Rolul sectorului public şi funcţiile sale

1. Importanţa sectorului public

Activitatea economicã se desfãşoarã prin acţiunile agenţilor economici pe diferite pieţe.

Permanent, ei se regãsesc în ipostaze diferite, de vânzãtori sau cumpãrãtori, furnizori sau

beneficiari, intermediari etc. Dacã se încearcã o simplificare a reprezentãrii activitãţii

economice, se regãsesc douã categorii esenţiale de agenţi: producãtori şi consumatori, între

care fluxurile materiale (fizice) şi cele monetare (bãneşti) exprimã legãturile dintre aceştia şi

piaţa factorilor de producţie şi piaţa mãrfurilor şi serviciilor. Figura nr. 1 pune în evidenţã fluxul

resurselor şi al bunurilor economice pe de o parte şi cel al veniturilor şi cheltuielilor, pe de altã

parte.

Fig. nr. 1: Circuitele economice: materiale şi monetare

Desigur, orice producãtor este atât ofertant cât şi solicitant; el cere materii prime, materiale,

muncã, elemente de capital şi oferã mãrfuri sau servicii. La fel, orice consumator îmbracã

ipostaza atât de ofertant de diverse resurse, cât şi de primitor de bunuri economice.

Producãtorul urmãreşte maximizarea profitului, iar consumatorul maximizarea satisfacţiei.

Recunoaşterea sectorului public în viaţa economicã complicã şi simplificã totodatã

funcţionarea activitãţii economice.

Implicarea sectorului public în activitatea economicã ajutã la derularea eficientã şi echitabilã a

fluxurilor economice şi se reflectã schematic prin apariţia altor circuite economice. În figura nr. 2

acestea reflectã corelaţiile dintre producãtori-sector public, consumatori-sector public.

Fig. nr. 2: Relaţiile dintre sectorul public şi agenţii economici

În primul rând, (fluxul 1) guvernul obţine venituri din activitatea agenţilor economici producãtori. Este vorba despre impozitele pe profit şi alte taxe percepute sub forma unor plãţi publice de genul taxelor de parcare sau plãţilor pentru utilitãţi.

În al doilea rând, (fluxul 2) sectorul public mai obţine venituri şi din activitatea agenţilor

economici consumatori. În acest caz, se includ impozitele pe venituri ale menajelor. De

asemenea, statul asigurã unele bunuri şi servicii ca orice ofertant pe piaţa privatã si obţine

venituri pentru aceastã activitate.

În al treilea rând, (fluxul 3) existã o legãturã între stat şi agenţii economici, prin intermediul

sectorului financiar sau pieţei de capital. Desigur, statul obţine venituri în urma tranzacţiilor pe

piaţa capitalurilor, adicã se împrumutã şi intrã în relaţii de concurenţã cu ceilalţi participanţi la

schimburi. Pentru aceste fonduri, statul plãteşte dobândã ca orice debitor.

În al patrulea rând, (fluxul 4) sectorul public participã direct la schimburile de pe piaţa factorilor

de producţie, la fel ca un agent privat, atrãgând şi cumpãrând resursele necesare, atunci când

este producãtor.

În al cincilea rând, (fluxul 5) statul se aflã şi în ipostaza de cumpãrãtor de bunuri, participând

astfel la schimburile de pe piaţa mãrfurilor şi serviciilor. Pentru plata acestor bunuri, statul

foloseşte fonduri acumulate prin taxe şi impozite sau împrumuturi. Aceste bunuri cumpãrate de

stat sunt destinate fie direct unor consumatori menaje sau firme fie indirect, activitãţii de

producţie publicã.

În al şaselea rând, (fluxul 6) guvernul se implicã în economie şi prin transferul plãţilor, de

exemplu, prin sistemul asigurãrilor sociale.

Toate aceste fluxuri economice creeazã o conexiune evidentã între sectorul public şi cel privat.

Atunci când statul intervine pe piaţa factorilor de produc&t0 de cumpãrãtor, acţiunea sa

influenţeazã, prin deciziile de preţ şi producţie, atât activitatea de producţie a agenţilor privaţi,

cât si sistemul de preţuri pe piaţã. Atunci când politica fiscalã se manifestã prin practicarea unor

impozite mici, activitatea investiţionalã privatã este încurajatã şi creşte incitaţia la muncã.

Impozitele mari descurajeazã activitatea privatã.

În consecinţã:

a) statul intervine în viaţa economicã fie printr-un comportament obişnuit unui agent economic,

fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei. În prima situaţie, statul poate fi

producãtor, consumator, partener în operaţii de schimb. În cea de-a doua situaţie, statul este

titular unic de emisiune monetarã, este principalul realizator al protecţiei sociale, este

responsabil al executãrii bugetului.

b) statul se implicã în economie atât la nivelul microeconomic, cât şi macroeconomic.

Mãsurile adoptate în vederea reglementãrii activitãţii unor agenţi economici vizeazã domeniul

microeconomiei şi include: stabilirea unor preţuri, fixarea unor limite minime sau maxime de

preţ, determinarea salariului minim şi mediu, gestionarea şi administrarea proprietãţii publice,

acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte de muncã, acordarea de ajutoare etc. La

nivel macroeconomic, implicarea statului vizeazã mãsurile adoptate în vederea eliminãrii sau

înlãturãrii unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi şomajul şi capãtã forma politicilor

macroeconomice cum ar fi politica fiscalã, a cheltuielilor publice, monetarã, bugetarã etc.

Desigur, implicarea statului la aceste douã nivele este forţat delimitatã. În realitate, nivelul

microeconomic se aflã în strânsã corelaţie cu cel macroeconomic şi la fel, şi acţiunile publice se

aflã în interdependenţã. De exemplu, chiar dacã un conflict de muncã este aparent un aspect

microeconomic, implicarea statului în medierea acestuia nu se face decât în situaţia în care

menţinerea lui ar genera extinderea problemelor de muncã în economie şi ar afecta un sector

sau ramurã economicã; dacã conflictul de muncã nu reprezintã decât o lipsã de comunicare

între patronat şi sindicat care nu pare o ameninţare la desfãşurarea întregii activitãţi economice,

implicarea statului nu se justificã. De asemenea, în fixarea unor limite de preţ, implicarea

publicã şi apariţia de preţuri administrate este o necesitate numai dacã piaţa produsului,

respectiv legea cererii şi ofertei nu asigurã un nivel de preţ, considerat satisfãcãtor atât de

producãtor cât şi de consumator.

c) intervenţia statului are caracter limitat. Acesta este impus de urmãtoarele aspecte:

· autonomia organelor administrative de stat, care prezintã o limitã în ceea ce priveşte acţiunile

acestor instituţii;

· libera iniţiativã a agenţilor economici care este o trãsãturã generalã într-o economie de piaţã şi

este aplicabilã tuturor în mod egal;

· raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se aflã în poziţii de

influenţare a deciziei publice.

Astfel, într-o economie de piaţã în care guvernarea revine unor forţe politice care se pronunţã

pentru o implicare mai mare a statului în economie, se constatã cã intervenţia acestuia este mai

puţin frânatã, dar ea are totuşi o limitã. Aceasta decurge din celelalte douã aspecte respectiv

autonomia organelor statului şi libera iniţiativã care nu pot fi depãşite respectiv încãlcate, fiind

reglementate prin legi juridice, ele însele o consecinţã a intervenţiei statului în viaţa economicã.

2. Funcţiile sectorului public

Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii [1] majore:

a) funcţia de alocare

b) funcţia de distribuţie a veniturilor

c) funcţia de stabilizare

Funcţia de alocare se referã la implicarea statului în mecanismul pieţei în vederea determinãrii

tipului şi calitãţii unui serviciu public şi la posibilitãţile de creştere a veniturilor pentru acoperirea

cheltuielilor necesare prestãrii acestuia. Desigur, atunci când piaţa asigurã o utilizare eficientã a

resurselor, implicarea statului este minorã şi constã în acţiuni menite sã încurajeze concurenţa

şi libera intrare pe piaţã. Dimpotrivã, atunci când nu existã o competiţie eficientã şi se manifestã

o situaţie de monopol sau externalitãţi, implicarea publicã este necesarã pentru reglementarea

activitãţii economice. Aceasta se face fie prin producţie publicã directã, fie prin sprijinirea

firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea şi calitatea producţiei. În acest

sens, se face distincţia între producţia directã de stat în care întreaga activitate de realizare a

unui bun este asiguratã de sectorul public şi producţia publicã indirectã în care bunul se

realizeazã de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu, echipamentele militare

sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.

Distribuţia veniturilor se referã la implicarea statului pe piaţã prin procesul de ajustare a

veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza economicã nu oferã indicii

în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile de echitate socialã şi justã

reglementare a avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a cheltuielilor publice. Distribuţia

veniturilor se asigurã în practicã în special prin sistemul impozitelor progresive care constã în

perceperea unor impozite mai ridicate asupra veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public

încaseazã fonduri ce pot fi folosite pentru acordarea de bonuri sau bilete de masã celor cu

venituri mici sau pentru oferirea de locuinţe de stat, mai ieftine.

Stabilizarea reprezintã o funcţie a sectorului public care vizeazã crearea cadrului legal ce

asigurã şi protejeazã tranzacţiile economice publice şi private. Obiective precum creşterea

ocupãrii forţei de muncã, stabilitatea preţurilor, creşterea economicã se aflã în centrul politicilor

macroeconomice.

Ocuparea forţei de muncã este un proces care poate fi privit în strânsã legãturã cu fenomenul

şomajului şi politicile de diminuare a acestuia. Stabilizarea preţurilor este o cerinţã a unei

economii de piaţã solide şi prospere şi se asigurã prin controlarea inflaţiei şi adoptarea

pachetelor de mãsuri pentru diminuarea inflaţiei. Creşterea economicã este un proces complex

care apare ca o consecinţã a consolidãrii economiei şi se reflectã sintetic, prin creşterea

producţiei totale şi pe locuitor, care se exprimã în creşterea produsului naţional brut pe locuitor.

Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi stabilizare

trebuiau sã vizeze corelarea permanentã a deciziilor şi acţiunilor publice. Aceasta, deoarece

uneori pot sã aparã contradicţii între obiectivele publice. Impozitarea progresivã poate conduce

la scãderea incitaţiei la muncã şi chiar ineficienţã, funcţia de distribuţie fiind astfel, în relaţie

conflictualã cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcţie esenţialã a sectorului public se poate

concretiza ea însãşi în prevederi conflictuale de legislaţie, ştiut fiind faptul cã legile sunt

interpretabile, mai ales dacã normele metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul

intrãrii în vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenţi economici

sau chiar o încãlcare a principiului distribuţiei, dacã sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu

alte cuvinte, implicarea statului în economie nu asigurã automat eficienţa economicã şi

echitatea socialã. Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publicã se realizeazã în contextul în

care alte imperfecţiuni se menţin. Dar aceasta nu înseamnã cã trebuie ignorat rolul sectorului

public în viata economicã.

Rolul sectorului public şi caracteristicile implicãrii sale în economie pot fi reprezentate schematic

prin surprinderea elementelor principale în figura nr. 3.

Fig. nr. 3: Implicarea sectorului public în economie

3. Conducerea sectorului public

Activitatea administraţiei publice se desfãşoarã prin intermediul funcţionarilor publici care sunt

numiţi de conducãtorul instituţiei publice respective.

Existã mai multe nivele ale conducerii sectorului public. Legea privind statutul funcţionarului

public nr. 188/1999 cuprinde funcţii publice de conducere şi funcţii publice de execuţie în mai

multe segmente ale sectorului public:

· în aparatul Guvernului şi al Parlamentului

· în aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale

· în serviciile descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din unitãţile

administrativ-teritoriale

· în aparatul de lucru al prefecturii şi al autoritãţilor administraţiei publice locale.

I) Aparatul Guvernului şi al Parlamentului

A. Funcţii publice de conducere

1. Secretar general al Guvernului

2. Secretar general al Senatului

3. Secretar general al Camerei Deputaţilor

4. Secretar general adjunct al Guvernului

5. Secretar general adjunct al Senatului

6. Secretar general adjunct al Camerei Deputaţilor

7. Sef departament

8. Director general

9. Director, director adjunct

10. Sef serviciu, şef sector, şef birou

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier

2. Expert

3. Consultant

II) Aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale

A. Funcţii publice de conducere

1. Secretar general, secretar general adjunct

2. Director general, inspector de stat şef

3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct

4. Director, inspector-şef

5. Director adjunct, inspector-şef adjunct

6. Sef serviciu, şef sector, şef birou

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate

3. Inspector

III) Servicii descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din unitãţile administrativ-

teritoriale

A. Funcţii publice de conducere

1. Director general, inspector-şef

2. Director general adjunct, inspector-şef adjunct

3. Director, director adjunct

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate

3. Inspector

4. Referent

NOTÃ: Funcţiile publice specifice unor autoritãţi sau instituţii publice centrale ori unor instituţii

subordonate acestora se stabilesc de conducãtorii autoritãţilor sau instituţiilor respective, cu

acordul autoritãţilor ierarhic superioare şi cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

IV) Aparatul de lucru al prefectului şi al autoritãţilor administraţiei publice locale

A. Funcţii publice de conducere

1. Secretarul judeţului, secretarul municipiului Bucureşti, secretarul general al prefecturii

2. Secretarul municipiului, oraşului, comunei

3. Sef departament

4. Arhitect-şef, arhitect-şef adjunct

5. Director general, director general adjunct

6. Director, director adjunct

7. Sef serviciu, şef birou, şef sector

B. Funcţii publice de execuţie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate: gradele II şi III

3. Inspector, referent

4. Inginer agronom

5. Medic veterinar

6. Perceptor

7. Agent agricol

NOTÃ:

1. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin al acestuia, cu

avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

2. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al autoritãţilor administraţiei publice locale se

stabilesc, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean sau, dupã caz, a primarului, prin

hotãrâre a consiliului judeţean sau local şi cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Funcţionarii publici ocupã un post sau altul în funcţie de pregãtirea lor, existând trei categorii

profesionale cu mai multe grade şi clase de pregãtire.

Aceste categorii profesionale şi activitãţile corespunzãtoare lor sunt cuprinse în Figura nr. 4.

Desigur, pentru ocuparea unei funcţii publice de conducere sau execuţie, candidatul trebuie sã

îndeplineascã mai multe condiţii:

· sã aibã un dosar profesional clar în care sunt incluse documentele obligatorii de numire,

depunere a jurãmântului şi evaluare anualã;

· sã cunoascã drepturile şi obligaţiile sale.

Fig. nr. 4: Categoriile profesionale ale funcţionarilor publici

Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici revine în sarcina Agenţiei Naţionale a

Funcţionarilor Publici, constituitã în subordinea Guvernului şi având personalitate juridicã.

Organigrama Agenţiei cuprinde Preşedintele sãu, numit de primul ministru, doi vicepreşedinţi,

un secretar general, patru direcţii generale şi servicii în subordine. Rolul acestei agenţii este de

a elabora şi aplica strategia şi politicile Guvernului în domeniul managementului public.

Funcţii mai complexe revin Ministerului Funcţiei Publice, respectiv de aplicare a strategiei şi

politicilor Guvernului în domeniul administraţiei publice centrale şi locale şi de coordonare a

elaborãrii strategiei şi politicilor în domeniul funcţiei publice. Atribuţiile sale în domeniul

administraţiei publice centrale, locale şi al funcţiei publice sunt precizate în Hotãrârea privind

organizarea şi funcţionarea Ministerului Funcţiei Publice nr. 77 din 31 ianuarie 2000.

[1] Apgar, W., Brown, H., Microeconomics and public Policy, Scott, Foresman and Company,

Illinois, p. 292.

 << Pagina precedenta | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>

© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with

the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.

Comments to: Magdalena PLATIS      Last update: January, 2003     Web design§Text editor: Monica CIUCIU

 

Sectorul public şi necesitatea studierii lui

Sectorul public este prezent în viaţa economicã în mai multe modalitãţi. Nu existã

economie de piaţã în care sectorul public, mai mult sau mai puţin sã nu se regãseascã,

direct sau indirect, între factorii care influenţeazã şi orienteazã agenţii economici,

respectiv activitatea acestora.

În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de activitatea

guvernului. Existã multe aspecte ale vieţii noastre care capãtã atributul de public şi prin

urmare, sunt corelate cu sectorul public: învãţãmânt public (de stat), bunuri publice,

cheltuieli publice, finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publicã, opinie

publicã, relaţii publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte activitãţi economice

reflectã întrepãtrunderile dintre sectorul public şi cel privat, cum este de exemplu

asigurarea calitãţii produselor alimentare realizate de societãţi comerciale private prin

controlul realizat de inspectori publici.

Sectorul public reprezintã acea parte a economiei în care se manifestã proprietatea

publicã. Ca subiecţi de proprietate publicã se pot identifica toate agenţiile şi

departamentele guvernamentale, precum şi toate societãţile publice care produc sau

distribuie bunuri publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publicã se

identificã nu numai bunurile publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adicã cele care

îşi pierd din trãsãturile bunurilor publice în anumite condiţii de piaţã.

Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizeazã prin douã

elemente: dimensiune şi intensitate.

Dimensiunea sectorului public variazã de la ţarã la ţarã, în funcţie de ideologia

politicã a guvernului aflat la conducere şi exprimã domeniile în care se manifestã

intervenţia statului.

Intensitatea sectorului public diferã nu numai de la o economie la alta, dar şi de la un

domeniu de intervenţie la altul şi exprimã amploarea acţiunilor statului în domeniu.

Astfel, sãnãtatea este un domeniu în care se poate regãsi sectorul public sau nu;

învãţãmântul, transportul, la fel, ceea ce înseamnã cã prin includerea acestor domenii

de intervenţie în activitatea sectorului public, dimensiunea acestuia creşte. În schimb,

cât de mult intervine într-un domeniu sau altul, sau, altfel spus cât de amplã este

reglementarea publicã a unor aspecte ale vieţii economice înseamnã intensitatea

sectorului public. De exemplu, sectorul public este mai intens în învãţãmânt dacã

predominã şcolile publice, faţã de cele private, şi de asemenea este mai intens în

agricultura în care activitatea fermierilor, ţãranilor sau asociaţiilor agricole este

reglementatã prin preţurile produselor, fiscalitatea, subvenţiile acordate etc.

Economia sectorului public este acea parte a Economiei care studiazã sectorul public

prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector

public este o consecinţã a pieţei şi mecanismelor ei care nu genereazã în toate

condiţiile rezultatele propuse, apãrând aşa-numitul eşec al pieţei. Resursele sectorului

public abordate complex, în procesul atragerii, utilizãrii, administrãrii lor se

concretizeazã în elemente materiale, financiare şi umane care pot fi folosite pentru

satisfacerea unor nevoi generale ale societãţii.

Pentru a înţelege economia sectorului public, este necesar sã se depisteze

coordonatele sale, care nu sunt altele decât problemele care modeleazã acţiunile

sectorului public: problema economicã fundamentalã şi aspectele de micro şi

macroeconomie ale sectorului public, de economie pozitivã şi normativã.

Problema economicã fundamentalã a sectorului public este gãsirea rãspunsului la

întrebãrile „CE sã producã?", "CÂT sã producã?", "CUM sã producã?" şi „PENTRU

CINE sã producã?". Desigur, producţia inclusã în acest context este înţeleasã în sens

larg, adicã acoperã întreaga activitate economicã. Cu alte cuvinte, odatã acceptatã

prezenţa sectorului public în economie, se încearcã eficientizarea intervenţiei sale prin

gãsirea celor mai bune rãspunsuri privind domeniile de intervenţie, amploarea sau

volumul activitãţii şi modalitãţile de realizare a acţiunilor publice.

Microeconomia sectorului public se referã la totalitatea fenomenelor şi proceselor

economice care caracterizeazã activitatea sectorului public ca agent economic. Este

vorba despre ipostaza de producãtor de bunuri publice, ceea ce implicã studierea

externalitãţilor, poluãrii, informaţiei în general, a preţurilor administrate etc.

Macroeconomia sectorului public se referã la totalitatea fenomenelor şi proceselor

economice care caracterizeazã activitatea sectorului public ca reglator al vieţii

economice. Aici se includ intervenţiile statului menite sã reglementeze piaţa, respectiv

toate politicile macroeconomice şi mãsurile adoptate pentru atenuarea efectelor

negative ale dezechilibrelor, acţiuni legate de fiscalitate, datorie publicã, distribuţia

veniturilor etc.

Desigur, delimitarea aspectelor de micro şi macroeconomie reprezintã o încercare

dificilã, care nu poate reuşi întotdeauna datoritã complexitãţii activitãţii economice în

general, a sectorului public în special. Multiplele corelaţii între sectorul public şi cel

privat, dintre stat şi agenţii privaţi, dintre bunurile publice şi cele private impun

abordarea întregii economii a sectorului public în contextul vieţii economice generale şi

recunoaşterea statului, prin acţiunile sale ca agent permanent cu acţiune directã sau

indirectã asupra activitãţii umane.

Economia pozitivã a sectorului public este acea parte a economiei care studiazã

fenomenele şi procesele economice în mod descriptiv, aşa cum se manifestã în

economia realã.

Economia normativã a sectorului public este acea parte a economiei care studiazã

fenomenele şi procesele economice aşa cum ar trebui sã se manifeste în viaţa

economicã potrivit pieţei, concurenţei şi economiei perfecte din punct de vedere

economic.

Prin urmare, economia sectorului public studiazã fenomenele şi procesele economice

în care intervine sau este implicat sectorul public în strânsã legãturã cu factorii care

determinã acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent economic cât şi

în calitate de reglator al vieţii economice, în vederea administrãrii resurselor în mod

eficient şi satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale societãţii.

La fel ca economia politicã, economia sectorului public are

caracter teoretic, istoric, pragmatic şi educativ. Astfel, ea îşi gãseşte locul în sistemul

ştiinţelor economice alãturi de ştiinţele economice speciale de tipul finanţelor şi

creditului sau economiei muncii şi explicã viaţa economicã şi mecanismele economice

de piaţã în încercarea de ameliorare a funcţionãrii generale a societãţii, se bazeazã pe

corelaţii, argumente ştiinţifice şi analizã economicã comparativã, ceea ce îi conferã

caracterul teoretic. De asemenea, în evoluţia omenirii, sectorul public a cunoscut o

pondere aflatã într-o permanentã schimbare, de la economie la economie, tendinţa

actualã în economiile de piaţã fiind spre diminuarea mãrimii sectorului public, în

favoarea sectorului privat şi mixt. Aceasta nu înseamnã însã restrângerea rolului

statului în viaţa economicã, intensitatea mãsurilor adoptate fiind aceeaşi sau în

creştere. Aceasta îi conferã economiei sectorului public caracter istoric. Totodatã,

încercarea de ameliorare a bunãstãrii generale a societãţii demonstratã prin crearea de

instrumente de acţiune în care este implicat într-un fel sau altul şi sectorul public

conferã economiei sectorului public caracter pragmatic. În acelaşi timp, preocuparea

pentru administrarea resurselor societãţii limitate, pentru corelarea intereselor şi

posibilitãţilor prezentului cu necesitãţile şi resursele generaţiilor viitoare, în spiritul

dezvoltãrii economice durabile explicã latura educativã a economiei sectorului public.

În plus, nu toate principiile economice ale economiei politice se aplicã economiei

sectorului public. De exemplu, analiza cost-beneficiu destinatã sprijinirii deciziei

economice în condiţii de raţionalitate şi eficienţã, la nivelul sectorului public poate

conduce la o soluţie mai puţin eficientã, dar care în baza cerinţelor din acest domeniu

este cea mai bunã. Cu alte cuvinte, corelaţia eficienţã _ echitate conferã noi interpretãri

sau manifestãri ale acţiunii eficiente.

2. Manifestarea sectorului public

Sectorul public, adicã acea parte a economiei în care se regãseşte proprietatea publicã

cuprinde societãţi publice sub forma regiilor autonome şi patrimoniul administraţiei

publice centrale, locale şi de securitate socialã, precum şi o parte considerabilã a

fondului funciar.

a) Regiile autonome reprezintã unitãţi economice aflate în proprietate publicã

constituite în domeniile ramurilor economice de interes strategic naţional (industria de

armament, industria energeticã, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştã şi

transporturi feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de

guvern).

Regiile autonome se înfiinţeazã prin hotãrâre a guvernului dacã sunt întreprinderi de

interes naţional sau prin hotãrârea organelor judeţene şi municipale ale administraţiei

de stat, dacã sunt întreprinderi de interes local.

Potrivit legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat în regii

autonome şi societãţi comerciale, regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice

cu gestiune economicã şi autonomie financiarã.

Aceasta înseamnã cã regiile autonome trebuie sã îşi acopere din venituri toate

cheltuielile şi datoriile acumulate. Desigur, legea permite pentru motive temeinice şi cu

aprobarea ministerului de resort depãşirea volumului de cheltuieli, situaţie în care însã

se impune determinarea acestui cuantum şi a posibilitãţilor de compensare a pierderilor.

Veniturile regiei autonome sunt destinate în primul rând acoperirii cheltuielilor, urmând

ca restul sã fie repartizat pentru constituirea fondului de rezervã şi de dezvoltare a

societãţii, precum şi pentru unele activitãţi social-culturale, sportive, de perfecţionare şi

recalificare a salariaţilor, de cointeresare a acestora şi alte destinaţii stabilite de

conducerea întreprinderii. Potrivit legii, profitul net al regiei autonome este alocat

fondului de participare a salariaţilor la profituri (5%) şi bugetului de stat central sau local.

Dacã însã, regia autonomã înregistreazã pierderi, se pot contracta credite sau primi

subvenţii de la bugetul de stat.

Conducerea regiei autonome este asiguratã de Consiliul de Administraţie compus din 7-

15 persoane şi în mod curent de cãtre un director sau director general, numit de

Consiliul de Administraţie, cu avizul ministerului de care aparţine sau al administraţiei

locale.

b) Administraţia publicã reprezintã totalitatea autoritãţilor care produc servicii pentru

colectivitãţi şi redistribuie veniturile prin diverse modalitãţi, adicã îndeplinesc sarcini

administrative.

Administraţia publicã poate fi centralã sau localã.

Administraţia publicã centralã cuprinde ansamblul instituţiilor care realizeazã în

principal activitatea executivã a guvernului şi ministerelor. La acest nivel, autoritãţile

sunt reprezentate prin:

· Parlament;

· Preşedinţie;

· Guvern;

· Ministere;

· Instituţii juridice;

· Instituţii şi servicii publice centrale.

Administraţia publicã localã vizeazã totalitatea instituţiilor care au sarcini

administrative şi funcţioneazã la nivel local: comunã, oraş/municipiu, judeţ. La acest

nivel, autoritãţile sunt reprezentate prin:

· Consiliile comunale, orãşeneşti şi judeţene;

· Primãriile;

· Autoritãţile din subdiviziunile municipiilor;

· Prefectura;

· Serviciile publice ale instituţiilor centrale din unitãţile administrative teritoriale;

· Serviciile publice locale.

c) Fondul funciar reprezintã a treia componentã a domeniului sectorului public. Aici se

includ pe de o parte suprafeţele pe care se aflã instituţiile aflate în proprietate publicã,

fie regii autonome, fie administraţii publice, iar pe de altã parte terenurile cultivate sau

necultivate aflate în proprietatea publicã. Desigur, unele regii autonome pot funcţiona pe

teritoriu privat, iar unele administraţii publice pot fi organizate în imobile private şi/sau

pe proprietãţi private. Dar aceasta reflectã o laturã a întrepãtrunderii sectorului public cu

cel privat, pe lângã aspectele complexe ale bunurilor economice mixte.

În contextul economiei naţionale, sectorul public şi-a diminuat considerabil

dimensiunea, fapt demonstrat de urmãtoarele aspecte:

· privatizarea întreprinderilor de stat;

· reconstituirea dreptului de proprietate privatã asupra pãmântului; retrocedarea

imobilelor naţionalizate;

· vânzare de terenuri aflate în proprietate publicã.

3. Preocupãri actuale în domeniul sectorului public

Deşi în prezent, sectorul public cunoaşte o dimensiune mai restrânsã în forma

acceptãrii sale economice de regãsire a proprietãţii publice, prezenţa sa în viaţa

economicã este o permanenţã şi chiar cunoaşte o extindere de forme prin

reglementãrile care vizeazã piaţa în general, agenţii economici şi bunurile private, în

special.

Prin urmare, cu caracter public sunt nu numai întreprinderile constituite ca regii

autonome, dar şi cheltuielile, finanţele, bunurile, alegerile indivizilor, emisiunea,

utilitãţile, reglementãrile, interesul, opinia, relaţiile, datoria, bugetul etc. Înţelegerea

acestor probleme conferã un plus de cunoaştere asupra sectorului public.

Cheltuielile publice desemneazã în sens larg cheltuielile realizate de administraţia

publicã localã sau centralã pentru funcţionarea administraţiei publice şi susţinerea

activitãţii din diverse domenii: apãrare, învãţãmânt, sãnãtate, asigurãri şi asistenţã

socialã, investiţii economice etc. Aceste cheltuieli sunt în primul rând realizate de

diverse instituţii guvernamentale şi capãtã forma subvenţiilor şi a achiziţiilor de bunuri şi

servicii. În al doilea rând, existã aşa numitele plãţi de transfer de tipul cheltuielilor

guvernamentale ocazionate de plata dobânzilor la datoriile publice sau obligaţiunile de

stat. În al treilea rând, pot fi considerate cheltuieli publice, cheltuielile de investiţii în

ramurile de interes public.

Finanţele publice reprezintã totalitatea activitãţilor ocazionate de administraţia publicã

în procesul procurãrii veniturilor şi repartizãrii acestora pe categorii de cheltuieli. În

domeniul finanţelor publice se includ ca activitãţi principale urmãtoarele:

· elaborarea şi execuţia bugetului public naţional;

· determinarea şi perceperea taxelor, impozitelor şi altor venituri de stat;

· folosirea mijloacelor financiare ale instituţiilor puterii legislative, judecãtoreşti şi

executive;

· controlul utilizãrii resurselor regiilor autonome, instituţiilor publice şi al capitalului social

al statului.

Bunurile publice reprezintã bunurile sau serviciile care se oferã gratuit oricãrei

persoane dispuse sã beneficieze de acestea, într-o cantitate care nu se diminueazã pe

mãsura consumului.

Alegerea publicã poate fi consideratã ca o analizã economicã a politicii. Ea se

bazeazã pe aplicarea principiilor economice la deciziile care depãşesc sfera economicã

şi se sprijinã pe opţiunea colectivã, teoria economicã a politicii şi regula deciziei sociale.

Emisiunea publicã reprezintã procesul de creare şi lansare de obligaţiuni în care

instituţia emitentã _ care poate fi o societate publicã sau chiar privatã, sau administraţia

publicã centralã sau localã _ oferã obligaţiuni în mod direct populaţiei la un preţ

determinat.

Utilitãţile publice desemneazã orice întreprindere cu poziţie de monopol care este

singurul furnizor de un bun sau serviciu indispensabil vieţii economice şi care astfel, se

supune controlului de stat. Furnizorii de apã, electricitate, gaz sunt exemplele cele mai

cunoscute de utilitãţi publice.

Reglementãrile publice se concretizeazã în controlul exercitat de stat asupra utilitãţilor

publice în scopul satisfacerii intereselor economice ale monopolului, concomitent cu

interesul public. Reglementãrile pot viza nivelul şi structura preţului, calitatea serviciilor

prestate, intrarea şi ieşirea de pe piaţã etc.

Interesul public desemneazã preocuparea administraţiei publice sau a agenţilor

economici de a obţine ceea ce este avantajos, necesar sau folositor societãţii. Este un

concept adeseori invocat în aprecierea practicilor societãţilor comerciale şi efectelor

pozitive sau negative ale activitãţilor asupra consumatorilor şi societãţii în general. Mai

mult decât atât, interesul public este un concept flexibil care se poate explica prin

considerarea tuturor factorilor antrenaţi în realizarea unui efect. Astfel, o firmã care

practicã preţuri ridicate din dorinţa de a înregistra o marjã ridicatã de profit nu poate fi

consideratã împotriva interesului public dacã activitatea sa a fost inovativã şi eficientã.

Fuziunea între societãţi este de cele mai multe ori acceptatã şi consideratã beneficã

pentru obţinerea unor economii de scarã, în timp ce cartelul nu vine în slujba interesului

public.

Opinia publicã se referã la aprecierea generalã cu privire la un fenomen sau proces

economic, la o acţiune sau un agent economic. Opinia publicã se formeazã prin crearea

unei imagini de firmã şi dezvoltarea unor relaţii publice. Societãţile comerciale sunt sau

ar trebui sã fie preocupate de inducerea unor principii pozitive asupra activitãţilor care

se contureazã cel mai bine atunci când desfãşoarã activitãţi permanent supuse

procesului de îmbunãtãţire, sau care reflectã grija faţã de salariaţi, consumatori sau

mediul natural. În aceste condiţii opinia publicã devine favorabilã societãţii comerciale

care poate înregistra o creştere a cifrei de afaceri. Dacã însã este vorba despre o

instituţie publicã, care presteazã servicii, opinia publicã favorabilã se reflectã prin

acceptarea şi sprijinirea acţiunilor întreprinse de administraţie. Opinia publicã

nefavorabilã duce la îngreunarea activitãţii prin amânarea aplicãrii unor mãsuri,

tergiversarea unor decizii, renunţarea la unele proiecte etc.

Relaţiile publice reprezintã modalitatea generalã de promovare a imaginii unei

societãţi comerciale, regii autonome sau instituţii publice în vederea încurajãrii clienţilor

sã cumpere produsele sau serviciile sale, a investitorilor sã cumpere acţiunile sale, a

mãsurilor guvernamentale care sprijinã agentul economic. De cele mai multe ori, existã

în structura organizatoricã a firmelor un comportament funcţional de relaţii publice, sau

biroul de informaţii sau eventual cel de marketing preia problematica dezvoltãrii relaţiilor

publice, existând referenţi care au ca atribuţii esenţiale aceste sarcini. În acest fel, se

oferã informaţii cu privire la activitãţile societãţii şi preocupãrile sale în legãturã cu

protecţia consumatorului şi a mediului înconjurãtor; de multe ori, acţiunile de

sponsorizare în domeniul sportiv sau al artei contribuie în mod indirect la stabilirea unor

relaţii pozitive cu clientul. Relaţiile publice reprezintã o laturã a mixului promoţional care

cuprinde totalitatea mijloacelor pe care le poate utiliza un agent economic pentru

informarea potenţialilor clienţi cu privire la natura şi caracteristicile bunurilor cu scopul

convingerii lor de a cumpãra şi repeta procesul de cumpãrare. În acest context, relaţiile

publice apar sub forma contactelor directe realizate în mod constant şi sistematic de

cãtre firme cu diferite categorii de public, cu persoane influente din conducerea altor

instituţii din ţarã sau strãinãtate, cu lideri de opinie, în scopul obţinerii sprijinului lor

pentru comercializarea produselor sale. Relaţiile publice se pot manifesta şi cu prilejul

desfãşurãrii unor congrese, simpozioane, reuniuni internaţionale în cadrul cãrora pe

lângã evocarea şi transmiterea unor informaţii cu privire la întreprindere şi produsele

sale se urmãresc şi contactele între specialiştii din sectoarele de producţie şi

comercializare, reprezentanţii presei etc.

Pe lângã toate aceste aspecte ale vieţii economice care au caracter public şi prin

urmare, o legãturã directã sau indirectã, mai mare sau mai micã cu sectorul public,

existã numeroase alte elemente care deşi nu prezintã atributul „public" se aflã într-o

anumitã relaţie cu acest domeniu. Este vorba despre eticã, externalitãţi, fiscalitate,

buget, impozit, trezorerie etc.

Etica se referã la totalitatea normelor de conduitã moralã. În acest sens, etica în afaceri

şi în viaţa economicã devine o preocupare din ce în ce mai amplã pentru toţi factorii

decizionali. În prezent, se pune accent pe alegerea unei acţiuni, a unei atitudini numai

dacã aceasta corespunde principiilor de eticã şi eficienţã, iar în zona administraţiei

publice, de la eticã la corupţie este o distanţã micã dacã nu sunt stabilite reguli

susţinute legislativ pentru funcţionarea acestui domeniu.

Externalitãţile reprezintã efecte colaterale ale producţiei şi se rãsfrâng sub forma unor

efecte pozitive sau negative asupra unor indivizi sau activitãţi care pot sã nu aibe nici o

legãturã cu apariţia fenomenului care a generat acele efecte.

Fiscalitatea reprezintã sistemul de norme care vizeazã stabilirea impozitelor şi taxelor

şi intrã în atribuţiile organelor publice sã defineascã şi sã punã în aplicare aceste

norme.

Bugetul este o balanţã de venituri şi cheltuieli pe o perioadã datã, de obicei un an.

Dacã este public, atunci el se împarte pe trepte ale administraţiei de stat, distingându-

se bugetul public central, de cel local. Dacã iniţial, bugetul de stat urmãrea procurarea

resurselor statului în scopul asigurãrii unei bune funcţionãri a administraţiei, dupã criza

economicã din perioada 1929-1933, bugetul a devenit un instrument de politicã

economicã. Astfel, prin politica bugetarã, bugetul de stat poate fi utilizat în scopul

reglãrii vieţii economice prin favorizarea activitãţii economice sau reducerea cererii

agenţilor economici.

Impozitul reprezintã o contribuţie bãneascã obligatorie, nerambursabilã, destinatã

conform legii, bugetului de stat de cãtre persoanele fizice sau juridice şi se aplicã atât

pentru veniturile realizate, cât şi pentru bunurile aflate în proprietate.

Trezoreria este un oficiu de stat care pãstreazã şi administreazã tezaurul public.

 << Pagina precedenta | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>

© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with

the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.

Comments to: Magdalena PLATIS      Last update: January, 2003     Web design§Text editor: Monica CIUCIU