope-raţiuni: operaţiuni de import-export, turism, prestaţii de servicii interna-ţionale, operaţiuni necomerciale şi operaţiuni financiare între ţări, coo-perarea economică internaţională, credite acordate şi credite primite etc.

Echilibrul valutar rezultă din echilibrul economic intern. El este influenţat de volumul şi calitatea producţiei (obţinerea de produse competitive pe piaţa externă, atât în privinţa calităţii cât şi a preţurilor); de evoluţia preţurilor interne şi externe; de fluctuaţia valutelor implicate; de volumul creditelor interne primite şi al creditelor acordate.

Echilibrul valutar poate fi realizat parţial, adică la o anumită categorie de operaţiuni sau raport numai la două sau un grup de ţări.

Echilibrul total se referă la egalitatea generală a încasărilor şi plăţilor în valută.

Putem avea mai multe cazuri: • m Ex = Im + Cr.ac.

adică pentru categoria de operaţiuni comerciale (import-export) cu o anumită ţară, exportul (Ex) este egal cu importul (Im), plus creditul acordat cumpărătorilor (Cr.ac).

• m Ex + Cr.pr = Im,

1 Dobrotă, I., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti

1999, p. 18.

149

în acest caz, exportul plus creditele primite sunt egale cu importul. În cazul mai multor ţări: • Ex + Cr.pr= Im + Cr.ac. Calitatea echilibrului valutar constă în realizarea lui prin cât

mai puţine credite, adică să nu apară ca realizat prin contractarea unei datorii în străinătate. Echilibrul valutar trebuie astfel realizat încât să permită importul de materii prime, servicii, tehnologii etc. necesare progresului economic, fără consum prea mare de valută sau substanţă (produsul social).2

Echilibrul financiar este influenţat prin primirea de fonduri şi credite din exterior, mărind prin acestea volumul resurselor interne, şi prin acordarea de fonduri financiare, de credite de plăţi de dobânzi şi dividende, micşorând prin acestea volumul resurselor interne.

Influenţele negative, care apar sub formă de dobânzi mari datorate, plata unor dividende şi comisioane ridicate, pot fi cauzate de fluctuaţiile mari ale cursurilor valutare, devalorizarea mărfurilor şi serviciilor.

Influenţele pozitive constau în creşterea puterii de cumpărare a valutelor obţinute din exterior. Această împrejurare trebuie să fie bine valorificată prin cumpărarea de bunuri necesare economiei.

Efectele la unităţile economice sunt direct determinate de cursul valutar utilizat pentru evaluarea preţului de import sau export, iar indirect, de nivelul preţurilor produselor atunci când cheltuielile de producţie sunt mai mari decât cele de pe piaţa internaţională.

Echilibrul valutar exercită influenţă şi asupra celeilalte laturi a echilibrului economic general, şi anume echilibrul monetar, care trebuie să asigure o dezvoltare economică corespunzătoare capacităţii naţionale. Aceasta înseamnă că, creşterea masei banilor aflaţi în circulaţie trebuie să fie în concordanţă cu creşterea volumului producţiei, cu viteza de circulaţie a banilor şi serviciilor.

5.2. Balanţa de plăţi externe (BPE)

În România, BPE este întocmită de Banca Naţională a României prin Direcţia Relaţii Internaţionale, pe baza datelor raportate periodic de către toate societăţile bancare autorizate de aceasta în efectuarea

2 Floricel, C., Relaţii valutar financiare internaţionale, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 297-298.

150

operaţiunii valutare. Acest aspect evidenţiază faptul că BPE este un document bazat pe situaţia reală existentă în activitatea financiar-valutară a ţării.

După Revoluţia din 1989, situaţia economică devenind din ce în ce mai precară, balanţa de plăţi externe a ţării noastre a fost în mod stabil deficitară. Scăderea producţiei, ca şi deteriorarea bunurilor, la export, combinate cu creşterea excesivă a preţurilor, au redus exportu-rile în primii ani. În acelaşi timp, deprecierea monedei naţionale a scumpit importurile, fapt ce a avut, de asemenea, consecinţe negative asupra soldului BPE.

Probleme foarte dificile au fost în aceşti ani în încercările de a echilibra balanţa. În mod normal, aceasta se face prin contractarea unor tranzacţii suplimentare, fie prin acoperirea din rezerva internaţională, fie prin credite. Din aceleaşi motive a nerealizărilor producţiei şi calităţii competitive, prima soluţie nu a fost la îndemâna guvernului.

A doua soluţie de echilibrare a fost utilizată la început, dar, destul de repede, rezerva monetară internaţională s-a epuizat. Prin urmare, singura soluţie posibilă a fost aceea de a recurge la credite externe pentru echilibrarea balanţei de plăţi.

Cu timpul, declinul producţiei s-a stopat, inflaţia a fost stăpânită şi moneda naţională a fost relativ stabilizată. Pe baza unui împrumut important, susţinut de FMI, s-a refăcut şi rezerva monetară.

Ameliorarea situaţiei economice interne a avut ca efect şi creşterea încrederii investitorilor străini, ceea ce a dus la afluenţa capitalului străin sub formă de investiţii, participări, cooperări.

Informaţiile consemnate în BPE ca şi concluziile analizei ei de către factorii de conducere a activităţii financiare, au devenit elemente indispensabile în formularea deciziilor economice ale acestora.

Funcţionalitatea BPE este completată de un alt document, întocmit, de asemenea, de BNR, intitulat Balanţa creanţelor şi a angajamentelor externe (BCAE).

Balanţa creanţelor şi angajamentelor externe cuprinde drep-turile şi obligaţiunile faţă de străinătate la o anumită dată, provenite din activitatea de import-export, cooperare economică internaţională, exe-cutări de lucrări, prestări de servicii, turism ş.a., precum şi creditele externe primite şi acordate, dobânzile şi comisioanele aferente participării

151

la societăţi mixte, disponibilităţile în valută ale nerezidenţilor la băncile din ţară, diverse drepturi şi obligaţii valutare în relaţia cu străinătatea.

Aceste date figurează şi în BPE, deosebirea fiind că Balanţa creanţelor şi a angajamentelor externe consemnează situaţia la un moment dat.

În structura BACAE, creanţele şi angajamentelor externe se grupează pe ţări şi relaţii, cu eşalonarea pe ani, în funcţie de scadenţele stabilite prin acordurile internaţionale sau contractele comerciale care au generat astfel de creanţe sau angajamente.

Informaţiile conţinute de BACAE, permit stabilirea datoriei externe a statului în orice moment, precum şi ordinea şi prioritatea de măsuri de lichidarea a acesteia.

Din acest motiv, reducerea acesteia prin plăţi eşalonate, prin modificarea structurii pe categorii de credite mai avantajoase reprezintă o preocupare de seamă a conducerii financiar-bancare. Datoria externă trebuie administrată cu atenţie, aceasta fiind purtătoare de dobânzi care grevează şi mai mult bugetul statului.

Analiza balanţei conduce la formularea de raţionamente privind structura pe valute şi pe categorii de creanţe străine, la măsurile pentru menţinerea acestora în limitele minime.

În concluzie, balanţa de plăţi externe dublată de balanţa creanţelor şi angajamentelor reprezintă două instrumente indispensabile conducerii economiei naţionale.

5.2.1. Conceptul de balanţă de plăţi externe

Noţiunea de balanţă este promovată pentru prima dată în secolul al XVII-lea de către mercantilişti, sub forma unor idei teoretice care permiteau stabilirea unor legături cuantificabile între activitatea economică internă şi schimburile economice internaţionale.

Primul model de balanţă de plăţi (marea balanţă), apropiat de cel modern, a fost prezentat abia în anul 1937 de către Viner. Acest model a fost introdus în Marea Britanie şi, pe lângă importul şi exportul de bunuri, includea încasările provenite din navluri, cheltuielile militare, veniturile provenite din pescuit.

Tot în anul 1937, A. Aftalion a propus o balanţă de conturi sub forma unui tablou al creanţelor şi datoriilor rezultate din schimburile de

152

mărfuri şi de servicii într-o perioadă de un an, dar şi cele din trecut, care trebuie înscrise în tabelul anului respectiv (venituri provenite din capitalurile investite În străinătate, plata datoriilor scadente în cursul anului respectiv, dar contractate în anii anteriori)3 .

Deşi aparent simplă, elaborarea balanţei de plăţi s-a dovedit a fi un proces complex şi de durată, abia în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea reuşindu-se realizarea unei balanţe care evidenţia toate fluxurile economico-financiare, comerciale şi cu servicii dintre teritoriul unei ţări şi restul lumii.

Odată cu dezvoltarea schimburilor economice internaţionale şi datorită apariţiei organismelor economice internaţionale, s-a înregistrat o intensificare a preocupărilor pentru elaborarea unei balanţe de plăţi care să reflecte cât mai exact situaţia fluxurilor economice interna-ţionale ale unei economii. Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial existau puţine ţări care să dispună de o situaţie a operaţiunilor lor internaţionale.

Astăzi însă, există reguli acceptate de majoritatea statelor lumii privind elaborarea balanţei de plăţi externe a unei ţări. Aceste reguli au evoluat în timp, ele trebuind să se adapteze condiţiilor economice internaţionale care au caracterizat schimburile dintre state la un moment dat. Fondul Monetar Internaţional a încercat în permanenţă să actualizeze metodologia de elaborare a balanţei de plăţi externe, cele cinci ediţii Balance of Payments Manual fiind o dovadă în acest sens.

Conform celei de-a V-a ediţii a Balance of Payments Manual, balanţa de plăţi reprezintă o declaraţie statistică, care însumează şi sistematizează, pentru o anumită perioadă specifică de timp, tranzacţiile economice ale unei economii cu restul lumii. În aceasta sunt înregistrate tranzacţiile încheiate între rezidenţi şi nerezidenţi, care implică: bunuri, servicii şi venituri; creanţe şi datorii financiare către şi asupra restului lumi; operaţiuni clasificate drept transferuri (de exemplu, donaţiile), care implică intrări unidirecţionale (în sens contabil) în balanţă.

Tranzacţia în sine este definită drept un flux economic care reflectă crearea, transformarea, schimbarea, transferul valorii economice şi implică modificări ale proprietăţii asupra bunurilor şi/sau activelor

3 Simona, Gaftoniuc, Finanţe Internaţionale, Editura Economică,

Bucureşti, 1995.

153

financiare, prestarea de servicii, furnizarea de forţă de muncă sau de capital.

În sensul strict al cuvântului, balanţa de plăţi externe a unei ţări reprezintă un raport periodic între intrările şi ieşirile de fluxuri valutare, provenite din tranzacţiile, de natură comercială sau de altă natură, care implică plăţi internaţionale, încheiate de rezidenţii săi în străinătate.

Dacă intrările sunt mai mari decât ieşirile, balanţa de plăţi externe este activă sau excedentară, iar dacă intrările sunt mai mici decât ieşirile, balanţa de plăţi este pasivă sau deficitară. Dacă intrările şi ieşirile valutare sunt egale, atunci balanţa de plăţi este echilibrată.

Teoretic, balanţa de plăţi este întotdeauna echilibrată, deoarece eventualul excedent de devize este destinat creşterii sau constituirii rezervelor valutare, promovării exportului de capital sau plasării de fonduri sub forma creditelor. Eventualul deficit poate fi acoperit din rezervele bugetare, prin obţinerea de credite externe sau prin importul de capital. Noţiunea, foarte des utilizată, de dezechilibru al balanţei de plăţi se referă la excedentele sau deficitele diferitelor părţi ale balanţei de plăţi, care pe ansamblu trebuie să fie echilibrată. Cel mai important dezechilibru al balanţei de plăţi rezultă din schimburile comerciale.

În contextul economiei de piaţă, balanţa de plăţi externe, sub formă de balanţă a conturilor, exprimă creanţe şi obligaţii de plată realizate/rezultate din relaţiile dintre diferite categorii de persoane fizice şi juridice, rezidenţi ai unei ţări, şi persoane fizice şi juridice, rezidenţi ai altor ţări.

În plan intern, din analiza balanţei de plăţi pot rezulta concluzii edificatoare, referitoare la competitivitatea producţiei naţionale în raport cu cea străină, prin confruntarea cantitativă dintre import şi export, prin analiza fluxurilor de servicii, de credite, de capital etc.

Balanţa de plăţi externe permite analiza indicatorilor raportului de schimb la nivel macroeconomic şi orientarea direcţiilor de dezvoltare ale producţiei naţionale, mai ales în domeniul industrial. Balanţa de plăţi permite totodată compararea proporţiei dintre venitul naţional, care îşi are originea în surse externe, şi venitul naţional plătit străinătăţii, precum şi proporţia în care economia unei ţări primeşte sau acordă ajutor financiar şi economic străinătăţii.

Alte aspecte externe, precum dezechilibrul în materie de plăţi internaţionale, intrările şi ieşirile de investiţii străine joacă un rol tot

154

mai important în formularea deciziilor de politică economică sau de altă natură dintr-o lume aflată într-o interdependenţă tot mai mare.

Datele din balanţa de plăţi pot fi de asemenea folosite pentru studii analitice prin care se doreşte determinarea cauzelor dezechilibrelor şi a măsurilor care se impun a fi adoptate pentru eliminarea acestora; determinarea relaţiilor dintre comerţul interna-ţional cu servicii; a fluxurilor şi stocurilor bancare internaţionale; a evoluţiilor de pe pieţele financiare şi a securizării activelor; a proble-melor legate de datoria externă, plata şi creşterea veniturilor; a legăturilor dintre evoluţia cursului de schimb şi fluxurile din contul curent şi din contul financiar.

Pe lângă aceste aplicaţii, datele din balanţa de plăţi pot fi folosite, împreună cu alte variabile, pentru construirea de proiecţii ale balanţei de plăţi şi a interrelaţiilor acesteia cu evoluţia creanţelor şi datoriilor externe ale unei ţări.

5.2.2. Structura standard a balanţei de plăţi externe Balanţa de plăţi externe trebuie structurată astfel încât să permită

utilizarea şi adaptarea informaţiilor conţinute în scopuri multiple: formularea politicilor comerciale, realizarea unor studii şi analize economice, realizarea de comparaţii bilaterale globale (la nivelul balanţei de plăţi ca întreg) sau pe componente etc. Componentele balanţei de plăţi sunt grupate în două grupuri principale de conturi: contul curent, care include tranzacţiile cu bunuri şi servicii, venituri şi transferurile curente şi contul de capital şi financiar, care se referă la transferurile de capital, investiţii directe şi de portofoliu, active şi pasive financiare.

5.2.2.1. Contul curent

În contul curent sunt reflectate toate tranzacţiile (altele decât cele cu active financiare) care implică valori economice şi care se derulează între rezidenţi şi nerezidenţi. În mod tradiţional, în contul curent se regăsesc următoarele componente: bunurile şi serviciile; veniturile şi transferurile curente.

BALANŢA COMERCIALĂ Conform definiţiei date de FMI, balanţa comercială acoperă

mărfurile generale, procesarea bunurilor, repararea bunurilor, bunurile

155

achiziţionate de persoanele care tranzitează ţara şi aurul nemonetar. În conformitate cu principiile generale ale balanţei de plăţi, schimbarea proprietarului reprezintă principiul determinant pentru definirea momentului înregistrării tranzacţiilor internaţionale cu bunuri.

Mărfurile generale se referă la bunuri mobile pentru care schimbarea de proprietate se realizează între rezidenţi şi nerezidenţi.

Procesarea bunurilor acoperă bunurile care sunt exportate sau importate în vederea prelucrării, şi care includ două tranzacţii: 1) exportul de bunuri (de exemplu, ţiţei brut, componente pentru automobile, materiale textile etc.) şi 2) reimportul bunurilor respective (ţiţeiul rafinat sub formă de benzină, materialele textile transformate în haine etc.) în baza unui contract şi în schimbul unei sume. Simetric, procesarea realizată pentru nerezidenţi într-o economie constă dintr-un import urmat de un export. Includerea acestui tip de tranzacţii în cate-goria bunurilor reprezintă o excepţie de la principiul schimbării proprietăţii.

Procesarea poate consta din orice activitate realizată prin con-tract: rafinarea petrolului, procesarea metalelor, asamblarea autovehi-culelor etc., în urma căreia bunul importat îşi pierde identitatea fiind transformat sau încorporat într-un alt bun. Bunul reimportat devine un nou bun produs în străinătate. Valoarea bunului înainte şi după procesare trebuie înregistrată atunci când este exportat sau importat, sau viceversa. Categoria reparaţiilor bunurilor acoperă activitatea de reparaţii care implică munca depusă de rezidenţi asupra unor bunuri mobile deţinute de nerezidenţi. Cele mai edificatoare exemple sunt reparaţiile de nave, aeronave şi alte tipuri de echipament de transport. Spre deosebire de bunurile aflate în procesare, valoarea înregistrată reprezintă mai curând valoarea reparaţiilor (suma plătită sau suma încasată) decât valoarea bunurilor înainte sau după efectuarea reparaţiei. Sunt excluse reparaţiile din construcţii (înregistrate la servicii în construcţii), repararea calculatoarelor (înregistrată drept servicii informatice şi de calculatoare) şi serviciile de întreţinere, realizate în porturi şi aeroporturi asupra echipamentului de transport (înregistrat sub forma altui serviciu de transport).

Aurul nemonetar acoperă exporturile şi importurile de aur, care nu este deţinut ca activ de rezervă (aur monetar) de către autorităţi. Aurul

156

nemonetar este tratat ca orice altă marfă şi, atunci este fezabil, este împărţit în aur deţinut pentru valoare şi aur industrial.

O categorie de bunuri cărora trebuie să li se acorde o atenţie specială sunt cele clasificate în alte poziţii ale balanţei de plăţi, respectiv bunuri clasificate în categoria serviciilor, bunuri tratate drept active financiare şi tipurile speciale de bunuri.

Unele bunuri sunt clasificate în categoria serviciilor deoarece acestea răspund anumitor factori într-un mod diferit decât majoritatea bunurilor. Iată câteva exemple simple incluse în categoria serviciilor: bunuri achiziţionate de turişti (turism) pentru uz propriu, de misiunile diplomatice şi militare, de agenţii publice sau de personalul oficial sau de muncitori nerezidenţi (servicii guvernamentale); ziare şi periodice transmise în străinătate prin abonament direct (servicii informatice şi calculatoare); bunuri care nu traversează frontiera şi care sunt achiziţionate şi revândute în aceiaşi perioadă de înregistrare (alte servicii de afaceri).

Alte bunuri sunt tratate drept active financiare, câteva exemple în acest sens fiind: bani de hârtie, monezi metalice şi titluri de valoare emise; aurul monetar este tratat tot ca un activ financiar, astfel că, tranzacţiile cu aur monetar, încheiate între autorităţile diferitelor economii, trebuie incluse în contul financiar. Activele nefinanciare (inclusiv terenuri, structuri, echipamente, obiecte de inventar), care aparţin unei întreprinderi, sunt considerate active financiare pentru deţinătorul acesteia atunci când acesta nu este rezident al economiei în care operează întreprinderea.

Clasificarea anumitor obiecte fizice drept bunuri este uneori pusă sub semnul întrebării deoarece acestora li se poate acorda un tratament excepţional conform reglementărilor vamale sau comerciale. Între tipurile speciale de bunuri, putem enumera aurul marfă (aurul nemonetar), argintul marfă, diamantele şi alte metale şi pietre preţioase. Banii de hârtie şi monezile care nu se mai află în circulaţie, titlurile de valoare ne-emise, trebuie evaluate ca mărfuri; energia electrică, gazul metan şi apa, animalele vii transportate în afara frontierei, exporturile şi importurile guvernamentale (altele decât cele către şi dinspre personalul şi agenţiile guvernamentale).

157

BALANŢA SERVICIILOR

Balanţa serviciilor de transport. Acest post al balanţei de plăţi acoperă toate serviciile de transporturi (pe mare, în aer, şi altele – pe pământ, pe apele interioare, în spaţiu sau prin conducte) prestate de rezidenţii unei economii pentru cei ai altei economii şi care implică transportul de pasageri, mişcarea bunurilor, închirierea de echipamente de transport cu echipaj, precum şi serviciile auxiliare.

Anumite activităţi conexe sunt excluse: asigurarea transportului (inclusă la servicii de asigurări); bunurile procurate în porturi de cărăuşii nerezidenţi şi repararea echipamentului de transport (incluse la bunuri); repararea infrastructurii de cale ferată, a porturilor şi aeroporturilor (incluse la servicii în construcţii); închirierea unor echipamente de transport fără echipaj (incluse la alte servicii de afaceri).

Serviciile de transport de pasageri acoperă toate serviciile prestate – între două economii – în transportul internaţional de nerezi-denţi de către transportatori rezidenţi sau a rezidenţilor de transportatori nerezidenţi. Sunt excluse serviciile de transport al pasagerilor nerezidenţi de către transportatori rezidenţi în interiorul aceleiaşi economii, acestea fiind incluse la turism. Serviciile prestate pentru pasageri mai pot include transportul bagajelor, al autovehiculelor sau al altor efecte care însoţesc pasagerii, precum şi cheltuielile făcute de aceştia la bordul mijloacelor de transport.

Serviciile de transport de mărfuri include încărcarea sau descărcarea bunurilor de la transportator, dacă contractul încheiat între posesorul bunurilor şi transportator prevede că acesta din urmă trebuie să asigure şi acest serviciu.

Închirierea echipamentelor de transport cu echipaj se referă la navele maritime, avioanele, automobilele sau alte vehicule rutiere, preluate împreună, echipajele pentru perioade limitate de timp pentru transportul mărfurilor sau al pasagerilor. Sunt incluse şi serviciile legate de transportul platformelor maritime şi echipamentelor de foraj.

Serviciile auxiliare acoperă o gamă largă de servicii furnizate în porturi, aeroporturi şi alte facilităţi de tipul terminalelor. Este vorba despre: manipularea încărcăturilor (încărcarea şi descărcarea contai-nerelor etc.); depozitare şi înmagazinare; împachetare şi despachetare; pilotaj, sprijin pentru navigaţie şi orientare; întreţinerea şi curăţirea

158

echipamentului de transport; operaţiuni de salvare. Sunt incluse comi-sioanele şi tarifele agenţiilor asociate cu transportul pasagerilor şi mărfurilor.

Balanţa serviciilor turistice. Turismul este o activitate diferită de celelalte componente ale serviciilor internaţionale deoarece este o activitate orientată spre cerere. Consumatorul se deplasează spre locaţia furnizorului (rezident al economiei vizitate pentru bunurile şi serviciile dorite de turist). Astfel, spre deosebire de alte servicii, turismul nu este un tip specific de serviciu, ci un ansamblu de servicii consumate de turişti.

Turismul acoperă, în primul rând, bunurile şi serviciile achiziţionate dintr-o economie de turişti în cursul unor vizite mai scurte de un an în acea economie. Bunurile şi serviciile sunt achiziţionate de sau în numele turistului.

Un turist este un individ care locuieşte pentru o perioadă mai scurtă de un an într-o economie în care nu este rezident, în alte scopuri decât: să fie staţionat într-o bază militară sau să fie angajat (inclusiv diplomat sau personal auxiliar al ambasadei) al unei agenţii al propriului guvern; să fie însoţitor al unei persoane din prima categorie; să realizeze o activitate productivă direct pentru o entitate care este rezidentă a acelei economii. În această categorie sunt incluse persoanele care îşi petrec cel puţin o noapte în ţara vizitată şi persoanele care stau mai puţin de 24 de ore în acea ţară, dar nu rămân peste noapte. Regula unui an petrecut în altă ţară nu se aplică studenţilor şi nici persoanelor aflate la tratament, care rămân rezidenţi ai economiilor de origine, chiar dacă perioada de şedere în altă economie depăşeşte 1 an. Deşi, în mod normal, turismul nu include decât două componente standard (turismul de afaceri şi cel personal), trebuie subliniate diferenţele dintre cele două forme de turism, care pot avea consecinţe importante din punct de vedere analitic.

Turismul de afaceri se referă la acele persoane care călătoresc în străinătate în interes de afaceri: echipaje ale navelor care călătoresc; angajaţi ai instituţiilor internaţionale care călătoresc în calitate oficială; angajaţi ai unor companii care nu sunt rezidenţi ai economiei în care se desfăşoară lucrările. Tot acestei categorii îi sunt asimilate persoanele care vizitează o economie în vederea unei campanii de vânzări, pentru

159

explorarea pieţei, pentru derularea de negocieri comerciale, în cadrul unor misiuni de afaceri sau în alte scopuri de afaceri în numele unei întreprinderi rezidente în cadrul altei economii.

Turismul personal se referă la acele persoane care călătoresc în străinătate în alte scopuri decât cele de afaceri – precum şi petrecerea vacanţelor în altă ţară, participarea la evenimente sportive, la alte evenimente recreaţionale sau culturale, vizite la prieteni, rude, pelerinaje şi călătorii religioase, studii, efectuarea de tratamente medicale. Tot în această categorie sunt incluşi şi funcţionarii guvernamentali aflaţi în vizită în altă economie decât cea de reşedinţă, şi călătorii aflaţi în tranzit către destinaţie. Toate bunurile şi serviciile achiziţionate de călători din economiile în care se deplasează pentru uzul propriu sunt înregistrate la categoria turism.

Cele mai întâlnite bunuri şi servicii care sunt incluse la categoria turism sunt cazarea, alimentele şi băuturile, transportul în cadrul economiei vizitate, toate acestea consumate în cadrul economiei furnizoare, precum şi bunurile achiziţionate de turişti în scop personal şi scoase în afara economiei vizitate.

Balanţa celorlalte servicii. În acest capitol sunt incluse acele tranzacţii cu servicii internaţionale care nu sunt acoperite de transporturi şi de turism. Această clasificare reflectă creşterea importanţei globale a serviciilor, precum cele din domeniul construcţiilor, cele financiare şi de telecomunicaţii etc.

Serviciile de comunicaţii se referă la două categorii principale de tranzacţii internaţionale încheiate între rezidenţi şi nerezidenţi: telecomunicaţiile, care presupun transmiterea sunetului, a imaginilor sau a altor informaţii prin telefon, telex, cablu, transmisiuni radio, prin satelit, poştă electronică etc.; serviciile poştale şi de curierat, care includ preluarea, transportul şi livrarea de scrisori, ziare, periodice, broşuri, alte materiale printate, pachete de către administraţiile naţionale ale poştelor sau de alţi operatori.

Serviciile de construcţii acoperă lucrările efectuate la proiectele de construcţii şi instalaţii de către angajaţii unei întreprinderi în locaţii din afara teritoriului economic al întreprinderii. Bunurile importate de întreprinderi pentru realizarea proiectului sunt incluse în valoarea acestor servicii, şi nu la capitolul bunuri. Proiectele realizate de filialele

160

din străinătate ale unei firme şi de anumite birouri sunt excluse, deoarece aceste proiecte sunt parte a producţiei din economia-gazdă.

Serviciile de asigurare reprezintă diferitele tipuri de asigurări ale nerezidenţilor realizate de către companii locale de asigurări, şi viceversa. Aceste servicii acoperă asigurarea navlului (asigurarea mărfurilor importate şi exportate); alte tipuri de asigurări directe (de viaţă, în caz de accident, de sănătate, împotriva incendiilor, maritime, aeriene etc).

Serviciile financiare acoperă serviciile de intermediere financiară şi serviciile auxiliare prestate între rezidenţi şi nerezidenţi. Sunt incluse comisioanele pentru serviciile de intermediere, precum şi cele asociate acreditivelor, scrisorilor de garanţie bancare, liniilor de credit, leasingului, tranzacţiilor valutare. Sunt, de asemenea, incluse comisioa-nele şi celelalte cheltuieli tranzacţiilor cu servicii, plasamentului de acţiuni şi obligaţiuni, subscrierii, aranjamentelor de swap, opţiunilor, instrumentelor de hedge; comisioanele percepute pentru tranzacţiile futures cu mărfuri; serviciile legate de gestionarea activelor, operaţiunilor de pe pieţele financiare, de siguranţă etc.

Serviciile informatice şi cele aferente computerelor acoperă tranzacţiile cu servicii de transfer de date şi de informaţii încheiate între rezidenţi şi nerezidenţi. Sunt incluse în această categorie dezvoltarea bazelor de date, stocarea şi transmiterea online de serii de date; procesarea datelor, managementul facilităţilor de acest fel ale altor firme; consultanţă în materie de hardware; implementarea softurilor – inclusiv proiectarea, dezvoltarea, programarea pentru anumite sisteme; întreţinerea şi repararea computerelor şi a echipamentelor periferice; serviciile agenţiilor de ştiri – inclusiv furnizarea de ştiri, fotografii, articole; subscrierea directă la ziare şi periodice.

Comisioanele pentru licenţe şi royalties cuprind schimbul de plăţi şi facturi între rezidenţi şi nerezidenţi pentru utilizarea autorizată de active financiare, intangibile, ne-produse (precum patente, drepturi de autor, mărci comerciale, procese industriale, franşize etc) şi cu utilizarea, în cadrul unor acorduri de licenţiere, a unor produse originale sau prototipuri (precum filme şi manuscrise).

Alte servicii de afaceri se referă la celelalte categorii de servicii decât cele menţionate anterior, şi care reprezintă tranzacţii cu servicii încheiate între rezidenţi şi nerezidenţi. În această categorie sunt incluse vânzările internaţionale în comision, închirierea internaţională de nave

161

maritime, aeriene, alte echipamente de transport fără echipaj; servicii tehnice, profesionale şi de afaceri, precum cele de consultanţă, de management, sprijin legal, audit, de contabilitate; de relaţii publice; de publicitate; de cercetare dezvoltare; asistenţă tehnică, proiectare în arhitectură, în construcţii; plasarea de forţă de muncă, servicii de siguranţă; servicii fotografice.

Serviciile personale, culturale şi recreaţionale sunt împărţite în două categorii: servicii din sectorul audio-vizualului şi serviciile conexe, şi alte servicii culturale şi recreaţionale. Prima categorie include serviciile şi cheltuielile asociate cu producerea de filme comerciale (pe peliculă sau casete video), de programe de radio şi de televiziune (live sau pe suport magnetic) şi de înregistrări muzicale.

Serviciile guvernamentale includ tranzacţiile încheiate de ambasade, consulate, unităţi militare, alte agenţii guvernamentale cu rezidenţi ai economiilor în care sunt localizate acestea.

BALANŢA VENITURILOR În această categorie sunt incluse două tipuri de tranzacţii încheiate

între rezidenţi şi nerezidenţi: plăţile şi încasările aferente angajaţilor temporari nerezidenţi (din zonele de frontieră, muncitori sezonali, alte persoane angajate pe termen scurt); plăţile şi încasările aferente activelor şi pasivelor financiare externe. În ultima categorie sunt incluse încasările şi plăţile aferente investiţiilor directe, investiţiilor de portofoliu, altor investiţii.

Plăţile şi încasările aferente angajaţilor temporari nerezidenţi includ salariile şi toate beneficiile de orice fel dobândite de persoane fizice, în alte economii decât cele în care sunt rezidente, pentru munca prestată (şi pentru care sunt plătiţi), pentru rezidenţii acestor economii. Beneficiile includ contribuţiile la sistemele de asigurări sociale, la fondurile de pensii de către angajator în numele angajatului.

Veniturile din investiţii acoperă veniturile provenite din deţinerea, de către rezidentul unei economii, a unor active financiare externe, precum acţiuni, obligaţiuni, dobânzi din împrumuturi externe.

La rândul lor, veniturile din investiţii pot fi grupate în mai multe categorii: din investiţii de portofoliu şi din alte investiţii.

Veniturile din investiţiile directe includ veniturile aferente titlurilor de valoare şi veniturile provenite din dobânzile la creditele

162

externe, şi care îi revin unui investitor direct rezident al unei economii din deţinerea capitalului direct investit într-o întreprindere din altă economie.

Veniturile din investiţiile de portofoliu sunt veniturile din tranzacţiile încheiate între rezidenţi şi nerezidenţi ce implică deţinerea de acţiuni, obligaţiuni, instrumente de pe piaţa monetară sau derivate financiare.

Veniturile aferente altor investiţii acoperă toate încasările şi plăţile aferente tuturor creanţelor (activelor) şi datoriilor către nerezidenţi. Sunt incluse veniturile provenite din plata primelor de asigurare de viaţă, a primelor din fondurile de pensii, dobânzile plătite la creditele primite de la FMI, dobânzile încasate pentru sumele depozitate la FMI.

BALANŢA TRANSFERURILOR CURENTE Atunci când în balanţa de plăţi se înregistrează faptul că o entitate

rezidentă dintr-o economie i-a furnizat unei entităţi nerezidente un activ real sau financiar (de exemplu, un bun, un serviciu, un activ financiar sau nefinanciar), sistemul cu dubla intrare impune efectuarea unei intrări compensatorii. Dacă aceasta nu este reprezentată de un activ real sau financiar, atunci compensarea este clasificată drept un transfer.

De multe ori nu se face distincţia între transferurile curente şi transferurile de capital. Astfel, un transfer se consideră că este transfer de capital atunci când constă din transferul de proprietate asupra unui activ sau când se produce exceptarea de la plata unei datorii de către un creditor extern. În al doilea rând, un transfer cash reprezintă un transfer de capital atunci când este legat sau condiţionat, de achiziţionarea sau vânzarea unui activ de către una dintre părţi. Astfel, transferurile curente includ toate transferurile care nu sunt transferuri de capital. 4 Transferurile curente afectează direct nivelul veniturilor disponibile şi pot influenţa nivelul venitului disponibil şi consumul de bunuri şi servicii. Transferurile curente sunt de două feluri: transferuri curente efectuate la nivel guvernamental şi transferuri curente efectuate la nivelul altor economii.

Transferurile curente guvernamentale includ transferurile cash efectuate de guvern pentru a finanţa cheltuielile curente ale guvernului

4 Balance of Payments Manual, p. 74, 1993, Washington

163

ţării receptoare; donaţiile sub formă de alimente, îmbrăcăminte, medicamente, asociate eforturilor de ajutorare în caz de foamete, dezastre naturale, situaţii de război sau cu alte acţiuni umanitare sau de alt fel: donaţiile sub formă de echipament militar; contribuţiile şi cotizaţiile anuale sau regulate, plătite de guvernele membre organi-zaţiilor internaţionale, precum şi transferurile efectuate de către organi-zaţiile internaţionale către guverne. Tot în această categorie sunt incluse şi taxele pentru înregistrarea licenţelor de pescuit, de vânătoare etc.

Transferurile curente între alte sectoare ale unei economii şi nerezidenţi includ transferurile realizate între indivizi, instituţii şi organizaţii neguvernamentale. Un loc special ocupă transferurile efectuate de emigranţi care sunt angajaţi în alte economii şi care sunt consideraţi rezidenţi în acestea.

Alte transferuri curente, în formă de bani sau de altă natură, între persoane şi entităţi rezidente, se referă la donaţiile sub formă de alimente, bunuri de consum, medicamente cauzate de foamete, dezastre naturale, războaie etc.

5.2.2.2. Contul financiar şi de capital

Contul financiar şi de capital al balanţei de plăţi este alcătuit din două elemente principale: contul de capital şi contul financiar. Contul de capital acoperă toate tranzacţiile care implică încasări şi plăţi aferente transferurilor de capital şi achiziţie/vânzării de active nefinanciare/neproduse. Contul financiar acoperă toate tranzacţiile asociate cu schimbările de proprietar ale activelor financiare şi datoriilor externe ale unei economii. Aceste modificări includ crearea şi lichidarea creanţelor şi datoriilor externe.

Schimbările care nu reflectă tranzacţii sunt excluse contului financiar şi de capital. Sunt excluse în mod special: modificările ce rezultă din evaluarea sau reclasificarea rezervelor, modificările ce rezultă din modificarea teritorială sau din alte tipuri de modificări ale activelor existente (de exemplu, transformarea investiţiilor de portofoliu în investiţii directe); monetizarea/demonetizarea aurului; exceptările de la plata datoriilor (de exemplu, modificările care rezultă din incapacitatea unui debitor, rezident al unei economii, de a achita complet sau parţial o creanţă către un creditor, rezident al unei alte economii).

164

Contul de capital include transferurile de capital de orice fel (cash sau de altă natură şi achiziţionarea/vânzarea de active ne-financiare, ne-produse. Transferurile de capital sunt clasificate în funcţie de sector: guvernamental, alte sectoare. În cadrul fiecărei categorii, exceptarea de la plata datoriei este prezentată ca o categorie separată.

Transferurile guvernamentale de capital se împart, la rândul lor, în mai multe categorii: exceptarea de la plata datoriei, care se produce atunci când o entitate guvernamentală creditoare este de acord printr-un aranjament contractual, ca debitorul să nu mai achite sumele datorate. Un alt tip de transfer de capital îl reprezintă transferurile guverna-mentale unilaterale externe, acordate unor unităţi nerezidente, efectuate în vederea realizării de investiţii. Aceste transferuri de capital pot fi cash sau sub orice formă, şi au ca scop finanţarea totală sau parţială a costurilor de achiziţie a activelor fixe.

Transferurile de capital realizate de celelalte sectoare includ transferurile emigranţilor, exceptarea, de către o entitate neguverna-mentală străină, de la plata sumelor datorate, a unor entităţi nerezidente.

Achiziţionarea/vânzarea de active, neproduse include tranzacţiile asociate cu activele tangibile care pot fi folosite pentru producerea de bunuri şi servicii, dar care nu au fost produse la rândul lor în cadrul unor activităţi umane (de exemplu, resursele solului şi subsolului), şi tranzacţiile asociate cu active ne-produse, intangibile (ca, de exemplu, patentele, drepturile de autor, franşize etc, şi contracte de închiriere sau alte contracte transferabile).

Contul financiar include tranzacţiile realizate cu activele financiare internaţionale ale unei economii. Activele financiare internaţionale ale unei economii constau din rezervele de aur monetar, Drepturile Speciale de Tragere şi creanţele asupra nerezidenţilor. Principalul element de care trebuie să ţină seama atunci când un activ financiar este inclus în balanţa de plăţi este rezidenţa diferită a creditorului şi debitorului. Contul financiar include mai multe componente: investiţiile străine directe, investiţiile străine de portofoliu, alte investiţii, activele de rezervă.

Investiţiile directe sunt acea categorie de investiţii internaţionale care reflectă obiectivul unei unităţi rezidente într-o economie de a obţine un interes de durată într-o întreprindere rezidentă în altă economie. Interesul de durată implică existenţa unei relaţii pe termen

165

lung între investitorul direct şi întreprinderea respectivă, dar şi influenţa investitorului în managementul întreprinderii. Investiţiile directe includ nu numai tranzacţia iniţială prin care se creează relaţia dintre investitor şi întreprindere, ci şi relaţiile ulterioare dintre aceştia şi întreprinderile afiliate. Sunt incluse în această categorie întreprinderile5 în care un investitor rezident în altă economie deţine cel puţin 10% din dreptul de vot. Tot în această categorie sunt incluse şi filialele (întreprinderi în care un investitor străin deţine peste 50% din acţiuni), firmele asociate (întreprinderi în care un investitor deţine 50% sau mai puţin din acţiuni) şi sucursalele (întreprinderi deţinute total sau parţial de un investitor străin).

Investiţiile internaţionale de portofoliu includ titlurile de valoare sub formă de acţiuni, obligaţiuni, instrumente de pe pieţele financiare şi derivatele financiare de entităţi nerezidente.

Alte investiţii reprezintă o categorie în care sunt incluse toate tranzacţiile financiare neacoperite de categoriile de investiţii directe, investiţii de portofoliu sau active de rezervă. În această categorie se regăsesc creditele comerciale şi împrumuturile.

Creditele comerciale includ creanţele şi datoriile ce rezultă din extinderea directă a împrumuturilor de către furnizori şi cumpărători pentru tranzacţiile cu bunuri şi servicii, precum şi plăţile în avans pentru lucrările aflate în curs de execuţie sau care urmează să fie executate, şi asociate acestor tranzacţii.

Împrumuturile includ acele active financiare create prin furnizare directă de fonduri de către un creditor unui debitor în cadrul unui aranjament în care creditorul nu primeşte niciun titlu de valoare care să evidenţieze tranzacţia, fie că primeşte un document sau un instrument nenegociabil. Sunt incluse şi creditele prin care sunt finanţate operaţiunile comerciale, alte credite şi avansuri (chiar şi ipoteci), utilizarea creditelor FMI etc.

Activele de rezervă sunt o componentă importantă a balanţei de plăţi şi un element important pentru analiza poziţiei externe a unei economii. Activele de rezervă constau din acele active externe deja disponibile şi controlate de către autorităţile monetare pentru finanţarea directă a dezechilibrelor balanţei de plăţi, sau pentru reglementarea

5 Vezi Balance of payments Manual, Washington D.C., 1993.

166

indirectă a magnitudinii acestor dezechilibre prin intervenţii pe pieţele valutare prin influenţarea cursurilor de schimb şi/sau în alte scopuri.

Categoria rezervelor include aurul monetar, Drepturile Speciale de Tragere, poziţia de rezervă la FMI, activele valutare externe (constând din valute, depozite şi titluri de valoare).

5.3. Poziţia investiţională internaţională –

fundamentare teoretică Împreună cu balanţa de plăţi, poziţia investiţională internaţională

constituie setul de conturi al unei economii. Poziţia investiţională internaţională reprezintă bilanţul stocului de active şi pasive financiare externe al unei economii.

Poziţia investiţională internaţională reprezintă o declaraţie statistică în care sunt incluse valoarea şi structura stocului de active financiare externe ale unei economii, sau de creanţe ale unei economii asupra restului lumii, precum şi valoarea şi structura stocului de pasive financiare externe ale unei economii, sau de creanţe ale unei economii faţă de restul lumii. Calculând diferenţa dintre cele două elemente se obţine valoarea poziţiei nete, care reprezintă valoarea avuţiei naţionale care poate fi atribuită, sau care derivă din relaţia sa cu restul lumii. O modificare a acesteia, într-o perioadă de timp, poate fi atribuită fluxurilor internaţionale de capital; modificărilor cursurilor de schimb, preţurilor sau altor ajustări. În poziţia investiţională internaţională se regăsesc creanţele asupra nerezidenţilor, datoriile către nerezidenţi, aurul monetar şi Drepturile Speciale de Tragere.

Elementele poziţiei investiţionale se împart după două criterii. Pe de o parte, există elemente de activ şi de pasiv. Diferenţa dintre cele două reprezintă poziţia netă. Cele două elemente preiau integral elementele contului financiar. Activele se împart în investiţii directe, investiţii de portofoliu, alte investiţii şi active de rezervă. Pasivele cuprind aceleaşi elemente, mai puţin activele de rezervă.

Poziţia investiţională internaţională netă, adică diferenţa dintre activele şi pasivele financiare internaţionale ale unei economii, este deseori utilizată pentru a analiza evoluţiile şi tendinţele unei anumite economii, în raport cu restul lumii, într-un anumit interval de timp. Pentru a descrie poziţia investiţională internaţională netă sunt folosiţi uneori termenii de creditor net sau de debitor net.

167

5.4. Creanţele externe şi sursele lor

Există numeroase state care nu reuşesc să-şi asigure cheltuielile publice pe seama resurselor procurate pe plan intern şi de aceea apelează la împrumuturile externe (creanţele externe) care constituie una dintre formele exportului de capital.

Creanţele externe sunt constituite din drepturile băneşti pe care trebuie să le primească în viitor, un stat sau o societate comercială, ca urmare a acordării unui alt stat sau unei societăţi comerciale dintr-o ţară străină a unor credite financiare sau comerciale cu termen de rambursare de peste un an 3-5 ani sau 10-15 ani, chiar mai mult.

Creanţele externe au cunoscut o dezvoltare accentuată, ca urmare a formării, pe piaţa de capital, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută plasamente peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior. De regulă, împrumuturile publice pe pieţele financiare externe se obţin în condiţii diferite faţă de împrumuturile interne, prin clauzele impuse de statul creditor.

Obligaţiile externe reprezintă credite financiare şi comerciale primite cu o scadenţă de rambursare de peste 1 an (15-20 ani) care constituie o datorie a ţării sau a societăţii comerciale beneficiare de credit. Aceste angajamente se pot stinge prin: rambursarea creditelor şi a dobânzilor aferente, exportul în contrapartidă de mărfuri sau prin vânzarea de active în contul datoriei externe. Alături de guvernele unor state mai pot apărea, în calitatea de creditor, întreprinderile furnizoare (care acordă credite comerciale sau de firmă), băncile şi alte instituţii financiare (pentru credite bancare), organisme financiare internaţionale (credite financiare), reţineri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).

Clasificarea împrumuturilor externe se poare face după mai multe criterii:

a. Destinaţia lor. În funcţie de aceasta se disting împrumuturi pentru consum şi împrumuturi financiare. Cele pentru consum se întâlnesc mai frecvent şi se acordă pentru cumpărări de mărfuri de la creditor sau din ţara acestuia. Împrumuturile financiare se întâlnesc mai rar şi se acordă, în general, de organisme financiare internaţionale în valută convertibilă şi se utilizează de debitor. Potrivit necesităţilor sale. Uneori, împrumuturile financiare sunt folosite în scopuri productive,

168

cum ar fi: construirea de întreprinderi, executarea de lucrări de irigaţii, construirea de ferme zootehnice, drumuri şi poduri şi alte lucrări de infrastructură etc.

b. Durata pentru care se acordă. În funcţie de acest criteriu, împrumuturile externe pot fi: pe termen scurt (1-2 ani), mijlociu (3-5 ani) sau lung (peste 5 ani).

Beneficiarul împrumutului extern poate intra în posesia sumei împrumutate într-o singură tranşă sau eşalonat, în mai multe tranşe. În momentul acordării împrumutului, creditorul extern poate solicita ga-ranţii materiale sau morale. Garanţia materială poate consta din mărfuri, documente de dispoziţie asupra mărfurilor (conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme sau ale unor instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare sau din venituri ale statului (taxe vamale, accize, monopoluri fiscale etc.), rezervele de aur şi devize ale statului etc. În lipsa garanţiilor materiale directe sau pe lângă acestea, statul creditor poate solicita ca împrumutul pe care intenţionează să-l acorde statului debitor să fie garantat de două sau mai multe state care se bucură de o bună reputaţie pe piaţa capitalului de împrumut.

Realităţile din economia mondială ne arată că întreprinderile furnizoare, băncile şi alte instituţii financiare acordă credite pe baze bilaterale. Guvernele creditoare acordă asistenţă publică bilaterală, iar organismele financiare internaţionale acordă asistenţă publică pe baze multilaterale. Asistenţa publică bilaterală se acordă de: guvernele ţărilor dezvoltate, grupate în Comitetul Ajutorului pentru Dezvoltare al ţărilor membre OCDE; guvernele unor ţări exportatoare de petrol, membre OPEC etc. Aceasta cunoaşte forma ajutorului în natură sau în bani, a asistenţei tehnice şi militare sau a împrumuturilor în condiţii privi-legiate. De precizat că împrumuturile guvernamentale se acordă pentru achiziţionarea anumitor mărfuri de pe piaţa ţărilor creditoare. În unele ţări există instituţii specializate care garantează sau asigură creditele pentru exportul de mărfuri în ţările subdezvoltate.

Asistenţa publică multilaterală se acordă de către organisme financiare internaţionale. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională (ADI). Corporaţia Financiară Internaţională (CFI); organisme financiare regionale.

169

Banca Internaţională de Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare, Banca de Dezvoltare a Caraibilor, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD); organisme financiare ale Uniunii Europene, Fondul European de Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii.

De asemenea, precizăm că împrumuturile externe contractate direct de către stat pot fi destinate unor beneficiari subsidiari de împrumuturi, cum sunt: societăţile comerciale, regiile autonome, autorităţile publice centrale şi locale.

Garantarea de credite externe pentru realizarea unor obiective de investiţii de către societăţile comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale, în numele şi în contul statului de către Ministerul Finanţelor Publice, se face pe baza analizelor de proiect ale Băncii de Export-Import a României SA şi cu aprobarea Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.

Riscurile financiare care decurg din garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de societăţile comerciale şi regiile autonome şi din acordarea de împrumuturi subsidiare societăţilor comerciale şi regiilor autonome din împrumuturi contractate direct de către stat sunt garantate prin constituirea Fondului de risc pentru garanţii externe şi împrumuturi subsidiare, care se administrează în regim extrabugetar şi se alimentează din următoarele surse: sume încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii de împrumuturi, dobânzile bonificate la disponibilităţile acestui fond de risc şi penalităţile aplicate pentru neplata la termen a comisioanelor datorate.

Toate sumele încasate la fondul de risc menţionat se determină prin aplicarea unor cote procentuale negociabile, în funcţie de bonitatea financiară a beneficiarului, perioada de graţie şi cuantumul ratei medii de rambursare. Orice angajament de datorie publică externă se înregistrează în Registrul datoriei publice externe care se află la Ministerul Finanţelor Publice.

Datoria externă poate fi privită ca: datorie brută, în sens larg, şi în sens restrâns, ca datorie externă netă.

Datoria externă brută, în sens larg, cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. Datoriile provin din împrumuturi de tot felul, achiziţii de bunuri, executări de lucrări şi prestări de servicii pe credit, investiţii directe de capital sau din

170

îndeplinirea altor obligaţii derivate din contracte sau din alte regle-mentări. Această interpretare vizează toate obligaţiile faţă de străinătate, indiferent dacă au caracter public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau nu a unei garanţii etc. Deoarece este dificilă inventarierea tuturor obligaţiilor faţă de străinătate, datoria externă brută, în sens larg, nu are aplicabilitatte practică, ci numai un conţinut teoretic.

Datoria externă brută, în sens restrâns, cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate, mai puţin următoarele elemente: împru-muturile pe termen scurt (sub 1 an) , deoarece acestea constituie operaţii financiare curente, indispensabile desfăşurării activităţii economice externe; investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de lichidare; ajutoarele cu caracter nerambursabil primite în cadrul programelor de asistenţă publică; împrumuturile acordate de unii creditori externi reprezentanţelor acestora (sucursale, filiale etc.) în condiţii mai avantajoase decât pe piaţa mondială. Dacă împrumuturile sunt acordate pe baze bilaterale, ţările dezvoltate creditoare condiţionează împrumutul acordat de clauze economice, politice sau militare. În situaţia în care împrumuturile externe acordate ţărilor în curs de dezvoltare sunt lipsite de condiţii care le-ar afecta independenţa lor politică şi economică şi suveranitatea naţională, acestea pot contribui la progresul economic şi social al acestor ţări, la reducerea decalajelor care le separă de ţările dezvoltate.

5.5. Conceptul de datorie externă

În ceea ce priveşte împrumuturile de stat externe, în calitatea de debitori apar guvernele statelor, organele locale ale administraţiei de stat sau întreprinderile de stat. Nu generează datorie externă atragerea de investiţii externe directe, ajutoarele financiare, creditele nerambursabile, datoria externă a unor debitori privaţi care nu a fost garantată de către stat; datoria rezultată din tranzacţiile cu Fondul Monetar Internaţional (FMI); datoria externă care poate fi plătită, la opţiunea debitorului, în moneda sa naţională; alte obligaţii externe, ale căror termene de scadenţă nu au fost stabilite.

Datoria externă a unei ţări se referă la datoria faţă de creditorii externi, publici şi privaţi. În accepţiunea Băncii Internaţionale pentru

171

Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), prin datorie externă se înţelege: datoria care trebuie să fie plătită de către stat unor creditori externi, publici şi privaţi, în valută.

Bunuri sau servicii, cu o perioadă de rambursare de peste un an şi/sau datoria în cazul în care debitorul este o organizaţie publică (guvernul, agenţiile guvernamentale, agenţiile sau organis-mele publice autohtone) sau când este un debitor privat, dacă datoria externă a acestuia a fost garantată de un debitor public şi are un termen de rambursare de peste un an.

Aşadar, rezultă că ţările a căror monedă naţională este repre-zentată de o valută convertibilă, nu pot avea datorie externă, deoarece ele pot utiliza oricând moneda lor naţională pentru onorarea obligaţiilor lor externe.

În România, aşa cum se ştie, Guvernul poate angaja, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe care pot fi contractate direct de autorităţile centrale sau de către societăţile comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale cu garanţia statului.

Împrumuturile externe au ca destinaţii: realizarea unor programe de dezvoltare şi restructurare economică; realizarea altor obiective sau acţiuni de interes public; crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului; asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamităţi naturale sau în alte cazuri de forţă majoră, împrumuturile contractate pe piaţa externă, de persoane fizice şi juridice, negarantate de autorităţile competente.

Datoria externă netă cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii diverse, titluri de valoare şi alte valori) şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată (împrumuturi primite de la guverne, agenţii guvernamentale şi alte persoane juridice publice, împrumuturi primite de la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri de valoare, disponibilităţi valutare şi altele aparţinând unor persoane publice sau private străine).

În datoria externă netă se includ numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de străinătate, fără a se lua în calcul creanţele care nu pot fi uşor mobilizate.

172

Datoria externă netă este un indicator care se foloseşte în cazul ţărilor care apar atât în calitate de debitor, cât şi de creditor faţă de străinătate.

5.6. Indicatorii datoriei externe

În vederea aprecierii datoriei externe a unei ţări, se folosesc o multitudine de indicatori, care reflectă gradul de îndatorare faţă de străinătate şi efortul valutar pe care acesta îl reclamă.

Între aceşti indicatori amintim: a. Gradul de îndatorare al unei ţări faţă de străinătate se

exprimă prin: mărimea absolută a datoriei externe, mărimea medie a datoriei externe pe locuitor, raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut. Mărimea absolută şi mărimea medie pe locuitor a datoriei externe arată suma datorată creditorilor externi la un moment dat, fără nicio legătură cu potenţialul financiar-valutar al ţării debitoare şi cu eşalonarea în timp a rambursării acesteia. Raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut arată cât din produsul intern brut al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acelei datorii.

b. Efortul valutar antrenat de datoria externă a unei ţări este pus în evidenţă cu ajutorul mărimii absolute a serviciului datoriei externe, care reprezintă plăţile care se fac anual în contul ratelor scadente ale împrumuturilor externe contractate la care se adaugă dobânzile corespunzătoare, plătite în valută convertibilă. În acest sens, se mai folosesc indicatorii:

• Rata datoriei externe, ce exprimă ponderea serviciului datoriei externe (Sde) în veniturile externe anuale (VE) ale ţării debitoare,

R = (Sde/VE) x 100

Acest indicator arată capacitatea de plată a ţării debitoare şi prezintă câteva avantaje astfel: evidenţiază rolul exporturilor pentru obţinerea de valută convertibilă; este uşor de calculat şi de analizat; arată pentru o perioadă relativ scurtă (cel mult un an), capacitatea ţării de a onora serviciul datoriei externe.

• Un alt indicator exprimă raportul dintre serviciul datoriei externe şi veniturile debitorilor, adică veniturile realizate de către guvern şi

organizaţii publice, ca şi veniturile debitorilor care sunt garantate de

stat: 100×VDSde

• Raportul dintre serviciul datoriei externe şi veniturile bugetului

de stat: 100×VBSde

Acest indicator ne arată ponderea serviciului datoriei publice externe în veniturile bugetului, deci prin intermediul acestui indicator se compară datoriile externe cu veniturile bugetului în perioada luată în considerare.

El prezintă dezavantajul pentru ţările cu monedă necon-venţională, deoarece datoriile externe nu pot fi comparate direct cu veniturile interne, ci ele trebuie convertite într-o terţă monedă, de regulă, în moneda în care se exprimă datoria externă.

•Raportul dintre serviciul datoriei externe şi valoarea rezervelor oficiale de aur monetar şi devize libere ale ţării debitoare. Acest indicator arată în ce măsură serviciul datoriei externe poate fi acoperit prin rezervele valutare şi prin celelalte valori monetare:

100×+ValuteRzAuSde

• Raportul dintre serviciul datoriei externe şi nivelul produsului

intern brut: 100×PIBSde

El ne arată capacitatea unui stat de a suporta datoria externă. • Deoarece datoria externă afectează o parte din produsul intern

brut, destinată acumulării, atunci se mai poate calcula şi raportul dintre serviciul datoriei externe şi partea din produsul intern brut destinată acumulării:

100×A

Sde

• Se mai poate compara şi volumul datoriei externe rămase (sumele nerambursate) cu produsul naţional brut. Acest raport arată gradul de îndatorare a ţării. Comparaţiile respective sunt extrem de utile pentru organele de decizie ale ţărilor debitoare sau creditoare.

173

174

6. ORGANISME MONETARE ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE INTERGUVERNAMENTALE

6.1. Fondul Monetar Internaţional (FMI) FMI este o instituţie interguvernamentală autonomă,

specializată, din sistemul ONU, care urmăreşte promovarea coope-rării monetare internaţionale printr-o instituţie permanentă care să pună la dispoziţie mecanismul de consultare şi colaborare în probleme monetare internaţionale; facilitatea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional pentru promovarea şi menţinerea unor niveluri ridicate de utilizare a forţei de muncă şi de venituri reale, precum şi pentru dezvoltarea resurselor productive ale tuturor statelor membre ca obiective prioritare ale politicii economice; promovarea stabilităţii valutare şi evitarea deprecierii competitive a cursului valutar; sprijinirea organizării unui sistem multilateral de plăţi în ce priveşte tranzacţiile curente între membrii săi şi eliminarea restricţiilor valutare care stânjenesc creşterea comerţului mondial; diminuarea duratei şi a gradului de dezechilibru al balanţei de plăţi externe.

Rezervele monetare sunt alcătuite din disponibilităţi în aur, în monede convertibile şi în monedele anumitor state membre, pe care FMI le poate specifica. Fiecare membru are obligaţia de a subscrie o anumită sumă, vărsată integral la aderare în aur, în proporţie de 25%, şi în monedă naţională, în proporţie de 75%. Aurul este depus la unul dintre cei patru depozitari acreditaţi: Banca (Sistemul) Federală de Rezerve din New-York , Banca Angliei, Banca Franţei şi Banca Indiei, iar moneda naţională este păstrată într-un cont special la Banca Centrală sau o altă bancă a ţării emitente la dispoziţia FMI

Pentru sporirea lichidităţilor monetare internaţionale, la sesiunea anuală a Consiliului Guvernatorilor din septembrie 1969, s-a hotărât emiterea de drepturi speciale de tragere (Special Drawing Rights) proporţional cu cotele-părţi.

175

Valoarea acestora este determinată în raport cu un coş ponderat de monede – în primă fază toate monedele ţărilor membre, iar în prezent doar cele mai importante cinci monede: dolarul, marca, yenul, francul francez şi lira sterlină. DST-urile nu au fost bine primite de ţările dezvoltate. Astfel, Michel Debre le compară cu ,,alocări emise la scară internaţională”, iar Jacqes Rueff utilizează expresia ,,neant îmbrăcat în monedă”. În prezent, DST-urile reprezintă mai puţin de 3% din ansamblul activelor de rezerve ale schimbului mondial.

Cel de-al doilea amendament al FMI1 (1978) prevede transformarea ,,tranşei-aur” în ,,tranşă-rezervă” care poate fi vărsată la alegere în DST-uri sau valute acceptate de fond.

Creşterea solicitărilor de credite generează majorarea cotelor de participare. Acestea au fost revizuite anterior la 5 ani, iar în prezent la 3 ani, în mod diferenţiat de la ţară la ţară.

Volumul total al rezervelor exprimat în DST a crescut de la 28,4 mld.$, în 1970, la 285 mld.$ în 1997. Ţările dezvoltate deţin 88,4 mld., DST-uri, în timp ce ţările în curs de dezvoltare deţin 56,5 mld. DST. Mărimea cotei de participare influenţează în mod hotărâtor poziţia ţării respective în cadrul FMI, de ea depinzând numărul voturilor de care dispune ţara respectivă şi capacitatea sa de împrumut de la Fond. Cele mai mari cote le deţin statele dezvoltate (aproximativ ¾ din cotele de participare). SUA deţin 18,3% din resursele totale ale FMI, având astfel putere de veto asupra deciziilor adoptate în cadrul Fondului, cu o majoritate de 45. Acest fapt reiese şi din tabelul următor.

Tabelul 5 Cotele-părţi ale marilor state în cadrul FMI în 1994

Statele Unite 18,3% Arabia Saudită 3,5% Japonia 5,7% Italia 3,1% Germania 5,7% Canada 3% Franţa 5,1% Rusia 3,2% Regatul Unit 5,1% China 2,3%

Sursa: Buletinul FMI

1 Statutul FMI a fost amendat de trei ori până în prezent, ultimul amendament

referindu-se la promovarea liberalizării conturilor de capitaluri, creşterea rolului FMI în supravegherea sistemului bancar şi difuzării bunelor practici de prudenţă bancară în prevenirea crizelor sistemice, care sunt, de fapt, crize bancare.

176

Contractarea împrumuturilor (,,trageri” asupra FMI) se pot realiza prin intermediul a două mecanisme: tranşele propriu-zise şi facilităţile de finanţare. Pentru ,,creditele” astfel acordate, FMI percepe un comision bancar de 0,50%, aplicat o singură dată asupra sumelor date şi o dobândă ce variază între 1 şi 5% pe an, în funcţie de mărimea creditului şi de perioada de folosire a acestuia.

Primul mecanism prevede 5 tranşe, fiecare de mărime egală cu 25% din cota de participare a ţării solicitatoare. Fiecare ţară are dreptul de a primi în mod automat un credit reprezentând 25% din cota sa, într-o monedă la alegere (tranşa aur). Acordarea tranşelor suplimentare este subordonată unei analize a situaţiei economice concrete din ţara solicitantă. Pentru acestea, statul trebuie să semneze un acord de confirmare (stand-by) bazat pe punerea în practică a unei politici de stabilizare. Prin mecanismul tranşelor, o ţară poate obţine maxim 125% din cota sa de participare. Dacă împrumutul atinge dublul cotei (200% în termenii tranşei de credit), concursul FMI este suspendat.

Facilităţile de finanţare pot fi dobândite în anumite situaţii speciale, respectiv în cazul unor deficite grave ale balanţelor de plăţi aferente ţărilor în dezvoltare, astfel: facilitatea de finanţare compen-satorie, creată în 1963, de care pot beneficia ţările membre care se confruntă cu diminuarea bruscă a încasărilor valutare din exporturi, şi, implicit ,cu majorarea deficitelor balanţelor de plăţi externe prin trageri asupra FMI până la 75% din cota de participare; facilitatea de finanţare a stocurilor tampon poate fi obţinută de ţările care înregistrează deze-chilibre de plăţi generate de participarea lor la acorduri sau aranjamente privind formarea şi funcţionarea stocurilor de materii prime, în proporţie de 50% din cota de participare; facilitatea petrolieră care a fost acordată temporar în perioada 1974-1975 ţărilor membre care au avut dificultăţi cauzate de majorarea preţurilor la ţiţei (primul ,,şoc petrolier” din octombrie 1973); facilitatea de finanţare pe termen prelungit permite ţărilor membre cu deficite importante şi de structură ale balanţei de plăţi efectuarea unor trageri în proporţie de 140% din cota de participare, urmând ca rambursarea să se facă într-o perioadă de 4-8 ani; aceasta este condiţionată unui program adecvat de măsuri de corectare a dezechilibrului; facilitatea ,,Witteveen”, înfiinţată în 1980, este menită acordării de asistenţă financiară suplimentară ţărilor

177

membre care înregistrează deficite, după ce au epuizat toate celelalte posibilităţi de tragere asupra FMI

De asemenea, în 1986, a fost creată facilitatea de ajustare structurală (FAS) în scopul furnizării unui sprijin financiar ţărilor în curs de dezvoltare pe baza politicilor de ajustare macroeconomice pe termen mediu şi a reformelor structurale. Aceasta a fost suspendată însă în 1993, cu excepţia acordurilor deja aprobate pentru Sierra Leone şi Zambia. Consiliul de administraţie al FMI a decis crearea FAS lărgită în 1987, prelungită şi extinsă în februarie 1994, care a devenit principalul vector al asistenţei financiare pe care FMI o acordă, sub forma împru-muturilor concesive, ţărilor în dezvoltare cu venit scăzut, marcate de manifestarea unor dezechilibre ale balanţei de plăţi externe permanente.

FMI acordă asistenţă tehnică sub următoarele forme principale: definirea şi executarea politicilor bugetare şi monetare şi organizarea instituţiilor aferente – Banca Centrală şi Ministerul Finanţelor; colectarea şi elaborarea datelor statistice; pregătirea funcţio-narilor; revizuirea textelor legislative şi, în anumite cazuri, acordarea sprijinului necesar în redactarea lor.

Asistenţa tehnică este oferită prin intermediul departamentelor de specialitate, şi anume: departamentul monetar, departamentul de finanţe publice, departamentul de statistici, departamentul juridic, departa-mentul pentru elaborarea şi examinarea politicilor economice.

Deşi a fost considerat iniţial ,,gardianul” schimburilor fixe, iar după prăbuşirea acestora a fost însărcinat cu girarea crizei datoriei internaţionale, în prezent este recunoscut ca un organism ce deţine un rol foarte important în acordarea consultanţei economice, asistenţei financiare şi programelor de pregătire unui număr record de ţări. Obiectivul principal al acestei instituţii este creşterea economică durabilă. Pentru atingerea lui, FMI realizează o supraveghere foarte atentă asupra politicilor de schimb monetar din ţările membre. Astfel, în permanenţă sunt studiate şi analizate problemele monetare interna-ţionale şi aspectele generate de politicile macroeconomice şi structurale conexe care manifestă o influenţă puternică asupra sistemului de schimb.

Supravegherea sistemului monetar mondial are drept scop creşterea echilibrată a comerţului mondial şi instituirea unui sistem stabil şi ordonat. Pe plan naţional, este încurajată adoptarea unor politici

178

economice compatibile cu obligaţiile statutare ale membrilor care să permită realizarea unei creşteri neinflaţioniste durabile.

Acordarea sprijinului financiar de către FMI este condiţionată de realizarea în ţara respectivă a unei politici economico-financiare corectoare a problemelor de plăţi externe. Solicitarea unui credit la FMI presupune elaborarea unei ,,scrisori de intenţie”, în care sunt trasate principalele direcţii de acţiune în domeniul economic ale guvernului respectiv în perioada de împrumut, reformele ce vor avea loc, precum şi criteriile care trebuie îndeplinite în decursul anumitor perioade de timp pentru a fi acordate tranşele de credit.

FMI sprijină programele de ajustare care urmăresc, în special, dezvoltarea ofertei, respectiv eliminarea impedimentelor care frânează dezvoltarea exporturilor, creşterea eficienţei cheltuielilor publice, însă, nu neglijează nici măsurile care generează creşterea cererii deosebit de importantă pentru realizarea unui climat economic stabil şi durabil. O importanţă deosebită este acordată dobânzilor şi cursului de schimb, ca factori ce influenţează direct decizia de economisire şi investire, deci, implicit, potenţialul de creştere al ţării respective.

În concluzie, FMI nu mai trebuie privită ca o instituţie care determină adâncirea prăpăstiei dintre bogaţi şi săraci şi care impune condiţii de viaţă intolerabile pentru popoarele din ţările în dezvoltare2 .

În prezent, Fondul acţionează pentru extinderea comerţului internaţional şi dezvoltarea pieţelor de capital, în condiţiile unui sistem monetar liber-convertibil.

6.2. Banca Mondială

Banca Mondială (BIRD), înfiinţată în iunie 1946 la Washington conform hotărârii adoptate la Bretton Woods, grupează în prezent următoarele instituţii financiare de sprijinire a dezvoltării ţărilor membre: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi afiliatele acesteia: Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID); Societatea Financiară Internaţională (SFI); Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI). Toate aceste instituţii interguvernamentale fac parte din sistemul de instituţii specializate ale ONU şi au sediul la Washington.

2 Seroussi, P., Les nouveaux gendarmes de monde, Dunod, Paris, 1994, p. 91.

179

Obiectivele Băncii Mondiale sunt promovarea dezvoltării economice în ţările în curs de dezvoltare şi acordarea de împrumuturi pe termen lung pentru finanţarea programelor de investiţii şi dezvoltare.

BIRD a început să funcţioneze în 1946, obiectivul central fiind acela de acordare şi/sau garantare a împrumuturilor pentru finanţarea proiectelor de reconstrucţie şi dezvoltare în ţările membre. Acesta reiese şi din afirmaţia lui Robert Mc Namara (unul dintre preşedinţii de seamă ai BIRD): ,,nu este o instituţie filantropică sau un organism de ajutor special, ci un organism de investiţii în vederea dezvoltării. Politica noastră privitoare la împrumuturi se întemeiază pe două principii de bază: un proiect trebuie să fie rentabil şi împrumutul să fie solvabil”.

Numărul ţărilor membre a crescut de la 35, în 1945, până la 169, în 1996. România a devenit membră la 15 decembrie 1972. Statele care doresc să adere la BIRD trebuie să fie membre ale FMI deoarece se presupune că activitatea băncii se poate derula în bune condiţii numai dacă sunt respectate normele de ,,conduită” monetar-financiară interna-ţională incluse în statutul FMI.

Sursele de finanţare sunt constituite din fondurile proprii şi din împrumuturile contractate pe pieţele financiare internaţionale. Mijloa-cele proprii sunt formate din cotele de participare ale ţărilor membre care sunt stabilite în funcţie de potenţialul economico-financiar al ţării respective şi de cota de participare la FMI. Acestea se varsă la BIRD în proporţie de 10% din care 1% în aur sau dolari şi 9% în moneda naţională, iar restul de 90% rămâne în ţara membră, la dispoziţia BIRD. Împrumuturile contractate la această bancă sunt mai avantajoase în sensul că termenul de rambursare este cuprins între 15-25%, perioada de garanţie este de 5-7 ani, iar dobânda este mai mică cu 1-2% faţă de nivelul dobânzilor practicate de pieţele internaţionale de capital.

Finanţarea proiectelor de investiţii din ţările membre este precedată de examinarea acestora în detaliu de către experţii băncii şi deplasarea acestora la faţa locului. În general, sunt finanţate proiecte de investiţii naţionale sau internaţionale majore. Activitatea BIRD a fost afectată în ultimii ani de insuficienţa capitalului propriu şi împrumutat. Manifestarea acestei situaţii a fost determinată de diminuarea considerabilă a fondurilor alocate de ţările dezvoltate şi mai ales de SUA (care deţine un rol dominant în funcţionarea şi controlul operaţiunilor conferit de cota mare de participare) pe considerentul că

180

activitatea desfăşurată de BIRD şi afiliate ei s-a dovedit a fi ineficientă. În prezent, banca este supusă unui vast proces de transformare instituţională, menit să creeze un organism solid, bine pregătit să răspundă cerinţelor membrilor săi.

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), creată în 1960 ca filială a BIRD, acordă credite cu dobânzi reduse ţărilor cele mai sărace (cu PIB/loc. iniţial sub 500$, iar în prezent sub 800$).

Acordarea creditelor se realizează în condiţii mult mai avantajoase decât la BIRD: rata dobânzii este foarte mică sau nulă (caz în care se percepe un comision bancar de 0,75%), rambursarea creditelor este eşalonată pe o perioadă de circa 15 ani. De creditele AID beneficiază, în principal, anumite proiecte prioritare din domeniile: transport, energie, agricultură. Numărul ţărilor membre a crescut de la 50, în 1960, la 158, în 1996. Fondurile provin din subscripţii iniţiale ale ţărilor membre, contribuţii periodice sau speciale furnizate de ţările membre, transferurile de beneficii ale BIRD şi propriile beneficii ale asociaţiei.

Societatea Financiară Internaţională (SFI), creată în 1956, se adresează sectorului privat, urmărind dezvoltarea acestuia. Ea participă la capitalul întreprinderilor productive private prin achiziţionarea de acţiuni, acordă împrumuturi pe termen mijlociu şi lung (7-12 ani), şi facilitează cofinanţarea proiectelor de dezvoltare.

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI), înfiinţată în 1988, având, în 1996, 128 ţări membre, încurajează participările cu investiţii directe în ţările în dezvoltare, garantându-le contra riscurilor necomerciale. Ţara noastră a devenit membră a asociaţiei în 1992.

De remarcat este faptul că, în prezent, se manifestă o colaborare tot mai strânsă între FMI şi Banca Mondială în finanţarea programelor de ajustare structurală. Conducerea băncii analizează o serie de schimbări referitoare la modul de operare al instituţiei, aceasta centrându-se în viitor pe investiţii. Se urmăreşte, în principal, liberalizarea financiară şi întărirea sistemului bancar, prin acceptarea băncilor străine pe pieţele bancare naţionale.

181

6.3. Banca Reglementelor Internaţionale Banca reglementelor internaţionale (BRI), a fost fondată în

1930 la Basel, în Elveţia, şi la ea au aderat majoritatea băncilor de emisiune europene. Obiectivul iniţial a fost gestionarea reparaţiilor de război plătite de Germania puterilor învingătoare în primul conflict mondial pentru a nu surveni perturbaţii pe pieţele de capital. Ulterior, aceasta a jucat un rol important în activitatea de facilitare a cooperării cu băncile centrale. În perioada 1950-1958, BRI a îndeplinit rolul de oficiu de clearing pentru Uniunea Europeană de Plăţi, după care a încercat să devină ,,bancă a băncilor centrale”.

BRI acordă împrumuturi, primeşte depozite valutare-remunerate şi utilizabile cu preaviz-rezerve monetare ale băncilor centrale şi efectuează studii cu privire la circuitul monetar internaţional şi la evolu-ţia economiei mondiale. Ea susţine procesul de cooperare monetară internaţională, organizând reuniunile periodice ale guvernatorilor băncilor centrale ale ţărilor din Grupul celor 10 şi participând în calitate de observator, în cadrul Comitetului interimar al FMI. Banca îşi desfăşoară activitatea prin intermediul comitetelor ce supraveghează şi coordonează activităţile bancare internaţionale. Ea exercită şi funcţia de agent de execuţie sau mandatar pentru o serie de acorduri financiare internaţionale, furnizând asistenţă tehnică băncilor centrale. În acelaşi timp, rapoartele anuale ale BRI relevă faptul că aceasta este un important centru de cercetare în domeniul pieţelor financiare şi politicilor monetare. BRI funcţionează sub forma unei societăţi pe acţiuni conduse de un Consiliu de Administraţie şi de Adunarea Generală a Acţionarilor. Capitalul social, la 31 martie 1997, se ridica la 323,2 mil. franci aur, repartizat într-un număr de 517.125 de acţiuni3 .

România este membră a BRI de la înfiinţare, dispunând în prezent de 8 voturi. Banca Naţională a României participă la toate formele de cooperare iniţiate de BRI, beneficiind de diferitele facilităţi puse la dispoziţia ţărilor membre.

3 Cerna, S., BRI – centru de cooperare monetară internaţională, „Piaţa

financiară” nr. 7-8, 1997.

182

6.4. Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a

fost creată în 1992 la Londra. Obiectivul principal al acesteia este finanţarea ţărilor europene care au aparţinut fostului sistem socialist.

Băncile centrale naţionale sunt bănci de emisiune care pot să efectueze însă şi operaţiuni valutare şi de devize. De regulă, aceste ultime operaţii sunt caracteristice unor instituţii financiare specializate, cum sunt băncile comerciale, cu un pronunţat caracter internaţional. Atribuţiile băncilor comerciale în domeniul plăţilor externe sunt următoarele: acordă şi primesc împrumuturi; cumpără şi vând monede naţionale, valute, devize, aur şi alte metale preţioase sau le primesc în depozit spre păstrare; efectuează operaţii de scontare a efectelor comerciale şi efectelor publice; mijlocesc efectuarea plăţilor; deschid şi admi.nistrează conturi de clearing; efectuează operaţiuni de arbitraj valutar.

Legăturile României cu organismele financiare internaţionale au înregistrat o evoluţie sinuoasă. Astfel, din 1980, ţara noastră a ,,îngheţat” relaţiile cu FMI şi BIRD şi a renunţat la solicitarea de împrumuturi pentru modernizarea bazei materiale a economiei naţionale, forţând achitarea datoriei contractate anterior (cca. 11 mld. $). Efectele nu au întârziat să apară, manifestându-se o criză a producţiei din toate sectoarele, mai ales în ceea ce priveşte calitatea produselor şi, implicit, în domeniul pieţelor de desfacere.

După 1989, acţiunea unor factori externi, cum sunt: recesiunea economică din ţările dezvoltate, destrămarea pieţelor CAER, pierderea pieţelor din Orientul Apropiat ca efect al războiului din Golf, embargoul impus Iugoslaviei, a accentuat criza economică şi a avut o influenţă nefavorabilă asupra relaţiilor economice internaţionale.

Normalizarea relaţiilor cu FMI şi Banca Mondială a determinat relansarea economiei româneşti atât ca urmare a împrumuturilor financiare obţinute, cât şi prin sprijinul acordat la elaborarea şi derularea programelor în domeniile respective.

183

7. CLAUZELE DE PLATĂ DIN CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

7.1. Cadrul juridic şi instituţional al relaţiilor internaţionale de plată

Relaţiile comerciale şi de plăţi cu caracter internaţional au la bază acordurile şi convenţiile încheiate în acest sens între statele lumii. Indiferent de obiectul lor, acordurile economice reprezintă înţelegeri internaţionale ce consemnează acordul de voinţă a două (sau mai multe) state care îşi asumă anumite drepturi şi obligaţii în domeniul economic, financiar, şi de plăţi.

Dintre toate tipurile de acorduri, acordul comercial şi de plăţi, încheiate între două state, constituie documentul cel mai important din punct de vedere al reglementării relaţiilor de comerţ dintre acestea.

Realizând la nivel bilateral unificarea normelor aplicabile rapor-turilor respective, indiferent de deosebirile dintre legislaţiile interne ale ţărilor, reglementarea internaţională are prioritate în raport cu reglemen-tarea internă, care poate interveni numai ca subsidiar şi numai pentru acele aspecte care nu sunt cuprinse în reglementarea internaţională.

Acordul comercial şi de plăţi conţine mai multe elemente şi clauze, dintre care cele mai importante sunt: preambulul cu părţile contractante şi principiile care guvernează relaţiile economico-comerciale; listele de mărfuri (care se dau, de regulă, în anexa de acord, dar care fac parte din acesta); clauza naţiunii celei mai favorizate sau sistemul taxelor vamale convenit; încheierea de contracte pe termen lung între întreprinderile şi firmele autorizate să efectueze operaţiuni de comerţ exterior; principiul de stabilire a preţurilor; modul de decontare a plăţilor; constituirea Comisiei mixte; modul de soluţionare a even-tualelor litigii; termenul de valabilitate şi posibilitatea de modificare şi prelungire a acordului etc. Acordurile comerciale şi de plăţi se încheie,

184

de regulă, pe perioade mai mari de un an. Relaţiile ce iau naştere şi se desfăşoară pe baza acordurilor încheiate la nivel guvernamental, semnate de împuterniciţi ai guvernelor respective, poartă, în general, denumirea de relaţii convenţionale de plăţi. Ca împuterniciţi ai statului sau ai guvernului, acordurile pot fi semnate de reprezentanţi ai minis-terelor de comerţ exterior, băncilor sau chiar ai unor întreprinderi sau grupuri de întreprinderi de prim rag.

Reglementarea relaţiilor comerciale şi de plăţi se poate face (cel mai adesea) într-un singur document sau separat în documente diferite – un acord privind relaţiile comerciale şi un altul referitor la plăţi. Această din urmă situaţie apare întotdeauna în cazul relaţiilor de cliring, deoarece acordul în acest domeniu cuprinde o suită de elemente de detaliu privind derularea plăţilor.

Un loc important în reglementarea relaţiilor valutar-financiare îl ocupă acordurile sau, după caz, convenţiile de credit denumite şi de împrumut, linii de credit, de finanţare etc., încheiate, după caz, la nivel guvernamental (credite guvernamentale), sau la nivel bancar – între două instituţii bancare. Astfel de documente se pot încheia la nivel guvernamental – între două state (aparţinând unor ţări diferite sau între o instituţie financiar-bancară şi o ţară reprezentată prin Banca Centrală, Ministerul Finanţelor, un grup de bănci sau o instituţie financiară de vocaţie regională sau internaţională etc. (de exemplu, creditele FMI, împrumuturile BIRD, BERD). De regulă, convenţiile de credit au drept scop facilitarea şi amplificarea schimburilor dintre state, firme etc., prin utilizarea creditului internaţional sau depăşirea unor dificultăţi finan-ciare etc. Pentru desfăşurarea operaţiunilor valutar-financiare şi a plă-ţilor internaţionale, pe baza unor norme tehnice reciproc convenite, băn-cile încheie aranjamente interbancare. Aranjamentul interbancar poate îmbrăca forma unui schimb de scrisori între două bănci sau a unui docu-ment convenţional bilateral încheiat între ele (cu preambul, articole etc.).

7.2. Contractele comerciale internaţionale

Acordurile şi convenţiile încheiate la nivel interguvernamental creează cadrul general de desfăşurare a schimburilor, de armonizare a intereselor dintre două sau mai multe state. Indiferent însă de tipul acordului – de plăţi sau cliring – derularea efectivă a schimburilor şi a

185

plăţilor generate de acestea se realizează pe baza contractului comercial internaţional.

În principiu, contractul internaţional are ca efect crearea unor obligaţii în sarcina ambelor părţi. Vânzătorul are ca principale obligaţii: predarea mărfii, remiterea documentelor referitoare la marfă, confor-mitatea mărfii cu stipulaţiile contractuale, iar cumpărătorul: plata preţului şi preluarea mărfii. Pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor principale, partenerii includ în contract o serie de alte clauze şi elemente de detaliu.

În ansamblu clauzelor unui contract, un loc deosebit de important îl ocupă componenta valutar-financiară. În principal, acestea se referă la: mijlocul de plată utilizat, modul de evitare sau atenuare a riscurilor valutare, modalitatea de plată (de decontare), schema de plată, garan-tarea îndeplinirii întocmai a obligaţiilor asumate de partener etc. Fiecare dintre aceste elemente comportă o multitudine de aspecte tehnice, legislative, de conjunctură valutar-financiară pe care orice firmă care desfăşoară activităţi în domeniul comerţului exterior trebuie să le aibă în vedere.

• Normele de drept şi reglementările naţionale Fiecare ţară, în cadrul sistemului său monetar, reglementează

expres relaţiile cu alte sisteme monetare. Aceste reglementări sunt obligatorii şi aplicabile tuturor operaţiunilor valutar-financiare derulate pe teritoriul său, fiind delimitată, totodată, sfera operaţiunilor cu străinătatea pe care le pot dezvolta persoanele fizice sau juridice rezidente şi nerezidente.

Pentru participanţii la schimburile economice internaţionale, cunoaşterea reglementărilor în materie ale ţărilor partenere are importanţă atât din punct de vedere al sferei operaţiunilor pe care le pot derula în ţara respectivă, cât şi din punct de vedere al incidenţei reglementărilor naţionale asupra plăţilor efectuate cu parteneri proveniţi din aceste ţări.

Reglementările în materie existente în unele ţări impun utilizarea numai a anumitor valute în relaţiile de plăţi cu altele; interzic circulaţia liberă a valutelor străine pe teritoriul lor, operaţiunile de plăţi putând fi efectuate numai de anumite instituţii desemnate expres; în ţările unde există pieţe monetare şi de capital pot fi efectuate, cu respectarea

186

legislaţiei naţionale, diferite operaţiuni cu hârtii de valoare, titluri de credit etc., în timp ce în alte ţări astfel de operaţiuni sunt interzise; numeroase ţări interzic transferul valutar al fondurilor, condiţionând transferul de obţinerea unor autorizaţii etc.

În acest ansamblu de reglementări naţionale, un loc aparte îl ocupă dreptul bancar. Prin diferite norme, fiecare ţară reglementează activitatea instituţiilor bancare, exercitarea profesiilor în aceste instituţii, precum şi regulile privind operaţiunile bancare impunând o anumită conduită faţă de partenerii străini. Aceste reguli se pot referi la modalitatea de plată utilizată, modul de emitere şi executare a garanţiilor bancare, sistemul acordării şi asigurării creditelor de export etc., fiecărui stat fiindu-i specifice anumite reglementări.

După cum se cunoaşte, dreptul naţional aplicabil reprezintă dreptul comercial şi dreptul civil al unui stat pe care partenerii de contract îl desemnează expres în contract că va cârmui raporturile juridice pe toată perioada derulării contractului. Deseori, însă, componenta valutar-financiară a contractului, direct sau indirect, implică trimiterea la un alt drept naţional aplicabil decât cel al contractului. Aceasta, deoarece în materie bancară, contractele sunt reglementate de legea ţării unde îşi are sediul banca. În funcţie, de exemplu, de domicilierea A.D., soluţionarea litigiilor referitoare la plăţi este supusă legislaţiei ţării în care îşi are sediul banca plătitoare. În mod similar, apar astfel de probleme în cazul garanţiilor bancare – unde uzanţa ia în considerare legislaţia din ţara băncii garante, a contragaranţiilor etc. De aceea, alături de legea contractului, partenerii de contract trebuie să ia în considerare şi dreptul naţional, dreptul bancar, care, în funcţie de anumite menţiuni exprese în contract, va cârmui componenta valutar-financiară.

• Acordurile şi convenţiile multilaterale Dezvoltarea schimburilor internaţionale a pus tot mai acut

problema asigurării unui comportament ordonat al ţărilor în desfă-şurarea relaţiilor valutar-financiare şi a plăţilor dintre ele. Deşi practica cunoaşte o mare diversitate de documente, în principiu, ele pot fi grupate în două categorii; convenţii destinate să uniformizeze normele de drept internaţional într-un domeniu dat şi convenţii şi acorduri

187

destinate să coordoneze comportamentul monetar-financiar al unui grup mai mare sau mai mic de ţări.

Preocupările de unificare a normelor de drept internaţional s-au materializat în acte internaţionale ce au ca obiect:

– uniformizarea dreptului internaţional privat (de exemplu: Convenţia cuprinzând legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin – Geneva, 1930 –, Convenţia cuprinzând legea uniformă asupra cecului – Geneva, 1931, sau

– uniformizarea regulilor de drept material, în cadrul cărora se fac referiri exprese şi la plăţile internaţionale. Pot fi amintite: Convenţia referitoare la legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale (Haga, 1964), Convenţia cuprinzând legea uniformă asupra formării contractelor de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale (Haga, 1964), Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională (Viena, 1980) care a înlocuit cele două legi uniforme prezentate anterior, pe măsura intrării lor în vigoare.

Majoritatea acestor convenţii destinate reglementării uniforme a comerţului internaţional au fost elaborate sau încheiate sub egida unor organisme internaţionale (Liga Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite, Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional etc.). Unele organisme internaţionale, grupând un număr relativ limitat de ţări au convenit, sub forma acordurilor, convenţiilor, anumite norme pe care statele semnatare se obligă să le respecte.

Un exemplu îl constituie ţările membre ale Uniunii Europene care, în preocuparea de uniformizare a dreptului comunitar, au încheiat între ele acordul denumit Sistemul Monetar European, în scopul menţinerii în comun a unor cursuri valutare stabile, extinderii utilizării monedei europene EURO etc. Pentru realizarea acestor sarcini Comunitatea are calea directivelor, spre a impune statelor membre un anumit rezultat (ţările având libertatea de a-şi alege mijloacele), sau a recomandărilor. Uniformizarea dreptului, în acest caz, se realizează, deci, prin legi sau norme naţionale, editate ca urmare a directivelor sau recomandărilor.

Pe principii asemănătoare funcţionează şi Uniunea Monetară a Africii Centrale şi Uniunea Monetară a Africii Occidentale etc. Toate aceste acorduri şi convenţii sunt dublate de crearea unor instituţii menite

188

să supravegheze şi să sprijine realizarea în fapt a obiectivelor valutar-financiare comune.

Istoria relaţiilor valutar-financiare cunoaşte şi un acord cu vocaţie internaţională – Acordul Conferinţei Monetare şi Financiare a Naţiunilor Unite şi Asociate (Bretton Woods) – prin care ţările parti-cipante au convenit asupra unor reguli de comportament monetar-financiar destinat să asigure desfăşurarea echilibrată a relaţiilor valutar-financiare internaţionale în perioada postbelică. Principiile şi regulile convenite au fost înscrise în Statutul FMI, iar statele membre se obligau să le respecte. În consecinţă, ţările, în măsura în care era necesar, procedau la modificarea legislaţiei naţionale sau adoptau alte hotărâri interne pentru a respecta normele de conduită monetară internaţională convenite.

Reglementările amintite au incidenţă directă, obligatorie, asupra modului de derulare a plăţilor între ţările semnatare, sau pot determina o anumită decizie în formularea componentei valutar-financiare a contractului – ştiindu-se, de exemplu, faptul că ţările membre ale SME menţin reciproc cursul de piaţă al valutelor lor în limitele unui ecart de ±2,25% sau ±12% faţă de un curs pivot. Tot astfel, Statutul FMI impune statelor membre obligaţia de a colabora între ele pentru a asigura respectarea reglementărilor referitoare la schimbul valutar din legislaţiile lor naţionale. Astfel, în Statutul FMI art. VIII (2) b se precizează: „contractele de schimb valutar care privesc moneda unui stat membru şi care sunt contrare reglementării din acel stat referitoare la schimb – reglementare menţinută sau impusă cu acest Statut – vor fi neexecutorii pe teritoriul oricărui stat membru... ”.

• Uzanţele internaţionale Uzanţele internaţionale îşi au izvorul în practici şi obişnuinţele

care se stabilesc între două sau mai multe părţi contractante, în cadrul activităţii lor comune. În relaţiile de schimburi, plăţi internaţionale, desfăşurate pe o anumită durată, participanţii introduc unele atitudini, comportări şi expresii care, repetându-le de multe ori, devin, cu timpul, subinţeles ori implicite în toate contractele dintre ei.

În practica relaţiilor valutar-financiare şi a plăţilor internaţionale, uzanţele cunosc forme foarte variate. Cele mai larg utilizate sunt:

189

– trimiterea la un document, act scris. În domeniul plăţilor internaţionale Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, pe baza practicilor bancare, a uniformizat regulile de conduită ale părţilor implicate într-o plată internaţională. Drept urmare, a elaborat: Reguli şi uzanţe uniforme referitoare la acreditivele documentare (Publicaţia nr. 500), Reguli uniforme privind incasourile (Publicaţia nr. 522) şi Reguli uniforme pentru garanţiile contractuale (Publicaţia nr. 525), Reguli uniforme privind garanţiile de cerere (Publicaţia nr. 458). Trimiterea, în cadrul contractului comercial internaţional, la aceste documente este facultativă, dar, odată acceptate de parteneri şi stipulate în contract, regulile şi uzanţele în materie devin obligatorii pentru toate părţile;

– exprimarea în termeni de cod. Deseori, în contractul comercial, pentru a simplifica prezentarea responsabilităţilor părţilor privind livrarea mărfurilor se face trimitere la anumite reguli uniforme în mod codificat. De exemplu, „CIF Marsilia” semnifică: exportatorul livrează marfa, plăteşte transportul şi asigură marfa pe toată perioada transportului până în portul Marsilia; în consecinţă, valoarea acreditivului pe care îl va deschide banca importatorului trebuie să îi acopere toate aceste cheltuieli. Alteori, codurile s-au impus prin practică: D/P semnifică documente contra plată; D/A – documente contra acceptare etc.;

– uzanţele locale şi uzanţele speciale au ca obiect: practica statornică într-o ramură de activitate (comerţul cu cereale, vânzarea-cumpărarea hârtiilor de valoare); practica într-o profesie (arbitrajiştii în operaţiuni valutare, brokerii, agenţii la bursa de valori, de mărfuri etc.); practica dintr-un loc (bursa de valori, port, o anumită piaţă monetară etc.). Profesioniştii, cu practici şi obiceiuri comune, îşi făuresc norme de conduită proprii în relaţiile lor reciproce, cu tendinţe de a fi aplicate şi terţilor, care le acceptă sau care, datorită raportului de forţe defavorabil lor sunt siliţi să le accepte prin intermediul contractelor de adeziune ce li se impun. Sunt numeroase situaţii în care desfăşurarea unei activităţi din domeniul valutar-financiar implică nu numai cunoaşterea legislaţiei naţionale în materie, dar şi luarea în considerare a uzanţelor locale.

Cele prezentate relevă caracterul eterogen al organizării şi reglementării relaţiilor valutar-financiare şi de plăţi internaţionale manifestat, pe de o parte, prin tendinţa statelor de a-şi păstra autonomia

190

şi libertatea de comportament în acest domeniu, iar pe de altă parte, prin dorinţa lor de a le conferi stabilitate şi echilibru.

• Practici în domeniul plăţilor internaţionale Un moment important în desfăşurarea schimburilor internaţionale

îl constituie încasarea contravalorii mărfurilor exportate sau a serviciilor prestate. Realizarea încasării sumelor astfel rezultate se efectuează printr-o modalitate de plată sau de decontare convenită între parteneri sau/şi stipulată în contractul comercial internaţional.

Modalităţile de plată utilizate în comerţul internaţional s-au diversificat continuu, odată cu mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei mondiale şi a perfecţionării tehnicilor şi tehnologiilor de transmitere a mesajelor.

Privite în ansamblul lor, se disting: plata prin marfă, plata în numerar, plata prin cec sau titluri de credit, ordin de plată, acreditiv, incaso sau scrisoare de garanţie bancară.

• Infrastructura specifică transferului internaţional de fonduri Indiferent de natura tranzacţiei sau a peroanei fizice sau juridice

care a ordonat transferul internaţional al fondurilor, acesta se poate realiza prin:

Transferul letric. Din punct de vedere istoric este primul utilizat de bănci şi, în esenţă, constă în transmiterea fizică a înscrisului printr-un anumit mijloc de transport (de la caleaşcă ... la avion) de la o bancă la o alta. Documentul în sine conţine toate detaliile referitoare la cine a ordonat plata, în favoarea cui se va plăti suma, suma de plată, moneda şi, după caz, şi alte detalii etc. În prezent, transferul letric se realizează, cel mai adesea par avion. În practica abrevierilor specifice bancare se utilizează MT (Mail Transfer) sau, după caz AMT (Air Mail Transfer). Pe scara transferurilor este cel mai ieftin, dar cel mai puţin rapid şi uneori riscant.

Transferul telegrafic. A început a fi utilizat de bănci la scurt timp după descoperirea telegrafiei, odată cu noile realizări tehnice în domeniu: transmiterea prin cablu, iar în prezent prin telex şi fax. Abreviat TT (Telegrafic Transfer) constituie o modalitate mult mai rapidă de transmitere a informaţiilor privind transferul fondurilor decât transferul letric, şi binenţeles mai scumpă. În esenţă, conţine aceleaşi detalii ca şi transferul letric.

191

Transferul prin sistemul SWIFT. SWIFT constituie o tehnică computerizată de transmitere a mesajelor. Într-o abordare simplă, este similar transferului telegrafic sau prin telex, cu particularităţile determinate de sistemul computerizat integrat care îl defineşte şi securitatea absolută a transmiterii informaţiilor. Expresia SWIFT, utilizată adesea în practică ca un termen în sine, reprezintă de fapt abrevierea pentru Society for Worldwide Interbank Financial Telecomunications (Societatea pentru Telecomunicaţii Financiare Interbancare Mondiale), societate constituită în 1973, prin asocierea a 239 de bănci din diferite zări, cu sediul la Bruxelles şi care a devenit operaţională începând cu 1977. Transmiterea mesajelor în sistem SWIFT se poate realiza cu prioritate normal, sau ordinar, aceasta înseamnă că mesajele sunt transmise în ordinea introducerii lor în sistem sau cu prioritate urgent, un mesaj ce poartă o astfel de menţiune este întotdeauna transmis înaintea tuturor celor ce fac parte din grupa normale; dar şi cele urgente, dacă sunt mai multe, sunt transmise în ordinea introducerii lor. Ca procedură de ansamblu, mesajele cu prioritate urgent pot fi asemănate cu transferurile telegrafice. Mai pot fi transmise mesaje cu prioritate sistem, care au un circuit limitat, fiind generate şi transmise numai pe calculatoarele societăţii SWIFT pentru transmiterea unor informaţii de importanţă majoră, şi care sunt din nou recepţionate de toate băncile ce au aderat la SWIFT.

Dacă în 1977 prin reţeaua SWIFT se transmiteau peste 3,3 milioane mesaje pe an, în 1998, numărul de mesaje a depăşit 2,2 milioane pe zi. Numărul băncilor care au aderat la sistem a depăşit 2.000, în 1998. Primele bănci din România care au aderat la sistem au fost: Banca Română de Comerţ Exterior – BANCOREX, Banca Română pentru Dezvoltare – BRD, Banca Agricolă – BA, Banca Comercială Română – BCR, iar în 1999, peste 35 de bănci din ţara noastră erau conectate la reţea sau se aflau în faza de test în vederea conectării. Deşi nu toate băncile din spaţiul financiar-bancar interna-ţional sunt conectate la reţeaua SWIFT, inevitabil, într-un viitor relativ apropiat, acest sistem v-a deveni tehnica predominantă a transferurilor şi transmiterii mesajelor. Această tendinţă este determinată, pe de o parte, de înseşi principiile de funcţionare a reţelei, iar pe de altă parte, de avantajele ce le oferă. Reţeaua cuprinde patru centre de comutare, dintre care două în Amsterdam şi câte unul la Bruxlles şi Culpeper

192

(localitate în SUA, statul Virginia) la care sunt conectate grupuri de ţări. Ordinatoarele de la centrul de comutare comunică între ele asigurând transmiterea mesajelor numai prin intermediu lor. Astfel, două bănci nu pot comunica direct, fiind de altfel interzisă dialogarea directă.

În afară de aceste patru centre de comutare, sistemul include în al doilea plan, aşa-numitele concentratoare naţionale, al căror rol este de „a aduna” mesajele dintr-un spaţiu geografic dat. Astfel, de exemplu, în ţări cu volum important de mesaje, pot exista mai multe concentratoare (4 în SUA; 3 în Anglia; 2 în Franţa etc.) după cum, mai multe ţări cu un trafic redus în reţea pot fi conectate la acelaşi concentrator naţional.

Al treilea plan al reţelei este format de ordinatoarele cu rol de supraveghere a terminalelor instalate în băncile ce au aderat la reţeaua SWIFT. Toate mesajele introduse pe un terminal de un operator din orice bancă conectată la reţea, sunt standardizate (ecran performant) potrivit tipului de mesaj (ordine de plată, confirmare tranzacţie valutară, deschidere acreditiv documentar etc.), şi sunt plasate într-un fişier de aşteptare. Mesajul astfel introdus de operator este controlat de operator-verificator şi apoi poate fi introdus în fişierul de plecare.

Mesajul aflat în fişierul de plecare este verificat de ordinatorul băncii emitente (a mesajului) din punct de vedere al normelor standard impuse de SWIFT, după care este transmis la centrul de comutare prin intermediul concentratorului naţional. Apoi, mesajul este stocat în centrul de comutare pentru identificarea beneficiarului, care, de altfel, se realizează automat.

De precizat faptul că transmiterea mesajelor în sine durează câteva secunde şi se realizează automat fără intervenţie umană (bineînţeles, în afară de cele două terminale de introducere şi prelucrare a mesajelor).

De aici şi avantajele pe care le prezintă sistemul SWIFT în deservirea transferurilor internaţionale: siguranţă, rapiditate, preţul relativ scăzut, fiabilitatea funcţionării.

7.3. Scheme de plată şi modalităţi de decontare

a tranzacţiilor comerciale internaţionale

În orice tranzacţie comercială vânzătorul va căuta, întotdeauna, să recupereze rapid şi integral contravaloarea mărfurilor exportate, iar cumpărătorul să obţină produsele la cele mai avantajoase preţuri şi

193

condiţii de plată. Intenţiile celor doi parteneri în legătură cu decontarea tranzacţiei se reflectă sintetic în schema de plată. Acesta este modul în care a fost plasat în timp momentul plăţii în raport cu momentul livrării mărfii sau efectuării prestaţiei. În principal, plata poate fi făcută: în avans, la livrare şi pe credit. Aceste modalităţi pot fi utilizate individual sau combinat. Construirea unei scheme de plată optime implică luarea în considerare a două criterii: criteriul pieţei şi criteriul efortului financiar.

Criteriul pieţei presupune luarea în considerare a mai multor factori specifici pieţei produsului respectiv, conjuncturii economice şi financiar-valutare internaţionale etc. Din acest punct de vedere, criteriul de construcţie a schemei de plată poate avea în vedere:

– uzanţa pieţei la produsul ce urmează a fi exportat. De exemplu, bunurile de consum se vând cu plata la livrare sau credit pe termen foarte scurt (90-180 zile), utilaje şi maşinile pe credit pe termen mijlociu etc.; (schema de plată folosită trebuie să ţină cont de eventuale înţelegeri existente între unele ţări. Un exemplu îl constituie acordul între ţările membre OCDE exportatoare de nave care au convenit: avansul minim pentru fiecare comandă să fie redus la 30% la 20% din valoare, durata maximă a creditelor să fie mărită de la 7 la 8 ani, iar nivelul dobânzii fără speze să fie 8% etc.);

– concurenţa existentă pe piaţă la produsul respectiv. O concurenţă puternică determină o schemă de plată flexibilă, iar creditul poate deveni un mijloc de menţinere sau pătrundere pe o piaţă;

– calităţile tehnico-funcţionale etc. ale produsului comparativ cu nivelul atins, din acest punct de vedere, la produsele similare ale firmelor concurente. Situarea sub nivelul calitativ existent pe piaţă influenţează negativ construcţia schemei de plată din punct de vedere al vânzătorului, după cum „intrarea” pe o piaţă cu un produs „tare” permite optarea pentru o schemă avantajoasă exportatorului, uneori chiar plata integrală în avans;

– conjunctura economică (manifestată prin recesiune, criză) determină adeseori acordarea unor facilităţi la plată din partea exportatorului. De exemplu, în cadrul exporturilor produselor de larg consum, pentru a păstra sau dezvolta volumul vânzărilor pe o anumită piaţă, plata la vedere poate fi înlocuită cu plata pe credit pe termen scurt (90-180 zile), utilizându-se acreditivul cu plată diferată. Schimbarea

194

schemei de plată permite partenerului ca, pe intervalul dintre primirea mărfii şi plata ei, să o vândă şi să obţină astfel sumele necesare achitării importului;

– conjunctura valutar-financiară se reflectă în schema de plată prin diversele corelaţii ce se fac privind garantarea plăţilor, moneda de contract, dobânda, eşalonarea în timp a ratelor scadente etc.

Criteriul efortului financiar are în vedere structurarea schemei de plată în raport de efortul financiar şi valutar efectuat, atât de exportator, cât şi de importator:

– pentru exportator, construcţia schemei de plată trebuie să aibă în vedere ierarhia banilor de recuperat; astfel, avansul să acopere integral sau parţial valoarea importului de completare, plata la livrare (în cazul unei vânzări pe credit) să acopere cheltuiala în valută privind transportul internaţional etc.

– pentru importator, perioada de graţie să fie astfel dimensionată încât să permită darea în funcţiune a utilajului, iar producţia rezultată să constituie o bază de venit pentru rambursarea ratelor; eşalonarea ratelor să nu depăşească perioada de funcţionare a utilajului sau să nu ajungă la etapa reparaţiei capitale, elemente ce ar îngreuna efortul financiar de rambursare a ratelor pentru importator şi ar spori riscul de recuperare a banilor pentru exportator.

În practica tranzacţiilor internaţionale se consideră schemă de plată simplă, atunci când plata are loc o singură dată, în avans (mai rar), la livrarea mărfii şi schemă de plată complexă când, pe parcursul relaţiei contractuale, plăţile se fac în mai multe momente convenite prin contract. Un exemplu de schemă de plată complexă poate constitui: 10% plată în avans, 10% plată la livrare, 5% plată la expirarea perioadei de garanţie tehnică, 75% plată pe credit.

Avansul reprezintă o sumă de bani dată de importator exportatorului înainte de livrarea mărfii sau efectuarea prestaţiei. Din punct de vedere economic, avansul constituie un credit fără dobândă acordat de cumpărător vânzătorului. Avansul poate apărea ca o plată integrală, de sine stătătoare a mărfii, ce urmează a fi livrată, sau poate fi doar o secvenţă într-o schemă de plată complexă.

Cazurile când plata se face integral în avans sunt relativ rare şi apar pentru achitarea unor mărfuri care conjunctural au o cerere deosebită (cereale, petrol). În asemenea situaţii, prin contract se

195

stabileşte momentul plăţii legat de un eveniment economic care poate constitui o garanţie pentru importator. De exemplu, pe baza documentului de transport ce certifică „preluat spre încărcare” sau „în depozitul portuar” etc. Modalitatea de plată se impune a fi asiguratorie pentru ambii parteneri, de aceea se foloseşte, cel mai adesea, o formă a acreditivului. Desigur, pentru certitudinea efectuării livrării, importatorul (întrucât el plăteşte în avans) poate solicita exportatorului şi o garanţie bancară de bună executare a contractului.

Cel mai adesea însă, avansul constituie o parte din suma pe care cumpărătorul urmează să o plătească vânzătorului. În cadrul contrac-telor ce prevăd exportul unor produse cu ciclu lung de fabricaţie, avansul reprezintă, pentru exportator, o modalitate de a-şi asigura o parte din resursele valutare necesare executării produsului, iar pentru importator, certitudinea în realizarea produsului comandat.

Stipulată în contract ca atare, plata în avans presupune şi precizarea unor elemente:

– procentul plăţii în avans se stabileşte în contract sub forma unei cote procentuale din valoarea întregii mărfi ce urmează a fi livrată (x % plată în avans reprezentând y mii $). De regulă, nivelul acesteia se determină în funcţie de valoarea importurilor de completare şi a altor cheltuieli în valută efectuate de exportator;

– momentul plăţii avansului. Exportatorul va căuta să lege acest moment de perioada în care va face anumite cheltuieli în valută, pentru plata importului de completare, pentru plata transportului internaţional etc. Momentul plăţii avansului poate fi stabilit la un anumit termen de la semnarea contractului (în 3 luni de la semnarea contractului...) sau până la o dată limită (până la 1 august 2000), nerespectarea acestui termen atrăgând după sine decalarea celorlalte momente economice ale contractului (livrarea, punerea în funcţiune etc.);

– modalitatea de acoperire a avansului. În practică se folosesc două metode: proporţional cu fiecare livrare până la acoperirea lui integrală (de ex., avansul este de 10% din valoarea întregii mărfi, iar la fiecare livrare se achită de importator doar 90% din contravaloarea lotului) sau avansul se socoteşte acoperit cu valoarea primelor livrări, după care celelalte loturi se plătesc de importator integral;

– restituirea avansului este obligatorie indiferent din vina cui se reziliază contractul. De aceea, în contract trebuie să se precizeze

196

dobânda pe care vânzătorul o va plăti cumpărătorului în momentul restituirii avansului. De reţinut că dobânda în acest caz nu are substrat comercial, deci nu va fi identică de exemplu, cu dobânda la care s-a convenit plata ratelor de credit, ci va fi cea de pe piaţa valutar-finan-ciară. Dobânda se calculează pe perioada dintre momentul acordării avansului şi cel al restituirii lui. În momentul acordării, avansul nu este purtător de dobândă;

– garantarea restituirii avansului. Dată fiind eventualitatea rezilierii contractului, importatorul, pentru a fi sigur de restituirea avan-sului, solicită exportatorului o garanţie bancară de restituire a avansului;

– modalitatea de plată a avansului se realizează întotdeauna printr-o formă de decontare simplă şi ieftină, cum ar fi incaso simplu sau ordin de plată, aceasta deoarece importatorul nu are niciun risc în acest moment cu privire la respectarea condiţiilor privitoare la marfă, iar exportatorul ştie că întârzierea plăţii avansului atrage după sine decla-rarea tuturor celorlalte obligaţii contractuale.

O categorie specială de avansuri sunt aşa-numitele plăţi progresive, care nu se restituie decât dacă contractul este reziliat din vina exportatorului. Plăţile progresive sunt utilizate în cazul produselor unicate, de valori mari, comenzi speciale. Pe baza facturilor prezentate de exportator, prin care atestă efectuarea unor cheltuieli pentru produsul comandat, în limita unei sume prestabilite (de exemplu, 30% din valoarea întregului produs), importatorul plăteşte eşalonat în avans. Raţiunea nerestituirii acestui tip de avans, în cazul rezilierii contractului, îşi găseşte explicaţia în faptul că produsul fiind unicat, comandă spe-cială, este dificil pentru exportator să găsească un nou client. Deşi importatorii sunt dezavantajaţi, metoda plăţilor progresive este frecvent utilizată.

Plata la livrare. În principiu, plata la livrare constă în stingerea obligaţiei de plată a importatorului faţă de exportator în momentul livrării mărfurilor sau prestării serviciului. Ca şi în cazul avansului, plata la livrare poate fi făcută singular şi definitiv sau poate constitui un moment într-o schemă de plată complexă. În acest din urmă caz, obligaţia de plată a cumpărătorului nu se stinge în totalitate, ci numai parţial, proporţional cu cota stabilită a fi plătită în acest moment. Astfel, în contract, potrivit schemei de plată convenite se specifică, după caz,

197

plata integral la livrare sau procentul din valoarea întregii mărfi care se plăteşte la livrare. În acelaşi timp, se fac precizări privind:

– momentul plăţii. Plata la livrare poate fi făcută contra documente sau contra marfă. Cel mai adesea, plata are loc prin prezentarea documentelor la bancă de către exportator care atestă astfel îndeplinirea obligaţiilor şi expedierea mărfii. Sunt cazuri însă când, datorită legislaţiei naţionale din ţara importatorului, plata nu se poate face decât contra marfă. Un exemplu îl constituie exporturile de produse agroalimentare în SUA, Canada etc., unde plata, deseori, se efectuează după obţinerea avizului fitosanitar dat de instituţiile specializate naţionale. Deşi generate de o măsură administrativă, plăţile, în acest caz, sunt contra marfă;

– modalitatea de plată. Desigur, în cazul plăţilor la livrare, fiecare partener va opta pentru modalitatea care îl avantajează cel mai mult. Date fiind garanţiile pe care le prezintă, atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, cel mai frecvent este utilizat acreditivul. Dacă plata se convine să se facă prin incaso, exportatorul trebuie să se asigure împotriva riscurilor de neplată pe care le comportă această modalitate de plată;

– modalitatea de garantare. În cazul în care exportatorul nu are siguranţa încasării contravalorii mărfurilor exportate, el poate solicita cumpărătorului o scrisoare de garanţie bancară pentru plată sau poate folosi cambii acceptate şi avalizate de o bancă corespondentă. Dacă plata la livrare constituie doar un moment în cadrul unei scheme de plată (de regulă, în cazul exporturilor de maşini şi utilaje complexe) mai apar două momente de plată ce urmează plăţii la livrare: cota plătibilă la recepţie şi cota plătibilă la expirarea perioadei de garanţie bancară.

Existenţa suplimentară a acestor două momente de plată faţă de momentul livrării izvorăşte din interpretarea dată livrării utilajelor şi instalaţiilor complexe de cei doi parteneri. Prin livrarea mărfii, vânzătorul îşi socoteşte, în principiu, obligaţia îndeplinită. Acest aspect, din punct de vedere al importatorului, este însă insuficient, întrucât el este interesat ca produsul livrat să-şi dovedească parametrii de funcţionare şi fiabilitate stabiliţi în contract. Or, simpla livrare nu certifică acest lucru. Drept urmare, la negocierea schemei de plată, cumpărătorul va opta pentru o cotă plătibilă la livrare cât mai mică şi

198

implicit existenţa a încă două momente de plată, respectiv la recepţie şi la expirarea perioadei de garanţie tehnică.

Atât cota plătibilă la recepţie, cât şi cea de la sfârşitul perioadei de garanţie tehnică au rolul de a constitui pentru importator o garanţie suplimentară. În eventualitatea în care parametrii nu sunt atinşi sau la recepţie se constată nereguli, cumpărătorul are dreptul să reţină aceste cote cu titlu penalizator până la remedierea deficienţelor semnalate.

Un element important în formularea în contract a clauzelor privind plata acestor cote îl constituie documentul pe baza căruia se face plata, astfel încât exportatorul să-şi încaseze banii chiar dacă recepţia întârzie din vina cumpărătorului, iar cumpărătorul să aibă certitudinea că plata se efectuează numai după ce toate obligaţiile din contract privind recepţia şi garanţia tehnică asumate de vânzător au fost executate. Deseori, recepţia este stabilită la un anumit interval de la ultima livrare esenţială. Neprecizarea clară în contract a ceea ce se înţelege prin „livrare esenţială” (instalaţia, componenta etc.) duce deseori la diferende şi în consecinţă amânarea încasării acestor cote.

Atât cota plătibilă la recepţie, cât şi cea plătibilă la sfârşitul perioadei de garanţie tehnică nu sunt purtătoare de dobândă, drept urmare, întotdeauna exportatorii vor dori ca ele să fie cât mai mici, iar cumpărătorii vor solicita ca nivelul lor să fie suficient de mare ca să acopere eventualele penalizări de întârziere pentru nedarea în funcţiune a utilajului.

O variantă este reţinerea din sumele datorate de cumpărător, în vederea bunei executări a contractului, cunoscută şi sub denumirea de retorsion money. Acesta reprezintă un drept al cumpărătorului de a reţine din sumele ce le are de plătit în diferite momente o cotă (de exemplu, 10%) pentru a avea o garanţie suplimentară privind recepţia finală şi nu o plăteşte decât dacă parametrii de funcţionare au fost atinşi. De precizat că prin recepţie, în cazul maşinilor şi utilajelor complexe, se înţelege punerea în funcţiune şi preluarea acestora de cumpărător fără rezerve.

Sistemul reţinerilor din sumele datorate se utilizează frecvent la lucrările de construcţii-montaj, asistenţă tehnică, vânzări de licenţe. În acest caz, în fond, vânzătorul acordă un credit egal ca valoare cu cota respectivă, fără dobândă pe intervalul de până la recepţie. De aceea,

199

exportatorii preferă să ofere drept garanţie pentru buna funcţionare a utilajului o scrisoare de garanţie bancară.

Plata pe credit presupune achitarea contravalorii mărfii într-un moment situat după livrarea acesteia. Plata pe credit reprezintă o înlesnire dată de exportator importatorului al cărei substrat poate fi diferit. Astfel, prin credit, vânzătorul poate asigura cumpărătorului timpul necesar acumulării fondurilor pentru plata mărfii sau poate constitui o armă concurenţială utilizată în scopul pătrunderii sau menţinerii pe o piaţă.

Plata pe credit presupune precizarea în contract a unor elemente: • Procentul plăţii pe credit sau plata integrală a contravalorii

mărfii pe credit. În cadrul unei scheme de plată complexe, în mod firesc, procentul plăţii pe credit stabilit va fi completat cu procentele aferente celorlalte plăţi (x% în avans, y% la livrare, z% pe credit).

Pentru anumite produse (bunuri de consum ale industrie uşoare), plata adeseori se face integral pe credit pe termen scurt şi foarte scurt (60 de zile, 90 de zile etc.) de regulă, prin acreditive cu plată diferită

• Durata creditului se tratează distinct şi presupune stabilirea celor trei intervale de timp care o compun: durata totală a creditului, care cuprinde intervalul dintre momentul în care începe să curgă creditul până la ultima rată; perioada de graţie, ce cuprinde intervalul dintre momentul acordării creditului până la ultima rată şi perioada de rambursare a creditului, ce cuprinde intervalul de la prima până la ultima rată, pentru această perioadă stabilindu-se şi intervalul plăţii ratelor scadente. De exemplu un credit cu o durată de 7 ani, o perioadă de graţie de 2 ani, iar cele zece rate vor fi plătite semestrial în următorii 5 ani.

• Momentul acordării creditului presupune stabilirea eveni-mentului economic în funcţie de care se naşte obligaţia debitorului de a rambursa creditul. Acest moment marchează, de regulă, stingerea unor obligaţii majore ale vânzătorului – de rambursare ale cumpărătorului- debitor. Evenimentul ales poate fi: data semnării contractului; data întrunirii unor condiţii legale – de exemplu obţinerea licenţei de import şi, respectiv, export; data plăţii avansului; data livrării mărfurilor sau, în cazul livrărilor în tranşe, a ultimului lot; data recepţiei (punerii în funcţiune); data expirării perioadei de garanţie tehnică. Cel mai adesea

200

se alege ca moment al acordării creditului, momentul livrării mărfii sau, în cazul exporturilor complexe, a furniturii de care depinde funcţionarea instalaţiei.

Eşalonarea creditului şi a momentului din care începe să curgă acesta polarizează interesele divergente ale celor doi parteneri. Întotdeauna cumpărătorul va dori ca eşalonarea ratelor să înceapă cât mai târziu, astfel ca, din valorificarea producţiei utilajului, să-şi poată acoperi ratele şi dobânda. Exportatorul, în mod firesc, va dori o recuperare cât mai rapidă a sumelor investite în marfa exportată. Din aceste considerente, adeseori acest moment poate fi stabilit de cele două părţi în mod convenţional. Astfel de situaţii apar la lucrările de construcţii în străinătate, când dorinţa exportatorului este de a stabili perioada de acordare a creditului din momentul organizării şantierului, iar a cumpărătorului din momentul terminării construcţiei obiectivului. Cel mai adesea, în astfel de cazuri, se alege ca moment al acordării creditului o dată convenţională situată între aceste două evenimente.

• Dobânda este remunerarea creditului şi se stabileşte în contract ca procent anual ce se va aplica asupra valorii mărfii livrate pe credit.

În practică, cel mai adesea, zecimalele procentelor la dobânzi sunt date sub formă de fracţii (3 1/2 reprezintă 3,50%; 4 11/16 – 4,6875% etc.)

• Un alt grup de aspecte ce trebuie precizate privesc materializarea ratelor scadente (cambii, bilete la ordin), modalitatea de plată şi instrumentul de garantare. Cel mai adesea, AD este preferat ca modalitate de plată, fiind asiguratorie pentru ambii parteneri. Referitor la cambii, trebuie să se precizeze beneficiarul (se emit un set de cambii care includ pe lângă rată şi dobândă aferentă sau se emit două seturi de cambii); scadenţele; cine dă avalul (pentru exporturile româneşti o bancă corespondentă a băncilor comerciale din ţara noastră); dacă după acceptare şi avalizare cambiile se întorc la exportator sau rămân a fi păstrate până la scadenţă la o bancă desemnată în acest scop. Deseori, vânzătorii solicită cumpărătorilor o scrisoare de garanţie bancară pentru asigurarea rambursării ratelor scadente.

O situaţie specială o au contractele incluse în convenţiile de credit individuale sau cadru. În acest caz, cumpărătorul nu mai rămâne obligat faţă de furnizor, ci furnizorul este achitat integral la livrare de banca finanţatoare, relaţia de credit rămânând între banca exportatorului şi

201

importator. Obligaţia importatorului, cel mai adesea, în asemenea cazuri, se rezumă la plata unui avans. În contractul comercial internaţional se face expres precizarea privind convenţia de credit în care se încadrează tranzacţia respectivă.

Elementele prezentate pot constitui puncte de reper în elaborarea unei scheme de plată. Fără să evite „reţete” în construcţia schemelor de plată, cunoaşterea implicaţiilor fiecărei clauze şi corelarea acestora cu celelalte componente valutar-financiare ale contractului pot permite comercianţilor convenirea unor scheme care să avantaje poziţia în care se află: exportator sau importator. În acelaşi timp, practica a demonstrat că produsul şi calităţile tehnico-funcţionale ale acestuia au un rol hotărâtor în elaborarea unei scheme de plată care să avantajeze pe exportator.

Exemplele din practică relevă că detaliile privind modalităţile de decontare pot fi mai sumare sau mai numeroase. Practica arată că sunt numeroase situaţii în care, prin contract, s-au formulat doar câteva elemente esenţiale, iar plăţile s-au desfăşurat în bună regulă, şi contracte cu multe detalii privind plăţile, dar încasarea banilor s-a făcut cu mari dificultăţi.

Domeniul plăţilor internaţionale cunoaşte, în etapa actuală, un dinamism fără precedent, datorat, pe de o parte, adaptării şi diversificării tehnicilor de plată tradiţionale, cărora li se adaugă altele noi, iar pe de altă parte, informatizării activităţilor băncilor şi a legăturilor dintre ele. Din aceste considerente, se impune cunoaşterea ansamblului tehnicilor de plată utilizate pe plan internaţional şi în funcţie de natura contractului, a relaţiei cu partenerul comercial, selectarea celei mai adecvate.

În acest context, cunoaşterea legislaţiei şi/sau uzanţelor specifice anumitor domenii în general (acreditive, incasouri, titluri de credit) impune corelaţii cu legislaţiile din ţările de provenienţă a contractanţilor, legislaţii care pot permite sau nu apelul la o anumită tehnică de plată. În sfârşit, toate aceste decizii trebuie să se bazeze pe evaluarea anticipată şi cât mai realistă a riscurilor ce pot apărea pe parcursul derulării afacerii.

202

8. INSTRUMENTELE DE PLATĂ ŞI DE CREDIT ŞI MECANISMELE UTILIZĂRII LOR

ÎN PLĂŢILE COMERCIALE ŞI FINANCIARE

8.1. Titlurile de valoare şi rolul lor în schimburile economice internaţionale

Instrumentele de plată şi credit (efectele de comerţ sau titlurile financiare, cum mai sunt denumite în literatura de specialitate şi în practica financiară internaţională) sunt înscrisuri care au un conţinut şi o formă consacrată pe bază de norme acceptate pe plan internaţional, reprezentând pentru cel ce le deţine în mod legal (beneficiar) un drept de creanţă a cărui existenţă şi întindere sunt determinate strict de menţiunile cuprinse în aceste înscrisuri.

Emiterea, circulaţia şi negocierea instrumentelor de plată şi credit, de asemenea reglementate pe bază de norme interne şi internaţionale, dintre care pot fi menţionate:

– Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994;

– Legea nr. 59/1934 privind cecul; – Normele BNR nr.6 şi nr.10/1994 privind cambiile şi biletele la

ordin; – Regulamentul valutar nr.3/1997; – Convenţiile de la Geneva din 7 iunie 1930 privind legea

uniformă, reglementările anumitor conflicte de legi şi dreptul la timbru, în materie de cambii şi bilete la ordin;

– Convenţiile de la Geneva din 19 martie 1931 privind legea uniformă şi reglementarea anumitor conflicte de legi în materie de cecuri.

România, deşi nu a aderat oficial la aceste convenţii internaţionale, a aplicat totuşi reglementările lor prin legile promulgate în 1934.

203

Plăţile cu instrumente de plată şi credit, prevăzute prin contractele de export-export, considerate ca operaţiuni valutare de capital, sunt supuse autorizării Băncii Naţionale a României. Documentaţia necesară pentru autorizarea operaţiunii constă din:

– actul constitutiv, conform legii (documentul privind înfiinţarea persoanei juridice, sau documentul care atestă autorizarea activităţii în condiţiile legii);

– dovada înregistrării persoanei juridice la Oficiul Registrului Comerţului şi la Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat, judeţeană sau a municipiului Bucureşti, sau alt act de înregistrare la organele abilitate;

– hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor sau Acţionarilor/ Consiliului de administraţie al solicitantului, după caz, cu privire la efectuarea operaţiunii valutare;

– declaraţia solicitantului cu privire la banca prin care urmează să se efectueze operaţiunea valutară;

– contractele externe încheiate, cu privire la plata printr-un instrument de plată şi credit;

– orice alt document solicitat de BNR – Direcţia generală operaţiuni monetare, valutare şi de credit.

În vederea autorizării operaţiunii, solicitanţii vor depune la BNR – Direcţia generală operaţiuni monetare, valutare şi de credit o cerere de autorizare, însoţită de documentele corespunzătoare, menţionate mai sus. După analiza documentaţiei depuse, BNR – Direcţia generală operaţiuni monetare, valutare şi de credit va comunica în scris solici-tantului autorizarea operaţiunii respective cu menţionarea numărului alocat din Registrul datoriei private externe. Contractele externe care prevăd plăţi prin instrumente de plată şi credit devin operaţionale numai după obţinerea autorizaţiei respective de la BNR În cazul operaţiunilor de export, exportatorul va menţiona numărul din Registrul datoriei private externe în Declaraţia de încasare valutară.

În cazul operaţiunilor de import, băncile vor efectua plăţile cu astfel de instrumente numai dacă în Declaraţia de plată valutară externă/Cererea de deschidere de acreditiv se completează numărul din Registrul datoriei private externe.

204

8.2. Instrumente de plată şi de credit Din categoria instrumentelor de plată şi credit fac parte: trata

(cambia), biletul la ordin şi cecul. Cambia trata este un instrument de plată şi credit prin care o

persoană fizică sau juridică, numită trăgător transmite un ordin necondiţionat unei alte persoane fizice sau juridice, numită tras, de a plăti la vedere sau la scadenţă, o sumă determinată, unei alte persoane fizice sau juridice, numită beneficiar. După cum vedem, din definiţia de mai sus, se desprind trei părţi distincte care iau parte la acţiune : trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

Trăgătorul se identifică întotdeauna cu exportatorul de mărfuri sau prestatorul de servicii, sau cu vânzătorul. Pe poziţia trasului se găseşte importatorul de mărfuri sau de servicii, sau cumpărătorul.

Beneficiarul tratei se poate afla în mai multe ipostaze: a) în cazul în care mărfurile şi/sau serviciile au fost

realizate/efectuate pe cheltuiala exportatorului, beneficiarul de drept va fi acesta – deci, trăgătorul (în cazul cambiei la ordin propriu);

b) în cazul în care mărfurile şi/sau serviciile au fost realizate din surse băneşti atrase, de regulă, de la o bancă, atunci beneficiarul cambiei va fi aceasta, pentru rambursarea sumei avansate (cambia trasă în contul altuia);

c) în cazul în care trăgătorul are datorii către un terţ, el poate trage o cambie la ordinul acestuia sau poate să-i transmită o cambie primită de el, nenominalizată, pe care o va gira.

Condiţii de formă. Convenţia de la Geneva din 1930 asupra cambiei, precum şi Legea nr. 58/1934 privind trata stabilesc o serie de elemente care trebuie să facă parte din cambie, şi anume:

– denumirea de cambie (trată) în titlu sau în text, în limba folosită pentru completarea cambiei (Bill of exchange sau Draft, în limba engleză, Wechsel, în limba germană, Lettre de change, în limba franceză, Cambia, în limba italiană);

– locul şi data emiterii (dacă se omite menţionarea locului emiterii, aceasta se consideră a fi sediul trăgătorului;

– suma determinată, în cifre şi litere; – numele şi sediul trasului; – locul şi data plăţii (dacă se omite menţionarea locului plăţii,

acesta se consideră a fi sediul trasului).

205

Dacă locul plăţii este altul decât sediul trasului, cambia se numeşte domiciliată. Domicilierea este perfectă când se indică alt loc de plată decât sediul trasului şi se menţionează şi o persoană plăti-toare, alta decât trasul şi imperfectă când se indică doar alt loc de plată decât sediul trasului. În ce priveşte data plăţii (sau scadenţa), aceasta poate fi: la o dată calendaristică, la vedere, sau la un număr de zile de la o dată calendaristică sau de la vedere. O trată fără menţionarea scadenţei se consideră plătibilă la vedere şi poate fi încasată până în 365 de zile de la data emiterii, după care îşi pierde valabilitatea (de exemplu, dacă se emite o trată la vedere în ziua de 15 mai 2000, aceasta poate fi încasată la ghişeele bancare în răstimp de un an, respectiv până la 14 mai 2001);

– ordinul necondiţionat de plată; – beneficiarul cambiei, care poate fi desemnat nominativ sau cu

clauza „la ordin”; – semnătura trăgătorului. Operaţiuni cu cambii a) Emiterea cambiei, care este obligaţia trăgătorului şi care

provine din raporturile juridice dintre trăgător şi tras (între care există un contract de vânzare-cumpărare) şi dintre trăgător şi beneficiar (beneficiarul fiind creditorul trăgătorului), raporturi anterioare emiterii cambiei. Formularul cambiei este tipizat şi poate fi procurat de către trăgător de la banca unde îşi are contul, singurul care va fi plătit.

b) Acceptarea cambiei, care reprezintă manifestarea de voinţă prin care trasul consimte să-şi asume obligaţia de plată, devenind astfel obligatul cambial principal. Prezentarea cambiei la acceptare se face la sediul trasului, prin intermediul băncii acestuia, la solicitarea băncii posesorului legitim sau deţinătorului cambiei. Prezentarea cambiei la acceptare este facultativă, cu excepţia cambiilor obligatoriu prezentabile, a cambiilor cu scadenţa la un termen de la vedere şi a cambiilor în care s-a menţionat obligaţia prezentării la acceptare. Acceptarea se face prin semnarea cambiei de către tras, care precizează de regulă şi data la care semnează. Acceptarea este necon-diţionată, dar poate fi dată numai pentru o parte a sumei de plată, aceasta având semnificaţia unei acceptări parţiale. Băncile din România prezintă cambiile la acceptare trasului, până cel târziu cu 15 zile înainte de scadenţă, dacă nu este indicat un termen de prezentare,

206

la sediul trasului. Solicitarea acceptării se face sub forma unei cereri însoţită de un exemplar original primit de la banca trăgătorului. Cererea trebuie semnată de directorul băncii. Dacă trasul solicită timp de gândire până în ziua următoare i se acordă acest răgaz, dar nu i se lasă titlul.

c) Avalizarea cambiei, care reprezintă modul specific de garantare a plăţii cambiei. Avalul este o garanţie înscrisă pe cambie, asumată de un semnatar al acesteia sau de o terţă persoană, de a plăti integral sau parţial suma menţionată în cambie, în aceleaşi condiţii ca şi cel garantat. Această garanţie se dă pentru plata sumei şi nu pentru persoana debitorului, ceea ce înseamnă că cel care dă avalul (avalistul) se obligă direct faţă de orice posesor al cambiei, în acelaşi mod ca şi avalizatul. Avalul nu poate fi condiţionat, dar poate fi dat numai pentru o parte din sumă (lucru care trebuie menţionat pe cambie, altfel se consideră dat pentru suma întreagă). Avalul se dă prin înscrierea lui pe faţa cambiei sau pe alonje, cu semnătura avalistului şi cu indicarea persoanei pentru care se dă (dacă nu s-a menţionat pentru cine se dă, se consideră dat pentru emitent). Avalul este valabil şi îşi produce efecte chiar dacă obligaţia garantată este nulă, cu condiţia ca nulitatea să nu fie consecinţa unui viciu de formă. În cazul avalizării cambiilor de către băncile din România, clientul băncii, care solicită avalizarea trebuie să prezinte o cerere de avalizare (al cărei formular, prezentat în anexă, îl procură de la banca respectivă), însoţită de documentele de constituire a societăţii, ultimul bilanţ contabil şi balanţa de verificare, cash flow-ul, contractul comercial şi studiul de fezabilitate.

Serviciul de analiză credite şi garanţii materiale din cadrul băncii examinează bonitatea clientului şi expunerea băncii faţă de acesta (conform practicii internaţionale avalul este considerat, pentru calculul expunerii faţă de un client, la 25% din valoarea sa), verifică gradul de garantare al cambiei şi după obţinerea vizei de încadrare în plafon a operaţiunii respective de aval, de la direcţia trezorerie, întocmeşte nota de analiză şi propuneri, conform modelului din anexă, care se aprobă conform competenţelor din cadrul băncii. După aprobarea operaţiunii, în vederea încheierii convenţiei-angajament (prezentate în anexă), se semnează în prealabil cu solicitantul avalului un contract de gaj sau ipotecă. În cazul în care clientul solicitant contragarantează avalul băncii cu acţiuni deţinute la alte bănci, el va anexa la cererea de

207

avalizare documentele de constituire a societăţii, ultimul bilanţ contabil, balanţa de verificare şi raportul de evaluare a acţiunilor întocmit de o firmă de audit agreată de bancă.

Valoarea de piaţă a unei acţiuni se va determina în funcţie de activele nete, rezultând din ultimul raport anual al băncii respective. Valoarea acţiunilor, astfel determinată, trebuie să acopere 120% din valoarea angajamentului. După semnarea convenţiei-angajament de către clientul solicitant şi îndeplinirea tuturor condiţiilor menţionate mai sus, banca pune avalul pe cambie şi remite cambia, împreună cu o procură, băncii trăgătorului. În această procură vor fi specificate următoarele elemente: instrucţiunile de completare a cambiei în cazul în care aceasta este nescadenţată, angajamentul de a efectua, la scadenţă, plata cambiei, fără deduceri, în cazul în care trasul nu va fi în măsură să o facă, confirmarea semnăturilor sale şi ale trasului. Pentru avalizarea cambiei, banca percepe un comision de risc, calculat din valoarea sumei menţionate în cambie. De asemenea, se percep comisioanele/spezele prevăzute în tariful de comisioane al băncii, aferente afacerilor documentare specifice. La asolicitarea posesorilor ulteriori ai cambiei, banca va confirma autenticitatea semnăturii sale şi a trasului, valoarea nominală a cambiei şi scadenţa.

d) Andosarea sau girarea cambiei, care reprezintă actul prin care se transmite cambia, cu toate drepturile care îi sunt ataşate.

Persoana care transmite cambia se numeşte girant, iar persoana căreia i se transmite cambia se numeşte giratar. Primul girant este beneficiarul cambiei. Transmiterea se realizează printr-o menţiune scrisă şi semnată pe cambie. Transmiterea cambiei prin gir poate fi interzisă prin inserarea clauzei „nu la ordin”. Dacă această clauză este înscrisă de emitent, cambia va fi transmisă prin cesiune de creanţă (modul de transmitere al dreptului de creanţă fiind reglementat de Codul civil). Clauza înscrisă de emitent are efecte faţă de toţi transmiţătorii ulteriori. Dacă înscrierea clauzei a fost făcută de un girant, transmiterea în continuare a cambiei va avea efectul unei cesiuni numai faţă de girantul care a înscris clauza.

Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond:

– să fie necondiţionat (orice condiţie se consideră nescrisă); – să fie integral (pentru întreaga sumă) , orice gir parţial fiind nul.

208

Girul poate fi complet (se menţionează numele girantului şi al giratarului) sau în alb (se semnează doar de girant). Semnarea se face numai pe versoul cambiei pentru a nu se confunda cu avalul sau cu acceptarea.

Din punct de vedere al efectelor produse, girul poate fi ordinar sau cu efecte depline şi impropriu sau cu efecte limitate. Girul ordinar este un gir translativ de proprietate, prin care se transmit giratarului dreptul la titlu (i se remite cambia) şi drepturile încorporate în titlu (dreptul de a transmite cambia mai departe şi dreptul de a încasa creanţa).

Girul ordinar produce trei efecte: translativ (de proprietate), obligativ (girantul se obligă solidar cu ceilalţi semnatari să plătească suma dacă trasul refuză plata) şi legitimativ (succesiunea neîntreruptă a girurilor şi posesia titlului sunt condiţii de legitimitate pentru proprietarul titlului). Girul impropriu poate fi, la rândul său: gir de procură sau gir de gaj.

Girul de procură (sau pentru încasare) constă în transmiterea cambiei cu mandat de încasare a sumei înscrise pe titlu. Giratarul unui astfel de gir nu poate transmite mai departe cambia decât tot pentru încasare. Acest gir produce numai efecte legitimative. Girul de gaj (sau de garanţie) reprezintă girul prin care se transmite cambia unui creditor cu titlu de gaj. Creditorul gajist poate gira cambia numai pentru încasare. Şi acest tip de gir produce numai efecte legitimative . Girul de gaj se deosebeşte de girul de procură prin aceea că giratarul exercită drepturi autonome faţă de tras şi ceilalţi obligaţi cambiali, în timp ce giratarul de încasare exercită drepturile girantului, ca şi prin faptul că giratarul este creditor gajist faţă de girant în timp ce giratarul de încasare este un mandatar.

e) Plata cambiei se efectuează de către bancă posesorului legitim al titlului, la scadenţă sau în prima zi lucrătoare care urmează scadenţei, dacă scadenţa cade într-o duminică sau într-o zi de sărbătoare legală. Trasul acceptat al unei cambii poate solicita printr-o cerere scrisă adresată băncii cu cel puţin 15 zile înainte de scadenţă amânarea scadenţei. În astfel de cazuri, băncile din România, prin serviciile lor specializate, efectuează o analiză aprofundată asupra situaţiei economico-financiare a solicitantului, în urma căreia decid amânarea scadenţei, împreună cu soluţia de recuperare a debitului. Amânarea

209

scadenţei se va da pe o perioadă de maxim 3 luni de veriga din cadrul băncii în competenţa căreia a fost aprobată operaţiunea, cu condiţia ca garanţiile iniţial constituite să rămână valabile.

În situaţia în care se constată o depreciere sau o diminuare a valorii acestor garanţii, se va solicita suplimentarea lor corespunzătoare. Pentru o perioadă mai mare de 3 luni, aprobarea se dă de veriga ierarhic superioară celei care a aprobat cererea iniţială. După aprobarea amânării scadenţei, banca încheie un act cu trasul al cărui obiect îl constituie amânarea scadenţei titlului de credit, urmând a se emite un nou titlu care îl va înlocui pe cel a cărui scadenţă se prelungeşte (titlul vechi se remite clientului, cu menţiunea „amânat scadenţa”). Noul titlu de credit va avea o valoare formată din valoarea nominală a titlului deja existent, la care se adaugă cheltuielile de reeşalonare şi eventualele dobânzi pena-lizatoare. În cazul în care amânarea nu se aprobă, se procedează în conformitate cu normele legale privind urmărirea debitorilor restanţi. Dacă trasul vrea să facă o plată parţială (aşa cum se întâmplă în multe cazuri cu „draft-urile” în SUA), beneficiarul nu poate refuza plata, el fiind obligat să menţioneze pe trată suma primită şi să dea o chitanţă trasului.

f) Protestul şi regresul. Refuzul trasului de a accepta sau de a plăti cambia trebuie dovedit de beneficiarul cambiei printr-un document eliberat de un notar public, un reprezentant al unui tribunal de comerţ sau de instanţe judecătoreşti stabilite de statul în care se află sediul trăgătorului. Acest document se numeşte protest şi reprezintă actul autentic dresat de notarul public sau de o altă instituţie juridică prin care se constată neacceptarea sau neplata cambiei. Protestul trebuie să cuprindă: numele trasului, al trăgătorului (dacă el este beneficiarul tratei) sau al oricărui alt posesor (cu condiţia să fie cel care trebuie să încaseze efectiv trata) şi menţiunea că cel împotriva căruia s-a făcut protestul refuză acceptarea sau plata, sau că nu a fost găsit la locul indicat pentru efectuarea acceptării sau plăţii. Pe cambie se poate înscrie clauza „fără cheltuieli”, sau „fără protest”, clauză care-l dispensează pe posesorul cambiei de dresarea protestului. În afara cazului în care trăgătorul a stipulat obligaţiunea de protest, aceasta poate fi înlocuită printr-o declaraţie de refuz de acceptare sau de plată, dată pe titlu, şi semnată de cel contra căruia urmează a se adresa protestul. Pentru ca această declaraţie să ţină loc de protest, ea trebuie să fie datată.

210

Termenul în care se adresează protestul se stabileşte în raport de motivul protestului, şi anume:

– pentru neacceptare – în termenele de prezentare spre acceptare plus 48 de ore (maximum) de la data respectivă;

– pentru neplata cambiei cu scadenţa la o dată fixă, la un număr de zile de la o dată fixă sau de la vedere – în următoarele două zile lucrătoare ce urmează zilei în care cambia este plătibilă;

– pentru neplata cambiei cu scadenţa la vedere – în termenul de prezentare la plată.

Protestul se mai poate adresa şi în următoarele situaţii: – când trasul refuză să dateze acceptarea cambiei; – pentru acceptarea parţială sau acceptarea cu modificări; În afara obligaţiei posesorului cambiei de a dresa protestul, el va

trebui să avizeze în maximum 4 zile de la scadenţă pe tras şi pe trăgător că protestul de neacceptare sau de neplată a fost emis şi expediat celui în culpă. Protestul se adresează contra trasului. Dacă sediul trasului nu poate fi găsit, protestul se dresează la judecătoria în a cărei rază se află locul plăţii. După efectuarea protestului, posesorul are dreptul să primească explicaţiile celui în cauză în maximum 5 zile de la data la care protestul a fost transmis trasului. Dacă după acest interval, răspunsul trasului este negativ sau dacă trasul nu dă niciun răspuns, posesorul cambiei are dreptul de a înainta o acţiune în justiţie la tribunal sau la instanţa judecătorească stabilită de lege, din ţara pârâtului. Instanţa judecătorească, constatând că procedura constituită conform legii a fost îndeplinită, emite o hotărâre în sensul executării părţii pârâte în favoarea părţii vătămate. În situaţia în care pârâtul este de rea-cre-dinţă, se poate ajunge până la executarea silită a acestuia, prin sechestrarea, dacă este cazul, a bunurilor materiale care îi aparţin, sau la blocarea contului său bancar şi tragerea din acest cont a sumei de despăgubire.

Acţiunea în justiţie prin care se dă o hotărâre de executare a trasului de către posesorul cambiei se prescrie în maximum 3 ani, dacă nu a fost aplicată, iar în cazul în care este dată împotriva celorlalţi semnatari ai cambiei, într-un an de la data eliberării protestului de către notariat sau alt organ juridic desemnat de legea ţării în care a fost iniţiat. Acţiunea andosatorilor (giratarilor), unuia contra celuilalt împotriva

211

trăgătorului, se prescrie în termen de 6 luni de la data la care aceştia au plătit sau au fost acţionaţi în justiţie.

Utilitatea protestului constă şi în conservarea dreptului de regres împotriva obligaţiilor cambiali de regres (avalistul, trăgătorul şi giranţii), dacă la scadenţă plata cambiei nu s-a efectuat. Pentru exercitarea regresului, legea impune anumite condiţii: prezentarea cambiei la scadenţă pentru plată şi refuzarea plăţii, constatarea refuzului de plată prin dresarea protestului, avizarea debitorilor (obligaţilor cambiali de regres) aşa cum s-a arătat mai sus. De menţionat că neefectuarea avizării debitorilor cambiali în maximum 4 zile de la scadenţă, nu afectează dreptul de regres, dar în lipsa acesteia posesorul cambiei rămâne răspunzător pentru eventualele daune cauzate în acest fel trasului sau celorlalţi semnatari ai cambiei.

Posesorul cambiei poate cere de la debitorul de regres suma menţionată în cambie şi neplătită, dobânda calculată de la emiterea titlului până la scadenţă, cheltuielile ocazionate de întocmirea protestului, de avizările efectuate şi alte cheltuieli justificate. Obligaţia de plată a cambiei incumbă trasului şi avalistului său, ca debitori principali. În subsidar, obligaţia de plată revine şi celorlalţi debitori cambiali (trăgătorul şi giranţii) care prin semnarea cambiei îşi asumă obligaţii de a garanta plata cambiei. Beneficiarul poate să acţioneze împotriva semnatarilor cambiei în mod individual (separat pentru fiecare: tras, avalist, trăgător sau girant), sau bloc, fără a avea vreo obligaţie de a respecta o anumită ordine a lor.

În mod normal, regresul se exercită la scadenţă, când emitentul refuză plata, însă, în anumite cazuri, legea admite şi posibilitatea exer-citării regresului chiar înainte de scadenţă. Conform uzanţelor din România, banca beneficiarului poate porni o acţiune cambială înainte de scadenţă, dacă: acceptarea a fost refuzată total sau parţial; trasul se află în stare de faliment; trasul se află în încetare de plăţi, chiar dacă aceasta nu se consta-tă prin hotărârea unei instanţe; urmărirea bunurilor trasului a rămas fără rezultat; trăgătorul unei cambii neacceptabile este în stare de faliment.

Biletul la ordin

Biletul la ordin este un instrument de plată şi credit prin care o persoană fizică sau juridică, numită emitent, se obligă să plătească la scadenţă unei alte persoane fizice sau juridice, denumită beneficiar, sau,

212

la ordinul acesteia, unei terţe persoane, o sumă de bani determinată. Emitentul biletului la ordin este cumpărătorul de mărfuri sau servicii, iar beneficiarul este vânzătorul mărfurilor sau serviciilor, banca acestuia sau o terţă persoană căreia beneficiarul are să-i achite o creanţă.

Condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească biletul la ordin sunt: data şi locul emiterii, denumirea expresă de bilet la ordin înscrisă în text sau în titlu, în limba folosită pentru completarea biletului la ordin (Promissory Note, în limba engleză, Bilet a ordre, în limba franceză, Solawechsel, în limba germană), promisiunea de plată, clară şi necondiţionată, suma determinată, în cifre şi litere, data şi locul plăţii, beneficiarul (persoana pentru care, sau la ordinul căreia se face plata), semnătura emitentului. Biletul la ordin beneficiază de aceleaşi prevederi ca şi cambia privind avalizarea, girul, scadenţa, plata, regresul etc. Emitentul biletului la ordin are obligaţia să plătească prin banca sa (la fel ca şi trasul), urmând să accepte plata pentru care şi-a dat permi-siunea. În cazul plăţii la vedere, biletul la ordin trebuie prezentat la viză emitentului, în termenul fixat prin convenţie de către emitent sau gi-ranţi. Refuzul de viză al emitentului se constată prin protest, a cărei dată va servi de referinţă pentru stabilirea termenului de plată. Avalul, dacă nu se constată pentru cine a fost dat, se consideră dat în favoarea emitentului.

Scontarea, rescontarea şi forfetarea cambiilor şi biletelor la ordin Funcţiile economice ale instrumentelor de plată se realizează în

cadrul unor operaţiuni de o mare diversitate ale căror caracteristici depind de aspectele concrete ale activităţii de comerţ. Aceste operaţiuni pot fi clasificate în funcţie de scopul lor în două categorii:

a) operaţiuni prin care se realizează funcţia de instrument de plată; b) operaţiuni prin care se realizează funcţia de instrument de

credit; Funcţia de instrument de plată a acestor înscrisuri constă în

faptul că beneficiarul unui astfel de instrument poate să-l transfere prin andosare unui creditor al său ca plată a datoriei faţă de acesta, care la rândul său poate să-l transfere unei terţe persoane faţă de care are o datorie şi aşa mai departe. Ultimul posesor al instrumentului îl va prezenta la plată debitorului în momentul scadenţei. Trebuie menţionat că prin simplul transfer al unui instrument de plată nu se realizează decât o stingere provizorie a datoriei, stingerea definitivă având loc

213

numai în momentul în care debitorul plăteşte suma prevăzută în instrumentul de plată ultimului posesor al acestuia. De aici rezultă că, spre deosebire de mijloacele de plată, instrumentele de plată nu pot fi folosite pentru stingerea definitivă a unei datorii, ci ele pot fi folosite doar pentru a evita transferul repetat al unor sume de bani.

Funcţia de instrument de credit. Principala funcţie economică a acestor înscrisuri constă în facilitarea relaţiilor de credit realizată sub două aspecte:

– asigurarea rambursării creditului acordat; – asigurarea unei mai rapide circulaţii a creanţelor. 1. Primul aspect al funcţiei de instrument de credit se realizează

prin utilizarea instrumentelor de plată în cadrul unor modalităţi de plată, cum sunt: incasso-ul documentar contra acceptare, scrisoarea comer-cială de credit.

Prin mecanismul acestor modalităţi, vânzătorul care livrează o marfă pe credit devine, în momentul livrării, beneficiarul unui instrument de plată prin care cumpărătorul se obligă să plătească la scadenţă contravaloarea mărfii livrate. Datorită protecţiei pe care legea o acordă beneficiarului unui asemenea instrument, vânzătorul dispune de o garanţie suplimentară privind rambursarea creditului.

2. Circulaţia rapidă a creanţelor. Al doilea aspect al funcţiei de instrument de credit este că permite beneficiarului unui instrument de plată să obţină în schimbul transferului creanţei reprezentate de instrument, o sumă de bani înainte de scadenţa instrumentului. Datorită faptului că aceste operaţiuni se fac de către o persoană care iniţial a acordat un credit, finanţând astfel o altă persoană, aceste operaţiuni apar privite din punctul de vedere al primei persoane ca operaţiuni de refinanţare.

Principalele operaţiuni în care instrumentele de plată îndeplinesc şi funcţia de instrument de credit sub acest ultim aspect, sunt:

• scontarea; • rescontarea; • forfetarea. Scontarea tratelor şi a biletelor la ordin. Scontarea constă în transferul creanţei reprezentate de o trată sau

de un bilet la ordin încă neajunse la scadenţă în schimbul unei sume egale cu valoarea nominală a instrumentului scontat minus dobânda

214

sumei plătite, calculată din momentul scontării până la scadenţă, la care se adaugă anumite cheltuieli de încasare a instrumentului la scadenţă. Scopul scontării este ca beneficiarul unui instrument de plată şi credit să transforme creanţa pe care o are asupra celui obligat prin instrumentul respectiv într-o sumă lichidă, fără a mai aştepta scadenţa.

Din punct de vedere juridic, scontarea implică andosarea instrumentului în favoarea celui care îl primeşte (în general, o bancă comercială specializată în asemenea operaţiuni).

Taxa de scont are o natură economică complexă, ea cuprinzând, în principal, dobânda pe care banca de scont o percepe pentru faptul că acordă beneficiarului instrumentului un credit egal cu „S” pe o perioadă de „n” zile. Taxa de scont mai include cheltuielile pe care banca de scont le va face pentru încasarea instrumentului, precum şi o sumă menită să compenseze riscurile pe care şi le asumă banca scont achiziţionând instrumentul.

Rescontarea instrumentelor de plată şi credit. Datorită faptului că disponibilităţile monetare ale băncilor comerciale sunt limitate, acestea nu ar putea contribui la refinanţarea exporturilor prin operaţiunea de scontare, decât în mică măsură. Pentru a putea realiza un volum mai mare de operaţiuni de scontare, băncile comerciale vor căuta la rândul lor să se refinanţeze prin obţinerea de credite fie în străinătate, fie de la Banca Centrală din ţara respectivă. Scontarea unui instrument de plată şi credit de către o bancă la banca centrală se numeşte rescontare. Taxa aplicată la banca centrala se numeşte taxă de rescont sau taxă oficială a scontului. De mărimea taxei de rescont depinde mărimea taxei de scont aplicată de băncile comerciale care, în ţările cu monedă convertibilă este, în general, cu 1-4,5% mai mare decât taxa de rescont în funcţie de calităţile instrumentului scontat.

Spre deosebire de băncile comerciale care primesc spre scontare orice instrument de plată şi credit, banca centrală nu primeşte decât instrumente care îndeplinesc anumite condiţii.

a) termenul rămas până la scadenţă să nu fie mai mare de 90 zile; b) instrumentul să poarte cel puţin 3 semnături ale unor persoane

considerate solvabile; c) sumele de plată să fie exprimate în moneda naţională; d) instrumentul respectiv să provină dintr-o operaţiune comer-

cială şi nu dintr-o operaţiune financiară.

215

Din cele spuse mai sus, rezultă că nu orice instrument de plată şi credit poate fi rescontat, de aceea, atunci când se ia în considerare posibilitatea refinanţării prin scontarea unui instrument de plată şi credit, va trebui să se încerce ca aceasta să îndeplinească şi condiţiile necesare pentru rescontare, deoarece, în această situaţie, nivelul taxei de scont este minim şi deci scontarea va fi mai eficientă.

Forfetarea tratelor sau biletelor la ordin. Forfetarea este o operaţiune care constă în vânzarea de către exportator a unei creanţe pe termen mediu sau lung (6 luni-5 ani) asupra importatorului, unei bănci sau instituţii financiare specializate sub condiţia renunţării de către aceasta la dreptul de regres asupra exportatorului.

În general, este posibil ca, creanţa să fie constatată şi sub forma unei garanţii bancare sau acreditiv cu plata la termen (deferrend payement), dar, de cele mai multe, ori creanţa este încorporată într-o tatră sau bilet la ordin.

Din punct de vedere istoric, forfetarea este o operaţiune apărută relativ recent ca urmare a necesităţii ca exportatorii să acorde credite pe perioade tot mai lungi şi în cote tot mai mari (la exporturile de instalaţii complexe, cota de credit ajunge la 80%, iar perioada de creditare depăşeşte câteodată 5 ani. În aceste condiţii, resursele financiare ale exportatorului şi chiar ale băncilor comerciale sunt insuficiente pentru a acorda asemenea credite, în acelaşi timp fiind exclusă refinanţarea la Banca Centrală prin rescont (datorită scadenţei foarte lungi a creditului). O sursă de refinanţare ar putea fi piaţa eurodevizelor. Pentru exportator însă piaţa eurodevizelor este greu accesibilă şi de aceea a apărut ca intermediar instituţia de forfetare (de obicei, o bancă sau organizaţie creată de un grup de bănci).

Relaţiile care au loc între exportator, importator şi forfetist, sunt aceleaşi ca şi la operaţiunile de scontare, între aceste operaţiuni existând atât asemănări, cât şi deosebiri.

Din punct de vedere juridic, scontarea şi forfetarea se aseamănă prin faptul că amândouă presupun transmiterea instrumentelor prin procedura andosării. Există o deosebire importantă, şi anume în cazul scontării, noul beneficiar (banca) îşi conservă dreptul de regres împotriva trăgătorului, pe când în cazul forfetării, forfetistul renunţă expres la dreptul de regres împotriva trăgătorului.

216

Din punct de vedere economic, cea mai importantă asemănare între cele două operaţiuni o constituie scopul lor, şi anume, refinanţarea exportului.

Deosebirile de natură economică dintre forfetare şi scontare sunt mai numeroase şi, de aceea, vom enumera unele dintre ele:

• forfetarea se realizează numai de instituţii specializate (relativ puţine la număr) şi existând în câteva ţări (Elveţia, Anglia, Germania), pe când scontarea este realizată de un număr de bănci comerciale din aproape toate ţările;

• forfetarea implică atragerea de fonduri de pe piaţa euro devizelor, pe când scontarea se face pe baza fondurilor proprii ale băncii sau pe baza celor obţinute prin rescontare;

• termenul pentru care se face forfetarea este mediu sau lung, pe când scontarea implică scadenţă pe termen scurt;

• taxa de forfetare este influenţată, în principal, de nivelul dobânzii pe piaţa eurodevizelor, iar taxa de scont de nivelul taxei oficiale a scontului.

Această ultimă deosebire este importantă din două puncte de vedere, şi anume, pe de o parte, pentru că de mărimea taxei de forfetare depinde eficienţa operaţiunii, iar pe de altă parte, că de modul de stabilire a mărimii taxei derivă însăşi denumirea operaţiunii.

Mărimea taxei de forfetare depinde de următorii factori: • nivelul dobânzii pe piaţa eurodevizelor; • ţara importatorului; • moneda în care este exprimat instrumentul; • perioada până la scadenţă; • calitate de rambursare. După cum se vede, numai unul dintre factori este uşor de

cuantificat (nivelul dobânzii) ceilalţi trebuind să fie luaţi în considerare pentru fiecare caz în parte şi ca atare taxa de forfetare diferă de la operaţiune la operaţiune fiind stabilită prin negocieri între forfetist şi beneficiarul instrumentului de plată şi credit. Acest mod de stabilire a taxei este redat în limba franceză prin expresia a forfait şi de aici derivă denumirea operaţiunilor preluată şi în alte limbi (germană – Forfaiterug, engleză – forfait financing).

217

Modul concret de desfăşurare a unei operaţiuni de forfetare este următorul:

a) negocierea unei livrări de credit între exportator şi importator; b) contactarea unei instituţii de forfetare (în paralel cu

negocierea, deoarece costul forfetării afectează, în general, preţul) fie direct de către exportator, fie (sau) prin intermediul băncii sale;

c) primirea de la forfetist a unei oferte de forfetare în care se specifică taxa de forfetare care se aplică în condiţiile date şi comisionul de angajament pe care trebuie să-l plătească exportatorul până la realizarea forfetării pentru ca forfetistul să-şi menţină oferta;

d) acceptarea ofertei de către exportator şi plata comisionului de angajament;

e) remiterea instrumentelor de plată şi încasarea de către exportator a contravalorii;

Cunoaşterea mecanismului forfetării şi al modului de determinare a taxei de forfetare sunt importante pentru cei care negociază, deoarece, în unele situaţii, forfetarea este o metodă de a transforma o livrare pe credit într-o livrare cu plata cash.

Cecul: definiţie, părţi implicate, condiţii de formă, operaţiuni

cu cecuri, categorii de cecuri Cecul este un instrument de credit prin care o persoană, numită

trăgător dă un ordin necondiţionat unei bănci, numită tras, să efectueze în favoarea sa sau a unui beneficiar terţ, plata unei sume de bani determinate, de care trăgătorul poate dispune după preferinţă. Cecul poate fi definit şi ca o trată trasă asupra unei bănci şi plătibilă la vedere.

Condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească cecul sunt: data şi locul emiterii, denumirea de cec înscrisă în titlu sau text, în limba folosită pentru completarea cecului, ordinul necondiţionat (pur şi simplu) de a plăti o sumă de bani determinată, în cifre şi litere, numele băncii plătitoare (trasul), locul unde se va face plata şi semnătura emitentului. Lipsa unuia dintre elementele menţionate mai sus duce la caducitatea cecului, cu excepţia locului plăţii va fi primul dintre ele) şi a locului emiterii (care, dacă nu este menţionat, se consideră a fi cel de lângă numele emitentului).

Emiterea cecului se face numai către o bancă la care emitentul are depusă o sumă de bani şi cu care a convenit în scris că poate dispune de

218

suma respectivă prin cecuri trase asupra băncii ceea ce se cheamă acoperire. Emiterea de cecuri fără acoperire se consideră infracţiune penală şi este pedepsită de lege. Emitenţii unor astfel de cecuri sunt trecuţi, de asemenea, pe o listă a incidenţelor bancare, care poate fi consultată la orice bancă. Cecul fiind utilizat doar ca instrument de plată (nu şi de credit), legea prevede că stipularea pe acesta a unor clauze referitoare la dobândă, sau prevederea unor scadenţe se consideră nule.

Fiind numai un instrument de plată cecul este plătibil, spre deosebire de cambie şi biletul la ordin , numai la vedere. Deşi sunt plătibile la vedere, cecurile trebuie prezentate la plată într-un anumit termen de la data emiterii lor, termen care diferă în funcţie de locul emiterii şi plăţii, după cum urmează:

• cecurile emise şi plătibile în localităţi situate în aceiaşi ţară trebuie prezentate la plată în 8 zile de la data emiterii;

• cecurile emise într-o ţară şi plătibile în altă ţară de pe acelaşi continent trebuie prezentate la plată în 20 zile de la data emiterii lor. Se consideră că aparţin Europei şi ţările riverane la Marea Mediterană din Africa şi Orientul Mijlociu;

• cecurile emise într-o ţară de pe un continent şi plătibile în altă ţară de pe alt continent se pot încasa în 70 de zile (unele bănci acordă până la 180 de zile).

Neprezentarea unui cec la plată în termenele menţionate mai sus duce la pierderea dreptului de regres al beneficiarului împotriva giranţilor şi a trăgătorului, ca şi la posibilitatea revocării cecului de către trăgător. Cecul poate fi avalizat şi girat la fel ca şi cambia sau biletul la ordin.

Clasificarea cecurilor se poate face după mai multe criterii, respectiv:

• Din punct de vedere al indicării beneficiarului, cecurile pot fi: – nominative, când în text se menţionează numele beneficiarului.

Cecurile nominative pot fi transmise prin girare; – la ordin, când în text, beneficiarul nu este menţionat nominativ,

ci cu clauza „la ordin”, care permite primului beneficiar să-l transmită prin gir celui de al doilea beneficiar şi aşa mai departe. Cecurile „la ordin” sunt cel mai des utilizate în practica financiară internaţională.

– la putător, care fie nu conţin nicio referinţă referitor la numele beneficiarului, fie conţin menţiunea expresă „la purtător”. Aceste cecuri

219

sunt achitate oricărui deţinător legal, care le prezintă spre încasare la ghişeele băncii plătitoare.

• Din punct de vedere al modului de încasare, cecurile pot fi: – în numerar, care se plătesc cash, cu sau fără limită de sumă,

beneficiarului lor; – barate, care conţin două linii paralele într-un colţ sau în

mijlocul cecului. Cecurile barate sunt folosite numai pentru plăţile în cont (fără numerar), prin transferul sumelor respective din contul emitentului în cel al beneficiarului . Prin barate, trăgătorul sau beneficiarul unui cec pot impune condiţii restrictive la plata acestuia. Astfel, dacă între cele două linii paralele se menţionează numele unei bănci, aceasta reprezintă o barare „specială”, iar dacă nu se menţionează nimic sau doar cuvântul „bancă”, aceasta reprezintă o barare „generală”. Bararea produce următoarele efecte:

– dacă bararea este generală, trasul nu poate plăti cecul decât unei bănci sau unui client al trasului;

– dacă bararea este specială, cecul nu poate fi plătit de către tras decât băncii indicate între cele două bare.

Efecte similare cu bararea pot fi obţinute prin menţiunea „plată în cont”, sau prin alte menţiuni similare. În această situaţie, trasul poate plăti cecul numai prin creditarea contului beneficiarului. Bararea sau clauza „plata în cont” nu pot fi revocate de către beneficiarii ulteriori ai cecului. Trasul care nu respectă condiţiile impuse de barare sau de clauza „plata în cont” este răspunzător de eventualele prejudicii aduse beneficiarului până la concurenţa sumei înscrise pe cec. Bararea sau plata „în cont” au ca scop creşterea siguranţei operaţiunilor cu cecuri prin reducerea riscului de furt a cecurilor sau de falsificare a andosării cecurilor trimise prin corespondenţă;

– certificate pe care banca în care se află contul trăgătorului face o menţiune asupra disponibilului trăgătorului în contul respectiv, sub forma: „certificat pentru suma de ...”, sau „bun pentru suma de ...” etc.

– de călătorie, care pot fi cu sau fără o valoare imprimată. Ele sunt emise de bănci şi vândute clienţilor lor la valoarea nominală. Aceste cecuri cunosc o mare diversitate. Astfel, ele pot avea înscrisă denumirea traveller cheques, în limba engleză, sau cheque de voyage, în limba franceză, îmbrăcând aspectul unei bancnote, sau pot avea forma unor cecuri în alb. Beneficiarul cecurilor de călătorie este, în principiu,

220

apărat împotriva furtului prin faptul că atunci când cumpără cecurile de călătorie de la bancă trebuie să le semneze, semnătură care este confruntată la ghişeul băncii plătitoare, în momentul plăţii, posesorul cecului trebuind să dea o nouă semnătură şi să prezinte paşaportul pentru identificarea persoanei şi a semnăturilor.

Cu ocazia Conferinţei internaţionale pentru raţionalizarea operaţiunilor interbancare de Bruxelles, din 1961, s-a convenit un tip unitar de cec de voiaj sub forma eurocecurilor, având un înalt grad de siguranţă. Eurocecurile au o limită de sumă, fără însă a avea suma înscrisă pe ele, vânzându-se sub forma unor cecuri în alb. Carnetele de eurocecuri se eliberează cumpărătorilor împreună cu o legitimaţie de garanţie, de mărimea unei cărţi de vizită, cuprinzând elemente care asigură protecţia împotriva furturilor şi falsificărilor, ca şi încasarea de către banca plătitoare de la banca emitentă a sumei achitate beneficiarului cecului. Eurocecurile se achită beneficiarilor numai dacă prezintă legitimaţia de garanţie.

O altă categorie de cecuri de călătorie sunt cele de tip Visa, American Express, Mastercard, Eurocard etc. Aceste cecuri se particularizează prin aceea că sunt garantate de posesor cu sumele existente în contul său bancar. Ca atare, beneficiarul, când primeşte carnetul cu cecuri, nu îl achită în totalitate, diferenţa neachitată fiind preluată de contul său. Asimilate cecurilor sunt şi înscrisurile <international money order>, a căror utilizare s-a generalizat pe plan internaţional, fiind emise, în special, de marile companii turistice din SUA, Anglia etc.

• Din punct de vedere al mecanismului plăţilor, cecurile pot fi: – personale, trase de o persoană fizică sau juridică în favoarea

altei persoane fizice sau juridice. La aceste cecuri participă: trăgătorul, emitentul cecului, care are deschis un cont cu un fond disponibil de plată la o bancă, trasul, banca plătitoare a ordinului dat de trăgător de a achita suma înscrisă pe cec şi beneficiarul, primitorul sumei înscrise pe cec;

– bancare, trase de o bancă, din ordinul unui terţ asupra altei bănci, în favoarea unei persoane fizice sau juridice indicate de trăgător (ordonator). Aceste cecuri au o largă utilizare în relaţiile de plăţi internaţionale. În cazul în care beneficiarul unor astfel de cecuri are sediul în România, aceste cecuri pot fi trase de bănci străine asupra unei

221

bănci româneşti, sau asupra altor bănci străine, dar prezentarea lor spre încasare se va face numai la ghişeele băncii româneşti. Pentru siguranţa operaţiunii, cecul nu este plătit de banca română decât după confirmarea că banii au intrat în contul acesteia. La prezentarea la bancă în vederea încasării, beneficiarul este obligat să andoseze cecul în favoarea băncii. În momentul creditării contului băncii româneşti, cu valoarea cecului, beneficiarul este avizat să vină să-şi încaseze contravaloarea acestuia. La cecurile trase asupra unei bănci comerciale din România, la care trăgătorii străini au disponibil în contul acesteia, achitarea se face pe loc.

Regresul, în caz de neplată a cecului. În cazul de neplată a cecului, beneficiarul se poate regresa împotriva giranţilor, trăgătorului sau altor obligaţi, dacă cecul a fost prezentat la plată în termen şi refuzul de plată a fost contestat într-unul din cazurile următoare:

a) prin protest; b) printr-o declaraţie a trasului datată şi scrisă pe cec, indicând

ziua prezentării; c) printr-o declaraţie a unei „camere de compensaţie”, prin care se

constată că cecul remis în timp util nu a fost plătit; d) protestul sau constatarea echivalentă trebuie făcute înainte de

expirarea termenului de prezentare la plată, iar dacă prezentarea a avut loc în ultima zi, protestul trebuie făcut în prima zi lucrătoare ce urmează termenului de încasare.

În caz de neplată, beneficiarul trebuie să-l avizeze pe girantul care-l precede pe trăgător, în termen de 4 zile lucrătoare, iar celorlalţi giranţi trebuie să le dea acelaşi aviz în termen de două zile de la primirea avizului de către girant.

Stipularea „fără protest” în cazul unui cec are aceleaşi efecte ca şi în cazul unei trate, adică să-l scutească pe beneficiar de operaţia de adresare a protestului, beneficiarul rămânând însă obligat să efectueze avizele prevăzute de lege.

9. ACREDITIVUL DOCUMENTAR CA MODALITATE DE PLATĂ

9.1. Acreditivul documentar

În derularea plăţii prin acreditiv documentar sunt implicate trei părţi principale, care au denumiri consacrate. Acestea sunt: ordo-natorul, beneficiarul, banca emitentă. Pe lângă acestea mai intervin în derularea unui acreditiv şi banca avizatoare, banca confirmatoare etc.

Plata prin acreditiv face parte integrantă din ansamblul tranzacţiilor internaţionale şi construcţia financiară a unei afaceri. Succesiunea momentelor derulării plăţii prin acreditiv este:

– existenţa unui contract sau a unei înţelegeri prin care partenerii au convenit plata prin acreditiv;

– dispoziţia/ordinul de deschidere este dat de importator băncii sale, bancă emitentă, şi cuprinde toate condiţiile de termene şi documente pe care trebuie să le îndeplinească exportatorul pentru a i se face plata;

– deschiderea acreditivului constă în elaborarea unui înscris, însuşi acreditivul, prin care banca emitentă se angajează ferm la plată în favoarea beneficiarului acreditivului, exportatorul, în condiţiile de termene şi documente potrivit instrucţiunilor primite de la ordonator. Acest document este transmis băncii exportatorului;

– notificarea beneficiarului acreditivului. Banca exportatorului anunţă exportatorul de deschiderea acreditivului şi îi remite documentul;

– livrarea mărfii. Exportatorul studiază cu atenţie acreditivul şi, după caz, începe producerea mărfii sau o preia din stoc. Marfa este expediată cu respectarea tuturor termenelor din acreditiv, exporta-torul/beneficiarul acreditivului întocmind şi setul de documente cerute prin acreditiv. În caz că nu poate îndeplini condiţiile din acreditiv, nu expediază marfa, ci cere modificarea de acreditiv;

223

– utilizarea acreditivului. În posesia documentelor ce atestă livrarea mărfii în termenele şi condiţiile din acreditiv, exportatorul le prezintă la bancă. Banca verifică concordanţa documentelor cu cerinţele acreditivului şi efectuează plata;

– remiterea documentelor/rambursarea sumei. Banca plătitoare, după efectuarea plăţii, remite documentele băncii emitente. Aceasta, după un nou control al documentelor, în funcţie de condiţiile din acreditiv, rambursează băncii plătitoare banii. În caz contrar, nu rambursează banii pe documente neconforme cu termenii acreditivului;

– notificare importator/Plata documente. Banca emitentă deţine documentele privitoare la marfă şi pe care le eliberează importatorului contra plată. Importatorul, la rândul său, verifică documentele şi concordanţa acestora cu instrucţiunile pe care le-a dat prin cererea de deschidere a acreditivului;

– eliberarea/ridicarea mărfii. Importatorul, în posesia docu-mentelor, îşi ridică marfa. Cărăuşul eliberează marfa contra docu-mentului de transport.

Forme şi tipuri de acreditive documentare Din punct de vedere al formei, acreditivele pot fi: revocabile sau

irevocabile. Deci, în orice acreditiv trebuie să se stipuleze clar forma sa: irevocabil sau revocabil. În lipsa unei astfel de precizări în textul acreditivului, el va fi considerat irevocabil.

Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de banca emitentă în orice moment, fără nicio avizare prealabilă a beneficiarului. De exemplu, un exportator este avizat de deschiderea unui acreditiv, îşi pregăteşte marfa pentru expediţie şi, pe acest interval, primeşte, fără o avizare prealabilă, modificarea sau anularea acreditivului primit iniţial. Ca urmare a riscurilor pe care le incumbă, acreditivul revocabil este foarte rar utilizat. Dreptul de revocare sau modificare se stinge în momentul în care plata a fost făcută. O plată făcută, rămâne bun făcută, iar banca emitentă este obligată să ramburseze banii băncii prin care s-a făcut plata.

Acreditivul irevocabil presupune angajamentul ferm al băncii emitente de a efectua plata în favoarea beneficiarului, cu condiţia ca documentele prezentate de acesta să fie strict conforme cu termenii şi condiţiile din acreditiv. Un acreditiv irevocabil nu poate fi modificat sau

224

anulat de ordonator fără acordul băncii emitente, băncii confirmatoare (dacă acreditivul este confirmat) şi al beneficiarului acreditivului. Acreditivul irevocabil semnifică pentru beneficiar o certitudine privind plata, cu condiţia de a prezenta documente strict conforme cu termenele şi condiţiile din acreditiv. Acreditivele irevocabile pot fi: neconfirmate şi confirmate.

Acreditivele irevocabile neconfirmate. În principiu, banca emitentă, prin angajamentul luat în deschiderea de acreditiv, îşi asumă întreaga responsabilitate privitoare la plată. Aceasta înseamnă:

– în cazul în care în textul acreditivului este desemnată o altă bancă să plătească (deci, domicilierea plăţii este la bancă decât banca emitentă), această precizare nu constituie niciun angajament pentru banca desemnată să plătească;

– banca desemnată este obligată să comunice expres beneficia-rului acceptul său de a efectua ea plata, în caz contrar, primirea/exa-minarea/expedierea documentelor de banca desemnată nu o obligă la plată;

– dacă o altă bancă este desemnată a efectua plata, banca emitentă este obligată să îi ramburseze banii contra documentelor primite în strictă concordanţă cu termenii şi condiţiile din acreditiv;

– dacă o altă banca desemnată prin acreditiv nu acceptă cambiile trase asupra ei sau cambiile acceptate de ea nu le plăteşte la scadenţă, banca emitentă este obligată să accepte cambiile şi, respectiv, să le plătească la scadenţă;

– dacă plata acreditivului este prin negociere, banca emitentă este obligată să plătească, fără drept de recurs împotriva trăgătorilor, cambiile trase de beneficiar şi documentele prezentate în cadrul acreditivului, negociate de banca desemnată (negociatoare).

Sintetizând, în cazul acreditivului irevocabil neconfirmat, banca emitentă este singura angajată ferm la plată, celelalte bănci care intervin în relaţia de acreditiv acţionează ca mandatar, în numele băncii emitente şi potrivit instrucţiunilor acesteia, fără să-şi asume vreun angajament ferm de plată.

Acreditivul irevocabil confirmat este acela în care, la angajamentul ferm al băncii emitente, se adaugă un angajament de plată independent şi ferm al unei terţe bănci – banca confirmatoare. Confirmarea unui acreditiv de o altă bancă se realizează pe baza

225

autorizării sau la cererea băncii emitente, cuprinse în textul acredi-tivului. Banca solicitată să îşi adauge confirmarea poate să nu fie pregătită (în esenţă, nu este de acord) să confirme un acreditiv. În acest caz, ea trebuie să informeze de îndată banca emitentă că nu îşi va adăuga confirmarea. De reţinut că, în caz de modificare a acreditivului, banca confirmatoare poate să accepte sau nu extinderea confirmării şi asupra modificării acreditivului. Banca confirmatoare poate fi banca exportatorului sau o bancă situată într-o terţă ţară. În cazul în care banca emitentă nu plăteşte documentele conform cu termenele şi condiţiile din acreditiv, banca confirmatoare, în virtutea angajamentului ferm şi independent asumat, va plăti documentele. Deci, acreditivul irevocabil confirmat oferă un plus de securitate exportatorului privind încasarea contravalorii mărfurilor. Opţiunea pentru acreditivul irevocabil confir-mat este, de regulă, a exportatorului, care trebuie să aibă în vedere:

– comisionul de confirmare ridică costul comisioanelor şi taxelor bancare şi, de regulă, este suportat de beneficiarul acreditivului;

– este recomandabil a fi utilizat în relaţiile cu partenerii proveniţi din ţări cu situaţie financiară instabilă, dificilă sau standing-ul băncilor emitente (banca importatorului) este mai puţin cunoscut sau pus sub semnul întrebării;

– în perioada negocierilor comerciale, exportatorul să solicite expres prin contract precizarea băncii confirmatoare. Aceasta poate fi o bancă din ţara sa sau o bancă dintr-o terţă ţară (alta decât ţările celor doi parteneri). De exemplu: „Plata prin acreditiv documentar irevocabil confirmat de Banca «X» din New York”.

Deşi oferă un grad de siguranţă ridicat privind plata, utilizarea acreditivului irevocabil confirmat în cadrul exportului românesc trebuie făcută diferenţiat de la caz la caz. Astfel, în cazul contractelor de export româneşti încheiate cu parteneri din ţări care au dificultăţi financiare, se recomandă ca obţinerea confirmării să fie făcută de la o terţă bancă situată în altă ţară. În condiţiile în care banca emitentă nu prezintă garanţii privind solvabilitatea, orice altă bancă va evita să dea confirmare pentru un acreditiv emis de aceasta. Deseori, băncile din aceste ţări cer confirmarea acreditivului de către o bancă comercială din ţara noastră (această situaţie poate apărea în cazul în care în contractul de bază s-a inclus clauza acreditivului irevocabil confirmat fără să indice expres banca confirmatoare). În cazul în care banca emitentă nu

226

ridică probleme din punct de vedere al solvabilităţii, confirmarea dată de banca română constituie un avantaj pentru banca română, sub aspectul comisioanelor încasate pentru confirmare. Dată fiind solva-bilitatea băncii emitente, nu apare riscul de neplată din partea acesteia. În cazul, însă, în care banca emitentă are dificultăţi financiare, apare riscul de neplată sau de întârziere a plăţii. Confirmarea dată de banca română o obligă la plată faţă de agentul economic exportator, ceea ce pe ansamblul economiei naţionale nu înseamnă o intrare de valută. Aceasta va avea loc numai în momentul în care banca confirmatoare (banca română) îşi va recupera banii de la banca emitentă. Ca atare, în cazul exporturilor româneşti se recomandă utilizarea acreditivului irevocabil confirmat de o terţă bancă, cu bonitate de necontestat pentru acele acreditive emise de bănci cu dificultăţi financiare. Confirmarea dată de o bancă comercială română este preferabil a se utiliza pentru acreditive emise de bănci fără astfel de probleme, în acest din urmă caz constituind şi o modalitate de sporire a încasărilor valutare prin plata comisioanelor care cad în sarcina ordonatorului (dacă în contract nu s-a prevăzut altfel). Datorită acestor aspecte, în cazul în care partea română solicită includerea în contractul de bază confirmarea acreditivului, este indicat să se precizeze clar ce bancă va da confirmarea, indicându-se bineînţeles o bancă în măsură să avantajeze partea română din punctul de vedere al celor prezentate.

În practică, adesea, în cazul unor importatori/bănci emitente cu probleme financiare, băncile confirmatoare condiţionează confirmarea acreditivului de constituirea în prealabil la ele a unui depozit valutar egal ca valoare cu valoarea acreditivului. În esenţă, acreditivul irevocabil confirmat relevă rezervele partenerilor (exportatori) cu privire la capacitatea de acoperire a angajamentelor de plată asumate de partea română (agent economic importator-ordonator, bancă comercială română – emitenta acreditivului). În acest context, băncile solicitate să confirme acreditivele deschise de băncile comerciale române adesea condiţionează confirmarea acestora de acoperire anticipată a acreditivelor, respectiv punerea la dispoziţia lor, în mod anticipat, a sumelor în valută, corespunzător valorii acreditivului ce vor fi confirmate. Astfel de situaţii, de exemplu, sunt deja uzuale în relaţiile cu băncile din SUA. Asemenea acreditive, în practică, sunt denumite acreditive cu acoperire anticipată. Cum din momentul deschiderii

227

acreditivului până în momentul utilizării perioada de timp poate depăşi adesea 2-3 luni, pierderea pentru partea română, din punct de vedere al fructificării fondurilor, este evidentă. Pentru a depăşi acest inconvenient, băncile comerciale române convin cu băncile confirma-toare, care solicită acoperirea anticipată a acreditivelor, constituirea de depozite colaterale purtătoare de dobânzi. În orice caz, suma depozitată în acest context constituie un titlu de garanţie în favoarea băncii beneficiarului acreditivului – exportatorul străin, pentru toate obligaţiile importatorului român născute direct prin ordinul dat de deschidere a acreditivului (sau indirect prin deschiderea acreditivului de banca comercială română) şi prin confirmarea şi utilizarea acreditivului res-pectiv. Se subînţelege că suma de bani depozitată rămâne la dispoziţia băncii beneficiarului până la stingerea tuturor obligaţiilor ce decurg din derularea acreditivului. De aici, cerinţa expresă ca importatorii români să stabilească perioade de valabilitate a acreditivului în strânsă concordanţă cu termenele de livrare a mărfurilor importate şi, mai ales, să evite prelungirea valabilităţii acreditivelor, fapt care în fond prelun-geşte perioada de imobilizare a fondurilor valutare la bănci în străinătate.

De reţinut, criteriul decisiv al utilizării acreditivului este dat de fermitatea angajamentului bancar. Indiferent de forma acreditivului revocabil sau irevocabil – banca acţionează la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile ordonatorului faţă de care s-a angajat să efectueze o plată. Acest angajament rămâne ferm până primeşte alte instrucţiuni (în cazul acreditivului revocabil) decât cele primite iniţial. Fermitatea angajamentului bancar este o caracteristică esenţială a acreditivului.

Modul de utilizare a acreditivului. Toate acreditivele trebuie să indice clar modul în care sunt utilizabile de beneficiarul acreditivului, respectiv, modul în care exportatorul va încasa banii: la vedere, cu plată diferată (amânată); prin acceptare; prin negociere.

Acreditivul cu plata la vedere: sunt acele acreditive care, în momentul prezentării documentelor de exportator la banca plătitoare, acesta este plătit imediat. Referitor la plata imediată, devin importante următoarele aspecte:

– plata se face numai după ce banca a efectuat controlul docu-mentelor şi a constat concordanţa strictă cu condiţiile şi termenii acreditivului;

228

– dacă banca plătitoare este situată în altă parte (oraş sau ţară) decât exportatorul, controlul şi plata documentelor se face numai după ce acestea au ajuns la ea în cadrul valabilităţii acreditivului;

– băncile nu plătesc documente neconforme cu termenele şi condiţiile din acreditiv. În textul acreditivului se regăseşte precizarea: plata la vedere, payment at sight.

Acreditivul cu plata diferată (amânată). Plata documentelor nu se face în momentul prezentării acestora la bancă, ci la o dată ulterioară, menţionată expres în textul acreditivului. De regulă, plata diferată se efectuează la 30-60 zile faţă de momentul prezentării documentelor. Importatorul intră în posesia documentelor şi îşi poate ridica marfa înainte să o achite, iar exportatorul, care a făcut de fapt o vânzare credit pe termen scurt (30-60 zile), are certitudinea, prin angajamentul bancar din acreditiv, că va fi plătit la termenul diferat. În baza unui astfel de acreditiv, băncile, adesea, acordă avansuri şi/sau credite pe termen scurt exportatorilor, garanţia constituind-o angajamentul de plată al băncii emitente a acreditivului. În textul acreditivului se regăseşte precizarea: plata diferată la „x” ... zile, deferred payment at „x” days.

Acreditivul cu plata prin acceptare. Sunt utilizate în cazul exporturilor pe credit. Odată cu documentele, exportatorul prezintă băncii şi o cambie sau un set de cambii trase asupra băncii indicate în textul acreditivului (care pot fi: banca emitentă, banca acceptantă, banca trasă expres desemnată) cu anumite scadenţe. Banca acceptă cambiile, devenind debitor cambial principal, le restituie exportatorului, iar documentele le remite importatorului. La scadenţă, exportatorul pre-zintă băncii acceptante cambiile, iar aceasta le achită. Exportatorul poate să nu aştepte scadenţa cambiilor, ci să le vândă (să le sconteze) unei bănci comerciale, plătind o taxă de scont. În acest mod, o vânzare pe credit se transformă într-o vânzare cu plata la vedere, exportatorul recuperându-şi mai devreme banii (mai puţin taxa scontului), prin scontarea cambiei. În textul acreditivului se regăsesc precizările: acceptarea cambiei la „x” zile, trasă de beneficiar asupra băncii „y” ..., acceptance of drafts at „x” days, Beneficiary´s draft(s) drawn on „y” ... .

Acreditivul cu plata prin negociere. Specific dreptului bancar anglo-saxon, utilizarea acreditivului presupune prezentarea de către beneficiar a documentelor însoţite de una sau mai multe cambii (după

229

caz) trase asupra băncii emitente. Potrivit dreptului cambial, locul plăţii este domiciliul trasului, în cazul dat, al băncii emitente. În această situaţie, dezavantajoasă pentru exportator, locul plăţii este întotdeauna în străinătate, la banca emitentă. Pentru a elimina acest neajuns, banca emitentă (la instrucţiunile ordonatorului) poate autoriza o altă bancă să negocieze documentele. Negocierea documentelor sau plata prin negociere semnifică dreptul băncii negociatoare de a „cumpăra” documentele (în esenţă, de a plăti exportatorul) şi de a le transmite băncii emitente. Pentru aceasta, ea percepe un comision de negociere care este plătit de beneficiarul acreditivului. Simpla examinare de documente, fără a le cumpăra, nu constituie negociere.

Clauze speciale în acreditiv. O caracteristică a acreditivului este adaptabilitatea care vizează cel puţin două aspecte: unul care rezultă chiar din definiţie, care numeşte acreditiv orice angajament de plată asumat de o bancă, indiferent de modul în care este definit sau descris (inclusiv scrisoare de credit comercială, acreditivul stand-by); iar al doilea are în vedere faptul că, prin anumite menţiuni trecute în textul acreditivului sau prin modul de utilizare, acesta se poate adapta diferitelor particularităţi ale tranzacţiilor comerciale.

În acest sens, se disting clauzele: transferabil, revolving, clauză roşie, de compensaţie.

Acreditivul transferabil. Inserarea acestei clauze în textul acreditivului dă dreptul beneficiarului acreditivului să solicite băncii transferatoare să facă acreditivul utilizabil (plătibil) în totalitate sau parţial pentru unul sau mai mulţi beneficiari secunzi. Un astfel de acreditiv este utilizat în operaţiunile de intermediere, beneficiarul acre-ditivului este un intermediar, iar beneficiarul secund este exportatorul real.

Acreditivul revolving/reinnoibil. Se caracterizează prin faptul că valoarea acreditivului se reîntregeşte automat, pe măsura efectuării plăţilor până la un anumit plafon, în funcţie de fiecare livrare. Este utilizat pentru contracte de valori mari, cu livrări eşalonate în timp. Valoarea acreditivului este la nivelul unei livrări şi, în consecinţă, comisioanele, taxele bancare sunt mai reduse.

Acreditivul clauză roşie (red clause). Prin inserarea acestei clauze în textul acreditivului, banca plătitoare este autorizată să facă o plată în favoarea beneficiarului, înainte ca acesta să prezinte

230

documentele privitoare la expedierea mărfii. Plata poate fi sub forma unui avans sau poate fi egală cu valoarea acreditivului. Suma astfel obţinută permite exportatorului să procure marfa sau unele componente. La termenul de expediţie precizat în acreditiv, beneficiarul acreditivului livrează marfa şi prezintă documentele la bancă, încasând diferenţa.

Acreditivul de compensaţie sau reciproc se caracterizează prin inserarea în textul acreditivului a unei clauze care nu permite utilizarea acreditivului de export decât în corelaţie cu un acreditiv de import. Prin combinarea a două acreditive cu astfel de clauze, partenerii care dezvoltă operaţiuni în contrapartidă, compensaţie, se asigură că dacă unul dintre ei nu va livra marfă în compensaţie, va fi plătit de banca emitentă, respectiv va primi echivalentul mărfurilor nelivrate în compensaţie.

Folosirea combinată a acreditivelor. Beneficiarul unui acreditiv poate folosi tehnica derulării acreditivului în operaţiunile de intermediere prin aşa-numitul acreditiv back-to-back şi prin cesiune de acreditiv.

Acreditivul back-to-back. Deşi denumirea este unică, în esenţă, este vorba despre două acreditive: unul de import şi unul de export, corelate valoric şi în timp de un intermediar.

Acreditivul cesionat. Beneficiarul unui acreditiv are dreptul ca o parte sau întreaga valoare a acreditivului deschis în favoarea sa să o cesioneze unui terţ – beneficiarul cesiunii, cel mai adesea exportatorul real.

Particularitatea acestor două tipuri de acreditive constă în faptul că nu conţin clauze speciale, ci se disting prin modul în care beneficiarul acreditivului imaginează tehnic întreaga afacere.

Deschiderea acreditivului documentar. Unul dintre momentele-cheie de care depinde buna funcţionare a mecanismului acreditivului îl constituie cel prin care ordonatorul, importatorul dă băncii sale dispoziţia de deschidere de acreditiv.

• Ordonând deschiderea unui acreditiv, importatorul confirmă solvabilitatea sa şi, în acest context, prin angajamentul ferm de plată al băncii sale, oferă exportatorului condiţii de plată sigure.

• Importatorul are siguranţa că mărfurile îi vor fi livrate în termen şi corespunzător cerinţelor specificate în acreditiv.

231

• Transmiterea prin canal bancar a documentelor permite primirea lor de către importator în timp util.

• Cumpărătorul este sigur că nu va plăti documente care nu corespund celor stipulate în ordinul de deschidere al acreditivului documentar.

În acelaşi timp, importatorul trebuie să aibă în vedere că: • Acreditivele documentare sunt tranzacţii separate,

independente de contractele comerciale, iar trimiterea în text la contractul comercial nu obligă în niciun mod băncile şi, ca atare, nu sunt luate în considerare.

• Toate părţile angajate în relaţia de acreditiv iau în considerare doar documente şi nu mărfurile sau serviciile la care acestea se referă. Deci, dacă documentele sunt în bună ordine, dar marfa primită nu este corespunzătoare, acest lucru nu poate fi invocat băncii ca motiv de neplată. Soluţionarea problemei se realizează pe cale comercială direct cu exportatorul.

• La originea oricărui ordin de deschidere stă un contract sau o înţelegere, în cadrul căruia partenerii au convenit cu claritate toate elementele specifice plăţii prin acreditiv, elemente pe care importatorul, pentru bunul mers al afacerii, trebuie să le respecte în ordinul pe care îl dă băncii sale.

• Toate instrucţiunile de emitere a acreditivului, acreditivul însuşi trebuie să precizeze cu claritate documentele contra cărora se va face plata.

• Dacă acreditivul conţine condiţii fără să precizeze ce documente trebuie prezentate în conformitate cu acestea, băncile le vor considera ca nefiind precizate şi le vor ignora.

• Pentru buna derulare a plăţii, importatorul: nu va solicita ca documentele să conţină detalii pe care emitentul acestora nu le poate înţelege; nu va solicita documente pe care beneficiarul nu le va putea obţine.

• Ordinul de emitere trebuie realizat în baza Publicaţiei nr. 500, deoarece: băncile din întreaga lume lucrează după aceste Reguli uniforme; acţiunile băncilor în materie de acreditiv sunt determinate de prezenţa sau absenţa unor precizări, sau lipsa unor instrucţiuni; în caz de litigiu în materie de plăţi prin acreditiv documentar, prima referinţă este

232

Publicaţia nr. 500; există expresii consacrate, specificate expres în Publicaţia nr. 500, referitoare la date, perioade şi termene care sunt interpretate într-un anumit mod; există termeni pe care Publicaţia nr. 500 recomandă a nu fi utilizaţi.

• Instrucţiunile de deschidere trebuie să fie clare şi precise, fără a include detalii excesive.

• Termenii utilizaţi trebuie să fie profesionali şi folosiţi în sensul menţionat strict de Publicaţia nr. 500.

• Instrucţiunile pe care ordonatorul le dă băncii emitente definesc obligaţia importatorului de a rambursa băncii emitente sau băncii autorizate plata făcută de aceasta. Această precizare importantă, de regulă, se specifică clar în ordinul de deschidere, sau într-un alt contract cu banca, care însă face parte integrantă din ordinul de deschidere.

• Orice ordin de deschidere trebuie să conţină sintagma: „Vă solicităm să deschideţi un acreditiv în contul nostru” sau o alta cu un conţinut asemănător.

• Orice ordin de deschidere trebuie să conţină numele şi semnătura ordonatorului. În esenţă, semnătura este dată de persoana (persoanele) autorizate de o firmă să angajeze fondurile firmei.

Utilizarea acreditivului documentar. În ansamblul mecanismului derulării acreditivului exportatorul este beneficiarul acreditivului: cel în favoarea căruia a fost deschis acreditivul; cel care, în măsura în care îndeplineşte toate condiţiile de termene şi documente stipulate în textul acreditivului, încasează contravaloarea mărfurilor exportate/serviciilor prestate, respectiv utilizează acreditivul.

Opţiunea exportatorului pentru plata prin acreditiv. În decizia sa, exportatorul trebuie să aibă în vedere avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă această tehnică de plată pentru el. Sintagma „utilizarea acreditivului” semnifică ansamblul activităţilor întreprinse de benefi-ciarul acreditivului, exportatorul pentru a încasa de la bancă contrava-loarea mărfurilor expediate, contra documentelor stipulate în acreditiv.

Avantajele utilizării acreditivului documentar pentru exportatori:

• Risc minim de neplată a mărfurilor livrate. Angajamentul de plată este al unei bănci (banca emitentă), independent de cumpărător a cărui situaţie financiară este mai puţin cunoscută sau care se poate deteriora în timp.

233

• Cumpărătorul nu poate revoca plata sub diferite pretexte. Angajamentul de plată asumat de bancă este un angajament ferm de plată şi este un contract independent de contractul comercial internaţional, chiar dacă în textul acreditivului documentar se face trimitere la acesta.

• Dacă cumpărătorul doreşte modificarea sumei de plată, invocând, de exemplu calitatea mărfurilor primite, sau alte aspecte care nu se regăsesc în condiţiile din acreditivul documentar, el trebuie să abordeze această problemă pe cale comercială. În măsura în care exportatorul a îndeplinit condiţiile din acreditivul documentar, în caz de litigiu el are o poziţie favorizată.

• Derularea plăţii este promptă şi strict reglementată de Publicaţia nr. 500.

• Riscul de pierdere sau deteriorare a documentelor transmise pe canal bancar este minim.

• În măsura în care acreditivul documentar presupune utilizarea prin cambii trase la anumite termene, exportatorul poate utiliza cambiile acceptate de bănci ca o metodă de finanţare a exportului prin scontarea sau, după caz, forfetarea lor.

Dezavantajele utilizării acreditivului documentar de către exportator:

• Poziţia competitivă a exportatorului este diminuată deoarece: comisioanele şi spezele bancare sunt mai mari şi cad în sarcina ordonatorului.

• Sumele de încasat prin acreditiv documentar sunt supuse inerent riscului de curs valutar, care poate fi acoperit prin operaţiuni independente de mecanismul derulării acreditivului documentar, cum ar fi: operaţiuni la termen, hedging valutar; includerea în preţ a unei marje asiguratorii.

Opţiunea exportatorului pentru acreditiv documentar. Alegerea de către exportator a acreditivului documentar ca modalitate de plată implică luarea în considerare a cel puţin două aspecte: creşterea rapidităţii şi siguranţei plăţii şi corelaţia acreditivului cu construcţia financiară a afacerii în ansamblul ei.

234

Privitor la aspectele referitoare la siguranţa plăţii, exportatorul va opta pentru:

• Acreditivul documentar irevocabil, întrucât orice modificare, anulare etc. a unui astfel de angajament nu poate fi efectuat de banca emitentă fără acordul său.

• Acreditivul documentar irevocabil confirmat, în cazul în care are anumite îndoieli privind ţara importatorului, banca emitentă. Confirmarea dată de o terţă bancă este, de asemenea, un angajament ferm de plată. Astfel, în cazul în care nu este plătit de banca emitentă, va fi plătit de banca confirmatoare.

Referitor la rapiditatea plăţii, va opta pentru: domicilierea acreditivului documentar la banca din ţara sa în cazul plăţii la vedere, plată diferată, plată prin acceptare; şi, în caz de plată prin negociere, va solicita autorizarea prin acreditiv documentar a unei bănci din ţara sa (care să apară ca menţiune în acreditivul documentar) pentru negocierea documentelor. Aceste opţiuni au ca efect: grăbirea încasării banilor cu timpul de curier pentru ca documentele să ajungă la o altă bancă în străinătate (în cazul domicilierii în străinătate); şi, în caz de anumite nereguli la documente, acestea pot fi corectate rapid la timp util. Referitor la construcţia financiară a afacerii şi acreditivul documentar, exportatorul trebuie să cunoască modalităţile prin care să fructifice una dintre caracteristicile fundamentale ale acreditivului: adaptabilitatea: prin includerea în acreditivul documentar a unor anumite clauze, acesta poate fi adaptat diferitelor situaţii; să gândească construcţia financiară a afacerii înainte de a negocia clauzele contractuale pentru a şti clar ce să solicite sau să ofere cumpărătorului. Acesta este cel ce va ordona deschiderea acreditivului documentar şi, ca atare, el va specifica clauzele dorite de exportator.

Acreditivul documentar şi clauzele contractului comercial internaţional

Informaţii precontractuale. Decizia exportatorului privind forma şi tipul de acreditiv documentar trebuie să se bazeze pe anumite informaţii obţinute înainte de începerea negocierilor sau încheierea contractului: solvabilitatea/buna credinţă/seriozitatea importatorului: informaţii ce se pot obţine de la banca care îl deserveşte pe cumpărător; de la alţi parteneri sau alte bănci (de pe piaţa sa) care au avut afaceri cu firma respectivă; comportamentul băncii sau băncilor din ţara

235

importatorului: faţă de importator în cazul în care băncile din ţara exportatorului au relaţii de corespondent cu bănci din ţara importatorului; uzanţa şi reglementările în vigoare privitoare la plăţi, garanţii şi transferul valutar al fondurilor din ţara importatorului, adesea acestea au incidenţă directă asupra formei acreditivului documentar şi rapidităţii încasării sumei: de la banca din ţara sa sau de la instituţii/organisme, cum sunt: Ministerul Comerţului, instituţii de cercetare privind pieţele externe, alţi agenţi economici care au mai derulat afaceri cu ţara respectivă; poziţia băncii confirmatoare sau a băncii transferatoare dacă se doreşte acreditiv confirmat sau acreditiv transferabil. În prealabil este necesar să se discute cu banca solicitată, dacă aceasta este pregătită să îşi adauge confirmarea sau, după caz, să găzduiască transferul. În principiu, aceste bănci au dreptul să refuze o astfel de cerere.

Clauzele contractuale privind plata prin acreditiv documentar de luat în considerare: să fie formulate într-o manieră fermă, clară, care să evite posibilitatea unei alte interpretări nedorite de exportator; să nu fie acceptate condiţii pe care exportatorul ulterior să nu le poată îndeplini; valabilitatea acreditivului documentar şi alte termene privind livrările să fie suficient de mari ca să-i permită exportatorului să expedieze marfa şi să întocmească setul de documente în mod corespunzător; este de dorit să se opteze pentru documente semnate de exportator (factură, certificat de calitate, greutate) sau un terţ independent (cărăuş, instituit de calitate specializat, asigurator etc.) şi nu se vor accepta documente semnate de importator. De exemplu, „plata contra certificat de recepţie semnat de exportator şi importator”, importatorul oricând poate refuza întemeiat sau nu o astfel de semnătură, iar exportatorul neputând obţine documentul, nu va putea încasa banii de la bancă, deşi toate celelalte documente cerute prin acreditiv documentar le are în bună ordine; se va negocia modul de distribuţie a plăţii comisioanelor şi taxelor bancare; negocierea şi încheierea contractului trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele importatorului. Respectarea acestei reguli de aur este esenţială în plata prin acreditiv documentar, deoarece este un contract independent de contractul comercial internaţional. Deci, dacă importatorul este nemulţumit de rezultatul negocierilor va ordona deschiderea unui acreditiv documentar care să facă dificilă sau chiar

236

imposibilă îndeplinirea cerinţelor cuprinse din el şi deci imposibilitatea utilizării lui de către exportator.

Comportamentul exportatorului la primirea acreditivului documentar. La primirea acreditivului documentar, exportatorul verifică conţinutul acreditivului documentar şi îl compară cu ele convenite anterior prin contract (sau înţelegere) cu importatorul. Din această comparaţie pot rezulta următoarele situaţii:

• Condiţiile şi termenii din acreditivul documentar corespund celor convenite anterior prin contract. Drept urmare, exportatorul va face toate demersurile necesare pentru: expedierea mărfii; întocmirea setului de documente, prezentarea lor la bancă pentru plată.

• Condiţiile şi termenii din acreditivul documentar nu corespund celor convenite prin contract, dar nu afectează fondul comercial al afacerii, iar exportatorul le poate îndeplini fără dificultate. În acest caz, întrucât condiţiile din acreditivul documentar prevalează, fără nicio altă formalitate, exportatorul va expedia marfa şi va întocmi şi depune setul de documente corespunzător celor trecute în acreditivul documentar, de exemplu, este modificat termenul de livrare; se cer cantităţi mai mari sau mai mici (dar şi valoarea acreditivului documentar mai mare sau mai mică); se cer alte game sortimentale, coloristice, tipodimensiuni etc., iar pentru exportator nu este o dificultate să le îndeplinească.

• Condiţiile şi termenele din acreditivul documentar nu corespund celor convenite anterior, iar exportatorul nu le poate îndeplini. În acest caz, prima regulă este: nu expediază marfa.

Acţiunile de urmat de către exportator în acest caz sunt: • Contactează importatorul şi discută problema modificării

acreditivului documentar, corespunzător celor convenite anterior. Din modul în care poartă discuţia cu importatorul, exportatorul poate identifica intenţia reală a acestuia. Astfel, importatorul: în mod deliberat a introdus o clauză greu sau de neîndeplinit de exportator. De exemplu, piaţa s-a contractat şi nu mai sunt cerute produsele respective; la negocieri, importatorul a fost nemulţumit de clauzele contractuale etc. Prin clauze de nerealizat, în mod conştient, el obstrucţionează afacerea; din dorinţa de a renegocia, de regulă, preţul mărfii. De exemplu, pe piaţa sa au apărut între timp mai mulţi ofertanţi de aceeaşi marfă cu preţuri mai joase; din neglijenţă sau necunoaşterea practicilor în materie de acreditiv documentar. Indiferent de motiv, exportatorul va negocia

237

(telefonic) clauza care trebuie modificată şi cum să fie modificată pentru ca să o poată îndeplini. Aşteaptă să sosească modificarea acreditivului documentar pe canal bancar. La primirea modificării trebuie să anunţe expres banca notificatoare că acceptă modificarea comunicată. După ce acceptă modificarea, exportatorul expediază marfa, întocmeşte şi depune la bancă documentele corespunzătoare acreditivului documentar, original modificat. În cazul neacceptării acreditivului documentar original, neacceptării modificărilor primite: exportatorul nu va expedia marfa; dacă exportatorul expediază marfa, o face pe răspunderea sa; operaţiune se transformă din acreditiv documentar în incaso documentar; banca nu îl plăteşte, în baza acreditivului documentar deschis pe documentele neconforme cu acreditivul documentar; plata rămâne la latitudinea importatorului;

• Soluţiile în astfel de cazuri pot fi: continuarea discuţiilor cu importatorul până la găsirea unei soluţii de compromis (renegociere de preţ, de cantitate etc.); căutarea unui alt partener potenţial interesat în marfa respectivă; rezilierea contractului şi solicitarea de despăgubiri – dacă astfel de clauze au fost trecute în contract.

Pentru a se proteja împotriva riscului producerii mărfii şi nevânzării ei, adesea, exportatorii, prin contract, convin cu importatorii ca deschiderea acreditivului documentar să aibă loc cu un număr de zile faţă de momentul expediţiei, suficient de mare care să le permită ca în acest interval să producă marfă. De exemplu, „deschiderea acreditivului documentar cu 45 de zile înainte de livrarea mărfii, orice întârziere în deschiderea acreditivului documentar de cumpărător va atrage automat decalarea corespunzătoare a celorlalte obligaţii privind livrarea mărfii de către vânzător”. În citirea şi interpretarea conţinutului acreditivului documentar, exportatorul, în aceeaşi măsură ca şi importatorul, trebuie să cunoască sensul clauzelor, noţiunilor utilizate în lumina terminologiei precizate în:

• Reguli uniforme şi practica acreditivelor dcumentare, Publicaţia nr.500;

• The New Standard Documentary Credit Forms, For the UCP 500, Publicaţia nr. 516.

Documentele utilizate în derularea unui acreditiv. Orice ordin de deschidere de acreditiv documentar, acreditivul însuşi, iar când este cazul şi instrucţiunile de modificare, trebuie să precizeze clar

238

documentele în baza cărora să se facă plata/ acceptarea/negocierea de către banca desemnată în favoarea beneficiarului. Este foarte important ca părţile implicate în derularea acreditivului documentar – ordonator, băncile şi beneficiarul – să acorde acelaşi înţeles termenilor folosiţi pentru a desemna documente, conţinutul lor şi cine le va semna. Enumerarea documentelor obligatoriu de prezentat pentru efectuarea plăţii este la latitudinea importatorului.

Documentele pot fi grupate în două: o primă grupă formată din: factură, documentul de transport şi certificatul de asigurare, documente pentru care Publicaţia nr. 500 stabileşte un cadru riguros şi alte documente în care pot fi cuprinse: certificatul de origine, lista de colete/greutate, de calitate, fitosanitar, buletinul de analize, etc, al căror număr şi conţinut sunt în măsură să asigure ordonatorul că beneficiarul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.

Pentru aceste „alte documente”, ordonatorul în cererea de deschidere trebuie să precizeze ce informaţii şi ce date să conţină şi cine să le semneze. În caz contrar, băncile vor accepta documentele aşa cum sunt prezentate, cu condiţia să nu fie în neconcordanţă cu alte docu-mente prezentate. Referitor la documente precizăm următoarele: docu-mentele trebuie emise pe numele ordonatorului sau pe numele persoanei care este precizată în acreditivul documentar; toate documentele cerute trebuie prezentate în numărul de originale şi copii specificate în acreditivul documentar; descrierea mărfii, marcarea coletelor, numărul lor, precizările privind greutatea trebuie să fie identice în toate documentele; documentele trebuie prezentate toate în cadrul termenului de prezentare a documentelor specificat în acreditivul documentar, iar dacă nu este precizat, în 21 de zile de la data expediţiei mărfii, fără a depăşi însă valabilitatea acreditivului documentar; documentele sunt prezentate la ghişeele băncii desemnate să plătească/accepte/negocieze, în acest loc expiră termenul de prezentare şi de valabilitate a acreditivului documentar. În cazul în care prezentarea documentelor se face la o bancă, iar valabilitatea acreditivului documentar expiră la o altă bancă, în acreditivul documentar trebuie să se specifice acest lucru; dacă nu se menţionează în alt mod în acreditivul documentar, băncile acceptă documente emise înainte de deschiderea acreditivului documentar.

239

9.2. Scrisoarea de credit comercială şi elementele ei specifice

Scrisoarea de credit comercială este adresată de către banca emitentă (importatorului la ordinul acestuia) direct beneficiarului (exportatorului), care este autorizată – cu condiţia prezentării până la un anumit termen a documentelor dovedind expedierea unor mărfuri –să tragă trate la vedere sau la termen asupra acelei bănci, banca emitentă obligându-se în mod irevocabil faţă de beneficiar sau faţă de orice bancă care le-ar negocia, să le onoreze la prezentare, prin plată sau acceptare, cu condiţia ca documentele să fi în strictă concordanţă cu prevederile scrisorii de credit comerciale şi să fie prezentate la termen.

Elementele unei scrisori de credit sunt: – banca emitentă (corespondentă a băncii române); – ordonatorul scrisorii de credit (importatorul), – valoarea (suma); – termenul de valabilitate al scrisorii de credit; – termenul de încărcare al mărfii (care trebuie să fie cu câteva

zile mai scurt decât valabilitatea); – documentele contra cărora se face plata (factură, certificat de

calitate, documente de transport, specificaţii); – preţul mărfii (paritatea de livrare); – destinaţia mărfii. Scrisoarea de credit comercială are la bază o operaţie de comerţ

exterior având ca scop realizarea în condiţii de siguranţă atât pentru cumpărător, cât şi pentru vânzător.

Firmele cu activitate de comerţ exterior, la primirea unor scrisori de credit, trebuie să le prezinte spre verificare imediat la bancă, pentru ca aceasta să verifice:

– bonitatea băncii emitente, apreciind numai bănci de prim rang; – dacă scrisoarea de credit este autentică; – dacă scrisoarea de credit este autentică, deoarece nu se acceptă

scrisori de credit revocabile; – termenul de valabilitate în raport cu operaţiunea prin care a

fost emisă; – modul în care au fost acoperite scrisorile de credit; – condiţiile scrisorii de credit comerciale în comparaţie cu

dispoziţiile legale din România în materie valutară sau dacă unele clauze nu periclitează încasarea contravalorii mărfii.

240

Scrisoarea de credit, faţă de acreditivul documentar, prezintă următoarele caracteristici:

– scrisoarea de credit este întotdeauna adresată exportatorului şi este emisă, de regulă, direct acestuia, fie de banca care a emis-o, fie de firma importatoare;

– scrisoarea de credit comercială este întotdeauna utilizabilă prin trate de exportator, asupra băncii emitente;

– scrisoarea de credit comercială este întotdeauna expediată în străinătate;

– scrisoarea de credit comercială trebuie să fie întotdeauna irevocabilă;

– scrisoarea de credit comercială implică, în special, tranzacţiile plătibile la vedere, negocierea de către o bancă a tratelor trase de exportator asupra băncii emitente.

Scrisoarea de credit necomercială apare ca o scrisoare pe care o adresează o bancă altei bănci, prin care cere să plătească purtătorului acelei scrisori, la cerere, o anumită sumă de bani sau să onoreze trate ori cecuri trase de beneficiari asupra băncii emitente sau plătitoare cu respectarea termenului de valabilitate.

Scrisoarea de credit necomercială se bazează în primul rând pe încrederea băncii în clientul său şi a corespondentului străin în banca emitentă. Scrisoarea de credit necomercială poate fi oricând anulată înainte de plata sumei. Spre deosebire de cec, care nu poate fi încasat decât integral, beneficiarul unei scrisori de credit poate încasa de pe aceasta orice sumă doreşte, în limita sumei totale care este indicată în scrisoare.

Scrisoarea de credit simplă – este adresată unui singur corespondent. Ea este emisă de o bancă şi este adresată altei bănci dintr-o ţară străină indicată în scrisoare. Pe baza acestei scrisori, beneficiarul poate să încaseze de la banca indicată în scrisoarea de credit suma în valută fie integral, fie în mai multe tranşe. O astfel de modalitate de plată presupune existenţa în prealabil a unei înţelegeri între cele două bănci, deoarece ea creează o relaţie de credit.

Scrisoarea de credit circulară – se adresează mai multor bănci din diferite ţări. Aceasta permite beneficiarului să încaseze treptat, în diferite puncte ale unui traseu, sumele care îi sunt necesare în cadrul sumei totale prevăzute în scrisoare. Suma de plată poate fi exprimată

241

atât în valută, cât şi în moneda naţională pentru operaţiunile din interiorul ţării. Prin această modalitate de plată, cumpărătorul este asigurat că vânzătorul, cel care este beneficiarul scrisorii de credit, nu va putea încasa bani decât dacă prezintă documentele în perfectă stare, dovedind expedierea mărfii, iar vânzătorul este şi el asigurat că, dacă va livra marfa şi prezintă toate documentele în strictă conformitate cu ceea ce este prevăzut în scrisoarea de credit, va încasa contravaloarea acelor documente, întrucât el posedă angajamentul irevocabil al băncii care a emis scrisoarea de credit.

10. INCASOUL DOCUMENTAR CA MODALITATE DE PLATĂ

Plata prin incaso presupune tratarea de către bănci, potrivit instrucţiunilor primite, a documentelor comerciale şi (sau) financiare în scopul de a obţine acceptarea şi/sau plata, de a remite documente comerciale contra acceptării şi/sau, după caz, contra plată, de a remite documente în alte condiţii. Astfel, se disting anumite elemente esenţiale care sunt specifice mecanismului incasoului:

– operaţiunea este o simplă vehiculare de documente, ca atare obligaţia băncilor ce intervin se rezumă la prestarea unui serviciu în anumite condiţii impuse de instrucţiunile primite de la exportator şi de regulile Publicaţiei nr. 522;

– documentele vehiculate de bănci pot fi de două feluri: comerciale (factura, documente de transport, de proprietate etc.) şi financiare (cambii, bilet la ordin, cec, chitanţe etc., utilizate pentru a obţine sume de bani).

De altfel, în funcţie de documentele vehiculate, se disting două tipuri de incasouri:

– simplu – este un incaso de documente financiare neînsoţite de documente comerciale;

– documentar – este un incaso de documente comerciale însoţite sau nu de documente financiare.

Indiferent însă de felul incasoului, simplu sau documentar, se poate vorbi de un caracter documentar al plăţii, în sensul că prin vehicularea documentelor de bănci, mecanismul incasoului permite în final să se obţină o plată contra documente. Prin transmiterea documentelor în acest mod, se urmăreşte ca destinatarul acestora să nu intre în posesia lor decât în momentul executării obligaţiei sale de plată sau alta similară (acceptarea cambiilor). În cazul incasoului documentar, caracterul documentar este mai pronunţat în sensul că importatorul

243

efectuează plata nu contra marfă, ci contra documente care atestă livrarea potrivit condiţiilor stabilite în contractul comercial internaţional. Cel puţin teoretic, incasoul conferă o anumită certitudine partenerilor privind îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul comercial internaţional.

Cumpărătorul, văzând documentele înainte de a le onora, are siguranţa că efectuează plata numai după ce exportatorul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate şi a exportat marfa.

În acelaşi timp, vânzătorul, la rândul său, are siguranţa că importatorul nu va intra în posesia documentelor pentru a-şi ridica marfa decât după ce le va achita.

Cu toate acestea, incasoul nu prezintă nicio garanţie pentru exportator, că importatorul va achita de îndată documentele. Singura obligaţie de plată a importatorului fiind cea asumată prin contractul comercial, riscurile de neîncasare sunt cele specifice unei astfel de obligaţii. Dacă la aceste elemente se adaugă şi faptul că potrivit uzanţei spezele şi comisioanele bancare sunt suportate de exportator, reiese clar că în cadrul acestei modalităţi de plată avantajele sunt, în principal, de partea importatorului. De aici, şi orientarea pe planul activităţii de comerţ exterior de a promova această modalitate de plată în raport cu partenerii la care relaţiile se bazează pe încredere reciprocă, atât şi în ce priveşte solvabilitatea. În relaţiile de comerţ exterior ale ţării noastre, incasoul documentar este utilizat prioritar în relaţiile de plăţi comerciale cu parteneri de încredere şi adesea dublat de un instrument de garantare. Cu toate acestea, ponderea sa în ansamblul plăţilor cu străinătatea rămâne modestă (10-15%), într-o mult mai mare măsură fiind utilizat în relaţiile de plăţi necomerciale.

Principalele etape în derularea plăţii prin incaso documentar sunt: • Contractul comercial internaţional prin care partenerii au

convenit plata prin incaso documentar este documentul de referinţă pentru exportator în îndeplinirea obligaţiilor sale.

• Livrarea mărfii. Acest moment declanşează ansamblul etapelor privind derularea incasoului documentar. Livrarea mărfii trebuie realizată în strictă concordanţă cu termenele de livrare şi condiţiile privind marfa convenite prin contract. În urma livrării mărfii, exportatorul este în posesia documentelor prin care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

244

• Setul de documente însoţit de ordinul de plată la incaso este prezentat la banca exportatorului – banca emitentă. În ordinul de plată la incaso, exportatorul solicită în mod expres plata la incaso şi prezintă clar şi precis condiţiile în care vor fi înmânate documentele importatorului şi denumirea documentelor şi a numărului de exemplare ce vor fi remise acestuia.

• Banca remitentă, acţionând la ordinul clientului ei, emite propriul ei document – incaso documentar – în cadrul căruia preia (şi traduce) întocmai instrucţiunile primite de la ordonator, pe care îl remite băncii importatorului însoţit de setul de documente depus de exportator atestând livrarea mărfii.

• Notificarea importatorului. Banca prezentatoare, la sosirea documentelor, avizează importatorul de sosirea acestora.

• Documentele contra plată sau contra acceptare. În funcţie de instrucţiunile primite în incaso documentar, banca prezentatoare eliberează importatorului documente – fie contra plată, fie contra acceptarea cambiei (sau în alte condiţii).

• În posesia documentelor importatorul ridică marfa. • După încasarea contravalorii documentelor de la exportator,

banca importatorului remite banii (sau în cazul documente contra acceptare – remite cambia) băncii remitente.

• La primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul de încasarea exportului. În cazul în care prin instrucţiunile date au fost documente contra acceptare, îi remite cambia acceptată. În această a doua situaţie, exportatorul aşteaptă scadenţa pentru a încasa cambia.

Părţile implicate şi responsabilităţile acestora Denumirea părţilor implicate în derularea unui incaso, indiferent

de caracterul său, simplu sau documentar, este consacrată prin Publicaţia nr. 522: ordonatorul – clientul care încredinţează operaţiunea de incaso băncii sale; banca remitentă – banca la care ordonatorul a încredinţat operaţiunea de incaso; banca însărcinată cu încasarea – orice bancă, alta decât banca remitentă intervenind în operaţiunea de incaso; banca prezentatoare, respectiv banca însărcinată cu prezentarea documentului trasului; trasul – acela la care prezentarea documentelor trebuie să fie făcută potrivit ordinului de încasare. Banca însărcinată cu încasarea şi banca prezentatoare pot fi în practică una şi aceeaşi bancă

245

dacă documentele sunt trimise direct băncii care deserveşte afacerile trasului. Noţiunile se separă atunci când banca remitentă utilizează ser-viciile altei bănci din ţara trasului – bancă însărcinată cu încasarea, care, la rândul ei, se adresează băncii care îl deserveşte pe tras – banca prezentatoare.

Ordonatorul sau vânzătorul, exportatorul în cazul incasoului documentar, este cel care iniţiază operaţiunea. După expedierea mărfii într-un interval de timp optim, depune la banca ce îl deserveşte setul de documente prin care atestă expedierea mărfii în concordanţă cu condiţiile contractuale.

Interval de timp optim trebuie înţeles în sensul ca documentele să ajungă în termen cât mai scurt la cumpărător prin banca sa pentru a se obţine plata, cu condiţia ca acest lucru să se petreacă, în orice caz, înaintea sosirii mărfii la destinaţie. Sosirea mărfii cu mult înaintea documentelor prezintă mai multe dezavantaje pentru vânzător în cadrul acestei modalităţi de decontare: cu cât intervalul până la sosirea documentelor este mai mare, cu atât se prelungeşte creditul pe care indirect vânzătorul îl acordă cumpărătorului şi deci se întârzie încasarea contravalorii mărfii exportate; dacă mărfurile sunt sosite şi documentele nu, iar cumpărătorul, din anumite motive, nu mai este interesat în preluarea mărfii sau doreşte să întârzie plata sau este de rea-credinţă poate face o verificare a mărfurilor şi poate constata, real sau nu, anumite nereguli pe care le poate utiliza ca argument în amânarea plăţii, obţinerea unui rabat sau renunţarea de a mai achiziţiona marfa. Aceste procedee nu concordă cu teoria incasoului (aceasta având un caracter strict documentar) şi totuşi importatorii se folosesc de posibilitatea de refuz a plăţii la incaso, tratând în continuare problema exclusiv pe cale comercială; sosirea mărfii la destinaţie înaintea sosirii documentelor (în cazul transportului maritim) poate duce la cheltuieli mari de contrastalii, magazinaj etc., prin faptul că importatorul, în lipsa conosamentului, nu poate prelua marfa de la cărăuş; sosirea mărfii expediată pe adresa cumpărătorului înaintea documentelor mai comportă riscul ca acesta să utilizeze marfa sau să o vândă, să-şi schimbe domiciliul şi astfel marfa să fie pierdută pentru vânzător.

Exportatorul, fiind iniţiatorul operaţiunii de incaso, este acela care stabileşte condiţiile concrete de derulare a acesteia, considerându-se că întreaga operaţiune se desfăşoară din ordinul său, pe riscurile şi

246

răspunderea sa. Din acest motiv, documentele la incaso trebuie să fie însoţite de instrucţiuni de încasare, pe care exportatorul – pentru protejarea propriilor sale interese –, trebuie să le dea cât mai clar, complet şi precis.

De reţinut faptul că, în cazul unor instrucţiuni neclare sau incomplete, băncile au posibilitatea, fie să-l contacteze pe exportator, solicitând eventuale precizări sau completări care ar fi necesare, fie să execute operaţiunea aşa cum cred ele de cuviinţă cu respectarea înţelesului instrucţiunilor primite şi în conformitate cu regulile Publicaţiei nr. 522.

Sub acest aspect trebuie subliniată încă o dată ideea că operaţiunile privind incasoul se execută pe riscul şi pentru contul exportatorului, ceea ce demonstrează că primul interesat în precizia, corectitudinea şi claritatea instrucţiunilor este însuşi exportatorul. Astfel, exportatorul îşi păstrează în permanenţă rolul de ordonator şi conducător al operaţiunii, interesul său fiind de a da curs oricărei solicitări sau înştiinţări din partea băncilor, în sensul luării de decizii de natură comercială privind documentele sau contravaloarea acestora.

Pentru buna derulare a plăţii la incaso, pentru protecţia lor, exportatorii trebuie ca, în instrucţiunile date băncii remitente, să preci-zeze clar:

– denumirea şi adresa băncii prezentatoare sau a băncii însărcinate cu încasarea unde se vor remite documentele. În caz contrar, banca remitentă va trimite documentele unei bănci cu care are relaţii de corespondent, la libera sa alegere. Precizarea expresă a băncii însărcinate cu încasarea permite reducerea la maximum a numărului de bănci prin care vor fi vehiculate documentele. Remiterea directă a documentelor reduce costul operaţiunii şi riscurile de pierdere sau întârziere a documentelor;

– numele şi adresa completă a trasului, importatorului, sunt necesare băncii prezentatoare de a notifica rapid şi direct importatorul de sosirea documentelor şi implicit scurtarea timpilor derulării operaţiunii şi încasării banilor;

– condiţiile eliberării documentelor de bancă importatorului. Documentele trimise la încasare pot fi cu plata la vedere sau la un anumit termen de la vedere – respectiv la scadenţă.

247

Pentru documentele trimise cu plata „la vedere” se utilizează sintagma „documente contra plată” abreviat D/P, ceea ce semnifică: eliberarea documentelor de bancă importatorului se realizează numai după ce acesta le-a plătit. Pentru documentele trimise cu plata la o scadenţă, se utilizează sintagma, „documente contra acceptare” abreviat D/A. În acest caz, documentele comerciale sunt însoţite de o cambie, iar eliberarea documentelor de bancă importatorului se face numai după ce acesta acceptă cambia.

Referitor la cambie este necesar: să se precizeze clar scadenţa cambiei (fie data fixă, fie în raport cu data emiterii sau acceptării), evitându-se formulări de determinare a scadenţelor care nu pot fi verificate (de la „x” zile de la data sosirii mărfurilor la destinaţie etc.), care adesea atrag costuri suplimentare pentru corespondenţă şi clarificări; anticiparea eventualităţii neacceptării plăţii cambiei de importator şi, drept urmare, formularea unor instrucţiuni clare de acţiune a băncii: dacă urmează să se solicite şi întocmirea formalităţilor de protest de plată/acceptare şi, în caz afirmativ, cine suportă costurile de protest; în cazul cambiilor acceptate, care va fi circuitul lor: se returnează exportatorului (într-un număr de zile de la acceptare) sau urmează să fie păstrate de o bancă (însăşi banca însărcinată cu încasarea/sau o bancă trustee) până la scadenţă (interval care poate fi până la 90 de zile); dacă cambiile sunt însoţite de documente comerciale, este necesar întotdeauna să se precizeze clar condiţiile în care sunt eliberate documentele, în lipsa unor astfel de instrucţiuni băneşti, le eliberează numai contra plată; cine şi cum suportă taxele şi comisioanele bancare pentru toate băncile implicate în relaţia de incaso. De reţinut este faptul că, în cazul în care trasul refuză plata taxelor şi comisioanelor bancare acestea automat sunt suportate de exportator şi pot fi: deduse din suma de plată, sau în lipsa plăţii, debitate din contul exportatorului.

Astfel, banca însărcinată cu încasarea poate elibera documentele referitoare la marfă contra plată/acceptare, fără să recupereze taxele şi comisioanele de la importator, cu excepţia situaţiei în care este instructată expres „să nu renunţe”.

– aceeaşi regulă acţionează şi în cazul solicitării plăţii unor dobânzi, în situaţia în care, referitor la acestea nu se regăsesc precizări în documentele anexate incasoului documentar.

248

– dacă exportatorul nu acceptă plăţi parţiale, este necesară precizarea că documentele nu se eliberează decât contra plăţii integrale. În principiu, băncile pot accepta plăţi parţiale dar numai pentru incaso simplu (sau însoţit de documente financiare) şi numai dacă o astfel de plată parţială este permisă prin reglementările legale în vigoare la locul plăţii şi prin ordinul de încasare nu sunt interzise plăţi parţiale;

– adesea, importatorii refuză plata integrală a documentelor, ei acceptând plata unei sume mai mici reprezentând: erori de facturare ale exportatorului, penalizări, lipsuri constatate la mărfurile sosite (înaintea documentelor). Dacă băncile au fost instructate în sensul „neacceptării plăţii parţiale”, acestea nu vor elibera documentele importatorului până la plata integrală.

Din punct de vedere practic, problema este necesar a fi rezolvată direct între exportator şi importator. Exportatorii trebuie să ia în considerare faptul că băncile vor păstra la ele documentele (în esenţă, la dispoziţia băncii remitente, practic a ordonatorului) pentru noi instrucţiuni. De reţinut faptul că păstrarea documentelor la dispoziţia exportatorilor atrage costuri suplimentare.

Dacă exportatorii, pe parcursul derulării incasoului, sunt nevoiţi să accepte plăţi/încasări parţiale, acceptul dat de ei trebuie să fie însoţit de instrucţiuni clare privind documentele. În principiu, în urma negocierii directe dintre exportator şi importator, în cazul refuzului acestuia de a plăti integral documentele, exportatorul poate da băncii:

– instrucţiuni de eliberare a documentelor fără să urmeze încasarea diferenţei (în cazul în care a acceptat rabatul de preţ cerut de importator);

– instrucţiuni de menţinere a documentelor la dispoziţia băncii remitente, pentru sold (în cazul în care a negociat cu importatorul că va urma o încasare pentru diferenţă).

Cumpărătorul (importatorul) sau trasul în cazul unui incaso documentar, în general, este destinatarul documentelor vehiculate la incaso, căruia, conform instrucţiunilor exportatorului, banca îi solicită să îndeplinească o anumită condiţie (plată, acceptare, alte condiţii) în schimbul eliberării documentelor.

Condiţia de îndeplinit se situează, de regulă, în afara relaţiilor directe născute prin iniţierea operaţiilor de incaso, reprezentând de obicei o obligaţie a importatorului faţă de exportator, asumată printr-un

249

contract sau alt act juridic de natură comercială sau civilă. În general, importatorul are obligaţia ca după primirea notificării să se prezinte la bancă, să controleze documentele ce atestă expediţia mărfii şi în cazul în care este satisfăcut de concordanţa acestora cu contractul comercial internaţional să dispună efectuarea plăţii. În cazul în care, anumite condiţii conţinute în ordinul de incaso (sau documentele ce-l însoţesc) nu corespund intereselor importatorului, acesta trebuie să contracteze direct exportatorul pentru modificarea ordinului de incaso. Dacă ordinul de incaso este refuzat, refuzul de plată/acceptare trebuie însoţit de instrucţiuni privind restituirea documentelor.

Pentru a uşura derularea plăţii la incaso, băncile solicită importa-torului ca fiecare dispoziţie de plată pentru achitarea documentelor primite la incaso să menţioneze referinţa sub care banca respectivă a avizat primirea documentelor. În practica activităţii de comerţ exterior, există tendinţa din partea importatorilor de a amâna cât mai mult plata. Amânarea plăţii în limite uzuale nu poate fi pusă în discuţie. În cazul în care aceste termene depăşesc limitele normale apar dezavantaje atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător.

Dezavantajele pentru vânzător (au caracter material) decurg din aceea că suma încorporată în marfa expediată este imobilizată şi deci, inutilizabilă de acesta, la care se poate adăuga şi dobânda pe care potenţial ar fi încasat-o prin depunerea sumei spre fructificarea la bancă.

Dezavantajele pentru importator sunt determinate de faptul că produc suspiciuni şi neîncredere din partea furnizorului. Astfel, furnizorul, într-o etapă viitoare, îl va evita ca partener comercial sau îi va solicita ca modalitate de plată acreditivul pentru plata mărfurilor ce le va contracta ulterior.

Din punct de vedere obligaţional, trasul (importatorul) nu este legat cu nimic faţă de operaţiunea de incaso şi celelalte părţi care intervin. Condiţia ce se cere îndeplinită de importator pentru realizarea incasoului este plata, acceptare etc., provenind dintr-o obligaţie exterioară incasoului. Importatorul este singurul care controlează încheierea operaţiunii, în cadrul relaţiilor născute prin incaso, niciuna dintre părţi neavând mijloace de determinare a acestuia la plată, acceptare etc. Singurele remedii împotriva trasului în cadrul unui incaso sunt remediile juridice proprii pentru executarea obligaţiei trasului faţă de ordonator.

250

Băncile. În mod normal, în operaţiunea de incaso intervin două bănci, şi anume:

– banca remitentă, care primeşte de la ordonator documentele însoţite de instrucţiunile privind încasarea şi care are rolul de a remite documentele unei alte bănci, dându-i totodată dispoziţiile de lucru conform instrucţiunilor ordonatorului şi practicii bancare;

– banca însărcinată cu încasarea, care primeşte documentele cu dispoziţiile de încasare de la banca remitentă, având sarcina de a asigura prezentarea documentelor trasului şi de a obţine încasarea (acceptarea, îndeplinirea altor condiţii, transmiţând în sens invers, conform instrucţiunilor primite, rezultatele incasoului (sume de bani, efecte de comerţ acceptate etc.).

În cazul în care operaţiunea nu poate fi realizată direct de banca însărcinată cu încasarea, aceasta apelează la o a treia bancă – banca prezentatoare – care preia sarcina de a prezenta documentele şi a obţine încasarea.

Băncile îndeplinesc rolul unor prestatori de servicii la ordinul exportatorului, percepând pentru aceasta comisioanele bancare. Principala obligaţie a băncilor este de a transmite documentele şi a încasa contravaloarea lor, cu stricta respectare a instrucţiunilor ordonatorului. În cadrul acestei obligaţii generale, băncile totuşi sunt datoare în mod expres la: controlul documentelor limitat la verificarea concordanţei dintre documentele prezentate efectiv şi cele enumerate în ordinul de încasare, avizând exportatorul asupra neregulilor sau documentelor lipsă; executarea instrucţiunilor ordonatorului de transmitere a documentelor; prezentarea documentelor şi obţinerea plăţii. Singura obligaţie fermă este ca în caz de neacceptare sau neplată, în cel mai scurt timp să anunţe ordonatorul dacă nu s-au dat alte instrucţiuni şi să-i ţină documentele la dispoziţie. La primirea unei astfel de notificări, banca remitentă trebuie să transmită noi instrucţiuni privind documentele: să fie din nou prezentate importatorului; să fie menţinute la dispoziţie, să fie restituite. Mai mult, dacă banca remitentă nu procedează la transmiterea de noi instrucţiuni, în termen de 90 de zile, documentele sunt returnate băncii remitente. Băncilor nu le revine nicio răspundere în ce priveşte orice fel de documente neprevăzute care le afectează activitatea sau în legătură cu riscurile care apar în derularea incasourilor independent de actele şi voinţa băncilor. De asemenea, nu

251

le revin responsabilităţi în caz de neacceptare sau neplată în cadrul incasourilor şi nu au obligaţia de a urmări încasarea decât în limitele executării instrucţiunilor exprese ale ordonatorului şi ale necesităţii gestionării în bune condiţii a documentelor încredinţate. De aici, obligaţia oricărui exportator de a da instrucţiuni clare, complete şi precise băncilor în dispoziţia de încasare.

Riscurile derulării plăţii prin incaso şi modalităţi de atenuare a acestora

Întrucât plata prin incaso nu presupune nicio obligaţie sau garanţie a plăţii în afara obligaţiei asumate de cumpărător prin contractul comercial, rezultă că incasoul este o sursă de riscuri deloc neglijabile pentru vânzător. Întreaga gamă de riscuri provenite în principal din faptul că, în tranzacţia comercială, condiţia iniţierii demersurilor pentru obţinerea plăţii este existenţa documentelor de expediţie, care presupun expedierea mărfii. Cu alte cuvinte, exportatorul îşi execută obligaţia contractuală (livrarea mărfii) urmărind ca numai după acest moment să întreprindă cele necesare pentru obţinerea plăţii. Singura protecţie a exportatorului este, în acest moment, faptul că importatorul nu poate ridica marfa – în principiu –, nu poate să obţină titlul de proprietate asupra mărfurilor decât în momentul plăţii, când intră în posesia documentelor. Principal deci, riscul exportatorului de a pierde marfa fără a obţine plata este eliminat. Rămân însă o serie de riscuri care pot surveni între momentul expedierii mărfii şi cel al încasării contravalorii ei. În ordinul frecvenţei lor în practica curentă, acestea sunt următoarele:

• Riscul întârzierii la plată, care decurge din faptul că circuitul documentelor este imprecis ca durată, dând astfel posibilitatea importatorului de a întârzia el însuşi să se prezinte pentru preluarea documentelor contra plată.

Acest risc este considerabil amplificat în cazurile în care modul de executare a contractului (în special calitatea mărfii), conjunctura pieţei (evoluţia preţurilor, cursurilor valutare etc.) sau situaţia financiară a importatorului prezintă variaţii semnificative care pot determina importatorul la o tergiversare deliberată a momentului plăţii, în aşteptarea fie a unor rabaturi de preţ, a momentelor de conjuntură mai favorabile sau a propriei redresări financiare.

252

• Riscul de neplată din partea importatorului în cazul în care aceleaşi elemente de insecuritate apar cu o amploare sporită, importatorul găsind căile de întrerupere a raporturilor contractuale sau asumându-şi riscurile neexecutării contractului (plăţii) în schimbul altor avantaje. Neplata poate deci surveni ca urmare a unor fenomene sau evenimente care pot pune pe importator în dezavantaj absolut sau relativ, şi anume: calitatea discutabilă a mărfii; conjunctura slabă a mărfii pe piaţă; evoluţia situaţiei valutare în sensul în care afectează negativ competitivitatea importului; apariţia unor oferte mai avantajoase de marfă similară; situaţia financiară precară a cumpărătorului.

Neplata aduce după sine arbitrarea litigiului în instanţa comercială sau civilă, recuperarea integrală a contravalorii mărfii fiind teoretic asigurată, dar practic extrem de dificilă datorită complexităţii motivelor posibile de neplată invocate şi procedurilor juridice corespunzătoare foarte anevoioase. Chiar în cazul unei asemenea soluţii, întârzierea recuperării contravalorii mărfii este extrem de păgubitoare pentru exportator.

• Riscul diminuării încasării apare ca o consecinţă directă a primelor două categorii de riscuri semnalate (întârzierea sau neplată), putându-se concretiza în trei forme, şi anume: scăderea valorii şi implicit a preţului mărfii, fie ca o urmare a deprecierii acesteia în perioada de întârziere, fie ca urmare a acceptării de către exportator a diminuării preţului în vederea lichidării tranzacţiilor cât mai repede şi cu pierderi minime; efectuarea unor cheltuieli suplimentare, în sarcina exportatorului pentru manipularea, depozitarea şi protecţia mărfii, staţionarea mărfii pe mijlocul de transport sau în antrepozitele cărăuşilor până la preluarea ei, redirijarea mărfii către o altă destinaţie etc.; plata către exportator a unor dobânzi neluate în calcul de eficienţă a exportului în cazul în care operaţiunea comercială este finanţată de un terţ (de regulă bancă) până în momentul încasării. În cele două situaţii din urmă are loc indirect o diminuare a încasărilor exportatorului.

• Riscul pierderii mărfii, care poate surveni în două situaţii, şi anume: în cazul în care marfa este expediată direct pe adresa unui cumpărător de rea-credinţă care şi-o însuşeşte, o înstrăinează şi refuză plata; desigur, un asemenea caz este destul de rar, teoretic existând suficiente remedii de natură civilă şi penală împotriva acestor situaţii; practica totuşi consemnează asemenea dispariţii de marfă care de obicei

253

sunt urmate de dizolvarea firmei comerciale partenere sau de falimentul acesteia; în cazul în care perioada de staţionare a mărfii în antrepozite sau pe mijlocul de transport se prelungeşte peste limita legală impusă de reglementările vamale sau dacă costurile de stocare şi protecţie depăşesc valoarea mărfurilor, consecinţa fiind confiscarea mărfii de autorităţi sau de creditorii respectivi. Tot aici se pot include şi cazurile de degradare a mărfii datorită stocării îndelungate.

În general, literatura de specialitate recomandă ca măsuri necesare de evitare a riscurilor operaţiunilor pe bază de incaso: practicarea incasoului numai în relaţiile cu parteneri siguri, cunoscuţi şi de o seriozitate şi bonitate de necontestat; măsuri de păstrare a controlului asupra mărfii prin expedierea ei pe numele unui terţ (tranzitar), la dispoziţia cumpărătorului (operaţiunea de vinculare); obţinerea prin contract a unor clauze de garantare – de scrisoare de garanţie bancară – prin diferite modalităţi a plăţii la incaso. Momentul de combatere a eventualelor efecte negative ale utilizării incasoului ca modalitate de plată la export privesc mai puţin tehnica financiar-bancară, fiind strâns legate de domeniul tehnicii comerciale, de încheiere şi derulare a contractelor.

• Contractarea exportului cu plata la incaso depinde de o serie de factori obiectivi privitori la: natura mărfii şi poziţia ei pe piaţă – cu cât marfa va fi mai „tare”, cu atât riscul ca importul să întârzie sau să refuze plata este mai mic; dimpotrivă, în cazul unei abundenţe de oferte de mărfuri similare, acest risc creşte; preţul mărfii – cu cât este mai competitiv, cu atât este mai mare interesul cumpărătorului pentru tranzacţie; calitatea mărfii – cu aceleaşi efecte; stabilitatea pieţei pentru un anumit produs, manifestată prin tendinţa de stabilitate sau creştere a preţului, asigură competitivitatea mărfii în momentul plăţii; conjunctura valutară, care poate influenţa preţul relativ al mărfii.

Din această enumerare rezultă că importantă este alegerea cu grijă a domeniului de aplicare a incasoului. Ţinând seama că marea majoritate a riscurilor decurg din interesul importatorului este, în primul rând, stabilirea corectă, cu obiectivitate a nivelului de competitivitate la care se situează marfa pentru a se accepta plata la incaso.

• Construcţia preţului şi condiţiile financiare ocupă locul următor ca importanţă. Riscul preponderent al plăţii la incaso fiind acela al întârzierii la plată, sunt recomandabile măsuri de acoperire a acestei

254

întârzieri, ca de exemplu: includerea în preţ a unei marje acoperitoare, echivalentă cu dobânda pe perioada estimată a întârzierii la plată; tratarea de condiţii de plată pe credit pe termen scurt (care va fi egală cu durata estimată a întârzierii la plată), cu dobânda corespunzătoare creditului. Deşi, uneori, se recomandă includerea în contract a unor penalităţi de întârziere la plată, acest procedeu nu este întotdeauna potrivit, întrucât, prin acumularea penalităţilor de întârziere, acestea pot constitui un motiv pentru cumpărător să dorească întreruperea contractului, deci neplata.

• Derularea în paralel de contracte comerciale cu mărfuri similare pe aceeaşi piaţă sau cel puţin prospectarea pieţei şi stabilirea de contracte cu alţi potenţiali cumpărători se poate dovedi o metodă de strategie comercială eficientă pentru diminuarea riscurilor incasoului. Desigur, aceasta este strâns legată de gradul în care marfa este cerută şi apreciată pe piaţă, existenţa mai multor clienţi permiţând dirijarea rapidă a mărfii către un alt cumpărător, în cazul în care cumpărătorul iniţial întârzie plata peste limitele normale, să o refuze din anumite motive. Ceea ce exportatorul poate face în cazurile în care modalitatea de plată convenită este incasoul documentar este atitudinea sa activă în toate etapele – din momentul încheierii contractului şi stipulării clauzelor de plată până la momentul încasării efective a contravalorii mărfii. Posibilităţile de acţiune pentru evitarea sau diminuarea riscurilor amintite sunt multiple.

În faza întocmirii contractului, riscul de neplată poate fi evitat, în principal, prin includerea în contract a unor clauze acceptate de importator, care pot avea în vedere:

– solicitarea unui avans de la importator în contul livrărilor de mărfuri contractate. Valoarea avansului se poate stabili luând în considerare potenţiale cheltuieli pe care vânzătorul ar fi obligat să le facă cu returnarea mărfii în ţara sa sau redirijarea pe altă piaţă în cazul refuzului de plată al importatorului;

– stipularea în contract a plăţii prin utilizarea cambiilor, precizându-se expres dreptul vânătorului de a prezenta cumpărătorului, odată cu documentele, o cambie trasă asupra acestuia spre a fi plătită sau acceptată şi avalizată. Această clauză din contract trebuie să se găsească materializată şi în ordinul de încasare, prin instrucţiunile precise şi complete pe care le dă exportatorul băncii însărcinată cu

255

încasarea. Avalizarea va fi solicitată să fie dată de o bancă corespondentă băncii exportatorului;

– solicitarea unei scrisori de garanţie bancară prezentată de importator privind efectuarea plăţii.

În faza expedierii mărfii şi întocmirii documentelor spre a fi remise importatorului:

– executarea cât mai corectă a contractelor din punct de vedere al cantităţii şi calităţii mărfii, precum şi a îndeplinirii întocmai a tuturor obligaţiilor contractuale, pentru a nu da importatorului prilejuri de a obstrucţiona plata;

– stoparea livrării mărfii, oricând există indicii de elemente care ar putea determina neplata sau întârzierea la plată (marfă necores-punzătoare, ezitări ale cumpărătorului în preluarea mărfii, situaţie financiară precară a partenerului etc.);

– întocmirea de documente de export în strictă conformitate cu condiţiile contractului comercial şi instructarea cât mai clară şi precisă a băncilor cu privire la elementele de derulare a incasoului şi la acţiunile de întreprins în caz de neplată (protest, nedirijarea sau returnarea documentelor, acţiuni de stocare şi protejare a mărfii etc.);

– emiterea şi întocmirea unor documente, astfel încât să permită exportatorului controlul asupra mărfii până la destinaţie.

Astfel, conosamentul să fie întocmit într-o formă negociabilă, andosat în alb sau la ordinul băncii comerciale româneşti, şi nu direct pe numele sau la ordinul importatorului. Certificatul de asigurare, în cazul în care marfa călătoreşte asigurată de cumpărător, trebuie întocmit într-o formă negociabilă, respectiv emis la ordinul exportatorului şi andosat la ordinul unei bănci corespondente a băncii româneşti din ţara de destinaţie a mărfii.

Vinculaţia este o altă modalitate de atenuare a riscului de neplată. Expedierea mărfurilor se face pe adresa unei bănci corespondente a băncii comerciale româneşti (cu acordul prealabil al acesteia) sau pe adresa unei case de expediţie sau depozit general. Mărfurile nu sunt eliberate importatorului de către acestea decât pe baza dovezii bancare că a achitat marfa. Vinculaţia prezintă totuşi anumite dezavantaje: fiind iniţiată de exportator, cheltuielile sunt suportate de el; costurile vinculaţiei sunt relativ ridicate; se menţine riscul de nepreluare în cazul în care importatorul nu mai este interesat de marfă.

256

În cazul incasoului documentar, în care plata a fost prevăzută în tranşe potrivit livrărilor efectuate, dacă importatorul nu achită documentele aferente unei tranşe, exportatorul poate sista livrările următoare şi să solicite importatorului, pentru celelalte livrări, plata prin acreditiv documentar, concomitent cu iniţierea acţiunii pentru plata incasoului neachitat. Pe tot parcursul derulării incasoului, exportatorul ca iniţiator al operaţiunii, trebuie să urmărească marfa până în momentul plăţii ei. Practica arată că sunt porturi mici comparativ cu volumul mare al operaţiunilor derulate în acestea, astfel că deseori organele naţionale impun taxe de magazinaj foarte mari, perioade de magazinaj scurte, apoi mărfurile sunt scoase la licitaţie. Ca atare, dacă momentul plăţii este amânat de importator dintr-un motiv sau altul, marfa trebuie urmărită de exportator (importatorul neavând nicio obligaţie în acest sens), căci astfel riscă să o piardă.

Incasoul simplu. Mecanismul incasoului simplu este identic cu mecanismul derulării incasoului documentar, teoria comportând anumite modificări conceptuale şi de terminologie. Astfel, în locul documentelor comerciale sunt utilizate documente financiare, respectiv cambii, bilete la ordin, cecuri, chitanţe de plată sau alte instrumente analoage utilizate pentru a obţine sume de bani (A. Dispoziţii generale şi definiţii). În derularea operţiunii acestea nu sunt însoţite de documente comerciale (facturi, conosamente etc.) Totodată, prestaţia trasului (importatorului) nu rezultă, ca în cazul incasoului documentar, numai dintr-o operaţie comercială, ci sumele de încasat prin incaso simplu pot fi rezultatul unei obligaţii comerciale, necomerciale, financiare, obligaţii cambiale etc. Documentele financiare se trimit la încasare însoţite de ordinul de încasare prin care ordonatorul instructează banca însărcinată cu încasarea asupra modului în care va proceda în caz de plată (în ce cont va remite suma, la ce bancă etc.) sau, în caz de refuz de plată din partea trasului (desemnează un mandatar pentru a acţiona în caz de neplată, se va apela la procedura de protest pentru neplată etc.).

Pentru incasourile simple, băncile însărcinate cu încasarea pot accepta şi plăţi parţiale în cazul în care legislaţia din ţara în care se face plata permite. Din acest considerent, ordonatorul trebuie să menţioneze expres în ordinul de încasare că încasările parţiale sunt interzise. Teoretic, una şi aceeaşi cambie poate forma obiectul a două incasouri.

257

Prima dată, cambia însoţind documentele comerciale în cadrul unui incaso documentar, care prevede plata pe credit, este trimisă spre acceptare şi, a doua oară, singură (însoţită doar de ordinul de încasare) este trimisă în cadrul incasoului simplu spre încasare. În practică, o cambie primită de banca însărcinată cu încasarea pentru acceptare, după acceptare poate să nu mai fie trimisă ordonatorului sau băncii sale, ci scontată de aceasta sau păstrată până la scadenţă şi apoi suma va fi trimisă ordonatorului.

258

11. ORDINUL DE PLATĂ CA MODALITATE DE DECONTARE

Ordinul de plată constituie modalitatea cea mai simplă de realizare a unei plăţi, respectiv încasări. Ca modalitate de decontare, el este cel mai apropiat de ceea ce se denumeşte plată, întrucât esenţa unui ordin de plată constă în transmiterea unei sume de bani de la persoana care datorează acea sumă, în favoarea unei alte persoane care este titulara creanţei respective. Diferenţa dintre ordin de plată şi „plata” cunoscută în mod obişnuit, este că ordinul de plată se derulează pe o anumită filieră, prin conturi bancare, în scopul de a realiza transmiterea efectivă a banilor la distanţa care separă, de regulă, pe plătitor de beneficiarul plăţii.

Ordinul de plată este dispoziţia dată de o persoană (denumită ordonator) unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane (denumită beneficiar) în vederea stingerii unei obligaţii băneşti provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar.

Din practica utilizării sale, ordinul de plată se caracterizează prin: – relaţia de plată este declanşată ca urmare a unei obligaţii

asumate sau datorii preexistente, ce urmează a se stinge odată cu onorarea ordinului de plată;

– operaţiunea este pornită la iniţiativa plătitorului (ordonatorului); – revocabilitatea este o trăsătură fundamentală a ordinului de

plată. Aceasta constă în faptul că ordonatorul îşi poate retrage sau modifica instrucţiunile de plată date băncii, cu condiţia ca ordinul său iniţial să nu fi fost executat prin plata în favoarea beneficiarului. O plată făcută rămâne bun-făcută. Revocarea ordinului de plată nu atrage după sine niciun fel de consecinţe, drepturi sau obligaţii pentru părţile implicate;

– provizionul (depozitul) bancar este absolut obligatoriu în cazul ordinului de plată. Acesta presupune obligaţia ordonatorului ca odată cu

259

emiterea ordinului de plată să creeze băncii şi sursa de fonduri necesare, fie prin blocarea sumei respective din contul său bancar, fie prin depunerea ei în vederea executării plăţii sau prin credit bancar acordat de bancă în acest scop în contul ordonatorului;

– din punct de vedere al modalităţilor de încasare (determinate fireşte de instrucţiunile ordonatorului) ordinul de plată poate fi: simplu, încasarea sa nefiind condiţionată de prezentarea vreunui document sau explicaţie cu privire la scopul plăţii (excluzând cazul că se cere o chitanţă). Acest tip de ordin de plată se aseamănă cu cecul; documentar, încasarea sa fiind determinată de obligaţia beneficiarului de a prezenta anumite documente (facturi, dovada plăţii unor chirii, a unor speze de transport etc.) indicate de ordonator în ordinul de plată.

Părţile implicate şi modul de derulare a plăţii Părţile implicate în derularea unui ordin de plată, de regulă, sunt: – ordonatorul, cel care iniţiază operaţiunea; el este cel care

plăteşte, stabileşte condiţiile plăţii, constituie provizionul bancar în vederea plăţii; poate revoca în orice clipă plata până în momentul efectuării ei;

– beneficiarul este cel în favoarea căruia se face plata; trebuie să se conformeze condiţiilor prevăzute în ordinul de plată; până în momentul plăţii nu are certitudinea încasării sumei;

– băncile care intervin în derularea operaţiunii au simplul rol de prestatoare de servicii. Singurele răspunderi ale băncilor sunt legate de manipularea corectă a valorilor încredinţate (fonduri băneşti şi documente) şi să solicite beneficiarului prezentarea documentelor aşa cum s-a prevăzut de ordonatorul plăţii (în cazul ordinului de plată documentar). Aceste bănci în practică sunt denumite: bănci ordonatoare, cea la care ordonatorul dă dispoziţie privind efectuarea plăţii prin ordin de plată şi la care constituie depozitul, şi bancă plătitoare, cea la ghişeele căreia se achită suma beneficiarului plăţii şi care solicită anticipat sau ulterior de la banca ordonatoare suma ce urmează să o plătească sau a plătit-o.

Derularea unei operaţiuni de ordin de plată presupune existenţa unui document, formular, de regulă tipizat, denumit „ordin de plată”. Acesta este pus la dispoziţie de bănci clienţilor lor. Elementele pe care le cuprinde un ordin de plată sunt: numele şi adresa ordonatorului,

260

numele şi adresa beneficiarului, denumirea şi adresa băncii ordonatoare, data emiterii ordinului de plată, ordinul de a plăti, suma în cifre şi litere cu indicarea valutei în care se va face plata, motivul plăţii, în cazul ordinului de plată documentar se indică documentele care trebuie prezentate de beneficiarul plăţii, modul de plată (letric, telegrafic, SWIFT), semnăturile autorizate ale băncii ordonatoare sau ale persoanei autorizate de firma ordonatoare.

În relaţiile de schimburi economice externe ale ţării noastre, ordinul de plată este folosit, atât în relaţiile comerciale, cât şi în relaţii necomerciale. În acelaşi timp, se poate spune că utilizarea ordinului de plată de-sine-stătător, ca modalitate de plată a unor exporturi, este foarte rar întâlnită, fiind de regulă evitat, ca urmare a riscului de revocare pe care îl prezintă. În relaţiile de export sau import, cel mai adesea este folosit combinat cu alte modalităţi de plată, când revocarea lui nu poate aduce prejudicii părţii române. Astfel, în cadrul schemelor de plată care prevăd plăţi în avans pentru livrări de maşini şi utilaje de valori mari, plata avansului poate fi efectuată prin ordin de plată, pentru restul sumei utilizându-se, după cum s-a convenit, incasoul sau acreditivul. În mod similar, importatorul poate achita anticipat plata transportului prin ordin de plată, în acest caz având caracterul unei urgenţe. Cel mai larg domeniu de utilizare însă al ordinului de plată îl constituie plăţile necomerciale. El este folosit în mod frecvent pentru: prestaţiile de servicii, plata navlurilor, operaţiile de control ale mărfurilor făcute în favoarea unor importatori străini, cheltuieli de asigurare, întreţinerea reprezentanţelor şi ambasadelor.

Plăţile dispuse de agenţii economici ordonatori – clienţi ai unei bănci comerciale – vor fi executate cu condiţia ca instrucţiunile să fie autentice, complete şi dactilografiate clar, conţinând anumite elemente obligatorii cum sunt: Numele şi adresa completă a ordonatorului – titular de cont la banca respectivă; Semnăturile persoanelor autorizate a angaja plăţi din contul ordonatorului – client al băncii – conform specimenelor semnăturii depuse la deschiderea contului. În cazul în care, prin telex se dispun atât plăţi, cât şi orice alte instrucţiuni care angajează patrimonial firma, clientul este solicitat a contracta în prealabil administratorul său de cont pentru a stabili, împreună cu acesta, un cod care să permită identificarea mesajelor sale; Numele şi

261

telefonul reprezentantului ordonatorului care urmează a fi contactat de către bancă pentru orice clarificare ce ar fi necesară.

• Autorizarea de debitare a contului din care urmează a se efectua plata, cont al cărui număr trebuie să fie indicat şi alimentat corespunzător cu suma necesară efectuării plăţii şi acoperirii spezelor şi comisioanelor băncii implicate. În cazul în care, la data primirii ordinului de plată, nu există disponibil în cont sau în linia de credit, ordinul de plată, de regulă, se execută de îndată ce contul respectiv a fost alimentat fără un preaviz din partea băncii.

• Numele şi adresa completă a beneficiarului plăţii, şi în mod obligatoriu, banca sa şi adresa completă a acesteia, precum şi numărul contului beneficiarului la această bancă (de regulă, aceste date se găsesc înscrise pe facturile beneficiarului plăţii). Lipsa acestor detalii poate conduce la întârzierea sau chiar neexecutarea ordinului de plată de către banca plătitoare.

• Obiectul plăţii, respectiv pretenţia beneficiarului care se stinge odată cu plata efectuată de ordonator. De regulă, aceasta se defineşte cu numărul facturii sau cu numărul contractului. În orice caz, aceste detalii trebuie să fie complete, astfel încât să dea posibilitatea beneficiarului plăţii să identifice obiectul plăţii în propria sa gestiune. Pentru protecţia clienţilor băncii comerciale, de regulă, se insistă asupra obiectului plăţii, care trebuie să fie explicit, acceptarea unei plăţi de către beneficiar obligându-l pe acesta din punct de vedere juridic, în primul rând, de a restitui o sumă necuvenită pe care a primit-o din eroare. Dacă plata acoperă un import de marfă, după caz, se solicită şi precizarea numărului autorizaţiei de import a şi al buletinului vamal pentru care marfa a fost introdusă în ţară. În situaţia în care plata mărfii se efectuează în avans, respectiv anterior livrării mărfii sau prestării serviciului care constituie obiectul plăţii, băncile recomandă ca plata acestui avans să fie condiţionată de prezentarea unei scrisori de garanţie bancară pentru restituirea avansului (inclusiv o dobândă care să acopere costurile sumei acontate şi eventual să repare daunele provocate în cazul nerealizării livrării/prestaţiei). Dacă plata urmează a se efectua în contul beneficiarului condiţionat de prezentarea prealabilă a unor documente, acestea trebuie indicate detaliat în limba de redactare a contractului.

• Modalitatea de efectuare a plăţii (letric/telegrafic/SWIFT). În cazul în care s-a convenit ca acestea să fie suportate de beneficiar, iar

262

beneficiarul plăţii refuză să le suporte, potrivit practicii bancare internaţionale, acestea vor fi debitate în contul ordonatorului, fără preaviz, majorate cu scopul de a acoperi şi spezele de urmărire. Întrucât taxarea ordinelor de plată se face pe operaţie de plată, pe beneficiar, este util, cu scopul diminuării costurilor, să se grupeze în fiecare autorizare de plată cât mai multe plăţi în favoarea aceluiaşi beneficiar.

263

12. TEHNICI DE FINANŢARE A TRANZACŢIILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

12.1. Finanţarea tranzacţiilor comerciale internaţionale prin relaţiile de credit. Aspecte conceptuale

Finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţi economico-sociale, în particular, a afacerilor. Când în acest proces este implicat elementul de extraneitate, vorbim de finanţare internaţională.

În general, finanţarea afacerilor unei firme se poate realiza din două mari categorii de surse: cele proprii, respectiv cele constituite pentru sau rezultate din activitatea economică a acesteia (de exemplu, capitalul propriu al societăţilor comerciale) şi cele atrase, respectiv, împrumuturile contractate pentru realizarea sau dezvoltarea afacerii, în acest ultim caz, finanţarea este întemeiată pe o relaţie de creditare.

Prin finanţare, în sens larg, se înţelege punerea la dispoziţia unei instituţii guvernamentale sau private a unor fonduri pe termen lung, nece-sare realizării de către beneficiar a unor obiective economice importante.

Finanţarea internaţională se realizează pe baza unor acorduri prealabile şi se poate prezenta sub mai multe forme:

– prin cumpărarea de valori mobiliare, acţiuni şi obligaţiuni emise de solicitatorul de fonduri;

– prin acordarea de împrumuturi pe termen lung garantate cu obligaţiuni, rente de stat, bonuri de tezaur etc.;

– prin acordarea de împrumuturi ipotecare; – prin transferuri de valori mobiliare străine pentru creşterea

capitalului social al solicitantului. Finanţarea poate căpăta aspecte diferite, după modul în care se

pun la dispoziţie fondurile respective. Pentru ca finanţatorul să fie asigurat în privinţa utilizării fondurilor în scopul desemnat şi cu

264

eficienţă scontată, finanţarea este însoţită de multe ori, de unele condiţii obligatorii pentru beneficiar.

Operaţiunile de finanţare trec prin următoarele stadii: În primul rând, se întreprind de către cadrul instituţional al pieţei

financiare acţiuni de acumulare de fonduri de pe pieţele naţionale. Aici se înscriu solicitările de fonduri pentru investiţii sau pentru finanţarea plasamentului de titluri, impunerea de către unele instituţii financiare internaţionale de virare a unor cotizaţii, sau cote de participare (FMI, Banca Mondială ş.a), solicitarea de fonduri pentru ajutoare etc. În cazul când fondurile financiare atrase vin însoţite şi de sume în monedă naţională, piaţa financiară creează o creanţă pentru aceste sume în favoarea instituţiilor furnizoare de fonduri, iar semnele băneşti sunt redate pieţei monetare.

În cel de-al doilea stadiu apare faza de evaluare internaţională a fondurilor atrase. Aceasta se face prin folosirea monedei internaţionale pusă la dispoziţie de piaţa monetară internaţională, cu ajutorul cursului valutar al etalonului internaţional. După această evaluare, valoarea fondului financiar fluctuează odată cu cursul etalonului internaţional. Această fluctuaţie poate fi evitată prin acorduri internaţionale care prevăd clauze de actualizare.

În cel de-al treilea stadiu, piaţa financiară face dirijarea fondurilor evaluate în bani-etalon internaţional pe destinaţii; acestea pot fi diferite obiective de realizat în domeniile: economic, financiar, edilitar, cultural, militar etc., după cererile înregistrate pe piaţa financiară. Astfel, fon-durile constituite în monedă internaţională capătă în final o nouă formă în care sunt specificate acţiunea la care vor servi şi beneficiul respectiv.

În ultimul stadiu se realizează efectiv mişcarea de fonduri spre economiile naţionale care le-au solicitat.

12.2. Tehnici de finanţare în comerţul internaţional

Piaţa monetară naţională şi piaţa eurovalutelor joacă un rol foarte important în finanţarea pe termen scurt a comerţului internaţional.

Pentru finanţările pe termen mijlociu şi lung, băncile comerciale se refinanţează prin mobilizarea de fonduri de pe piaţa de capital naţională sau, după caz, de pe europiaţă.

265

Băncile centrale participă indirect în procesul finanţării expor-turilor prin stabilirea condiţiilor de desfăşurare a activităţii pentru băncile comerciale şi cele privitoare la dobânzi, comisioane, priorităţi în creditare etc. care pot astfel să acorde credite în condiţii mai avantajoase exportatorilor şi prin refinanţarea băncilor comerciale pe baza reescontării titlurilor de credit prezentate de acestea.

Operaţiunile de reescont constituie ceea ce se denumeşte o refinanţarea cu caracter definitiv, în sensul că titlurile sunt cedate de băncile comerciale băncii centrale sau instituţiei financiare specializate în export-import, care oferă fondurile, acestea putând dispune, apoi, în orice mod, de titlurile respective.

În numeroase ţări, alături de băncile comerciale, au fost create şi bănci sau instituţii specializate în finanţarea activităţii de export-import, care, de regulă, concretizează întreaga activitate de finanţare a comerţului exterior al ţării respective. În majoritatea ţărilor dezvoltate, aceste bănci acţionează ca instituţii publice sau semipublice, promovând o anumită politică, putând asigura singure sau în colaborare cu băncile comerciale finanţarea exporturilor. Deseori, aceste instituţii îndeplinesc dubla funcţie de instituţie specializată în finanţarea exporturilor şi de instituţie de asigurare a creditelor de export. În majoritatea ţărilor, instituţiile de asigurare a creditelor de export sunt separate de cele de finanţare, dar funcţionează sub controlul statului.

Sprijinul financiar pe care îl acordă statul pentru stimularea exporturilor naţionale se realizează pe trei direcţii:

a. Subvenţionarea dobânzilor. Programele de subvenţionare diferă de la ţară, la ţară dar, întotdeauna, acestea sunt coordonate de o instituţie specializată care activează în numele statului, iar fondurile provin de la buget. În unele ţări, băncile comerciale primesc subvenţii cu destinaţia strictă de a acorda exportatorilor credite cu dobânzi mai mici, iar în altele băncile comerciale finanţează exporturile în partici-pare cu instituţia de finanţare, diferenţa de dobândă fiind suportată de aceasta din urmă. În alte cazuri, instituţiile de finanţare, finanţează, ele singure, exporturile percepând dobânzi preferenţiale.

Subvenţionarea dobânzilor este realizată prin intermediul instituţiilor specializate de finanţare a exporturilor, care pot fi, simultan, şi instituţii de garantare a creditelor de export.

266

b. Subvenţionare în procesul refinanţării. Creditul acordat de exportator se materializează în titluri de credit (cambii sau bilete la ordin) pe care importatorul le achită la scadenţele convenite. Aceste titluri sunt păstrare la banca comercială care a finanţat exportul unui credit cumpărător, sau banca intră în posesia lor, în urma scontării acestora de exportator, în cazul creditului furnizor, Pentru reîntregirea fondurilor lor, băncile comerciale reescontează titlurile la banca centrală sau la institutul de finanţare a exportatorilor.

În cazul reescontării titlurilor provenite din operaţiunile de finanţare a exporturilor, băncile comerciale beneficiază de dobânzi mai mici decât taxa oficială a scontului şi chiar mai mici decât dobânda la care au acordat credite de export. Diferenţa de dobândă este destinată să acopere cheltuielile făcute de bănci cu operaţiunile de finanţare. Reescontarea se poate face pentru întreaga valoare a creditului acordat sau numai pentru o parte, poate fi folosită alături de subvenţionarea dobânzilor sau în locul acesteia etc., practicile fiind foarte diverse.

c. Subvenţionarea asigurării creditelor. O parte tot mai însemnată din riscurile acoperite de instituţiile de asigurare este preluată de stat şi acestea fiind acoperite din surse bugetare. Cele prezentate mai sus constituie elemente de structură în finanţarea exporturilor, iar realizarea concretă este efectuată prin programele de promovare a exporturilor adoptate de fiecare stat în parte. Din acest punct de vedere, cele mai flexibile şi elaborate programe se regăsesc la nivelul ţărilor dezvoltate. Chiar şi în unele ţări în curs de dezvoltare funcţionează – chiar dacă sunt mult mai modeste – structuri bancare şi de asigurare, destinate să satisfacă exigenţele unor finanţări eficiente (de exemplu India, Filipine, Argentina, Brazilia). În principal, cauzele sunt determinate, pe de o parte, de lipsa fondurilor necesare pentru a dezvolta astfel de structuri financiar-bancare, iar pe de altă parte, de lipsa de experienţă în domeniu, inclusiv lipsa de cadre pregătite cores-punzător şi existenţa, pe teritoriul acestor ţări, a sucursalelor şi filialelor marilor bănci care preiau cea mai însemnată parte din operaţiuni.

12.2.1. Finanţarea pe termen scurt a exporturilor

Creditul pe termen scurt şi foarte scurt este utilizat cu precădere în cazul exporturilor de mărfuri de valori relativ mici şi cu un ciclu de fabricaţie scurt. În vederea sprijinirii activităţii de export, băncile acordă exportatorilor diferite credite pe termen scurt. Unele au caracterul de prefinanţare a operaţiunilor, fiind legate de activitatea de

267

producţie-export a clientului băncii. În această categorie sunt incluse; creditul direct, avansul în cont curent, creditele în cont curent sau creditele de descoperit şi creditele de prefinanţare specializate. Alte credite sunt legate strict de o operaţiune de export. Dintre acestea pot fi amintite: avansul pe documente de mărfuri, creditul de scont, creditul de accept, avansul pe baza cesionării creanţelor şi factoring-ul. Cel mai adesea, vânzarea pe credit pe termen scurt, îmbracă forma creditului furnizor, care se caracterizează prin aceea că el este acordat direct de exportator importatorului, sub formă de mărfuri. Plata contravalorii mărfurilor se face de importator, la o dată ulterioară livrării. Pentru exportator, creditul furnizor prezintă inconvenientul imobilizării fondurilor – chiar şi pe termen scurt – în mărfurile livrate. Acest fapt a determinat diversificarea tehnicilor şi facilităţilor bancare prin care exportatorii îşi pot reîntregi fondurile. Băncile au adaptat unele tehnici de creditate, astfel încât plata mărfurilor să se facă la livrare, creditul (denumit credit cumpărător) fiind acordat cumpărătorului care rămâne obligat faţă de bancă. Creditul pe termen scurt permite deseori partenerului, în intervalul dintre primirea mărfii şi plata ei, să o şi vândă, obţinând astfel sumele necesare achitării importului. Pentru creditul acordat sub formă de mărfuri, exportatorul încasează o dobândă calculată asupra valorii mărfii, pe toată perioada de creditare.

În funcţie de tehnica derulării lor, unele credite (legate direct de operaţiunea de export) pot fi acordate numai producătorilor exportatori (avansul pe documente de mărfuri, avansul pe baza cesiunii de creanţe şi factoring-ul), iar altele pot fi acordate de bănci deopotrivă exportatorilor şi importatorilor, în care caz îmbracă forma creditului furnizor sau a creditului cumpărător (de exemplu, creditul de scont şi creditul de accept).

Creditul bancar direct. Exportatorul convine cu banca să îi acorde un credit în anumite condiţii de termene şi dobândă. Creditul acordat este pus la dispoziţie în contul curent al furnizorului. De regulă, solicitarea acestor credite se face în cazul unei lipse de lichiditate prelungită.

Avansul în cont curent. este o facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor fluctuaţii periodice mari a soldului conturilor lor. Până la o limită prestabilită, firmele pot face plăţi din contul lor chiar dacă nu au disponibilităţi.

268

Overdraft. Creditele în cont curent sau creditele de descoperit (overdraft) presupun o înţelegere între bancă şi client, prin care se convine ca, în limita unui plafon stabilit, de regulă, anual, clientul să poată plăti prin contul său curent sume de bani, chiar dacă nu mai are disponibilităţi. Dobânda se calculează numai asupra sumelor efectiv utilizate. Astfel de înţelegeri se pot realiza şi între două bănci. Prin această modalitate, banca finanţatoare acceptă să acorde credite de descoperit în contul curent al băncii importatorului, plata documentelor prezentate de exportator făcându-se chiar dacă în contul băncii importatorului nu sunt disponibilităţi.

Creditele de prefinanţare specializate. Acordarea lor este legată de fabricarea şi pregătirea pentru export a unui produs strict determinat. Astfel de credite se acordă pentru produse de valori mari, cu ciclu lung de fabricaţie etc. Deseori, acordarea creditului este condiţionată de însăşi valoarea exportului. Astfel, producătorii-expor-tatori nu pot beneficia de aceste credite decât dacă valoarea produselor exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de bănci. Creditele de prefinanţare se pot acorda unor producători-exportatori cu flux continuu de fabricaţie sau cu o valoare ridicată a exporturilor. În eventualitatea în care procesul de fabricaţie presupune şi participarea mai multor subfurnizori, aceştia, în cadrul creditului de prefinanţare specializat, acordat producătorului-exportator titular, pot solicita, la rândul lor, credite de prefinanţare în sume proporţionale cu ponderea producţiei pe care o realizează în valoarea totală a exportului.

Avansul pe documente de mărfuri. În unele ţări, băncile acordă exportatorilor credite pe baza unor documente care atestă existenţa mărfurilor pregătite pentru export (Belgia, de exemplu). Valoarea creditului este proporţională cu mărfurile astfel gajate, dar nu depăşeşte 80 din acesta. De regulă, astfel de credite se acordă exportatorilor care livrează partizi mari. O formă particulară a acestui tip de credit este creditul pe bază de warrant. Firma exportatoare, pe baza gajului de mărfuri, dă băncii un înscris, denumit warrant care reprezintă un titlu de proprietate asupra mărfurilor şi este negociabil. În anumite condiţii, băncile comerciale pot sconta titlul la banca centrală. În acest mod, însăşi banca comercială îşi reîntregeşte fondurile. O formulă nouă în materie o constituie warrantul global. Exportatorii gajează un stoc minim de mărfuri, în baza căruia pot beneficia permanent de credite în condiţii asemănătoare.

269

Creditul de scont şi de accept. În practica finanţării exporturilor pe termen scurt, locul principal îl ocupă acele tehnici care permit băncilor comerciale reîntregirea, în mod rapid şi avantajos, a fondurilor date sub formă de credit exportatorilor. Din această grupă fac parte creditul de scont şi creditul de accept.

Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici bancare utilizate în finanţarea pe termen scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credit este însoţită de emiterea unui titlu de credit – cambie bilet la ordin – prin care importatorul se obligă să plătească, la scadenţă, contravaloarea mărfurilor. În cazul utilizării cambiilor este necesară acceptarea lor de importator (accept comercial), ceea ce echivalează cu un angajament ferm de plată. Titlurile de credit, fiind înscrisuri negociabile, pot fi scontate la băncile comerciale. Scontarea reprezintă operaţiunea de vinderea unui titlu de credit unei bănci înainte de scadenţă. Prin scontare, posesorul titlului obţine valoarea nominală a acestuia, mai puţin dobânda (scontul) asupra sumei primite, calculată din momentul scontării până la data scadenţei.

Creditul de scont-cumpărător, cel mai adesea utilizat în practică, apare în situaţia în care exportatorul, fiind în posesia cambiei acceptate o scontează la banca comercială şi încasează contravaloarea ei, mai puţin scontul. În acest mod, o vânzare pe credit este transformată într-o vânzare cu plata la livrare. Cunoscând această posibilitate, deseori, exportatorii includ în preţul de ofertă o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării. La scadenţă, banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.

În cazul creditului de scont-furnizor, relaţia de scontare apare între importator şi banca exportatorului. Prin scontarea cambiei, direct de către importator, acesta asigură exportatorului plata integrală a mărfurilor la livrare, el rămânând debitor faţă de banca exportatorului până la scadenţa cambiei şi, bineînţeles, suportă costul scontării. De regulă, creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune iniţial acceptarea de principiu a operaţiunii de către banca exportatorului. Băncile comerciale, la rândul lor, reescontează titlurile de credit la banca centrală sau la o instituţie de finanţare a exportatorilor şi astfel îşi reîntregesc fondurile. În fiecare ţară există anumite norme impuse de banca centrală privind reescontarea, în primul rând, taxa scontului este orientată prin taxa de reescont practicată de acestea.

270

Creditele de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în finanţarea exporturilor pe termen scurt, asemănătoare, în principiu, cu tehnica creditelor de scont. Creditul de accept poate fi acordat în favoarea exportatorului sau a importatorului din ţara respectivă.

Creditul de accept în favoarea exportatorului. În cazul în care partenerul de contract, din diferite considerente, nu acceptă utilizarea titlurilor de credit, exportatorul are posibilitatea să tragă o cambie asupra băncii sale. Banca comercială acceptă cambia (accept bancar) pentru o scadenţă ce nu depăşeşte, de regulă, 180 de zile. În funcţie de legislaţia din diferite ţări, creditul de accept poate fi obţinut, în principiu, în două moduri:

– fie că însăşi banca acceptantă reescontează titlul la banca centrală sau la instituţia de finanţare a exporturilor şi, pe această bază, acordă exportatorului creditul;

– fie că exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, scontează cambia la o altă bancă. În acest caz, banca exportatorului, deşi nu finanţează operaţiunea, înlesneşte, prin semnătura dată pe cambie ca, exportatorul, folosindu-se de standing-ul ei, să obţină finanţarea de la o altă bancă.

Acordarea acceptului de către bănci se face pe baza verificării documentelor comerciale şi financiare care atestă ca exportatorul, într-un interval de timp (maxim 180 de zile), urmează să încaseze contravaloarea exporturilor. În cazul în care plata mărfurilor are loc mai devreme, banca blochează sumele într-un cont de acoperire până la scadenţa cambiei. Costul creditului de accept include taxa scontului şi un comision de acceptare.

Creditul de accept acordat importatorului apare în situaţia în care banca acceptantă, în conformitate cu condiţiile stipulate în convenţia de credit, acceptă cambii trase asupra sa şi scontate în favoarea importatorului, destinate să achite exportatorul care este clientul ei. În acest caz, exportatorul este plătit la vedere, iar importa-torul rămâne debitor faţă de bancă, suportând costul creditului de accept.

Avans bancar prin cesiunea de creanţe. În unele ţări (de exemplu Elveţia), băncile acordă facilităţi sub formă de avansuri exportatorilor, pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceştia în

271

livrări de mărfuri pe credit (pe termen scurt), prin cesionarea creanţelor deţinute asupra importatorilor străini.

Cesionarea se efectuează pe baza unui document financiar de cesionare. În baza acestuia, exportatorii pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până la încasarea creanţelor de la importatori. Avansul acordat nu depăşeşte, de regulă, 70% din valoarea facturilor. Acordarea creditului presupune efectuarea unei analize de fond a solvabilităţii exportatorului.

Factoring-ul de export, ca metodă de finanţare pe termen scurt a exporturilor, constă în posibilitatea pe care o are exportatorul de a ceda creanţele sale unei instituţii specializate în astfel de operaţiuni, denumită casă de factoring (sau factor), pe baza unui contract încheiat contra unui comision. Ca rezultat al contractului încheiat, casa de factoring preia riscurile încasării contravalorii facturilor, în timp ce exportatorul îşi reîntregeşte imediat după remiterea facturilor fondurile avansate în mărfurile livrate. Casa de factor plăteşte operatorului un anumit procent (70-90) din valoarea facturilor, scutindu-l totodată de urmărirea debitorilor. Diferenţa (30-10) este regularizată după scadenţă, ea fiind păstrată de casa de factoring ca element necesar acoperirii unor riscuri neprevăzute (calitatea mărfurilor, lipsuri cantitative). În practica internaţională, factoring-ul se prezintă sub două forme principale cel tradiţional sau convenţional (old line factoring sau convenţional factoring) şi cel la scadenţă (maturity factoring). Deosebirea dintre ele constă în gama de servicii, mai mult sau mai puţin diverse, pe care factorul le oferă aderentului şi prin faptul că numai prima formă îndeplineşte complet funcţia de finanţare pe credit.

În cazul factoring-ului tradiţional, factorul plăteşte aderentului suma de bani în momentul în care îi sunt transferate creanţele (sau la scurt timp după aceea), pe când în cazul celui la scadenţă, plata se face la o scadenţă medie a facturilor cedate, mai exact la 10-20 de zile după această dată. Consecinţa directă este că, la prima formă de factoring, factorul reţine atât comisionul, cât şi dobânzile la credit, în timp ce, la factoring-ul la scadenţă, aderentul nu reţine dobânzi, deoarece el este plătit aproximativ la aceeaşi dată la care însuşi debitorul este obligat la plată către factor.

Factoring-ul internaţional ia, cel mai adesea, forma creditului factoring internaţional ca relaţie ce se statorniceşte între o firmă

272

exportatoare şi două bănci comerciale, una din ţara sa şi una din ţara importatorilor. Astfel de relaţii apar atunci când există un flux continuu şi important de export spre o anumită ţară. În principiu, în acest caz, apar două contracte de factoring, unul încheiat între cele două bănci şi unul între exportator şi banca sa. Exportatorul cedează băncii sale facturile şi documentele de export în scopul urmăririi încasării acestora. Pe baza documentelor primite, banca exportatorului poate acorda acestuia două tipuri de credite, unul reprezentând o cotă-parte din contravaloarea facturilor (70-90) şi un altul pentru desfăşurarea continuă a activităţii de export. În baza acordului de factoring dintre cele două bănci, banca importatorului preia de la banca exportatorului creanţele şi urmăreşte debitorii care sunt din ţara sa. Banca din ţara importatoare dă o garanţie privind solvabilitatea clienţilor ei, ceea ce îi permite preluarea unui comision de factoring. Costul finanţării prin factoring cuprinde dobânda la fondurile avansate de factor exporta-torului, pe intervalul ce se scurge până la scadenţa creanţelor, precum şi comisioanele pentru servicii oferite, calculate în funcţie de valoarea creanţelor şi numărul lor (între 1-4), în care se include şi o cotă de risc, în funcţie de ţara şi calitatea debitorului. Deoarece instituţiile de factoring îşi mobilizează fondurile de pe piaţa monetară şi de capital, dobânda plătită de exportator se situează la nivelul dobânzilor de pe această piaţă, iar scadenţele nu trebuie să depăşească 90-180 zile.

12.2.2. Finanţarea pe termen mijlociu şi lung a exporturilor

Tehnicile de finanţare pe termen mijlociu şi lung a comerţului internaţional pot fi grupate în două categorii: tradiţionale, în care sunt incluse creditul furnizor, cumpărător, creditele guvernamentale şi cele acordate de instituţii financiar-bancare internaţionale, moderne, în care sunt incluse forfetarea şi leasingul.

Creditul furnizor constituie un instrument de promovare a exporturilor prin care furnizorul (exportatorul) acordă cumpărătorului posibilitatea de a plăti mai târziu mărfurile importate. Creditul furnizor se poate acorda pe termen foarte scurt (180 de zile) sau scurt, ori mijlociu sau lung şi este legat exclusiv de relaţiile de natură comercială vânzare-cumpărare de mărfuri. Pentru furnizor, acest tip de credit generează imobilizarea fondurilor investite în marfă inconvenient (sau

273

chiar risc) acceptat de aceştia deoarece obiectivul principal este vânzarea producţiei.

Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să-şi reîntregească fondurile printr-o relaţie specială de credit cu banca centrală sau o instituţie specializată în finanţarea exporturilor din ţara respectivă. Politica de refinanţare – coordonată de banca centrală – produce efecte foarte puternice asupra creditului în general în economia respectivă; elementul esenţial prin care se orientează această politică este nivelul dobânzii de refinanţare. Băncile comerciale condiţionează acordarea creditelor către exportator de asigurarea creditelor de furnizor acordate de aceştia la o instituţie de asigurare. Asigurarea respectivă este cesionată de acesta în favoarea băncii care a finanţat exportul. Astfel, poliţa de asigurare serveşte băncii drept garanţie pentru creditul acordat exportatorului pe toată durata valabilităţii sale. Costul asigurării (sub forma primei de asigurare plătită de exportator) este întotdeauna suportat de importator, fie direct prin evidenţierea ei separată în contract, fie indirect prin includerea în preţul mărfii.

Creditul furnizor se bazează pe trei documente: contractul comercial internaţional (exportator-importator), convenţia de creditare (exportator-bancă) şi poliţa de asigurare (exportator-instituţia de asigurare).

Deoarece furnizorul este cel ce avansează fonduri proprii sau mobilizează alte resurse, creditul furnizor este mai scump decât creditul cumpărător. Exportatorii includ în preţul de ofertă şi costul propriei finanţări, precum şi alte speze şi comisioane bancare.

Creditele furnizor pe termen până la 180 de zile se practică sub forma acreditivelor cu plata deferată amânată, deschise de importator în favoarea exportatorului. Creditele furnizor pe termene mai mari implică o schemă de plată complexă, deoarece rambursarea se face în mai multe rate (tranşe), cu o perioadă de graţie, cu un nivel dat (sau variabil) al dobânzii, elemente care trebuie negociate şi fixate în convenţia de creditare şi în contractul de vânzare internaţională. Creditul furnizor are la bază resursele financiare ale exportatorului care permit vânzarea pe credit a mărfurilor de export:

– nu depăşeşte 80-90 % din valoarea mărfii, diferenţa fiind achitată de importator sub forma avansului sau plăţii la livrare;

274

– este acordat direct de exportator importatorului, iar detalierea condiţiilor şi schema de plată sunt trecute în contractul de vânzare internaţională.

Creditul cumpărător – este acordat de banca din ţara exportatorului direct importatorului sau băncii sale.

Valoarea creditului se situează între 75-90% din valoarea mărfii, diferenţa fiind suportată sub formă de avans ori plată la livrare, de către importator. Prin utilizarea acestui tip de credit, furnizorul încasează practic integral întreaga sumă la livrarea mărfii. Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituţii specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, în acest scop se încheie o convenţie de credit între importator (sau banca sa) şi banca exportatorului. Băncile care acordă credite cumpărător, la rândul lor, îşi reîntregesc fondurile de la banca centrală sau de la o instituţie de finanţare a exporturilor prin reescontare. Asigurarea creditelor se face de către banca exportatorului la o instituţie de asigurare din ţara sa, costul asigurării fiind suportat, de regulă, de importator. Şi în cazul creditului cumpărător apar trei documente; contractul comercial internaţional (exportator-importator), convenţia de credit (importator-banca exportatorului), poliţa de asigurare (banca exportatorului-instituţia de asigurare).

În derularea creditului cumpărător, o importanţă deosebită o are convenţia de credit încheiată între cumpărător (sau banca sa) şi banca exportatorului.

Condiţiile economice dificile şi climatul de concurenţă acerbă, determinată ca facilităţile acordate de bănci să capete o importanţă tot mai mare. În acest context, alegerea tehnicii de finanţare ocupă un loc important în strategia importatorilor dar şi a exportatorilor. Alegerea unei tehnici de finanţare sau a alteia se află într-o strânsă corelaţie cu: limitele financiare ale exportatorului; ale finanţatorului; caracteristicile şi obiectul contractului comercial internaţional; capacitatea exporta-torului de a gestiona aceste credite; costurile implicate. Timpul necesar acordării creditelor cumpărător este mai mare decât în cazul creditelor furnizor, mai ales în cazul unor proiecte de finanţare complexe şi de valori mari, datorită faptului că banca ce finanţează operaţiunea intervine ca partener de negociere. În cazul creditelor furnizor, intervin cei doi parteneri de contract, iar acordarea creditului se realizează mai rapid şi direct.

275

De reţinut că practicarea creditului cumpărător prezintă anumite avantaje; posibilitatea obţinerii creditului de la instituţiile de finanţare a exporturilor la dobânzi preferenţiale; dobânzile şi comisioanele bancare, fiind negociate separat, nu pot fi incluse în preţul mărfurilor de către exportator; preţurile oferite de exportatori în condiţiile plăţii la livrare sunt mai mici; operativitate în derulare deoarece nu mai sunt necesare negocieri pentru finanţarea fiecărui contract comercial în parte.

Finanţarea prin leasing. Ca metodă de finanţare, în special pe termen mijlociu şi lung, leasingul a apărut şi s-a dezvoltat odată cu modificarea structurii şi valorii maşinilor şi echipamentelor ce formează obiectul schimburilor internaţionale. Uzura morală rapidă, volumul mare de investiţii pe care îl presupun anumite echipamente, mijloace de transport, aparate şi instrumente de măsură, în condiţiile unor perma-nente procese de modernizare, au determinat apariţia societăţilor de leasing.

Leasingul presupune, în principal, două contracte: – un contract de vânzare-cumpărare, încheiat între organizaţia

producătoare ca vânzător şi societatea de leasing – care creditează operaţiunea de leasing în calitate de cumpărător;

– un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terţ importator.

În acest mod, exportatorul primeşte plata contravalorii echipa-mentului la livrare, eliminând astfel riscurile unei vânzări pe credit, iar importatorul sau utilizatorul nu este obligat să se angajeze într-o relaţie de credit, el plătind periodic doar o chirie stabilită prin contractul de leasing societăţii finanţatoare, aceasta asumându-şi şi riscul de neplată.

Firmele producătoare apelează la finanţarea exportului prin leasing din mai multe considerente:

– îşi păstrează liniile de credit oferite de bănci neafectate de exportul acestor produse;

– pot exporta suplimentar chiar dacă nu mai pot beneficia de noi credite pentru export;

– evită interdicţiile legislaţiei naţionale care, uneori, interzice unele exporturi în anumite ţări, precum şi restricţiile de brevet;

– evită controlul importurilor din ţările beneficiare; – îşi recuperează integral fondurile în momentul vânzării lor

firmei de leasing.

276

Pentru importatori, operaţiunea de leasing este avantajoasă din cel puţin două considerente:

– autorităţile naţionale acordă firmelor de leasing posibilităţi de refinanţare avantajoase asemănătoare creditelor de export (dobânzi reduse, scutire de taxe, impozite reduse etc.), ceea ce determină ca finanţarea prin leasing pentru importatori să fie mai ieftină:

– contractul de leasing oferă clientului, la terminarea perioadei, trei posibilităţi de acţiune; restituirea bunului; prelungirea contractului; cumpărarea lui la un preţ foarte avantajos (a nu se uita că, din punctul de vedere al firmei de leasing, valoarea bunului şi beneficiile au fost integral recuperate).

Sistemul operaţiunilor, care a căpătat o largă utilizare în domeniul pieţei valutar-financiare, a început să fie tot mai utilizat şi în cazul contractelor de leasing. Tripla opţiune a utilizatorului în sistemul clasic de leasing de a alege între: restituirea utilajului, prelungirea contractului pentru o nouă perioadă şi cumpărarea utilajului la valoarea reziduală stabilită prin preţul de piaţă este înlocuită, în sistemul opţiunii, printr-un angajament de vânzare-cumpărare a bunului. Promisiunea poate fi făcută unilateral de fiecare dintre cei doi parteneri: de finanţator, că îl va vinde la sfârşitul perioadei de locaţie la un preţ maxim, şi de utilizator, că îl va cumpăra la sfârşitul acestei perioade la preţ minim sau angajamentul poate să fie bilateral. În cazul opţiunilor, preţurile se stabilesc anticipat, iar la sfârşitul perioadei de locaţie acesta va fi plătit, independent de preţul pieţei.

Finanţarea prin confirmarea comenzii. Printre tehnicile noi de finanţare a comerţului internaţional se înscrie şi confirmarea comenzii, utilizată cu precădere în domeniul exportului de maşini, utilaje şi echipamente de valori mari. Această tehnică de finanţare, apărută după anii ’70, în anumite limite, îmbină caracteristicile factoring-ului şi ale creditului cumpărător. Operaţiunea de finanţare se realizează prin intermediul unor instituţii specializate de confirmare, care adesea, sunt afiliate la o bancă comercială. Instituţia de confirmare preia, odată cu finanţarea, şi asigurarea operaţiunii riscurilor de neplată, de întârziere a plăţii, politice şi de calamităţi naturale.

Finanţarea operaţiunii prin confirmarea comenzii. Operaţiunea este iniţiată de exportator pe baza unor documente

provenite de la importator. Documentul în baza căruia se iniţiază operaţiunea este comanda fermă a importatorului prin care acesta atestă că a solicitat exportatorului o anumită marfă pe care se angajează să o cumpere. Comanda este prezentată de exportator instituţiei de confirmare care o confirmă. Prin această confirmare, care are valoare de contract de finanţare, instituţia de confirmare se angajează să preia creanţele de încasat ale exportatorului şi să achite contravaloarea mărfurilor de îndată ce au fost expediate. Creanţele exportatorului, materializate în titluri de credit, sunt andosate de acesta în favoarea instituţiei de confirmare. La primirea lor, instituţia finanţatoare plăteşte contravaloarea lor, mai puţin comisionul de confirmare. În acest mod, exportul este realizat cu plata imediată, relaţia de credit stabilindu-se între importator şi instituţia de confirmare a comenzii.

Finanţarea prin confirmarea comenzii se realizează, de regulă, pentru creanţe, cu scadenţe situate între 2 şi 10 ani. Explicaţia rezidă în aceea că instituţia de confirmare efectuează – în favoarea exportatorului – o serie de servicii, cum ar fi: confirmarea comenzii, achitarea contravalorii mărfurilor imediat după livrare, preluarea diferitelor riscuri, urmărirea încasării în timp a creanţelor etc., comisionul de confirmare este superior comisioanelor specifice altor forme de finanţare. Dar, aşa cum se întâmplă cel mai adesea, comisionul, indirect, este suportat de importator, fiind inclus în preţul mărfii.

12.3. Modalităţi de stabilire şi calculare a dobânzii

Calculul dobânzilor în cazul vânzării pe credit pe termen scurt. Dobânda simplă

În cazul vânzărilor pe termen scurt (3, 6 luni până la un an) cu scadenţe unice, calculul dobânzii pentru suma creditului acordat se face apelând la formula dobânzii simple:

d = 100

t.p.S

în care: d = dobânda; S = suma creditului; p = procentul dobânzii; t = timpul exprimat în ani.

277

În funcţie de exprimarea lui t în anii (t), luni (l) şi zile (z), formula dobânzii devine:

t – ani l – luni z – zile

100tpSd ⋅⋅

= 10012

lpSd⋅⋅⋅

= 100360

zpsd⋅⋅⋅

=

Din formula dobânzii simple se pot determina şi ceilalţi factori ai formulei:

;t.p

100dS ⋅=

tS100dp⋅⋅

=; pS

100dt⋅⋅

=

În practică, calculul dobânzii la un credit pe termen scurt cu scadenţă unică poate avea la bază:

a) procentul dobânzii anuale; al procentului dobânzii semestriale; b) pornind de la formula dobânzii simple, putem construi o

formulă pentru determinarea exacte a sumei totale de încasat, cunoscându-se şi celelalte elemente:

S = So + d , 1000 tpS

d⋅⋅

= de unde:

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅

+=100

tp1SS 01

în care: S 1 = suma împrumutată plus dobânda; So = suma împrumutată; c) în activitatea practică, procentul dobânzii poate fi dat şi de un

număr întreg urmat de zecimale (7,5%) sau sub forma unui număr întreg urmat de fracţii (7 l/2%). Pentru a-şi stabili corespondenţa între aceste două feluri de exprimări există tabele special construite.

d) procentul mediu al dobânzii simple – atunci când se acordă mai multe credite pe termen scurt cu procente ale dobânzilor diferite este necesar să calculăm un procent mediu al dobânzii simple şi valoare absolută egală cu dobânda adusă de procentele de dobândă la care au fost date cu împrumut sumele iniţial.

Exemplu: considerăm trei sume date cu împrumut: S1 pentru t1 zile, cu p1 procentul dobânzii; S2 pentru t2 zile, cu p2 procentul dobânzii; S3 pentru t3 zile, cu p3 procentul dobânzii.

278

P = procentul mediu al dobânzii simple. Pe aceasta construim următoarea relaţie ce utilizează formula dobânzii simple:

000.36ptS

000.36ptS

000.36ptS 333222111 ⋅⋅

+⋅⋅

+⋅⋅

000.36ptS

000.36ptS

000.36ptS 332211 ⋅⋅

+⋅⋅

+⋅⋅

Se simplifică cu 36.000 şi se dă factor comun p, obţinându-se relaţia:

S1t1p1+ S2t2p2 + S3t3p3 = P ( S1t1 + S2t2 + S3t3)

De unde rezultă:

mm2211

mmm222111

tS...tStSptS...ptSptS

P⋅++⋅+⋅

⋅⋅+⋅⋅+⋅⋅=

⋅ Calculul dobânzii compuse la credite pe termene mai mari de

un an. Prin dobânda compusă, se calculează alături de dobânda la suma împrumutată şi dobânda la dobândă (dobânda capitalizată).

Formula dobânzii compuse este: n

01 100p1SS ⎟

⎠

⎞⎜⎝

⎛ +=

sau nRSS 01 =în care:

S1 = suma de plătit în final; S0 = suma creditului acordat; p = procentul dobânzii; n = numărul de ani ai perioadei de creditare; R = factorul fructificare sau capitalizare. În formulă se mai notează:

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ +

100p1

= 1 + e; 100pi =

în care:

1 + i = factor de fructificare sau capitalizare.

279

280

13. INSTITUŢII, MODALITĂŢI ŞI INSTRUMENTE DE GARANTARE ŞI ASIGURARE A PLĂŢII

ÎN DECONTAREA TRANZACŢIILOR COMERCIALE ŞI FINANCIARE

13.1. Garanţii, plăţi şi garanţi

13.1.1. Concept, tipuri şi clasificări de garanţii

Activitatea practică a schimburilor internaţionale se află sub incidenţa a numeroşi factori imprevizibili, expresie a caracterului complex a acestora, a evoluţiilor contradictorii ce au loc pe piaţa mondială. Prin urmare, în derularea relaţiilor comerciale şi de cooperare economică internaţională, procesul decizional în acest domeniu se ia în condiţii de risc şi incertitudine. În acest context, factorii de risc au o deosebită importanţă atât pentru importator, cât şi pentru exportator.

Riscul reprezintă probabilitatea de obţinere a rezultatelor favorabile sau nefavorabile într-o acţiune viitoare exprimată în termeni probabilistici. În opinia altor autori, prin risc, în accepţiunea largă, se înţelege posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii economice internaţionale (import, export, cooperare) ca rezultat al producerii unor evenimente, fenomene imprevizibile.

În domeniul comercial, riscul reprezintă un eveniment viitor posibil a cărui producere poate provoca pierderi materiale. Riscul ca o categorie socială, economică, politică sau naturală se caracterizează prin multiple trăsături, între care menţionăm: este un eveniment incert, dar posibil, originea aflându-se în incertitudine, este un eveniment păgubitor; efectele lui, odată produse, nu mai pot fi înlăturate; apare în procesul activităţii umane sociale, economice politice şi în raporturile dintre om şi natură.

Având în vedere faptul că riscurile sunt numeroase şi diversificate, prezentăm următoarele surse de risc:

281

Riscul economic cauzat de schimbări în activitatea economică sau de diverse testări ale pieţei şi tehnologiei.

Riscul în afaceri include următoarele categorii de risc: riscul economic şi cel datorat inflaţiei, acţionând ca factori de apariţie a riscului, cum ar fi cel financiar, relaţiile de muncă, competiţie şi conducere. Astfel, riscul economic cuprinde tot ce cauzează incertitudine în solduri şi în costurile de operaţii, în cantităţile şi preţurile produselor unor firme. Astfel spus, cauzează incertitudine în operarea profitului. Riscul datorat inflaţiei efectuează performanţele unei firme (exportatorului) şi este legat de felul în care sunt finanţate acţiunile firmei.

Riscul financiar este cauzat de împrumutul pe care îl face firma şi de faptul că veniturile şi afacerile firmei pot fluctua cauzând dificultăţi în dobânda împrumutului.

Pentru evitarea sau atenuarea acestor riscuri, practica internaţională a concentrat domeniul riscului la trei aspecte:

Analiză: să identificăm riscurile existente şi să evaluăm consecinţele posibile directe şi indirecte.

Reducere: să le prevenim pentru a le diminua sau pentru a le elimina. Să ne asigurăm în raport cu apariţia noilor riscuri şi să atenuăm efectele neprevăzute prin acţiunea mijloacelor de protecţie prin întocmirea unor programe de protecţie corespunzătoare.

Finanţare: să stăpânim ansamblul costurilor şi pierderilor potenţiale acceptate.

Pentru a fi actorul celor trei aspecte, un manager al riscului trebuie să facă sinteza mai multor aspecte: odată un bun tehnician şi economist, un bun jurist (cunoaşterea legislaţiei şi/sau a uzanţelor specifice anumitor domenii, în general, şi a legislaţiei din ţara partenerului, în special), un om de afaceri care să negocieze totul ţinând cont de exterior, de multe echivalenţe pe care le implică cunoaşterea aprofundată a pieţei externe. Rolul lui este acela de gestionar al riscului.

Termenul de garanţie este folosit pentru a desemna orice tranzacţie în care o persoană garantează pentru obligaţiile asumate de o altă persoană. Acest termen este abordat în literatura de specialitate în variante asemănătoare. Astfel, Dicţionarul de Economie defineşte garanţia ca un ansamblu de mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unui bun al debitorului sau chiar al altei persoane în

282

scopul asigurării executării obligaţiei asumate. Garanţia dă dreptul creditorului ca, în caz de neexecutare a obligaţiei de către debitor, să ceară scoaterea la licitaţie a bunurilor sau hârtiilor de valoare, astfel încât din sumele încasate să se achite obligaţia faţă de creditor. Dicţionarul de Relaţii economice internaţionale înţelege prin garanţie, angajamentul unei persoane (garant) de a îndeplini o obligaţie asumată de o altă persoană (debitorul principal) faţă de un terţ (beneficiar), în cazul în care debitorul principal nu-şi îndeplineşte obligaţia.1

Aceste definiţii ne permit să apreciem că prin garanţie, în sens larg, se înţelege orice metodă, instrument sau angajament, accesoriu contractului comercial internaţional pus la dispoziţia sau emis în favoarea unui titular de drepturi, în virtutea contractului încheiat, capabil să asigure respectivului beneficiar realizarea certă a drepturilor garantate sau despăgubirea bănească corespunzătoare pentru daunele provocate de nerealizarea acestor drepturi.

Garanţia include: cauţiunea, angajamentul de plată reparatoriu şi documentele prin care se garantează moralitatea (buna credinţă, solvabilitatea etc. a unei persoane).

Garanţiile se împart din punct de vedere juridic în: a. Garanţii reale: gaj, ipotecă, privilegiile creditorului de a-şi

încasa creanţa cu preferinţă de alţi creditori. b. Garanţii personale divizate în: – Cauţiune sau fidejusiune – este un contract prin care o persoană,

numită fidejusor, se obligă faţă de creditorii altei persoane să execute obligaţia acestuia. Fidejusorul poate invoca:

– beneficiul de discuţie, adică îl plăteşte pe creditor dacă acesta nu se poate îndestula de la debitorul garantat;

– beneficiul de diviziune, se referă la diviziunea plăţii între mai mulţi garanţi, pentru una şi aceeaşi datorie.

Fidejusiunea nu se aplică în cazul garanţiei cambiale prin aval. c. Garanţii de solidaritate. Când garantul îşi asumă o obligaţie

identică cu obligaţia debitorului garantat, devine codebitor.

1 Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1993, p. 290.

283

13.1.2. Concepte şi categorii privind garanţii În cadrul garanţiilor se disting, astfel, trei părţi implicate: • Ordonatorul garanţiei care este debitorul principal. El este cel

căruia partenerul de contract (beneficiarul) i-a solicitat o garanţie şi, drept urmare, trebuie să i-o ofere. În consecinţă, ordonatorul solicită unei terţe persoane-garantul – o garanţie.

• Beneficiarul garanţiei este cel în favoarea căruia garantul emite garanţia. Beneficiarul execută garanţia dacă ordonatorul, ca debitor principal, nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată.

Poziţia de beneficiar sau ordonator o poate avea atât exportatorul, cât şi importatorul. Deseori, în cadrul aceluiaşi contract, ambii parteneri se află în dubla ipostază de beneficiar şi ordonator.

• Garantul este debitorul secundar, cel care, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către debitorul principal, le îndeplineşte el cu caracter reparatoriu. La îndeplinirea obligaţiilor ordonatorului, garantul se poate angaja în două moduri:

– să îndeplinească întocmai obligaţiile contractuale (să livreze marfa, să repare utilajul etc.), aceasta fiind reparaţia fizică, sau

– să îl despăgubească băneşte pe beneficiarul garanţiei pentru neîndeplinirea obligaţiilor debitorului principal, aceasta fiind reparaţia bănească. Întrucât reparaţia fizică implică complicaţii deosebite (să găsească alt producător de utilaje etc.), este mai rar utilizată, cea preferată în practică fiind reparaţia bănească.

În schimburile internaţionale, orice persoană fizică sau juridică care dispune de un patrimoniu poate fi garant. Astfel:

1. În condiţiile în care partenerul de contract poate separa într-o formă legală o parte din avutul său (bunuri, active financiare, depozite bancare) şi să-l pună nemijlocit şi necondiţionat la dispoziţia bene-ficiarului poate fi garant. Deşi implică costuri mai reduse ca alte forme de garantare, acceptarea partenerului în calitate de garant implică riscul, în cazul falimentului, includerii garanţiei la masa activelor falimentare.

2. Orice firmă, companie industrială, comercială nelegată de raportul contractual, în măsura în care patrimoniul său îndeplineşte condiţiile cerute, poate fi garant. Acceptarea unui astfel de garant este deseori legată de reparaţia fizică, mai rar de cea bănească.

284

3. În ţările dezvoltate, societăţile de asigurare apar des în postura de garanţi deoarece: au patrimoniu cunoscut, sunt specializate în acoperirea riscurilor etc. Un dezavantaj îl prezintă procedura mai greoaie de executare a acestor garanţii care reclamă timp pentru constatarea daunelor de agent. În domeniul creditelor de export, asigurarea acestora este realizată de instituţii de asigurare specializate în acest domeniu (în Franţa, Anglia). În alte cazuri, instituţiile specializate în finanţarea exporturilor îndeplinesc simultan cele două activităţi – finanţarea şi asigurarea creditelor de export (în SUA).

4. Odată cu participarea crescândă a ţărilor în curs de dezvoltare la comerţul internaţional, a crescut frecvenţa apariţiei în postura de garant a statului reprezentat prin şeful statului, guvern, banca centrală, ministerul finanţelor etc. Deşi, teoretic aceste garanţii prezintă maxim de securitate, practic ele sunt privite cu rezervă şi evitate deoarece există dificultatea delimitării patrimoniului garantului, cunoaşterii reglemen-tărilor juridice privind competenţa reprezentanţilor statului de a se angaja prin garanţii faţă de străinătate, dificultăţi privind modul de executare etc. În caz extrem, sunt acceptate şi garanţii emise de stat, ele reprezentând, în fond o recunoaştere, în mod oficial, a unei datorii ce va fi onorată în viitor. Garanţiile emise de stat îmbracă forma unui document cu caracter solemn care conţine angajamentul statului.

5. Instituţiile bancare şi financiare ocupă primul loc în ierarhia preferinţelor privind selectarea garanţilor. Operaţiunile de plăţi şi creditare efectuate de bănci reclamă desfăşurarea permanentă a unor activităţi de studiu a situaţiei economico-financiare a clientelei, culegere de informaţii complete despre aceasta, efectuarea de analize financiare şi de credit. Aceste activităţi, în acelaşi timp, sunt facilitatea şi de rolul băncilor în administrarea şi manipularea resurselor financiare proprii şi ale clientelei.

Paralel cu activităţile de plăţi şi credite, băncile îşi dezvoltă şi o gamă largă de servicii de garantare pe care le oferă clienţilor. Încrederea de care se bucură băncile în calitate de garanţi are la bază:

– existenţa unui patrimoniu suficient şi binecunoscut de părţi, conjugat cu politica expertă de administrare a activelor şi obligaţiilor caracteristice activităţii bancare; bonitarea şi seriozitatea recunoscute ca atribute fundamentale ale instituţiilor bancare în respectarea angaja-mentelor de plată asumate; facilităţile complementare oferite de bănci în

285

efectuarea transferurilor bancare şi ale altor servicii financiare; posibilităţile oferite de bănci de a-şi determina clienţii pentru contul cărora emit garanţii să-şi onoreze obligaţiile contractuale, creând astfel un climat de încredere a întregului complex de relaţii de garantare; existenţa reţelei bancare bazată pe relaţiile de corespondent, existente la nivel internaţional, face posibilă cunoaşterea fiecărei bănci (cu care o bancă se află în relaţii de corespondent), garantarea interbancară, relaţii de comunicaţii şi control reciproc, mai ales în ce priveşte autenticitatea înscrisurilor bancare2.

13.1.3. Reglementări juridice privind garanţia

Din punct de vedere juridic, legislaţiile naţionale în materie de

garanţii sunt foarte diferite, ceea ce în relaţiile de garantare în comerţul internaţional are o importanţă deosebită. În acest context, o persoană care contractează o obligaţie (de a plăti o sumă de bani, de a livra o marfă sau a presta un serviciu etc.) răspunde de îndeplinirea obligaţiei asumate cu propriul ei patrimoniu. Astfel, obligaţia asumată prin contract de exportator şi de importator este o obligaţie principală. De exemplu, obligaţia principală a exportatorului este de a livra marfa, iar a importatorului de a achita preţul, fiecare fiind în raport cu partenerul în poziţia dublă de debitor/creditor principal.

În virtutea ei, contractanţii sunt obligaţi, în primul rând, să-şi îndeplinească obligaţiile asumate. Garanţia cerută suplimentar dă naştere unei a doua relaţii obligaţionale, secundare, dar egală ca valoare şi formă, respectiv, numai dacă obligaţia iniţial asumată nu a fost îndeplinită, se apelează la executarea garanţiei.

Indiferent de natura obligaţiilor garantate, garanţia sau instru-mentul de garantare utilizat trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

– existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de mare şi cert în timp pentru a acoperi obligaţia garantată;

– garanţia să fie astfel concepută încât să asigure beneficiarului ei dreptul şi posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

2 Viorel Matei, Modalităţi, tehnici şi instrumente de plată, Editura

Universitaria, Craiova, 2006, p. 288.

286

– beneficiarul garanţiei să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a rezultatului executării garanţiei (transferul valutar al fondurilor).

Partenerul de contract solicitat să ofere o garanţie suplimentară privind îndeplinirea obligaţiei asumate prin contract are, în principiu, două posibilităţi: poate garanta cu bunurile sale materiale şi financiare pe care, sub forma ipotecii, gajului, depozitului bancar etc., le pune la dispoziţia partenerului, acestea constituind garanţiile reale; poate apela la o terţă persoană – numită garant – care să-şi asume obligaţia că va achita datoria sau va despăgubi băneşte, în cazul în care cel pentru care garantează nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată Instrumentul garantării putând fi, în acest caz, scrisoarea de garanţie bancară, garanţia caselor de asigurare, avalul cambial etc., acestea făcând parte din grupa garanţiilor personale.

13.2. Scrisori de garanţie bancară şi alte garanţii personale

13.2.1. Concept, reglementări şi alte elemente componente

ale unei garanţii bancare

Scrisoarea de garanţie bancară se defineşte prin înscrisul documentar emis de o bancă prin care aceasta se angajează condiţionat sau necondiţionat să plătească o sumă determinată de bani la cererea prezentată de beneficiar.

Scrisorile de garanţie sunt emise de către un garant, de regulă, o bancă sau o companie de asigurări, pe contul vânzătorului. Este vorba de garanţia care i se dă cumpărătorului, vânzătorul îşi va îndeplini obligaţiile sale de livrare contractuale. Dacă nu sunt îndeplinite, garantul urmează să plătească cumpărătorului o sumă de bani determinată, drept componente. Suma poate fi cuprinsă între 1% şi 100% din valoarea contractului garantat.

Sunt şi cazuri când garanţia de plată se dă vânzătorului, conform căreia garantul va plăti pe vânzător dacă cumpărătorul nu îşi va îndeplini obligaţia de plată asumată.

De cele mai multe ori scrisorile de garanţie sunt emise de bănci, de unde şi denumirea cotidiană de scrisoare de garanţie bancară. Banca emitentă a scrisorii de garanţie îi cere vânzătorului

287

(exportatorului) sau importatorului, după caz, să semneze în prealabil în document prin care să fie autorizată să debiteze contul acestuia cu orice sumă plătită în cadrul garanţiei acordate.

În situaţia în care piaţa este dominată de cumpărător (buyer’s market), în multe cazuri, furnizarea unei scrisori de garanţie este o condiţie contractuală fundamentală.

Sunt cerute scrisori de garanţie, în mod frecvent, de către firmele din Orientul Mijlociu, unele organizaţii internaţionale, precum Banca Mondială, Fondul de Dezvoltare European. Organizaţiile de achiziţii guvernamentale din ţările în curs de dezvoltare; cumpărătorii majori de mărfuri şi servicii din zona petroliferă a Mării Nordului.

Dacă garanţia este dată de o bancă, i se cere vânzătorului (sau cumpărătorului, după caz) să semneze o contra indemnizaţie (counter indemnity), care autorizează banca să-i debiteze contul cu orice sumă plătită în cadrul garanţiei.

Deci, banca, prin garanţia bancară, nu garantează fapte, ci preia o obligaţie de plată, cu titlu reparatoriu pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui angajament asumat prin contract. În acelaşi timp, obligaţia de plată asumată de bancă este accesorie obligaţiei debitorului principal care s-a obligat la o anumită prestaţie prin contractul comercial.

Garanţia bancară are la bază instituţia cauţiunii, ea făcând parte din categoria garanţiilor personale. În esenţă, acesta presupune garantarea de către un terţ, cu propriul său patrimoniu, a obligaţiei debitorului faţă de creditul său. Privită în ansamblu, garanţia bancară îmbracă caracteristicile unui contract de garanţie, care este un contract autonom, prin care o bancă se obligă să plătească beneficiarului o sumă de bani, dacă garantatul nu-şi îndeplineşte anumite obligaţii expres înscrise în actul de constituire a contractului (de regulă, sub formă de scrisori de garanţie bancară). Are la bază trei raporturi juridice: un raport juridic fundamental, dintre persoana garantată şi beneficiarul garanţiei, născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare, exporturi complexe etc. sau dintr-o ofertă (participare la licitaţie), pentru a cărui executare, partea debitoare se obligă să procure părţii creditoare o garanţie bancară; al doilea raport juridic se naşte între persoana garantată şi o bancă comercială prin care aceasta se obligă să garanteze beneficiarului garanţiei că persoana garantată îşi va îndeplini obligaţia

288

asumată prin contractul fundamental; al treilea raport juridic – care este contractul propriu-zis, de garanţie bancară –se încheie între banca garantă şi beneficiarul garanţiei, care se materializează printr-o scrisoare de garanţie în care sunt cuprinse toate elementele contractului; acestea sunt: denumirea şi sediul persoanei garantate; termenul de valabilitate; clauze speciale privind condiţiile de plată. Obiectul contractului poate constitui orice obligaţie pe care şi-o poate lua o parte dintr-un contract fundamental, cele mai frecvente garanţii sunt date cu privire la: rambursarea creditului comercial acordat cumpărătorului; pentru restituirea avansului primit de vânzător; pentru participare la licitaţie; pentru buna executare a obligaţiilor de furnituri complexe etc. Garanţiile bancare, după modul de executare a plăţii, pot fi cu clauza la prima cerere sau cu o clauză de condiţionare a plăţii în funcţie de prezentarea de către beneficiar a unor documente – de regulă, o hotărâre arbitrară sau judecătorească – din care să rezulte că persoana garantată nu şi-a executat obligaţia asumată. Primul tip de garanţie – la prima cerere – prezintă avantajul că beneficiarul nu este obligat să dovedească neîndeplinirea obligaţiei de către persoana garantată, banca garantă putând refuza plata numai în condiţiile în care dovedeşte vădita credinţă a beneficiarului, în cadrul celui de-al doilea tip de garanţie, beneficiarul este ţinut să producă întocmai înscrisurile doveditoare. Dată fiind autonomia contractului de garanţie bancară, în raport cu contractul fundamental care l-a generat, este indicat ca el să cuprindă toate elementele definitorii proprii, fără vreo trimitere la acesta din urmă. Beneficiul discuţiunii, al diviziunii, specifice cauţiunii, trebuie excluse din contract, prin clauze exprese.

În final, putem aprecia că acest contract este un contract consensual, întrucât contractul de garanţie se formează prin acordul de voinţă al părţilor (garant şi beneficiar), fără să fie necesară îndeplinirea unor formalităţi sau remiterea unui bun, obiect; este un contract unilateral, deoarece cel care se obligă este numai garantul (banca, creditorul), beneficiarul neavând nicio obligaţie faţă de garant; este un contract cu titlu gratuit; este un contract subsidiar, întrucât însoţeşte obligaţia principală (din contract) şi este determinat la acesta.

În materie de garanţii bancare, problema fundamentală este legată de sistemul de drept care guvernează garanţia respectivă. Practica a dovedit că în materie de garanţii rămân suverane: dreptul naţional (al

289

ţării garantului) şi practica bancară. Ca urmare a sporirii schimburilor comerciale internaţionale se constată rolul tot mai important al garanţiilor în derularea tranzacţiilor internaţionale, fapt ce a desemnat Camera de Comerţ Internaţională de la Paris, precum şi alte organisme internaţionale să se preocupe de uniformizarea practicilor în materie de garanţii. În acest sens, în 1978, CCI-Paris a elaborat Reguli uniforme pentru garanţiile contractuale, au avut ca principal obiectiv să rezolve problemele legate de executarea abuzivă, necinstită a garanţiilor, încercând să stabilească un cadru juridic cu privire la dreptul beneficiarului garanţiei privind solicitarea executării garanţiei. Aceste reguli au fost completate în 1992 a CCI-Paris cu un nou document, denumit Reguli Uniforme pentru Garanţiile de Cerere, care a devenit aplicabilă din ianuarie 1994. Astfel, în prezent, în materie de garanţii sunt valabile ambele categorii de reguli.

Preocupările Comisiei Comerciale Internaţionale şi a Comisiei de Tehnici şi Practici Bancare din cadrul CCI-Paris, în materie de garanţii, sunt călăuzite de ideea uniformizării practicilor – dar şi a recunoaşterii – acestor Reguli la nivelul comunităţii bancare internaţionale, aşa cum s-a întâmplat, în materie de acreditive, cu Publicaţia 500.

Fiind un act juridic cu implicaţii patrimoniale, garanţia bancară trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu anumite condiţii de fond şi de formă care să permită utilizarea ei conform scopului urmărit.

13.2.2. Tipuri de garanţii bancare

Diversitatea scrisorilor de garanţie bancară este determinată de

obiectul obligaţiei fundamentale garantate. Obligaţia astfel garantată, din punct de vedere al conţinutului economic, poate reprezenta contravaloarea unor mărfuri vândute, lucrări efectuate, servicii prestate, în cazul contractelor cu plata la vedere; un credit acordat debitorului, în cazul contractului cu plata eşalonată în timp; penalizări, în cazul în care debitorul în relaţia de garantare nu şi-a îndeplinit în totalitate sau parţial obligaţiile contractuale convenite etc.

În principiu, orice obligaţie asumată prin contract poate constitui obiectul unei scrisori de garanţie bancară. Aşa cum s-a prezentat atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul pot fi, deopotrivă, în cadrul aceluiaşi contract şi beneficiar şi ordonator de garanţie. Mai mult, oricare ar fi

290

tipul angajamentului bancar (cauţiune, solidaritate, solidaritate cu renunţare expresă la beneficii şi excepţii), obiectul garanţiei se circumscrie specificului activităţii garantului. Deşi, în principiu, garantul se poate angaja, alături sau în locul debitorului principal, să execute în favoarea creditorului (beneficiarul garanţiei) orice fel de obligaţii, în cazul în care debitorul nu le-a executat el însuşi la termenul convenit, în cazul garanţiilor bancare, băncile nu se angajează decât pentru garantarea unor obligaţii băneşti ale debitorului, respectiv plata unei sume de bani.

1. Scrisorile de garantare a participării la licitaţie (Teander sau Bid Bonds). Banca emitentă garantează că ofertantul va participa la licitaţie şi va accepta contractul în cazul în care licitaţia îi va fi adjudecată. De regulă, garanţia reprezintă cam 5% din valoarea prezumtivă a contractului. Organizatorul licitaţiei are interesul ca ofertanţii să nu se retragă de licitaţie spre a nu compromite licitaţia prin retragerea unui mare număr de oferte. Orice retragere va fi sancţionată cu plata garanţiei, ca şi refuzul de acceptare a contractului adjudecat.

2. Scrisorile de garantare a întreţinerii echipamentului în exploatare. Prin aceasta se garantează că vânzătorul va întreţine în exploatare echipamentul livrat pe o perioadă de timp determinată contractual. Dacă se abate de la această obligaţie va fi sancţionat cu suma consemnată în scrisoarea de garanţie.

3. Scrisori de garanţie de plată a sumelor reţinute (Retention Bonds). Cumpărătorul poate conveni prin contract ca anumite sume din preţul bunurilor livrate sau lucrărilor executate de vânzător să fie reţinute de bancă până la terminarea îndeplinirii obligaţiunilor de către exportator, urmând ca sumele să-i fie restituite, dacă contractul a fost respectat. Prin scrisori de garanţie, banca se angajează să returneze sumele respective exportatorului în caz de bună execuţie sau să le pună la dispoziţia cumpărătorului.

4. Scrisori de garanţie la cerere. Se mai numesc şi scrisori de garanţie necondiţionată, fiind la discreţia cumpărătorului. Banca va plăti automat la cererea cumpărătorului, chiar şi atunci când pretenţiile cumpărătorului nu sunt justificate. Numai în cazuri cu totul de excepţie, un vânzător va accepta o astfel de scrisoare, în fapt, numai atunci când preţul obţinut este îndestulător şi poate acoperi suma consemnată în scrisoarea de garanţie, ca şi compensaţie pentru neconformitate.

291

5. Scrisori de garanţie condiţionată. Acestea se subdivid în: – scrisori condiţionate care cer evidenţă documentară; – scrisori de garanţie care nu cer evidenţă documentară; 6. Cauţiunea prealabilă a exportatorului. Această cauţiune

constă în obligaţia pe care şi-o ia exportatorul, prin intermediul instituţiei garante, de a plăti o anumită sumă de bani, în cazul în care îşi retrage oferta, după ce aceasta a fost acceptată, sau renunţă la semnarea tranzacţiei. Durata acestui gen de cauţiune este scurtă.

7. Cauţiunea de bun sfârşit dată de producător. Este o cauţiune de bună realizare, de bună execuţie a comenzilor primite de producători şi, de regulă, reprezintă până la 10% din valoarea acestor comenzi. Se acordă pe termen scurt. În contract este necesar să se pre-cizeze modul de verificare şi atestare a bunei execuţii, raţional şi obiectiv, spre a se evita situaţia în care cumpărătorul, sub pretext de execuţie necorespunzătoare, face din cauţiune un mijloc de reducere a preţului.

8. Cauţiunea pentru rambursarea avansurilor. În cazul în care un exportator primeşte o comandă pentru echipamente, maşini, utilaje etc., de valoare importantă, este uzual să primească în avans 15-20% din valoarea tranzacţiei, spre a avea siguranţă că respectiva comandă nu va fi anulată de cumpărător, sub diverse motive şi forme, fără să suporte prejudicii materiale. Avansul, pe de altă parte, îi completează producă-torului resursele financiare necesare în etapa iniţială, caracterizată prin eforturi sporite de aprovizionare şi de organizare a producţiei comandate. Cumpărătorul, pentru a avea siguranţă că exportatorul nu se va retrage după încasarea avansului, obţine o cauţiune bancară care să-l protejeze contra riscului probabil, de nerambursare a avansului plătit, în cazul anulării contractului.

9. Garanţia rambursării fondurilor atrase pe credit în procesul de montaj sau exploatare. Garanţia rambursării o acordă o bancă din ţara antreprenorului băncii din ţara beneficiarului de lucrări, care-l finanţează pe antreprenor cu fondurile necesare. Dacă, de exemplu, un antreprenor se angajează să execute lucrări de construcţii-montaj în străinătate, el are două alternative: să utilizeze bani din ţara sa, dacă legislaţia naţională îi permite să scoată pe garanţie aceşti bani, sau să împrumute bani de la o bancă din ţara unde execută lucrările. Această din urmă alternativă este cea mai răspândită. Antreprenorul

292

fiind însă un necunoscut în ţara beneficiarului, banca de la care solicită împrumutul are nevoie de o garanţie din partea unei bănci corespondente din ţara antreprenorului, care să poată acoperi eventualul risc de nerambursare a împrumutului.

10. Garanţii acordate de antreprenor băncii finanţatoare. Antreprenorul se angajează ca o anumită cotă lunară (5%) din preţul încasat de la beneficiar pentru lucrări executate să fie reţinută de banca finanţatoare pentru acoperirea garanţiilor de bună execuţie pe care ea le acordă, de rambursare a avansurilor şi a costurilor. Aceste reţineri i se restituie antreprenorului la un an după terminarea lucrărilor, dacă lucrările decurg normal.

11. Scrisoare de garanţie de performanţă (Performance Bonds). Banca garantează că serviciile şi marfa vor respecta standardele convenite contractual. În caz contrar, se va plăti de către vânzător o penalizare stipulată (circa 10%) în scrisoare.

12. Scrisoarea de garanţie de plăţi în avans (Advance Payments Bonds). Instituţia garantă se obligă să returneze orice avans plătit, dacă mărfurile şi serviciile nu sunt conforme contractului.

13. Scrisoarea de credit stand-by (Letter of Credit Stand By). Este o alternativă la scrisoarea de garanţie bancară. Se emite în favoarea exportatorului. Prin aceasta, banca îi promite plata unei sume de bani, în anumite condiţii. Este mai mult decât o scrisoare de garanţie, fiind şi o modalitate de plată în cadrul creditului documentar. Are întotdeauna o dată de expirare definită. Din punct de vedere al modului de executare a scrisorii de garanţie, se disting: scrisori de garanţie condiţionate şi scrisori de garanţie necondiţionate.

14. Garanţii în afara celor legate de finanţarea propriu-zisă. Un exemplu de astfel de garanţie constă în angajamentul de plată pe care şi-l asumă o bancă garantă de a plăti autorităţii vamale o sumă echivalentă cu nivelul taxelor vamale de care marfa importată spre a fi reexportată sau încorporată într-un produs destinat exportului a fost scutită, în cazul în care exportul nu mai are loc. Se are în vedere preîntâmpinarea evaziunii de la plata taxelor interne, respectiv producătorul, după ce a obţinut scutirea de taxe vamale sub motivaţia efectuării exportului, schimbă destinaţia şi desface marfa pe piaţa internă. O altă formă constă în garanţia acordată de exportator licenţiatorului, adică o bancă corespondentă a exportatorului se

293

angajează să plătească licenţiatorului o anumită sumă în cazul în care exportatorul, deşi a obţinut autorizaţia necesară nu mai efectuează exportul.

15. Garanţia de bună funcţionare. Este o variantă a garanţiei de bună execuţie şi acoperă riscul de funcţionare defectuoasă în perioada de garanţie tehnică sau de nefuncţionare. Uzual, valoarea garanţiei se cuprinde între 5-20% din valoarea obiectivului contractat.

16. Garanţia de plată. Acoperă obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul contractual. Se disting:

• Garanţia pură de plată. Banca se angajează să-l plătească pe exportator de cele mai multe ori, în anumite condiţii, când importatorul nu este în măsură să plătească.

• Garantarea incasso-ului documentar. Se face pe bază de cambie avalizată; prin operaţiune vinculată; pe bază de scrisoare prin care banca se angajează să plătească în locul importatorului valoarea integrală a importului efectuat de acesta. Plata se va face către exportator la un anumit număr de zile, convenit, de la depunerea documentelor.

• Garanţia pentru aval înscrisă pe cambie sau pe bilet la ordin. • Garanţia de plată a ratelor scadente dintr-o vânzare pe credit

(frecvent se garantează prin trate avalizate). 17. Garanţia de deschidere a creditului documentar. Are ca

scop substituirea temporară a creditului documentar sau chiar înlocuirea creditului documentar.

13.2.3. Solicitarea, emiterea şi executarea

unei garanţii bancare

În cadrul relaţiilor obligaţionale create de derularea contractului comercial referitor la garanţia bancară, există anumite momente esenţiale ce permit funcţionarea normală a mecanismului. Ele se referă la solicitarea emiterii unei garanţii, cererea de plată şi încheierea de a garantului.

În demersul său, agentul economic, în calitate de ordonator sau beneficiar de garanţie, este necesar să aibă în vedere următoarele aspecte:

– în textul contractului comercial internaţional este necesar să fie inclusă clauza privitoare la garanţie. De reţinut, este faptul că prin

294

garanţie nu se poate garanta decât o obligaţie contractuală, respectiv, prin garanţii nu se pot corecta sau completa omisiuni contractuale;

– în practică, întrucât garanţia este un document accesoriu contractului comercial, conţinutul (text, clauze) acesteia se negociază odată cu contractul comercial (în relaţia cu partenerul de contract, va contacta banca care îl deserveşte); tot în etapa premergătoare, solicitării emiterii garanţiei bancare, în cazul că agentul economic este ordonator, acesta trebuie să se informeze asupra cerinţelor băncii privind emiterea de garanţii şi costul emiterii garanţiei; în final, textul garanţiei bancare trebuie să reflecte cele stipulate prin contractul comercial şi experienţa băncilor în materie de emitere de garanţii. Deşi în practică, apar diferenţe de la bancă la bancă privitor la cerinţele de îndeplinit de ordonatorul unei garanţii în principiu, aceste cerinţe sunt: băncile emitente de garanţii angajează în această acţiune propriul lor patrimoniu şi de aceea sunt foarte atente şi selective cu solicitanţii. Ele acceptă emiterea de garanţii, în primul rând, pentru proprii clienţi, întrucât au posibilitatea controlului fondurilor rulate în conturile lor; prezentarea contractului comercial în baza căruia se emite garanţia şi a proiectului de garanţie propus şi solicitat de ordonator; ordonatorul trebuie să fie pregătit să prezinte o garanţie reală sau personală prin care să ofere băncii o certitudine pentru situaţia în care banca, executând garanţia, va fi în măsură să-şi recupereze fondurile de la ordonator. Aceste garanţii, în funcţie de reglementările fiecărei bănci, pot fi: principalii indicatori economici şi financiari ai firmei; depozitul bancar, într-un cont al solicitantului, alte garanţii ce pot fi oferite de solicitant şi acceptate de bănci pot îmbrăca forma: ipotecii: gajului, gajului fără deposedare; cesiunea creanţelor de încasat. Completarea unei cereri angajament prin care solicitantul garanţiei şi banca emitentă îşi delimitează clar obligaţiile. În urma aprobării dată de conducerea de resort a băncii, banca emite garanţia şi o transmite beneficiarului, informând, în acelaşi timp, ordonatorul de acţiunea sa.

Prin plata/executarea garanţiei se înţelege ansamblul activităţilor legate de cererea de plată formulată de beneficiarul garanţii băncii garante şi reglementarea de către bancă a acestei cereri.

În practică, în majoritatea cazurilor, beneficiarul garanţiei nu este pus în situaţia de a solicita executarea garanţiei, sau altfel spus, partenerii îşi respectă obligaţiile asumate prin contractul comercial.

295

Îndeplinirea obligaţiei garantate prin contract-obligaţie principală atrage după sine încetarea obligaţiei de plată a băncii (obligaţie secundară). De altfel, emiterea unei garanţii bancare, prin însăşi acest act, oferă protecţie întregii afaceri din cel puţin trei puncte de vedere: emiţând o garanţie, banca face dovada capacităţii clientului ei de a-şi îndeplini obligaţia asumată prin contract. O bancă nu emite o garanţie decât după ce a verificat temeinic solvabilitatea şi capacitatea tehnică a clientului ei; ordonatorul garanţiei este motivat să îşi îndeplinească obligaţia contractuală, deoarece, în caz contrar, în urma executării garanţiei va trebui să restituie băncii suma plătită de aceasta; beneficiarul garanţiei are certitudinea că dacă partenerul de contract nu îşi îndeplineşte sau îşi îndeplineşte defectuos obligaţiile contractuale, va fi despăgubit băneşte de banca garantă.

În situaţia în care apare cererea de plată/executare justificată a garanţiei, beneficiarul garanţiei constată că partenerul de contract nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată sau a îndeplinit-o defectuos. Înainte de a proceda la executarea garanţiei, beneficiarul garanţiei poate fi sau nu interesat în a contacta partenerul pentru a afla cauzele întârzierii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiei de plată.

Cererea de plată a garanţiei presupune îndeplinirea anumitor cerinţe de formă şi de fond. Astfel: cererea de plată se face în scris, cererea scrisă poate fi făcută numai de beneficiarul garanţiei şi semnată de acesta, iscălitură recunoscută ca autentică de banca prin care se vehiculează documentele sau de o altă bancă de prim rang din ţara beneficiarului; la cererea scrisă se anexează obligatoriu toate documen-tele care sunt specificate în textul garanţiei; cererea de plată trebuie să parvină la sediul băncii garante în cadrul valabilităţii garanţiei; prin cererea de plată nu se poate solicita o sumă mai mare decât valoarea garanţiei.

La primirea cererii de plată a garanţiei şi a documentelor însoţitoare, banca garantă procedează la verificarea lor cu atenţie. Docu-mentele prezentate trebuie: să concorde întocmai cu condiţiile şi termenele garanţiei; să concorde între ele, în sensul că în informaţiile conţinute de un document să nu contrazică informaţiile din alt document.

296

În urma verificării cererii de plată şi a documentelor prezentate pot apare două situaţii:

a) plata garanţiei; b) refuzul plăţii garanţiei. În cazul în care cererea de plată şi toate documentele sunt în bună

ordine, banca garantă efectuează plata. În practică, acest lucru implică, în principal, trei activităţi: banca garantă informează în scris beneficiarul privind efectuarea plăţii şi, după caz, solicită restituirea garanţiei; creditează contul beneficiarului cu suma solicitată; anunţă ordonatorul de plata garanţiei şi acţionează pentru recuperarea sumei de la acesta.

Dacă cererea de plată şi documentele sunt corespunzător celor precizate în textul garanţiei, banca efectuează plata. Eventuale obiecţii ale ordonatorului care ar fi determinate de relaţia contractuală de bază, nu afectează angajamentul de plată al băncii. Problema se rezolvă pe cale comercială, direct între cei doi parteneri de contract.

Banca garantă în urma controlului efectuat poate refuza plata garanţiei. Motivele sunt multiple şi diverse: documentele sunt incomplete, informaţiile conţinute de acestea se contrazic, suma solicitată depăşeşte valoarea garanţiei; cererea de plată a ajuns după expirarea valabilităţii garanţiei etc. În acest caz, banca de îndată comunică beneficiarului decizia sa, ţinându-i documentele la dispoziţie. Procedura de urmat de către beneficiar, într-un asemenea caz, diferă în funcţie de motivul refuzului: va prezenta rapid (în cadrul valabilităţii), alte documente în bună ordine; va contacta ordonatorul cerând modificarea garanţiei.

Privitor la controlul documentelor de către băncile garante, acestea nu îşi asumă nicio obligaţie sau responsabilitate pentru forma, caracterul, autenticitatea etc. al niciunui document prezentat şi nici pentru buna credinţă sau omisiunile vreunei persoane implicate în emiterea acestor documente. După cum, băncile nu au nicio responsabilitate pentru consecinţele ce decurg din întârzierea sau pierderea documentelor pe parcursul transmiterii lor.

297

13.2.4. Cererea de plată/executare abuzivă sau de rea credinţă

După cum s-a prezentat, garanţia bancară este independentă în raport cu contractul comercial, iar ca tendinţă generală, acestea sunt emise într-o formă abstractă. În acest context, beneficiarul garanţiei are dreptul pentru despăgubirea bănească să se adreseze deopotrivă ordonatorului sau garantului fără nicio prioritate prestabilită. De aceea, cel mai adesea pentru garant este dificilă, dealtfel nici nu cade în sarcina sa, verificarea bunei credinţe a cererii de plată primite. În toate astfel de situaţii, băncile sunt îndreptăţite să refuze plata, chiar dacă angajamentul lor de plată este irevocabil şi necondiţionat. Cum fraudele în materie de cerere de plată a garanţiilor sunt numeroase, atât băncile, cât şi ordonatorii de garanţii devin tot mai prudenţi. Preîntâmpinarea unor astfel de situaţii se poate avea în vedere încă de la redactarea textului unei garanţii bancare. Astfel, chiar dacă garanţia este la cerere sau independentă, executarea garanţiei să fie condiţionată de prezentarea alături de cerere a unui document doveditor.

Necesitatea modificării garanţiei iniţial emise. Aceste modi-ficări privesc valoarea garanţiei (se solicită mărirea ei), valabilitatea garanţiei (se solicită prelungirea valabilităţii) etc., este remarcat că procedura modificării garanţiilor este aceiaşi cu cea a emiterii. Ceea ce este de reţinut, că pentru modificarea unei garanţii trebuie să fie de acord toate cele trei părţi interesate - ordonator, garant, beneficiar; modificarea devine irevocabilă de la data emiterii modificării, modificarea intră în vigoare la data emiterii, ordonarea modificării nu o poate face decât ordonatorul (chiar dacă aceasta este dorinţa beneficiarului); dacă modificarea solicitată este respinsă, ea nu are efect şi rămâne în vigoare garanţia în prima sa formă, nemodificată.

O garanţie încetează să mai aibă efect prin: expirare, în cazul în care nu s-a primit cererea de plată, la data valabilităţii precizată în textul garanţiei, sau înainte de această dată, dacă evenimentul precizat în garanţie pentru expirarea acesteia s-a produs; prin plată, indiferent de dispoziţiile privind expirarea valabilităţii cuprinse în textul garanţiei, la data la care cererea de plată a beneficiarului a fost satisfăcută; prin anulare, independent de dispoziţiile referitoare la expirarea valabilităţii, în măsura în care beneficiarul restituie garanţia băncii garante sau îi prezintă declaraţia scrisă privind eliberarea de răspundere. În ambele

298

situaţii, garantul este eliberat de răspundere, chiar dacă în cazul declaraţiei scrise, beneficiarul nu i-a restituit garanţia. O garanţie mai poate fi anulată ca urmare a distrugerii sau modificării în mod intenţionat a conţinutului său, legea aplicabilă putând prevedea şi alte situaţii; prin forţa legii, în acest caz, se are în vedere sechestrul, frauda sau reaua credinţă dovedită etc.

Pentru toate aceste situaţii, o garanţie încetează să mai fie valabilă, indiferent dacă este sau nu returnată băncii garante. Păstrarea documentului de către beneficiar nu conferă acestuia niciun drept suplimentar în raport cu obligaţia de plată încorporată în garanţie.

De regulă, în finalul textului garanţiei, băncile cuprind prevederea potrivit căreia acestea trebuie returnate. Restituirea originalului garanţiei la banca garantă prezintă importanţă şi pentru ordonator, întrucât acesta va fi obligat să plătească comision al băncii garante pentru perioada de la emiterea garanţiei şi până la restituirea acesteia.

13.2.5. Alte garanţii personale

În mod concret, contractul de garanţie personală, prin care o persoană se obligă să execute prestaţia debitorului, garantând cu propriul patrimoniu în cazul în care acesta nu ar îndeplini-o, a cunoscut o permanentă diversificare legată, pe de o parte, de simplificarea procedurilor, iar pe de altă parte, de adaptarea legislaţiilor naţionale cerinţelor determinate de specificul tranzacţiilor internaţionale. Pot fi amintite: garanţia comună a băncii şi contractorului, scrisoarea de credit (acreditivul) stand-by, garanţia caselor de asigurare, avalul bancar.

A. Garanţia comună a băncii şi contractorului este o variantă a garanţiei solidare reglementată în dreptul civil şi este utilizată cu precădere în ţările de drept anglo-saxon.

Garanţia solidară în comerţ are ca scop de a oferi posibilitatea înlocuirii prestaţiei obiect al obligaţiei principale (de contract) cu prestaţia similară a garantului. În timp, şi această garanţie a evoluat către acceptarea ideii de reparaţie bănească a daunelor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei principale. În acest mod, s-a creat posibilitatea ca băncile să poată emite garanţii în această formă, cunoscută în prezent sub numele generic de bond (engl., legământ). Garanţia comună a băncii şi contractorului nu se deosebeşte esenţial de scrisoarea de

299

garanţie bancară, în cadrul căreia, aşa cum s-a prezentat, banca garantă îşi poate declara însăşi solidaritatea cu ordonatorul, cu aceleaşi efecte juridice. Tratarea ei separată este necesară deoarece textul care exprimă o astfel de garanţie, în mod uzual, este eliptic, creaţie a dreptului de origine anglo-saxonă. Astfel, se regăsesc în mod identic toate elemen-tele pe care le implică o garanţie bancară cu excepţia formulei de angajament.

Formula de angajament a băncii este enunţată sub forma unei declaraţii de solidaritate comună a băncii garante şi a debitorului principal în îndeplinirea obligaţiei contractuale, iar prevederile privind condiţiile şi modul de executare a garanţiei nu sunt enunţate direct, ci prin condiţiile în care garanţia se consideră stinsă.

Garanţia băncii şi a contractorului, care, în esenţă, este tot garanţia băncii pentru îndeplinirea de către partenerul de contract a obligaţiilor sale, prezintă dezavantajul procedurii relativ greoaie de executare. Dreptul comercial de tip anglo-saxon obligă beneficiarul garanţiei să execute mai întâi debitorul principal şi abia după aceea să se adreseze garantului.

B. Scrisoarea de credit (Letter of credit stand-by)3 este o modalitate tehnică de plată şi o garanţie de plată, emisă de o bancă, din dispoziţia şi pe contul ordonatorului (în multe cazuri acesta fiind cum-părătorul). Plata se face numai contra documentelor stipulate în scrisoare.

Se redă în cele ce urmează procedura emiterii şi realizării creditului documentar pe bază de scrisoare de garanţie.

a. Ordonatorul (cumpărătorul) dă instrucţiuni băncii sale (banca cu care întreţine relaţii de cont) să deschidă (emită) o scrisoare de credit comercial în favoarea beneficiarului (vânzătorului), în scopul de a-i plăti marfa expediată, contra prezentării documentelor comerciale nominalizate (documentul de transport, factura etc.).

3 ... Stand-by, are sensul de gata de plată aşa cum se prezintă şi de

plată garantată. Etimologic vine de la cuvântul german der Beistand, care înseamnă asistenţă. Prevederile din UCP 500 se referă şi la scrisorile Stand-by – în limita aplicabilităţii lor.

300

b. Banca emite scrisoarea şi o trimite direct beneficiarului, prin care îi cere să tragă asupra ei o cambie plătibilă la vedere sau la termen, după caz.

În scrisoare sunt menţionate documentele pe care beneficiarul trebuie să le prezinte pentru încasarea preţului şi modul de realizare a creditului: prin plată imediată sau diferată, prin acceptarea sau prin negociere.

c. Beneficiarul expediază marfa unui cărăuş care îi eliberează documentul ce atestă că marfa a fost încărcată în mijlocul de transport convenit, pentru expediere.

d. Beneficiarul emite cambia pe care o trimite însoţită de documentul de transport şi de alte documente comerciale, contractual convenite între ordonator şi beneficiar, la o bancă corespondent a băncii emitente, din ţara sa sau dintr-o ţară terţă accesibilă, sau chiar direct băncii emitente.

În setul de documente se introduce, deci, şi camcia trasă asupra băncii emitente.

e. Banca primitoare a scrisorii de credit comercial îl plăteşte pe beneficiar contra prezentării tratei plătibile la vedere şi a documentelor specificate în scrisoare. Într-o a doua ipostază, trata acceptată este restituită beneficiarului, acesta urmând să o încaseze la scadenţă de la banca respectivă. În a treia ipostază, trata acceptată de bancă este negociată, adică este vândută acestei bănci la o valoare convenită.

f. Banca plătitoare remite documentele băncii emitente, care, la rândul ei, le remite cumpărătorului contra ramburs. În cazul plăţii la termen pe bază de trată acceptată sau negociată, cumpărătorul va plăti trata la termenul respectiv prin aceeaşi reţea bancară.

Scrisoarea de credit poate să fie la ordin sau la purtător, ceea ce îi dă dreptul beneficiarului să o transfere unui terţ.

În practica plăţilor internaţionale se întâlneşte, în afară de scrisoarea de credit comercial, şi scrisoarea de credit necomercial. Aceasta este emisă de o bancă şi adresată unei alte bănci, când se prezintă sub formă simplă, sau mai multor bănci, când se prezintă sub formă de circulară, cu menţiunea că prezentatorul scrisorii poate încasa, în calitate de beneficiar, în întregime sau în tranşe, suma specificată în schimbul unei chitanţe. Prezentatorul poate trage un cec sau o cambie asupra băncii respective.

301

Faţă de acreditiv, scrisoarea de credit prezintă următoarele parti-cularităţi:

– scrisoarea de credit nu cade integral sub incidenţa regulilor şi uzanţelor instituite de CIC din Paris;

– este trimisă direct de banca emitentă beneficiarului; – dacă beneficiarul doreşte să fie convins de notorietatea băncii

emitente şi de autenticitatea semnăturilor, se va adresa unei bănci cunoscute;

– beneficiarul se poate adresa oricărei bănci din ţara sa, dacă banca emitentă este o bancă de prim rang.

În cazul în care beneficiarul doreşte să obţină o confirmare, el va trebui să realizeze scrisoarea la banca confirmătoare respectivă.

C. Avalul bancar asupra efectelor de comerţ. Avalul bancar este forma legală prin care se constituie şi se consemnează obligaţia asumată de o persoană (avalist) de a garanta plata cambiei, independent de obligaţiile din lanţul raportului cambial. Întrucât în relaţii combinate pot exista mai mulţi debitori (trasul acceptat, ca debitor principal, giranţii şi trăgătorul, ca debitori prin regres), avalul poate fi dat pentru fiecare dintre debitori în rate: de regulă, se precizează care dintre debitori este beneficiarul avalului (avalizat). Dacă nu se face o menţiune specială în acest sens, avalul se prezumă dat pentru contul trăgătorului. Prin aval, avalistul îşi asumă obligaţia necondiţionată de a garanta plata în locul celui avalizat. Ca atare el poate fi executat corespunzător poziţiei pe care o are în obligaţia cambială cel pentru care a dat avalul direct în cazul trasului sau în regres, pentru trăgător sau giranţi. Simpla semnătură pe faţa cambiei poate constitui un aval, în cazul avalizării pe spatele cambiei, trebuie făcută menţiunea pentru aval, pentru contul... urmată de semnătură. Avalistul care plăteşte cambia dobândeşte atât drepturile avalizatului, cât şi pe ale acelora ţinuţi către acesta din urmă în temeiul cambiei. Avalul facilitează circulaţia cambiilor prin garantarea suplimentară a obligaţiilor cambiale, înlesnind mobilizarea fondurilor reprezentate de cambiei prin scont, forfetare etc.

D. Garanţia caselor (societăţilor) de asigurare. Bazate pe ideea garantării unei obligaţii de către o companie terţă faţă de relaţia contractuală, numeroase firme din ţările dezvoltate, în acoperirea riscurilor de diferite tipuri şi-au orientat tot mai mult atenţia spre casele

302

de asigurare, ca potenţiali asiguratori ai riscurilor contractuale. În prezent, garanţiile privind acoperirea diferitelor riscuri, emise de societăţi/case specializate în asigurări ocupă un loc important în comerţul internaţional. Garanţiile emise de casele de asigurări îmbracă două forme: poliţa de asigurare şi scrisoarea de garanţie.

Poliţa de asigurare. La baza emiterii acesteia stă contractul de asigurare ca document încheiat între societatea de asigurare şi bene-ficiarul asigurării. Deci, spre deosebire de celelalte tipuri de garanţii prezentate, prin care garantul acoperea obligaţiile debitorului, de data aceasta, însuşi beneficiarul asigurării cere acoperirea obligaţiilor debitorului.

Agenţii economici români sunt implicaţi direct sau indirect în problema obţinerii unei poliţe de asigurare, în principal, în următoarele situaţii:

1) în calitate de exportatori, când vând o marfă pe credit şi optează pentru această formă de asigurare (varianta simplă a creditului furnizor); 2) în calitate de exportatori, vând marfa pe credit, dar doresc în contul mărfii vândute pe credit în valută, să obţină un credit în lei pentru finanţarea sau prefinanţarea exportului respectiv; 3) în calitate de importatori (debitori), când un partener străin vinde pe credit; 4) varian-ta importului sub forma creditului cumpărător, când o bancă din ţara exportatorului străin acordă un credit direct importatorului român (sau băncii sale – linie de credit), iar acest credit incumbă întotdeauna o poliţă de asigurare. Indiferent de variantă, în final, apare necesară o scrisoare de garanţie bancară.

Avantajul principal al poliţei de asigurare a riscurilor contractuale este acela al independenţei contractului de asigurare de contractul comercial din care izvorăsc obligaţiile asigurate. Poliţa de asigurare joacă rolul de a asigura interesele beneficiarului cu condiţia contractării tuturor riscurilor de acoperit. Alt avantaj al poliţei de asigurare îl constituie faptul că este un document negociabil. Deci creditul poate transmite creanţa de încasat asupra debitorului, unui terţ, fără probleme complicate din punct de vedere legal.

Dezavantajul principal al poliţei de asigurare constă în modul de executare specific societăţilor de asigurare, şi care presupune expertiza agentului, la cererea beneficiarului, în vederea determinării daunei şi

303

întinderii ei etc., ceea ce presupune, în primul rând, timp până la încasarea despăgubirii.

Casa de asigurări emitentă în raporturile de garantare nu apare în calitatea sa de firmă specializată de asigurare, ci ca simplu garant, acoperind cu patrimoniul său obligaţiile contractuale. Printre primele tipuri de garanţii emise de casele de asigurare au fost cele legate de garantarea rambursării creditelor, ca reacţie la tendinţele manifestate în acest domeniu, executare simplă şi rapidă. Astfel, s-au eliminat dezavantajele poliţei de asigurare, legate de procedura greoaie de executare şi totodată s-au diversificat serviciile oferite, inclusiv din punct de vedere al obiectului garanţiei. Asemenea garanţii care, aşa cum rezultă din practică, sunt mai ieftine decât cele bancare.

Garanţia caselor de asigurare, în esenţă, are toate caracte-risticile unei scrisori de garanţie bancară şi este aplicabilă tuturor cazurilor în care se poate aplica aceasta. De altfel, ca urmare a creşterii ponderii caselor de asigurare în calitate de garant. Utilizarea/acceptarea unor astfel de garanţii fără inconveniente, alături de problemele de ansamblu pe care le pune orice tip de garanţie, presupune: forma şi conţinutul garanţiei casei de asigurare să corespundă celor general acceptate în materie de garanţii bancare; patrimoniul casei de asigurări să fie suficient şi să ofere date certe privind posibilităţile de acoperire materială a creanţelor în orice condiţii.

E. Garanţia statului. Amplificarea rolului statului în viaţa economică este din ce în ce mai întâlnită în situaţia în care statul apare în schimburile internaţionale ca partener de contract sau garant. În acest context, garanţia statului este oferită în acoperirea obligaţiilor comer-ciale faţă de străinătate în următoarele situaţii: operaţiunea comercială este contractată de către o firmă, companie deţinută total sau parţial de stat; compania contractantă execută operaţiunea la cererea expresă a statului, ca angajat sau mandatar al acestuia; scopul operaţiunii iniţiale, în fapt este de interes privat, dar prezintă concomitent un interes deosebit pentru stat în legătură cu dezvoltarea economică a ţării. Practica de demonstrat că statul îşi oferă garanţia, având la bază diferite raţiuni: evitarea costurilor unei garantări obţinute din sectorul bancar şi/sau privat; dificultatea de a găsi un garant pentru operaţiuni de valori foarte mari cu întindere îndelungată în timp; existenţa unui sistem

304

bancar şi/sau instituţional dezvoltat, cu plafoane de garantare relativ reduse, a căror garanţii nu sunt acceptate de partenerii străini etc.

Garanţiile statului se prezintă în general: sub forma unui înscris solemn, conţinând angajamentul statului de a plăti sau de a face să se plătească suma garantată în condiţiile contractuale stabilite.

13.3. Garanţiile reale

13.3.1. Concept şi clasificare

Garanţiile reale sunt modalităţi tehnico-juridice prin care un

anumit mobil sau mai multe bunuri mobile sunt afectate pentru a asigura pe creditorul obligaţiei îndeplinite că debitorul îşi va executa obligaţia corelativă, asumată. Aceste garanţii, în principiu, prezintă avantajul că bunurile afectate sunt sustrase de la urmărirea lor de către creditori, asigurând astfel plata creanţei garantate. În cazul executării silite, creditorul, în favoarea căruia a fost constituită garanţia, va fi plătit în întregime şi numai diferenţa revine celor chirografari.

Garanţiile reale se clasifică în: garanţii reale cu deposedarea debitorului de bunul afectat (gajul), mai puţin întâlnit în comerţul internaţional şi garanţii reale fără deposedarea debitorului, dintre care ipoteca este cel mai frecvent întâlnită. Într-o abordare genetică în grupa garanţiilor reale, mai pot fi incluse: depozitul bancar şi rezervarea dreptului de proprietate.

13.3.2. Ipoteca

Ipoteca este o garanţie reală imobiliară care constă într-un

drept real, accesoriu al creditorului, constituit asupra bunurilor imobile aparţinând debitorului, care are obligaţia unei plăţi la scadenţă.

Ipoteca, sintetic este o garanţie reală, imobiliară, constând dintr-un drept real accesoriu asupra unui imobil al debitorului. Garantarea plăţii prin ipotecă, în esenţă, constă în aceea că dacă la scadenţă, debitorul (cumpărătorul, importatorul) nu achită contravaloarea mărfu-rilor/creditelor primite, creditorul (exportatorul, vânzătorul), în favoarea căruia a fost constituită ipoteca, poate cere vânzarea bunului, iar din suma obţinută, să-şi acopere creanţa.

305

Obiect al ipotecii îl poate constitui atât un bun imobil al debitorului, proprietatea sa: imobil, clădire, fabrică, teren etc., cât şi însuşi bunul vândut asupra căruia se constituie ipoteca.

Ipoteca, spre deosebire de gaj, nu-l deposedează pe proprietar de bunul ipotecat. Acest atribut are valoare comercială, întrucât proprie-tarul îşi păstrează toate drepturile de proprietate, inclusiv dreptul de dispoziţie, care însă încetează în momentul deschiderii procedurii de executare silită.

Apelul la ipotecă în practica internaţională apare cel mai frecvent în cazul creditelor furnizor, când exportatorul direct acordă credit prin mărfurile vândute, urmând să-şi recupereze ratele scadente într-un viitor (3, 5, 8 ani etc.).

Ipoteca este utilizată frecvent în ţările capitaliste. În relaţiile externe ale ţării noastre, ipoteca este folosită la garantarea exporturilor româneşti de nave, construcţii de obiective industriale şi civile etc. Garantarea creanţei prin ipotecă este asigurată printr-un imobiliar (clădire, teren) din patrimoniul debitorului anume desemnat în acest scop. Dacă la scadenţă debitorul nu plăteşte datoria, creditorul în favoarea căruia a fost constituită ipoteca, poate cere vânzarea la licitaţie a imobilului respectiv, iar din preţul obţinut să îşi acopere creanţa. Acordul de voinţă al părţilor în acest sens este inclus într-un act autentic (actul de ipotecare) şi înregistrat în registrul de proprietăţi imobiliare.

Pentru beneficiar, acceptarea ipotecii, ca modalitate de garantare, impune precizarea anumitor aspecte:

– ipoteca să fie de gradul I, deoarece, în caz de faliment, cel care deţine acest tip de ipotecă, se îndestulează primul la masa credală faţă de ceilalţi creditori;

– valoarea bunului ipotecat să fie cel puţin egală cu pretenţia beneficiarului şi să îşi păstreze valoarea în timp;

– durata în timp a bunului să fie certă până în momentul stingerii obligaţiei ce a generat ipoteca;

– bunul să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar poliţa de asigurare să fie andosată la ordinul beneficiarului;

– să se cunoască legislaţia naţională a debitorului în materie de proprietate şi transfer valutar. Există ţări unde legea interzice ca străinii să aibă proprietăţi; în alte ţări este interzis transferul valutar al sumelor dobândite pe teritoriul lor de străini etc. De aceea, beneficiarul, fie că

306

solicită o altă modalitate de garantare, fie obţine dreptul de liberă utilizare şi transfer valutar etc. Până la scadenţă, imobilul ipotecat rămâne în posesia debitorului care îşi menţine asupra lui toate drepturile de proprietate. Imobilul se înstrăinează numai la scadenţă, dacă debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia, prin executare silită. Principalul dezavantaj al ipotecii este dificultatea transformării rapide a valorii imobiliare, în bani.

13.3.3. Gajul

Gajul este o modalitate de garantare a îndeplinirii obligaţiilor

contractuale, prin remiterea de către debitor, creditorul său, a unui bun mobil, corporal sau incorporal (aflat în circuitul civil), care serveşte drept garanţie. În cazul în care nu va fi onorat la scadenţă, bunul gajat poate fi valorificat de către creditor. Una dintre problemele acestui tip de garantare, ca de altfel şi în cazul ipotecii, este rapiditatea cu care poate fi transformat în bani lichizi. Din aceste considerente, în comerţul internaţional o tot mai mare răspândire o are practica gajării hârtiilor de valoare, efectelor de comerţ care sunt uşor negociabile, dar care pot fi incerte ca venit (scade cursul hârtiilor de valoare etc.).

Termenul de gaj este folosit în trei accepţiuni: contract de gaj; dreptul real de gaj izvorât din astfel de contracte; bunul care constituie obiectul dreptului de gaj.

Contractul de gaj prezintă următoarele caracteristici: este accesoriu, deoarece prezumă existenţa unei obligaţii principale, pe care o garantează şi urmează soarta acesteia privind existenţa şi stingerea sa; este unilateral, întrucât creează obligaţii numai în sarcina creditorului gajist (de a păstra bunul şi de a-l restitui după ce obligaţia debitorului a fost îndeplinită); este real şi constitutiv de drepturi reale, deoarece nu ia naştere decât prin remiterea bunului dat în gaj. În comerţul internaţional, bunurile gajate se depun, în general, în depozite sau maga-zine generale contra unui titlu de depozit – recipisa warant, care repre-zintă marfa pe numele depunătorului sau a persoanei arătate de depunător.

Warantul se predă creditorului gajist. Conosamentul, valorând titlu de proprietate asupra mărfii, poate fi predat creditorului cu titlul de gaj. Prin derogare de la dreptul civil, dreptul comerţului internaţional prevede, alături de gaj cu deposedare, şi posibilitatea gajului fără deposedare (bunul fajat rămâne în posesia debitorului).

307

În comerţul internaţional se practică frecvent gajarea titlurilor de credit care, fiind negociabile, se pot transforma uşor în lichidităţi. În momentul plăţii integrale a datoriei, inclusiv a eventualelor dobânzi şi a cheltuielilor ce revin debitorului, dacă este cazul, încetează şi contractul de gaj. În caz de neplată la scadenţă a datoriei, creditorul gajist are dreptul să se despăgubească din valoarea bunului primit în gaj, cu prioritate faţă de ceilalţi creditori, respectând formalităţile prescrise de lege în acest sens.

13.3.4. Rezervarea dreptului de proprietate

asupra mărfurilor vândute

Partenerii de contract pot conveni asupra includerii în contractul comercial internaţional a unei clauze prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de proprietate asupra mărfii până în momentul în care debitorul îşi achită toate ratele scadente. Astfel, vânzătorul încearcă să dobân-dească o garanţie, că debitorul îşi va achita datoria. Utilizarea acestei clauze presupune luarea în consideraţie a următoarelor aspecte:

– cunoaşterea perfectă a legislaţiei din ţara importatorului privind dreptul de proprietate şi de transfer valutar în cazul în care exportatorul ar fi silit să îşi recupereze banii prin revânzarea mărfii;

– necesitatea obţinerii unei poliţe de asigurare pe toată perioada creditării pentru a avea certitudinea că marfa supravieţuieşte în timp şi în bune condiţii;

– în cazul în care se recuperează marfa şi nu poate fi valorificată pe piaţa locală a ţării respective, se pune problema cheltuielilor de revindere sau de reducere în ţară;

– includerea unei astfel de clauze în contract presupune, în acelaşi timp, realizarea unei corelaţii (prin calcule) între ritmul şi mărimea plăţii ratelor şi diminuarea în timp a valorii utilajului, respectiv, ratele încasate să reprezinte valoric mai mult, la un moment dat, decât valoarea utilajului în acel moment.

13.3.5. Depozitul bancar

Depozitul bancar este o garanţie sub formă de fonduri plasate

într-o instituţie de credit (bancă comercială, casă de economii, cooperativă de credit sau alte instituţii financiare cu drept de a primi depozite), care pot fi eliberate fie la vedere (depozite la vedere) sau la termen (depozite la termen).

308

Fondurile plasate într-un depozit bancar reprezintă un credit pe care deponentul îl face băncii, reprezentând dreptul deponentului de a retrage o sumă echivalentă de la bancă. Depozitele sunt remunerate de bancă cu dobândă.

Principalul avantaj al acestui tip de garantare este simplitatea şi rapiditatea executării ei de către beneficiar. Are însă dezavantajul imobilizării fondurilor.

În cazul contractelor pe durată îndelungată şi cu livrări eşalonate, importatorul poate constitui un depozit bancar, denumit stand-by, egal cu valoarea unei tranşe livrate de exportator. Dacă, la termenul convenit, debitorul nu achită marfa este utilizat depozitul stand-by. Livrările continuă numai după reîntregirea depozitului. Prin depozitul stand by, fondurile imobilizate sunt relativ mici – la valoarea unei tranşe. Ca urmare, suma dobânzilor neîncasate la sumele imobilizate este mai mică decât costul unei garanţii. Dezavantajul acestei tehnici este că, în caz de faliment al debitorului, disponibilul din cont este înglobat în masa activelor falimentare.

Acest dezavantaj nu apare în cazul depozitului bancar escrow, care reprezintă un angajament între beneficiar, bancă şi depozitar prin care are loc o înstrăinare de patrimoniu cu clauză suspensivă, respectiv angajamentul de plată are efect în momentul în care beneficiarul depozitului a îndeplinit anumite condiţii prestabilite (a exportat marfa).

13.3.6. Vinculaţia

Vinculaţia este o modalitate de plată combinată, folosită în

relaţiile internaţionale, respectiv modalitate de asigurare împotriva riscului de neplată la incasso şi care presupune livrarea mărfii de către exportator pe adresa unei băncii din străinătate şi nu direct pe adresa importatorului. La primire, banca avizează importatorul şi îi pune marfa la dispoziţie, după ce acesta achită contravaloarea ei şi remite exportatorului suma încasată sau îi transferă suma în cont, reţinându-se comisionul bancar, cheltuielile de înmagazinare şi alte cheltuieli determinate de vinculaţie. Vinculaţia se foloseşte în cazul decontărilor prin incasso, care, în acest caz, poartă denumirea de incasso vinculat.

Prin vinculaţie, exportatorul acordă credit importatorului pe perioada de la expedierea mărfurilor până la încasarea preţului convenit. Vinculaţia este o cale eficientă de diminuare a riscurilor de neplată, dar implică o procedură relativ greoaie şi costisitoare.

309

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Spuneţi câte perioade se pot distinge în evoluţia relaţiilor monetare

internaţionale. 2. Precizaţi care erau funcţiile aurului. 3. În ce an a avut loc Conferinţa de la Geneva? 4. În anii ce au urmat crizei economice au mai existat o serie de tentative de

cooperare în domeniul monetar. Care sunt acelea? 5. În ce an a avut loc Conferinţa Financiară şi Monetară a Naţiunilor Unite? 6. Prezentaţi cea mai avansată formă de cooperare monetară regională. 7. Precizaţi când a fost prezentat ,,Planul Werner”. 8. Având în vedere felul de active care circulă pe piaţa financiară, aceasta se

compune din trei mari segmente. Care sunt acelea? 9. Din punct de vedere al momentului în care se efectuează tranzacţia, piaţa de

capital se divide în două segmente dependente temporal. Prezentaţi-le. 10. Având în vedere numărul de membrii, cum se pot clasifica bursele? 11. Cum se diferenţiază bursele după modul de negociere? 12. Definiţi acţiunile. 13. Precizaţi dacă obligaţiunile sunt titluri reprezentate prin dreptul de creanţă

al proprietarului asupra emitentului. 14. Prezentaţi clasificarea creditului în funcţie de natura lui. 15. Care este funcţia principală a pieţei valutare? 16. Prezentaţi conţinutul devizelor. 17. Care este definiţia lichidităţii internaţionale? 18. Intrarea ţărilor membre ale UE în ultima etapă de aplicare a prevederilor

Tratatului de la Maastricht – adoptarea monedei unice la 1 ianuarie 1999 – era condiţionată de îndeplinirea a patru mari criterii de convergenţă. Care sunt acelea?

19. Care este rolul pe care îl au monedele naţionale în mijlocirea plăţilor internaţionale?

20. De către ce structură instituţională este facilitată funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional?

21. Din totdeauna guvernele şi băncile lor centrale au încercat să influenţeze piaţa valutară. Prin ce modalităţi se realizează aceasta?

310

22. Statele pot să aplice mijloace de control mai accentuat asupra schimbului valutar, care este forma extremă a controlului?

23. Ce cuprinde piaţa valutară? 24. Prezentaţi componentele pieţei interbancare. 25. În funcţie de momentul efectuării tranzacţiei şi mecanismul finalizării

acesteia, piaţa valutară permite două tipuri principale de operaţiuni. Prezentaţi-le.

26. Care este principala monedă de referinţă în care se efectuează majoritatea tranzacţiilor, în toate centrele financiare?

27. Cum este, în general, cursul pentru operaţiile la termen faţă de operaţiile la vedere?

28. Clasificaţi operaţiile valutare la termen. 29. Clasificaţi tranzacţiile din punct de vedere tehnic. 30. Tendinţa cursului valutar este determinată de o serie de factori economici şi

financiari. Prezentaţi-i pe cei mai importanţi. 31. Cum se poate realiza protecţia împotriva riscului valutar? 32. Protecţia împotriva riscului valutar în afara contractului se poate face prin

diverse procedee tehnice. Care sunt acelea? 33. Care este maximul de timp pentru operaţiunile spot? 34. Precizaţi componenţa rezervei monetare internaţionale. 35. Pentru ce se folosesc, în general, rezervele monetare internaţionale? 36. Care este structura lichidităţii internaţionale? 37. Cum este intitulat documentul întocmit de BNR care completează

funcţionalitatea BPE? 38. Contul financiar şi de capital al balanţei de plăţi este alcătuit din două

elemente principale. Care sunt acelea? 39. Prezentaţi componenţa contului financiar. 40. Care este regula de bază pentru contractele forward? 41. Ce se întâmplă când cursul valutar scade pe piaţă într-o tendinţă continuă? 42. Când apare riscul valutar pentru un importator? 43. Ce este piaţa valutară? 44. Când a fost înfiinţată Banca Mondială (BIRD)? 45. Care este obiectivul central al BIRD? 46. Cărui sector i se adresează Societatea Financiară Internaţională (SFI)? 47. În ce an a fost fondată Banca Reglementelor Internaţionale (BRI)? 48. Pentru ce intervine statul când cumpără sau vinde masiv valute? 49. Care este obiectivul principal al FMI? 50. Prin cine se realizează funcţiile relaţiilor financiar-valutare internaţionale?

311

BIBLIOGRAFIE Albu, Al., D. (coordonator), Cooperare economică internaţională, Editura

Expert, Bucureşti, 1995. Bârsan, M., Convertibilitatea si riscul valutar, Biblioteca Apostrof, Cluj

Napoca, 1995. Bran, P., Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura Economică,

Bucureşti, 1996. Dăianu, D., Funcţionarea economiei si echilibrul extern, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1992. Defarges, P., M., Organizaţiile internaţionale contemporane, Institutul

European, Iaşi, 1998. Dobrotă, N. (coordonator), Dicţionar de economie, Editura Economică,

Bucureşti, 1999. Floricel, C., Relaţii valutar-financiare internaţionale (aplicaţii practice),

Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1997. Ignat, I., Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Editura Sympozion,

Iaşi, 1994. Matei, V.; Neţoiu, L., Tranzacţiile comerciale internaţionale, Editura

Universitaria, Craiova, 2002. Matei, V., Modalităţi, tehnici şi instrumente de plată în comerţul

internaţional, Editura Universitaria, Craiova, 2002. Miron, D., Stabilitate şi convergentă în condiţiile lansării monedei unice

europene în relansarea creşterii economice în România, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

Negriţoiu, M., Salt înainte (Dezvoltarea si investiţiile străine), Editura PRO şi Editura Expert, Bucureşti, 1996.

Negruş, M., Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1998. Popa, I., Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,

1997. Popa, I., Bursa, vol. 1 şi 2, Editura Adevărul, Bucureşti, 1993, 1994.

312

Stoica, Victor; Negru, Titel; Ionescu Eduard, Pieţe financiare. Piaţa de capital, gestiunea portofoliilor şi piaţa asigurărilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.

Taşnadi, Al.; Doltu, C., Monetarismul, Editura Economică, Bucureşti, 1996 şi Mirajul neoclasicismului, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

Teulon, F., Le systeme monetaire international, Edition du Seuil, 1996. Văcărel, I., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,

Bucureşti, 1992.