ETICA COMPORTAMENTULUI ŞI A RELAŢIILOR COPII-PĂRINŢI ÎN CADRUL FAMILIILOR DEZINTEGRATE

 Într-o societate democratică politicile educaţionale de dezvoltare şi ocrotire, de asistenţă socială a familiei se pot realiza printr-o colaborare complexă în baza principiului abordării sistemice, prin implicarea instituţiilor sociale (familie, şcoală, biserică, justiţie) şi a comunităţii [3].Redescoperirea şi redefmirea rolului familiei în viaţa omului, a calităţii de familist şi părinte competent şi eficient solicită o tratare responsabilă, asemeni unei profesii ce trebuie învăţată [1; 9].Calităţile de familist şi de părinte reclamă acelaşi efort ca şi pregătirea de specialitate, perfecţionarea continuă, deoarece respectivele competenţe se formează şi se cizelează treptat, bazîndu-se pe "ştiinţă şi artă, ambele presupunînd vocaţie", pe o permanentă autoinstruire şi autoperfecţionare [2], pe dragoste şi dăruire, pe valorificarea potenţialului biopsihic şi cultural.Personalitatea umană se formează prin mecanismul complex al socializării primare şi secundare, părinţii fiind persoanele ce mijlocesc procesul transformării fiinţei biologice într-o fiinţă socială.Primul univers social al copilului, familia, reprezintă micromediul care-i oferă întîia experienţă de viaţă, formîndu-i Eul social şi Supraeul prin care acesta va primi, prelucra şi estima informaţia ulterioară. Primele persoane de care se ataşează copilul şi pe care le iubeşte necondiţionat, cu adevărat, sînt părinţii. Primul model comportamental, prima autoritate semnificativă în relaţiile de gen şi în relaţiile familiale este oferită de părinţi.Să încercăm să înţelegem situaţia copilului lăsat de părinţi, indiferent de vîrstă, chiar şi în grija unor persoane versate în educaţie. Este evident faptul că apar întrebări de tipul:- Cum se dezvoltă copilul în lipsa părinţilor? Ce simte el?- Ce domenii ale vieţii de familie se afectează în lipsa părinţilor?- Putem aborda problema unei etici comportamentale copii-părinţi care ar diminua consecinţele negative şi ar ameliora climatul moral al familiei în dificultate? Investigaţiile efectuate în ultimii doi ani privind familia în dificultate (unul sauambii părinţi plecaţi la munci peste hotare) ne-au permis să evidenţiem 12 domeniiale vieţii de familie influenţate de lipsa părinţilor şi să elaboram un ansamblu destrategii comportamentale cu caracter educativ: DOMENIUL VIEŢII DE FAMILIE AFECTAT DE LIPSA PĂRINŢILOR

STRATEGII EDUCATIVE

1. Modul de viaţă al familiei seschimbă în funcţie de cultura, vîrsta şi starea sănătăţii persoanei cu care au rămas copiii. 27% din copiii intervievaţi consideră că modul lor de viaţă nu s-a schimbat; 47% susţin că nu sînt satisfăcuţi de modul lor de viaţă în lipsa părinţilor, 17% opinează că persoanele în grija cărora au rămas nu sînt în stare să organizeze şi să dirijeze un mod normal de viaţă şi numai 9% au menţionat că modul lor de viaţă s-a ameliorat, este interesant, corespunde vîrstei lor şi normelor igienice şi culturale.

• Părinţii organizează "sfatul fami-liei", la care invită rudele apropiate şi persoanele ce îi vor suplini.• E bine să fie încheiat un contract oficial (la notar) şi să fie anunţat specialistul responsabil de ocrotirea drepturilor copilului, dirigintele şi psihologul şcolar.• La "sfatul familiei" sînt evidenţiate cerinţele principale privind modul de viaţă al copiilor (se discută cu toţi invitaţii).• Poate fi schiţat un regim al vieţii (cu participarea copiilor).• Se precizează durata absenţei părinţilor şi modul în care vor contacta cu familia şi copiii.

2. Volumul şi distribuirea responsa-bilităţilor familiale. în 7 din 10 familii în dificultate sarcinile şi

• Responsabilităţile familiale sînt corelate cu vîrsta şi posibilităţile copilului.

responsabilităţile membrilor sînt dezechilibrate. Responsabilităţile privind susţinerea, supravegherea şi asistarea copilului în pregătirea lecţiilor le revin deseori fraţilor mai mari, alteori bunicilor sau persoanelor ce suplinesc părinţii. în localităţile rurale copiilor le revin responsabilităţi exagerate de realizare a treburilor în gospodărie; în cele urbane - ce ţin de menajul casnic sau ajutarea persoanelor care îi îngrijesc.

• Părinţii redistribuie din timp responsabilităţile, le pregătesc copiilor pos-tere cu sfaturi utile pentru soluţionarea diferitelor probleme familiale;• La ultimul "sfat al familiei" părinţii discută redistribuirea responsabilităţilor familiale.• Responsabilităţile trebuie repartizate în prezenţa tuturor membrilor familiei în baza unor principii etice (egalitate, echitate, datorie etc.) şi în funcţie de particularităţile de gen, vîrsta, sănătate ş.a.• Binevenite sînt portofoliile pentru copii şi familie, care cuprind responsabilităţile fiecărui membru şi unele sfaturi, recomandări cu privire la realizarea obligaţiunilor.

3. Ritmul şi orarul familiei se schimbă în funcţie de posibilităţile şi activitatea adulţilor (supraveghetorilor), de orarul copilului. Doar 11% din copiii chestionaţi au menţionat că au un ritm de viaţă stabil şi un orar/regim bine chibzuit.

• Această problemă se discută la "sfatul familiei", părinţii propunînd un orar echilibrat din toate punctele de vedere, coordonat cu psihologul, dirigintele, copiii şi persoanele care îi vor suplini.

4. Bugetul familiei suferă şi el modi-ficări, observîndu-se două extreme: a) bugetul este flexibil, fără limite raţionale, satisface orice dorinţă a copilului (29%); b) bugetul devine mult mai restrîns (38%). Numai în 33% de familii bugetul rămîne stabil, este corelat cu necesităţile acesteia.

• Bugetul familiei se pune în discuţie la "sfatul familiei", acceptîndu-se o linie strategică de cheltuieli.• Se evită abuzurile şi cheltuielile exagerate şi, invers, restricţiile nemotivate. • Implicarea copiilor în gestionarea bugetului familial va asigura formarea priceperilor şi deprinderilor ce ţin de cultura economică.

5. Supravegherea şi controlul conduitei copilului este un domeniu foarte important, care urmează să corespundă conţinutului educaţiei familiale şi necesită respectarea următoarelor reguli: obiectivitate, cordialitate şi empatie, control sistematic, îmbinarea exigenţei cu bunăvoinţa. Controlul din partea adulţilor, susţin 38% din copiii participanţi la sondaj, este dur, lipsit de cordialitate, axat pe

• Modalităţile de supraveghere şi control trebuie discutate la "sfatul familiei".• Supravegherea şi controlul copiilor se motivează şi argumentează.• Strategiile de control şi suprave-ghere se punctează împreună cu copiii.• Copiii sînt rugaţi să aducă la cunoştinţa adulţilor care suplinesc părinţii orice schimbare privind

constrîngere şi chiar pe violenţă; 27% îl socot prea liberal, permisiv, episodic, şi numai 35% îl consideră adecvat şi normal.

orarul activităţilor sau alte acţiuni.

6. Conţinutul educaţiei familiale sepoate schimba brusc, devenind coercitiv sau prea liberal. Educaţia copiilor nu trebuie să sufere, urmînd a fi orientată spre dezvoltarea lor armonioasă atît din punct de vedere moral, cît şi intelectual, estetic, psihofizic. în acest context, 74% din copii menţionează că părinţii reuşeau să se ocupe de educaţia lor mult mai bine decît persoanele care-i înlocuiesc.

• Părinţii (înainte de plecare) ar trebui să implice copiii în diferite activităţi nonformale în conformitate cu interesele şi aptitudinile lor.• Părinţii ar trebui să stabilească şi să menţină relaţii sistematice nu numai cu familia şi copiii, dar şi cu dirigintele, psihologul şcolar (sau pedagogul pe care l-au angajat).

7. Valorizarea copiilor rezidă în crearea condiţiilor favorabile pentru antrenarea lor treptată în toate evenimentele şi acţiunile familiei, în îmbinare cu obligaţiunea directă - de a învăţa eficient, a utiliza optimal timpul liber.

• Se recomandă a proiecta acţiunile familiei şi ale copilului (împreună cu el) pentru o zi, o săptămînă, o lună, un trimestru etc; a stabili activităţile opţionale, frecvenţa distracţiilor etc; a întocmi postere speciale: „Posterul timpului liber"; „Posterul pregătirii lecţiilor"; „Posterul distracţiilor" etc.

8. Climatul emoţional şi moral al familiei depinde de un şir de condiţii: vîrsta copiilor şi a persoanelor care au rămas cu ei, starea sănătăţii, aptitudinile de comunicare etc; nivelul de cultură al membrilor acesteia; starea financiară; particularităţile individuale ale persoanelor ce convieţuiesc împreună. Este extrem de importantă starea morală a părintelui ce rămîne cu copiii (taţii deseori fac abuz de alcool, sînt violenţi etc, iar mamele, suprasolicitate în gospodărie, obosesc şi devin nervoase, suspicioase ş. a.). în familiile în dificultate se observă deseori un climat rece, distant sau, invers, o înclinare spre hipertutelă, exces de atenţie, alintare.

• Se recomandă o comportare empa-tică, deschisă spre colaborare.• La apariţia unor dificultăţi de conduită este necesar să se discute sincer şi obiectiv situaţia.• Atitudinea adulţilor trebuie corelată cu vîrsta, genul copiilor şi experienţa lor de viaţă.• Nu se permite critica părinţilor, înjosirea lor sau desconsiderarea.• Comunicarea familială trebuie axată pe sistemul reprezentărilor sociocen-trice; de exemplu: "noi decidem", "noi vom realiza", "noi vom pleca" etc.

9. Comunicarea şi relaţiile familialesuferă cel mai mult. Comunicarea este superficială, de scurtă durată, "telegrafică", foarte concisă şi nu

• Dacă plecarea adultului este inevi-tabilă, urmează să se stabilească durata lipsei sale, modalităţile de comunicare cu familia şi copiii.

satisface nici trebuinţele copilului, nici cele ale părintelui. De aceea, intervin schimbări şi în raporturile familiale, care devin instabile, se depersonalizează. Adultul plecat, treptat se acomodează la un alt mod de viaţă, îşi formează noi relaţii, se distanţează de propria familie.

• Se impune utilizarea diverselor forme de comunicare şi relaţii: scrisori, poşta electronică, colete, vizite, discuţii telefonice, posibilităţile audiovizuale (casete audio/video) etc.• Promisiunile privind comunicarea cu familia şi copiii urmează a fi respectate.

10. Perceperea şi imaginea familieisînt pereclitate şi ele. Este un domeniu foarte important, deoarece include două

• Imaginea (reputaţia) familiei este un criteriu important de evaluare a acesteia şi necesită o atitudine

aspecte: perceperea imaginii familiei de către copii şi părinţi şi perceperea imaginii familiei de către persoanele din exterior, care influenţează opinia despre familie (reputaţia familiei). În acest sens, un rol semnificativ îi revine instituţiei de învăţămînt (grădiniţa de copii sau şcoala) care, evaluînd activitatea şi comportarea copilului, apreciază implicit şi eficienţa acţiunilor parentale, imaginea familiei. Am stabilit că o parte din copiii mai mari trăiesc la început o stare de euforie, mîndrie că părinţii lor au plecat peste hotare (38%). Alţii (56%) consideră că părinţii nu trebuiau să plece şi se vor întoarce repede (doresc acest lucru) şi numai 6% au calificat plecarea părinţilor drept unica posibilitate de îmbună-tăţire a situaţiei financiare.

serioasă, atentă din partea adulţilor.• Nu se admite desconsiderarea sau minimalizarea însemnătăţii familiei (greşeli comise de rude, pedagogi, alte persoane), verbalizarea ideilor de tipul: "au plecat părinţii şi nu mai au grijă de tine", "ai fost obraznic şi părinţii sînt bucuroşi că au scăpat de tine" etc.• Părinţii trebuie să ţină minte că imaginea familiei este esenţială pentru copil, proiectînd înainte de plecare strategiile care vor contribui la formarea şi menţinerea imaginii pozitive faţă de sine, copii şi familie.

11. Orientarea profesională a copiilor poate suferi schimbări la diferite niveluri. Unii încep a învăţa mai slab, deoarece contează pe studii în bază de contract, mulţi se văd plecaţi din ţară (39%). Alţi copii depun efort şi învaţă bine, se străduiesc să nu dezamăgească părinţii.

• Se analizează posibilităţile familiei şi aptitudinile copilului, implicarea acestuia în diverse activităţi specializate într-un anumit domeniu.• Se discută valorizarea personalităţii umane în societate din perspectiva unui profesionist de calitate.

12. Integrarea în comunitate depinde de imaginea copilului şi a familiei, de un şir de condiţii sociale: cultură, economie, mediu (urban/rural), reţeaua educativă şi efortul propriu al copilului, în realitatea noastră ar fi normal ca

• Crearea în instituţiile de învăţămînt a unor Comisii de evidenţă a copiilor din familiile în dificultate (psiholog, diriginţi, părinţi, manageri, poliţist de sector, preot etc).• Crearea unor servicii de genul

parteneriatul socio-educativ să nu fie doar "proclamat", ci şi implementat. Aici mari posibilităţi au: şcoala, biserica, ONG-urile, justiţia etc.

"Telefonul de încredere".• Organizarea şcolilor/atelierelor pentru părinţi care vor contribui la optimizarea competenţelor parentale şi armonizarea relaţiilor familiale.• Implicarea copiilor în diverse activităţi extradidactice şi extraşcolare.

În încheiere, propunem un set de recomandări ce vor fi utile instituţiilor de învăţămînt (grădiniţă, şcoală generală, liceu etc.) pentru a le aplica în practica educaţională şi care ar presupune:- crearea unor grupuri de consiliere profilactică pentru părinţi în problemele care pot apărea în legătură cu plecarea lor din familie pe o perioadă de timp îndelungată;- instituirea unui microconsiliu responsabil de evidenţa şi activităţile formative cu părinţii şi copiii în scopul depăşirii dificultăţilor generate de plecarea părinţilor (unele instituţii au organizat asociaţii obşteşti, care întreţin relaţii cu părinţii plecaţi, aceştia acordînd un suport financiar pedagogilor implicaţi activ şi sistematic în munca cu copiii lor);- respectarea drepturilor copilului;- implicarea activă a copiilor în diverse activităţi extraşcolare pentru a-i învăţa să-şi organizeze corect timpul liber;- orientarea copiilor spre respectarea unui mod sănătos şi raţional de viaţă;- organizarea unui ciclu de şedinţe de formare, cu caracter psihopedagogie şi etic, pentru părinţii care au decis să plece la munci peste hotare;- desfăşurarea unor activităţi cu părinţii privind cultura comportării şi etica relaţiilor în cadrul familiei.Istoria culturii şi civilizaţiei ne demonstrează elocvent că păstrarea şi consolidarea familiei, ocrotirea ei este posibilă doar pe o singură cale: ridicarea nivelului de cultură a unui popor prin corelarea factorilor macrostructurali (reforme sociale, economice, politice, educaţionale etc.) şi a celor microstructurali (activităţi formale şi nonformale, organizate de şcoală; proiecte realizate de diverse asociaţii obşteşti).***The proposed research is theoretical-practical. Twelve points of family life affected by absence of one or both parents are analised in it. Also behavioral strategic are proposed. 

REPERE BIBLIOGRAFICE:1. Berge, A., Profesiunea de părinte, Bucureşti, 1977.2. Cosma, T., Şedinţe cu părinţii în gimnaziu, 2001.3. Cuzneţov, L., Curriculum "Educaţia pentru familie", Chişinău, 2004.4. Debesse, M., Psihologia copilului, Bucureşti, 1970.5. Mîndîcanu, V., Etica şi arta comportamentului civilizat, Chişinău, 2001.6. Narly, C, Pedagogie generală, Bucureşti, 1996.7. Pâslaru, VI., Principiul pozitiv al educaţiei, Chişinău, 2003.8. Silistraru, N., Etnopedagogie, Chişinău, 2004.9. Spencer, H., Eseuri despre educaţie, Bucureşti, 1973.10. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, voi 2., Iaşi, 2002.

Larisa CUZNEŢOV,Universitatea Pedagogică de Stat "Ion Creangă"

 „Multe dintre lucrurile de care avem nevoie pot să aştepte, copilul nu poate. E perioada în în care se

formează din punct de vedere fizic, când mintea i se dezvoltă. El nu înseamnă mâine; el înseamnă azi".

Gabriela Mistral 

Dacă urmărim cu atenţie un grup de copii, imediat îi vom distinge pe cei care sunt siguri pe ei. Orice părinte trebuie să considere o prioritate dezvoltarea la copil a unui sentiment de încredere de sine. Cum se poate realiza aceasta?

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un părinte copilului său este acela de a-1 face să se ştie iubit. Poate că mulţi consideră aceasta un „dat" şi cred că fiul sau fiica lor va înţelege într-un fel sau altul că aşa stau lucrurile. Dar nu este întotdeauna aşa. Există şi mame care-şi umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure, precum: „incapabil", „neîndemânatic", care-i

afectează pe aceştia de-a lungul întregii vieţi. De aceea există adulţi convinşi că sunt incapabili şi lipsiţi de abilităţi, aceste convingeri venind de undeva, din copilărie, dintr-o perioadă în care se crede că persoanele cele mai apropiate ştiu ce-i mai bin& pentru ei. De aceea, trebuie evitate atitudinile negative, de tipul: „Eşti întotdeauna atât de dezordonat! Curăţă imediat!". Acestea ar putea fi „transformate" în: „Ar fi foarte bine dac-ai putea să cureţi aici." Urmate mai târziu de: „Bravo! Ştiam că poţi." întărirea pozitivă este foarte utilă pentru moralul copilului.

Dacă într-adevăr trebuie criticat dintr-un motiv foarte bine întemeiat, atunci e bine să se înceapă discuţia cu: „Nu este suficient dacă..." ori cu „Ar fi mai bine dacă...", în nici un caz însă cu: „Faci numai prostii...", care sperie copilul şi sună ca o sentinţă definitivă.

Pentru a-i oferi încredere în sine este util să i se dezvolte anumite abilităţi: să întrebuinţeze corect foarfecă, să traverseze strada, să meargă pe bicicletă; toate acestea îl ajută să se simtă mai independent. De fiecare dată când este aprobat de către părinte în tot ceea ce întreprinde, copilul îşi demonstrează sieşi că poate şi tot restul vieţii va fi sigur de ceea ce face. Dacă ştie ce se aşteaptă de la el în diverse situaţii, va şti şi cum să acţioneze. Fiind fermi în deciziile pe care le iau şi în discuţiile cu copiii lor, părinţii vor afla cu mai multă uşurinţă motivele pentru care ceva este în neregulă cu fiul sau fiica lor, pentru că îl vor cunoaşte mai bine şi le va fi mai facil să ia măsuri.

Copiii au într-adevăr nevoie să fie ascultaţi de părinţi. Pentru a realiza aceasta, trebuie ca adulţii să fie la dispoziţia lor şi să-i asculte cu mare atenţie. Toate acestea necesită timp. Părinţii din zilele noastre se plâng mereu de lipsă de timp, mai mult decât de comportamentul copiilor lor. Cu toţii avem mai multe abilităţi parentale decât tindem să folosim. Ştim cum să ne tratăm copiii, ştim cum să fim părinţi mai buni, însă avem dificultăţi în a ne găsi timp pentru aceasta. Ne înfuriem pe cei mici nu doar pentru erorile lor, ci mai ales pentru timpul suplimentar pe care ni-1 solicită. Nimeni nu are timp pentru copii, iar copiii cer timp. Părinţii se supără când un copil are rezultate nesatis-făcătoare la şcoală, adesea nu din cauza notelor slabe, ci din cauza timpului pe care trebuie să-1 aloce ajutorului la pregătirea lecţiilor.

Nu s-au descoperit căi uşoare de a fi părinte. Copiii au nevoie de atenţie, afecţiune, aprobare, ghidare şi disciplină. Nu există o garanţie că dacă petreci o anumită parte din timp cu copilul tău, vei avea o relaţie foarte bună cu acesta. De aceea, există cazuri de părinţi foarte devotaţi copiilor lor, care sfârşesc prin a avea un fiu, care împarte celula unei închisori cu fiul unor părinţi abuzivi. Nimeni nu poate spune părinţilor: „Faceţi aceasta şi totul va fi în regulă." Nimic nu este atât de simplu. De cât timp este nevoie? Dacă am avea tot timpul din lume, am şti cum să acţionăm?

Copiii sunt extrem de adaptabili. Ei se pot obişnui chiar şi cu neglijarea. Trec ani până când observăm consecinţele rezultatelor. Trebuie să ne cântărim priorităţile şi să decidem ceea ce este sau nu esenţial în prezent. întotdeauna timpul pentru carieră, soţ/soţie, copii, prieteni şi îndeplinirea propriilor noastre obiective implică o bună organizare a activităţilor noastre, astfel încât să nu neglijăm nici una dintre atribuţiile diverselor roluri pe care le performăm.

Copiii nu pot aştepta. Timpul acordat lor este întotdeauna cel mai important. Dacă părinţii aşteaptă un moment mai bun, până încheie ceea ce au de realizat la slujbă, până când se simt mai odihniţi, până săptămâna viitoare, până anul viitor, copiii deja au crescut şi perioada cea mai bună a dispărut deja. Adulţii ar trebui să se întrebe dacă oferă într-adevăr copiilor tot timpul pe care aceştia îl merită.

Fiecare persoană găseşte timp pentru lucrurile şi oamenii importanţi din viaţa sa. Dacă reuşim să acordăm timpul nostru copiilor, ei vor înţelege cu siguranţă ce reprezintă ei pentru noi.

Copiii nu-şi doresc nimic mai mult de la părinţii lor decât atenţie. într-un fel sau altul ei o vor primi. Ei nu realizează unde se termină drepturile lor şi unde încep cele ale părinţilor. Această combinaţie poate fi dezastruoasă pentru familie.

Copiii au nevoie de atenţie, dar trebuie să existe nişte limite. Ei nu vor înţelege niciodată drepturile parentale, dacă cei mari nu le specifică limitele dintre timpul copiilor şi timpul adulţilor, dintre nevoile lor şi cele ale părinţilor. Dilema începe în copilărie şi se pare că nu se încheie niciodată. Conform astronomilor, lumea se învârte în jurul soarelui. Fiecare proaspăt părinte ştie că lumea se învârte în jurul noului născut. Toată lumea din casă face tot posibilul pentru ca micuţul să fie vesel în permanenţă. Nici o altă creatură atât de mică nu are aşa o putere impresionantă. La un moment dat adulţii încep să se întrebe: „Ce s-a întâmplat, de fapt?" Numai că sunt foarte multe nopţi nedormite, mese neterminate, conversaţii întrerupte până când părinţii încep să aibă anumite resentimente.

Nu este cea mai bună cale aceea de a gravita cu totul în jurul copilului. Aţi observat vreodată cât este de nefericit un copil, când controlează întreaga familie? El devine din ce în ce mai pretenţios şi familia se luptă din răsputeri sâ-1 facă fericit. Este o situaţie într-adevăr neplăcută.

Părinţii se tem că nu oferă copiilor tot ceea ce au nevoie, pentru că aceştia par să dorească mai mult de fiecare dată. Vor întotdeauna mai mult, indiferent de cât primesc. De aceea au nevoie de limite. Adulţii nu ar trebui să se simtă vinovaţi atunci când stabilesc nişte reguli rezonabile. Pentru că şi ei au drepturi.

Decizia de a menţine anumite limite este mai dificil de luat în cazul primului copil. Şi devine din ce în ce mai uşor, pe măsură ce apar şi alţii. Este aproape imposibil de precizat cu certitudine când anume, în ce situaţii trebuie fixate limitele. Fiecare are niveluri diferite de toleranţă, nevoi diverse. Atunci când părinţii decid că este „destul", atunci este momentul. Primul sfat către părinţi ar fi acela că trebuie să aibă încredere în ceea ce simt. Dacă încep să se simtă frustraţi, dornici de răzbunare, înfuriaţi, acela e momentul. Şi ei merită să aibă pauze, să doarmă, să se relaxeze, să aibă timp pentru sine, printre multe altele. A stabili limite bazate pe drepturile părinţilor este bine şi pentru copii.

Când copiii îşi văd părinţii că afirmă: „Sunt o persoană; iată ce nevoi am" învaţă despre respectul de sine şi despre drepturile celorlalţi.

Al doilea pas în stabilirea drepturilor parentale este formularea unei întrebări de tipul: "Cum trebuie făcut?" Părinţii se pot întreba doar atât: „Ce-mi doresc să fac?" Adesea cer sfaturi despre cum ar trebui să facă ceva, când, de fapt, nu au nevoie decât de cineva care să-i sprijine în ceea ce ştiu cu siguranţă cum trebuie făcut. Nu este scris nicăieri că celor mici le place tot ceea ce fac părinţii. Copilul se va plânge, în mod evident, atunci când i se va stabili o limită. Nu trebuie uitat că el nu ştie cât de multă atenţie trebuie să i se acorde. Copiii adaptabili acceptă cu uşurinţă limitele. Alţii se pot plânge multă vreme, înainte de a accepta ceea ce li se impune.

A stabili limite pentru a fi protejaţi pare dificil pentru părinţi, dar altfel nu ar mai fi părinte, dacă nu ar întâmpina obstacole. Dacă renunţă la propriile drepturi, permit copiilor lor să devină tirani nefericiţi. Nimeni nu merită asemenea soartă.

 Când se discută despre comunicarea cu adulţii trebuie să admitem că cei mici au un

adevărat „simţ" în a percepe ceea ce vrem să spunem. Uneori pare că au o percepţie suplimentară în „a citi" adulţii. Suntem conştienţi de faptul că această înţelegere nu se bazează pe cuvinte rostite pentru a prinde sensul mesajelor trimise de părinţi.

Cu toţii comunicăm şi în alte moduri decât prin cuvinte. Un cercetător afirma că doar 7% din comunicare este verbală. Volumul, ritmul, intensitatea reprezintă 38% din mesaj. Restul de 55% se realizează prin limbajul trupului, mare parte fiind reprezentată de expresiile faciale. Fără a înţelege limbajul, bebeluşii percep mesajele parentale de foarte timpuriu. De aceea, copiii preferă comunicarea de tip „faţă-în-faţă" şi contactul vizual, atunci când vorbesc.

De vreme ce devin experţi în limbaj, aşteaptă mesaje clare de la cei care ţin la ei. Un asemenea mesaj este cel în care cuvintele, expresia vocală şi mişcările corpului sunt congruente. Copiii au nevoie de congruenţă pentru a se simţi în siguranţă. Dacă mesajul nu este clar, dacă ceea ce se spune indică ceva, iar tonul şi expresia facială, altceva, copilul este derutat. Când sunt confuzi, se simt ameninţaţi.

Părinţii transmit astfel de mesaje în cel puţin două situaţii:• când încearcă prea mult să fie părinţi perfecţi;• când se străduiesc să-i protejeze pe copii de experimentarea unor sentimente negative.

Părinţii perfecţi niciodată nu se simt furioşi, frustraţi sau exasperaţi de copiii lor. Asemenea părinţi nu există; cei normali se simt aşa cum am descris anterior. Când părinţii obişnuiţi au astfel de sentimente negative, încearcă de cele mai multe ori prea mult să le controleze. „A încerca prea mult" înseamnă reprimarea sentimentelor. Ei cred că dacă, uneori, spun: „nu sunt supărat" demonstrează într-o anumită măsură că nu sunt părinţi răi, pentru că doar aceştia au reacţii nedorite faţă de cei mici.

Atitudinile negative nu pot fi negate. Dacă ne simţim într-un anume fel trebuie să înţelegem motivul şi să acţionăm pentru a elimina cauza. Copiii nu pot fi păcăliţi în asemenea situaţii, indiferent de cuvintele de care uzăm. E mai bine să ne exprimăm adevăratele sentimente, chiar dacă nu sunt dintre cele mai bune. Copiii devin confuzi şi neliniştiţi, când încearcă să răspundă unor mesaje contradictorii, ambigue.

E mai bine să fii bun şi supărat decât să încerci să fii un „bun" părinte, care nu se înfurie niciodată. Copiii nu se aşteaptă la părinţi perfecţi, ci la unii care să fie corecţi în ceea ce priveşte propriile sentimente. Nu sunt fragili. Suportă mai uşor atitudini negative oneste, decât cuvinte superficiale.

Problemele de comunicare apar, de asemenea, când părinţii încearcă să-i ferească pe copii de situaţiile dificile, trimiţându-le mesaje de tipul „totul e în regulă", când, în realitate, este exact invers. Cei mici ştiu întotdeauna când ceva nu este aşa cum ar trebui să fie. Imaginaţia lor poate crea chiar situaţii mai stresante decât adevărul. Este foarte nepotrivit să i se spună „totul e perfect", când nu este. Ei văd adevărul, indiferent de ceea ce li se transmite prin cuvinte, de către adulţi.

Când se întâmplă ceva grav în familie e mai bine să explicăm situaţia aşa cum este, decât să-i lăsăm să presupună că ei sunt cauza problemei. Afirmaţiile parentale, care intenţionează să ascundă situaţiile dificile, îi determină pe copii să se simtă extrem de nesiguri.

Ca părinţi nu trebuie să uităm că cel mai potrivit şi corect faţă de copiii noştri ar fi ca ceea ce spunem să fie în concordanţă cu ceea ce simţim. Copiii cunosc diferenţa.

Când pot părinţii să vorbească, astfel încât copiii să-i asculte?Niciodată nu-i vom învăţa pe copii ceea ce dorim să ştie, ţinându-le „predici", în timpul unei

situaţii de criză. Ei vin la noi cu o problemă şi primul nostru răspuns este să oferim o soluţie bună pentru ei, să le spunem ce să facă şi cum să facă. De obicei noi vrem să le transmitem din experienţa noastră când ei ni se confesează în primul rând pentru că simt nevoia să vorbească, nu pentru că vor sfatul nostru de „expert".

Se uită adesea că experienţa este cel mai bun profesor. Mare parte dintre noi am învăţat mai puţin ascultându-ne părinţii şi foarte mult - din propriile noastre greşeli. Abia când experienţa noastră ne-a confirmat ceea ce auziserăm de la părinţi am admis că aveau dreptate.

Există un anumit moment şi o cale mai bună de a transmite din valorile noastre. Le putem împărtăşi din experienţă, atunci când nu ne aflăm într-o situaţie dificilă, cum ar fi momentele în care desfăşurăm activităţi casnice împreună. Totul ţine de comunicarea din familie. Se pot iniţia discuţii, în care se are în vedere un anume subiect, iar copiii sunt solicitaţi să-şi prezinte opinia. Ascultându-i, le putem împărtăşi anumite valori, după care să se ghideze. Dar e de reţinut că datorită ritmului

foarte accelerat al vieţii, asemenea oportunităţi nu se ivesc foarte des şi ele apar doar dacă ne propunem să ne petrecem mai mult timp cu copiii.

Unul dintre avantajele cele mai mari pe care îl are biserica este acela că celor mici le sunt prezentate valorile noastre, într-o atmosferă de încredere şi acceptare, şi de către alţi adulţi. Instruirea religioasă n-o poate înlocui niciodată pe cea din familie, dar poate sprijini ceea ce-i învăţăm acasă.

Cea mai bună cale de a-i educa din punct de vedere moral este chiar modul în care trăim. Copiii ne observă comportamentul, iar exemplul nostru este mai puternic decât cuvintele. Uneori trebuie să avem răbdare şi să le oferim o şansă pentru a învăţa din greşeli. Cele mai eficiente „lecţii" sunt cele pe care ni le însuşim din propria experienţă. Ca părinţi, noi asigurăm mediul pentru ca ei să se poată dezvolta.

Nu-i putem încuraja să-şi rezolve problemele spunându-le cum am proceda noi sau ce ar trebui să facă ei. Dacă le transmitem încrederea pe care o avem în ceea ce pot realiza singuri, vom fi nişte susţinători valoroşi. Astfel vor soluţiona criza (poate nu atât de rapid cum am fi dorit noi), dar vor înfrunta realitatea aşa cum se cuvine.

Dacă le oferim soluţii prin propriul nostru exemplu, rezultatele depăşirii crizei vor reflecta valorile, morala şi etica familiei.

Când un părinte simte că e momentul să ofere informaţii importante, care să-1 ajute pe copil în soluţionarea problemei, va trebui să fie calm şi să abordeze subiectul într-o manieră pozitivă. Dacă este esenţial ceea ce urmează a fi spus, e bine să gândim profund modalitatea de a ne prezenta ideea. Cu cât vorbim mai puţin, cu atât vom crea impresia că ştim mai multe şi întotdeauna trebuie să-1 convingem că avem date despre faptele sale, chiar dacă în realitate cunoaştem destul de puţin.

 În ceea ce priveşte reacţia de furie, e util să avem în vedere câteva aspecte esenţiale .

Toţi părinţii sunt uimiţi că pot deveni furioşi faţă de copiii lor, mai ales când aceasta se întâmplă pentru prima dată. Sunt cu toţii convinşi că un bun părinte nu ar reacţiona astfel, ceea ce este total eronat. Furia este o emoţie umană naturală, care implică analiza mentală a unei situaţii şi un răspuns fizic al organismului. A nega furia este nesănătos din punct de vedere emoţional şi fizic. Furia poate şi ar trebui să fie exprimată. Acţiunile generate de ea trebuie controlate. Copiii sunt buni în a-şi exprima furia, dar nu întotdeauna pe căi adecvate. Pot învăţa cum să-şi exprime starea respectivă şi cum să-şi controleze un astfel de comportament. Au nevoie să audă: „E bine să-ţi exprimi furia, dar trebuie să înveţi căile adecvate de a o arăta". „Foloseşte-ţi cuvintele, nu mâinile".

Părinţii trebuie să conştientizeze acest mesaj şi să modeleze comportamentele utile copiilor lor. „A gândi", chiar şi când suntem exasperaţi, reprezintă o abilitate socială necesară. Mulţi adulţi nu depăşesc niciodată „istericalele" unui copil de doi ani. La această vârstă furia este un comportament normal şi scuzabil. Copilaşii nu au învăţat să gândească în asemenea momente. Ei doar reacţionează. Din nefericire, unii adulţii se află încă în acest stadiu. Nu au învăţat niciodată să gândească, atunci când sunt furioşi. Se folosesc de mânie ca de o scuză pentru un comportament iresponsabil. „Am fost atât de furios, încât n-am ştiut ce fac". Putem accepta această „explicaţie" de la un copil, dar nu de la un adult.

Este posibil să ne controlăm furia? Da, pentru că ea reprezintă mai mult decât o reacţie fizică. Orice copil o poate recunoaşte: un părinte cu faţa roşie şi ochii ieşiţi din orbite şi care urlă: „Mă scoţi din minţi!" Adevărul este că furia se construieşte mai întâi în mintea noastră; ne înfuriem în urma unui raţionament. Momentul poate fi foarte scurt, dar el există. Vedem sau auzim ceva, evaluăm din perspectiva propriei experienţei şi a valorilor noastre şi devenim furioşi.

Din fericire, ne putem gândi atunci când acţionăm într-o situaţie. Părinţii trebuie să înveţe ei înşişi cum să se stăpânească şi să le ofere un bun exemplu şi copiilor lor. Există câteva sugestii, ce pot fi făcute atât adulţilor, cât şi copiilor.

• Primul pas ar fi acela de a o recunoaşte. Furia negată devine un fel de „otravă" interioară. Nu există nici un avantaj al unei „liniştiri" forţate, care ne poate determina oricând să „explodăm". A pretinde că suntem calmi - când nu suntem - nu are nici un efect benefic. Cei mici „citesc" reacţiile adulţilor foarte bine.• Al doilea pas ar fi acela de a învăţa să ne exprimăm furia într-un mod adecvat. E bine să folosim „eu" pentru a ne exprima sentimentele şi nu „tu" sau „voi" pentru a-i ataca pe ceilalţi. („Sunt foarte furios. Nu-mi place să văd jucării lăsate în dezordine!" în loc de „Copii leneşi ce sunteţi! Mă înfuriaţi foarte tare când vă lăsaţi jucăriile în dezordine!").• Următoarea etapă este aceea de a ne exprima furia, dar de a ne controla acţiunile. Trebuie descoperită o metodă potrivită, prin care să reacţionăm, dar fără a-i răni pe cei din jur. A cânta cu voce „foarte" tare, a ne plimba prin parc reprezintă tehnici, care funcţionează în cazul adulţilor aflaţi într-o astfel de stare.• Ar fi util, într-un alt stadiu, să discutăm cu cineva. Fiecare are nevoie de o „reţea personală de supravieţuire". A discuta cu un prieten sau cu o rudă mai tolerantă poate ajuta la a privi faptele dintr-o altă perspectivă. Dacă nu există o asemenea persoană, gândurile pot fi scrise undeva.• E util să examinăm situaţia. Furia este, de cele mai multe ori, rezultatul unor nevoi sau expectaţii neîmplinite, asociate cu frustrare, oboseală sau stres. Anii timpurii ai copilăriei reprezintă „zona" cea mai periculoasă pentru părinţi; sunt foarte dificili, dar extrem de preţioşi şi nu trebuie risipiţi din cauza furiei.

Problemele copiilor nu trebuie rezolvate la furie, dar de fapt, nici nu este util ca părinţii să fie cei ce le oferă soluţii la orice. Se ştie că în loc să fie recunoscători pentru ceea ce li se spune, ei detestă să li se dea o soluţie, pentru că au sentimentul că sunt incapabili. Cel mai bine este ca părinţii să-i asculte. Doar atât. Este destul de dificil, dar merită efortul. O fetiţă de clasa a doua vine acasă de la şcoală plângându-se mamei că cea mai bună prietenă a sa nu se joacă cu ea în pauză. Prima reacţie a mamei ar fi să-i spună: „Găseşte-ţi altă prietenă", dar ea rezistă tentaţiei de a rezolva problema fetei. Timp de câteva zile fetiţa se chinuie, neştiind cum să acţioneze. Mama îi este alături, dându-i dovadă de empatie şi o convinge în permanenţă că există o soluţie, pe care o va găsi rapid. Exprimarea mamei este de tipul: „E greu să fii ocolită." „Uneori prietenii ne rănesc sentimentele." „Este într-adevăr o problemă, dar ştiu că tu te vei descurca." în cele din urmă, după câteva zile de suferinţă, fetiţa mărturiseşte bucuroasă că s-a decis să-şi caute altă parteneră dejoacă, a şi găsit-o, de altfel, şi s-au înţeles foarte bine amândouă. Mama este fericită, deşi într-o discuţie între adulţi admite că i-a fost foarte greu să nu intervină, dar că găsirea soluţiei de către fiica ei o va ajuta pe aceasta să ia decizii de una singură, în viitor.

Este foarte important ca părinţii să aibă răbdare, atunci când copiii sunt nevoiţi să experimenteze şi situaţii mai dificile. Copilul vine la adult nu pentru a-i fi rezolvată problema, ci pentru a găsi un sprijin moral, înainte de toate. Dacă părintele pune întrebări şi oferă sfaturi, copilul nu va putea suporta şi întreaga conversaţie se va transforma în lacrimi şi furie. De aceea, nu trebuie date sentinţe. E bine să se evite „interogatoriile", trebuie să se asculte până la capăt şi să se încerce identificarea sentimentelor copilului. Ar fi util ca adultul să-şi exprime încrederea în capacitatea copilului de a decide, iar dacă cel mic cere un sfat, părintele trebuie doar să-1 solicite să-i prezinte opţiunile la care el singur s-a gândit. Dacă îşi rezolvă problema, îi vor mulţumi părintelui pentru ajutor. Soluţia poate fi chiar cea sugerată de adult sau una şi mai bună. Indiferent ce se întâmplă va fi responsabilitatea copilului, pentru că el a ales. Cu cât va creşte, cu atât i se va dezvolta mai bine deprinderea de a lua decizii pe cont propriu.

Totuşi, când poate oferi sfaturi un părinte? Există astfel de momente, dar nu atunci când au probleme sau sunt supăraţi. E util să se discute cu copilul când totul se desfăşoară normal, când se uită împreună la televizor şi schimbă opinii despre diverse situaţii, când citesc ziarul şi discută subiectele prezentate în articole, când citesc reviste. Cel mai important este însă exemplul părinţilor; cum acţionează ei în permanenţă, şi nu neapărat ceea ce spun.

Un alt aspect îl constituie reacţia dură a unor copii la ceea ce se discută, aşa-zisul „ultim cuvânt" într-un schimb de replici cu părinţii. Unii copii sunt hotărâţi să aibă ultimul cuvânt sau ultimul gest la fiecare discuţie. Prin „ultim cuvânt" înţelegem o remarcă total lipsită de sens a copilului, la încheierea unei predici parentale, în care i se recomandă cu tărie ce trebuie sau nu să facă.

De obicei, în jurul vârstei de 7 ani, copiii descoperă că părinţii nu sunt atât de puternici cum credeau ei până nu demult. Realizează, de asemenea, că ei înşişi nu sunt atât de lipsiţi de influenţă, cum considerau până atunci. Încep să aibă deprinderi lingvistice foarte bune şi găsesc cuvinte cu efect puternic asupra adulţilor. Îşi anunţă independenţa în momentul în care uzează de cuvinte în „bătălia" verbală cu aceştia. Părinţilor nu le place, dar este un semn cert că cei mici au crescut.

Cercetătorul Joan Costello, de la universitatea din Chicago, a constatat că motivele pentru care copiii folosesc „hărţuirea" verbală sunt: păcălirea celorlalţi, autoconvingerea că adulţii nu le sunt indispensabili, putând supravieţui şi fără ei, precum şi testarea limitelor comentariilor tolerate social.

Prin asemenea comportamente ei încearcă să-şi mascheze anumite sentimente. Când părinţii au spus: „Nu!", le este mai uşor să le dea o replică la care aceştia nu se aşteaptă, decât să plângă. Plânsul nu reprezintă o conduită acceptată de un copil de 10 ani.

Cu cât încep să-şi controleze viaţa mai bine, copiii descoperă că părinţii nu sunt perfecţi. Raţionamentul este următorul: „de vreme ce nu sunt perfecţi, probabil că sunt incompetenţi". Şi, în consecinţă, vor să demonstreze cât de incapabili sunt adulţii, în realitate. Aceasta reprezintă o parte normală a copilăriei mijlocii. O dată ce copiii realizează că părinţi; nu le pot controla gândurile, exprimarea acestora capătă o nouă semnificaţie. Adulţii sunt tentaţi să reacţioneze defensiv, când sunt provocaţi de către copii şi provocarea se poate transforma cu uşurinţă într-o contradicţie foarte puternică.

 Hărţuirea verbală este o formă de testare. Copiii au nevoie să găsească limitele

comportamentului acceptabil social. Putem înţelege de ce au această atitudine, dar nu trebuie să ne retragem şi să permitem abuzul verbal. Aşa cum copiii experimentează prin încercare şi eroare să vadă ce e admis şi ce nu, aşa trebuie să procedăm şi noi pentru a ne exercita atribuţiile parentale.

Dar cum reuşim? Nu se poate afirma că există o reţetă valabilă tuturor familiilor. Astfel că în unele familii problema de faţă apare şi dispare destul de rapid. în altele, devine un mod de viaţă. Unii copii au o asemenea personalitate, încât le este imposibil să se poarte altfel decât provocându-şi permanent părinţii. Unii părinţi sunt ei cei care, prin personalitatea lor, îi angajează pe copii în asemenea conflicte. Fiecare familie e diferită şi fiecare situaţie este unică. O certitudine există, aceea că discuţiile contradictorii sunt lipsite de speranţă. Consider însă că soluţia în asemenea cazuri o constituie atitudinea părintelui. El este, de fapt, persoana - din cele implicate în schimbul de replici - care are un anume grad de maturitate. Este inutil să se simtă ameninţat de hărţuirea verbală a copilului. Este timpul pentru consecinţe rezonabile, consistente. Cel mai potrivii ar fi să nu se ia în seamă atât de serios acţiunea copilului şi să-1 ignore total, în cazul în care acesta insistă să fie el cel

care are ultimul cuvânt. Pe de altă parte, anumite aspecte nu trebuie ignorate. Putem conştientiza sentimentele sale: „îmi dau seama cât eşti de supărat pe mine.", dar în acelaşi timp îi şi putem limita acţiunile „Nu-ţi voi permite să fii necuviincios".

Decideţi acum care sunt consecinţele raţionale pentru un abuz verbal. Anunţaţi-i pe copii ce anume nu toleraţi şi precizaţi-le urmările. Când depăşesc limita, acţionaţi în consecinţă. Dacă v-aţi gândit la toate acestea înainte de a se întâmpla, atunci veţi fi mult mai siguri, fără o atitudine defensivă şi fiind apţi să controlaţi situaţia. Fiecare părinte trebuie să stabilească propriile reguli.Există însă o situaţie şi mai complicată, în ceea ce-i priveşte pe părinţi, din perspectiva relaţiei lor cu copiii. Este cazul copiilor-problemă, cei născuţi capricioşi.

În studiile clasice legate de temperament, cercetătorii s-au centrat pe trăsăturile de personalitate, ce pot fi observate, încă de la naştere. Una dintre aceste caracteristici de reactivitate a fost descrisă drept „stare", „dispoziţie", „capriciu", „toană". Bebeluşii apar cu o dispoziţie identificabilă, ca parte a personalităţii lor. Răspunsul nostru la viaţă poate fi unul pozitiv sau negativ. Această trăsătură iniţială nu se schimbă în timp.

Copiii cu o stare pozitivă sunt nişte bebeluşi încântători. Dacă le sunt împlinite nevoile, sunt fericiţi şi satisfăcuţi în permanenţă. Aceştia zâmbesc mereu şi-şi fac părinţii să se simtă în siguranţă. însă cei cu o dispoziţie negativă sunt total diferiţi. Se ştie că toţi bebeluşii plâng dacă au un disconfort, dar cei capricioşi plâng din orice. Aparent, părinţii nu pot face nimic să-i înveselească.

Conform studiilor se cunoaşte faptul că putem să dezvoltăm acele trăsături dezirabile şi să le supunem pe cele nedorite, însă nu putem schimba un copil în ceea ce nu este.

Dacă acestui tip de copil i se spune în mod constant că trebuie să fie vesel, dispoziţiile sale negative sporesc. El nu este aşa intenţionat, ci din cauză că aceasta este personalitatea lui. Când părinţii încearcă să-i transforme personalitatea, el se simte neiubit. Fără a înţelege de ce, realizează că nu este plăcut celorlalţi şi devine din ce în ce mai închis în sine. Acceptând personalitatea unui astfel de copil, putem căuta căi de a-i supune negativismul. Cu răbdare şi toleranţă, un copil dificil poate părea aproape neutru.

Trebuie să se renunţe la încercarea de a-1 transforma într-unui fericit. Este o pierdere de timp şi-i atrage atenţia copilului asupra stării sale; astfel negativismul va creşte. Comportamentul negativ poate deveni, întâmplător, o unealtă de manipulare. Copiii învaţă cum să uzeze de acest tip de răspuns pentru a-i domina pe ceilalţi.

Când un asemenea copil simte nevoia să se plângă, exprimându-şi sentimentele reale, e bine ca părinţii să-1 asculte, dar să-i pună şi o limită de timp, pentru a se proteja. Când lista plângerilor este prea lungă, cereţi-i acestuia să se gândească la un singur lucru bun. Uneori pot fi capabili să enunţe unul. Sau schimbaţi subiectul, orientându-vă către ceea ce-i place lui, printr-o întrebare bine plasată.

E de reţinut că felul său de a fi dificil nu constituie singura trăsătură a personalităţii sale. Amintiţi-vă celelalte lucruri pozitive ce-1 caracterizează şi acordaţi-le atenţia cuvenită. Pentru a le putea tolera capriciile e util ca părinţii să nu-i „sufoce" cu prezenţa şi să le fie alături doar când aceştia sunt dispuşi să o accepte.

În general, pentru un demers cât mai aprofundat este util să abordăm şi un alt aspect, acela al modului în care părinţii conversează de cele mai multe ori cu copiii lor, copiii obişnuiţi.Majoritatea discuţiilor părinte-copil înseamnă: „Nu face asta!" şi „Fă asta!" în timpul unei zile este mai uşor pentru părinţi să-şi petreacă timpul „dând ordine" decât comunicând cu grijă. Ca părinţi, trebuie să ne îndrumăm copiii să înveţe comportamentele acceptate social, dar şi pe cele inacceptabile din acest punct de vedere.

• „E timpul să te trezeşti, altfel întârzii la şcoală!"• „Nu vorbi cu gura plină!"• „Şterge-te pe prosop, nu pe cămaşă!"• „Nu-ţi uita banii de buzunar!"• „Piaptănă-te înainte de a ieşi din casă!"• „Vino direct acasă de la şcoală!"• „Spală-te pe mâini înainte de masă!"• „Fă-ţi duş!"• „Mergi la culcare!"

Uneori suntem atât de „prinşi" în „ordine", încât uităm să transmitem copiilor noştri alte lucruri importante. Noi ştim că avem grijă de ei, pentru că-i iubim, dar nu aceasta este ceea ce aud ei. Trebuie să facem un efort pentru a ne face înţeleşi.

 În fiecare zi fiecare părinte trebuie să ofere copilului său cei patru „A":

• atenţie,• acceptare,• aprobare,• afecţiune.

Dacă le observăm doar erorile din comportament îi vom învăţa să ne atragă atenţia doar prin greşeli. Au nevoie de atenţie şi o primesc! Atenţia unui părinte furios este mai bună decât lipsa oricărei atenţii. Dacă singurul moment în care sunt luaţi în seamă este cel al „greşelilor", atunci vor continua să se comporte inadecvat.

Orice conduită care atrage atenţia — prin răspunsuri pozitive ori negative — se va repeta. In mod evident, cea mai bună cale de a-i îndruma către comportamente „potrivite" ar fi aceea de a

remarca orice atitudine pozitivă, fiecare moment în care fac ceea ce noi ne dorim pentru ei. Pentru a exersa această tehnică trebuie doar să recunoaştem asemenea acţiuni şi să-1 felicităm pentru ceea ce întreprinde, ori de câte ori e cazul.

• Îmi place cum ţi-ai aranjat lucrurile. Camera arată mult mai bine decât înainte.• Argumentul tău e foarte bun, pentru că nimeni nu s-a supărat. A fost o dovadă reală de

diplomaţie.• Apreciez că ai avut răbdare să aştepţi până când a fost gata masa.• Cineva şi-a amintit să agate prosoapele în cuier, în baie. Excelent!• Ai dus toate vasele în chiuvetă. Eşti într-adevăr un băiat de nădejde.• Îmi place cum ai grijă de cărţi. Eşti într-adevăr responsabil.

Indiferent de comportamentul pe care-1 au, toţi copiii sunt buni. Trebuie acordată atenţie atitudinilor lor pozitive. E bine să le comunicăm acceptul nostru în fiecare zi. Copiii, în special cei cu probleme, trebuie să ştie că-i iubim, chiar şi când nu le aprobăm comportamentul. Când copilul greşeşte trebuie să fim atenţi şi să dezaprobăm comportamentul şi nu persoana. Copiilor nu ar trebui să li se spună niciodată: „Eşti un băiat rău!" sau „Eşti o fetiţă rea!" Putem condamna acţiunea, dar nu trebuie să damnăm copilul. Copiii nu sunt adulţi în miniatură, care judecă rău intenţionat. Ei învaţă întotdeauna şi de aceea fac greşeli.

Aprobarea trebuie, de asemenea, oferită zilnic. Le dăm aprobarea, atunci când îi acceptăm ca indivizi. „îmi place de tine, aşa cum eşti". Au nevoie să audă complimente referitoare la unicitatea lor. Nu e suficient să le mărturisim dragostea necondiţionată. Trebuie să ştie cât de importanţi sunt pentru noi.

Ultimul „A" este afecţiunea. Cuvintele sunt nemaipomenite, dar îmbrăţişările sunt mai bune. Atingerea fizică a unui copil - pentru a-i transmite afecţiune - construieşte o relaţie. Fiecare are nevoie să îmbrăţişeze şi să fie îmbrăţişat. Când sunt mici, atingerea face parte din îngrijirea de bază. Dovezile scurte, rapide de afecţiune sunt doar parte din rutină şi nu cer un efort suplimentar. Cu cât devin mai independenţi, cu atâtîşi petrec mai mult timp departe de părinţi. De aceea, trebuie avut în vedere că în educarea copiilor există anumite momente prielnice pentru aceasta, şi nu pot fi ratate.

Părinţii ar fi bine să-şi petreacă mai mult timp oferind cei „patru A" decât dând ordine. Recompensele sunt enorme.

 Sursa: Familia azi. O perspectivă sociopedagogică (fragment) deAdina Băran-Pescaru

Sus pe pagină

 

RELAŢIA FAMILIE-ŞCOALĂ. AVANTAJE ALE COMUNICĂRII 

Intr-o recenzie a literaturii de specialitate, Thorkildsen şi Stein (1998) au constatat că activităţi de tipul: părinţi care încurajează cititul şi efectuarea temelor, cărora le pasă ce se întâmplă în clasă, care sunt interesaţi de progresul şcolar al copiilor lor şi care-i găsesc copilului un loc de studiu - au fost corelate cu performanţa şcolară a copilului. Au apărut trei mari teme din studiile întocmite de ei:

-    un mediu familial suportiv oferit de părinţii cu expectaţii ridicate în ceea ce priveşte succesul copilului la şcoală are cea mai mare influenţă asupra realizărilor acestuia;-    comunicarea părintelui cu şcoala este importantă, ca şi cea dintre el şi copil, pe subiecte ce vizează şcoala;-    părinţii au nevoie de un sprijin puternic din partea şcolilor, pentru a se implica eficient.

Este astfel evident că părinţii şi profesorii împărtăşesc o responsabilitate uriaşă. Împreună oferă copiilor dorinţa de a învăţa şi a munci din greu. O bună comunicare între ei este esenţială succesului, în scopul motivării copiilor pentru învăţare

şi al creşterii interesului lor în această direcţie. 

Copii Părinţi Profesori• Atitudini pozitive • O mai bună

înţelegere a sistemului şcolar

• O conduită îmbunătăţită

• 0 mai bună frecvenţă

• 0 mai mare încredere în rolul de „tutore" şi părinte

• O mai mare apreciere din partea părinţilor

•  Note mai bune•  Rate mai înalte

• 0 mai bună impresie în faţa profesorului

•   Relaţii părinte - profesor mai apropiate•   Rezultate mai bune de absolvire ale elevilor

• Mai mulţi copii înscrişi în învăţământul liceal

  • Relaţii mai puternice cu comunitatea

 Comunicarea între cele două categorii implicate nu trebuie să fie limitată. Pot fi angajaţi în discuţii şi bunicii, unchii, mătuşile, fraţii, surorile şi prietenii apropiaţi ai familiei. Important este ca fiecare copil să aibă un adult interesat de progresul său şcolar.Vom prezenta câteva beneficii ale comunicării, avantaje pentru toţi cei angajaţi în acest proces.

Părinţii•   să îşi pregătească copiii pentru a învăţa. Să le prezinte şcoala ca fiind interesantă şi importantă şi să le precizeze faptul că se constituie în parteneri valoroşi;•   să discute cu profesorii copiilor lor. Să stabilească o relaţie adecvată cu ei. Să conştientizeze faptul că fiecare are de învăţat de la celălalt. O convorbire telefonică scurtă sau o întâlnire la şcoală sau acasă la copil îi pot uni pe amândoi, în scopul de a-1 ajuta pe copil;•   să participe la evenimentele din şcoală. Şedinţele cu profesorii, evenimentele sportive şi jocurile în şcoală - toate le oferă şansa de a-i cunoaşte pe profesorii copilului lor. Mai mult de-atât, copilul va fifoarte mândru când părinţii săi merg la şcoală;•   să fie pregătiţi. Să cunoască profesorii, orarul copilului şi regulile din şcoală. Să ştie ce tip de temă i se dă şi în cât timp trebuie să finalizeze;•   să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă la şcoală. Să-i pună întrebări specifice, legate de activitatea din

clasă, de profesori şi de alte acţiuni suplimentare;•   să creeze acasă un mediu bun de învăţare. Să sprijine învăţarea, prin desfăşurarea de activităţi zilnice cu copilul. Să citească cu el. Să-i verifice tema. Să-i limiteze accesul la TV sau la jocurile video;•   să observe şi să asculte. Să discute cu prietenii copilului pentru a avea o vedere de ansamblu a ceea ce se întâmplă la şcoală. Să cunoască şi rezultatele altor elevi, pentru a putea să conştientizeze nivelul la care se află propriul copil;•   să ceară şi sfatul profesorilor. Aceştia ştiu mai multe despre dezvoltarea copilului şi îşi petrec mult timp cu el;•   să le ofere informaţii utile profesorilor. Schimbarea condiţiilor familiale, cum ar fi divorţul, boala părinţilor sau chiar moartea unui animal preferat pot determina tulburări de concentrare în învăţare;•   să ceară angajatorului lor să sprijine eforturile sale îndreptate spre educaţia copilului. Politici familiale „prietenoase", cum ar fi un orar mai flexibil, ore de pauză mai multe şi săptămâni comprimate de lucru oferă angajaţilor câteva ore în timpul zilei de şcoală, pentru a se implica în activităţile de aici. Orele libere obţinute pot fi folosite pentru a merge mai târziu la slujbă sau pentru a veni mai devreme acasă;•   să se ofere voluntari. Să ceară membrilor comunităţii să procedeze în mod similar. Implicarea adulţilor îmbunătăţeşte activitatea şcolii. Fiecare acţiune din şcoală trebuie făcută cu entuziasm;•   să se implice în organizaţiile care sprijină colaborarea părinte-profesor şi în reforma şcolii. Să înveţe cum funcţionează consiliul şcolii respective. Să ajute conducerea la stabilirea de reguli. Să ceară sfatul unui profesor, al directorului sau al altui părinte în legătură cu modul în care se pot implica.Părinţii şi profesorii, împreună:

• să aibă expectaţii ridicate şi să-i laude adesea pe copii;• să stabilească obiceiuri bune dc învăţare. Să-i ajute pe copii să îşi planifice activităţile şi să le dezvolte interesul în diverse domenii;• să se angajeze în discuţii unii cu alţii, fie personal, fie la telefon, pentru că dacă apare o situaţie dificilă le va fi mai uşor s-o discute, dacă anterior au stabilit o relaţie bună;• să discute personal, la telefon sau să trimită note scrise, când există probleme sau când apar aspecte bune;•  să folosească fax sau e-mail, dacă există acasă şi la şcoală,

pentru a uşura comunicarea;•  să se aibă în vedere şi stabilirea de întâlniri în locuri convenabile ambelor părţi, dacă nu este posibil să se vadă la şcoală;•  fiecare să elaboreze o listă cu întrebări şi să o prezinte. Nici unul nu trebuie însă să comenteze asupra ideilor celuilalt;•  nu trebuie să se uite că părinţii şi profesorii au cea mai mare influenţă asupra tinerilor. Fiecare să încerce să ofere oportunităţi de învăţare. Să lucreze ca parteneri.Profesorii

•  să-i determine pe părinţi să înţeleagă că uşa le este deschisă şi că întotdeauna vor fi bine primiţi, dacă doresc să intre în clasă şi să-i vadă pe copii la lucru;•  să menţină fluxul comunicaţional pozitiv. Să trimită lunar câteva însemnări părintelui, prin care acesta este înştiinţat în legătură cu activităţile clasei. Să dea „veştile bune" personal sau să le telefoneze părinţilor de câteva ori pe an;•  să caute oportunităţi pentru discuţii informale. Să meargă pe terenul dejoacă în fiecare zi câteva minute, pentru a le oferi oportunitatea părinţilor de a-1 cunoaşte. Să participe la evenimentele comunităţii;• să înveţe despre cultura, viaţa, locul de muncă al celor din familii, pentru a realiza impactul tuturor acestora asupra copiilor. Să fie receptivi la alţi membri ai familiei sau prieteni apropiaţi ai acestora, care sunt interesaţi de educaţia copiilor;•   să explice clar politica de atribuire a temelor sau de stabilire a regulilor clasei;•   să descrie părinţilor modul în care vor fi împlinite obiectivele educative propuse;•   să spună fiecărui părinte ceva special despre copilul său, astfel încât acesta să înţeleagă motivele pentru care profesorul crede că elevul va avea succes;•   să ceară părinţilor să se înscrie ca voluntari. Dacă aceştia nu pot fi prezenţi în timpul orelor de şcoală, atunci să le solicite sprijinul în proiecte, care se pot realiza în afara orarului obişnuit;•   să-i informeze pe părinţi în legătură cu probleme curente ale învăţământului. Să le explice structura consiliului şcolii şi politicile şcolare. Să le ofere un glosar de termeni şi să evite folosirea lor, dacă părinţii nu-i stăpânesc încă;•   să participe la organizaţiile care sprijină colaborarea profesor - părinte. Să le ajute să se centreze pe scopuri

specifice şi să le dezvolte. Să atragă atenţia asupra nevoilor unor familii, care nu sunt prezente la şedinţele cu părinţii, dar ai căror copii vin totuşi la şcoală;•   să caute seminarii de dezvoltare profesională sau literatură despre modul în care pot fi conatactaţi părinţii. Să ceară directorului sau consiliului şcolii să furnizeze instruire iniţială în domeniul implicării părinţilor în şcoală, precum şi cea referitoare la rolurile educatorilor;•   să-i ajute pe părinţi să înţeleeagă importanţa sprijinului lor. Să mulţumească acestora pentru implicare şi să explice care vor fi avantajele acţiunilor lor pentru copil şi pentru şcoală.

 

 

 

ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE ŞI SPIRITUALE ALE LUCRULUI CU COPIII „DIFICILI”

 PANORAMA POSIBILITĂŢILOR

 PĂRINŢI ŞI COPII (PROBLEMĂ ETERNĂ)

 PROBLEMELE ADOLESCENŢILOR SAU PROBLEME CU ADOLESCENŢII

 RELAŢIA FAMILIE-ŞCOALĂ. AVANTAJE ALE COMUNICĂRII

 RELAŢIA PĂRINTE - COPIL

 CUM SĂ VORBEŞTI CU ADOLESCENŢII

ARTA ASCULTĂRII

COMUNICAREA

CRITICA

RELAŢIA PĂRINTE-ADOLESCENT

ŞCOALA

 CUM SĂ NE AJUTĂM COPIII ÎN PERIOADA SCHIMBĂRILOR DIN ADOLESCENŢĂ (P artea I)

Cum sunt eu?

Manifestarea crizei

Amplificarea dificultăţilor de comunicare

Ce poate complica criza adolescentină

Cum să ne ajutăm copilul

CUM SĂ NE AJUTĂM COPIII ÎN PERIOADA SCHIMBĂRILOR DIN ADOLESCENŢĂ (P artea II)

COMUNITATEA ÎN SPRIJINUL COPIILOR DIN FAMILII DEZINTEGRATE

 BARIERE ÎN COMUNICARE

 COPILUL ÎN AFARA FAMILIEI: PROBLEME ŞI SISTEMUL DE PROTECŢIE

 CONSECINŢELE MIGRAŢIEI DE MUNCĂ A PĂRINŢILOR PENTRU PERSONALITATEA COPIILOR

 FAMILIA ŞI MODUL SĂNĂTOS DE VIAŢĂ

Introducere

Educarea deprinderilor igienice la copii şi adolescenţiSomnul - element de bază al regimului zilei

Alimentaţia copiilor şi adolescenţilor

Tabacismul, alcoolismul şi narcomania

Educaţia sexuală a copiilor şi adolescenţilor

 LOCUL ŞI ROLUL FAMILIEI ÎN PROCESUL EDUCAŢIONAL

Familia şi educarea caracterului

Importanţa modelului în educaţie

Raportul părinte - copil (istorie şi actualitate)

Anexa 1. Sugestii pentru dezvoltarea respectului de sine la copiiAnexa 2. Caracteristicile copilului acceptat şi ale celui neacceptat

 FAMILIA ÎN BISERICA ORTODOXĂ*

Familia în tradiţia creştină

Familia la etapa actuală

Aspecte negative în viaţa tinerei familii creştine

Nevoia de afecţiune

Riscul de a-ţi deschide sufletul

În ce constă independenţa

Problema controlului

 SERVICIUL DE URGENŢĂ PENTRU ADOLESCENŢI (P artea I)

„Din ce cauză să obosească?”

Dominanta romantică

Măsurarea forţelor

Din perspectiva prietenului

SERVICIUL DE URGENŢĂ PENTRU ADOLESCENŢI (P artea II)

În sfera libertăţii şi a responsabilităţii

Îndrumarea pedagogică

Abilităţi de alegere liberă

 P REGĂTIREA COPILULUI PENTRU ŞCOALĂ

 ETICA COMPORTAMENTULUI ŞI A RELAŢIILOR COPII-PĂRINŢI ÎN CADRUL FAMILIILOR DEZINTEGRATE

 EFECTELE EMIGRĂRII: CE CÎŞTIGĂM ŞI CE PIERDEM?

 IMPACTUL CARENŢEI AFECTIVE LA VÎRSTA PREŞCOLARĂ ŞI ŞCOLARĂ MICĂ ASUPRA DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII ( cazul copiilor educaţi în lipsa unui părinte )

 DEZVOLTAREA AFECTIVITĂŢII LA PREADOLESCENŢII DIN FAMILIILE TEMPORAR DEZINTEGRATE DIN REPUBLICA MOLDOVA

Revenirea la normalitate

Sfaturi pentru cei ce se căsătoresc

Bătrîneţe fericita după o tinereţe cinstită

În loc de concluzii

 RELAŢIILE DINTRE ADOLESCENŢI ŞI PĂRINŢIUn set de recomandări orientat spre optimizarea relaţiilor adolescenţi-părinţi

 COPII CU PĂRINŢI. COPII FĂRĂ PĂRINŢI

Împrejurare

Familia şi satisfacerea nevoilor copilului

Ataşamentul şi dezvoltarea copilului

Implicarea părinţilor şi formarea copiilor

Societatea de hiperconsum şi tentaţiile ei

Zbaterile familiei şi societatea de hiperconsum

Concluzii

 FAMILIE DEZMEMBRATĂ - COPII NEÎNCREZUŢI ÎN SINE

 ARTA COMUNICĂ R II

Cum să comunicăm cu părinţii?

Transmiterea informaţiei

Cum să transmitem mesaje-eu?

Receptarea informaţiei

Dificultăţile de înţelegere

 „ABANDONAŢI” ACASĂ... (ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII PSIHOSOMATICE A ADOLESCENŢILOR)

 ROLUL FAMILIEI ÎN FORMAREA IDENTITĂŢII ÎN PERIOADA ADOLESCENŢEI: EFECTELE CARENŢELOR FAMILIALE

PĂRINŢI ŞI COPII (PROBLEMĂ ETERNĂ)

 IntroducereFiecare bebeluş se naşte cu anumite calităţi fizice şi psihice, cu o serie de instincte care-i ajută să supravieţuiască în această lume. Restul depinde în totalitate de educaţia pe care i-o oferă părinţii. În acest context, o sarcină importantă a părinţilor este cercetarea cu atenţie a tuturor caracteristicilor copilului, ca în viitor să-l înveţe să-şi dezvolte calităţile pozitive şi să le compenseze eficient pe cele slabe.Copiii nu pot fi ascultători şi îngăduitori întotdeauna cu părinţii, or aceasta e ereditar pentru noi toţi. Fiecare din noi e personalitate şi are punctul lui de vedere. Noi nu copiem pe nimeni şi nici pe părinţii noştri. Cel mai mult ce putem face pentru a ne asemăna cu ei este să alegem aceeaşi cale în viaţă. Unii, de pildă, fac armata, deoarece militari au fost tatăl, bunicul, străbunicul etc., alţii se fac medici.Problema „părinţi şi copii” – este o problemă de când lumea, specifică fiecărei generaţii. Fiecare generaţie trăieşte în timpul sau. Timpul nu ţi-l alegi, în el trăieşti şi mori”. De aceea fiecare generaţie are un sistem propriu de concepţii şi valori, foarte important pentru ea, şi este gata să apere acest sistem de valori. Principiile de viaţă ale adulţilor erau considerate drept temelie a existenţei umane. Copiii, preluând experienţa familiilor lor, încearcă în acelaşi timp să se elibereze de presiunea adulţilor, să repudieze tot ce-a fost până la ei. Întotdeauna există tendinţa de a construi viaţa altfel: mai bine, mai interesant, mai îndestulat, mai spectaculos. Şi ard de nerăbdare să rezolve totul de sine stătător, cum ştiu ei. Partea principală

 Problema „părinţi şi copii” apare aproape în toate formele de organizare a vieţii omeneşti: în familie, în cadrul colectivelor de muncă, în societate în general. Acasă - părinţii, la grădiniţă – educatorii, la şcoală – profesorii. În final, vine un moment când poveţele nu mai sunt percepute şi provoacă reticenţă. De regulă lucrul acesta se întâmplă când copilul se consideră personalitate care are dreptul de a alege. Alegerea presupune responsabilitate pentru propriile fapte. Dacă urmezi sfaturi străine – responsabilitatea o poartă cel care dă sfaturi.La această fază capătă o putere deosebită povestirile despre experienţe străine. Povestirile nu te obligă la nimic. Concluziile le faci singur. Povesteşte despre prima ţigară şi tu decizi: să încerci sau nu. Dacă acasă îţi interzic să fumezi, cu o probabilitate de 90% alegerea va fi în favoare fumatului. Copiii săvârşesc fapte urâte în ciuda părinţilor.Este un proces complicat stabilirea unui echilibru de concepţii în conflictul „părinţi – copii”, iar uneori acest lucru nu poate fi rezolvat nicicum. Unii trec la un conflict deschis cu reprezentanţii generaţiei mai în vârstă, învinuind-o de pasivitate, de vorbe goale, unii, înţelegând necesitatea rezolvării problemei pe cale paşnică, se retrag, rezervându-şi şi sie şi celorlalţi dreptul de a-şi realiza planurile şi ideile fără să se ciocnească cu reprezentanţii generaţiei în vârstă. Această problemă este actuală şi în zilele noastre. Ea se impune cu acuitate celor din diferite generaţii. „Copiii” porniţi împotriva „părinţilor” trebuie să ia aminte că doar toleranţa şi respectul reciproc vor facilita evitarea unor conflicte serioase. Cel mai important lucru este respectul reciproc, el stă la baza dragostei şi a înţelegerii. E de neînchipuit un copil care să nu-şi iubească părinţii. Unii se aruncă să-i cuprindă, alţii le strâng cordial mâna, dar sufletul fiecăruia tânjeşte după părinţi, indiferent de situaţie.Sfaturile părinţiilor, în esenţă, sunt indicaţii, constrângeri. Pe măsură ce se maturizează, persoana tot mai puţin acceptă să se supună. Dacă părinţii nu conştientizează la timp acest fapt şi nu mimează o lipsă de implicare – conflictele sunt inevitabile.Părinţii sunt obişnuiţi să le ofere copiilor o parte din informaţii fără să ţină cont de părerea copilului. Părinţii se supără pe copii pentru rigiditatea lor, iar copiii pe părinţi pentru faptul că aceştia nu iau în consideraţie şi părerea lor. Oferindu-le sfaturi şi certându-i permanent, părinţii uită că şi copiii au dreptul la opinie. Mai mult chiar, copiii pot observa inadvertenţe în comportamentul părinţilor. E suficient să sugerăm că şi părinţii sunt departe de perfecţiune şi că în această situaţie au procedat inadecvat ori au comis o greşeală şi în replică auzim: „eşti prea mic să mă înveţi pe mine. Nimeni nu are dreptul să mă învinuiască – mie nimeni nu mi-a ajutat.” Ei…De ce să fiu eu implicat aici? Si de ce nu am dreptul să-mi spun părerea?Dar în concepţia despre lume a copiilor deocamdată nu există ceea ce trebuie să existe în fiecare om – compasiune şi romantism. Problema nu constă în aceea că ei ar fi lipsiţi de pasiuni interioare, cum ar fi să-şi aştepte iubita sau despărţirea dureroasă. Toate acestea vor veni, dar mai târziu, când vor învăţa să simtă aceasta, când vor trece prin aceste încercări. Deşi asta ar putea să-i înveţe părinţii, dar ei sunt ocupaţi permanent la serviciu, iar pentru copii nu le mai ajunge timp. Copiii sunt profund marcaţi de lipsa de atenţie. Ei au nevoie de grija şi mângâierea părinţilor şi pentru ei nu este relevant faptul că părinţii sunt ocupaţi cu probleme vitale la serviciu, de care le depinde soarta.În loc să judece copilul, părinţii ar trebui să încerce să-l înţeleagă, de ce a procedat anume aşa şi nu altfel. E mult mai util şi captivant decât să critici. Aceasta cere compasiune, toleranţă şi bunăvoinţă faţă de persoanele apropiate. „A înţelege totul înseamnă a ierta totul”.Cel mai greu în existenta părinţilor este de să-şi accepte copilul aşa cum este el, cu neajunsurile sale şi cu specificul său, să înveţe a ierta ofensa, paşii greşiţi, erorile. E şi mai greu să accepţi că odată şi odată copilul tău va pleca de la tine, va avea grijile sale şi viaţa sa, neştiută de tine. E greu să fii părinte: de multe ori trebuie să cedezi, să faci compromisuri, să-ţi revizuieşti uneori aproape întreaga viaţă, să-ţi frămânţi minţile cu diferite probleme foarte serioase. Ce să faci, dacă copilul este capricios de mic? Cum să procedezi, dacă a abandonat învăţătura şi umblă serile pe nu ştiu unde? Ce se întâmplă în sufletul copilului, dacă plânge şi nu spune de ce?Şi totuşi cea mai mare bucurie în viaţă este să vezi ochii fericiţi ai copilului tău. Aceasta este bucuria de a comunica, este sentimentul de grijă şi susţinere, sentimentul comuniunii spirituale. Şi e important ca aceste sentimente să nu treacă cu anii.Părinţii, povăţuindu-ne, ne spun: „iată eu, da niciodată, dar tu…” Cu bună seamă asemenea probleme au existat şi apar permanent. În comunicare se produce conflictul dintre două lumi diferite. Adulţii încearcă să-şi impună părerea, aceasta se întâmplă în toate sferele vieţii noastre. Cele mai acute probleme sunt legate de vestimentaţie şi exterior, limbaj, muzică… Dar dacă e să judeci omul doar din aceste perspective e pericol să-ţi faci o impresie greşită. Noi, adică „părinţi şi copii”, trebuie să ne educăm reciproc.Toată viaţa părinţii se străduiesc să-şi protejeze copiii. Ei se frământă: dar dacă copilul meu se va pierde, va avea necazuri, dacă viaţa lui va lua o întorsătură nefericită. Părinţii educă, îngrijesc copilul, îi asigură dezvoltarea fizică şi intelectuală. În final ei aşteaptă, dacă nu recunoştinţă, măcar eficienţă, rezultate. Dar copiii nu corespund întotdeauna idealului creat de imaginaţia părinţilor.Îngrijindu-se de copii, părinţii, în acelaşi rând, îşi apără propriile interese. Tendinţa părinţilor de a înainta pretenţii are de cele mai multe ori efect invers. Copilul începe să se distanţeze, mai ales că veşnicele oh-uri şi ah-uri îi scot din sărite. Orice ciocnire cu părinţii produce reticenţă. Tu nu vrei, te urăşti pentru asemenea gânduri, dar ascultând acelaşi refren pentru diferite motive, nu

mai poţi suporta. Şi eşti învinuit de nesimţire.Tinereţe. Vrei să-ţi trăieşti viaţa din plin, să cuprinzi necuprinsul cât ai putere şi posibilităţi. Drept răspuns – învinuiri că cheltui banii doar pentru tine, nu te gândeşti la viitor. Se poate oare ca părinţii să fi uitat cum erau în tinereţe? Da, în tinereţe ei erau independenţi, absorbiţi de munca obştească, dar voi n-aţi avut posibilităţile noastre. Atunci de ce trebuie să renunţăm la bucuriile noastre şi merităm doar reproşuri că am fi egoişti?

 Perceperea problemei de către adultNoi trăim într-o asemenea perioadă, când orice faptă necugetată săvârşită de tineri poate avea urmări grave. În aceste situaţii este absolut necesar ajutorul persoanelor cu experienţă, care cunosc sensul vieţii. În majoritatea cazurilor o asemenea persoană se dovedeşte a fi anume părintele sau cineva mai în vârstă. Adulţii sunt întotdeauna gata să vină în ajutor. Dar oare întotdeauna acest ajutor este potrivit, este oare în stare generaţia mai în vârstă să ajute tineretul? Oare întotdeauna „părinţii” au dreptate? Probabil, nimeni nu ştie!Lumea noastră este ca o săgeată care se avântă în sus. Generaţia noastră se află în vârful acestei săgeţi şi noi ne îndreptăm în sus, în viitor, învingând toate obstacolele ce ţin de moralitate. Principala problemă în relaţiile dintre „părinţi şi copii” este cea de moralitate, despre concepţiile de viaţă. De exemplu, tinerii consideră că acele concepţii de care se ţin părinţii sunt învechite şi nu corespund realităţilor noastre. Generaţia mai în vârstă, din contra, consideră că tineretul este imoral şi desfrânat. Eu cred că generaţiile nu vor găsi niciodată limbaj comun. Între ele vor exista întotdeauna neînţelegeri şi complicaţii.

 Perceperea problemei de către tânărPărinţii vor ca din noi să iasă „oameni”. Oameni iese, dar neghiobia rămâne. Şi iar noi n-avem dreptate. Cum să procedăm noi, bieţii şi nefericiţii copii, ca să nu ni se mai facă morală la orice pas. Ne-am săturat să tot fim învinuiţi, să ni se dea de înţeles că suntem „nişte nimeni”. Nu este corect! Perceperea realistă a problemeiÎntr-adevăr, suntem „nişte nimeni”! Tot ceea ce avem acum, avem de la părinţi. Părinţii ne cresc îşi fac griji pentru noi. Poate uneori metodele lor de educaţie sunt foarte rigide, chiar dure, dar ce ne împiedică să fim mai buni ca ei? Ce ne împiedică să-i facem pe părinţi să nu se îngrijoreze din cauza noastră, să nu strige la noi, să nu ne mai certe? La urma urmei şi noi vom ajunge să fim generaţia în vârstă, şi noi vom avea copiii noştri, şi generaţia tânără va avea aceeaşi atitudine faţă de noi pe care o avem noi astăzi faţă de părinţii noştri. Fie ca părinţii noştri să ni se pară „despoţi şi dictatori”, nimeni nu ne interzice să gândim astfel, la fel cum nu ne interzice nimeni să fim mai buni decât ei şi să manifestăm o altfel de atitudine faţă de viitorii noştri copii. ÎncheiereMajoritatea reprezentanţilor din generaţia „părinţilor” la întrebarea „Atitudinea dumneavoasră faţă de generaţia tânără ?” răspund că aceasta este speranţa, viitorul, soarta nouă a societăţii. Adulţii încearcă să-i înţeleagă, doar că nu reuşesc întotdeauna.Eu consider problema dată foarte actuală pentru toate generaţiile. La fiecare generaţie ea apare la un moment dat, apoi este atenuată, ca peste un timp să apară din nou. Mie îmi pare că în momentul de faţă, dar mai ales în ţara noastră, ea este mai acută. Probabil mulţi dintre noi au văzut deseori la televizor sau au avut de-a face cu oameni, formaţi ca personalitate de realităţile comuniste, care nu pot înţelege, ce s-a produs deodată în jurul lor. Am auzit cu toţii fraza: „Dar iată în epoca comunistă…”. Şi asta nu pentru că ar fi simpatizanţii acestei ideologii, ci pur şi simplu că s-au obişnuit să trăiască aşa. Şi este aproape imposibil să schimbi mentalitatea acestor oameni, să-i orientezi spre o abordare democratică a realităţii. O parte din vină o poartă, probabil, şi cei care au conceput restructurarea. Ei au promis că totul va fi bine, toţi vor trăi fericiţi şi că acesta va fi un proces rapid. Sunt poveşti. În realitate, acesta este un proces îndelungat, trebuie să se schimbe cel puţin o generaţie, pentru a trece la o societate democratică adevărată. Cred că problema nu poate fi rezolvată prin reforme şi lovituri de stat. Sunt lucruri pe care le rezolvă fiecare individual, stabileşte relaţii cu apropiaţii, bazându-le pe respect, pe afecţiune, pe acceptarea libertăţii altei persoane.

(Sursa articolului: pagini internet, trad. A. GHERASIM)

LOCUL ŞI ROLUL FAMILIEI ÎN PROCESUL EDUCAŢIONAL

 "Dacă copiii ar creşte aşa cum se arată

(la început), am avea doar genii."(Goethe)

  

    Actualmente despre educaţie se vorbeşte mult şi la toate nivelurile, în procesul educaţional sînt

antrenaţi diferiţi factori: familia, şcoala, comunitatea etc. Contribuţia acestora este foarte valoroasă, însă ponderea cea mai mare a influenţelor le revine părinţilor (sau persoanelor care îi înlocuiesc) şi familiei în întregime. Or, familia realizează o acţiune sinergetică asupra copilului. Influenţa ei are o putere considerabil mai mare decît suma influenţelor fiecăruia dintre membrii acesteia.    Încă Platon în "Protagor" şi Aristotel în "Politica", iar mai tîrziu Jan Amos Comenius menţionau că actul educaţional va fi eficient doar atunci cînd familia, şcoala şi societatea îşi vor unifica eforturile. Chiar şi în cadrul unui parteneriat educaţional eficient familiei îi revin, totuşi, cele mai relevante funcţii:    •    Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului;    •    Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului;    •    Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a

copilului şi a condiţiilor oportune pentru explorarea sinelui/autocunoaştere;    •    încurajarea tentaţiei copilului pentru autoeducaţie;    •    Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale.    Familia ocupă locul central în viaţa copilului: aici el îşi trăieşte primii ani, află informaţiile iniţiale, însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează şi simulează modele de comportament, care îi determină ulterior personalitatea.    Educaţia în familie constă dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice orientate spre formarea şi dezvoltarea calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie realizate odată sau chiar înainte de conceperea lui.    Pentru orice persoană (copil, adolescent, tînăr, adult) familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atît fizică cît şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei "şapte ani de acasă", ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vîrstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei, împreună cu părinţii va determina priorităţile, va distribui respectiv veniturile, le va completa, în măsura posibilităţilor sale, acesta va şti să-şi gestioneze cu mai mult succes în viitor propriile afaceri.    Astfel, rolul familiei în formarea omului este unul primordial. în familie copilul va fi învăţat şi deprins:

•    să iubească, să compătimească, să uite de orgoliu şi să se dăruiască celor apropiaţi;•    să păstreze anumite tradiţii;•    să înţeleagă corect şi să respecte autoritatea părinţilor, care servesc drept model

comportamental, respectînd anumite reguli, manifestînd autodisciplină, responsabilitate;•    să-şi formeze un simţ sănătos al proprietăţii private, punînd preţ pe muncă în calitate de izvor

al tuturor bunurilor.    Retrospectiva în istoria familiei denotă un raport de intercondiţionare între calitatea relaţiilor familiale şi gradul de organizare şi funcţionare a societăţii. Familia este considerată nu drept un grup independent, ci un subsistem al societăţii - "celula ei de bază". De la începuturi şi pînă în prezent familia rămîne a fi dependentă de societate în virtutea principiului conexiunii dintre sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în societate, familia constituind, în esenţă, temelia acesteia.    Calitatea familiei asigură progresul durabil al unei civilizaţii. Această concluzie este confirmată de studiul realizat de antropologul britanic John D.Unwin, care a cercetat peste 80 de civilizaţii dispărute pe parcursul a 4 mii de ani, fiecare dintre acestea afirmîndu-se printr-un ansamblu de reguli conservatoare, celor cu referire la familie revenindu-le rolul de bază. Pe măsură ce familia era afectată de liberalizarea valorilor, ea pierdea statutul său de odinioară. Concomitent civilizaţia intra într-un declin ce îi accelera dispariţia.    În Republica Moldova conceptul de "familie model" presupune uniunea a doi părinţi (de sex opus), care menţin relaţii responsabile, au copii bine crescuţi, locuiesc împreună în aceeaşi locuinţă. Familia model este independentă economic, responsabilă social, respectă legile şi normele societăţii din care face parte.    Fiecare dintre noi ajunge să fie membru al unei familii prin naştere, adopţie etc. în funcţie de circumstanţe familia noastră poate fi una permanentă sau temporară, mare sau mai mică, întrunind o singură sau mai multe generaţii, cu un singur sau cu ambii părinţi, locuind împreună sau separat, cu sau fără bunici etc. Fiecare familie moşteneşte o zestre materială şi spirituală pe care o păstrează, o consolidează şi o transmite generaţiilor descendente. Virtuţile şi viciile membrilor unei familii creează imaginea acesteia. Familiile cu tot ce le caracterizează formează comunitatea, îi oferă un colorit specific. Bunăstarea familiilor formează bunăstarea societăţii.    Deci, comunitatea unor familii sănătoase ne poate salva de sărăcie şi injustiţie, asigurînd perpetuarea civilizaţiei umane. 

Familia şi educarea caracterului 

"Caracterul este o deprindere îndelungată."(Plutarh)

    Formarea caracterului copilului este un proces continuu de durată care solicită multă pricepere, mult tact şi efort, implicînd respectarea unor condiţii fără de care e dificil a proiecta atingerea unui rezultat pozitiv:    1.  Iubirea faţă de copil, exprimată prin trei atitudini (subordonate, fireşte, unui scop concret -

confortul moral al acestuia):         • apropierea sufletească         • încrederea         • înţelegerea    2.   Răbdarea    3.   Încurajarea    4.   Exemplul.    Deseori, din cele mai bune intenţii, unii părinţi ajung la efecte contrare celor dorite, deoarece folosesc un stil educativ greşit. Cele trei erori principale, care derivă din stilurile parentale şi conduc la efecte contrar aşteptărilor, sînt următoarele:      1.  Asprimea exagerată (care-1 determină pe copil să se închidă în sine sau să se revolte, ceea ce,

în ambele cazuri, afectează negativ educaţia şi formarea caracterului).      2.  Descurajarea şi umilirea (care-1 demobilizează pe copil în plan intelectual, volitiv şi afectiv).       3. Lipsa explicaţiei morale şi a colaborării cu copilul (care afectează educarea şi manifestarea corectă a liberei voinţe).     Important este ca părintele să nu suprime libera exprimare a voinţei copilului, ci să o încurajeze, să se sprijine pe ea, s-o orienteze moral.     Un bun părinte face tot ce este mai bine pentru copilul său, răspunde tuturor necesităţilor lui, indiferent de faptul că locuieşte împreună cu acesta sau separat. Nevoile copilului, pe care un bun părinte e dator să le satisfacă, sînt următoarele: nevoi fizice de bază (adăpost şi căldură, hrană adecvată şi odihnă, îngrijire şi igienă, securitate fizică şi emoţională), afective (admiraţie şi tandreţe, atenţie şi observarea comportamentelor, aprobare, comunicare, colaborare), stimularea potenţialului înnăscut (încurajarea curiozităţii, imaginaţiei şi a creativităţii, asigurarea posibilităţilor de dezvoltare), responzabilizare, direcţionare şi control (disciplină şi ordine), independenţă etc.     După J.Pearce (Families and Friends, How to Help Your Children Enjoy Happy Relationships, Thorsons, 1991) formarea caracterului copilului este influenţată de trăsăturile pozitive şi negative proprii părinţilor lor.    Trăsăturile pozitive caracteristice părinţilor sînt:     •    căldura şi afecţiunea     •    stabilirea clară a limitelor     •    recunoaşterea promptă a nevoilor     •    acceptarea neajunsurilor     •    capacitatea de a fi previzibil     •    fermitatea, stabilitatea     •    respectarea individualităţii     •    recunoaşterea calităţilor.      Trăsăturile negative tipice părinţilor sînt:     •    răceala şi ostilitatea     •    îngrijirea insuficientă     •    indiferenţa faţă de nevoile copilului     •    neglijarea/respingerea     •    însuşirea de a fi imprevizibil     •    lipsa de respect     •    superioritatea.     Un părinte bun reuşeşte să răspundă adecvat necesităţilor copilului său şi să-i cultive acestuia încrederea în forţele proprii, respectul de sine, autonomia şi responsabilitatea de la cea mai fragedă vîrstă. Se constată un raport stabil între stilul parental şi comportamentele sociale ale copilului. Astfel, stilul permisiv (control slab, responsabilităţi şi norme de conduită puţine) determină comportamente imprecise, agresive şi neascultare; cel autoritar (control puternic, susţinere slabă în activitatea copilului, impunîndu-i-se acestuia reguli şi norme foarte rigide) - supunere, pasivitate, dependenţă, lipsă de iniţiativă şi respect de sine; cel autorizat (îmbină controlul sistematic cu sprijinul parental, explicînd copului motivele pentru care e necesar să respecte anumite reguli, situaţiile în care acestea se aplică) - autonomie în gîndire şi acţiune, curaj, raţiune, responsabilitate.    Indiferent de stilul educativ, părintele proiectează pentru copilul său anumite aspiraţii şi dorinţe pe care n-a reuşit personal să le realizeze în viaţă. Pentru fiecare părinte copilul constituie un nou viitor. Fără a ţine cont de posibilităţile copilului, deseori părinţii îl consideră drept o şansă oferită de destin pentru a nu repeta propriile greşeli.    Majoritatea părinţilor preiau modelul educaţiei pe care au primit-o sau procedează exact invers, în cazul în care n-au fost mulţumiţi de experienţa propriilor părinţi.    Practic, fiecare familie îşi formează propriul stil educativ, care presupune unitatea (armonică sau dizarmonică) a stilurilor parentale personale ale ambilor părinţi. Pentru a-şi îndeplini plenar rolul, un bun părinte se va deprinde:•    să asigure o autoritate optimă, fără a fi supraprotectiv, cu autoritate absolută sau permisiv;•    să ofere copiilor dragoste şi acceptare şi să fie sensibil la nevoile lor;•    să manifeste încredere în munca şi abilităţile copiilor săi;

•    să formuleze aşteptări realiste;•    să găsească timp pentru a le împărtăşi copiilor experienţa sa, să ia masa împreună, să se joace,

să-şi petreacă cu ei timpul liber;•    să întemeieze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare de respectat;•    să glumească, să îndrume activităţile copiilor, să încurajeze libera exprimare a opiniei;•    să comunice liber cu copiii, cu sinceritate, să-i asculte şi să formuleze împreună aprecieri;•    să ia decizii şi să accepte responsabilităţi;•    să poată stăpîni stresul şi să rezolve conflictele;•    să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului;•    să nu admită pedepse dure şi să încurajeze afirmarea comportamentelor pozitive. 

Importanţa modelului în educaţie 

"Lungă-i calea prin percepte, scurtă şi bună prin exemple".(Seneca)

      Unul dintre cele mai eficiente mijloace în educaţia copilului este modelul sau exemplul. Este esenţial ca acesta să fie unul pozitiv şi utilizat cu pricepere. Importanţa exemplului pozitiv în procesul de educaţie se bazează pe tendinţa înnăscută a copilului de a imita. Din fragedă copilărie el imită persoanele care îi sînt mai apropiate (părinţii, bunicii, fraţii/surorile mai mari etc.). Incontestabil, pentru copil părinţii constituie primele modele de viaţă şi de comportament. însă, părintele care îşi subliniază în permanenţă în prezenţa copilului performanţele sale deosebite îşi pierde treptat imaginea de model. Oricît de mici ar fi, copiii observă fiece detaliu în comportamentul părinţilor, de aceea aceştia nu trebuie să le atragă mereu atenţia asupra realizărilor lor.     În perioada adolescenţei sfera de influenţă a exemplelor educative se extinde, copilul îşi găseşte modele de viaţă în rîndul educatorilor, profesorilor, cunoştinţelor pe care îi respectă şi care se bucură de prestigiu. Atunci cînd în mediul lui de viaţă tînărul nu găseşte modele satisfăcătoare, el le caută în literatură, teatru, filme, în alte surse.     Indiferent de vîrstă, este foarte important ca părinţii să-i ofere copilului modele pozitive, demne de urmat. E necesar ca ei să cunoască şi să direcţioneze domeniul de interese ale copilului, să-i supravegheze lecturile, să-i propună opere literare, să practice lecturile în familie, vizionarea filmelor, spectacolelor cu personaje valoroase, cu exemple pozitive de comportament.     Ulterior părinţii vor discuta despre cele citite şi vizionate, pentru a interveni cu precizările necesare, pentru a releva pildele demne de urmat, a-1 deprinde pe copil să anticipeze consecinţele modelelor de comportament pozitive şi negative. Se vor discuta, de asemenea, şi modele din cotidian. în cadrul discuţiilor copiii vor fi sensibilizaţi, atenţia fiindu-le orientată asupra aspectelor pozitive şi negative ale modelului, asupra acelor calităţi, pe care copilul urmează să le însuşească pentru propriul model de personalitate.     Astfel, treptat, selectînd din modelele oferite ceea ce este mai valoros, respingînd ceea ce nu corespunde propriilor criterii valorice, copilul va fi ajutat să acumuleze experienţă de viaţă, să-şi dezvolte spiritul critic, să-şi creeze un model "sintetic", care va cuprinde tot ceea ce a găsit valoros în modelele oferite.     Părinţii vor recurge la oferirea modelelor comportamentale mai cu seamă din fragedă vîrstă, căci pe măsura creşterii şi maturizării, copilul îşi găseşte singur modelele de viaţă şi cele profesionale. Părinţii vor avea grijă doar ca acestea să fie din cele dorite, pozitive.     Modelele de conduită oferite de părinţi, calitatea afectivă a căminului familial creează condiţii favorabile pentru formarea şi afirmarea unei personalităţi, apte a se integra eficient în societate, respectînd normele şi legile acesteia.     E bine să se ţină cont de faptul că, lipsiţi de influenţa benefică a unui mediu familial favorabil, deseori din cauza stilului comportamental neadecvat al părinţilor, al deficitului de afecţiune şi încredere în relaţiile cu aceştia, copiii ajung să săvîrşească abateri de la normele de convieţuire socială. 

  Raportul părinte - copil (istorie şi actualitate)

 "Este o dorinţă pioasă a tuturor părinţilor, ca ceea ce le-a lipsit să vadă realizata la fiii lor, cam aşa ca

şi cum ar trăi cineva pentru a doua oară şi ar dori abia acum să se folosească temeinic de experienţele primului curs al vieţii".

(Goethe) 

     În perioada dezvoltării ontogenetice, individul trece prin etape succesive care îl conduc de la situaţia de dependenţă totală, biologică şi socială, la cea de independenţă.     În perioada prenatală embrionul, apoi fătul se află într-o dependenţă totală de organismul mamei. O dată cu naşterea, nou-născutul devine independent biologic, dar este încă foarte dependent social. El are nevoie de prezenţa mamei, care îi este încă indispensabilă. Copilul devine independent social doar la vîrstă de 2 ani, dar se poate separa de familie doar atunci cînd devine independent şi economic. Pînă la 18 ani copilul se află sub controlul familiei, care îşi propune să-i satisfacă toate trebuinţele. Abia după aceea sarcina familiei se încheie.

     De-a lungul istoriei concepţia societăţilor cu referire la relaţia părinţi - copii şi la rolul familiei în educaţia copilului a suferit modificări. Spre exemplu, în societatea sumeriană tatăl putea să-şi vîndă copiii ca sclavi, iar sclava care îi năştea un copil stăpînului său devenea liberă, în antichitate egiptenii aveau familii numeroase, dar nu-şi abandonau copiii nedoriţi. În societatea antică ebraică autoritatea tatălui era absolută şi incontestabilă pentru întreaga familie. El putea să-şi vîndă doar fiicele ca sclave şi să-şi omoare fiii răzvrătiţi doar cu acordul comunităţii. La vechii evrei copiii erau consideraţi o binecuvîntare, fiind educaţi într-o atmosferă de dragoste şi grijă, dar în spiritul autorităţii şi valorii familiei. Copilul evreu care lovea în părinte sau îl blestema era pedepsit cu moartea. În familia din societatea antică persană de educarea copiilor în primii 5 ani de viaţă se ocupa în exclusivitate mama. Statutul soţului în familie era cu totul special, femeia îi datora ascultare absolută. Naşterea în familie a unui copil de sex masculin era o mare sărbătoare, avortul fiind pedepsit cu moartea. În societatea antică indiană existau două îndatoriri principale ale familiei: confesională şi reproductivă. Avortul era echivalat cu asasinarea unui preot. În societatea antică chineză fiecare familie era obligată să aibă copii, iar sterilitatea femeii putea servi drept motiv pentru divorţ. Fetiţele erau considerate o povară pentru familie şi puteau fi părăsite în cîmp să moară de foame şi frig. în Japonia antică o căsătorie era valabilă numai după naşterea primului copil. În perioada clasică a civilizaţiei greceşti (sec.V î.Hr.) venirea pe lume a unui copil era un eveniment fericit. Copiii nedoriţi nu erau abandonaţi, ci lăsaţi în locuri publice, de unde erau luaţi de cineva (uneori pentru a fi vînduţi, ulterior, ca sclavi) sau sarcina creşterii şi educării lor era preluată de către stat. în Atena cetatea se îngrijea de educarea copiilor, astfel că în timpul lui Pericle, puţini dintre copii nu ştiau carte. În civilizaţia romană era recunoscută autoritatea nelimitată a tatălui de a decide soarta atît a mamei, cît şi a copiilor. Copiii cu malformaţii congenitale sau cei care nu erau recunoscuţi legitim erau abandonaţi şi lăsaţi să moară. Părinţii aplicau din plin pedepse corporale severe. Cultura şi civilizaţia bizantină constituia o sinteză a culturilor lumii antice în declin. Sentimentul familiei şi relaţiile familiale erau mai intime şi mai puternice în lumea bizantină decît în antichitate. Copiii nelegitimi erau recunoscuţi alături de cei născuţi din căsătorii legitime, iar începînd cu sec. XII fetele aveau acces la şcoală.     Începutul sec. XX a însemnat o schimbare radicală a atitudinii faţă de copil - sentimentală şi îndelungată. Experienţa orfelinatelor aduce în atenţie problema hospitalismului ca o consecinţă a separării pe termen lung între părinţi şi copii. Se lansează ideea educării părinţilor. În ultimii 20-30 de ani s-a ajuns la concluzia că raportul părinte - copil este decisiv în dezvoltarea normală a copilului, punîndu-se în evidenţă rolul familiei în procesul de socializare în primii ani de viaţă ai acestuia. E vorba de familie ca instituţie socială şi mediu de dezvoltare. Familia presupune şi prezenţa tatălui. Ataşamentul psihic al copilului se obţine eficient prin participarea tatălui la îngrijirea copilului.     Relaţia mamă-copil însă este una deosebită. Se consideră că primele zile după naştere constituie perioada optimă pentru dezvoltarea interacţiunii mamă-copil, ea fiind pregătită biologic, psihologic şi social pentru aceasta. Bonding-ul (din engl. bond - legătură, obligaţie, datorie, asumarea responsabilităţilor pentru cineva) este un proces prin care părinţii devin brusc extrem de ataşaţi faţă de nou-născut şi percep că el este al lor pentru toată viaţa. Imediat după naştere mama este aptă pentru bonding, acest fenomen fiind explicat din punct de vedere psihologic şi hormonal. Ceea ce se mtîmplă cu tatăl copilului este mai greu de înţeles, dar şi el se ataşează de nou-născut (într-o măsură mai mică, probabil), atitudinea lui ţinînd de cultură, experienţă, educaţia socială şi suportul moral pe care îl reprezintă copilul. (Carmen Ciofu, "Interacţiunea părinţi—copii", Buc, 1989, p. 54)     Ca răspuns la dragostea parentală, copilul îşi dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi, care ar putea fi decodat ca un gest reciproc de a-şi iubi părinţii. Ataşamentul copilului se dezvoltă progresiv şi devine evident în jurul vîrstei de un an.     S-a demonstrat că bonding-ul şi calitatea relaţiei tată - copil depind, în mare măsură, de includerea tatălui în actul naşterii, acesta simţindu-se mai angajat în îngrijirea ulterioară a copilului. Dacă tatăl este suficient de interesat de copil, el va fi răsplătit pe deplin prin ataşament din partea acestuia.     Indivizii sînt actori ai propriilor lor vieţi, care pot accepta sau nu contextul în care devin personalităţi. Părinţii nu-şi pot revendica atotputernicia şi promova întotdeauna super-rolul de părinte şi statutul de autoritate parentală; este important ca ei să vadă în copil nu doar un "debitor", ci o persoană care poate îndeplini anumite sarcini, se poate simţi "partener".     Încă J.J.Rousseau susţinea: "Copilul se naşte bun, desăvîrşit - îl strică viaţa şi metodele educaţionale. .. .totul iese bun din mîinile Creatorului; totul degenerează în mîinile omului." Mai tîrziu psihologul austriac A.Adler menţiona că în formarea personalităţii copilului un rol important îl joacă constelaţia familială, relaţiile dintre părinţi şi copii. Impactul benefic al acestora se observă atunci cînd adulţii îşi iubesc copiii, le respectă personalitatea, îi ocrotesc de influenţele negative ale mediului social, le creează condiţii pentru dezvoltarea maximă a potenţialului, îi învaţă să respecte normele şi regulile stabilite în societate şi, desigur, să se respecte pe sine şi pe cei din jur, tratîndu-i cu toleranţă şi dragoste.     Respectul de sine este o dimensiune fundamentală pentru orice fiinţă umană, indiferent dacă este copil sau adult, indiferent de cultură, interese, statut social, abilităţi etc.     Părinţii sînt cei care au o influenţă definitorie în formarea la copil a respectului de sine. Dacă părinţii au o imagine de sine sănătoasă, ei vor realiza într-un mod diferit educarea copiilor lor, decît dacă ar avea o imagine de sine scăzută. Formarea respectului de sine la copii se află într-o dependenţă strictă de acceptarea lui necondiţionată din partea părinţilor. Mesajul de valoare şi unicitate transmis copiilor din partea adulţilor previne apariţia neîncrederii în sine. Dragostea

necondiţionată din partea părinţilor (nu doar dacă copilul îşi face ordine în cameră, ia note mari, vine acasă devreme etc.) precede aproape întotdeauna acceptarea şi respectul de sine. Iubirea condiţionată a părinţilor faţă de copii este în strictă dependenţă de performanţele acestora, şi dacă performanţa nu este cea aşteptată, iubirea nu se manifestă. în cazul cînd copilul nu simte că merită dragostea propriilor părinţi, el presupune că este nedemn de a fi iubit, de aceea nu are de ce să ţină nici el la sine. în consecinţă, copilul se simte inutil - un nimeni - şi îşi formează o imagine de sine scăzută. în Anexa 1 se propun unele sugestii pentru dezvoltarea imaginii de sine la copii.     Copiii cu un respect de sine scăzut nu reuşesc să facă faţă situaţiilor de risc, eşecurilor, să construiască relaţii interpersonale eficiente. Şi invers, cei cu un respect de sine avansat reuşesc să depăşească situaţiile de criză, să construiască relaţii eficiente, să se afirme pozitiv în plan social. Unele caracteristici ale copilului acceptat şi ale celui neacceptat sînt expuse în Anexa 2.     În relaţiile familiale, inclusiv în cele dintre părinţi şi copii, este foarte important de a evita imperativele "Vreau!" şi "Trebuie!", de a îmbina exigenţa cu responsabilitatea pentru tot ce fac şi tot ce sînt fiecare dintre membrii ei.     Deseori conflictele între părinţi şi copii sînt provocate de înţelegerea diferită de către aceştia a noţiunilor de maturitate, independenţă. Maturitatea nu vine neapărat doar o dată cu atingerea unei anumite vîrste. Matur este cel ce înţelege trăirile altor oameni, se străduie să nu le provoace nici cele mai mici griji şi necazuri. Modul de a gîndi, seriozitatea atitudinii faţă de sine şi faţă de cei din jur, faţă de viaţă, responsabilitatea sînt indicii ale maturităţii şi independentei. Un copil care contribuie la soluţionarea problemelor familiei, care nu-şi împovărează părinţii cu altele noi, manifestă responsabilitate faţă de îndatoririle sale atît în familie, cît şi în afara ei, va fi neapărat tratat de la egal la egal de către maturi. Cine este capabil a face faţă dificultăţilor şi provocărilor vieţii cu fermitate, de unul singur, fără sprijinul cuiva, va fi considerat independent de toată lumea, inclusiv de proprii părinţi.     Pentru a exclude divergenţele de opinii, e bine să ne deprindem a privi lucrurile cu ochii mamei sau ai tatălui, să ne comportăm aşa cum credem că ar accepta ei, să înţelegem imensitatea grijii ce ne-o poartă, profunzimea trăirilor lor, mărinimia dăruirii de sine din prima clipă şi pe toată durata vieţii noastre.     Educaţia copilului se va baza pe respectarea unor cerinţe fundamentale. De primă importanţă este faptul ca părinţii să aibă un comportament afectiv, să fie duioşi şi blînzi, stimulînd astfel dezvoltarea psihică a copilului, contribuind la formarea sentimentului de deplină siguranţă. Cerinţele faţă de copil trebuie să aibă un caracter permanent şi să se întemeieze pe posibilităţile reale ale acestora, astfel, prin aprecieri constante, pline de discernămînt, se va contribui la cultivarea respectului de sine, la formarea voinţei copilului. Anexa 1. Sugestii pentru dezvoltarea respectului de sine la copii•    Exprimaţi-vă emoţiile şi sentimentele pozitive pe care le aveţi faţă de copil.•    Fiţi generoşi în laude:a)   după un lucru îndeplinit ("Îmi place cum ai aranjat în cameră. Ai reuşit să găseşti loc pentru fiecare lucru şi le-ai ordonat perfect.");b)   evidenţierea talentelor ("Ai interpretat minunat partiţia. În mod sigur ai talent muzical.");c)   marcarea trăsăturilor pozitive de caracter ("Eşti foarte ordonată.").•    Învăţaţi copilul să formuleze răspunsuri pozitive ("N-am reuşit totul, dar am încercat, o să mă străduiesc să fac totul bine".). Evitaţi critica sub formă de ridiculizare sau blamare ("Mă miram să pot conta pe tine..."). •  Învăţaţi copilul să ia decizii (să clarifice problema, să elaboreze mai multe soluţii, să prevadă consecinţele fiecăreia, să aleagă soluţia optimă şi să evalueze rezultatele acesteia etc.). încurajaţi copilul să-şi dezvolte hobby-uri şi interesele care îi provoacă stisfacţie.•  Permiteţi copilului să-şi rezolve singur disputele cu prietenii, fraţii etc.•  Distraţi-vă cu copiii, bucuraţi-vă împreună. Anexa 2. Caracteristicile copilului acceptat şi ale celui neacceptat

 Copilul acceptat Copilul neacceptat

• Este creativ, liber, denotă spontaneitate, inventivitate şi originalitate .• Manifestă autonomie, independenţă, amor propriu, capacităţi de a se descurca singur; este deschis pentru comunicare şi relaţii cu cei din jur.• Are capacităţi de lider, tinde a se impune semenilor.• Manifestă perseverenţă şi curaj în atingerea scopurilor de valoare. • Posedă autoritate, forţă de concentrare, capacităţi de autoapărare şi chiar o anumită doză de agresivitate exteriorizată.

• Este închis, necomunicativ.• Manifestă agresivitate, brutalitate, e pus

pe ceartă.• Se joacă mai mult singur.• Este respins de colegi şi deseori se izolează.• Este partener ineficient de joacă. La fel se comportă şi în activităţi comune cu adulţii sau semenii săi.• Se supără cînd pierde.• Este neordonat, neatent.• Are stări de anxietate şi frustrare, este

nesigur în propriile forţe.

• Posedă o individualitate evidentă şi caută activ să se afirme în mediul social apropiat lui.• Preferă jocurile creative: de calculator, construcţii, de imaginaţie.• Prezintă un nivel de aspiraţie înalt, manifestă dorinţa de a fi mai mare, de a cunoaşte lumea şi de a înfrunta dificultăţile.

• Caută să obţină simpatia semenilor pe diferite căi (uneori neadecvate: o face pe bufonul sau pe eroul etc.).

• Se cramponează de adulţi.• Poate   avea  dereglări   de   limbaj,

comportament.• Se teme de părinţi, considerîndu-i duri,

ostili, severi.• Se îmbolnăveşte frecvent, manifestă

tristeţe, disperare, sarcasm şi pesi mism. 

Eugenia PARLICOV, Ministerul Educaţiei şi Tineretului,Violeta MIJA, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei

(articol publicat în cartea Eu şi familia mea. Conversaţie cu adolescenţii, Gunivas, 2004) 

 

FAMILIE DEZMEMBRATĂ - COPII NEÎNCREZUŢI ÎN SINE

 

Familia contemporană devine un obiect de cercetare destul de des abordat în contextul mai multor discipline. Tot mai mulţi cercetători confirmă prin date directe şi indirecte că familia contemporană se află în situaţie de criză profundă. Despre aceasta ne vorbeşte natalitatea scăzută; creşterea indicelui de avorturi, de natalitate extraconjugală, de divorţuri; prezenţa violenţei domestice, a formelor alternative de căsătorii şi familii (concubinaj, familii cu un singur părinte, cu traiul separat, familii de homosexuali etc.); precum şi „statisticile”1 alarmante cu privire la exodul populaţiei băştinaşe peste hotarele ţării.De regulă, majoritatea specialiştilor (mai ales nepsihologi) caută să explice aceste manifestări prin influenţa unor factori externi, cum ar fi cei economici, sociali, politici, ecologici etc. Respectiva abordare poate fi numită sociologică (în sensul larg al cuvîntului) şi adaptativă: familia, în acest context, este privită ca un dat în sine, care fiinţează într-o lume ce se schimbă continuu; criza familiei este rezultatul unor factori externi nefavorabili; depăşirea crizei este văzută în crearea unor condiţii optime pentru existenţa familiei. Dar paradoxal este faptul că asemenea crize sînt identificate, în special, în societăţile cu un nivel de dezvoltare socio-economică înalt. În aşa fel, optimizarea condiţiilor social-economice determină nu micşorarea problemelor din familie, ci, invers, sporirea lor, nu rezolvarea crizei familiei, ci acutizarea ei.O altă abordare, care pare să dea un răspuns diferit de cel prezentat mai sus, ar fi abordarea psihologică. În contextul acesteia, logica dezvoltării familiei nu corespunde cu logica dezvoltării societăţii. Societatea şi familia sînt simbiotice şi sinergice doar într-o anumită măsură, dar, luînd în consideraţie atît scopurile societăţii, cît şi cele ale familiei, am putea să le privim chiar ca antagoniste. Dacă rămînem în contextul acestei abordări şi acceptăm familia ca un sistem de relaţii inter- şi transpersonale, care are scopul şi logica sa de dezvoltare şi care, de cele mai multe ori, diferă de cele ale societăţii, ne întrebăm: în ce constă dezvoltarea familiei în general ori care este destinaţia, menirea ei?Familia joacă rolul de mediator între individ şi societate, dar, din păcate, pînă nu demult, această funcţie era realizată unilateral, adică familia lua asupra sa sarcina de a asigura dezvoltarea societăţii prin intermediul adaptării culturale şi de rol a individului. Dar familia poate realiza şi misiunea de a fi mediator între individul ce se dezvoltă şi societate, adică de a-i oferi societăţii un dar – omul. Aşadar, familia poate realiza funcţia de mediator în două maniere posibile: centrat pe societate şi centrat pe personalitate.Familia tradiţională, de cele mai multe ori, se dezvoltă după modelul centrării pe societate, specificul ei constînd în selectivitatea socializării membrilor săi, adică familia transmite şi formează doar valorile promovate şi încurajate în mediul social din care face parte. Respectiva selectivitate orientează familia spre a accepta la membrii săi doar trăsăturile şi manifestările care corespund standardelor sociale preluate de aceasta. Familia centrată pe societate reprezintă un sistem închis de persoane (roluri), care interacţionează prin intermediul unor reguli prestabilite. Dezvoltarea familiei are loc atît în urma complexităţii interacţiunilor dintre membrii ei, cît şi în urma complexităţii executării rolurilor asumate.Selectivitatea este specifică şi pentru familia centrată pe personalitate, dar în direcţie

opusă, adică familia manifestă o deosebită sensibilitate nu faţă de cerinţele societăţii, ci faţă de lumea internă, interesele şi cerinţele membrilor săi şi, în primul rînd, ale copiilor. În acest context, maturizarea este percepută nu ca socializare, ci ca individualizare, al cărei mecanism principal constă în exteriorizarea individului, actualizarea lui, exprimarea individualităţii în mediul social. Familia centrată pe pesonalitate îşi realizează menirea de mediator, aducînd în societate nu persoane, ci personalităţi autentice şi congruente.Este cazul să ne întrebăm: ce urmăresc să obţină părinţii care aleg calea separării de copiii lor în ideea dominantă de a le satisface nevoile primare, de a se reîntoarce peste un timp (care, deseori, se tot amînă) cu bani şi alte lucruri necesare pe care nu le-au putut obţine în ţară? Sigur, replica va fi: „Vrem ca fiii şi fiicele noastre să trăiască mai bine decît am trăit noi!”. Indiscutabil, este firesc să fie aşa. Dar ce faceţi pentru aceasta? Le oferiţi suport şi încurajare atunci cînd învaţă ce înseamnă viaţa? Le demonstraţi cum se procedează în situaţii dificile? Sînteţi alături de ei atunci cînd învaţă ce trebuie să facă pentru a reuşi să se afirme aici şi acum?În continuare vom prezenta un studiu care relevă faptul că părinţii reprezintă modelul primar după care se conduc copiii, în special cei de vîrstă şcolară mică, în formarea abilităţilor de afirmare şi exprimare de sine.Ţinem să menţionăm că situaţia-problemă cu care se confruntă Moldova azi poate avea o geneză istorică, în baza unor priorităţi educaţionale puse în valoare pe vremurile unei gospodăriri agricole. Reieşind din specificul organizării muncii, cînd materia primă exista din start, se cerea doar valorificarea ei, maturii preferînd să educe la noile generaţii sîrguinţa, responsabilitatea, supunerea. Într-un astfel de context, familia avea nevoie de un copil care să “asculte” şi să execute întocmai indicaţiile, respectînd tradiţiile şi interesele grupului, fortificînd sentimentul datoriei şi dependenţei de grup. Aceste “achiziţii” educaţionale s-au “întărit social” şi au supravieţuit în timp.Vremurile s-au schimbat, dar continuăm să stimulăm comportamentul supus, receptiv la cererile membrilor grupului, dependenţa de grup şi prioritatea intereselor de grup.Investigaţia pe care ne-am propus să o realizăm a avut ca premisă teoretică o cercetare iniţiată în SUA în anii 30 ai secolului XX. La baza acestui studiu a stat ideea de a crea nişte directorii regionale care ar include toate informaţiile culese de etnografii timpului şi care ar reflecta relaţiile umane în multitudinea aspectelor transculturale (Human Relations Area Files – RAF). În anii ‘50, aceste directorii informaţionale s-au completat cu date interesante privind procesul de socializare. S-a constatat că diferite culturi acordă importanţă unor aspecte educaţionale diferite. Savantul american Barry şi colaboratorii săi2 au reuşit să reducă spectrul influenţelor educaţionale la două categorii opuse: cedarea (ce încurajează ascultarea celor maturi, responsabilitatea şi grija faţă de familie) şi afirmarea de sine (ce încurajează tendinţa spre realizare, independenţă). Pentru a explica respectivul fenomen, Barry a presupus că practica educaţională depinde de modul de viaţă şi organizare al gospodăriei. Adică, educaţia în stilul “cedării” este preferenţială în familiile unde supravieţuirea membrilor ei depinde de prelucrarea pămîntului şi creşterea animalelor. Iar membrii culturilor, care au ca sursă de existenţă vînătoarea, pun accent pe alte aspecte în educaţie, mult mai apreciate fiind următoarele trăsături: încrederea de sine, independenţa şi asumarea de riscuri.Reieşind din aceste premise teoretice, ne-am propus să investigăm specificul formării încrederii de sine la copiii de vîrstă şcolară mică, determinînd gradul de influenţă al autoaprecierii şi al stilului de educaţie pe care îl preferă părinţii.Vom concretiza că literatura de specialitate ne propune ca echivalent al noţiunii încredere de sine –  noţiunea asertivitate. Vom numi asertiv acel comportament care “permite unei persoane să acţioneze cît mai bine în propriul interes, să îşi apere punctul de vedere fără anxietate, să îşi exprime deschis şi fără dificultate sentimentele şi să îşi exercite drepturile, respectînd, în acelaşi timp, drepturile celorlalţi”.3Pentru a identifica manifestările comportamentului asertiv din gama vastă de răspunsuri în situaţiile relaţionale, vom considera drept comportament nonasertiv agresivitatea (comportamentul agresiv) şi timiditatea (comportamentul inhibat). Ceea ce diferă de la o persoană la alta este deci coeficientul de inhibare, agresivitate sau afirmare.Pentru a verifica ipotezele înaintate (1. calitatea aprecierilor date copilului de către adulţii de referinţă (părinţi, învăţător) influenţează dezvoltarea comportamentului asertiv/nonasertiv; 2. există o relaţie de interdependenţă între stilul de educaţie al părinţilor şi manifestările comportamentale asertive/nonasertive la copii), eşantionul selectat a fost constituit din 150 de copii de vîrstă şcolară mică, 150 de părinţi şi 8 învăţători.Reieşind din eşantionul selectat, am aplicat trei blocuri de instrumente psihodiagnostice:

1.   Pentru copii: Test de autoapreciere “Scăriţa”4 (autor Şciur); Testul anxietăţii şcolare (autor Fillips).      În lipsa instrumentelor diagnostice specializate de studiu al comportamentului asertiv/nonasertiv la copii, am aplicat Testul anxietăţii şcolare al lui Fillips, care permite să identificăm specificul anxietăţii copiilor în raport cu diferite contexte sociale. În vederea stabilirii manifestărilor comportamentale asertive/nonasertive am luat în consideraţie următoarele scale ale testului: anxietate socială, frustrări în realizarea scopurilor, dificultăţi în autoprezentare, fobia evaluării cunoştinţelor, frica de a nu satisface aşteptările celor din jur, dificultăţi în relaţionare cu profesorii.2.  Pentru părinţi: Analiza stilurilor de educaţie (Liciko, Eidemiler), pentru determinarea atitudinilor parentale şi a greşelilor educaţionale;3.  Pentru învăţători: chestionarul nr.1 “Criteriile agresivităţii” şi chestionarul nr.2 “Criteriile anxietăţii” (modificat), autori G.Lavrentieva, T. Titarenko.5Rezultatele investigaţiei au fost următoarele:·     Testul de autoapreciere “Scăriţa”.La parametrul autoapreciere, 40% din numărul total de copii au autoapreciere scăzută, dintre care 41,7% sînt băieţi şi 58,3% – fete; 33,3% din respondenţi prezintă aprecieri scăzute din partea mamei, dintre care 40% sînt băieţi şi 60% –  fete; apreciere scăzută din partea tatălui au fost înregistrate la 33,8% din copii, dintre care 36,8% –  băieţi şi 63,2% –  fete; apreciere scăzută din partea învăţătorului s-a depistat la 10% din copii, dintre care 33,3% –  băieţi şi 66,6 –  fete. Datele statistice ne confirmă existenţa corelaţiei semnifi-cative de 0, 000 între autoapreciere şi aprecierea mamei, precum şi existenţa corelaţiei semnificative de 0,001 între autoapreciere şi aprecierea învăţătorului.·     Rezultatele Testului anxietăţii şcolare (autor Fillips). Tabelul de mai jos ne demonstrează că la vîrsta şcolară mică pot fi înregistrate dificultăţi de interacţiune cu mediul social. 

 Observăm că aspecte ale interacţiunii sociale nefavorabile – dificultăţi în autoprezentare (71%), frica de a nu satisface aşteptările celor din jur (68,9%), fobia evaluării cunoştinţelor (61,1%), anxietate socială (51,1%) – sînt prezente la 1/2 şi mai mult din eşantionul cercetat.·     Rezultatele testului Analiza stilurilor de educaţie. Studiind rezultatele obţinute în cadrul cercetării stilurilor de educaţie, am constatat că în cea mai mare măsură părinţii manifestă o atitudine protectoare (28,9%), tind să satisfacă maximal şi necondiţionat trebuinţele copiilor (24,5%) şi să aplice sancţiuni cît mai rar posibil (21,1%).Pentru a identifica atitudinile parentale care ar putea genera dificultăţi în constituirea comportamentului afirmat, am utilizat tabelul stilurilor preferate de fiecare părinte, constatînd că subiecţii investigaţi aplică cu predilecţie: hipertutela (protectoare şi dominatoare) şi hipotutela în proporţii diferite. Hipertutela protectoare se evidenţiază la 61% din respondenţi, cea dominatoare la 45% şi doar 9% demonstrează hipotutelă. Celelalte atitudini (responsabilitate morală exagerată, cruzime în atitudini şi respingere emoţională) sînt puţin reprezentative. Din aceste considerente, vom efectua comparaţii diferenţiale şi corelaţii statistice doar cu atitudinile parentale menţionate: hipertutela pro-tectoare, hipertutela dominantă şi hipotutela. 

 ·     Rezultatele chestionarelor nr.1 şi nr.2. ne relevă aprecierile date de învăţători copiilor la parametrii agresivitate/timiditate. Din numărul total de copii supuşi observării, 21,6% au fost estimaţi de învăţători ca fiind agresivi, dintre care 84,6% –  băieţi şi numai 15,3% –  fete; 21,6 % au fost apreciaţi ca timizi, dintre care 38,4% –  băieţi şi 73,5% –  fete. În total, au fost identificaţi de către învăţători 43,2% de copii cu manifestări comportamentale nonasertive.Rezultatele analizei statistice ne-au permis să afirmăm următoarele:·     Un număr semnificativ de copii (40%) este marcat de autoapreciere scăzută, dintre care 41,7% sînt băieţi şi 58,3% –  fete.·     Cu cît mai joasă este aprecierea persoanelor de referinţă –  mamă şi învăţător –  cu atît mai joasă este autoaprecierea şi cu atît mai multe manifestări comportamentale nonasertive prezintă copiii.·     Constatăm că manifestările comportamentale nonasertive depind de factorul-sex: băieţii preiau mai des decît fetele (respectiv –  73,5% şi 26,4%) strategii agresive de relaţionare cu mediul; pe cînd strategiile pasive (comportament timid) sînt tipice fetelor (70,5% –  fete şi 33,9% –  băieţi).·     Se remarcă o tendinţă clară din partea tuturor persoanelor de referinţă (mamă, tată, învăţător) de a da aprecieri scăzute mai mult fetelor decît băieţilor.·     Băieţii în comparaţie cu fetele sînt mai afectaţi de relaţiile şi situaţiile sociale care includ interacţiunea cu profesorii, evaluarea cunoştinţelor, realizarea scopurilor propuse, precum şi satisfacerea aşteptărilor celor din jur (părinţi, profesori).·     Părinţii hipotutelari, în special cei care ignoră trebuinţele copiilor, au o mai mare incidenţă în direcţia dezvoltării comportamentului nonafirmat la copii, specificîndu-se: anxietate socială, frustrări în realizarea scopurilor şi dificultăţi în autoprezentare.·     Cu cît mai hiperprotecţionişti sînt părinţii faţă de copii, cu atît mai nesiguri vor fi copiii în momentele evaluării cunoştinţelor, dezvoltînd chiar fobii ale evaluării.·     Atît excesul, cît şi neexercitarea obligaţiilor faţă de copii vor genera anxietate socială şi frustrări în realizarea scopurilor.·     Sancţiunile şi pedepsele generează dificultăţi în autoprezentare şi frica de a nu satisface expectanţele celor din jur.·     Odată cu vîrsta manifestările anxietăţii sociale se intensifică.Rezultatele înregistrate scot în evidenţă faptul că manifestările comportamentale asertive şi nonasertive sînt influenţate de autoapreciere şi aprecierea părinţilor (în special a mamei) şi a învăţătorului, de stilurile de educaţie în familie, mai cu seamă de greşelile comise de părinţi. Putem afirma că lipsa mamei din familie va fi suportată mai dificil de copilul în formare şi va avea consecinţe de lungă durată. Comportamentul pe care îl dezvoltă copiii depinde şi de felul cum este asimilat rolul de gen, căci atestăm deosebiri semnificative între manifestările asertive/nonasertive la fete şi la băieţi. Acest moment ne permite să conchidem că şi lipsa tatălui va avea repercusiuni negative în familia în care cresc băieţi.În final, concluzionăm următoarele: comportamentul asertiv se învaţă, în primul rînd, de la părinţi. Dacă părinţii doresc ca descendenţii lor să trăiască mai bine ca ei, nu le rămîne decît să se afirme în propria ţară, alături de copiii lor, oferindu-le, astfel, modele bune de urmat.

Oxana FURTUNĂ-ŞEVCENCO,psiholog

 

Referinţe Bibliografice:

1.   Canter L. & Canter M., Training de dezvoltare a asertivităţii pentru copii şi învăţători, Piter, 2004.2.  Dimitriu E., Timiditatea şi terapia ei, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 66.3.  Romec V. G., Consiliere psihologică în situaţiile neajutorării învăţate/Consiliere psihologică: Probleme, metode, tehnici, Rostov-na-Donu: IUGRI, 2000, p.278-187.4.  Dezvoltarea psihosocială a copiilor în familiile dezintegrate din R. Moldova: cercetări şi dezbateri, Impact, buletinul CNPAC, 2005, nr. 1.5.  Alberti Robert E. & Emmons Michael, Your Perfect Right: Assertiveness and Equality in your Life and Relationships, San Luis Obispo, Impact Publishers, 2001.6.  Aртемова O., Дети в обществе аборигенов Австралии, Этнография детства. Традиционные методы воспитания детей у народов Aвстралии, Океании и Индонезии, 1992.7.  Лютова Е., Монина Г., Тренинг эффективного взаимодействия с детьми, СПб., 2000, Приложение 9.8.  Ильин В., Детская агрессивность: психодиагностика и коррекция., Минск, 1996.9.  Mарковская И., Тренинг взаимодействия родителей с детьми, Ростов-на-Дону, 2001.10.   Широкова Г., Справочник дошкольного психолога, Ростов  на - Дону, 200411.   Щур В., Методика изучения представлений ребенка об отношениях к нему других людей/Психология личности: теория и эксперимент, М., 1982.

 

1           “…peste un milion de locuitori sînt plecaţi la muncă peste  hotare, inclusiv din cauza unui salariu mic (51 la sută) sau a lipsei unui loc de muncă (40 la sută). 42 %  din părinţii plecaţi sînt muncitori, agricultori, 29 % - intelectuali, 10 % activau în domeniul deservirii publice, 11 % - zidari şi 8 % nu au profesie”. // Dezvoltarea psihosocială a copiilor în familiile dezintegrate din R. Moldova: cercetări şi dezbateri// Impact, buletinul CNPAC, ą1, 2005.

2      Berry J. W., Poortinga Y., Segall M., Dasen P., Cross cultural psychology: Research and applications, Cambridge, 1992.

3      Alberte R., Emmons M., Your Perfect Right, 1970.

4      Щур В. Методика изучения представлений ребенка об отношениях к нему других людей / Психология личности: теория и эксперимент. М., 1982

5     Лютова Е., Монина Г. Тренинг эффективного взаимодействия с детьми. СПб., 2000, Приложение 9. Sus pe pagină