1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPTUL MASS-MEDIA

(Ciclul I)

AUTOR:

Victoria Mihalaș

mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

TEMA 1. Consideraţii generale privind dreptul mass-media

1. Obiectul de studiu şi sarcinile cursului „Dreptul mass-media”.

2. Reglementarea juridică a mass-media.

3. Izvoarele de drept în reglementarea mass-media.

4. Aspecte constituţionale fundamentale privind mass-media.

1. Obiectul de studiu şi sarcinile cursului „Dreptul mass-media”.

Relațiile sociale sunt într-o continuă evoluție, astfel apar noi relații sociale care

trebuiesc reglementate de lege. Unele din ele se încandrează în obiectul ramurilor de drept

existente, devenind reglementate fie prin modificarea unor acte normative din domeniu, fie

prin adoptarea unui act normativ nou, iar altele, pentru că reprezintă o categorie de relaţii

sociale distinctă, necesită adoptarea unui cadru normativ complex și complet. În felul acesta

se creează noi ramuri de drept. De altfel, criteriile principale de deosebire a ramurilor de drept

îl reprezintă obiectul și metoda de reglementare. Trebuie să evidențiem că nu crearea oficială

a unei ramuri noi de drept este premisa pentru apariția unui obiect distinct de reglementare, ci

anume aceste relații care au trăsături comune, ce reprezintă o categorie distinctă și care

necesită o reglementare amplă, sunt premisa pentru apariția unei noi ramuri de drept, aceste

relaţii reprezentînd obiectul de reglementare al ramurii de drept respective.

Cît privește dreptul mass-media, ca premisă pentru apariția acestei ramuri de drept a

fost dezvoltarea progresivă a societății informaționale în ultimele decenii, iar relațiile din

cadrul acestui domeniu presupunînd necesitatea de a fi reglementate, acestea reprezentînd

obiectul de reglementare a dreptului informațional.

O condiție-cheie pentru democratizarea continuă a societății, participarea cetățenilor la

guvernare și eficientizarea activității administrației publice, pentru prevenirea și combaterea

corupției o constituie realizarea consecventă a liberului acces la informaţiile oficiale,

transparența instituțională/decizioanală a autorităților și instituțiilor publice, promovarea

reformelor revine monitorizării permanente a implimentării legislației.

În ultimii zece ani, mai multe țări au elaborat legi cu privire la liberul acces la

informații, printre acestea numărându-se Fiji, Japonia, Mexic, Africa de Sud, Coreea de Sud,

Thailanda, Trinidad – Tobago, Marea Britanie, precum și majoritatea țărilor din Europa

3

Centrală și de Est. Aceste țări s-au alăturat astfel unor state precum Suedia, SUA, Finlanda,

Olanda, Australia și Canada, care promulgaseră asemenea legi cu mai mult timp în urmă.

Dreptul mass-media guvernează exercitarea acestor activităţi. El ţine cont cu precădere

de nivelul tehnicilor, de folosirea acestora, de constrangerile economice şi de aşteptările

publicului. Se referă mai ales la statutul întreprinderilor şi al personalului, la regimul de

responsabilitate sau statutul conţinutului, la drepturile de autor şi drepturile conexe.

Dreptul mass-media era, pînă de curînd, de natură esenţialmente naţională, adică

rezultatul şi reflectarea diversităţii de forme de organizare politică, de culturi şi de tradiţii

juridice. De acum înainte, el nu mai poate fi perceput în acest unic sens, nemaiputîndu-şi

păstra o singură dimensiune. Informaţia şi programele circula în prezent dincolo de frontiere,

lucru ce se petrecea chiar cu mult timp inainte de aparitia internetului. O minimă armonizare a

legislaţiilor naţionale pare, prin urmare, indispensabila, data fiind lipsa unui veritabil drept

international al mass-media, constitutiv si caracteristic unei reale societati sau organizari

internationale. Dar, o asemenea organizare nu exista încă sau este foarte limitată la nivel

mondial şi chiar regional european.

Dreptul mass-media se defineste mai curand prin obiectul sau decat prin natura

regulilor sale. El apare, în conţinut, ca fiind un element constitutiv şi caracteristic esenţial al

unui sistem politic.

2. Reglementarea juridică a mass-media.

Pentru ca dreptul mass-media se defineşte şi se caracterizează în special prin obiectul

sau, trebuie ca mai intîi sa-l precizam. Este greu sa observam o reala specificitate juridica in

ceea ce-l priveste, lucru care l-ar putea transforma intr-o ramura autonoma a dreptului, asa

cum sunt, de exemplu, dreptul muncii, dreptul penal sau dreptul fiscal.

Obiectul dreptului mass-media Daca, dincolo de o simpla enumerare (presa, radio,

televiziune, cinematograf, publicitate, afise, internet, multimedia etc.), se incearca

identificarea, determinarea sau delimitarea obiectului ori a campului de aplicare al dreptului

mass-media, criteriul cel mai pertinent este, incontestabil, cel de publicare , oricat de imprecis

si de nesigur ar fi el.

Indiferent de tehnicile sau suporturile de comunicare utilizate, publicarea publicitate

sau punere la dispozitia publicului constituie elementul sau criteriul determinant.

Comunicarea publica, la care se aplica dreptul mass-media, se distinge de schimburile,

corespon denta sau conversatiile cu caracter personal ori privat. Mai mult decat prin

continutul ei, informarea sau comunicarea publica, obiectul dreptului mass-media, se

4

caracterizeaza prin numarul si caracterul nedefinit al destinatarilor mesajului, prin natura

deschisa ori larg accesibila a modului si locului ei de difuzare sau de receptare,

Se observa totusi ca, în funcţie de sursele sau de elementele de reglementare, noţiunea

de publicare nu este întotdeauna înţeleasa in acelasi fel. Acesta este, printre altele, unul dintre

motivele pentru care nu se poate spune ca exista un veritabil drept al mass-media.

Dreptul mass-media este partial constituit din reguli specifice (statutul intreprinderilor

de presa sau de comunicare audiovizuala, statutul ziaristilor, regimul de responsabilitate).

El este constituit din adaptarea sau, pur si simplu, din aplicarea, în acest domeniu de

activitate, a regulilor de drept comun, preluate din diverse ramuri clasice ale dreptului (public

si privat).

Dreptul mass-media apare in prezent ca o disciplina interdependenta, loc de intalnire a

regulilor multiple şi variate, împrumutate din ramuri şi discipline juridice variate. Mai mult

decat particularităţile naturii ori conţinutului regulilor aplicabile, campul de aplicare sau

obiectul lor explică şi justifică astazi specializarea în materie, în aşteptarea elaborării unui

veritabil drept al mass-media, daca nu autonom, cel putin coerent.

3. Izvoarele de drept în reglementarea mass-media.

Prin izvor de drept se înţelege actul juridic cu valoare normativă în care sunt cuprinse

regulile de drept.

Cea mai important sursă pentru dezvoltarea dreptului mass-media constituie

Declarația Universală a Drepturilor Omului care a proclamat democrația și libertatea ca

idealuri comune, spre care trebuie să tindă orice societate modernă. Prin art.19, Declarația

obligă statele aderente să garanteze fiecărui individ “dreptul la libertatea de opinie și de

exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta,

de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontier, informații și idei prin orice mijloc de

exprimare.”

Prin prisma art.4 din Constituția Republicii Moldova, normele Declarației au devenit

obligatorii pentru autoritățile de stat, demnitari și funcţionari publici. Statul şi-a asumat

responsabilitatea de a nu atenta la drepturile și libertățile consfințite în Declarație, de a apăra

persoana de eventualele abuzuri ale reprezentanților săi, desemnați la guvernare.

Un om poate fi cu adevărat liber atunci când, după Franklin Roosevelt, dispune de:

Libertatea cuvântului, Libertatea conștiinței, Libertatea de privațiunile material, Libertatea de

povara fricii.

5

Libertatea poate fi obținută dacă omul este informat și își cunoaște drepturile și

libertățile, căile de obținere ale lor.

Legea Supremă a Republicii Moldova a stabilit un nou cadru constituțional în

domeniul drepturilor omului, în general, și în domeniul libertăților mass-media și accesului la

informție, în special. Constituanta legislativă a corelat normele constituționale în acest

domeniu atât cu transformările democratice survenite în societate, cât și cu exigențele

tratatelor internaționale la care Republica Moldova a devenit parte. Astfel, art. 32-34 din

Constituție referitoare la libertatea opiniei și a exprimării, libertatea creației și dreptul la

informație au fost corelate cu art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum

și cu art.19 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care erau în

vigoare pentru Republica Moldova la momentul adoptării Constituției.

Modelul democratic de guvernare a societății presupune încrederea deplină a societății

civile față de acțiunile guvernanților. În acest scop este necesar ca instituțiile publice să

funcționeze în condiții de transparență, cetățenii să aibă acces liber la informațiile pe care

acestea le dețin. Asumându-și acestea obligații, statul are o responsabilitate deosebită față de

membrii societății pentru îndeplinirea lor.

Abordarea dreptului la informație prin prisma principiilor democratice și pluralismului

a generat discuții în societate, soldate cu litigii judiciare. În aceste discuții controversate, pe de

o parte, au fost implicate societatea civilă și mijloacele de informare în masă, iar pe de altă

parte, autoritățile publice abilitate cu dreptul de a supune aceste libertăți reglementării

normative. La anumite etape, în aceste litigii sociale a fost implicată Curtea Constituțională a

Republicii Moldova, ca garant al constituționalității actelor normative adoptate și al

respectării drepturilor și libertăților fundamentale.

Curtea Constituțională a definit noi drepturi fundamentale, care rezultă din dreptul la

informație:

- dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect și clar asupra măsurilor

preconizate sau luate de autoritățile publice;

- accesul liber la sursele de informație politică, științifico-tehnică, socială, culturală.

- dreptul de a recepționa personal și în condiții bune emisiunile radiofonice și

televizate.

Au fost formulate și obligațiile constituționale ale statului în acest domeniu:

- asigurarea de către autoritățile publice a cadrului juridic necesar pentru difuzarea

liberă și amplă a informației de orice natură;

6

- asigurarea informării corecte a cetățenilor asupra treburilor publice și problemelor

de interes personal;

- favorizarea pluralismului în mass-media de stat și private prin obligarea acestora de

a exercita informarea corectă a opiniei publice.

Totalitatea reglementărilor relațiilor din domeniul informațional arată încă odată spre

existența unui obiect distinct de reglementare, și anume:

- Constituția RM art. 4, 5, 23, 30, 32, 33, 34, 40, 52, 54, 55, 117;

- Legea privind accesul la informație nr. 982, adoptată la 11.05.2000

- Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care RM a aderat 1990, art. 1, 19, 29

- Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, în

vigoare pentru RM din 1993, art. 15, 16, 18;

- Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în vigoare pentru RM

din 1993, art. 19, 20, 21;

- Convenția Internațională cu privire la Drepturile Copilului, în vigoare pentru RM

din 25.02.1993, art. 13, 15, 16, 17, 29;

- Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială,

în vigoare pentru RM din 25 februarie 1993, art.2, 5;

- Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în

vigoare pentru RM din 1 februarie 1998, art. 6, art.8, art. 10, art. 11, art. 14, art. 34, art. 35,

art. 36, art. 37, art. 38, art. 39, art. 40, art. 41, art. 44, art. 52

- Mai multe recomandări ale Consiliului Europei către Statele membre;

- Hotărâri ale Parlamentului în domeniu și alte acte normative adoptate în domeniu.

În ultimul timp, un subdomeniu al dreptului informațional, care este internetul,

prezintă în ultimul timp mai multe probleme și indică spre mai multe lacune și lipse de

reglementare.

Ținând cont de natura mondială a internetului, este o mare necesitate de racordare a

dreptului național cu cel comparat, precum și cu dreptul internațional.

4. Aspecte constituţionale fundamentale privind mass-media

Constitutia Republicii Moldova garanteaza oricarei persoane libertatea constiintei,

gindirii si creatiei, precum si libertatea de a-si exprima in public opiniile si optiunile sale

politice, spirituale, confesionale etc. (art. 31, 32, 33). Or, libertatea de exprimare nu poate fi

realizata fara garantarea dreptului la informatie, considerat de actele internationale cu privire

la drepturile omului ca un component esential al libertatii de exprimare.

7

Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi

ingradit. Autoritatile publice sint obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra

treburilor publice si asupra problemelor de interes personal (art. 34 alin. (1) si alin. (2). Statul

garanteaza fiecarui om dreptul la accesul liber si la raspindirea informatiilor veridice

privitoare la starea mediului natural, la conditiile de viata si de munca, la calitatea produselor

alimentare si a obiectelor de uz casnic. Tainuirea sau falsificarea informatiilor despre factorii

ce sint in detrimentul sanatatii oamenilor se interzice prin lege (art. 37 alin. (2) si alin. (3).

Creatia, mijloacele de informare publica nu sint supuse cenzurii (art. 33 alin. (1) si art. 34 alin.

(5).

Legea Suprema a Republicii Moldova garanteaza dreptul la opinie si la exprimare si in

mod indirect, prin articolele 4 si 8, conform carora dispozitiile constitutionale privind

drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in concordanta cu Declaratia

Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care Republica Moldova este

parte.

In cazurile in care dispozitiile constitutionale si internationale privind dreptul la opinie

si informatie sint ingradite prin legi sau oricare alte acte normative interne, acestea pot fi

contestate la Curtea Constitutionala (art. 135 alin. (1) lit. a). Asa s-a intimplat cu Legea nr.

83–XIV pentru modificarea Legii cu privire la Guvern, care stipula ca nu toate hotaririle

Guvernului se publica in Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Efectuind controlul

constitutionalitatii acestei prevederi, Curtea Constitutionala a declarat-o neconstitutionala,

astfel aparind dreptul legitim al cetatenilor la informatie.

In scopul respectarii angajamentelor asumate de catre Republica Moldova in calitate

de membru al Consiliului Europei si, implicit, de catre Guvern de a asigura exercitarea

plenara a accesului la informatie, a libertatii de exprimare in general si a libertatii mass-media

in special, se impune operarea unui sir de modificari si completari in Constitutia Republicii

Moldova in vederea aducerii ei in concordanta cu art.10 din Conventia Europeana pentru

Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale.

De exemplu, Conventia europeana cu privire la televiziunea transfrontaliera (mai,

1993) prevede: “Dezvoltarea continua a tehnologiilor informationale si comunicationale vor

stimula dreptul de a exprima, a cauta, a primi si difuza informatii si idei, independent de

frontiere”, o insemnatate deosebita avind emisiunile radio/TV pentru dezvoltarea culturii,

formarea opiniilor in conditii ce garanteaza pluralismul. Art.32 din Constitutia Republicii

Moldova nu garanteaza acest drept. De asemenea, Constitutia nu prevede crearea institutiilor

publice autonome in scopul exercitarii unor functii specifice. Art.107 din Constitutie prevede

8

ca “in scopul conducerii, coordonarii, [...], in alte domenii care nu intra nemijlocit in

atributiile ministerelor se infiinteaza, in conditiile legii, si alte autoritati administrative”.

Diferenta dintre autoritatea publica autonoma si autoritatea administrativa este enorma,

formularea constitutionala creeaza din oficiu conditii inoperante pentru activitatea in spirit

democratic a Consiliului Coordonator al Audiovizualului (desi Legea audiovizualului, art.14,

defineste C.C.A. ca pe o “autoritate publica autonoma”).

Obiective de referinţă

– să definească noţiunea de mass-media;

– să identifice priorităţile dezvoltării dreptului mass-media,;

– să stabilească legături între dreptul mass-media şi alte disciplini;

– să clasifice izvoarele dreptului mass-media;

– să argumenteze evoluţia pe termen scurt, mediu şi lung a dreptului mass-media

.

Bibliografie.

1) Bertrand, J. C, O introducere in presa scrisa si vorbita, Editura Polirom, 2001,

p. 19

2) Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass-media, Editura Polirom,

Bucuresti, 1999, p. 20

3) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a

O.N.U. la 10 decembrie 1948..

4) Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din

16.12.1966 internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

5) Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale;

6) Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontieră;

7) Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului;

8) Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 (M.O. nr.1 din

12.08.1994);

9) Legea serviciului public nr.443-XIII din 4 mai 1995;

10) Legea nr.982-XIV din 11 mai 2000 privind accesul la informaţie;

11) Legea nr.467-XV din 21 noiembrie 2003 cu privire la informatizare şi la

resursele informaţionale de stat; Constituția RM.;

9

12) Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, în

vigoare pentru RM din 1993, art. 15, 16, 18;

13) Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în vigoare pentru

RM din 1993, art. 19, 20, 21;

14) Convenția Internațională cu privire la Drepturile Copilului, în vigoare pentru

RM din 25.02.1993, art. 13, 15, 16, 17, 29;

15) Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială, în vigoare pentru RM din 25 februarie 1993, art.2, 5;

16) Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

în vigoare pentru RM din 1 februarie 1998,

10

TEMA 2. Libertatea de exprimare şi limitele acesteia

1. Principii privind libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare şi

democraţia.

2. Infracţiuni, contravenţii, delicte privind libertatea de exprimare.

3. Răspunderea juridică a jurnalistului pentru încălcarea limitelor libertăţii

de exprimare.

4. Dreptul la replică şi dreptul la rectificare: aspecte teoretice şi aspecte

normativ-juridice.

5. Curtea Europeană a Drepturilor omului şi rolul acesteia în reglementarea

litigiilor legate de libertatea de exprimare.

6. Condiţii de admisibilitate a cererii la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului (calea de parcurs).

7. Reguli esenţiale din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

pe art.10.

8. Legea privind contracararea activităţii extremiste.

1) Principii privind libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare şi

democraţia.

Libertatea de expresie se aplica nu numai "informatiilor" sau "ideilor" care sunt

primite favorabil, dar si acelora care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza statul sau orice alt

segment al populatiei. Aceasta înseamna pluralism, toleranta si spirit deschis, în absenta

carora nu putem vorbi de existenta unei "societati democratice". Prin urmare,

fiecare "formalitate", "conditie", "restrictie" sau "sanctiuni" impuse în acest domeniu trebuie

sa fie proportionala cu legitimitatea scopului urmarit.

Libertatea de expresie, care este protejata prin art. 10 al Conventiei, este socotita drept

una din cheile de bolta ale democratiei. Asadar, potrivit art. 10, ”Orice persoana are dreptul

la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi

sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama

de frontiere". Dispozitiile articolul amintit nu împiedica însa statele, ”sa supuna societatile de

radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare”.

11

De asemenea, exercitarea acestor libertati, ce comporta îndatoriri si responsabilitati,

"poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege, care

constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala,

integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor,

protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora pentru a

împiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si

impartialitatea puterii judecatoresti”.

Libertatea de expresie este si un element esential din care decurg alte drepturi si

libertati, si, totodata consecinta logica a dreptului la libertatea de gândire, de constiinta si de

religie, care face obiectul art. 9 al Conventiei, potrivit caruia: "Orice persoana are dreptul la

libertatea de gândire, de constiinta si de religie; acest drept include libertatea de a-si

schimba religia sau convingerea, precum si posibilitatea de a-si manifesta religia sau

convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,

învatamânt, practici si îndeplinirea ritualurilor". Alin. 2 al art. 9 din Conventie statueaza

ca, "libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor

restrângeri decât acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, într-o societate

democratica, pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a moralei publice ori

pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora".

Având în vedere cele de mai sus, nu este deloc surprinzator ca au fost deferite Curtii

Europene a Drepturilor Omului un numar mare de spete referitoare la libertatea de

expresie.Astfel, unul dintre cele mai celebre cazuri este Sunday Times contra Marea

Britanie, din 1979, caz ce a pornit de la o hotarâre judecatoreasca emisa de un tribunal

britanic pentru a împiedica ziarul Sunday Times sa publice un articol referitor la un proces

aflat pe rol. Articolul aducea la cunostinta opiniei publice faptul ca numerosi copii se

nascusera cu malformatii grave deoarece mamele lor luasera, în timpul sarcinii, un

medicament numit "thalidomina". Curtea a hotarât ca respectiva ordonanta judecatoreasca a

încalcat libertatea de expresie: articolul din Sunday Times era de interes public si publicul

avea dreptul de a-i cunoaste continutul, chiar daca procesul al carui obiect îl constituia

medicamentul era înca pe rol.

Libertatea de exprimare se coroboreaza cu "îndatoriri si responsabilitati" si poate fi

subiectul multor restrictii "necesare într-o societate democratica". Curtea a aplicat riguros

limitele dreptului la libertatea de expresie. Astfel, de exemplu, în cazul Handyside contra

Marea Britanie, din 1976, Curtea a hotarât ca statul a fost îndreptatit sa aplice restrictii fata

de publicarea "Micului manual rosu" pentru scolari, o carte având drept scop educatia sexuala

12

a tinerilor dar care a fost considerata o "publicatie obscena" în virtutea influentei negative pe

care ar fi putut-o avea asupra moralitatii tinerilor cititori.

Asadar, desi Conventia Europeana asigura un înalt grad de protectie a drepturilor

omului, mai sunt înca necesare si alte actiuni în scopul întaririi si promovarii dreptului la

libertatea de expresie. În cadrul Consiliului Europei, Comitetul Ministrilor a luat pozitie în

aceasta problema prin intermediul Declaratiei sale asupra Libertatii de Expresie si

Informare din 29 Aprilie 1982,declaratie ce fixeaza drept obiective: "respectarea

drepturilor enuntate de Articolul 10",garantarea "absentei cenzurii, a controlului sau

constrângerilor arbitrare" în domeniul mijloacelor de comunicare în masa, si sustine, de

asemenea, cu tarie "existenta unui larg spectru de mijloace de comunicare independente, ce

reflecta diversitatea ideilor si opiniilor".

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale (în continuare Convenţia) 263 a fost adoptată în baza Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului, cu mult timp înainte de adoptarea pactelor internaţionale din 1966 din

sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului, ceea ce ne îndreptăţeşte să

afirmăm că pionieratul în acest domeniu aparţine sistemului european.

Convenţia a fost primul instrument al drepturilor omului care a stipulat expres limitări

a libertăţii de exprimare. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale

ale unei societăţi democratice şi una din condiţiile esenţiale pentru progresul ei şi pentru

realizarea potenţialului fiecărui individ. Conţinutul articolului 10 este aplicabil nu doar

„informaţiei” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau considerate inofensive, sau sunt

primite indiferent, dar de asemenea aplicabile celora care ofensează, şochează sau tulbură

statul sau vreun sector al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi

orizontului lărgit, valori fără de care nu există o societate democratică.”.

Articolul 10 din Convenţie protejează toate formele de exprimare (inclusiv în

domeniul artei şi ştiinţei) şi ce e mai interesant, importanţa politică a exprimării în contextul

său concret nu joacă un anumit rol pentru nivelul oferit de protecţie.265 Felul exprimării,

necesar în societatea democratică, se pare, primeşte cea mai mare protecţie în legătura cu

faptul că el este privit ca piatra de temelie şi elementul determinant al democraţiei: „În

sistemul democratic, acţiunile sau greşelile guvernării trebuie să fie obiect al observării

minuţioase nu doar din partea organelor de drept sau puterii judiciare, dar şi din partea opiniei

publice”.

Primul paragraf al articolului 10 prevede libertatea pozitivă, în timp ce cel de-al doilea

stabileşte limitele acestei libertăţi. Aceasta înseamnă că articolul 10, la fel ca multe alte

13

articole ale Convenţiei, nu protejează un drept absolut, care să nu poată fi limitat vreodată de

către autorităţile publice. Mai degrabă acesta este un „drept calificat”, aspect pe care îl vom

dezvolta în continuare. În esenţă, aceasta înseamnă că autorităţile publice pot interveni în mod

justificat în exercitarea acestui drept în anumite circumstanţe.

Curtea a subliniat că atunci când se decide asupra cazurilor privind articolul 10, ea se

confruntă nu cu o alegere dintre două principii contradictorii, dar cu un principiu al libertăţii

de exprimare care este supus unui număr de excepţii ce trebuie să fie interpretate într-o

manieră îngustă.267 Paragraful 2 al articolului 10 precizează expres cazurile în care pot avea

loc aceste restricţii:

- pentru securitatea naţională,

- pentru integritatea teritorială sau siguranţa publică,

- apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,

- pentru protecţia sănătăţii sau a moralei,

- pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora,

- pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau

- pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Nu este suficient ca ingerinţa să aparţină categoriei de excepţii enumerate în paragraful

2 al articolului 10, care a fost invocată şi nici faptul că ingerinţa a fost impusă pentru că

obiectul ei face parte dintr-o anumită categorie sau se conţine într-o normă legală formulată în

termeni generali sau absoluţi: Curtea trebuie să se asigure că ingerinţa a fost necesară, având

în vedere toate faptele şi circumstanţele fiecărui caz concret cu care a fost sesizată.

Articolul 10 se poate referi discursurilor comerciale şi artistice, precum şi celor

politice. Exprimarea include cuvinte vorbite şi scrise, afişarea sau difuzarea de imagini şi

demonstraţii destinate să comunice un mesaj politic.268 Protecţia articolului 10 se aplică, de

asemenea, exprimării indiferent de metoda prin care aceasta este transmisă, fie prin cărţi,

ziare, reviste, cinema, televiziune, radio sau Internet. Curtea a recunoscut faptul că presa şi

alte mijloace de comunicare în masă ocupă un loc special într-o societate democratică, în

calitate de „furnizor de informaţii şi câine de pază public”. Deci, ele primesc o protecţie

deosebit de puternică în temeiul articolului 10.

2) Infracţiuni, contravenţii, delicte privind libertatea de exprimare.

În legătură cu adoptarea Legii cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din

23.04.2010, intrată în vigoare la 09.10.2010, a cărei scop este garantarea exercitării dreptului

la libera exprimare, precum şi un echilibru între asigurarea dreptului la libera exprimare şi

14

apărarea onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale şi vieţii private şi de familie ale

persoanei, fiind necesară oferirea unor explicaţii privind aplicarea prevederilor acestei legi,

Plenul Curţii Supreme de Justiţie în baza art.2 lit. e), art.16 lit. c) din Legea cu privire la

Curtea Supremă de Justiţie şi art.17 din Codul de procedură civilă, dă următoarele explicaţii:

1. La judecarea litigiilor cu privire la defăimare şi respectul vieţii private şi de familie,

instanţele de judecată vor aplica prevederile art. 8, 10 din Convenţia Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale din 04.11.1950 (Convenţia

Europeană), art. 28, art. 32 din Constituţia Republicii Moldova, prevederile Legii cu privire la

libertatea de exprimare nr. 64 din 23.04.2010, art. 16 Codul civil, Legii presei nr. 243-XIII din

26.10.1994, precum şi alte acte normative naţionale sau internaţionale tangenţiale cu materia

respectivă.

De asemenea, instanţele judecătoreşti naţionale vor lua în considerare, la examinarea

cazurilor concrete, jurisprudenţa CEDO, pentru a oferi interpretarea adecvată unor texte din

dreptul intern, în conformitate cu rigorile convenţionale.

2. Se va reţine că, Legea cu privire la libertatea de exprimare este o lege organică care

cuprinde norme juridice speciale. Avînd în vedere că această lege a fost adoptată după

adoptarea Codului civil, conţinutul art. 16 din CC urmează a fi interpretat prin prisma

prevederilor legii menţionate.

3. Libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele esenţiale ale societăţii

democratice care asigură dezvoltarea ei şi autorealizarea fiecărei persoane (Iladyside către

Regatul Unit, 07.12.19 76, § 49). Cu toate acestea, nici libertatea de exprimare şi nici apărarea

onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale şi vieţii private şi de familie nu sînt absolute şi nu

au prioritate una în faţă alteia. Potrivit jurisprudenţii CEDO, reputaţia persoanei fizice face

parte din dreptul la respectul vieţii private (cauza Petrenco c. Moldovei, hotărîrea fin 30

martie 2010). Legea cu privire la libertatea de exprimare nu reglementează unele categorii

similare de relaţii. Din acest motiv se atenţionează instanţele judecătoreşti că, conform art. 1

alin. (2) din lege, prevederile legii nu se aplică raporturilor juridice ce ţin de obţinerea forţată

a informaţiilor de la autorităţile publice, procedură care este reglementată de Legea privind

accesul la informaţie nr. 982-XIV din 11.05.2000, acordarea dreptului la replică concurenţilor

electorali în campania electorală care este reglementat de art. 64 alin. (6) din Codul electoral.

Însă prevederile legii se vor aplica în cazul în care dreptul la replică s-a solicitat după

finalizarea campaniei electorale. În cazul pretinsei încălcări a drepturilor de autor, prevederile

legii sînt inaplicabile. Aceste litigii urmează a fi soluţionate potrivit legislaţiei cu privire la

drepturile de autor şi drepturile conexe.

15

4. Articolul 3 alin. (1) din Legea cu privire la libertatea de exprimare oferă tuturor

persoanelor dreptul la libertatea de exprimare. Un rol special în acest sens îl are presa, care

are sarcina de „cîine public de pază” al democraţiei, libertatea de exprimare a căreia, totodată,

este garantată şi prin prisma art. 4 din Legea cu privire la libertatea de exprimare. Din acest

motiv, libertatea de exprimare a mass-media se bucură de garanţii suplimentare prevăzute de

art. 11. alin. (3), art. 13 alin. (1), art. 28 alin. (2) din lege.

Spre exemplu: aliniatul (3) al art. 11 din lege stipulează că, dacă persoanele publice şi

persoanele fizice care exercită funcţii publice provoacă ele însele atenţia asupra aspectelor din

viaţa lor privată şi de familie, mass-media are dreptul să cerceteze aceste aspecte (a se vedea

în acest sens hotărîrea CEDO din 18.01.2011 în cauza MGN Limited c. Regatului Unit); alin.

(1) al art. 13 din lege prevede că, mass-media şi orice persoană care efectuează o activitate cu

caracter jurnalistic de colectare, de primire şi de distribuire a informaţiei către public, precum

şi persoana care colaborează cu acestea, care au obţinut informaţii de la o sursă, au dreptul de

a nu dezvălui identitatea sursei sau orice informaţii care ar putea duce la identificarea sursei;

art. 28 alin. (1) şi (2) enumeră cazurile în care mass-media nu poartă răspundere materială

pentru preluarea cu bună-credinţă a relatărilor false cu privire la fapte şi/sau a judecăţilor de

valoare fără substrat factologic suficient, care vizează chestiuni de interes public.

Libertatea la exprimare cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a comunica

fapte şi idei. Fiind vorba de o „libertate”, ea nu presupune obligaţia statului de a oferi

informaţii. Totuşi, în cazul în care statul creează instituţii publice ale audiovizualului, el este

obligat să adopte o legislaţie care să asigure independenţa editorială a acestora (Manole ş. a. c.

Moldovei, hotărîrea din 17 septembrie 2009).

Jurisprudenţa CEDO a delimitat trei categorii principale de exprimare – politică,

artistică şi comercială, acordîndu-i cea mai mare importanţă protecţiei exprimării politice,

care a fost definită foarte larg, astfel încît să includă discursurile privind toate chestiunile de

interes public general. Problemele identificate ca fiind de interes public general includ:

examinarea cauzelor în justiţie, mediul înconjurător, sănătatea publică, abuzul de putere din

partea poliţiei, cruzimea faţă de animale, proasta gestionare a patrimoniului public,

comportamentul ilegal al procurorilor, corupţia funcţionarilor de stat şi activităţile 3entităţilor

comerciale puternice (a se vedea Steel şi Moris c. Regatul Unit, cererea nr. 68416/0115 mai

2005 alin. 94).

Conform art.34 din Constituţia RM, art.4 din Legea cu privire la libertatea de

exprimare şi Legii presei din 26.10.1994, libertatea presei este o componentă esenţială a

libertăţii de exprimare şi de informare. Presa are un rol preeminent în informarea publicului

16

asupra problemelor de interes public şi trebuie să aibă o anume libertate de decizie atunci cînd

comentează unele chestiuni de interes politic sau public.

Cele expuse se referă şi la chestiunile funcţionării justiţiei, instituţie care este esenţială

pentru orice societate democratică. Presa este unul din mijloacele, prin care societatea, opinia

publică pot verifica dacă judecătorii îşi îndeplinesc obligaţiunile, pentru îndeplinirea cărora au

fost învestiţi, într-un mod corespunzător scopului şi responsabilităţilor.Articolul 7 din Legea

cu privire la libertatea de exprimare, are o denumire asemănătoare cu cea a art. 16 din Codul

civil şi urmăreşte scopul de a nuanţa şi a detalia prevederile acestuia. Aliniatul (1) al

articolului 7 din această lege clarifică sfera de aplicare a lui, şi anume că, orice persoană are

dreptul la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale lezate prin răspîndirea

relatărilor false cu privire la fapte, a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient

sau prin injurie. Instanţele judecătoreşti urmează să dea o apreciere corectă noţiunilor de

onoare, demnitate şi reputaţie profesională.

Onoarea reprezintă aprecierea pozitivă care reflectă calitatea persoanei în conştiinţa

socială. Demnitatea reprezintă autoaprecierea persoanei întemeiată pe aprecierea societăţii.

Reputaţia profesională reprezintă reflectarea calităţilor profesionale ale persoanei în conştiinţa

socială, însoţită de aprecierea pozitivă a societăţii. Deosebirea dintre "onoare" şi "demnitate"

constă în faptul că onoarea este o trăsătură socială obiectivă, iar la demnitate se studiază

momentul subiectiv, autoaprecierea.

La fel, instanţele de judecată urmează să dea o apreciere corectă termenilor şi

expresiilor utilizate în Legea privind libertatea de exprimare, cu semnificaţiile stabilite în art.

2 din lege, ca: defăimare; răspîndire a informaţiei; informaţie; fapt, judecată de valoare;

judecată de valoare fără substrat factologic suficient; injurie; cenzură; informaţie despre viaţa

privată şi de familie; interes public; persoană care exercită funcţii publice; persoană publică;

document al autorităţii publice; comunicat al autorităţii publice; mass-media; investigaţie

jurnalistică, rectificare; dezminţire; replică; scuze; discurs care incită la ură.

Se menţionează că, prevederile art. 7 din Legea cu privire la libertatea de exprimare

diferenţiază 3 tipuri de lezare a onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale:

- răspîndirea relatărilor false cu privire la fapte;

- răspîndirea judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient;

- injuria.

La judecarea acestor categorii de pricini, instanţele de judecată trebuie să ţină cont de

specificul noţiunii de "judecată de valoare", care prezumă că persoana nu poartă răspundere

pentru părerea expusă în privinţa unor evenimente, circumstanţe etc., veridicitatea cărora este

17

imposibil de a se demonstra. Respectiv urmează de făcut o distincţie clară între fapte şi

judecăţi de valoare. Conform art. 2 din Legea cu privire la libertatea de exprimare, judecata de

valoare este definită ca o opinie, un comentariu, o teorie sau o idee care reflectă atitudinea

faţă de un fapt, a cărei veridicitate este imposibil de dovedit.

Fapt – eveniment, proces sau fenomen care a avut sau are loc în condiţii concrete de

loc şi timp şi a cărui veridicitate poate fi dovedită. Judecată de valoare fără substrat factologic

suficient – judecată de valoare care se bazează pe fapte care nu au avut loc sau pe fapte care

au avut loc, dar a căror expunere este denaturată pînă la falsitate.

Cerinţa de a dovedi veridicitatea judecăţilor de valoare este imposibil de a fi

îndeplinită, deoarece adevărul afirmaţiilor ce constituie judecăţi de valoare nu poate fi

dovedit, iar invocarea probei verităţii în acest caz ar constitui o încălcare a libertăţii de

exprimare, parte fundamentală a dreptului asigurat de art.10 din Convenţia Europeană (pct.61

din Hotărîrea CEDO din 21.12.2004 - cazul Busuioc c. Moldovei, cazul Jerusalem c. Austriei

nr.26958/95, pct. 42). Răspunderea juridică pentru răspîndirea relatărilor false cu privire la

fapte se poate exercita prin două mijloace: rectificarea sau dezminţirea informaţiei; repararea

prejudiciului moral şi material cauzat.

Articolul 26 din Legea cu privire la libertatea de exprimare se referă la „dezminţire” ca

cea mai importantă formă de restabilire a dreptului lezat, însă instanţele urmează să facă

distincţie între dezminţire, replică, rectificare şi exprimarea scuzelor, excepţie fac doar

situaţiile stipulate la art. 28 alin. (1) din această lege. Răspunderea juridică va fi dispusă doar

în cazul în care informaţia răspîndită cumulează toate cele trei condiţii enumerate în alin. (2)

al art. 7 din Legea cu privire la libertatea de exprimare, şi anume: dacă informaţia este falsă,

este defăimătoare şi permite identificarea persoanei vizate de informaţie. Prin prisma art. 2 din

lege, dezminţirea este definită ca o infirmare a relatărilor defăimătoare cu privire la fapte care

nu corespund realităţii, iar rectificarea ca o corectare benevolă, din proprie iniţiativă sau la

cerere, a faptelor care au fost prezentate greşit.

Orice copil, adică persoana din momentul naşterii şi pînă la vîrsta de 18 ani, are

dreptul la apărarea onoarei şi demnităţii, în conformitate cu art.7 din Legea privind drepturile

copilului, iar în cazurile prevăzute de lege, cînd copilul deţine 19 calitatea de salariat (art.46

alin.(2) şi (3) CM), el dispune şi de dreptul la apărarea reputaţiei profesionale.

În conformitate cu art.79 CPC RM, în cazul răspîndirii informaţiilor ponegritoare, care

nu corespund realităţii, în privinţa copiilor (minorilor) sau persoanelor incapabile, acţiunile

privind apărarea onoarei şi demnităţii pot fi înaintate de către părinţi, înfietori, tutori sau

curatori, care respectiv poate încredinţa unui avocat reprezentanţa în instanţa de judecată.

18

Legea privind drepturile copilului (art.8 alin.(3)) acordă acestuia posibilitatea de a fi

audiat în cursul dezbaterilor judiciare, fie direct, dacă copilul este capabil să-şi formuleze

opiniile, fie printr-un reprezentat sau organ corespunzător.

Articolul 3. Libertatea de exprimare L E G E cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din

23.04.2010 Monitorul Oficial nr.117-118/355 din 09.07.2010

(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

libertatea de a căuta, de a primi şi de a comunica fapte şi idei.

(2) Libertatea de exprimare protejează atît conţinutul, cît şi forma informaţiei

exprimate, inclusiv a informaţiei care ofensează, şochează sau deranjează.

(3) Exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă unor restrîngeri prevăzute de

lege, necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială

sau siguranţa publică, pentru a apăra ordinea şi a preveni infracţiunile, pentru a proteja

sănătatea şi morala, reputaţia sau drepturile altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii

confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

(4) Restrîngerea libertăţii de exprimare se admite doar pentru protejarea unui interes

legitim prevăzut la alin.(3) şi doar în cazul în care restrîngerea este proporţională cu situaţia

care a determinat-o, respectîndu-se echilibrul just dintre interesul protejat şi libertatea de

exprimare, precum şi libertatea publicului de a fi informat.

(5) Garanţiile privind libertatea de exprimare nu se extind asupra discursurilor care

incită la ură sau la violenţă.

3) Răspunderea juridică a jurnalistului pentru încălcarea limitelor libertăţii

de exprimare.

Responsabilitatea socială a jurnalistului constă în facultatea de a da răspunsuri factuale

şi valorice efective la întrebările ce frământă auditoriul, de a garanta ducerea la bun sfârşit a

sarcinilor asumate sau încredinţate. Responsabilitatea implică respectarea cuvântului dat

surselor de informare, colegilor de breaslă, îndeplinirea angajamentelor faţă de public, precum

şi respectarea prevederilor etico-legislative. Acestea din urmă reprezintă pilonii de bază pe

care se axează activitatea de investigaţie în jurnalism.

Libertatea de exprimare în media contrazice un pic definiţia dată în primul paragraf

(când am spus “fără cenzură”). Exprimarea jurnaliştilor trece prin filtrul autocenzurii. Şi nu

săriţi să blamaţi. Nu am spus-o în sens negativ.

Jurnalistul este un reprezentant al interesului public, al responsabilităţii sociale, deci

trebuie să-şi privească libertatea de exprimare în acest sens. Un profesionist media înţelege că

19

libertatea sa de exprimare trebuie trecută prin filtrul responsabilităţii. Iar această

responsabilitate o putem numi şi autocenzură.

Deontologia şi politica editorială a instituţiei media reprezintă un gard pe care

jurnaliştii nu trebuie să-l sară. Altfel, nu mai sunt profesionişti. Iar aceste două limite ar putea

fi interpretate de către cei rău-voitori drept un act de cenzură.

Să ne gândim că avem un subiect iar şeful îl refuză pe motiv că nu este conform cu

politica editorială a instituţiei. Ce facem atunci? Începem să ne văităm că ne-a încălcat

libertatea de exprimare? Probabil că a facut-o (intenţionat sa nu). Sau probabil că noi am fost

suficient de cretini încât să aducem un subiect care în sine e bun, dar care nu corespunde

politicii editoriale. Un exemplu scurt: venim cu un subiect despre o vedetă care îşi înşală

soţul; avem exclusivitate; dar… ziarul pentru care scriem e o publicaţie financiară… nu un

tabloid. Am dat un exemplu grosier.

Ce vreau să spun este că, dacă am acceptat să ne facem jurnalişti, trebuie să înţelegem

că există nişte limite peste care nu putem trece. La cârciumă nu există nici deontologie şi nici

politică editorială.

Pe lângă limitele profesionale, mai sunt limitele legale. De exemplu, nu poţi să spui

despre cineva că e hoţ, curvă, beţiv… fără să ai dovezi. Unii mai şmecheri vor folosi verbe de

distanţare sau semnul întrebării: “Credeţi că ministrul X e hoţ?”. Legal, nu ştiu ce succes ar

avea ministrul dacă s-ar război cu jurnalistul care a spus asta. Însă e clar că jurnaliştii care

recurg la asemenea trucuri nu prea au trecut pe la cursul de deontologie.

Dincolo de asta, ţine de fiecare jurnalist în parte modul cum îşi gestionează libertatea

de exprimare. Ar mai fi un lucru pe care îl înveţi în primele cursuri de drept: “libertatea ta se

termină acolo unde începe libertatea celorlalţi”.

4) Dreptul la replică şi dreptul la rectificare: aspecte teoretice şi aspecte

normativ-juridice.

Dreptul la rectificare semnifica dreptul persoanei de a cere publicarea versiunii corecte

a faptelor expuse eronat in mass-media. Dreptul la replica constituie posibilitatea de a oferi

propria opinie ca raspuns la cea expusa intr-un material/emisiune. Reglementarea juridica a

dreptului la rectificare si replica joaca un rol important in apararea drepturilor persoanelor

lezate, dar si a mass-media. Replica sau rectificarea constituie un mod simplificat de aparare a

intereselor, implica mai putine eforturi, cheltuieli si, prin efectul lor, sint preferabile unui

proces judiciar.

20

Legislatia Republicii Moldova reglementeaza sumar acest domeniu. Unele prevederi

contine art. 40 din Legea audiovizualului: “(2) Persoana care se considera lezata intr-un drept

sau intr-un interes legitim, moral sau material, printr-o comunicatie audiovizuala are dreptul

sa ceara, conform legislatiei, despagubirile respective, rectificarea corespunzatoare sau sa se

foloseasca de dreptul la replica.(3) Rectificarea si replica vor fi difuzate in aceleasi conditii in

care dreptul sau interesul i-au fost lezate si nu vor fi comentate. (4) Raspunderea pentru

difuzarea rectificarii sau pentru asigurarea dreptului la replica revine institutiei

audiovizualului prin care s-a produs prejudiciul.”

In Legea presei acest aspect este omis si aceasta in conditiile in care subiectul replicii

este abordat foarte des in contextul activitatii jurnalistice. O inovatie pozitiva remarcam insa

in noul Cod civil, care, in alin. (7) al art. 16, dispune: “Persoana lezata in drepturile si

interesele sale, ocrotite de lege, prin publicatiile unui mijloc de informare in masa, este in

drept sa publice replica sa in respectivul mijloc de informare in masa pe contul

acestuia.”Codul civil nu stipuleaza expres cazurile in care se aplica replica si in care se aplica

dezmintirea, inclusiv faptul daca aplicarea replicii exclude aplicarea dezmintirii si invers. Or,

unii judecatori, considerind ca actioneaza absolut legal, pot sa oblige organul de presa sa

publice replica, apoi si dezmintirea pe contul acestuia. Astfel pentru o greseala organul de

presa poate raspunde de doua ori. Imperfectiunile art. 16 din Codul civil privesc in special

dreptul la replica, neelucidat exhaustiv. O incercare a facut Consiliul Coordonator al

Audiovizualului (C.C.A.), care a adoptat “Norme obligatorii pentru acordarea si programarea

dreptului la replica in cadrul programelor audiovizuale”.

Totusi acest act nu acopera totalitatea mijloacelor de informare in masa, este defectuos

sub aspectul continutului si foarte putin cunoscut, deoarece nu a fost publicat in “Monitorul

Oficial al Republicii Moldova”, de aceea este necesara adoptarea unui mecanism viabil si

eficient pentru reglementarea exercitiului dreptului la replica si la rectificare, privind

materialele publicate/difuzate de mass-media.

5) Curtea Europeană a Drepturilor omului şi rolul acesteia în reglementarea

litigiilor legate de libertatea de exprimare.

Deschisa semnarii la Roma la 4 noiembrie 1950, Conventia europeana pentru

Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (numita de obicei Conventia

europeana a Drepturilor Omului – CEDO) a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953. Ea

instituie un mecanism unic in lume si, fara nici o indoiala, revolutionar: pe de o parte, ea

21

contine crearea unui organ de control, Curtea europeana a Drepturilor Omului; pe de alta

parte, acest organ beneficiaza de imputerniciri de investigare si, pe deasupra, de sanctionare.

Conventia prezinta un mecanism de control efectif si concret, debarasat de obligatia de

reciprocitate si de posibilitate pentru Statele contractante de a se sustrage de la obligatiile care

decurg din text. Purtînd amprenta realismului (realism pe care il regasim in jurisprudenta

organelor Conventiei), ea nu garanteaza decît drepturi si garantii individuale, spre deosebire

de Declaratia universala a Drepturilor Omului de la care se inspira si cu care prezinta un

anumit numar de similitudini. Odata cu adoptarea protocoalelor aditionale, lista acestor

drepturi se extinde.

Dreptul Conventiei este benefic in primul rînd persoanelor individuale, care sunt

marii beneficiari ai acestui sistem. De asemenea el exercita o influenta pozitiva asupra

drepturilor interne, impulsionînd necesitatea pentru anumite reforme, oferind notiuni clare si

solide care reapar frecvent in dezbaterile nationale. In sfîrsit, Conventia si jurisprudenta

organelor sale au permis aparitia unei ordini publice europene in materie de Drepturi ale

Omului, cu standarde comune in pofida diversitatii de situatii si de sisteme interne

susceptibile de a fi intîlnite pe continentul european. Comisia a reamintit: ratificînd

Conventia, Statele nu doreau sa-si apere interesele nationale dar sa realizeze obiectivele

Consiliului Europei instaurînd o ordine publica a liberelor democratii din Europa (Nr. 788/90,

Com. Dr.O., dec. 11.01.1961, anuarul 4; Irlanda v. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978, seria A

nr. 25; Soering v. Regatul Unit din 7 iulie 1989, seria A nr. 161; Loizidou v. Turcia din 23

martie 1995, seria A nr. 310).

6) Condiţii de admisibilitate a cererii la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului (calea de parcurs).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată cu o cerere de către orice

persoană fizică, orice organizaţie guvernamentală sau orice grup de particulari care se

pretinde victimă a unei violări din partea unui stat parte la Convenţie a drepturilor prevăzute

de Convenţie sau Protocoalele sale adiţionale.

O cerere poate fi îndreptată doar contra unui stat parte la Convenţie. Reclamantul

poate deplânge acţiunile/inacţiunile autorităţilor care au dus la încălcarea unui drept garantat

de Convenţie (obligaţii negative), fie că nu a întreprins măsurile necesare pentru a preveni şi a

reprima acţiunile unor persoane private, comise sub jurisdicţia sa, care antrenează o violare a

Convenţiei (obligaţii pozitive).

22

Curtea nu este competentă să examineze cereri ce vizează situaţiile care au avut loc

sau s-au sfârşit până la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul pârât. Convenţia a intrat

în vigoare pentru Republica Moldova la 12 septembrie 1997.

Pentru a depune o cerere la Curte ea trebuie să satisfacă anumite condiţii. Acestea sunt

stabilite în art. 34 şi art. 35 ale Convenţiei:

- cererea să fie compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei;

- reclamantul să fie "persoană fizică", "organizaţie neguvernamentală" sau "un

grup de particulari";

- reclamantul trebuie să probeze calitatea de „victimă”;

- epuizarea căilor de recurs interne;

- respectarea termenului de 6 luni;

- cererea să nu fie anonimă;

- respectarea principiul „non bis in idem”;

- cererea să nu fie în mod vădit nefondată;

- cererea să nu fie abuzivă.

7) Reguli esenţiale din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

pe art.10.

„1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara

amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica

Statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui

regim de autorizare.

2. Executarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa

unor formalitati, conditii, restrîngeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri

necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau

siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a

moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de

informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii

judecatoresti.”

Principii Generale:

„Fiecaruia dupa merit”: voi incepe deci prezentarea subiectului cu un citat de-al

Curtii. Este vorba de un extras din hotarîrea Handyside (mentionata mai sus, §49):

23

„Rolul sau de supraveghere obliga Curtea sa acorde o atentie extrema principiilor

proprii unei „societati democratice”.

Realizînd aceasta, Curtea face trimitere direct la esenta CEDO, la originile sale: de a

pastra si a promova democratia, Statul de Drept, Pacea in Europa. Este vorba de un model de

societate dorit de fondatorii Consiliului Europei.

Cît priveste relatia intre democratie si Conventie, Curtea s-a pronuntat in hotarîrea sa

Partidul comunist unificat din Turcia si altii v. Turcia (hotarîrea din 30 ianuarie 1998,

Culegerea 1998-I, p. 21-22, § 45) dupa cum urmeaza: „Democratia reprezinta fara nici o

indoiala un element fundamental al “ordinii publice europene” (...).

Aceasta reiese mai intîi din preambulul la Conventie, care stabileste o legatura foarte

clara intre Conventie si democratie, declarînd ca apararea si dezvoltarea drepturilor omului si

a libertatilor fundamentale se sprijina pe un regim politic cu adevarat democratic, si pe o

conceptie comuna si un comun respect al drepturilor omului (...). Acelasi preambul enunta

apoi ca Statele europene au in comun patrimoniul de idealuri si traditii politice, de respect al

libertatii si de preeminenta a dreptului. Curtea a vazut in acest patrimoniu comun valorile care

decurg de aici in conformitate cu Conventia (...); in mai multe reprize, ea a mentionat ca

acesta este destinat apararii si promovarii idealurilor si valorilor unei societati democratice.

In afara de aceasta articolele 8, 9 10 si 11 din Conventie invita sa apreciem amestecul

in exercitarea drepturilor pe care ele le prevad cînd este “necesar intr-o societate

democratica”. Unica forma de necesitate capabila sa justifice un amestec in unul din aceste

drepturi este cel care poate fi reclamat de “societatea democratica”. Democratia este astfel

considerata ca unicul model de politica prevazut de Conventie si de aici, unicul care poate fi

compatibil cu ea.„

Pentru a reveni la cazul Handyside, Curtea prin urmare face urmatoarea legatura

precizînd ca: „Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei

asemenea societati, una din conditiile primordiale ale progresului ei si a evoluarii fiecarui

individ.”

Prin urmare, Curtea estimeaza ca aceasta libertate de exprimare este valoroasa nu

numai pentru: „informatiile” sau „ideile” acceptate cu favoare sau considerate ca inofensive

sau indiferente; dar de asemenea si pentru cele care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza; astfel

le doreste pluralismul, toleranta si spiritul de transparenta fara de care nu exista „societatea

democratica” (Handyside mentionat mai sus, p.23, §49; Sunday Times mentionat mai sus, pp.

40-41, §65; Lingens mentionata mai sus, p.26, §41; Oberschlick v. Austria din 23 mai 1991,

seria A nr. 204, p. 25, §57; Castells mentionata mai sus, p. 22, §42; Jersild v. Danemarca din

24

23 septembrie 1994, seria A nr.298, p.26, §37; Piermont v. Franta din 27 aprilie 1995, seria A

nr.314, p. 26, §76; Vogt v. Germania din 26 septembrie 1995, seria A nr.323, p.25, §52; De

Haes et Gijsels v. Belgia din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, p.236; Fressoy si Roire

mentionata mai sus). Evident, aceste afirmatii sunt facute sub rezerva paragrafului 2 al

articolului 10.

Dar, ar trebui sa se insiste asupra faptului ca aceste idei de pluralism, toleranta si spirit

de transparenta ar trebui sa fie impuse la momentul judecarii. De altfel, astfel de principii

democratice sunt generale si valoreaza de asemenea si pentru alte drepturi asigurate de

CEDO, cum ar fi dreptul la libertatea de gîndire, de religie, de asociere, de intrunire...

De aici decurge ca orice „formalitate”, „conditie”, „restrictie” sau „sanctiune” impusa

in materia de drept este proportionala cu scopul legitim urmarit. Pe de alta parte, oricine isi

exercita libertatea de exprimare isi asuma „indatoriri si responsabilitati” a caror extindere

depinde de situatie si de procedeul tehnic utilizat. Curtea nu ar putea face abstractie de

„indatoririle” si „responsabilitatile” celui interesat.

In exercitarea dreptului sau de control, Curtea trebuie sa examineze ingerinta in

lumina cazului in intregime, inclusiv valoarea remarcilor reprosate reclamantului si contextul

in care ele au fost facute. Controlul sau s-ar dovedi a fi in general iluzoriu daca ea ar examina

aceste decizii separat; ea trebuie sa le prevada in lumina cazului in intregime, inclusiv

publicatia despre care este vorba si argumentele si mijloacele de proba invocate de reclamant

in sistemul juridic intern apoi pe plan international.

Dar sa revenim la paragraful 2 al articolului 10, deoarece el fixeaza cazul restrictiilor

la drepturile garantate de primul alineat al paragrafului. Curtea va incepe prin verificarea

existentei unei „ingerinte”, ceea ce impune in general putine probleme (vezi, pentru un

exemplu de contestare: hotarîrea Roemen si Schmit v. Luxembourg din 25 februarie 2003).

De fapt, o ingerinta in drepturile garantate de articolul 10, odata ce existența sa este

vadita, nu va fi admisa decît daca:

1. era „prevazuta de lege”;

2. urmarea un „scop legitim”;

3. era „necesara intr-o societate democratica” pentru a atinge acest scop.

Cît priveste primul punct, cu alte cuvinte o ingerinta „prevazuta de lege”, ar trebui de

precizat ca pentru Curte cuvîntul „lege” contine in acelasi timp dreptul scris si dreptul nescris.

Ea nu atribuie aici o importanta faptului ca legea este o creatie jurisprudentiala sau legislativa.

In caz contrar s-ar merge vadit impotriva intentiei autorilor Conventiei (Sunday Times nr. 1,

26 aprilie 1979, seria A nr. 30, §47).

25

Curtea a verificat „calitatea” sa: legea trebuie sa fie in același timp „accesibila”, dar

de asemenea „previzibila”. Cu alte cuvinte, cetatenii trebuie sa-si poata regla conduita in

lumina unei legi in mod suficient clare si precise.

Ingerința trebuie să urmarească un „scop legitim”, altfel spus: „securitatea nationala,

integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea crimei, protectia

sanatatii sau moralei, protectia reputatiei sau drepturilor altuia, pentru a impiedica divulgarea

informatiilor confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii

judecatoresti”.

Aceasta lista poate parea sa fie impresionanta, atît prin numarul de cazuri prevazute

cît si prin generalitatea lor, dar noi vom vedea ca controlul exercitat de Curte ii atribuie un

mare temperament. Pe de alta parte, veți nota ca aceasta lista nu contine nici o nota

economica, spre deosebire de articolul 8. Noi vom avea posibilitatea sa observam aceasta pe

parcursul etapei cazurilor practice.

In fine, Curtea poate foarte bine sa retina mai multe scopuri legitime pentru un caz.

Ramîne punctul 3, sau etapa a 3 in controlul european exercitat de Curte: verificarea

daca ingerinta era „necesara intr-o societate democratica”.

Acest control european se refera in acelasi timp la finalitatea masurii litigioase si

„necesitatea” ei. El influenteaza atît legea de baza cît si decizia care o aplica, chiar daca ea

emana de la o jurisdictie independenta.

Adjectivul „necesara”, in sensul articolului 10 §2, implica existenta unei „necesitati

sociale imperioase”. Curtea a precizat ca daca adjectivul „necesar”, in sensul articolului 10

§2, nu este sinonim cu „indispensabil”, cu atît mai mult el nu are supletea a astfel de termeni

cum ar fi „admisibil”, „normal”, „util”, „rezonabil” sau „oportun”.

Circumstantele din jurul faptelor, spre exemplu dificultatile legate de lupta impotriva

terorismului, sunt deci luate in consideratie de Curte (Irlanda mentionat mai sus, pp. 9 si

urmat., §§ 11 si urmat.; Aksov mentionata mai sus, pp. 2281 si 2284, §§ 70 si 84, Zana v.

Turcia din 25 noiembrie 1997, Culegerea 1997-VII, p. 2549, §§ 59-60; Partidul comunist

unificat din Turcia si altii mentionata mai sus, p. 27, § 59).

Un alt exemplu, autoritatile ar trebui sa poata dovedi recurgerea la calea penala, in

timp ce aveau la dispozitie alte cai (Lehideux si Isorni v. Franta din 23 septembrie 1998,

Culegerea 1998-VII: mijloace de interventie si de respingere, in special pe caile civile).

Presa joaca un rol eminent in societatea democratica: daca ea nu trebuie sa

depaseasca anumite limite, tinînd in special la protectia reputatiei si la drepturile altuia

precum si la necesitatea de a impiedica divulgarea informatiilor confidentiale, ei totusi ii

26

revine sa comunice, respectînd indatoririle si responsabilitatile sale, informatii si idei asupra

tuturor problemelor de interes general (De Haes si Gijsels mentionat mai sus, pp. 233-234, §

37). Presa este chemata sa joace rolul sau indispensabil de „cîine de garda” /vezi, in special,

hotarîrile Goodwin v. Regatul Unit din 27 martie 1996, Culegerea 1996-II si Bladet Tromso si

Stensaas v. Norvegia din 20 mai 1999 [GC], CEDO 1999-III).

Libertatea jurnalistica contine si recurgerea posibila la o anumita doza de exagerare,

de polemica, chiar si de provocare (hotarîrile Preger si Oberschlick v. Austria din 26 aprilie

1995, seria A nr. 313, p. 19, §8; De Haes si Gijsels mentionata mai sus, p. 236, §46).

Cît priveste tonul polemic chiar agresiv al jurnalistilor – ceea ce Curtea nu va aproba

–, s-ar cuveni sa reamintim ca, in afara de esenta ideilor si informatiilor exprimate, articolul

10 de asemenea protejeaza si modul lor de exprimare (hotarîrile Oberschlick, mentionata mai

sus, p.25, §57; Jersild mentionata mai sus, p.23, §31).

Intr-un mod general, in materie de presa, puterea nationala de apreciere se confrunta

cu interesul societatii democratice de a asigura si a mentine libertatea presei. La fel, s-ar

cuveni sa acordam o mare pondere acestui interes cînd este vorba de a determina, dupa cum o

cere paragraful 2 al articolului 10, daca restrictia era proportionala cu scopul legitim urmarit

(hotarîrile Goodwin mentionata mai sus, pp. 500-501, §40; Worm v. Austria din 29 august

1997, Culegerea 1997-V, p.1551, §47; Fressoz si Roire, mentionata mai sus).

Dar presa nu reprezinta o citadela izolata. Astfel, la functia presei care consta in

difuzarea informatiilor si ideilor asupra problemelor de interes public, se alatura dreptul, pen-

tru public, de a le primi (Oberschlick mentionata mai sus, pp.25-26, §58; Observer si

Guardian v. Regatul Unit din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 216, p.30, §59; Thorgeir Thor-

geirson mentionata mai sus, p.27, §63; Jersild mentionata mai sus, p.23, §31; De Haes si

Gijsels mentionata mai sus, p.234, §39, Fressoz si Roire, mentionat mai sus).

Cu certitudine, cineva, inclusiv jurnalistul, care isi exercita libertatea de exprimare isi

asuma „indatoriri si responsabilitati” a caror extindere depinde de situatia lui si de procedeul

tehnic utilizat (mutatis mutandis, Handyside precitat, p.23, §49; Fressoz si Poire, mentionat

mai sus). Recunoscînd in totalitate rolul esential care revine presei intr-o societate

democratica, Curtea subliniaza ca jurnalistii nu ar fi in principiu separati prin protectia pe care

le-o ofera articolul 10 de datoria lor de a respecta legile penale de drept comun (Fressoz si

Roire, mentionata mai sus).

Articolul 10, prin esenta sa, lasa jurnalistilor grija de a decide daca este necesar sau nu

de a reproduce suportul informatiilor lor pentru a le asigura credibilitatea. El apara dreptul

jurnalistilor de a comunica informatii asupra problemelor de interes general atîta timp cît ei se

27

exprima cu buna credinta, in baza faptelor exacte si furnizeaza informatii „fiabile si precise”

respectînd etica jurnalistica (Goodwin, mentionata mai sus, p.500, §39; Schwabe v. Austria

din 28 august 1992, seria A nr.242-B, p.34, §34, si, pentru o aplicare in sens contrar, Prager si

Oberschlick, mentionat mai sus, p.18, §37; Fressoz si Roire, mentionata mai sus; Colombani

si altii versus Franta din 25 iunie 2002, CEDO 2002-V).

Libertatea de exprimare a unui jurnalist care, lucrînd in cadrul functiunilor sale,

facuse caz de probleme de interes general, constituie un domeniu in care – conform jurispru-

dentei constante – restrictiile apeleaza la o interpretare stricta.

Cazul Thoma serveste, in aceasta privinta, ca exemplu (Cazul Thoma v. Luxembourg,

hotarîrea din 29/03/2001, §64). Reclamantul jurnalist, a fost condamnat pentru ca nu a

respectat obligatia sa de a informa loial publicul atunci cînd, in cadrul unei emisiuni

radiofonice, el a citat un articol de presa a unui confrate care afirmase ca unii functionari

publici ar fi „coruptibili”. Conform instantelor judecatoresti interne, reclamantul nu s-a

indepartat suficient de aceste afirmatii, prin faptul ca el si-a atribuit reprosul care se continea

in articol.

In concluzie, si inainte de a incepe dezbaterile, de a raspunde la intrebarile

dumneavoastra si de a examina cazul practic, sa precizam ca libertatea presei furnizeaza

opiniei publice unul din cele mai bune mijloace de a cunoaste si a judeca despre ideile si

atitudinile conducatorilor. Or, pentru a reveni la cuvintele mele introductive, libertatea

dezbaterii politice este esenta notiunii de societate democratica care domina Conventia in

intregime (Lingens mentionata mai sus, p.26, §42; Oberschlick mentionata mai sus, pp.25-26.

8) Legea privind contracararea activităţii extremiste.

Una dintre legile care stîrneste o ingrijorare deosebita din partea societatii civile si

mass-media este Legea privind contracararea activitatii extremiste1, adoptata de Parlamentul

R. Moldova la 21 februarie 2003 si publicata la 28 martie 2003. De altfel, revolta societatii

civile si a mass-media s-a facut auzita imediat ce s-a raspîndit informatia privind

eventualitatea puternica a adoptarii acestei legi. Totusi nici declaratiile opozitiei parlamentare

si nici reactiile promte ale unor organizatii neguvernamentale din sectorul media nu au parut

sa aiba macar o infima influenta asupra procesului legislativ, or aceasta lege s-a adoptat intr-

un ritm extrem de rapid. In acelasi timp, trebuie sa recunoastem ca, formal, aceasta a fost

supusa discutiilor publice, or proiectul a suferit procedura democratica a publicarii2 inainte de

adoptare, fenomen pe care-l atestam extrem de rar in Moldova. De altfel, istoria aparitiei

acestei legi in R. Moldova este foarte asemanatoare cu istoria aparitiei unei legi similare in

28

Rusia: mai exact legea moldoveneasca o copiaza pe cea rusa atît sub aspectul continutului, cît

si a modului de adoptare. Astfel legea moldoveneasca are aceeasi denumire ca si cea rusa,

practic acelasi continut si, la fel ca si cea rusa, reprezinta o initiativa a Presedintelui tarii si a

fost elaborata si adoptata in mare graba, ambele legi suferind critici din cauza caracterului lor

antidemocratic. Este adevarat, legi care sanctioneaza “activitatea extremista” se discuta sau

chiar au fost adoptate si in alte tari, dar ceea ce remarcam intr-un mod deosebit in legea

moldoveneasca si rusa este accentul care se pune asupra mass-media ca potential subiect care

desfasoara “activitate extremista”, o multime de prevederi care ii sunt special consacrate, or

legea ar fi putut fi la fel de simplu si mult mai generala, utilizînd formula standard “orice

persoana”.Astfel Legea porneste de la definirea principalelor notiuni si conturarea principiilor

si directiilor principale in contracararea activitatii extremiste si continua cu raspunderea

asociatiei obstesti sau religioase ori a unei alte organizatii pentru desfasurarea activitatii

extremiste (art. 6), raspunderea mijlocului de informare in masa (art. 7), prevederi privind

inadmisibilitatea utilizarii retelelor de telecomunicatii de utilitate publica pentru desfasurarea

activitatii extremiste (art. 8), contracararea difuzarii materialelor cu caracter extremist (art. 9)

si referitoare la tinerea registrului materialelor cu caracter extremist (art. 10), raspunderea

persoanei cu functie de raspundere pentru desfasurarea activitatii extremiste (art. 11),

raspunderea cetatenilor Republicii Moldova, a cetatenilor straini si a apatrizilor (art. 12) si,

spre final, in afara de unele prevederi tipice, inadmisibilitatea desfasurarii activitatii

extremiste in cadrul intrunirilor (art. 13).

Obiective de referinţă

– să definească noţiunile libertatea de exprimare, activitate extremistă ;

– să identifice principalele principii în contracararea activității extremiste;

– să stabilească criteriile de admisibilitate a cererilor la CEDO ;

– să prezică evoluţia pe termen scurt, mediu şi lung a concepției legislative a

dreptului de liberă exprimare.

Bibliografie:

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a

O.N.U. la 10 decembrie 1948..

2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din

16.12.1966 internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

3. Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

29

fundamentale;

4. Codul civil,

5. Legii presei nr. 243-XIII din 26.10.1994

6. Legii cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din 23.04.2010,

7. Legea privind contracararea activităţii extremiste 28 martie 2003

8. Hotărîrea Plenul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova din

24.12.2012 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a unor prevederi ale

Legii cu privire la libertatea de exprimare”.

30

TEMA 3. Problematica defăimării persoanei în Republica Moldova

1) Obligaţia jurnalistului de a verifica veridicitatea informaţiei răspândite.

Responsabilitatea în cazul răspândirii informaţiei neveridice.

2) Lezarea onoarei şi demnităţii: noţiuni fundamentale. Premisele apărării

onoarei şi demnităţii prin mijloace civile.

3) Procedura apărării onoarei şi demnităţii prin mijloace civile.

4) Problematica reparării prejudiciului în cazul lezării onoareişi demnităţii.

5) Dreptul la rectificare si dreptul la replică: aspect teoretic şi aspect

normativ-juridic.

6) Noţiuni privind apărarea onoarei şi demnităţii prin mijloace penale şi

administrative. Deosebiri între apărarea prin mijloace juridico-penale şi apărarea prin

mijloace juridico-civile a onoarei şi demnităţii.

7) Problematica defăimării în legislaţia altor state.

1. Obligaţia jurnalistului de a verifica veridicitatea informaţiei răspândite.

Responsabilitatea în cazul răspândirii informaţiei neveridice.

Conform art.32 al Constitutiei R.M. oricarui cetatean ii este garantata libertatea

gindirii, a opiniei, precum si libertatea exprimarii in public prin cuvint, imagine sau prin alt

mijloc posibil. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a

comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice. Libertatea exprimarii nu

poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie.

Totodata, la solutionarea cauzelor e necesar de a tine cont de faptul ca in aspectul

art.10 al CEDO si Constitutiei R.M. exercitarea acestor libertati poate fi supusa unor

formalitati, conditii, restringeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri

necesare intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau

siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a

moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora pentru a impiedica divulgarea de

informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.

Sint interzise si pedepsite prin lege contestarea si defaimarea statului si a poporului,

indemnul la razboi la agresiune, la ura nationala, rasiala sau religioasa, incitarea la

31

discriminare, la separatism teritorial, la violenta publica, precum si alte manifestari ce

atenteaza la regimul constitutional.

Prin notiunea „restrictie prevazuta de lege“ se intelege ca orice restringere a libertatii

de exprimare sau a dreptului la informatie trebuie sa fie expres prevazuta de Constitutie si de

alte legi. Insasi legea trebuie sa fie accesibila, sa nu contina ambiguitati, sa fie reflectata intr-

un domeniu clar delimitat si cu precizie, astfel incit sa ofere persoanelor posibilitatea de a

prevedea daca o anumita actiune a lor este ilegala. Prin sintagma „necesara intr-o societate

democratica“ urmeaza sa se inteleaga ca in fiecare caz este necesar de a stabili daca o anumita

restrictie este sau nu, proportionala cu scopul legitim urmarit“, concomitent nepierzind din

vedere importanta libertatii de exprimare intr-o societate democratica. Aceasta

proportionalitate implica punerea in balanta pentru testare pe de o parte a interesului public

protejat si pe de o parte dreptul la libera expunere intr-o societate democratica. Restrictia

trebuie sa urmareasca unul sau mai multe scopuri prevazute in alin.2 art.10 CEDO si alin.2

art.32 al Constitutiei R.M.

REZOLUTIA 1003 (1993) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei privind

etica jurnalismului considera urmatoarele principii de etica a jurnalismului si este de parerea

ca acestea trebuie aplicate in domeniul respectiv in Europa.

Stiri si opinii

1. Suplimentar la drepturile si obligatiile juridice stabilite de catre normele juridice

respective, presa mai are o responsabilitate etica fata de cetateni si societate, care trebuie

accentuata la momentul actual, cand informarea si comunicarea joaca un rol major in

formarea atitudinii personale a cetatenilor si dezvoltarea societatii si a vietii democratice.

2. Profesia de jurnalist include drepturi si obligatii, libertati si responsabilitati.

3. Principiul de baza al eticii jurnalismului este diferentierea dintre noutati si opinii, astfel

incat acestea sa nu fie confundate. Noutatea este o informatie referitor la fapte si date, in timp

ce opiniile includ ganduri, idei sau pareri ale agentiilor de presa, editorilor si jurnalistilor.

4. Difuzarea stirilor trebuie sa fie bazata pe adevar, asigurata prin mijloace adecvate de

verificare si demonstrare si pe impartialitate in prezentare, descriere si narare. Barfele nu

trebuie confundate cu noutatile. Titlul si sumarul stirilor trebuie sa reflecte esenta

evenimentelor si datelor prezentate cat mai precis.

5. Exprimarea opiniilor poate include ganduri sau comentarii asupra unor idei sau

remarci generale privind stirile despre evenimentele actuale. Chiar daca opiniile sunt

intotdeauna subiective si nu pot servi ca criteriu pentru veridicitate, trebuie sa ne asiguram ca

opiniile sunt exprimate onest si etic.

32

6. Opiniile sub forma de comentarii asupra evenimentelor sau actiunilor privind

persoanele fizice sau institutiile nu trebuie sa respinga sau sa defaimeze realitatea faptelor si

datelor.

7. Functia presei este una de "mediere", oferind un serviciu de informare, iar drepturile

acesteia legate de libertatea informatiei depinde de destinatarii acesteia, cetatenii.

8. Informatia este un drept fundamental care a fost pus in evidenta de dreptul cutumiar

al Comisiei Europene si a Tribunalului Drepturilor Umane legat de Articolul 10 al Conventiei

Europene privind Drepturile Umane si recunoscut in Articolul 9 al Conventiei Europene

privind Televiziunea Transfrontiera, precum si de toate constitutiile democratice. Detinatorul

dreptului este cetateanul, care mai are si dreptul de a cere ca informatia oferita de jurnalisti sa

fie veridica in cazul stirilor si onesta in cazul opiniilor, fara interventii din exterior atat din

partea autoritatilor publice, cat si a sectorului privat.

9. Autoritatile publice nu trebuie sa se considere proprietari ai informatiei.

Reprezentarea acestor autoritati ofera baza juridica pentru eforturile de garantare si extindere

a pluralismului in mass-media si asigurarea crearii conditiilor necesare pentru libertatea de

exprimare si dreptul la informare si preintampinarea cenzurii. Mai mult decat atat, Comitetul

Ministrilor este constient de acest fapt, dovada fiind Declaratia de Libertate a Cuvantului si a

Informatiei adoptata la 29 aprilie 1982.

10. In ceea ce priveste jurnalismul, este necesar de a lua in consideratie ca acesta se

bazeaza pe mass-media, care este parte a structurii corporative in cadrul careia este necesar de

a face deosebire intre editori, proprietari si jurnalisti. In acest context, in afara de asigurarea

libertatii cuvantului a mijloacelor de informare este necesara si protejarea libertatii in cadrul

mijloacelor de informare.

11. Agentiile de presa trebuie sa se considere agentii socio-economici specializati, ai

caror obiective antreprenoriale trebuie sa fie limitate de conditiile oferirii accesului la un drept

fundamental.

12. Agentiile de presa trebuie sa ofere transparenta in ceea ce priveste proprietatea si

managementul mijloacelor de informare, incurajand cetatenii sa stabileasca clar identitatea

proprietarilor si profunzimea interesului economic al acestora in mijloacele de informare in

masa.

13. In cadrul agentiilor de presa trebuie sa existe o relatie de cooperare intre editori si

jurnalisti, luand in consideratie ca respectarea legitima a orientarilor ideologice ale editorilor

si jurnalistilor este limitata de cerintele absolute fata de veridicitatea informatiei si fata de

33

opiniile etice. Acest lucru este esential in cazul respectarii dreptului fundamental la informatie

al cetatenilor.

14. Aceste cerinte necesita intensificarea protectiei libertatii cuvantului jurnalistilor

deoarece in ultimul caz acestia trebuie sa actioneze ca ultima sursa de informare. In acest sens

este necesar de a extinde si clarifica natura clauzei constiinciozitatii si a secretului profesional

vis-a-vis de sursele confidentiale, armonizand prevederile nationale respective, astfel incat

acestea sa poata fi implementate in contextul mai larg al Europei democratice.

15. Nici editorii si proprietarii, nici jurnalistii nu trebuie sa se considere ca sunt

proprietari ai stirilor. Agentiile de presa nu trebuie sa trateze informatia ca marfa, ci ca drept

fundamental al cetateanului. In acest sens, mijloacele de informare in masa nu trebuie sa

speculeze cu calitatea si esenta stirilor sau a opiniilor in scopul maririi audientei pentru a spori

venitul din publicitate.

16. Pentru a fi sigur de etica informatiei, publicul tinta al acesteia trebuie considerat ca

indivizi si nu ca multime.

2. Lezarea onoarei şi demnităţii: noţiuni fundamentale. Premisele apărării

onoarei şi demnităţii prin mijloace civile.

Avand rolul de a apara personalitatea, normele ce protejeaza onoarea și demnitatea

sunt de o necesitate stringenta in contextul "religiei secolului XX", care declara ca omul este

valoarea fundamentala a societatii. Desi nu exista dubii asupra necesitatii de a reglementa prin

lege aceste relatii sociale, insusi modul cum trebuie reglementata și respectiv aparată, onoarea

si demnitatea persoanei este izvorul a numeroase dezbateri. Discutiile se amplifica odata cu

dezvoltarea progresiva a mijloacelor de informare in masa si cresterea semnificativa a

impactului acestora asupra opiniei publice. Pentru a nu afecta transparenta si controlul social

al activitatii autoritatii, in unele cazuri se cere o protectie redusa a onoarei si demnitatii unor

categorii de persoane.

Apararea onoarei si demnitatii persoanei contra raspandirii informatiilor cu caracter

defaimator si care nu corespund realitatii se realizeaza in R. Moldova destul de eficient prin

intermediul art. 7 si 71 din Codul civil (in continuare C.C.). Art. 7 stipuleaza: "(1)Orice

persoana fizica sau juridica este in drept sa ceara prin judecata dezmintirea informatiilor care

lezeaza onoarea si demnitatea ei, daca cel care a raspandit asemenea informatii nu dovedeste

ca ele corespund realitatii. (2) In cazul in care asemenea informatii au fost raspandite prin

34

intermediul unui mijloc de informare in masa, instanta de judecata obliga redactia acestuia sa

publice, in termen de 15 zile de la data intrarii in vigoare a hotararii instantei de judecata, o

dezmintire la aceeasi rubrica, pe aceeasi pagina, in acelasi program sau ciclu de emisiuni.(3)

In cazul in care astfel de informatii sunt expuse intr-un document emis de o institutie, instanta

de judecata obliga institutia respectiva sa inlocuiasca acest document".

Conditiile (care necesita a fi intrunite cumulativ) pentru ca o persoana sa aiba sansa sa-

i fie satisfacuta o actiune intentata pe baza art. 7 C.C. sunt:

1. Sa fie difuzate anumite informatii

2. Informatiile raspandite sa lezeze onoarea si demnitatea persoanei

3. Informatiile raspandite sa nu corespunda realitatii

In legislatie nu este definita notiunea de "informatii care lezeaza onoarea si

demnitatea", asa cum nu este definita nici notiunea de "onoare" si "demnitate". Totusi in

doctrina de drept civil predomina definirea "onoarei" ca o apreciere pozitiva a personalitatii

din partea societatii, iar a "demnitatii", ca autoaprecierea pozitiva a personalitatii. In ceea ce

priveste informatiile care cad sub incidenta art. 7 C.C., fiind considerate "lezante" sau,

conform formulei anterior utilizate de legislatie, "ponegritoare", acestea sunt, conform

interpretarilor predominante in doctrina juridica, informatiile care releva nerespectarea de

catre persoana a legilor sau a principiilor morale ale societatii. In opinia noastra, principiile

morale nu sunt ceva cu adevarat obiectiv si pot fi percepute in mod diferit de diferiti oameni.

Ele ne permit sa delimitam o categorie de informatii incontestabil defaimatoare, dar o mare

parte raman sub marja discutabilului. Astfel subiectivismul este un pericol ce ameninta

solutionarea echitabila a litigiilor privind apararea onoarei si demnitatii.

In Hotararea Plenului Curtii Supreme de Justitie "Cu privire la aplicarea legislatiei

despre apararea onoarei, demnitatii, reputatiei profesionale ale cetatenilor si organizatiilor"

este specificat: "concluzia despre faptul ca informatiile sunt ponegritoare instanta

judecatoreasca o face dupa examinarea circumstantelor cauzei in sedinta judiciara. Refuzul de

a primi cererea de chemare in judecata din motivul lipsei faptului de lezare a onoarei si

demnitatii fara o asemenea judecare nu se admite" (pct. 16, alin 3), indicatie rezultand din

formularea alin.1 art. 7 C.C., care impune prezumtia ca informatiile raspandite lezeaza

onoarea si demnitatea persoanei fizice sau juridice. Pe de alta parte, aceasta regula isi gaseste

justificarea si prin faptul ca unele informatii pot fi atat defaimatoare, cat si lipsite de acest

semn, in dependenta de modul de percepere, de aprecierea subiectiva, de aprecierea unei

persoane concrete intr-o situatie concreta, si mai ales in dependenta de context.

35

Insa chiar si daca informatia e defaimatoare, Legea Presei in art. 27 prevede doua

cazuri de exonerare de raspundere a fondatorilor, redactorilor, jurnalistilor, autorilor in

cazurile cand acestia difuzeaza informatie neveridica: "daca informatia: a)este cuprinsa in

documentele si comunicatele oficiale ale autoritatilor publice; b)reproduce textual discursurile

publice sau rezumatul lor adecvat."

In doctrina si in jurisprudenta art. 7 este interpretat ca fiind aplicabil doar in cazurile

cand informatiile lezante se refera la persoane concrete sau identificabile, si nu la un grup care

este determinat doar prin anumite trasaturi generale. Pentru a vorbi despre o "persoana

concreta" nu este necesar ca acesteia sa i se spuna pe nume, e suficient ca ea sa poata fi

identificata fara gres, pornind de la contextul comunicarii. In ordinea art. 7 C.C. nu se pot

intenta procese pentru apararea onoarei si demnitatii poporului, judetului si populatiei sale,

grupului religios sau social. Daca, de exemplu, se face o afirmatie neplacuta despre femei, nu

poate orice femeie sa intenteze proces, sa obtina dezmintirea acestor informatii in privinta sa

si sa primeasca compensatie pentru prejudiciul moral cauzat. Argumentand ca ponegritoare

pot fi considerate numai informatiile care lezeaza onoarea si demnitatea unei persoane

concrete.

Informatiile raspandite trebuie sa nu corespunda realitatii. Informațiile care nu lezeaza

onoarea si demnitatea, desi nu corespund realitatii, nu pot fi dezmintite in ordinea prevazuta

de art. 7 si 71 C.C. Consideram binevenita renuntarea la redactia anterioara3 a art. 7 C.C.,

cand pentru a surveni raspunderea conform art. 7 si 71 C.C. era suficient ca informatia sa nu

corespunda realitatii, fara a se cere ca ea sa mai fie si defaimatoare. Redactia anterioara a fost

inoportuna si pentru ca denumirea articolului (apararea onoarei si demnitatii) era doar partial

relevanta pentru continutul articolului.

Atunci cand se decide daca informatiile defaimatoare corespund realitatii, trebuie sa se

ia in consideratie esenta informatiilor si nu unele elemente particulare. Astfel daca despre

cineva se spune ca si-a batut membrii familiei, dar in realitate el nu i-a batut pe ei, ci pe

vecini, atunci esenta cazului nu se va schimba, caci actiunile sale in ambele cazuri vor fi

condamnate de societate.

Sa mai mentionam ca atunci cand informatia raspandita corespunde realitatii, dar

lezeaza interesele cuiva, ar trebui sa survina dreptul la replica sau rectificare. Spre deosebire

de dezmintire care se va face doar cand informatiile nu corespund realitatii si lezeaza onoarea

si demnitatea, dreptul la replica apare si in prezenta unui singur semn: fie ca informatiile nu

corespund realitatii, fie ca ele lezeaza un drept sau interes. In opinia noastra, in Codul Civil

(sau eventual in legile ce reglementeaza nemijlocit activitatea mijloacelor de informare in

36

masa) trebuie prevazuta acordarea, cu titlu obligatoriu, a dreptului la replica sau rectificare in

urmatoarele cazuri:

1)informatia faptica nu corespunde realitatii;

2)informatia faptica corespunde realitatii, insa opiniile expuse pe baza faptelor lezeaza

interesele cuiva;

3)judecatile de valoare expuse lezeaza interesele persoanei.

Deocamdata in legislatia R. Moldova dreptul la replica este prevazut doar in art. 40 al

Legii audiovizualului. Astfel acesta dispune: "(2) Persoana care se considera lezata intr-un

drept sau intr-un interes legitim, moral sau material, printr-o comunicatie audiovizuala are

dreptul sa ceara, conform legislatiei, despagubirile respective, rectificarea corespunzatoare

sau sa se foloseasca de dreptul la replica.(3) Rectificarea si replica vor fi difuzate in aceleasi

conditii in care dreptul sau interesul i-au fost lezate si nu vor fi comentate." Intru executarea

art. 40 al Legii Audiovizualului, Consiliul Coordonator al Audiovizualului, in baza art. 37

(alin. 1) al Legii, care ii acorda o anumita putere normativa, a adoptat "Norme obligatorii

pentru acordarea si programarea dreptului la replica in cadrul programelor audiovizuale"4 ,

reglementand detaliat problematica acordarii dreptului la replica si a rectificarii in institutiile

audiovizuale. Din pacate, Legea presei si Codul Civil nu au prevederi similare, totusi Codul

Civil stimuleaza publicarea rectificarii, stipuland ca in acest caz paratul poate fi exonerat de

repararea prejudiciului moral sau suma respectiva poate fi micsorata.

Prin prisma jurisprudentei Curtii Europene5, daca expresia este calificata ca judecata

de valoare, atunci ea nu poate fi dezmintita in ordinea prevazuta de art. 7 C.C. (cu conditia ca

judecata de valoare este bazata pe fapte expuse corect).

Din legislatie reiese ca atunci cand sunt raspandite informatii ce contin informatii

negative despre persoana (antecedente penale, aflarea in spitalul de boli psihice, aplicarea

sanctiunilor administrative, concedierea pe motive dezonorante), dar care corespund realitatii,

chiar si daca acestea au creat suferinte enorme persoanei, raspandirea lor nu se va sanctiona

conform art. 7 si 71 C.C. Insa aceasta nu inseamna ca raspandirea acestei categorii de

informatii este permisa. Constitutia prin art. 28 garanteaza dreptul omului la respectul si

ocrotirea vietii private. Actele normative ale R. Moldova stabilesc la concret anumite

categorii de informatii "private", a caror raspandire se permite cu conditia indeplinirii

anumitor conditii (de exemplu acordul persoanei). In lipsa indeplinirii acestor conditii,

informatia data nu poate fi raspandita. In schimb raspandirea informatiilor ce tin de viata

privata si familiala intra sub incidenta art. 7 si 71 C.C., daca acestea lezeaza onoarea si

demnitatea si nu corespund realitatii.

37

Exista totusi anumite cazuri cand, prin interpretarea CEDO, Curtea Europeana a

Drepturilor Omului a admis incalcarea dreptului la viata privata cu scopul prevenirii faptelor

penale si apararii ordinii publice.

Un element specific al acestor categorii de actiuni este faptul ca, in conformitate cu

art. 86 CC, acestora nu li se aplica prescriptia. Un principiu al teoriei occidentale stipuleaza

ca: "(a) in afara cazurilor exceptionale, termenul maxim de introducere a unei actiuni intr-un

caz de defaimare nu trebuie sa depaseasca un an. (b) Instantele trebuie sa asigure desfasurarea

fiecarei etape a procedurii judiciare in cauzele de defaimare intr-un termen rezonabil, pentru a

limita impactul negativ al intarzierii asupra libertatii de exprimare. In acelasi timp, cauzele nu

trebuie sub nici o forma sa fie judecate atat de rapid incat sa nu permita paratilor sa-si

pregateasca apararea in mod adecvat."6 Consideram ca legislatorul, in contextul elaborarii

unui nou Cod Civil, ar trebui sa introduca termenul de prescriptie in actiunile privind apararea

onoarei si demnitatii, astfel incat actiunilor privind repararea prejudiciului (moral, material) sa

li se aplice termenul de prescriptie general aplicabil actiunilor cu caracter patrimonial, iar

actiunilor privind dezmintirea informatiilor defaimatoare, sa li se aplice un termen mai mare,

la a carui determinare sa se tina cont de urmatoarele elemente: termenul sa asigure apararea

onoarei si demnitatii persoanei pentru o perioada suficienta atat pentru ca persoana vatamata

sa se adreseze dupa aparare in instanta, cat si pentru ca paratul sa pastreze majoritatea

probelor pe care le-ar folosi in aparare. Imprescriptibilitatea face ca la un moment dat paratul

sa nu mai poata sa se apere, iar reclamantul sa poata abuza pe baza acestui fapt.

Sarcina probatiei in litigiile privind apararea onoarei si demnitatii este repartizata intre

parat si reclamant. Insa reclamantul dovedeste doar faptul ca informatiile s-au raspandit, pe

cand paratul trebuie sa dovedeasca ca informatiile raspandite de el corespund realitatii

(eventual el poate alege varianta de a dovedi ca informatiile nu lezeaza onoarea si demnitatea

reclamantului sau ca nu s-au raspandit in general). Desi nu este obligat, reclamantul este in

drept sa dovedeasca si faptul ca informatiile raspandite nu corespund realitatii. Daca insa

paratul vrea sa i se repare prejudiciul moral, el trebuie sa dovedeasca si faptul si caracterul

pricinuirii suferintelor morale.

La problema sarcinii probatiunii, de curand, in virtutea ratificarii Conventiei Europene

a Drepturilor Omului, a aparut o noua norma, stipuland ca existenta faptelor poate fi

demonstrata, in timp ce adevarul unor judecati de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit si

respectiv nici nu se poate cere dovedirea acestuia. Aceasta norma deocamdata nu este

introdusa in legislatia interna a R. Moldova, dar exista deja din partea Plenului Curtii

Supreme de Justitie o recomandare ca legislatia sa fie aplicata anume in acest mod.

38

Din partea mass-media a venit nu o data propunerea ca sarcina de a dovedi

corespunderea realitatii sa cada asupra reclamantului, argumentandu-se ca mijlocul de

informare actioneaza intru interesul public si de aceea ar trebui sa fie favorizat, iar pe de alta

parte pentru ca reclamantului ii este mult mai usor sa dovedeasca ca informatia nu corespunde

realitatii, decat paratului ca ea corespunde realitatii. Aceasta propunere deocamdata nu este

sustinuta pentru ca: 1) publicand anumite informatii, mijlocele de informare in masa intr-un

fel afirma ca informatia raspandita este veridica, respectiv ei si sunt obligati sa-i dovedeasca

veridicitatea; 2) aceasta ar pune reclamantul intr-o situatie foarte jenanta, or lui i s-a lezat

onoarea si demnitatea si tot el ar trebui sa dovedeasca ca, de exemplu, nu este bolnav psihic

etc. In plus exista pericolul maririi numarului de publicatii defaimatoare si necorespunzatoare

realitatii in mass-media.

In privinta sarcinii de a dovedi veridicitatea informatiei, in doctrina europeana s-a

elaborat un principiu care este partial introdus in legislatia noastra: "in toate cazurile, daca

afirmatia contestata se dovedeste a fi adevarata, piritul va fi absolvit de orice raspundere

civila.", nu este implementata insa a doua parte a principiului: "in cazurile care implica

afirmatii privind chestiuni de interes public, reclamantul trebuie sa dovedeasca ca afirmatiile

sau faptele imputate, considerate defaimatoare, sunt false". Legislatia noastra deocamdata nu

da nici un statut special afirmatiilor facute pe baza unor chestiuni de interes public. In opinia

noastra, sarcina probarii nu trebuie sa treaca complet asupra reclamantului, ci, eventual, doar

in cazurile cand informatia raspandita este de interes public sau sa se aplice si aici regula

generala ca fiecare parte sa dovedeasca imprejurarile pe care le invoca ca temei al pretentiilor

sale.

Art. 7 Cod Civil se aplica independent de faptul daca cel ce a raspandit informatia

avea intentia de a defaima o alta persoana fizica sau juridica sau el nu a urmarit un astfel de

scop, dar actiunile sale obiectiv au adus la aceasta.

Spre deosebire de legislatia R.Moldova, teoria si practica occidentala stabileste

anumite cazuri cand paratii vor fi exonerati de raspundere chiar daca au difuzat informatii

false : astfel, pentru a nu admite pedepse excesive la adresa presei libere si eficiente, s-a

elaborat principiul "publicarii rezonabile": Chiar atunci cand o afirmatie referitoare la o

chestiune de interes public a fost dovedita falsa, paratii ar trebui sa beneficieze de protectia

publicarii rezonabile. Aceasta forma de aparare poate fi folosita atunci cand se considera ca

este rezonabil in orice circumstante pentru o persoana in pozitia paratului sa difuzeze

materialul in modul si forma in care a facut-o. Pentru a decide daca difuzarea informatiei a

fost rezonabila in conditiile unui anumit caz, instanta trebuie sa ia in considerare importanta

39

libertatii de exprimare in chestiuni de interes public si dreptul publicului de a fi informat

prompt in legatura cu astfel de chestiuni7 . In opinia noastra, in ceea ce priveste repararea

prejudiciului moral, ar fi binevenita implementarea acestui principiu si in R. Moldova. In ceea

ce priveste dezmintirea insa, consideram ca aceasta ar trebui sa se publice in orice caz cand

informatiile publicate se dovedesc a fi neveridice, inclusiv in cazurile prevazute de art. 27

Legea Presei (citat mai sus), altfel, pe de o parte se deschide posibilitatea abuzului din partea

mass-media, pe de alta parte, nu se asigura o aparare suficienta a personalitatii, or dezmintirea

trebuie sa se raspandeasca in cercul acelorasi persoane, in randul carora s-a raspandit

informatia neveridica. Eventual, in cazul retransmiterii discursurilor publice sau a

comunicatelor oficiale, in dezmintire s-ar putea insista asupra nevinovatiei mass-media, iar

cheltuielile de publicare sa fie puse asupra persoanei vinovate de raspandirea primara a

informatiei.

Neexecutarea hotararii instantei de judecata in privinta dezmintirii poate atrage, in

ordinea stabilita de Codul de procedura civila, aplicarea unei amenzi. Amenda se poate aplica

de atatea ori, de cate ori debitorul incalca termenele stabilite pentru executarea hotararii.

Achitarea amenzii nu scuteste de obligatia de a publica dezmintirea.

In practica apare deseori situatia cand, desi mijloacele de informare in masa au

publicat dezmintirea informatiilor ce nu corespund realitatii, persoanele vizate prin aceste

informatii se adreseaza in instanta de judecata. Se pune problema daca paratul ar trebui sa

raspunda dublu pentru o greseala, dezmintind repetat. La aceasta situatie se refera Hotararea

Plenului Curtii Supreme de Justitie (mentionata mai sus) cand prevede ca "daca paratul in

conformitate cu alin. 3 art. 71 CC a dezmintit prin publicare informatiile difuzate, insa

reclamantul insista asupra examinarii litigiului in fond, instanta de judecata adopta o hotarare

de admitere a actiunii, indicand in dispozitiv ca ea nu se pune in executare"(pct. 30).

Bineinteles ca aceasta prevedere nu se va aplica atunci cand dezmintirea publicata nu repara

complet sau corespunzator drepturile si interesele lezate.

Acestea sunt doar cateva dintre aspectele juridice ale apararii onoarei si demnitatii in

R. Moldova. Problematica repararii prejudiciului moral in aceste cazuri ar necesita o tratate

aparte, careia ii vom consacra un articol separat.

3. Procedura apărării onoarei şi demnităţii prin mijloace civile.

Apararea reputatiei profesionale - In cazul admiterii actiunii despre apararea reputatiei

profesionale a persoanei juridice nu se aplica art.71Cod civil deoarece aceasta lege nu prevede

recuperarea daunei morale in favoarea unei intreprinderi, institutii si organizatii.

40

Sub notiunea de dauna morala (nepatrimoniala) se inteleg suferintele morale si psihice (de

exemplu, jignire, rusine, disperare, defectuozitate, indignare, stare de disconfort), pe care le

suporta (indura) reclamantul in urma actiunilor ilegale ale reclamatului indicate in alin.1

art.71Cod civil.Cerinta despre recuperarea daunei morale poate fi inaintata atit de depunerea

cererii de chemare in judecata cu privire la apararea onoarei si demnitatii, cit si in cursul

examinarii ei in fond in sedinta judiciara.O asemenea cerinta poate fi inaintata si de sine

statator, precum si in cazurile in care, de exemplu, redactia mijlocului de informare in masa a

publicat benevol dezmintirea ce il satisface pe reclamant.

Dauna morala este reparata, conform deciziei instantei judecatoresti de catre mijlocul

de informare in masa, precum si de persoane oficiale si cetateni in cazul vinovatiei lor, in

expresie baneasca si in marimea determinata de catre instanta judecatoreasca.

Cuantumul recuperarii daunei morale cauzate cetateanului se determina in fiecare caz

separat in dependenta de caracterul si continutul publicatiei, informatiilor expuse (daca

continea atacuri vehemente in adresa cetateanului), sfera si gradul de raspundere a lor (intr-o

editie raionala, republicana sau intr-un cerc restrins de persoane), gradul suferintelor morale,

precum si de alte circumstante ce merita atentie in legatura cu raspindirea informatiilor.

Determinind cuantumului daunei morale cauzate de catre un cetatean, instanta judecatoreasca

este in drept sa tina cont de starea lui materiala (patrimoniala).

Apararea onoarei si demnitatii in caz de deces In cazul incetarii din viata a

cetateanului pina la terminarea judecarii cauzei de catre instanta judecatoreasca privind

apararea onoarei si demnitatii sale si repararea daunei morale, succesiunea in drepturi

procesuale nu se admite. In asemenea cazuri instanta judecatoreasca claseaza procesul potrivit

p.8 art.218 Cod de procedura civila.

In cazul actiunilor organizatiilor privind apararea onoarei, demnitatii si reputatiei

profesionale in caz ca una din parti iese din raportul juridic litigios sau stabilit prin hotarire se

admite substituirea acestei parti cu succesorul ei de drepturi in orice stadiu al procesului.

Daca impreuna cu cererea despre apararea onoarei si demnitatii cetateanul sau organizatia a

inaintat cererea despre repararea daunei materiale cauzate de raspunderea informatiilor

ponegritoare, instanta solutioneaza aceasta cerinta in conformitate cu art.475, 476 C.C.

Asupra cerintelor privind repararea daunei materiale se extinde termenul de prescriptie,

stabilit de art.74 Cod civil.. In cazul in care instanta judecatoreasca a recunoscut ca

informatiile corespund realitatii si ca ele nu sint ponegritoare, cerintele despre dezmintirea lor

si despagubirea daunei morale urmeaza sa fie respinse.

41

4. Problematica reparării prejudiciului în cazul lezării onoarei şi demnităţii.

DEFAIMAREA SI LEGISLATIA PENALA

Defaimarea si legislatia penala (a) Toate legile penale privind defaimarea trebuie

abrogate si inlocuite, daca este cazul, cu legi civile. Este necesara luarea unor masuri de

aplicare progresiva a acestui principiu in statele care continua sa aplice legi penale privind

defaimarea.

(b) Ca o chestiune practica, recunoscand faptul ca in multe state legile penale privind

defaimarea reprezinta principala metoda de abordare a atacurilor nejustificate la adresa

reputatiei unei persoane, trebuie luate masuri imediate pentru a se asigura conformitatea lor cu

urmatoarele conditii:

i. nimeni nu poate fi condamnat pentru defaimare pe baza unei legi penale daca partea

care pretinde ca a fost defaimata nu dovedeste mai presus de orice dubiu rezonabil existenta

tuturor elementelor infractiunii, stabilite mai jos;

ii. infractiunea de defaimare prevazuta de legea penala nu poate fi reclamata daca nu

se dovedeste ca afirmatiile contestate sunt false, ca acest fapt era cunoscut la momentul

sustinerii lor, sau ca au fost facute fara sa se verifice daca sunt adevarate sau false, ori ca au

fost facute cu intentia clara de a prejudicia persoana care reclama ca a fost defaimata;

iii. autoritatile publice, inclusiv politia si procuratura, nu pot participa la introducerea ori

instrumentarea cazurilor de defaimare prevazute de legea penala, indiferent de statutul partii

care pretinde ca a fost defaimata, chiar daca este vorba de inalti demnitari si functionari ai

statului;

iv. pedeapsa cu inchisoarea, pedepsele cu suspendare, interzicerea dreptului de a se exprima

prin orice mijloace de comunicare, ori de a practica jurnalismul sau orice alta profesiune,

amenzile excesive si alte pedepse penale severe nu pot fi folosite ca sanctiuni pentru

incalcarea legilor privind defaimarea, indiferent cat de sfruntate sau flagrante ar fi afirmatiile

calomnioase.

Incriminarea unei activitati anume implica interesul clar al statului de a controla acea

activitate si ii confera un anumit stigmat social. Recunoscand acest fapt, instantele

internationale au subliniat necesitatea ca statele sa exercite maximum de prudenta in aplicarea

sanctiunilor penale pentru restrangerea libertatilor fundamentale. In multe tari, protejarea

reputatiei este tratata in primul rand sau exclusiv ca un interes privat, iar experienta dovedeste

ca incriminarea afirmatiilor calomnioase in scopul protejarii reputatiei persoanelor nu este

necesara.

42

In multe tari, legislatia penala privind defaimarea este folosita abuziv pentru a limita criticele

sau a inabusi dezbaterea publica. Amenintarea cu pedepse penale dure, in special cu

inchisoarea, are un efect paralizant asupra libertatii de exprimare. Este clar ca astfel de

sanctiuni nu sunt justificate, mai ales atunci cand exista masuri adecvate de remediere a

prejudiciului adus reputatiei persoanelor in afara sferei legislatiei penale. Intotdeauna exista

pericolul potential ca legislatia penala privind defaimarea sa fie folosita in mod abuziv, chiar

si in tarile in care este aplicata cu moderatie. S-a amintit deja ca folosirea legilor penale

privind defaimarea pentru mentinerea ordinii publice nu este legitima. Din aceste motive,

legislatia penala privind defaimarea trebuie abordata.In acelasi timp, se stie ca legile penale

privind defaimarea continua sa reprezinte in multe tari principala modalitate de rezolvare a

atacurilor nejustificate la adresa reputatiei unei persoane. Pentru a reduce posibilitatile de

folosire abuziva sau restrangere nejustificata a libertatii de exprimare in practica, trebuie luate

masuri imediate pentru a se asigura conformitatea acestor legi cu cele patru conditii prevazute

in sub-principiul (b). Un principiu fundamental al dreptului penal, si anume prezumtia de

nevinovatie, cere ca partea care introduce o actiune penala sa dovedeasca existenta tuturor

elementelor materiale ale infractiunii. In privinta defaimarii, folosirea afirmatiilor si un grad

adecvat de vinovatie morala reprezinta elemente materiale. Folosirea abuziva a legilor penale

privind defaimarea de catre autoritatile publice, inclusiv prin folosirea resurselor statului in

scopul introducerii unei actiuni in instanta, ca si natura fundamental particulara a protejarii

reputatiei unei persoane reprezinta fundamentul celei de a treia conditii. Cea de-a patra

conditie rezulta din cerinta ca sanctiunile sa nu fie disproportionate cu fapta si sa nu aiba un

efect paralizant asupra exercitarii libertatii de exprimare in viitor.

DEFAIMAREA SI LEGISLATIA CIVILA:

(a) In afara cazurilor exceptionale, termenul maxim de introducere a unei actiuni intr-

un caz de defaimare nu trebuie sa depaseasca un an.

(b) Instantele trebuie sa asigure desfasurarea fiecarei etape a procedurii judiciare in

cauzele de defaimare intr-un termen rezonabil pentru a limita impactul negativ al intarzierii

asupra libertatii de exprimare. In acelasi timp cauzele nu trebuie sub nici o forma sa fie

judecate atat de rapid incat sa nu permita inculpatilor sa-si pregateasca apararea in mod

adecvat.

Permisiunea de a introduce o actiune in instanta la mult timp dupa ce afirmatiile pe

care se bazeaza plangerea au fost raspandite submineaza capacitatea celor implicati de a-si

pregati apararea in mod adecvat. Cauzele prelungite in mod nejustificat au intotdeauna un

efect paralizant asupra libertatii de exprimare, ca si asupra posibilitatii reclamantilor de a

43

obtine remedii adecvate intr-un termen rezonabil. In acelasi timp, in unele jurisdictii, legea

impune termene mult prea scurte partilor intr-un caz de defaimare. Aceasta inseamna, intre

altele, ca inculpatii nu isi pot pregati apararea in mod adecvat. Aceasta problema poate fi

exacerbata - si in special in legatura cu dovedirea adevarului - atunci cand inculpatii s-au

bazat pe surse de informare confidentiale care nu doresc sa apara in instanta.

Protectia surselor:

(a) Ziaristii si alte persoane care obtin informatii din surse confidentiale cu scopul de a

le raspandi in interesul public au dreptul de a nu dezvalui identitatea surselor confidentiale.

Acest drept nu trebuie sub nici o forma abrogat sau limitat in contextul unui caz de

defaimare.

(b) Persoanele vizate de acest principiu nu trebuie sa suporte consecinte negative in cazul unui

proces de defaimare numai pentru ca refuza sa dezvaluie identitatea surselor confidentiale.

Faptul ca garantiile libertatii de exprimare dau jurnalistilor si altor persoane care

raspandesc informatii de interes public dreptul de a refuza sa divulge identitatea surselor

confidentiale este bine stabilit. Principiul 6 aplica pur si simplu acest drept in contextul

legislatiei privind defaimarea. Atunci cand persoanele refuza sa dezvaluie identitatea surselor,

ele pot insa prezenta in instanta dovezi despre existenta acestor surse. Instanta este cea care

decide greutatea acestor probe.

Proba veritatii:

(a) In toate cazurile, daca afirmatia contestata se dovedeste a fi adevarata, inculpatul

va fi absolvit de orice raspundere civila.

(b) In cazurile care implica afirmatii privind chestiuni de interes public , reclamantul

trebuie sa dovedeasca ca afirmatiile sau faptele imputate, considerate defaimatoare, sunt false.

(c) Practicile care limiteaza in mod nejustificat capacitatea inculpatilor de a dovedi

exactitatea afirmatiilor lor trebuie revizuite.

5. Dreptul la rectificare si dreptul la replică: aspect teoretic şi aspect

normativ-juridic.

In conformitate cu art.40 din Legea audiovizualului, raspunderea pentru continutul

informatiei transmise prin mijloacele de comunicare audiovizuala, care a cauzat daune

materiale sau morale, revine, dupa caz, realizatorului, autorului sau titularului licentei de

emisie.

44

In acest caz, afara de persoanele indicate, in calitate de reclamat este atrasa institutia

audiovizualului, care a pregatit, a creat si a difuzat emisiunile audiovizuale.

Persoana care se considera lezata intr-un drept sau intr-un interes legitim moral sau material,

printr-o comunicare audiovizuala, are dreptul sa ceara, conform legislatiei, despagubirile

respective, rectificarea corespunzatoare, sau sa se foloseasca de dreptul la replica.

Concomitent, in cazul in care actiunea privind apararea onoarei, demnitatii si reputatiei

profesionale a fost admisa, reclamantul poate cere sau rectificarea respectiva sau sa se

foloseasca de dreptul la replica atit personal cit si printr-un reprezentant al sau.

Rectificarea si replica vor fi difuzate in aceleasi conditii, in care au fost lezate dreptul sau

interesul reclamantului si nu vor fi comentate de parti. Raspunderea pentru difuzarea

rectificarii sau pentru asigurarea dreptului la replica revine institutiei audiovizualului, prin

care s-a produs prejudiciul.

Prin art. 21 din Legea cu privire la libertatea de exprimare este prevăzut că

judecătoriile de drept comun sînt instanţele ce vor examina toate litigiile cu privire la

defăimare, cu privire la apărarea vieţii private şi de familie.Judecătorul restituie cererea în

temeiul art. 170 alin. (1) lit. b) CPC dacă reclamantul s-a adresat la o instanţă care nu este

competentă să judece pricina, iar dacă cererea a fost primită, instanţa în temeiul art. 43 alin.

(2) lit. b) CPC printr-o încheiere susceptibilă cu recurs, va dispune strămutarea pricinii în

instanţa competentă.

Conform art. 15 alin. (1) din Legea cu privire la libertatea de exprimare, persoana care

se consideră defăimată poate solicita, prin cerere prealabilă, autorului informaţiei şi/sau

persoanei juridice care a răspîndit-o rectificarea sau dezminţirea informaţiei defăimătoare,

acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor şi compensarea prejudiciului cauzat. În

caz de deces al persoanei defăimate, cererea prealabilă se depune de persoana interesată.

Persoana interesată va putea solicita doar rectificarea sau dezminţirea informaţiei

defăimătoare, exprimarea scuzelor, precum şi compensarea prejudiciului material, dar nu şi a

celui moral (art. 20 alin. (1) lit. b) şi art. 23 alin. (1) din Legea cu privire la libertatea de

exprimare).

Nerespectarea procedurii prealabile constituie temei de restituire a cererii de chemare

în judecată (art.170 alin. (1) lit. a) CPC), iar dacă cererea a fost primită, instanţa în temeiul art.

267 lit. a) CPC, scoate cererea de pe rol.

Cererea prealabilă se depune în termen de 20 de zile de la data la care persoana a aflat

sau trebuia să afle despre informaţia defăimătoare. Cererea prealabilă se examinează în

45

termen de 5 zile de către autorul informaţiei şi, după caz, de către persoana juridică ce a

răspîndit această informaţie.

Rectificarea sau dezminţirea informaţiei, acordarea dreptului la replică sau exprimarea

scuzelor se efectuează în termen de 15 zile de la data examinării cererii prealabile, iar dacă

informaţia a fost răspîndită de mass-media şi publicaţia sau emisiunea care a răspîndit această

informaţie apare mai rar decît o dată la 15 zile, în următorul număr sau emisiune.

Totodată, se menţionează că Legea cu privire la libertatea de exprimare prevede plata

compensaţiilor în temeiul cererii prealabile, care se efectuează în termen de 15 zile de la data

examinării cererii prealabile sau într-un alt termen convenit de părţi.

În cazul în care autorul informaţiei sau persoana juridică care a răspîndit informaţia

refuză să satisfacă integral sau parţial cerinţele din cererea prealabilă, persoana lezată poate

depune o cerere de chemare în judecată în instanţa competentă în termen de 30 de zile (art. 17

din Legea cu privire la libertatea de exprimare).

Acest termen curge de la:

a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă;

b) data expirării termenului pentru examinarea cererii prealabile.

Termenul prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea cu privire la libertatea de exprimare

este un termen de prescripţie, persoana fiind în drept în decurs de un an să solicite repunerea

în termen. La împlinirea unui an din ziua defăimării, persoana nu poate solicita repunerea sa

în termenul de depunere a cererii prealabile.

Termenul specificat la art. 17 alin. (1) din această lege, la fel, este unul de prescripţie

şi nu de decădere.

Potrivit aliniatului (3) al acestui articol, persoana poate fi repusă în termenul de

prescripţie dacă a omis acest termen din motive justificate şi a înaintat cererea de chemare în

judecată în termen de 30 de zile de la data dispariţiei motivelor care justifică repunerea în

termen.

Termenul de 30 de zile se aplică faţă de fiecare capăt de cerere. Astfel, după expirarea

acestui termen, cererea de chemare în judecată nu va putea fi completată cu pretenţii cu

privire la alte informaţii.

Cererea de repunere în termen poate fi formulată ca o cerere separată ori poate fi

solicitată repunerea în termen prin cererea de chemare în judecată, fiind anexate probele ce

dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului.

Chestiunea cu privire la faptul dacă motivele sînt justificate se rezolvă de către

instanţă în funcţie de circumstanţele invocate şi probele prezentate de reclamant prin emiterea

46

unei încheieri de repunere în termen sau de respingere a cererii de repunere în termen.

Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea de repunere în termen poate fi

atacată cu recurs, iar încheierea prin care s-a făcut repunerea în termen nu se supune

recursului.

În cazul în care cererea de chemare în judecată este depusă cu încălcarea prevederilor

art.166, 167 CPC sau reclamantul nu a anexat la cerere dovada de expediere autorului

informaţiei şi/sau persoanei juridice care a răspîndit-o sau de primire de către aceştia a cererii

prealabile, ori, după caz, răspunsul autorului informaţiei şi/sau persoanei juridice care a

răspîndit-o sau avizul de respingere a cererii prealabile, judecătorul nu va da curs cererii şi va

acorda reclamantului un termen pentru înlăturarea neajunsurilor, conform procedurii stabilite

la art.171 CPC.

Cererile cu privire la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, cu privire

la apărarea vieţii private şi de familie prin conţinutul său, trebuie să corespundă dispoziţiilor

art.166, 167 CPC RM, art. 18 şi art. 32 din Legea cu privire la libertatea de exprimare, acestea

impunîndu-se cu taxă de stat în în condiţiile prevăzute de această lege.

Articolul 19 alin. (1) şi (2) din Legea cu privire la libertatea de exprimare prevede că,

pentru cererea de chemare în judecată în care se solicită dezminţirea, acordarea dreptului la

replică sau exprimarea scuzelor se achită o taxă de stat în mărime de 5 unităţi convenţionale.

Pentru pretenţiile cu privire la repararea prejudiciului moral şi material cauzat prin

defăimare se achită o taxă de stat în mărimea prevăzută la art. 3 pct. 1) lit. a) din Legea taxei

de stat.

Persoana despre care au fost răspîndite informaţii ce ponegresc onoarea, demnitatea şi

reputaţia profesională, cît şi informaţii despre viaţa privată şi de familie deţine calitatea

procesuală de reclamant în cauzele din această categorie.

Potrivit art. 20 din Legea cu privire la libertatea de exprimare reclamant în cauzele cu

privire la defăimare poate fi:

- orice persoană fizică a cărei onoare, demnitate sau reputaţie profesională a fost

lezată prin răspîndirea unei informaţii;

- în numele persoanei decedate, dacă aceasta nu a înaintat o acţiune cu privire la

defăimare – persoana interesată, însă fără dreptul de a cere compensarea prejudiciului moral;

- orice persoană juridică a cărei reputaţie profesională a fost lezată prin

răspîndirea unei informaţii.

În cererea de chemare în judecată urmează să fie indicat: cine, în care împrejurări, prin

care acţiuni (inacţiuni) şi cînd i-a lezat onoarea, demnitatea, reputaţia profesională, dreptul la

47

viaţa privată şi de familie şi, după caz, i-a cauzat reclamantului dauna morală; în ce concret se

exprimă dauna morală (care suferinţe fizice sau psihice), ce sumă concretă în bani reclamantul

cere de la pîrît pentru repararea daunei morale, prin care probe se confirmă argumentele

invocate de reclamant (art.117-119 CPC).

Suplimentar condiţiilor generale impuse de legislaţia procesual civilă, Legea cu privire

la libertatea de exprimare (art. 18) cere reclamantului să mai indice în cererea de chemare în

judecată, dacă informaţia îl vizează, dacă informaţia a fost răspîndită de pîrît, dacă informaţia

comportă caracter defăimător, dacă informaţia se bazează pe fapte în esenţă false, dacă este

sau nu persoană publică în sensul prezentei legi şi dacă informaţia se referă la calitatea lui de

persoană publică, dacă informaţia se referă la o chestiune de interes public, dacă a fost

respectată procedura prealabilă, dacă informaţia defăimătoare a cauzat prejudicii morale şi

materiale şi care este întinderea reală a acestor prejudicii, alte circumstanţe relevante pentru

examinarea cauzei.

În cererea de chemare în judecată, reclamantul va indica exact relatările cu privire la

fapte a căror dezminţire se solicită şi textul dezminţirii sau judecăţile de valoare fără substrat

factologic suficient.

La cererea de chemare în judecată se va anexa: publicaţia ce conţine informaţia

contestată sau înregistrarea emisiunii, sau, dacă prezentarea înregistrării nu este posibilă, se va

indica postul, emisiunea, data şi ora difuzării; copia de pe cererea prealabilă cu dovada

expedierii sau înmînării acesteia pîrîtului; răspunsul la cererea prealabilă.

Persoana interesată poate înainta o asemenea acţiune şi în caz dacă în comunicare

(publicaţie) nu sunt indicate numele de familie şi denumirea concretă ale persoanelor la care

se referă, însă în conţinutul ei scriptic există indicii prin care se poate determina în mod

indubitabil la cine se referă (de exemplu, sunt indicate funcţia, gradul, locul de muncă sau

acţiunile săvîrşite într-o anumită perioadă).

Instituţia, întreprinderea, firma, cooperativa, comitetul sindical sau organizaţia, care

deţin statutul de persoană juridică, pot înainta acţiune în cazul în care informaţiile ce

ponegresc reputaţia profesională sînt răspîndite în privinţa acestor categorii de subiecte, care

dispun de statutul de persoană juridică conform legii. Asociaţiile şi societăţile care nu au

statut de persoană juridică, dar dispun de organe de conducere proprii, au dreptul să se

adreseze în instanţa judecătorească cu o acţiune privind apărarea onoarei, demnităţii şi

reputaţiei profesionale (alin.(2) art.59 CPC RM).

Se atenţionează instanţele de judecată că, în cazul în care informaţia este răspîndită

prin reţeaua Internet la o sursă din cadrul reţelei înregistrată în modul stabilit de lege în

48

calitate de sursă mass-media, în cadrul litigiilor de apărare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei

profesionale vor fi incidente dispoziţiile Legii presei şi a Legii cu privire la libertatea de

exprimare.

6. Problematica defăimării în legislaţia altor state.

În Europa Occidentală, drepturile omului la liberă exprimare încep, încet dar sigur, să

fie încălcate. Au început deja să aibă loc proteste prin care cetățenii își cer aceste drepturi

înapoi. Paradoxal este faptul că aceste principii au ajuns să fie încălcate pentru a respecta

aceeași cauză.

De exemplu, cei care critică homosexualitatea și căsătoriile „gay” sunt pedepsiți cu

închisoarea. Acest lucru se întâmplă cel puțin săptămânal în Franța, Anglia și nu numai. În

Scoția, un predicator care,recent, a numărat printre păcatele grave, homosexualitatea, a fost

arestat. Mulți oameni au ajuns să se întrebe de ce homosexualii au dreptul la liberă exprimare,

iar cei care vor să păstreze integritatea morală a copiilor lor, nu îl mai au.

În cadrul ilegalizării discursului anti-homosexual, marile puteri europene au hotărât că nici

discursul anti-avort nu ar avea de ce să rămână, în continuare, legal.

În Franța, Consiliul Egalității, o instituție tipic-franceză, a propus modificarea legii

avortului, care oricum nu îl interzicea, printr-o notă conform căreia „ avortul nu trebuie să fie

considerat ca o problemă, ci ca o soluţie”. Așadar, această primă modificare va avea loc la un

nivel pur principial, noua lege afirmând că avortul este permis femeilor „ care nu doresc să

ducă la bun sfârșit sarcina”, nu numai „în situații de dificultate”.

Pe de altă parte, Ministrul Drepturilor Femeilor, Najat Vallaud-Belkacem, a declarat

că în Franța, avorturile sunt prea puține, având în vedere faptul că, din cauza imigrației,

populația a crescut cu 1,7 milioane comparativ cu 2006. Deasemenea, ministrul afirmă că este

prea mic procentul de 35%, reprezentând femeile franceze care au făcut avort, anul trecut și

dezechilibrat raportul de 222.000 de copii care au fost uciși prin acest procedeu, comparativ

cu cele 810.000 nașteri.

În același timp, Spania oferă exemplul unei țări care se pregătește să introducă o

oarecare limitare a avorturilor. Tot un ministru francez, cel al Sănătății, Marisol Touraine,

fiica sociologului Alain Touraine, a cerut mobilizarea împotriva proiectului spaniol. Massimo

Introvigne, cel care a abordat acest subiect într-un articol publicat pe www.lanuovabq.it,

specifică faptul că „într-o vreme, mobilizarea unei țări contra unui proiect de lege al altei țări

era motiv de încetare a relațiilor diplomatice.

49

Francezii au introdus și un al doilea amendament la legea avortului, care interzicea

deja orice formă fizică de împiedicare a avortului. Legea vrea să interzică, acum și primirea

de informații despre avort, mai exact informații pro-avort, cele anti-avort rămânând, în

continuare, nu doar legale, ci chiar „salutate”. Intenția legislației este de a interzice, în spitale,

să se vorbească femeilor de o șansă la viață, să interzică accesul voluntarilor centrelor de

ajutor pro-viață și să se interzică, în exteriorul sau în preajma spitalelor să se desfășoare

proteste sau să se ofere informații care nu sprijină, moral, acțiunea de a comite o crimă

împotriva copiilor nenăscuți. Ministrul Vallaud-Belkano a specificat că acești activiști trebuie

să fie arestați.

Deasemenea, guvernul francez și-a exprimat benevolența față de motoarele de căutare

și site-urile favorabile propagandei pro-avort, în detrimentul celor pro-viață, ale căror

administratori riscă, acum, doi ani de închisoare, aceasta fiind pedeapsa prevăzută pentru cei

care încearcă să împiedice, „psihologic”, avortul. Următorul pas, deja anunțat, al

organizațiilor ce sprijină avortul în Franța, va fi interzicerea obiecției pe motiv de conștiință, a

medicilor.

Obiective de referinţă

– să definească noţiunea libertatea de exprimare;

– să identifice conţinutul libertații de exprimare și a defaimării;

– să stabilească legături între normele naționale și internaționale a libertății de

exprimare;

– să indentifice evoluţia pe termen scurt, mediu şi lung a concepției legislative a

libertății de exprimare.

Referinte:

1. Buletinul CSJ nr. 11-12 (2000)

2. Legea Presei Nr. 243 - XIII, 26 octombrie 1994, M.O. nr 2/12 din 12.01.95, art

27.

3. Legea taxei de stat,

4. Anexa la decizia Consiliul Coordonator al Audiovizualului nr. 23, din

07.10.97, Buletin CCA din R.M. nr. 2 (1997)

5. Legea cu privire la libertatea de exprimare

6. Cazul Lingens c. Austriei, hot. 08.07.86, seria A 103, par. 46 in Hotarari ale

Curtii Europene a Drepturilor Omului, Iasi: 2000. p.164.

50

7. Defining Defamation - Principles on Freedom of Expression and Protection of

Reputation. elab. Article 19 (ONG), London, July 2000 (principiul 5)

8. Defining Defamation. Op. cit., p. 12 (Principiul 9)

51

TEMA 4. Mecanisme de protecţie juridică a dreptului de acces la informaţie

1. Drepturile şi libertăţile informaţionale de bază, temeiuri şi restricţii

2. Reglementarea juridică a dreptului la informaţiei

3. Dreptul de acces la informaţie

4. Semnătura electronico-digitală ca instituţie a dreptului informaţional

5. Protecţia dreptului de acces la informaţie

1) Drepturile şi libertăţile informaţionale de bază, temeiuri şi restricţii

Într–un stat constituţional oricare tip de activitate trebuie să fie reglamentat. Din

păcate, asigurarea legislativă a relaţiilor informaţionale în Republica Moldova lipseşte, iar

aceast domeniu a legislaţiei este “terra incognita” pentru organele legislative din ţară.

Într–o societate contemporană informaţia deţine un rol important, iar resursele

informaţionale sunt una dintre cele mai importante active ale statului, de rând cu resursele

naturale, umane, financiare, etc. şi definesc potenţialul lui.

Crearea societăţii contemporane informaţională în Republica Moldova necesită

rezolvarea unui complex de sarcini în vederea formării mediului informaţional, care ar asigura

dezvoltarea eficace a sitemelor informatice şi a reţelelor de transfer a datelor, formarea

resurselor informaţionale, elaborarea produselor informaţionale, prestarea serviciilor

informaţionale, pregătirea cadrelor în acest domeniu, etc.

În 1946, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat una dintre primele sale

rezoluţii, în care se spune: “Libertatea de informare este un drept fundamental al omului şi…

piatra de încercare a tuturor libertăţilor cărora Naţiunile Unite le sunt credincioase”.

Este o afirmaţie foarte generală. Ce credeţi că a vrut să spună ONU prin această

rezoluţie?

Având în vedere că liberul acces la informaţie este considerat un drept al omului atât

de important, faptul că el nu este formulat mai clar în standardele internaţionale ale drepturilor

omului ar putea fi surprinzător. Textul Articolului 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului este clar şi fără echivoc:

“Toţi oamenii au dreptul la liberă opinie şi exprimare; acest drept înseamnă libertatea

de a-ţi exprima nemijlocit propria opinie şi de a căuta, primi şi comunica o informaţie din

orice mijloc şi indiferent de frontiere” (“sublinierea noastră”).

52

Deşi libera exprimare pare benefică atât pentru cei “care comunică informaţia”, cât şi

pentru cei care o primesc, ideea potrivit căreia cetăţenii au dreptul să obţină informaţii de la

instituţiile guvernamentale nu era unanim recunoscută la acea vreme. Suedia avea garantată în

Constituţie libertatea informaţiei începând din 1776, dar ea încă se înscria într-o minoritate.

Scriitorul american Walter Lippmann afirmase că un oficial ales nu răspunde decât în

faţa instituţiei sale, nu şi în faţa electoratului: “Acolo unde guvernul este dominat de opinia

maselor, funcţiile puterii sunt grav afectate”. În mod asemănător, sistemul britanic al

democraţiei parlamentare se baza pe principiul conform căruia numai legislativul putea

monitoriza guvernul, nu şi publicul. În viziunea lui Walter Bagehot, principalul teoretician al

guvernării parlamentare britanice, democraţia nu putea funcţiona decât “dacă guvernanţii

nu trebuie să dea socoteală vulgului”.

Acestea erau concepţiile încă predominante în majoritatea cercurilor guvernamentale

din anii ’40. (Ca să fim cinstiţi, aceste concepţii sunt larg răspândite şi astăzi). Iată de ce

textul Rezoluţiei Adunării Generale a ONU a însemnat o rupere atât de radicală de trecut. Să

ni-l reamintim:

“Libertatea de informare este un drept fundamental al omului şi… piatra de încercare a

tuturor libertăţilor cărora Naţiunile Unite le sunt credincioase”.

Poate că acesta este primul lucru la care se gândeşte cineva atunci când aude

cuvintele “liber acces la informaţii”. Guvernele, ca şi alte instituţii cu putere de decizie, cum

ar fi companiile comerciale, deţin informaţii despre toţi locuitorii ţării. Aceste informaţii sunt

de la cele mai simple – locul naşterii unei persoane, adresa acesteia – până la cele mai

complexe, cum ar fi cele medicale.

Cantitatea şi complexitatea informaţiilor deţinute a crescut o dată cu dezvoltarea

tehnologiei. Astfel, computerizarea documentelor guvernului şi companiilor face mult mai

uşor schimbul de informaţii între diverse categorii de documente.

Nimic înfricoşător în capacitatea propriu-zisă a guvernelor de a deţine informaţii.

Dacă guvernele nu ar deţine astfel de informaţii, ele nu ar putea să ofere publicului serviciile

aşteptate şi nici nu ar înţelege drepturile fiecăruia. De exemplu, oamenii ar fi nemulţumiţi

dacă li s-ar spune că nu pot vota la alegerile viitoare pentru că autorităţile electorale nu i-au

înregistrat.

La fel, cineva s-ar putea îngrijora dacă, atunci când vine să extragă bani din cont, ar

constata că banca nu îi are contul înregistrat. Aşadar, este normal ca o instituţie să deţină date

despre persoane, pentru că numai aşa o societate poate funcţiona normal.

53

Şi, totuşi, ceva îi îngrijorează pe oameni: teama că “Big Brother” ştie prea multe

despre viaţa lor de zi cu zi. Deseori, această teamă este justificată. Mai întâi, există un motiv

de ordin practic pentru care oamenii sunt îndreptăţiţi să ştie ce informaţii deţin autorităţile

despre ei. Un alt motiv ar fi acela că oamenii trebuie să aibă posibilitatea să cunoască aceste

date şi, dacă sunt eronate, să le poată corecta. Dar chiar dacă nu ar exista un motiv pur practic

pentru accesul la informaţii, oamenii tot trebuie să aibă dreptul elementar de a le afla.

Conform tratatelor internaţionale pentru drepturile omului, dar şi potrivit legislaţiilor

naţionale, individul are dreptul la viaţă privată. Accesul la informare este unul din mijloacele

prin care un individ se poate asigura că dreptul la viaţă privată îi este respectat.

Guvernele şi celelalte instituţii deţin multe informaţii care pot afecta bunăstarea

individului ca membru al societăţii, chiar dacă aceste informaţii nu se referă la el în mod

direct.

Vă puteţi gândi la anume tipuri de informaţii deţinute de guvern, pe care o persoană ar

trebui să le cunoască?

Există multe tipuri de informaţii deţinute de guvern, care afectează viaţa individului.

Ele se pot înscrie în oricare dintre categoriile următoare (sau în multe alte categorii):

- politică;- viaţă socială;- sănătate;- educaţie;- mediu;- planuri de investiţii;-

securitate;- justiţie.

În toate aceste domenii, individul, ca cetăţean, are diverse drepturi. Dacă nu primesc

informaţii exacte despre activitatea guvernului în aceste domenii, atunci oamenii nu îşi pot

exercita drepturile pe deplin.

2) Reglementarea juridică a dreptului la informaţiei

Cadrul juridic este chemat să realizeze dreptul de proprietar asupra informaţiei cu

diferenţierea proprietăţii organizaţiilor de stat îi organelor administrative; structurilor

comerciale, datelor personale a cetăţenilor.

La sfârşitul anilor 70 comunitatea internaţională a formulat două principii, care au fost

luate ca bază la crearea cadrului juridic a securităţii informaţionale în mai multe ţări şi sunt

următoarele:

definirea hotarelor amestecului statului în viaţa personală a cetăţenilor cu utilizarea

sistemelor informatice;

implementarea mecanismelor administrative de protecţie a cetăţenilor contra astfel

de amestecuri.

54

Cu ajutorul normelor de drept în domeniul securităţii informaţionale trebuie să fie

realizate următoarele sarcini:

referirea informaţiei drep deschisă sau inchisă;

definirea drepturilor de access la informaţii;

definirea drepturilor persoanelor de răspundere în vederea atribuirii şi modificării

parafelor anumitor informaţii;

modurile şi procedurile de acces;

modul de control, documentare şi analiză a acţiunilor personalului

responsabilităţile pentru neîndeplinirea cerinţelor definite;

demonstrarea vinovăţiei răufăcătorilor;

pedepsirea vinovaţilor;

3) Dreptul de acces la informaţie

În 1946, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat una dintre primele sale

rezoluţii, în care se spune: “Libertatea de informare este un drept fundamental al omului şi…

piatra de încercare a tuturor libertăţilor cărora Naţiunile Unite le sunt credincioase”.

Este o afirmaţie foarte generală. Ce credeţi că a vrut să spună ONU prin această

rezoluţie?Ce înţelegem prin liberul acces la informaţie?

Având în vedere că liberul acces la informaţie este considerat un drept al omului atât

de important, faptul că el nu este formulat mai clar în standardele internaţionale ale drepturilor

omului ar putea fi surprinzător. Textul Articolului 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului este clar şi fără echivoc:

“Toţi oamenii au dreptul la liberă opinie şi exprimare; acest drept înseamnă libertatea

de a-ţi exprima nemijlocit propria opinie şi de a căuta, primi şi comunica o informaţie din

orice mijloc şi indiferent de frontiere” (“sublinierea noastră”).

Deşi libera exprimare pare benefică atât pentru cei “care comunică informaţia”, cât şi

pentru cei care o primesc, ideea potrivit căreia cetăţenii au dreptul să obţină informaţii de la

instituţiile guvernamentale nu era unanim recunoscută la acea vreme. Suedia avea garantată în

Constituţie libertatea informaţiei începând din 1776, dar ea încă se înscria într-o minoritate.

Scriitorul american Walter Lippmann afirmase că un oficial ales nu răspunde decât în

faţa instituţiei sale, nu şi în faţa electoratului: “Acolo unde guvernul este dominat de opinia

maselor, funcţiile puterii sunt grav afectate”. În mod asemănător, sistemul britanic al

55

democraţiei parlamentare se baza pe principiul conform căruia numai legislativul putea

monitoriza guvernul, nu şi publicul. În viziunea lui Walter Bagehot, principalul teoretician al

guvernării parlamentare britanice, democraţia nu putea funcţiona decât “dacă guvernanţii

nu trebuie să dea socoteală vulgului”.

Acestea erau concepţiile încă predominante în majoritatea cercurilor guvernamentale

din anii ’40. (Ca să fim cinstiţi, aceste concepţii sunt larg răspândite şi astăzi). Iată de ce

textul Rezoluţiei Adunării Generale a ONU a însemnat o rupere atât de radicală de trecut. Să

ni-l reamintim:“Libertatea de informare este un drept fundamental al omului şi… piatra de

încercare a tuturor libertăţilor cărora Naţiunile Unite le sunt credincioase”.

Poate că acesta este primul lucru la care se gândeşte cineva atunci când aude cuvintele

“liber acces la informaţii”. Guvernele, ca şi alte instituţii cu putere de decizie, cum ar fi

companiile comerciale, deţin informaţii despre toţi locuitorii ţării. Aceste informaţii sunt de la

cele mai simple – locul naşterii unei persoane, adresa acesteia – până la cele mai complexe,

cum ar fi cele medicale.

Cantitatea şi complexitatea informaţiilor deţinute a crescut o dată cu dezvoltarea

tehnologiei. Astfel, computerizarea documentelor guvernului şi companiilor face mult mai

uşor schimbul de informaţii între diverse categorii de documente.

Nimic înfricoşător în capacitatea propriu-zisă a guvernelor de a deţine informaţii.

Dacă guvernele nu ar deţine astfel de informaţii, ele nu ar putea să ofere publicului serviciile

aşteptate şi nici nu ar înţelege drepturile fiecăruia. De exemplu, oamenii ar fi nemulţumiţi

dacă li s-ar spune că nu pot vota la alegerile viitoare pentru că autorităţile electorale nu i-au

înregistrat.

La fel, cineva s-ar putea îngrijora dacă, atunci când vine să extragă bani din cont, ar

constata că banca nu îi are contul înregistrat.

Aşadar, este normal ca o instituţie să deţină date despre persoane, pentru că numai aşa

o societate poate funcţiona normal.

Şi, totuşi, ceva îi îngrijorează pe oameni: teama că “Big Brother” ştie prea multe

despre viaţa lor de zi cu zi. Deseori, această teamă este justificată. Mai întâi, există un motiv

de ordin practic pentru care oamenii sunt îndreptăţiţi să ştie ce informaţii deţin autorităţile

despre ei. Un alt motiv ar fi acela că oamenii trebuie să aibă posibilitatea să cunoască aceste

date şi, dacă sunt eronate, să le poată corecta. Dar chiar dacă nu ar exista un motiv pur practic

pentru accesul la informaţii, oamenii tot trebuie să aibă dreptul elementar de a le afla.

56

Conform tratatelor internaţionale pentru drepturile omului, dar şi potrivit legislaţiilor

naţionale, individul are dreptul la viaţă privată. Accesul la informare este unul din mijloacele

prin care un individ se poate asigura că dreptul la viaţă privată îi este respectat.

Guvernele şi celelalte instituţii deţin multe informaţii care pot afecta bunăstarea

individului ca membru al societăţii, chiar dacă aceste informaţii nu se referă la el în mod

direct.

Vă puteţi gândi la anume tipuri de informaţii deţinute de guvern, pe care o persoană ar

trebui să le cunoască?

Există multe tipuri de informaţii deţinute de guvern, care afectează viaţa individului.

Ele se pot înscrie în oricare dintre categoriile următoare (sau în multe alte categorii):

- politică;- viaţă socială;- sănătate;- educaţie;- mediu;- planuri de investiţii;-

securitate;- justiţie.

4) Semnătura electronico-digitală ca instituţie a dreptului informaţional

Noțiunile ce urmează de reținut:

mijloacele semnăturii digitale - mijloacele tehnice şi/sau de program ce

asigură crearea cheii publice şi cheii private, crearea semnăturii digitale şi/sau verificarea

autenticităţii acesteia;

semnătură digitală - atribut indispensabil al documentului electronic, obţinut în urma

transformării criptografice a acestuia cu utilizarea cheii private, destinat să confirme

autenticitatea documentului electronic; LEGE Nr. 264 din 15.07.2004 cu privire la

documentul electronic şi semnătura digital.

Potrivit Articolul 18 al Legii nominalizate prevede următoarele privind semnăturai

digital:(1) Documentul electronic este semnat cu semnătura digitală a persoanei abilitate, în

modul stabilit de legislaţie sau de contract, să semneze cu semnăturăolografă documentul

echivalent pe suport de hîrtie.(2) Semnătura digitală este creată de titularul certificatului cheii

publice prin mijloacele semnăturii digitale, utilizîndu-se cheia privată.(3) Modul de aplicare a

semnăturii digitale în documentele electronice ale autorităţilor publice este stabilit de Guvern.

Conform aceleeași Legi Articolul 19. Sunt prevăzute efectele juridice ale semnăturii

digitale:(1) Semnătura digitală produce aceleaşi efecte juridice ca şi semnătura olografă în

documentul pe suport de hîrtie, cu condiţia:

a) autenticităţii semnăturii digitale, confirmate prin mijloacele de certificare ale

acesteia; şi

57

b) valabilităţii, la momentul semnării documentului electronic, a certificatului cheii

publice perfectat şi eliberat conform legislaţiei.

(2) Semnătura digitală este echivalată juridic cu semnătura olografă în documentul pe

suport de hîrtie autentificat cu ştampilă în cazul în care există împuternicirile de utilizare a

ştampilei.

(3) Conţinutul documentului pe suport de hîrtie autentificat cu ştampilă şi

transformat în document electronic poate fi autentificat cu semnătura digitală a persoanei

abilitate. În acest caz, drept document original se consideră documentul pe suport de hîrtie.

Cît privește verificarea autenticităţii semnăturii digitale se efectuează prin mijloacele

certificate ale semnăturii digitale, cu utilizarea certificatului cheii publice al alcătuitorului care

a semnat documentul electronic.

Mijloacele semnăturii digitale nu constituie mijloace de cifrare a informaţiei şi sînt

supuse certificării obligatorii în conformitate cu legislaţia privind certificarea mărfurilor şi

serviciilor.

Mijloacele semnăturii digitale trebuie să asigure:

a) unicitatea cheii private şi cheii publice create;

b) dificultatea de calcul necesară la deducerea cheii private şi a semnăturii digitale;

c) confidenţialitatea cheii private.

5) Protecţia dreptului de acces la informaţie

Conform Articolul 38 a Legii cu privire dreptului de acces la informație este prevăzut

”(1) Persoanele fizice şi juridice poartă răspundere, stabilită de legislaţie, pentru

neîndeplinirea cerinţelor prezentei legi. (2) Intermediarul în circulaţia electronică a

documentelor poartă răspundere stabilită de legislaţie, pentru neexecutarea sau executarea

necorespunzătoare a obligaţiilor şi calitatea necorespunzătoare a serviciilor prestate, precum şi

pentru prejudiciul cauzat de aceste acţiuni (inacţiuni).(3) Pentru acces ilegal la informaţia

cuprinsă în documentele electronice, persoanele poartă răspundere conform legislaţiei cu

privire la accesul la informaţie.(4) Litigiile care apar în cadrul circulaţiei electronice a

documentelor, precum şi cele legate de utilizarea documentelor electronice şi de aplicarea

semnăturii digitale, se soluţionează de către subiecţii circulaţiei electronice a documentelor în

conformitate cu legislaţia şi contractele încheiate.”

Centrul de certificare a cheilor publice poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat ca

urmare a neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute de prezenta lege, cu excepţia cazurilor în care

58

centrul de certificare aduce probe doveditoare că nu a putut împiedica producerea

prejudiciului.

Centrul de certificare nu poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat ca urmare a

utilizării certificatului cheii publice cu încălcarea restricţiilor de utilizare a acestuia sau a

restricţiilor privind limitele valorii operaţiunilor în care acesta poate fi utilizat.

Titularul certificatului cheii publice poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de:

a) neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de prezenta lege;

b) semnarea documentelor electronice cu utilizarea cheii sale private de către alte

persoane, inclusiv în perioada de la solicitarea suspendării valabilităţii sau revocării

certificatului cheii publice pînă la înscrierea, în termenul stabilit, a menţiunii respective în

registrul certificatelor cheilor publice, cu excepţia cazurilor în care titularul certificatului va

aduce probe doveditoare că documentul electronic a fost semnat de o altă persoană.

Obiectivele de referință:

- să stabilească drepturile şi libertăţile informaţionale de bază;

- să analizeze temeiurile şi restricţiile aduse drepturilor şi libertăţilor

informaţionale;

- să definească dreptul de acces la informaţie și principiile acestuia;

- să stabilească mecanismele de protecţie juridică a dreptului de acces la

informaţie;

- să cunoască noile posibilităţi oferite de utilizarea semnăturii digitale şi efectele

juridice a actelor semnate prin semnătură digitală;

- să analizeze avantajele şi impactele legate de utilizare de scară largă a noilor

tehnologii informaţionale.

Bibliografie:

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 (M.O. nr.1 din

12.08.1994);

2. Legea serviciului public nr.443-XIII din 4 mai 1995;

3. Legea nr.982-XIV din 11 mai 2000 privind accesul la informaţie;

4. Legea nr.467-XV din 21 noiembrie 2003 cu privire la informatizare şi la

resursele informaţionale de stat;

5. Legea nr.264-XV din 15 iulie 2004 cu privire la documentul electronic şi

semnătura digitală;

59

6. Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia datelor cu caracter personal

nr. 17 din 15.02.2007, publicată în Monitorul Oficial Nr. 107-111 art Nr : 468

7. Legea Republiciii Moldova cu privire la informatică nr.1069-XIV din

22.06.2001, publicată în Monitorul Oficial nr.73-74 din 05.07.2001

60

Subiectul 5. Politica de stat în domeniul mass-media

1. Particularităţile şi direcţiile politicii statului în domeniul mass-media.

2. Particularităţi ale reglementării juridice ale mass-media electronice şi

mass-media scrise, ale mass-media de stat şi mass-media private.

3. Particularităţile politicii fiscale ale statului în domeniul mass-media

4. Consiliul Coordonator al Audiovizualului - statut, competenţă.

5. Finanţarea şi sponsorizarea mass-media.

6. Restricţii privind fondarea şi deţinerea mass-media de către persoane

fizice şi juridice străine.

1) Particularităţile şi direcţiile politicii statului în domeniul mass-media.

Una dintre cele mai importante şi evidente funcţii ale mass–media reprezintă cea de

educaţie şi culturalizare, realizată prin intermediul plasării celei mai diverse informaţii în

paginile de ziare sau în emisiunile de radio şi de televiziune. Pe parcursul ultimului secol,

mass–media a reuşit să se impună pe piaţă, ca şi oricare alt produs necesar consumului pe

oricare altă piaţă. Astfel, procesul clasic de educare a societăţii, foarte deschis noilor

influenţe, acceptă tot mai mult şi mai mult participarea activă a surselor de comunicare de

masă la crearea reprezentărilor fiecărui cetăţean în parte. Paradoxul constă în faptul că

rezultatul nu este niciodată univoc şi unilateral. O singură informaţie, având acelaşi conţinut

informaţional poate fi trăită, receptată şi acceptată diferit în dependenţă de mai mulţi factori,

printre care: sursa de provenienţă a informaţiei; modalitatea de expunere a acesteia; nivelul

intelectual al receptorului informaţiei; cadrul de activitate a celui din urmă; utilitatea

informaţiei pentru fiecare cetăţean în parte, etc. Din acest punct de vedere, ne interesează în

mod special modalităţile prin care se realizează procesul de influenţare politică a publicului

larg de către mass–media, tehnicile procesului, consecinţele acestuia pentru acelaşi public,

precum şi diferenţele prin care se caracterizează procesul în presa noastră şi în cea din statele

anglosaxone.

Pentru a înţelege mai bine relaţia media - politica, sunt necesare câteva precizări

preliminare, menite să înlăture unele confuzii terminologice. Astfel, sintagma „influenţa

politică” (lat. influere – a curge, a strecura, a penetra) trebuie interpretată ca reprezentând un

complex de acţiuni politice exercitate de o persoană, un grup de persoane sau de o instituţie

politică asupra altora în vederea formării sau modificării comportamentelor politice ale unor

61

indivizi, grupuri sociale sau a societăţii în ansamblu [63]. De fapt, mulţi dintre politologi

identifică termenul de „influenţă” cu puterea. H. A. Simon consideră conceptele de influenţă

şi de putere drept sinonime, iar K. I. Friedrich afirmă că influenţa este o putere indirectă şi

nestructurată. În acelaşi timp, H. D. Lasswell pune conceptul de influenţă la baza ştiinţei

politice, afirmând că studiul politicii reprezintă de fapt, studiul influenţei.

Respectiv, mass–media reprezintă în societatea actuală canalul cel mai potrivit,

oportun, dar şi accesibil pentru transmiterea mesajelor politice ale celor aflaţi la guvernare

potenţialilor electori din viitoarele campanii electorale. Din acest punct de vedere, sursele

media preiau dificultatea enormă cu care s-ar confrunta politicianul în încercarea de a

transmite mesajul său fiecărui cetăţean în parte, la care se doreşte a ajunge acest mesaj. Astfel,

sursele de comunicare de masă reduc din gravitatea influenţei politice şi participă activ la

transmiterea mesajului în 80 calitate de mediator (la modul ideal, acesta ar trebui să

manifeste atitudine critică şi viziune obiectivă).

Pentru a defini sintagma „influenţa politică a mass-media”, este necesară

determinarea, mai întâi de toate, a termenului „politica”, care semnifică ştiinţa şi practica de

guvernare a unui stat; sferă de activitate socială ce cuprinde relaţiile, orientările şi

manifestările care apar între partide, între categorii şi grupuri sociale, între popoare etc., în

legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere. Astfel, influenţa politică a

mass-mediei poate fi considerată un proces de transmitere şi argumentare a mesajelor

participanţilor la guvernare, o posibilitate de obţinere a consimţământului publicului elector

faţă de activităţile celor sus-puşi. Pe de altă parte, aceeaşi influenţă politică a mass-media mai

poate fi identificată în calitate de putere de sine stătătoare, capabilă să cenzureze abuzurile

politice şi sociale, să participe în calitate de catalizator al proceselor sociale, menite să

trezească conştiinţa oamenilor pentru evitarea destabilizării ordinei în societate.

2) Particularităţi ale reglementării juridice ale mass-media electronice şi

mass-media scrise, ale mass-media de stat şi mass-media private.

Legislatia tarii noastre nu consacra notiunea “mass-media electronice”. In contextul

acestui compartiment notiunea este utilizata cu semnificatia ei traditionala, fiind desemnate:

posturile de radio si studiourile de televiziune, difuzarea carora este realizata prin intermediul

unor instalatii tehnice, amplasate pe teritoriul Republicii Moldova, prin unde terestre si/sau

prin cablu, pentru receptionare pe teritoriul Republicii Moldova sau pe teritoriul altor state (de

62

exemplu, Radio Moldova International), denumite in mod traditional “institutii ale

audiovizualului”.

Nu constituie obiect al prezentului studiu constituirea si inregistrarea unor mass-media

electronice, domeniul carora ar putea (eventual) sa-l constituie crearea si difuzarea:

a) emisiunilor audiovizuale de pe teritoriul Republicii Moldova exclusiv prin intermediul

satelitilor; b) emisiunilor audiovizuale de pe teritoriul Republicii Moldova exclusiv prin

intermediul Internet-ului; c) unor publicatii periodice de pe teritoriul Republicii Moldova prin

intermediul Internet-ului; d) emisiunilor audiovizuale de pe teritoriul altor state, a caror

receptie este posibila pe teritoriul Republicii Moldova, cu exceptia celor care se afla sub

jurisdictia Republicii Moldova; e) emisiunilor audiovizuale prin intermediul unor sisteme de

televiziune si/sau radiodifuziune prin intermediul unor sisteme de tip inchis (de productie,

tehnologice, didactice, de serviciu etc.).

Procedura de inregistrare a agentilor in domeniul mass-media electronice isi gaseste

consacrare juridica intr-o serie de acte normative, principalele fiind:

Legea audiovizualului, Legea telecomunicatiilor, Hotarirea Parlamentului Republicii

Moldova cu privire la statutul, structura, devizul de cheltuieli si cuantumul retribuirii lunare

pentru vechime in munca a membrilor si colaboratorilor Consiliului Coordonator al

Audiovizualului (nr. 988–XIII din 15.10.1996), Statutul-model al institutiei audiovizualului

(aprobat prin decizia Consiliului Coordonator al Audiovizualului nr. 10 din 24 decembrie

1996), Regulamentul Agentiei Nationale pentru Reglementare in Telecomunicatii si

Informatica privind eliberarea licentelor in domeniul telecomunicatiilor si informaticii, Codul

civil, Legea cu privire la asociatiile obstesti, Legea cu privire la antreprenoriat si intreprinderi,

Legea privind societatile pe actiuni, Legea cu privire la inregistrarea de stat a intreprinderilor

si organizatiilor.

3.Particularităţile politicii fiscale ale statului în domeniul mass-media

Conform Legii audiovizualului este prevăzut că :

(1) Radiodifuzorii privaţi se pot constitui de către persoane fizice şi persoane

juridice.

(2) În calitate de fondatori ai radiodifuzorilor privaţi nu pot fi autorităţile publice de

orice nivel, instituţiile de drept public finanţate de la bugetul de stat, partidele şi formaţiunile

politice, întreprinderile şi instituţiile specializate în domeniul telecomunicaţiilor.

63

(3) O persoană fizică sau juridică poate deţine cel mult cinci licenţe de emisie în

aceeaşi unitate administrativ-teritorială sau zonă, fără posibilitatea de a deţine exclusivitatea.

(4) O persoană fizică sau juridică, din ţară sau străinătate, poate fi investitor sau acţionar

majoritar, direct sau indirect, la cel mult 2 radiodifuzori de diferite tipuri.

(5) Radiodifuzorii privaţi se autofinanţează din veniturile obţinute din activităţi

comerciale, din sponsorizări şi prestări de servicii.

(6) Radiodifuzorii privaţi sînt obligaţi să informeze publicul privitor la denumirea şi

sediul administraţiei, la numele realizatorului de programe sau de emisiuni, la semnalele

postului de radio, la simbolul postului de televiziune.

(7) Radiodifuzorii privaţi titulari de licenţă de emisie prezintă anual Consiliului

Coordonator al Audiovizualului raport privind realizarea concepţiei serviciului de programe

în anul de activitate precedent.

(8) Radiodifuzorii privaţi desfăşoară activitate în conformitate cu concepţia generală

a serviciului de programe, în al cărui temei Consiliul Coordonator al Audiovizualului a

eliberat licenţa de emisie şi/sau autorizaţia de retransmisie.

4.Consiliul Coordonator al Audiovizualului - statut, competenţă.

Activitatea Consiliului Coordonator al Audiovizualului este supravegheată de

Parlament, prin dezbaterea raportului anual al consiliului.Raportul anual al Consiliului

Coordonator al Audiovizualului se depune în Parlament pînă la data de 1 februarie. În situaţia

în care Parlamentul respinge raportul anual al Consiliului Coordonator al Audiovizualului,

acesta este obligat ca, în termen de 30 de zile, să prezinte un program de măsuri concrete

pentru remedierea carenţelor semnalate.

Odată cu prezentarea raportului Consiliului Coordonator al Audiovizualului, comisia

parlamentară de profil prezintă un aviz asupra legalităţii activităţilor consiliului, asupra

corectitudinii şi transparenţei operaţiunilor financiare. În îndeplinirea misiunii sale în interesul

public, Consiliul Coordonator al Audiovizualului are obligaţia de a face publice rapoartele

trimestriale privind modul în care îşi exercită atribuţiile.

Art.1. - Consiliul Coordonator al Audiovizualului este o autoritate publică

autonomă în domeniul audiovizualului din Republica Moldova, reprezentant şi garant al

interesului public în domeniul audiovizualului, potrivit art.39 din Codul audiovizualului al

Republicii Moldova nr.260-XVI din 27 iulie 2006. PARLAMENTUL HOTĂRÎRE Nr. 433

din 28.12.2006 cu privire la aprobarea statutului, a structurii organizatorice şi a efectivului-

limită ale Consiliului Coordonator al Audiovizualului.

64

Potrivit Articolul 39. Al Legii audiovizualului este prevăzut că :

(1) Consiliul Coordonator al Audiovizualului este autoritate publică autonomă.

(2) Consiliul Coordonator al Audiovizualului este reprezentantul şi garantul

interesului public în domeniul audiovizualului, autoritatea responsabilă pentru implementarea

şi respectarea prezentului cod, a tratatelor internaţionale în domeniul audiovizualului la care

Republica Moldova este parte.

(3) Consiliul Coordonator al Audiovizualului are statut de persoană juridică de

drept public cu toate atributele unei astfel de persoane.

(4) Consiliul Coordonator al Audiovizualului este consultat în procesul de definire a

poziţiei Republicii Moldova şi poate participa, prin reprezentanţi, la negocierile internaţionale

cu privire la domeniul audiovizualului.

Conform art 40. Consiliului Coordonator al Audiovizualului are următoarele

atribuţii:

a) supraveghează respectarea modului în care radiodifuzorii publici şi radiodifuzorii

privaţi îşi îndeplinesc obligaţiile asumate în licenţa de emisie, în condiţiile şi cu respectarea

prevederilor legale;

b) supraveghează corectitudinea conţinutului programelor oferite de radiodifuzori,

numai după comunicarea audiovizuală a acestor programe;

c) adoptă concepţia de reflectare a campaniei electorale pentru alegerile

parlamentare, alegerile locale generale şi referendumurile republicane, prezintă Comisiei

Electorale Centrale rapoarte de monitorizare a modului de reflectare a campaniei electorale de

către radiodifuzorii naţionali, în conformitate cu prevederile Codului electoral;

d) monitorizează, în condiţiile alin.(1) lit.b), conţinutul serviciilor de programe

oferite de radiodifuzori şi oferta de servicii de programe asigurate de distribuitorii de servicii,

periodic şi ori de cîte ori consiliul consideră necesar sau este sesizat cu privire la

nerespectarea de către radiodifuzorul sau distribuitorul de servicii a prevederilor legale, a

normelor de reglementare în domeniu sau a obligaţiilor înscrise în licenţa de emisie;

e) oferă avizul referitor la Caietul de sarcini al radiodifuzorului public;

f) adoptă codul de conduită al radiodifuzorilor în vederea conceperii şi comunicării

audiovizuale a serviciilor de programe în conformitate cu prezentul cod şi standardele

europene;

g) sesizează Consiliul de Observatori al instituţiei publice naţionale a

audiovizualului Compania "Teleradio-Moldova" asupra devierilor serviciilor de programe de

la rigorile prevăzute în licenţa de emisie;

65

h) aprobă regulile de audit intern ale radiodifuzorilor publici;

i) la propunerea Consiliului de Observatori, decide referitor la instituirea,

reorganizarea sau încetarea activităţilor subdiviziunilor radiodifuzorului public naţional;

j) stabileşte condiţiile, criteriile şi procedura de acordare a licenţelor de emisie;

k) stabileşte procedura de acordare a autorizaţiei de retransmisie;

l) eliberează licenţe de emisie şi autorizaţii de retransmisie a serviciilor de

programe;

m) emite decizii cu caracter de norme de reglementare în vederea

exercitării atribuţiilor sale prevăzute în prezentul cod.

(2) Instrucţiunile şi recomandările emise de Consiliul Coordonator al

Audiovizualului se fac publice prin plasarea lor pe pagina web a Consiliului Coordonator al

Audiovizualului şi prin publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. (3) În

exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul Coordonator al Audiovizualului adoptă decizii

obligatorii, care intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova ,

cu excepţia deciziilor prevăzute la art. 38 alin. (8).

(4) Toate deciziile Consiliului Coordonator al Audiovizualului sînt motivate.

Deciziile, inclusiv motivarea, se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi pe

pagina web.

(5) Deciziile Consiliului Coordonator al Audiovizualului pot fi contestate în

instanţă de contencios administrativ de către orice persoană care se consideră prejudiciată de

acestea.

5. Finanţarea şi sponsorizarea mass-media.

Legislatia Republicii Moldova, in problemele dreptului de proprietate, finantarii,

sponsorizarii, subventionarii de catre stat a mass-media, instituirii restrictiilor antimonopol in

domeniu, invedereaza numeroase lacune si inexactitati. De exemplu, Legea presei opereaza cu

termenul inadecvat “fondator”, care in contextul respectiv nu comporta sensul ce i se atribuie.

Sub-stituirea acestui termen cu termenul “proprietar” ar limpezi lucrurile. Este lacunara

prevederea care stipuleaza ca “publicatiile periodice si agentiile de presa fondate de catre

autoritatile publice se finanteaza de la bugetul respectiv” (Legea presei, art.12(2). Accentul,

deci, se pune pe publicatiile fondate de stat, fapt ce nu poate sa nu influenteze negativ

dezvoltarea presei private, nevoite sa supravietuiasca in conditii economice extrem de dure.

Este in detrimentul presei libere si prevederea care legifereaza ca “publicatiile periodice

66

destinate copiilor de virsta scolara si prescolara sint finantate de catre stat; in acest caz

ministerele (departamentele) respective devin fondatorii (cofondatorii) lor”. Ne referim la

ultima sintagma – “in acest caz ...”, deoarece in realitate sint subventionate de la buget doar

trei publicatii, celelalte fiind lasate sa se descurce singure.

Dispozitiile cu privire la “fondator” si “subventionarea (dotarea) de la buget” numai a

unor publicatii au un subtext extrem de periculos, deoarece, in cazul Republicii Moldova si al

multor tari din ex-Uniunea Sovietica, statul apare concomitent in postura de concurent pe

piata informationala, de legiuitor si de promotor, direct sau indirect, al intereselor proprii,

deseori ideologizate, plasind stiri “filtrate”. Piata informationala din Republica Moldova nu

este independenta in raport cu puterea de stat, faptul constituind o piedica serioasa in

dezvoltarea pluralismului de opinii.

Legea presei, prin art.12, reglementeaza pro-blemele legate de finantarea publicatiilor

periodice si a agentiilor de presa. Modificarile repetate, operate pe parcurs, ne demonstreaza

ca de fiecare data cind in Parlament se schimba coraportul de forte, majoritatea parlamentara

care vine la putere incearca sa influenteze, intr-un mod sau altul, mijloacele de informare in

masa. De exemplu, aparent este binevenita dispozitia din lege privind finantarea de catre stat a

publicatiilor periodice destinate copiilor de virsta scolara si prescolara. Insa in acest caz

ministerele si departamentele respective devin fondatorii (cofondatorii) lor, ceea ce sugereaza

ideea ca acestea vor promova politica Guvernului, adica a majoritatii parlamentare, care

formeaza executivul. In consecinta, domeniul educational, care necesita mai mult decit oricare

altul de a fi protejat impotriva ingerintelor politice, ajunge in serviciul puterii si al intereselor

ideologice de moment.

Sint finantate de la buget, de asemenea, publicatiile periodice si agentiile de presa

fondatorii carora sint autoritatile publice centrale si locale. Este cazul ziarelor Guvernului

“Moldova Suverana” si “Nezavisimaia Moldova”, al ziarelor consiliilor locale, finantate de la

bugetele respective, care promoveaza politica guvernantilor. In Austria, Franta, Olanda,

Norvegia, Spania, de exemplu, guvernele subventioneaza ziarele care se confrunta cu

dificultati financiare. De anumite subventii beneficiaza posturile de radio/TV. Unii considera

ca subventiile sint necesare pentru a mentine pluralismul de opinii, altii, ca ele constituie o

piedica in calea modernizarii si a dezvoltarii normale a concurentei loiale. Olanda si Norvegia

acorda subventii redactorilor independenti. In Austria, Franta, Norvegia, Suedia, S.U.A. se

practica sprijinul indirect al publicatiilor, prin acoperirea cheltuielilor legate de taxele postale.

Legea admite in mod rezonabil sustinerea publicatiilor si agentiilor de presa prin

donatii operate de persoane fizice si juridice din Republica Moldova si din strainatate, cu

67

conditia ca ele sa publice, de doua ori pe an, informatii privind sursa si valoarea donatiilor.

Dar, printr-un amendament la Legea presei, legiuitorul a interzis “finantarea sau sustinerea in

orice alta forma a publicatiilor periodice de catre guvernele statelor straine, cu exceptia

cazurilor prevazute in acordurile interstatale bilaterale” (art.12(4)). Aceasta prevedere intra in

contradictie cu practica Curtii Europene a Drepturilor Omului, potrivit careia detinerea,

finantarea sau orice alta forma de sprijin din strainatate a mass-media constituie activitati in

favoarea libertatii de exprimare, deoarece institutiile respective nu intervin in continut si nu

influenteaza redactiile in expunerea punctelor de vedere.

Finantarea mass-media, conform legislatiei, poate fi realizata din diverse surse: de la

buget, din veniturile obtinute de la prestarea serviciilor de publicitate; vinzarea dreptului de

difuzare si a altor drepturi asupra productiei proprii; din mijloacele de sponsorizare si donatii,

din alte venituri legale.

6. Restricţii privind fondarea şi deţinerea mass-media de către persoane

fizice şi juridice străine.

La fondarea institutiilor audiovizualului legislatia in domeniu impune anumite

restrictii:

- persoanele fizice (cetateni ai Republicii Moldova) sint in drept sa fondeze institutii ale

audiovizualului doar prin intermediul crearii unui subiect de drept avind statut de persoana

juridica. (Aceasta restrictie trebuie anulata, deoarece instituie a priori o discriminare intre

diferite categorii de persoane, care trebuie sa beneficieze de drepturi egale in lansarea unei

afaceri. Dupa inregistrare, conform legislatiei, postul de radio/TV devine persoana juridica.

Care este atunci rostul existentei a doua persoane juridice pe segmentul unei singure

activitati?).

O persoana fizica sau juridica poate detine mai mult de 50% din capitalul statutar doar

la o singura institutie a audiovizualului, iar la altele – nu mai mult de 20%;

- persoanele fizice sau juridice straine sint in drept sa fondeze institutii ale audiovizualului

doar prin intermediul crearii unei/unor intreprinderi mixte, la care participa subiecti din

Republica Moldova;

- intreprinderile de telecomunicatii si intreprinderile de exploatare a retelelor de

comunicatii audiovizuale nu pot fi fondatoare sau coproprietare ale institutiilor

audiovizualului;

- institutiile audiovizualului, care au fost private de dreptul de emisie pentru actiuni ilegale,

68

sint in drept sa participe la concursul pentru obtinerea licentei de emisie doar la expirarea a

trei ani de la data, la care au fost private de acest drept.

Obiectivele de referință:

- să formuleze direcţiile politicii de stat în domeniul mass-media;

- să determine particularităţile reglementării juridice ale mass-media electronice

şi mass-media scrise;

- să stabilească particularităţile politicii fiscale în domeniul mass-media;

- să stabilească funcţiile Consiliului Coordonator al Audiovizualului;

- să evidenţieze drepturile persoane fizice şi juridice străine în domeniul mass-

media.

Bibliografie:

1. Codul civil,

2. Legea cu privire la asociatiile obstesti,

3. Legea cu privire la antreprenoriat si intreprinderi,

4. Legea privind societatile pe actiuni,

5. Legea cu privire la inregistrarea de stat a intreprinderilor si organizatiilor.

6. Legea audiovizualului,

7. Legea telecomunicatiilor,

8. Hotarirea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul, structura,

devizul de cheltuieli si cuantumul retribuirii lunare pentru vechime in munca a membrilor si

colaboratorilor Consiliului Coordonator al Audiovizualului (nr. 988–XIII din 15.10.1996),

9. statutul-model al institutiei audiovizualului (aprobat prin decizia Consiliului

Coordonator al Audiovizualului nr. 10 din 24 decembrie 1996),

10. Regulamentul Agentiei Nationale pentru Reglementare in Telecomunicatii si

Informatica privind eliberarea licentelor in domeniul telecomunicatiilor si informaticii,

69

Subiectul 6. Constituirea şi încetarea activităţii agenţilor din domeniul mass-

media

1. Procedura de constituire a publicaţiilor periodice şi agenţiilor de ştiri.

2. Constituirea şi încetarea activităţii companiilor audiovizuale. Licenţierea

instituţiilor audiovizuale - noţiune, procedură.

3. Instituţia publică a audiovizualului.

1. Procedura de constituire a publicaţiilor periodice şi agenţiilor de ştiri

Actele necesare pentru înregistrarea publicațiilor și a agențiilor de știri sunt:

1. Confirmarea denumirii publicaţiei periodice sau agenţiei de presă, eliberată de către

Ministerul Justiţiei în baza cererii solicitantului despre verificarea denumirii

2. Cererea privind înregistrarea statutului publicaţiei periodice sau agenţiei de presă,

semnată de fondator (fondatori) cu indicarea domiciliului sau de reprezentanţii acestora (în

cazul fondatorilor – persoane juridice), cu aplicarea ştampilei

3.Document bancar ce atestă achitarea taxei de stat pentru înregistrare.

4. Decizia sau procesul-verbal de constituire a publicaţiei periodice sau agenţiei de

presă, aprobare statutului, semnată de fondator (fondatori), în care se indică nominal

redactorul-şef al publicaţiei, colegiul de redacţie, cenzorul

5. Statutul semnat de fondator (fondatori) cu indicarea datelor de identitate

6. Lista fondatorilor, în care se va specifica pentru persoanele fizice – numele,

prenumele, anul naşterii, numărul şi seria buletinului de identitate, domiciliul şi semnătura;

pentru persoanele juridice – denumirea, sediul, numărul şi data înregistrării, semnătura

reprezentantului (preşedintelui); pentru fondatorul persoană juridică – extrasul din procesul-

verbal al şedinţei organului de conducere autorizat al persoanei juridice, în care să fie

consemnată decizia de constituire a publicaţiei periodice sau agenţiei de presă

7. Procesul-verbal al membrilor colectivului de redacţie privind constituirea publicaţiei

periodice sau agenţiei de presă, adoptarea statutului publicaţiei periodice sau agenţiei de

presă.

8. Actele ce atestă acordarea sediului – contractul de locaţiune/comodat sau declaraţia

persoanei fizice (autentificată notarial), sau acordul persoanei juridice (autentificat prin

semnătura conducătorului şi ştampila organizaţiei)

2. Constituirea şi încetarea activităţii companiilor audiovizuale. Licenţierea

instituţiilor audiovizuale - noţiune, procedură.

70

Frecventele radio (FR) si canalele de televiziune (CTV) in R.Moldova, ca si in orice

alta tara, fac parte din patrimoniul statului si utilizarea lor este reglementata de Legea

audiovizualului. Difuzarea emisiunilor radio si tv se poate face numai in baza licentei de

emisie (LE) si a deciziei de autorizare (DA), eliberate de Consiliul Coordonator al

Audiovizualului (C.C.A.).La adoptarea (cu intirziere) a Legii audiovizualului - la 3 octombrie

1995 - in tara functionau deja multe statii radio si tv particulare. (Primele studiouri de

televiziune prin cablu particulare au aparut in 1988.)Consiliul Coordonator al Audiovizualului

din Republica Moldova a fost creat in ianuarie 1996, ca autoritate publica autonoma care

reglementeaza si coordoneaza activitatea in domeniul audiovizualului. Finantarea activitatii

C.C.A. se asigura de la bugetul de stat. In majoritatea lor, membrii C.C.A. isi indeplinesc

functiile pe baza de voluntariat. C.C.A. este constituit din 9 membri dintre care trei sint numiti

de Parlament, trei - de Presedintele R.Moldova si trei de Guvern - pe un termen de 5 ani. Ei

sunt garanti ai interesului public in domeniul audiovizualului si nu reprezinta autoritatea care

i-a numit.Lipsa organului care reglementa si coordona activitatea in domeniul audiovizualului

a jucat un rol negativ. Legea audiovizualului a fost adoptata cu unele deficiente, care s-au

resimtit mai tirziu, in lucrul practic cu institutile audiovizuale. In special, Legea nu a prevazut

pirghii legislative eficiente care sa asigure indeplinirea ei. Din aceasta cauza C.C.A. nu poate

influenta comportamentul celora care incalca, uneori in mod flagrant, Legea audiovizualului.

De exemplu, pe parcursul anilor 1998-2000 colaboratorii C.C.A. au inregistrat numeroase

posturi radio si tv care emiteau fara licente de emisie (in Vulcanesti, Cahul, Taraclia, Leova,

Comrat, Ialoveni, Criuleni, Straseni, Nisporeni, Rezina, Falesti etc). Pentru a sista activitatea

acestor institutii audiovizuale ilegale, C.C.A. trebuie sa adreseze scrisori procuraturilor din

localitatile respective, dar nu exista garantii ca aceste cazuri nu se pot repeta peste un timp.

Propunerile noastre pentru modificarea Legii au fost luate in considerare doar partial, la 4

iunie 1999.Noile tehnologii comunicationale si activitatea aceasta in domeniul

audiovizualului nu au fost reglementate de Legea audiovizualului si au ramas ca un fel de pete

albe in textul legii.De asemenea, a ramas in afara cadrului legislativ utilizarea variatelor

inregistrari informationale audiovizuale pe diferite suporturi - casete audio, video, CD-uri

audio si video etc., fapt care limiteaza posibilitatile de acces ale populatiei la aceasta

informatie audiovizuala, generind si diferite incalcari.In conformitate cu Legea

audiovizualului, toate frecventele libere sau canalele tv pot fi repartizate numai in urma unui

concurs deschis la care pot participa toti solicitantii. Obtinerea unei frecvente sau a unui canal

tv nu e un lucru simplu, mai ales in Chisinau, unde la un canal sau la o frecventa pretind pina

71

la 12 solicitanti.Informatia despre concurs se aduce la cunostinta publica de C.C.A. (dupa ce

primeste, prin intermediul Ministerului Transporturilor si Comunicatiilor, datele

Inspectoratului de Stat privind frecventele sau canalele libere, coordonate cu tarile vecine) cu

cel putin 45 de zile inainte de data la care urmeaza sa se desfasoare concursul. Ca de obicei,

anunturile despre concursuri apar in saptaminalul Companiei de Stat Teleradio-Moldova -

"TeleRadio" (programele).

Solicitantilor li se cere sa prezinte la C.C.A. urmatoarele acte:

cererea de inscriere la concurs si eliberarea licentei de emisie cu indicatia

localitatii si frecventei radio sau canalului tv solicitat;

copia Certificatului de inregistrare la Camera Inregistrarii de Stat de pe linga

Ministerul Justitiei al Republicii Moldova;

copia Statutului intreprinderii fondatoare, autentificat in modul stabilit, in care

trebuie sa fie prevazuta si activitatea in domeniul audiovizualului;

Statutul institutiei audiovizuale in conformitate cu Statutul-model al institutiei

audiovizuale cu indicatia telefoanelor, fax-urilor, E-mail, codului si adresei postale etc.;

Conceptul de realizare a proiectului, limba (limbile) de difuzare a programelor

(in procente), raza de emisie, informatia privind resursele umane, experienta solicitantului in

domeniul audiovizualului, rezultatele investigarii interesului populatiei fata de programul

preconizat sau cel realizat etc.;

grila zilnica a programelor, indicindu-se limbile de difuzare;

tipul echipamentelor tehnice preconizate pentru utilizare, cu indicatia celor mai

principali parametri;

declaratia solicitantului privind angajamentele obligatorii ale acestuia ce tin de

respectarea prevederilor Constitutiei, Legii audiovizualului, Statutului C.C.A., ale

instructiunilor si regulamentelor elaborate de C.C.A.;

declaratia privind participarea (neparticiparea) directa sau indirecta cu capital

in fondurile statutare ale altor societati (in procente);

declaratia privind respectarea drepturilor de autor si celor conexe, altor

reglementari ce tin de utilizarea in emisiunile sale a proprietatii intelectuale (opere literare,

muzicale, fonograme, filme etc.), cerintelor Agentiei de Stat pentru Protectia Moralitatii;

certificat de la institutia bancara privind posibilitatea financiara a realizarii

proiectului;

avizul organului administrarii publice locale din teritoriul acoperit de raza de

emisie;

72

date biografice (de munca) ale conducatorului institutiei audiovizuale.

Toate materialele susnumite trebuie sa fie prezentate in limba de stat, semnate si

sigilate.

Dupa expirarea termenului concursului, la sedinta C.C.A. se invita solicitantii care

expun conceptia postului de radio sau studioului tv, posibilitatile umane si tehnice pentru

organizarea si realizarea emisiunilor la un nivel inalt creativ si profesionist. Prin votare

secreta, membrii C.C.A. determina invingatorul care primeste licenta de emisie pentru

frecventa de radio pe un termen de 3 ani sau studio tv pe un termen de 5 ani. Cind expira

termenul de actiune a licentei se anunta un nou concurs deschis pentru aceasta frecventa sau

canal tv. Licentele de emisie pentru tv prin cablu se elibereaza fara concurs.

Primele licente de emisie au fost eliberate de C.C.A. la finele anului 1996. La 24

decembrie 1996 au fost inminate licentele cu numarul 1 - Companiei de Stat Teleradio-

Moldova si 2 - Intreprinderii de Stat "Radiocomunicatii".

3. Instituţia publică a audiovizualului.

Definiţiile date în primul articol al Legii Audiovizualului din Republica Moldova

(Anexa 1) noţiunilor de instituţie a audiovizualului (persoană juridică care concepe, produce

şi emite programe audiovizuale), de instituţie publică a audiovizualului (instituţie creată în

baza capitalului de stat sau cu un capital majoritar de stat şi cu participarea altui capital public

sau privat care este independent în activitatea de creaţie şi reflectă interesele tuturor păturilor

sociale) şi de instituţie privată a audiovizualului (instituţie creată cu un capital integral privat

sau majoritar privat care reflectă interesele unei persoane sau ale unui grup de persoane) vin

să întărească convingerea că în Republica Moldova există puţine condiţii legislative care ar

face posibilă activitatea unui audiovizual cu adevărat independent. Deşi instituţiile publice ale

audiovizualului ar trebui să reflecte şi să apere în acelaşi timp în mod independent interesele

tuturor păturilor sociale prezenţa capitalului majoritar de stat sau al unuia public sau privat

face posibilă apariţia unei limitări în modul de reflectare a interesului tuturor categoriilor de

cetăţeni în cadrul programelor de radio sau de televiziune publice. Lipsa capitalului public

care să stea în exclusivitate la baza instituţiei de radio sau de televiziune, duce la apariţia unor

îngrădiri a libertăţilor de creaţie ale jurnaliştilor, la lipsa audiovizualului independent în

Republica Moldova. Capitalul de stat sau cel privat impune activităţii instituţiilor

audiovizualului o serie de reguli şi restricţii care ţin de reflectarea sau nereflectarea interesului

cetăţeanului în funcţie de provenienţa capitalului care stă la baza instituţiei audiovizualului.

Chiar dacă din punct de vedere legislativ se asigură libertăţile de opinie şi de exprimare,

73

capitalul este cel care are ultimul cuvînt în aprecierea gradului de independenţă al unei

instituţii a audiovizualului.

La 24 aprilie 2002, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, in urma unor

dezbateri ample asupra situatiei politice din Republica Moldova, a adoptat Rezolutia 1280

(2002) privind functionarea institutiilor democratice in Moldova. Art.10 (10) al Rezolutiei

1280 a APCE stipuleaza revizuirea Legii audiovizualului si schimbarea statutului Companiei

“Teleradio-Moldova” in institutie publica a audiovizualului. In vederea executarii acestei

dispozitii a Rezolutiei, in Parlament au fost prezentate doua proiecte de lege privind institutia

publica a audiovizualului: unul de catre opozitia parlamentara si Asociatia Presei Electronice

si altul de catre seful statului. La 26 iulie 2002 Parlamentul a adoptat legea propusa de seful

statului (nr.1320-XV din 26.07.2002), desi expertii Consiliului Europei au dat aviz negativ

proiectului in cauza.

Reorganizarea Companiei de Stat “Teleradio-Moldova” trebuie sa aiba ca scop

eliminarea cenzurii prin deetatizare si transformarea ei in institutie publica a audiovizualului.

Institutia publica nationala a audiovizualului este un serviciu public de radiodifuziune si/sau

televiziune, independent in activitatea editoriala si de creatie, autonom institutional, care

reflecta interesele tuturor categoriilor sociale,constituit in baza capitalului financiar exclusiv

sau majoritar public, ale carui cheltuieli de functionare si dezvoltare sint suportate de intreaga

societate prin finantare directa (taxe) si indirecta (bugetara), al carui semnal de emisie are

acoperire nationala si a carui activitate este supravegheata de societate, in baza legii.

Remarcam ca statutul juridic al Companiei de Stat “Teleradio-Moldova” a fost reglementat

prin Legea audiovizualului (nr. 603-XIII din 03.10.95) si aprobat prin Hotarirea Guvernului

Republicii Moldova (nr. 502 din 12.09.1996). In noua lege Compania este declarata “institutie

publica nationala a audiovizualului” (art.1). De remarcat ca aceasta calitate Compania o avea

deja prin Legea audiovizualului (art. 7). Obiectivele Companiei, stipulate in lege, coincid cu

cele din Statutul ei (pct.10) si repeta un sir de prevederi de ordin general din Legea privind

accesul la informatie. Genurile de activitate ale Companiei (art.3) au fost expuse anterior in

Statut (pct.14), drepturile si obligatiile Companiei (art.4) – in pct.21, 22 ale Statutului.

Dispozitiile privind exigentele relative la emisiunile elaborate sau difuzate de Companie

(art.5) sint preluate din Legea privind dreptul de autor si drepturile conexe, Legea

audiovizualului si Statut (pct.11, 24, 25); privind dreptul reprezentantilor autoritatilor publice

la timpul de antena si obligatia Companiei de a-l acorda (art.6) din Legea audiovizualului

(art.13); privind drepturile Companiei in domeniul accesului la informatie (art.10) - din Legea

74

privind accesul la informatie. Nici dispozitiile privind drepturile si obligatiile Companiei in

domeniul publicitatii (art.11) nu sint inedite, deoarece exista Legea cu privire la publicitate.

Legea cu privire la institutia publica nationala a audiovizualului Compania “Teleradio-

Moldova” este declarativista si nu asigura independenta functionala, editoriala si de creatie a

institutiei, de aceea trebuie abrogata, revenindu-se la proiectul Legii cu privire la institutia

publica nationala a audiovizualului elaborat de Asociatia Presei Electronice si apreciat inalt de

expertii Consiliului Europei. Remarcam ca acest proiect de lege a fost adoptat de catre

Parlament in prima lectura, in ziua anterioara adoptarii legii analizate in acest studiu. Latura

forte a proiectului elaborat de APEL constituie, in particular, garantarea reala a independentei

functionale si financiare editoriale si de creatie a institutiei publice nationale a

audiovizualului.

Obiective de referință:

- să determine particularităţile procedurii de constituire a publicaţiilor periodice şi

agenţiilor de ştiri;

-să stabilească etapele şi particularităţile procesuale ale constituirii instituţiilor

audiovizuale;

-să formuleze rolul instituţiei publice a audiovizualului într-un stat democratic și

probabilitatea continuității funcționale a instituției.

Bibliografie:

1. Legea audiovizualului.

2. Legii cu privire la institutia publica nationala a audiovizualului.

3. Legea privind accesul la informatie.

4. Rezolutia 1280 (2002) privind functionarea institutiilor democratice in

Moldova

75

Subiectul 7. Campania electorală şi activitatea mass-media

1. Rolul mass-media în campania electorală. Campania electorală şi

reglementarea ei juridică.

2. Condiţii şi termene în înfăptuirea agitaţiei preelectorale.

3. Organizarea controlului asupra respectării legislaţiei electorale: autorităţi

competente şi răspunderea pentru încălcarea legislaţiei.

1) Rolul mass-media în campania electorală. Campania electorală şi

reglementarea ei juridică.

De mentionat ca reclama politica nu este numai agitatia electorala, deci asupra ei nu

pot fi aplicate restrictiile legislatiei electorale. In Republica Moldova nu exista reglementari

exprese privind reclama politica in presa, care ar asigura conditii egale tuturor pretendentilor.

De exemplu, in Italia ziarele sint obligate sa stabileasca din timp, pina la inceperea campaniei

electorale, cit spatiu pot oferi pentru reclama si sa propuna costuri rezonabile. Totodata,

conform legislatiei italiene, in publicatiile de reclama se va indica numele platitorului. De

asemenea, se interzic publicatiile care contin lozinci exclusiv negative, atacuri vehemente

asupra candidatilor, indemnul direct de a vota un anumit candidat, punindu-se accentul pe

programele politice ale candidatilor.

La acordarea timpului de antena fara plata candidatilor in majoritatea tarilor din

Europa Occidentala se respecta principiul proportionalitatii. Formatiunile politice isi asuma

raspunderea pentru continutul reclamei politice, redactiile urmaresc sa nu se faca propaganda

anticonstitutionala (prin instigarea la ura nationala, rasiala sau religioasa etc.). In general, se

considera ca limitarea reclamei politice contravine principiului autoafirmarii personalitatii,

liberei concurente a politicienilor. Reclama politica platita, pe de o parte, favorizeaza

ingerinta statului in activitatea mass-media care ii apartin, subminind autonomia lor editoriala,

pe de alta parte, este o modalitate eficienta de contracarare a reclamei camuflate.O problema

indelung discutata in Parlamentul Republicii Moldova a fost necesitatea reglementarii

timpilor de antena pentru formatiunile politice reprezentate in legislativ. Pina la urma s-a

decis ca prevederile respective sa fie stipulate in Legea cu privire la institutia publica

nationala a audiovizualului, ceea ce nu s-a facut. O hotarire uitata a Parlamentului, si anume

76

Hotarirea privind acordarea dreptului la folosirea cu titlu gratuit a timpului de emisie la

Radioteleviziunea Nationala partidelor si altor organizatii social-politice (nr.785-XII din 18.

11.91) stipuleaza urmatoarele: “In scopul reglementarii folosirii timpului de emisie la

Radioteleviziunea Nationala si asigurarii conditiilor echitabile de transmisie pentru toate

partidele si alte organizatii social-politice, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova

hotaraste: tuturor organizatiilor care activeaza in conformitate cu Legea privind partidele si

alte organizatii social-politice se acorda dreptul de folosire cu titlu gratuit a timpului de emisie

la Radioteleviziunea Nationala, stabilind o zi unica, ora si durata emisiunii (la radio cite 30 de

minute, la TV cite 20 de minute – lunar; in perioada campaniilor electorale suplimentar cite

15 minute la radio si cite 10 minute la TV - saptaminal). Partidele si alte organizatii social-

politice prezinta ofertele conducerii Radioteleviziunii Nationale pentru emisiunile respective

cu cel putin 7 zile inainte la radio si cu cel putin 10 zile inainte la TV. Forma ofertei o

stabileste Radioteleviziunea Nationala. Prezenta Hotarire intra in vigoare la data adoptarii”.

Cu parere de rau, acest act normativ nu este cunoscut. invocind acest act, partidele si

organizatiile social-politice ar putea sa-si revendice dreptul la timp de antena la radio/TV

oricind, nu numai in perioada campaniilor electorale.

In Republica Moldova principiile generale privind accesul la informatie sint valabile si

in timpul campaniilor electorale. Activitatea organelor mass-media in timpul campaniilor

electorale este reglementata de Codul electoral (nr.1381-XIII din 21.11.1997). Potrivit art.37

alin. (2) din Legea audiovizualului, in perioada campaniilor electorale, Consiliul Coordonator

al Audiovizualului, in colaborare cu Comisia Electorala Centrala, prin aprobarea Conceptiei

reflectarii campaniei electorale, stabilesc principiile de acordare a timpilor de antena pentru

publicitatea si agitatia electorala a candidatilor si conditiile de prezentare a emisiunilor

electorale. Principiile privind desfasurarea agitatiei electorale sint determinate de Codul

electoral, in termenii caruia “agitatie electorala” semnifica dreptul de a supune discutiilor

libere si sub toate aspectele programele electorale ale concurentilor electorali, calitatile

politice, profesionale si personale ale acestora, precum si de a face agitatie in favoarea sau

defavoarea candidatilor in cadrul adunarilor, mitingurilor, intilnirilor cu alegatorii, prin

intermediul mijloacelor de informare in masa sau altor forme de comunicare ce exclud

incalcarea ordinii publice si a normelor etice” (art.47).

Desi nu o defineste, Codul electoral contine si notiunea de “publicitate electorala”

(art.47 alin.(2), reglementeaza conditiile in care organele mass-media, mai ales radio/TV, pot

acorda timp de antena concurentilor electorali pentru publicitatea electorala. In perioada

campaniilor electorale, institutiile publice ale audiovizualului acorda gratuit concurentilor

77

electorali timp de antena pentru dezbateri publice. Publicitatea electorala insa se face numai

cu plata, in limitele de pina la 2 ore pe intreaga perioada a campaniei electorale, inclusiv nu

mai mult de 2 minute pe zi la fiecare institutie (art.47 alin.(2) din Codul electoral).

Institutiile private ale audiovizualului, coordonind cu Comisia Electorala Centrala, au

dreptul sa organizeze dezbateri in cadrul “meselor rotunde”, in conditii echitabile pentru toti

concurentii electorali si oferindu-le timp de antena egal. In plus, concurentii electorali sint in

drept sa plaseze la institutiile private ale audiovizualului publicitate electorala, cu conditia ca

aceasta nu va depasi 2 minute pe zi pentru un concurent electoral la fiecare institutie (art.47

alin.(3) din Codul electoral).

Legea garanteaza egalitatea concurentilor electorali la procurarea timpului de antena,

stabilind obligatia institutiilor audiovizualului de a stabili taxe egale pentru toti concurentii

electorali pentru plasarea publicitatii electorale (art.47 alin.(6). In acelasi timp, legea cere ca

plata pentru publicitatea electorala sa nu depaseasca plata incasata in mod obisnuit pentru

reclama comerciala (art.47 alin.(7).

Codul electoral prescrie ca pe parcursul campaniei electorale timpii de antena acordati

serviciilor de presa ale Parlamentului, Presedintiei si Guvernului sa nu fie folositi in scopul

agitatiei electorale (art.47 alin. (11).

Agitatia electorala se admite numai dupa inregistrarea concurentului electoral de catre

organul electoral (art.47 alin. (1). Responsabilitatea pentru continutul materialelor electorale

publicitare revine concurentului electoral, dar aceasta nu inseamna ca mass-media trebuie sa

difuzeze, in mod obligatoriu, tot materialul prezentat. Legea stipuleaza ca agitatia electorala

nu trebuie sa incalce ordinea publica si normele etice (art.47 alin.(1). Refuzul mass-media de

a publica sau de a difuza publicitatea electorala poate fi contestat in instanta de judecata

(art.47 alin. (9).

Conform recomandarilor Consiliului Europei, mass-media, atit cea de stat, cit si cea

privata, in special audiovizualul, trebuie sa asigure prezentarea onesta si echidistanta a

opiniilor partidelor politice si ale candidatilor care participa la scrutin, timpul de emisie

gratuit fiind acordat in baza unor criterii clare si transparente, fara nici o discriminare.

Publicitatea politica cu plata trebuie sa se bazeze pe conditii si tarife egale, iar publicul trebuie

sa fie informat ca asemenea publicitate este cu plata.

Legislatia Ucrainei specifica ca agitatia electorala si reclama politica pot fi desfasurate

numai de catre participantii la scrutin (candidatii si persoanele lor de incredere, partidele si

grupele de initiativa ale alegatorilor). Organele mass-media nu sint considerate participante la

scrutin, de aceea opinia ziarului, a jurnalistului sau a unui cetatean de rind nu este apreciata ca

78

agitatie electorala. Organele mass-media raspund numai pentru veridicitatea informatiei

publicate, de aceea agitatia electorala si reclama politica vor fi personalizate.

Legislatia mai multor tari recunoaste doua tipuri de publicitate: publicitatea politica si

publicitatea comerciala. In unele state (Germania, Spania) publicitatea politica este admisa

numai in perioada alegerilor; in alte tari (Franta, Marea Britanie), din contra, este limitata

numai in perioada scrutinului. In Franta in perioada alegerilor nu se permite publicitatea

politica cu plata, iar publicitatea politica fara plata nu este reglementata. In Marea Britanie

reclama politica in sustinerea unui candidat fara acordul acestuia este apreciata ca o incalcare

a prevederilor legale. In Olanda, prin Codul profesional, benevol, al jurnalistilor, sint stabilite

unele cerinte fata de publicitatea politica: ea nu poate fi anonima, faptele trebuie sa

corespunda adevarului; sa se inscrie in criteriile de gust; nu poate fi plasata in paginile unde,

de obicei, se publica materiale redactionale. O comisie speciala are dreptul de a elabora pentru

editori Recomandari executorii privind publicitatea politica, editorii cazind de acord sa le

respecte. Nerespectarea recomandarilor nu este apreciata ca o incalcare a legii, dar instantele

de judecata tin cont de acest lucru. In S.U.A. orice reglementari in domeniul publicitatii

politice sint apreciate ca anticonstitutionale.

Principalele acte, în care şi-au găsit consacrare reglementările juridice privind

comportamentul mijloacelor de informare în masă, în perioada de referinţă, au fost:

-Codul electoral;

- Regulamentul privind reflectarea campaniei electorale la referendumul republican

constituţional din 5 septembrie 2010 în mijloacele de informare în masă din Republica

Moldova (Hotărârea Comisiei Electorale Centrale nr.3337 din 16 iulie 2010);

- Regulamentul privind reflectarea campaniei electorale la alegerile parlamentare

anticipate din 28 noiembrie 2010 în mijloacele de informare în masă din Republica Moldova

(Hotărârea CEC nr.3614 din 8 octombrie 2010);

- Regulamentul privind reflectarea campaniei electorale la alegerile locale generale din

5 iunie 2011 în mijloacele de informare în masă din Republica Moldova (Hotărârea CEC

nr.32 din 8 aprilie 2011).

În perioada alegerilor, radiodifuzorii sunt obligaţi să respecte şi prevederile

Articolului 7. Echilibrul şi pluralismul politico-social din Codul audiovizualului al Republicii

Moldova: „(1) În spiritul respectării libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului, prin

transmisia şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul

politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi

divertismentul publicului. (2) Acordînd timpi de antenă unui partid sau unei mişcări politice

79

pentru propagarea poziţiilor acestora, radiodifuzorul trebuie să ofere, de asemenea, în cadrul

aceluiaşi gen de programe şi la aceeaşi oră, timpi de antenă altor partide şi mişcări politice

fără tergiversări neîntemeiate şi fără a favoriza un partid anume, indiferent de procentajul

reprezentării sale parlamentare. (3) Pentru încurajarea şi facilitarea exprimării pluraliste a

curentelor 1 În continuare – CEC.2 Prin termenul „radiodifuzori”, potrivit Codului

audiovizualului al Republicii Moldova, sunt desemnate radiourile şi televiziunile.Centrul

pentru Jurnalism Independent - ReglementaRea conduitei mass-media în campania electorala

de opinie, radiodifuzorii au obligaţia de a reflecta campaniile electorale în mod veridic,

echilibrat şi imparţial. Concepţiile radiodifuzorilor privind reflectarea

campaniilor electorale se aprobă de Consiliul Coordonator al Audiovizualului şi sânt

prezentate Comisiei Electorale Centrale, în strictă concordanţă cu legislaţia în vigoare. (4)

Pentru a asigura în cadrul emisiunilor informative ale radiodifuzorilor respectarea principiilor

echilibrului social-politic, echidistanţei şi obiectivităţii, aceştia vor plasa fiecare ştire astfel

încât: a) informaţia care compune ştirea să fie veridică; b) să nu fie deformat sensul realităţii

prin tertipuri de montaj, comentarii, mod de formulare sau titluri; c) în cazul subiectelor ce

vizează situaţii de conflict, să se respecte principiul de informare din mai multe surse. …”

2) Condiţii şi termene în înfăptuirea agitaţiei preelectorale.

Aspecte terminologice: alegeri şi campanii electorale ale concurenţilor electorali:

Art. 1 din Codul electoral consacră noţiunile „alegeri”, „campanie electorală” şi

„perioadă electorală”:

„alegeri – în cazul în care nu se face vreo specificare, alegerile în Parlament, în

autorităţile administraţiei publice locale, precum şi referendumurile. Aceeaşi noţiune vizează

acţiunile cetăţenilor, partidelor şi altor organizaţii social-politice, blocurilor electorale,

organelor electorale şi altor organe de stat, orientate spre întocmirea listelor electorale,

desemnarea şi înregistrarea candidaţilor, efectuarea agitaţiei electorale, votarea şi constatarea

rezultatelor votării, precum şi alte acţiuni electorale întreprinse în conformitate cu legislaţia în

vigoare; …

campanie electorală – perioadă de activitate care se desfăşoară cu scopul de a-i

determina pe alegători să-şi exprime voturile pentru alegerea unui sau altui concurent

electoral şi care începe, pentru fiecare concurent electoral, la data înregistrării acestuia de

80

către Comisia Electorală Centrală sau de consiliul electoral de circumscripţie şi se încheie la

data excluderii concurentului electoral din alegeri sau în ziua votării;

perioadă electorală – perioadă de timp cuprinsă între ziua aducerii la cunoştinţă

publică a datei alegerilor şi ziua în care rezultatele finale ale alegerilor sânt confirmate de

către organele competente; …”.

Din aceste noţiuni reiese că:

- alegerile, în timp, se identifică cu perioada electorală;

- campania electorală – perioadă de timp, ce se determină în raport cu activitatea

fiecărui concurent electoral, în parte;

- campania electorală, în timp, nu se identifică cu perioada electorală (alegerile),

deoarece cuprinde activitatea desfăşurată de fiecare concurent electoral, din momentul

înregistrării acestuia.

Totodată, în conformitate cu prevederile Codului electoral, înregistrarea concurentului

electoral – momentul din care apare dreptul de a face agitaţie electorală şi alte drepturi

garantate de Codul electoral, nu poate fi decât posterioară zilei aducerii la cunoştinţă publică a

datei alegerilor.

Sub acest aspect, este cazul să reamintim Recomandarea NR.R(99)15 a Comitetului de

Miniştri către Statele membre cu privire la unele măsuri vizând reflectarea campaniilor

electorale de către mijloacele de comunicare în masă – document, care a fost utilizat eficient,

în ţara noastră, în vederea democratizării legislaţiei în domeniu. În opinia noastră, acest

document a influenţat decisiv asupra practicii Numită în continuare – Recomandarea

NR.R(99)15, Recomandarea NR.R(99)15 a Comitetului de Miniştri către Statele membre cu

privire la unele măsuri vizând reflectarea campaniilor electorale de către mijloacele de

comunicare în masă poate fi accesată la următoarea adresa: Centrul pentru Jurnalism

Independent - Reglementarea conduitei mass-media în campania electorală 2012 instituirii, de

către CEC, a reglementărilor privind reflectarea campaniilor electorale de către mijloacele de

informare în masă. În acest context (a se vedea Paragraful 3), prezentăm câteva fragmente

privind necesitatea extinderii aplicabilităţii unor reglementări, cu efecte juridice doar în

campaniile electorale ale concurenţilor electorali, pentru întreaga perioadă electorală: „ ... o

atenţie deosebită ar trebui să fie acordată unor elemente deosebite ale reflectării campaniilor

electorale, cum ar fi difuzarea sondajelor de opinie, publicitatea politică cu plată, dreptul la

replică, zilele de reflecţie şi dispoziţiile referitoare la perioadele preelectorale; În Statele

membre în care noţiunea de „perioadă preelectorală” este definită în dreptul intern, regulile

referitoare la echitatea, echilibrul şi imparţialitatea reflectării campaniilor electorale de către

81

mijloacele de comunicare în masă din sectorul radiodifuziunii ar trebui de asemenea să se

aplice la această perioadă.

În ţările în care există noţiunea de perioadă preelectorală, aceasta este în mod

normal constituită din timpul scurs de la anunţarea oficială a alegerilor (sau de la notificarea

publicată în Monitorul Oficial) şi până la deschiderea efectivă a campaniei. Un număr

important de ţări nu face totuşi o distincţie precisă între perioada preelectorală şi perioada

oficială a campaniei. 35. Nu este întotdeauna uşor să se deosebească propaganda electorală de

activităţile politice „normale”, astfel că partidele pot încerca să-şi difuzeze mesajele în orice

moment, chiar în timpul perioadei preelectorale. Acesta este motivul pentru care se consideră

uneori că imparţialitatea şi nediscriminarea de către mijloacele de comunicare în masă din

sectorul radiodifuziunii ar trebui de asemenea să se aplice la această perioadă. O dispoziţie în

acest sens este inclusă în Recomandare pentru a asigura că aceste mijloace de comunicare în

masă sunt echitabile şi echilibrate atunci când realizează reportaje „normale” în perioada

preelectorală, deoarece acestea pot fi rezultatul unei activităţi electorale”.

În baza denumirii regulamentelor, adoptate de CEC pentru fiecare din scrutinele

cercetate, am putea lesne afirma că reglementarea activităţii mijloacelor de informare în masă

are ca obiect doar campaniile electorale: sintagma „privind reflectarea campaniei electorale” –

prezentă în denumirile regulamentelor adoptate de CEC (a se vedea Paragraful 1), interpretată

în contextul noţiunii „campanie electorală” din Codul electoral (a se vedea Paragraful 2), ne

face să tragem concluzia că mijloacele de informare în masă au obligaţia de a reflecta

activitatea concurenţilor electorali în campaniile electorale. Prevederile art.7 alin.(3) din

Codul audiovizualului al Republicii Moldova, de asemenea, prevăd expres obligaţia

radiodifuzorilor de a reflecta doar campaniile electorale.

Particularităţile reflectării alegerilor de către mijloacele de informare în masă

sunt: art.64 din Codul electoral prevede expres obligaţii şi drepturi pentru unele categorii de

mijloace de informare în masă privind reflectarea alegerilor (referendumurilor), nu doar a

campaniilor electorale ale concurenţilor electorali – „(1) Radiodifuzorii, în cadrul tuturor

programelor lor, şi mijloacele de informare în masă scrise fondate de autorităţi publice au

obligaţia de a respecta principiile de echitate, responsabilitate, echilibru şi imparţialitate în

reflectarea alegerilor. … (5) În perioada electorală, radiodifuzorii şi mijloacele de informare

în masă scrise vor face distincţie clară în materialele lor jurnalistice între exercitarea funcţiilor

oficiale şi activitatea electorală a persoanelor care nu cad sub incidenţa art.13 alin.(3). … (7)

Mijloacele de informare în masă au dreptl să reflecte alegerile şi să informeze publicul cu

82

privire la toate aspectele electorale liber de orice ingerinţă sau amestec din partea autorităţilor

publice, concurenţilor/candidaţilor electorali sau a altor entităţi.”

În opinia noastră, prezenţa sintagmelor „monitorizarea alegerilor” şi „reflectarea(ii)

alegerilor” în denumirile Capitolului 11 şi a două din trei articole ale acestei subdiviziuni din

Codul electoral reflectă adevărata intenţie a Parlamentului Republicii Moldova – instituirea

obligaţiilor pentru mijloacele de informare în masă privind reflectarea alegerilor

(referendumurilor). O concluzie contrară acesteia ar fi în contradicţie şi cu prevederile citate

din art.64 din Codul electoral, precum şi cu intenţia de reglementare a activităţii mijloacelor

de informare în masă, exprimată (deşi, într-o formă ambiguă) în art. 641 alin.(1) din Codul

electoral: „În perioada electorală, programele şi materialele scrise care vizează, într-un fel sau

altul, concurenţii electorali şi/sau candidaţii se difuzează/se publică cu respectarea …”.

3) Organizarea controlului asupra respectării legislaţiei electorale: autorităţi

competente şi răspunderea pentru încălcarea legislaţiei.

Impunerea răspunderii asupra mass-media pentru preluarea relatărilor false făcute

direct de către partide sau candidaţi va avea inevitabil drept rezultat autocenzura.Declaraţia

comună menţionează că: Mass-media trebuie să fie liberă să reflecte chestiunile privind

alegerile. Ea trebuie să fie exonerată de răspunderea pentru preluarea relatărilor false făcute

direct de către partide sau candidaţi, fie prin intermediul difuzării în direct, fie prin

intermediul publicităţii, cu excepţia cazului în care aceste relatări au fost declarate ca fiind

false de instanţa de judecată, sau relatările incită direct la violenţă şi mass-media avea

posibilitatea să prevină răspândirea acestor provocări Linia directoare nr. 6 a Art. 19 reflectă

această afirmaţie: Se recomandă insistent exonerarea de răspundere juridică a mass-mediei

pentru relatările false făcute direct de către partide sau candidaţi şi difuzate în timpul

campaniei electorale, cu excepţia cazului în care acestea incită în mod clar şi direct la

violenţă. Doar partidele şi vorbitorii trebuie să fie traşi la răspundere pentru orice declaraţie

falsă pe care o fac. Această abatere de la regulile obişnuite cu privire la responsabilitatea

juridică poate fi justificată de durata scurtă a campaniei electorale şi importanţa majoră a

dezbaterilor politice libere. În plus, astfel de relatări pot fi redresate într-un mod rezonabil

prin intermediul remediilor de difuzare ulterioară (a se vedea mai sus).

Recomandarea (99)15 stabileşte că legislaţia privind mass-media audiovizuală trebuie

să respecte independenţa editorială generală atât a mass-mediei publice, cât şi a celei private,

insistând totodată şi asupra reflectării echitabile, echilibrate şi imparţiale a alegerilor Veghind

la respectarea independenţei editoriale a radiodifuzorilor, acest cadru de reglementare ar

83

trebui de asemenea să prevadă obligaţia de a reflecta în mod echitabil, echilibrat şi imparţial

campaniile electorale în cadrul tuturor serviciilor de programe ale radiodifuzorilor. Această

obligaţie ar trebui să se aplice şi în cazul radiodifuzorilor privaţi în zonele lor de transmisiune.

Obiective de referințe:

- să stabilească standardele europene ale activităţii mass-media în campania

electorală;

- să formuleze semnificaţia noţiunii „campanie electorală”;

- să determine condiţiile şi termenele desfăşurării activităţii „agitaţie electorală”;

- să evidenţieze importanţa activităţii de control asupra respectării legislaţiei în

perioada electorală;

- să caracterizeze activitatea organelor responsabile de preîntâmpinarea încălcărilor

legislaţiei în perioada electorală;

Bibliografie:

1. Codul electoral (nr.1381-XIII din 21.11.1997).

2. Potrivit art.37 alin. (2) din Legea audiovizualului,

3. Recomandarea NR.R(99)15 a Comitetului de Miniştri către Statele membre cu

privire la unele măsuri vizând reflectarea campaniilor electorale de către mijloacele de

comunicare în mas

4. Regulamentul privind reflectarea campaniei electorale la referendumul

republican constituţional din 5 septembrie 2010 în mijloacele de informare în masă din

Republica Moldova (Hotărârea Comisiei Electorale Centrale nr.3337 din 16 iulie 2010);

5. Regulamentul privind reflectarea campaniei electorale la alegerile parlamentare

anticipate din 28 noiembrie 2010 în mijloacele de informare în masă din Republica Moldova

(Hotărârea CEC nr.3614 din 8 octombrie 2010);

6. Regulamentul privind reflectarea campaniei electorale la alegerile locale

generale din 5 iunie 2011 în mijloacele de informare în masă din Republica Moldova

(Hotărârea CEC nr.32 din 8 aprilie 2011).

84

Subiectul 8. Reglementarea juridică a publicităţii

1. Noţiunea de publicitate şi reglementarea ei juridică. Tipuri de publicitate.

2. Publicitatea corespunzătoare; limite şi interdicţii privind publicitatea.

3. Drepturile şi obligaţiile mass-media în domeniul publicităţii. Autorităţi de

reglementare.

4. Răspunderea pentru încălcarea legislaţiei privind publicitatea

1) Noţiunea de publicitate şi reglementarea ei juridică. Tipuri de publicitate.

Prin notiunea de publicitate, potrivit Conventiei europeane cu privire la televiziunea

transfrontaliera, se intelege “orice anunt public facut pentru plata sau pentru oricare alt

echivalent, sau in scop de autopromovare, care este destinat pentru a promova vinzarea,

cumpararea sau inchirierea unui produs sau servicii, pentru a promova o cauza sau idee, sau

pentru a obtine oricare alt efect dorit de furnizorul de publicitate sau de insusi radiodifuzor”.

In Republica Moldova principiile generale ale activitatii in domeniul publicitatii si raporturile

sociale ce apar in procesul de producere, plasare si difuzare a publicitatii sint reglementate

prin Legea cu privire la publicitate (nr.1227-XIII din 27. 06. 1997). Legea stabileste drepturile

de autor asupra publicitatii, cerintele generale fata de acest domeniu, defineste si detaliaza

publicitatea neonesta, neautentica, camuflata, amorala, publicitatea la radio si televiziune, in

presa, in serviciile cinematografice, video, informationale, inclusiv cu folosirea retelelor

telefonice, telegrafice, telex, publicitatea exterioara si sociala.

De asemenea, prevede protectia minorilor la producerea, pastrarea si difuzarea

publicitatii; drepturile si obligatiile agentilor de publicitate; atributiile organului de stat

privind reglementarea antimonopolista; drepturile organizatiilor profesionale obstesti ce

activeaza in sfera publicitatii; raspunderea pentru incalcarea legislatiei. Art.22 din lege

defineste notiunea de “sponsorizare” ca fiind “acordarea de catre o persoana (sponsor) a unor

aporturi sub diferite forme unei alte persoane la pregatirea si desfasurarea unor activitati si

programe de interes social”, stipulind imediat ca “relatiile intre sponsor si difuzorul de

publicitate sint determinate prin contract de sponsorizare, publicitatea sponsorului in acest caz

se difuzeaza gratis”. Intr-o interpretare neonesta, aceasta prevedere permite agentilor

economici sa faca publicitate gratuita in valoare ce depaseste suma sponsorizarii. Pentru a

evita o astfel de interpretare, dispozitia legii se va expune intr-o alta redactie, din care sa

rezulte clar ca sponsorul poate pretinde la consemnarea numelui sau in emisiunea sau

85

publicatia la care a contribuit financiar, insa nu si la alta publicitate gratuita. Astfel, se va

respecta principiul general ca actiunea de sponsorizare (de binefacere) nu poate fi efectuata cu

conditia acordarii, in schimb, a unor servicii sau facilitati.

Prin Legea nr. 314-XV din 28.06.2001, art. 8 alin. (3) din Legea cu privire la

publicitate a fost expus intr-o noua redactie: “publicitatea se difuzeaza in limba de stat sau, la

dorinta furnizorului de publicitate, in alte limbi, in conformitate cu Constitutia Republicii

Moldova, cu Legea cu privire la functionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii

Moldova, cu alte acte in acest domeniu, precum si in conformitate cu tratatele si conventiile

internationale la care Republica Moldova este parte”. Aceasta prevedere, care a scandalizat

opinia publica, constituie o incalcare crasa a Legii cu privire la functionarea limbilor vorbite

pe teritoriul Republicii Moldova (nr.3465-XI din 01.09.89), care stipuleaza ca “limba de stat

[...] se foloseste in toate sferele vietii politice, economice, sociale si culturale si indeplineste in

legatura cu aceasta functiile limbii de comunicare interetnica pe teritoriul republicii”

(art.1). Legislatia Republicii Moldovei nu contine norme privind sistarea preventiva (pina la

difuzare) a publicitatii. Controlul de stat asupra respectarii legislatiei cu privire la publicitate

este exercitat de Departamentul activitate antimonopol si concurenta al Ministerului

Economiei (art.28 din Legea cu privire la publicitate). Acest organ avertizeaza agentiile de

publicitate asupra incalcarilor comise si numai dupa aceasta sesizeaza instanta de judecata

pentru anularea tranzactiilor privind publicitatea neadecvata. Controlul asupra activitatilor de

publicitate este efectuat si de organizatiile profesionale obstesti (uniuni, asociatii ale

persoanelor fizice si juridice). Drepturile organizatiilor profesionale obstesti sint determinate

de art.30 din Legea cu privire la publicitate. Aceste organizatii conlucreaza cu organul de stat

abilitat, pot fi antrenate la elaborarea proiectelor de legi si a altor acte normative, efectueaza

expertize independente, difuzeaza recomandari agentilor de publicitate, au dreptul de a

actiona in judecata in cazul incalcarii drepturilor si intereselor agentilor si consumatorilor de

publicitate.

In contextul subiectului abordat in acest compartiment, remarcam ca intr-un sir de tari

reclama comerciala (adica reclama orientata la sporirea veniturilor obtinute de la vinderea

marfurilor si prestarea serviciilor) este protejata prin Constitutie, desi intr-o masura mai mica

decit libertatea presei si alte forme de exprimare a opiniilor (Austria, Germania, Suedia,

S.U.A.), in altele reclama comerciala este lipsita de protectie constitutionala (Canada,

Olanda). In Germania reclama platita este marcata printr-un semn special si nu poate fi

publicata in paginile redactionale ale ziarului. In Marea Britanie activeaza Directia

nonguvernamentala cu privire la standardele reclamei, care supravegheaza ca reclama sa fie

86

“cuviincioasa, onesta si veridica”. Majoritatea redactiilor refuza sa publice reclama calificata

de Directie drept neadecvata. In Rusia exista o procedura bine ajustata de examinare a

litigiilor in domeniul publicitatii, atit la nivel federal, cit si la nivel regional. In Canada,

Germania, S.U.A. se pune accentul pe autenticitatea reclamei, producatorii de reclama fiind

obligati sa respecte acest principiu. Potrivit Legii cu privire la publicitate, “Durata publicitatii

nu trebuie sa depaseasca 15% din timpul de emisie al fiecarui canal de frecvente de radio ori

televiziune in 24 de ore si 20% din timpul unei ore de emisie. Aceasta prevedere nu se extinde

asupra canalelor private si a celor specializate in publicitate si informatie. Se interzice

intreruperea prin spoturi publicitare a emisiunilor: a) pentru copii sau religioase; b) didactice –

mai mult decit o data pe parcursul a 20 de minute pentru un interval ce nu depaseste 30 de

secunde. La utilizarea materialului publicitar prin metoda suprapunerii, inclusiv prin cea a

titrelor mobile, dimensiunile acestuia nu trebuie sa depaseasca 7% din suprafata cadrului”

(art.13). Publicitatea in publicatiile periodice, finantate de la bugetul de stat, altele decit cele

specializate in informatii si materiale cu caracter publicitar, nu trebuie sa depaseasca 30% din

volumul unui numar al editiei (art.14). Este greu de spus, daca aceste cerinte sint respectate,

mai ales la radio si televiziune, deoarece nu exista un mecanism eficient de monitorizare a

emisiunilor, inclusiv sub acest aspect.

Legea interzice publicitatea amorala. Astfel art.11 (1) stipuleaza: “(1) Se considera

amorala publicitatea care: a) incalca normele unanim acceptate ale umanismului si moralei

prin ofense, comparatii si imagini defaimatoare privind rasa, nationalitatea, profesia, categoria

sociala, virsta, sexul, limba, convingerile religioase, filozofice, politice si de alt gen ale

persoanelor fizice; b) defaimeaza operele de arta ce constituie patrimoniul culturii nationale si

universale; c) discrediteaza simbolurile de stat (drapelul, stema, imnul) si cele religioase,

valuta nationala a Republicii Moldova si a altor state. (2) Publicitatea amorala este interzisa”.

Legea cu privire la publicitate instituie anumite restrictii pentru publicitatea unor tipuri de

marfuri, cum ar fi alcoolul, tutunul, medicamentele, armele etc. (art.19). Pentru asigurarea

dreptului la replica, agentiile de publicitate sint obligate sa pastreze in original sau in copii

intregul material publicitar, inclusiv modificarile ulterioare, pe parcursul unui an din ziua

ultimei difuzari, cu exceptia inregistrarilor audio si video, care trebuie pastrate timp de o luna

din ziua ultimei emisiuni (art.24). Persoanele ale caror drepturi au fost incalcate ca urmare a

publicitatii neadecvate au dreptul sa intenteze, in modul stabilit, in instanta judecatoreasca,

actiuni privind recuperarea pierderilor, inclusiv a venitului ratat, a daunei cauzate sanatatii,

patrimoniului, onoarei si demnitatii, precum si privind compensarea prejudiciilor morale si

dezmintirea publica a publicitatii neadecvate (art.33).

87

2) Publicitatea corespunzătoare; limite şi interdicţii privind publicitatea.

Noţiuni de bază

În sensul prezentei legi, se definesc următoarele noţiuni:

publicitate (reclamă) - informaţie publică despre persoane, mărfuri (lucrări,

servicii), idei sau iniţiative (informaţie publicitară, material publicitar) menită să suscite şi să

susţină interesul public faţă de acestea, să contribuie la comercializarea lor şi să ridice

prestigiul producătorului;

gen de publicitate - modalitate de difuzare a informaţiei publicitare, prin

intermediul căreia agentul de publicitate exercită o influenţă controlată asupra unui cerc

nedeterminat de persoane;

agent de publicitate - furnizor, producător, difuzor de publicitate;

furnizor de publicitate - persoana ce constituie sursa sau obiectul informaţiei

publicitare destinate producerii, plasării şi difuzării ulterioare a publicităţii;

producător de publicitate - persoana care conferă informaţiei publicitare forma

necesară difuzării;

difuzor de publicitate - persoana care asigură plasarea şi difuzarea publicităţii

(informaţiei publicitare) prin orice mijloc de informare;

consumator de publicitate - beneficiarul publicităţii (informaţiei publicitare);

publicitate neadecvată - publicitate neonestă, neautentică, camuflată, amorală şi

orice altă publicitate de provenienţă similară;

dezminţire - procedeu prin care se urmăreşte lichidarea consecinţelor publicităţii

neadecvate.

Cerinţe generale faţă de publicitate sunt:

(1) Publicitatea trebuie să fie loială şi onestă.

(2) Publicitatea trebuie să fie identificată fără cunoştinţe speciale şi fără utilizarea de

mijloace tehnice.

(3) Publicitatea nu trebuie să inducă în eroare, nici să prejudicieze interesele

consumatorilor.

(4) În mass-media, publicitatea trebuie să fie în mod clar identificabilă de celelalte

programe şi materiale prin mijloace poligrafice, video, audio, combinate sau prin comentarii.

De regulă, publicitatea se difuzează grupat.

88

(5) Difuzorul de publicitate nu trebuie să exercite influenţă editorială asupra

conţinutului programelor.

(6) Publicitatea subliminală este interzisă.

(7) Publicitatea se difuzează în limba moldovenească iar, la dorinţa furnizorului de

publicitate - şi în alte limbi, în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu Legea cu

privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi cu tratatele

internaţionale la care Republica Moldova este parte.

(8) Publicitatea mascată este interzisă.

(9) Se interzice publicitatea mărfurilor (serviciilor) pasibile de certificare (licenţiere)

în cazul în care certificatul (licenţa) lipseşte, precum şi publicitatea mărfurilor (serviciilor)

interzise pentru producere şi comercializare în conformitate cu legislaţia în vigoare.

(10) Nu se permite publicitatea cu folosirea neautorizată a simbolicii de stat, a

denumirilor sau a abrevierilor de firme, companii, întreprinderi, instituţii şi organizaţii.

(11) Publicitatea nu trebuie:

a) să contravină intereselor statului;

b) să incite la acţiuni ce încalcă legislaţia privind protecţia mediului înconjurător;

c) să conţină informaţii care nu sînt autentice;

d) să conţină elemente ce pot provoca panică, instiga la violenţă, la agresiune sau la

acţiuni periculoase ce pot prejudicia sănătatea sau ameninţa securitatea oamenilor;

e) să conţină, fără temeiuri de ordin instructiv sau social, imagini vizuale sau

descrieri ale unor acţiuni periculoase cu neglijarea măsurilor de securitate.

(12) Informaţia despre programele audiovizuale nu este considerată publicitate şi se

difuzează în mass-media gratuit.

3) Drepturile şi obligaţiile mass-media în domeniul publicităţii. Autorităţi de

reglementare.

Agenţii de publicitate sînt obligaţi să păstreze în original sau în copii întreg materialul

publicitar, inclusiv modificările operate ulterior, pe parcursul unui an din ziua ultimei difuzări

a publicităţii, cu excepţia înregistrărilor video şi audio ce urmează a fi păstrate timp de o lună

din ziua ultimei emisiuni.

Producătorul şi difuzorul de publicitate au dreptul să solicite, iar furnizorul de

publicitate este obligat să confirme documentar veridicitatea informaţiei publicitare.

În cazul în care activitatea furnizorului de publicitate e pasibilă licenţierii, la

publicitatea mărfii corespunzătoare, precum şi a însuşi furnizorului de publicitate, ultimul este

89

obligat să prezinte, iar producătorul de publicitate şi difuzorul de publicitate - să solicite

prezentarea licenţei respective sau a copiei acesteia, autentificate în modul stabilit.

Informarea despre circumstanţele care pot duce la încălcarea legislaţiei cu privire

la publicitate:

(1) Producătorul de publicitate este obligat să informeze la timp furnizorul de publicitate

asupra faptului că onorarea cerinţelor acestuia din urmă în ce priveşte producerea publicităţii

poate duce la încălcarea legislaţiei cu privire la publicitate.

(2) În cazul în care furnizorul de publicitate, în pofida preîntîmpinărilor întemeiate

făcute la timp de către producătorul de publicitate, nu renunţă la cerinţele sale faţă de

publicitate sau nu prezintă, la solicitarea producătorului de publicitate, confirmarea

documentară a autenticităţii informaţiei destinate publicităţii, sau nu înlătură alte circumstanţe

care pot face publicitatea neadecvată, producătorul de publicitate e în drept să rezilieze, în

modul stabilit, contractul şi să ceară compensarea integrală a pierderilor, dacă contractul nu

prevede altfel.

Conform Art 27 este prevăzut că” Agenţii de publicitate sînt obligaţi, la solicitarea

organului de stat care exercită reglementarea antimonopolistă, să prezinte, în termenul stabilit,

documentele autentice, explicaţiile orale sau scrise, înregistrările video şi audio, precum şi

alte informaţii necesare organului menţionat pentru a-şi exercita împuternicirile prevăzute la

art.28.”

4) Răspunderea pentru încălcarea legislaţiei privind publicitatea

Împuternicirile organului de stat care efectuează reglementarea antimonopolistă este

organul de stat antimonopol şi concurenţă (în continuare - organul de stat) care efectuează

reglementarea antimonopol în conformitate cu legislaţia în vigoare, exercită, în limitele

competenţei sale, controlul de stat asupra respectării legislaţiei cu privire la publicitate.

Acest organ:

a) efectuează expertiza publicităţii în ce priveşte corespunderea acesteia

prevederilor legislaţiei cu privire la publicitate;

b) expediază agenţilor de publicitate dispoziţii de încetare a încălcărilor legislaţiei

cu privire la publicitate;

c) expediază organelor procuraturii, altor organe de drept, respectînd principiul

teritorial şi cel al competenţei, materialele pentru soluţionarea de probleme privind intentarea

de acţiuni penale referitoare la domeniul publicităţii.

90

(2) Organul de stat este în drept să intenteze acţiuni în instanţa judecătorească,

inclusiv în interesele unui cerc nedeterminat de consumatori de publicitate, în legătură cu

încălcarea legislaţiei cu privire la publicitate comisă de agenţii de publicitate, precum şi

privind anularea tranzacţiilor ce ţin de publicitatea neadecvată.

(3) La intentarea de acţiuni în instanţa judecătorească, organul de stat este scutit de

taxa de stat.

Colaboratorii organului de stat, pentru a-şi executa funcţiile de control asupra

respectării legislaţiei cu privire la publicitate, au dreptul de acces liber la toate documentele

necesare şi la alte materiale ale agenţilor de publicitate.Informaţiile ce constituie secret

comercial, conform Legii cu privire la secretul comercial, obţinute de colaboratorii organului

de stat nu pot fi divulgate. În cazul divulgării unor astfel de informaţii, prejudiciile cauzate

vor fi reparate de către organul de stat în modul stabilit de legislaţie.

Organizaţiile profesionale obşteşti ce activează în domeniul publicităţii (uniunile,

asociaţiile persoanelor fizice şi juridice):

a) vor fi antrenate la elaborarea proiectelor de legi şi altor acte normative ce

reglementează activitatea de publicitate;

b) vor efectua expertize independente ale publicităţii privind corespunderea ei

prevederilor legislaţiei cu privire la publicitate şi vor expedia recomandările respective

agenţilor de publicitate;

c) vor fi antrenate de către organul de stat la exercitarea controlului asupra

respectării legislaţiei cu privire la publicitate.

Organizaţiile profesionale obşteşti care activează în domeniul publicităţii au dreptul să

intenteze, în modul stabilit, acţiuni în instanţele judecătoreşti în interesele agenţilor şi ale

consumatorilor de publicitate în cazul încălcării drepturilor lor prevăzute de legislaţia cu

privire la publicitate.

În cazul satisfacerii acţiunii în folosul unui cerc nedeterminat de consumatori de

publicitate, instanţa judecătorească îl obligă pe contravenient să le aducă la cunoştinţă

hotărîrea instanţei judecătoreşti prin intermediul mijloacelor de informare în masă sau în alt

mod, în termenul indicat în hotărîre.

În cazul în care instanţa judecătorească a constatat încălcarea legislaţiei privind

publicitatea, contravenientul este obligat să sisteze publicitatea respectivă integral sau parţial,

să dezmintă materialul publicitar neadecvat în termenul stabilit de instanţa judecătorească.

Contravenientul suportă cheltuielile pentru dezminţire în volum deplin.

91

Dezminţirea se difuzează prin aceleaşi mijloace de informare, folosindu-se aceleaşi

caracteristici de durată, spaţiu şi ordine ca şi în publicitatea neadecvată. Conţinutul dezminţirii

se coordonează cu organul de stat care a constatat încălcarea.

Furnizorul de publicitate poartă răspundere pentru încălcarea legislaţiei cu

privire la publicitate în partea ce se referă la conţinutul informaţiei prezentate pentru

producerea publicităţii.

Producătorul de publicitate poartă răspundere pentru încălcarea legislaţiei cu privire la

publicitate în partea ce se referă la producerea publicităţii.

Difuzorul de publicitate poartă răspundere pentru încălcarea legislaţiei cu privire la

publicitate în partea ce se referă la timpul, locul şi mijloacele de difuzare a publicităţii.

Potrivit art. 33 al Legii este prevăzută responsabilitatea pentru încălcarea legislaţiei cu

privire la publicitate:

1. Pentru încălcarea legislaţiei cu privire la publicitate, persoanele fizice şi juridice

(agenţi de publicitate) poartă răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare.

2. Persoanele ale căror drepturi au fost încălcate ca urmare a publicităţii neadecvate au

dreptul să intenteze, în modul stabilit, în instanţa judecătorească, acţiuni privind recuperarea

pierderilor, inclusiv a venitului ratat, a daunei cauzate sănătăţii, patrimoniului, onoarei şi

demnităţii, precum şi privind compensarea prejudiciilor morale şi dezminţirea publică a

publicităţii neadecvate.

3. Publicitatea neadecvată care a cauzat daune esenţiale intereselor publice sau a

condus la lezarea drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale cetăţenilor atrage după sine

răspundere penală în conformitate cu legislaţia.

4. Tragerea la răspundere administrativă nu scuteşte agentul de publicitate de

executarea dispoziţiei referitoare la încetarea încălcării legislaţiei cu privire la publicitate sau

la dezminţirea publicităţii neadecvate.

5. Agentul de publicitate este în drept, în conformitate cu legislaţia, să sesizeze

instanţa de contencios administrativ competentă în vederea anulării complete sau parţiale a

dispoziţiei sau a deciziei organului de stat.

6. Sesizarea instanţei judecătoreşti nu sistează executarea dispoziţiei sau a deciziei

organului de stat, cu excepţia cazului în care instanţa judecătorească va emite o decizie cu

privire la sistarea executării actelor nominalizate.

Obiectivele de referință:

92

- să determine rolul şi esenţa publicităţii;

- să evidenţieze tipurile de publicitate;

- să determine principiile reglementării juridice a publicităţii;

- să stabilească drepturile şi obligaţiile mass-media în domeniul publicităţii;

- să formuleze particularităţile responsabilităţii pentru încălcarea legislaţiei privind

publicitatea

Bibliografie:

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a

O.N.U. la 10 decembrie 1948..

2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din

16.12.1966 internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

3. Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale;

4. Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontieră.

5. Legea cu privire la publicitate

6. Legii cu privire la secretul comercial

7. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 (M.O. nr.1 din

12.08.1994);

8. Legea serviciului public nr.443-XIII din 4 mai 1995;

9. Legea nr.982-XIV din 11 mai 2000 privind accesul la informaţie;

10. Legea nr.467-XV din 21 noiembrie 2003 cu privire la informatizare şi la

resursele informaţionale de stat;

11. Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia datelor cu caracter personal

nr. 17 din 15.02.2007, publicată în Monitorul Oficial Nr. 107-111 art Nr : 468

12. Legea Republiciii Moldova cu privire la informatică nr.1069-XIV din

22.06.2001, publicată în Monitorul Oficial nr.73-74 din 05.07.2001

13. Legea Republicii Moldova cu privire la telecomunicaţii nr.520-XIII din 07.07-

1995

14. Legea Republicii Moldova cu privire la actele de stare civilă nr.100-XV din

26.04.2001

93

TEMA 9. Securitatea informaţională a societăţii si a personalităţii

1. Protecţia societăţii prin limitarea conţinutului informaţiei: problematica

producţiei erotice şi pornografice, problematica violenţei în mass-media.

2. Individul şi mass-media: inviolabilitatea vieţii private.

3. Protecţia statului: secretul de stat.

4. Protecţia economiei: secretul comercial

5. Apărarea intereselor justiţiei.

1. Protecţia societăţii prin limitarea conţinutului informaţiei: problematica

producţiei erotice şi pornografice, problematica violenţei în mass-media.

Pe fondul dezvoltarii retelei informatice globale, de catre chiar participantii constanti

la aceasta, s-a conturat un proces de autoreglementare, prin care membrii diferitelor sub-

comunitati electronice au convenit asupra unor coduri de conduita, mai mult sau mai putin

elaborate, independent de vreo obligatie ce le-ar fi fost impusa prin lege. Cu toate acestea,

complexitatea relatiilor sociale din Internet, riscul aparitiei unor fenomene generatoare de

pericol social si de prejudicii, victimizarea unor categorii de persoane, precum si eficienta

relativa a mijloacelor sanctionatorii autoimpuse in cadrul comunitatilor de internauti, au

constituit factori esentiali ai declansarii unor demersuri legislative la nivel statal si

international.

In prim planul preocuparilor de ordin normativ se inscrie, tot mai pregnant,

problematica extrem de complexa, a continuturilor din Internet. Aceasta, deoarece spatiul

virtual este, prin esenta lui, un loc de manifestare a libertatii de exprimare, a libertatii de a

primi si transmite informatii, reclamand observarea respectarii unor reguli ce privesc

indeosebi limitele acestei libertati fundamentale. Fiind vorba, in ultima instanta de un aspect

de drept constitutional, este firesc sa existe un interes de reglementare la nivelul statelor si,

avand in vedere natura globala a Internetului, o preocupare a acestora de a crea un cadru

juridic adecvat si la nivel international.

Studiul de fata este menit sa puna in lumina tocmai mutatiile pe care noile tehnologii

le genereaza in spatiul public, modificarea mentalitatilor, dezvoltarea unei anumite culturi a

comunicarii, gradul de toleranta fata de continuturile de idei traficate in Internet – elemente

care, la randul lor, influenteaza modul in care juristii inteleg sa se raporteze la libertatea de

exprimare, in special din perspectiva dreptului constitutional si a dreptului penal.

In contextul problematicii continuturilor din Internet, urmatoarele aspecte prezinta,

actualmente, un interes cu totul special:

94

1. Pornografia adulta,

2. Pornografia infantile

3. Rasismul si xenophobia

4. Insulta si calomnia

5. Instructiunile privind fabricarea materialelor explosive

6. Plangerile impotriva produselor comerciale

7. Modalitatile de diseminare a unor continuturi

Pornind de la terminologia utililizata in doctrina si practica juridica a altor state,

intelegem ca, pentru analiza din cuprinsul prezentului studiu, sa utilizam notiunea de

“continuturi negative” , termen ce include atat continuturi prohibite expres de lege, dar si

elemente aflate intr-o zona “gri”, tot mai controversata, sau care, in orice caz, beneficiaza de

tratamente juridice diferite de la o tara la alta, fara a putea fi totusi considerate continuturi

acceptate social.

Studiul de fata nu are, desigur, pretentia de a epuiza o tematica atat de extinsa care, in

dimensiunile sale de baza – doctrina, jurisprudenta si legislatie – cunoaste o dinamica

permanenta pe plan international. El isi propune, in schimb, sa ofere o introducere in analiza

subiectelor evocate mai sus, precum si a zonelor de interferenta cu acestea, in scopul

familiarizarii teoreticienilor si practicienilor din Romania cu un fenomen juridic nou, deosebit

de complex si sensibil.

2. Individul şi mass-media: inviolabilitatea vieţii private.

Deseori instantele judecatoresti din tara si din strainatate sint puse in situatia de a gasi

un echilibru intre diferitele dispozitii privind drepturile fundamentale ale omului. In domeniul

informational problema cea mai stringenta este instituirea unui echilibru intre dreptul la viata

privata si dreptul la libertatea de exprimare (inclusiv dreptul la informatie).

De retinut in context dispozitia art. 19 alin. (3) din Pactul international cu privire la

drepturile civile si politice, conform careia exercitarea libertatii de opinie si libertatii de a

primi sau de a comunica informatii poate fi supusa anumitor limitari, stabilite in mod expres

prin lege si care constituie masurile necesare:

a) respectarii drepturilor sau reputatiei altora;

b) apararii securitatii nationale, ordinii publice, sanatatii sau moralitatii publice.

95

Dispozitii similare contin Declaratia Universala a Drepturilor Omului (art. 19 si 29),

Conventia Europeana pentru Drepturile Omului (art. 10) si Constitutia Republicii Moldova

(art. 32 si 54).

Lezarea onoarei si demnitatii se poate produce prin difuzarea informatiilor

defaimatoare, care nu corespund realitatii, pe cind incalcarea dreptului la viata privata poate

sa se manifeste printr-o multitudine de actiuni si inactiuni, inclusiv raspindirea unor informatii

care, desi corespund realitatii, tin de domeniul vietii private si nu puteau fi publicate sau

divulgate decit cu consimtamintul subiectului pe care-l privesc. Incalcarea dreptului la viata

privata, sub aspectul abordat in acest studiu, se poate manifesta prin colectarea, prelucrarea,

stocarea neautorizata si divulgarea fara temei legal a informatiilor despre viata personala,

familiala, intima, despre starea sanatatii si alte aspecte ale vietii particulare a omului.

Dispozitia constitutionala este elocventa prin laconismul ei: “Statul respecta si

ocroteste viata intima, familiala si privata” (art.28). Norma poate fi interpretata diferit:

recunoasterea caracterului absolut al dreptului la viata privata si neadmiterea sub nici o forma

a imixtiunilor in acest domeniu si constatarea faptului ca aceasta norma impune obligatii doar

statului. Multe din reglementarile le-gislative in vigoare argumenteaza incalcarea dreptului la

viata privata prin ratiuni de interes public, care sint prioritare. Cu un anumit grad de

relativitate, distingem urmatoarele categorii sociale si juridice in domeniul vietii private:

secretul personal, intimitatea personala (secretul individualitatii, secretul identitatii sociale,

secretul datelor biografice, secretul datelor medicale); secretul familial (confidentialitatea

raporturilor familiale, secretul adoptiei); secretul corespondentei (inclusiv existenta

corespondentei, continutul acesteia si contactele).

Daca ne-am conduce doar dupa art. 4 din Legea presei, care statueaza ca: „Publicatiile

periodice si agentiile de presa publica, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de materiale si

informatii, tinind cont de faptul ca exercitiul acestor libertati ce comporta datorii si

responsabilitati este supus unor formalitati, conditii, restringeri si unor sanctiuni prevazute de

lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica [...] pentru a impiedica

divulgarea unor informatii confidentiale...”, raspunsul ar fi afirmativ si categoric.

Astfel, Legea presei constituie o bariera legala in exercitarea unor atributii

caracteristice profesiei de jurnalist. Sa presupunem ca jurnalistul detine informatii veridice

despre hobby-ul unei persoane, care consta in confectionarea la domiciliu a substantelor

explozive. Insusi faptul de a avea un hobby nu este condamnabil, dar avind in vedere ca prin

acesta se urmareste un scop criminal si se pune in pericol viata, sanatatea si bunurile altor

persoane, potentialul pericol social devine prioritar dreptului la ocrotirea vietii private si

96

indreptateste atentionarea opiniei publice. Cu parere de rau, in contextul art. 4 din Legea

presei si art. 177 din noul Cod penal, situatia jurnalistului in cazul descris devine absurda.

Legea Federatiei Ruse cu privire la mijloacele de informare in masa stipuleaza o exceptie

pentru jurnalisti (dispozitia nu se extinde asupra celorlalti cetateni), care consta in dreptul

jurnalistului de a dobindi, pastra si difuza informatii despre viata privata, daca aceasta

serveste interesului public. Legea Republicii Moldova privind accesul la informatie, fiind

reformatoare si argumentata doctrinar, prevede posibilitatea divulgarii informatiilor cu

caracter personal in cazul in care interesul public prevaleaza (art. 8 alin. (8), dar face aceasta

in contextul obiectului sau de reglementare si nu poate fi aplicata pentru rezolvarea situatiei

particulare descrise mai sus.

Este admisibila publicarea, in cadrul reportajelor, articolelor si altor materiale

jurnalistice, a informatiilor ce permit identificarea persoanei retinute, arestate, banuite sau

invinuite de savirsirea unei infractiuni? Prin informatiile respective se aduce atingere

dreptului la viata privata?

Pentru moment, raspunsul la intrebarea formulata nu poate fi argumentata juridic. In

opinia noastra, persoana suspectata sau acuzata de savirsirea unei infractiuni nu poate

impiedica difuzarea informatiilor ce permit identificarea sa, inclusiv imaginea vizuala, pe

motivul protectiei dreptului la viata privata, or, interesul public pentru descoperirea crimelor

indreptateste actiunea jurnalistului, facind posibila aparitia de noi martori, inclusiv persoane

care sa ofere inculpatului un alibi, de victime necunoscute anchetei, dovezi etc. In astfel de

cazuri insa legea impune sa se utilizeze cu maxima atentie termenii juridici, evitindu-se

termenii gen “criminal”, “infractor” pina la pronuntarea sentintei de instanta judecatoreasca.

In plus, din considerente de etica profesionala, in cazul neadeveririi faptelor, se va comunica

in cadrul aceleiasi rubrici, la care a fost plasata informatia anterioara, despre achitarea

persoanei respective sau despre sistarea procesului in privinta acestuia.

Pe cine trebuie sa informeze jurnalistul despre efectuarea inregistrarii (audio, video,

foto) si de la cine trebuie sa-si ceara voie? Jurnalistul, care colecteaza informatii despre viata

privata a persoanei, urmeaza sa preintimpine si sa solicite acordul persoanei vizate sau al

reprezentantilor sai legali. In cazul in care vrea sa obtina informatii de alt gen, jurnalistul de

asemenea este obligat sa avertizeze cetateanul sau persoana publica asupra efectuarii

inregistrarilor.

Este in drept jurnalistul sa efectueze inregistrari (video, foto) in locurile publice fara

acordul persoanelor prinse in obiectiv?Aflarea persoanei in locurile publice, discursurile

97

publice ale persoanei etc. nu pot fi atribuite la domeniul vietii private a acesteia. In

consecinta, nu este necesara o permisiune expresa.

Este in drept jurnalistul sa efectueze filmari (video, foto) in case sau de case si alte

proprietati apartinind persoanelor private si, in special, functionarilor publici fara

consimtamintul acestora?

Legea nu face distinctie (decit cu unele exceptii, una dintre care o vom analiza aici)

intre viata privata a cetatenilor simpli si cea a functionarilor publici, aparind-o in mod egal.

Daca jurnalistul patrunde in mod ilegal in domiciliul sau resedinta persoanei, indiferent de

statutul acesteia, el se face raspunzator de incalcarea art. 177 “Incalcarea inviolabilitatii vietii

personale” si art. 179 “Violarea de domiciliu” din noul Cod penal. Totodata, daca patrunde in

mod legal in domiciliul sau resedinta persoanei, dar efectueaza filmari fara acordul acesteia,

jurnalistului i se imputa raspundere doar in temeiul art. 177.

Daca jurnalistul filmeaza proprietatea, inclusiv casa, santierul de constructie etc. fara

sa patrunda ilegal in casa si da publicitatii informatiile respective cu identificarea persoanelor

la care se refera, el este actionat in judecata in temeiul art. 177 din Codul penal. O derogare de

la aceasta regula prevede Legea privind declararea si controlul veniturilor si al proprietatii

demnitarilor de stat, judecatorilor, procurorilor, functionarilor publici si a unor persoane cu

functie de conducere (nr.1264-XV din19.07.2002), care in art. 13 stabileste caracterul public

al anumitor informatii. Art. 13 alin. (1) da lista functiilor publice, detinatorii carora sint

obligati sa faca declaratii de venit, raspunzind exigentei absolut legale privind instituirea

controlului societatii asupra surselor de venit ale functionarilor publici.

Raspunderea penala, conform Legii nr. 1264-XV, este aplicabila unor fapte de un

pericol social redus, fapt ce intra in contradictie cu insusi conceptul de infractiune. In alte tari,

insa, raspunderea penala, incriminind incalcarea inviolabilitatii vietii private, prevede citeva

elemente calificative obligatorii pentru incadrarea faptei in contextul infractional: faptele ce

incalca dreptul la viata privata trebuie sa fi fost savirsite din motive josnice; aceste fapte

trebuie sa fi cauzat un prejudiciu drepturilor si intereselor legitime.

Este in drept jurnalistul sa filmeze persoanele cu functie de raspundere si functionarii

publici in exercitarea atributiilor de serviciu fara acordul lor?Persoana cu functie de

raspundere si functionarul public (aceste notiuni nu sint sinonime), ca si orice alta persoana,

se pot opune efectuarii unor inregistrari (audio, video, foto) doar daca prin aceasta li se

lezeaza dreptul la viata privata. Or, exercitarea obligatiilor de serviciu nu poate fi atribuita sub

nici o forma la domeniul vietii lor private, prin urmare nu este necesar acordul lor pentru

efectuarea filmarilor.

98

Totodata, in cazul in care, in cadrul unei discutii sau interviu, jurnalistul urmareste

scopul de a obtine informatii de la persoana cu functie de raspundere sau functionar, el trebuie

sa atentioneze persoana respectiva asupra efectuarii inregistrarilor (ceea ce nu inseamna ca

jurnalistul trebuie sa solicite consimtamintul ei).

Este in drept persoana sa distruga materialul (caseta, filmul, fotografia etc.) pe care a

fost inregistrata, fara acordul ei, informatia cu caracter personal? Poate persoana sa ceara

distrugerea informatiei?

3. Protecţia statului: secretul de stat.

Noțiunile ce urmează de reținut:

protecţia secretului de stat – complex de măsuri organizatorico-juridice, tehnico-

inginereşti, criptografice, operative de investigaţii şi de altă natură, destinate prevenirii

divulgării sau pierderii informaţiilor atribuite la secret de stat;

purtători materiali de informaţii atribuite la secret de stat – obiecte materiale,

inclusiv cîmpuri fizice, în care informaţiile atribuite la secret de stat sînt expuse în formă de

texte, semne, simboluri, imagini, semnale, soluţii tehnice, procese etc.;

secret de stat – informaţii protejate de stat în domeniul apărării naţionale,

economiei, ştiinţei şi tehnicii, relaţiilor externe, securităţii statului, asigurării ordinii de drept

şi activităţii autorităţilor publice, a căror divulgare neautorizată sau pierdere este de natură să

aducă atingere intereselor şi/sau securităţii Republicii Moldova.

Protejarea secretului de stat se realizează prin organizarea sistemului naţional de

protecţie a secretului de stat. Ele sînt executorii şi pentru cetăţenii străini şi apatrizii care şi-

au asumat obligaţia sau sînt obligaţi, conform statutului lor, să execute prevederile legislaţiei

Republicii Moldova cu privire la secretul de stat.

Sistemul naţional de protecţie a secretului de stat include totalitatea organelor de

protecţie a secretului de stat, a metodelor şi mijloacelor de protejare a informaţiilor şi a

purtătorilor materiali de informaţii atribuite la secret de stat, precum şi totalitatea măsurilor

întreprinse în acest domeniu.

Sistemul naţional de protecţie a secretului de stat vizează:

a) protecţia juridică – ansamblul prevederilor conţinute în actele legislative şi

normative ce reglementează protecţia secretului de stat;

b) protecţia prin măsuri procedurale – ansamblul reglementărilor prin care

deţinătorii de informaţii atribuite la secret de stat stabilesc măsuri interne de lucru şi de ordine

interioară în vederea realizării protecţiei informaţiilor;

99

c) protecţia fizică – ansamblul activităţilor de pază, de asigurare a securităţii şi de

apărare a informaţiilor atribuite la secret de stat prin măsuri şi mijloace de control fizic;

d) protecţia sistemelor informaţionale şi de telecomunicaţii – ansamblul

activităţilor de asigurare a securităţii informaţiilor atribuite la secret de stat prin aplicarea

metodelor şi mijloacelor criptografice şi tehnice de protecţie a informaţiilor, precum şi a

procedurilor tehnico-organizatorice;

e) protecţia personalului – ansamblul verificărilor şi al măsurilor ce vizează

cetăţenii cărora li se perfectează dreptul de acces la secretul de stat sau care au acces la acesta

în scopul prevenirii şi înlăturării riscurilor pentru securitatea şi protecţia secretului de stat.

Sistemul naţional de protecţie a secretului de stat este destinat:

a) să prevină accesul neautorizat, divulgarea şi pierderea secretului de stat;

b) să identifice împrejurările, precum şi persoanele care, prin acţiunile sau

inacţiunile lor, pot pune în pericol securitatea secretului de stat;

c) să garanteze că informaţiile atribuite la secret de stat sînt accesibile exclusiv

persoanelor îndreptăţite să le cunoască în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau

în baza unui alt temei legal;

d) să asigure securitatea sistemelor de telecomunicaţii, a sistemelor

informaţionale şi a reţelelor de transmitere a secretului de stat.

Gradul de secretizare a informaţiilor atribuite la secret de stat trebuie să corespundă

gravităţii prejudiciilor ce pot fi cauzate intereselor şi/sau securităţii Republicii Moldova în

cazul divulgării sau pierderii acestor informaţii.

Sînt stabilite 4 grade de secretizare a informaţiilor atribuite la secret de stat şi 4

parafe de secretizare corespunzătoare pentru purtătorii materiali de asemenea informaţii:

a) „Strict secret” – grad de secretizare atribuit informaţiilor a căror divulgare

neautorizată poate aduce prejudicii deosebit de grave intereselor şi/sau securităţii Republicii

Moldova;

b) „Secret” – grad de secretizare atribuit informaţiilor a căror divulgare

neautorizată poate dăuna grav intereselor şi/sau securităţii Republicii Moldova;

c) „Confidenţial” – grad de secretizare atribuit informaţiilor a căror divulgare

neautorizată poate dăuna intereselor şi/sau securităţii Republicii Moldova;

d) „Restricţionat” – grad de secretizare atribuit informaţiilor a căror divulgare

neautorizată poate fi în dezavantajul intereselor şi/sau securităţii Republicii Moldova sau

poate să conducă la divulgarea unei informaţii secretizate cu parafa „Strict secret”, „Secret”

sau „Confidenţial”.

100

4. Protecţia economiei: secretul comercial.

Prin secret comercial se înţeleg informaţiile ce nu constituie secret de stat, care ţin de

producţie, tehnologie, administrare, de activitatea financiară şi de altă activitate a agentului

economic, a căror divulgare (transmitere, scurgere) poate să aducă atingere intereselor lui.

Informaţiile ce constituie secret comercial sînt proprietate a agentului

antreprenoriatului sau se află în posesia, folosinţa sau la dispoziţia acestuia în limitele

stabilite de el în conformitate cu legislaţia.

Informaţiile ce constituie secret comercial trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

a) să aibă valoare reală sau potenţială pentru agentul antreprenoriatului;

b) să nu fie, conform legislaţiei, notorii sau accesibile;

c) să aibă menţiunea ce ar corespunde cu desfăşurarea de către agenţii

antreprenoriatului a măsurilor respective necesare pentru păstrarea confidenţialităţii lor prin

aplicarea sistemului de clasificare a informaţiilor date, elaborarea regulamentelor interne de

secretizare, marcarea corespunzătoare a documentelor şi altor purtători de informaţie,

organizarea lucrărilor secrete de secretatiat;

d) să nu constituie secret de stat şi să nu fie protejate de dreptul de autor, de drepturile

conexe şi de brevetul de invenţie;

e) să nu conţină informaţii despre activitatea negativă a persoanelor fizice şi juridice

care ar putea atinge interesele statului.

Prin divulgare a secretului comercial se înţeleg acţiunile intenţionate sau din

imprudenţă ale funcţionarilor publici, demnitarilor de stat, lucrătorilor agentului economic,

precum şi ale altor persoane care dispun de informaţii ce constituie secret comercial care le-au

fost încredinţate sau le-au devenit cunoscute în legătură cu serviciul sau munca lor, ce au

condus la dezvăluirea prematură, folosirea şi răspîndirea necontrolată a acestora.

Obiectele secretului comercial

(1) Obiecte ale secretului comercial (know-how) sînt interesele economice şi

informaţiile tăinuite intenţionat despre diferitele aspecte şi domenii ale activităţii economice

de producţie,de administrare, tehnico-ştiinţifice, financiare a agentului economic, a căror

protecţie este condiţionată de interesele concurenţei şi posibila periclitare a securităţii

economice a agentului economic.

(2) Atribuirea neîntemeiată a informaţiei accesibile la secret comercial este interzisă.

(3) Conţinutul şi volumul de informaţii ce constituie secret comercial sînt stabilite de

agentul antreprenoriatului.

(4) Obiecte ale secretului comercial nu pot fi:

101

a) documentele de constituire, precum şi documentele ce dau dreptul de a practica

activitate de antreprenoriat şi anumite tipuri de activitate economică ce urmează a fi licenţiate;

b) informaţiile în forma stabilită a dărilor de seamă statistice, precum şi a dărilor de

seamă privind exerciţiul economico-financiar şi alte date necesare pentru verificarea

corectitudinii calculării şi achitării impozitelor şi a altor plăţi obligatorii;

c) documentele de achitare a impozitelor, a altor plăţi la bugetul public naţional;

d) documentele care atestă solvabilitatea;

e) informaţiile privind componenţa numerică şi structura personalului, salariul

lucrătorilor, condiţiile de muncă, precum şi cele privind disponibilitatea locurilor de muncă;

f) informaţiile cu privire la poluarea mediului înconjurător, încălcarea legislaţiei

antimonopol, nerespectarea regulilor de protecţie a muncii, comercializarea producţiei care

dăunează sănătăţii consumatorilor, precum şi cu privire la alte încălcări ale legislaţiei şi

mărimea prejudiciului cauzat.

Nu constituie obiecte ale secretului comercial al întreprinderilor de stat şi municipale

pînă la privatizare şi în procesul privatizării datele privind:

a) volumul proprietăţii întreprinderii şi al mijloacelor ei băneşti;

b) investirea mijloacelor în activele rentabile (hîrtii de valoare) ale altor întreprinderi,

în obligaţii şi împrumuturi, în fondurile statutare ale întreprinderilor mixte;

c) obligaţiile de credit, comerciale şi alte obligaţii ale întreprinderii, care decurg din

legislaţie, şi din contractele încheiate de ea;

d) contractele cu întreprinderile nestatale.

Subiecţii secretului comercial elaborează instrucţiuni, regulamente privind asigurarea

păstrării secretului comercial în care se stabilesc:

a) conţinutul şi volumul informaţiilor ce constituie secret comercial;

b) modul de atribuire informaţiilor, lucrărilor şi articolelor a menţiunii "Secretul

întreprinderii" şi de scoatere a acestei menţiuni;

c) procedura admiterii lucrătorilor agentului economic, precum şi a persoanelor

antrenate în activitatea lui, la informaţiile ce constituie secret comercial;

d) modul de folosire, evidenţă, păstrare şi marcare a documentelor şi a altor purtători

de informaţie, a articolelor, obiectul cărora constituie secret comercial;

e) organizarea controlului asupra modului de folosire a informaţiilor ce constituie

secret comercial;

102

f) procedura de asumare a obligaţiilor reciproce de către agenţii economici privind

păstrarea secretului comercial la încheierea contractelor de desfăşurare a unor acţiuni

comune;

g) modul de aplicare a măsurilor de influenţă disciplinară şi materială prevăzute de

legislaţia asupra lucrărilor care au divulgat secretul comercial;

h) punerea răspunderii pentru asigurarea păstrării secretului comercial în seama

persoanei cu funcţii de răspundere a agentului economic.

5. Apărarea intereselor justiţiei.

Un sistem judiciar viabil reprezintă principala componentă a societăţii democratice,

deoarece el vizează toate domeniile vieţii sociale. Iată de ce problemele înfăptuirii justiţiei în

Republica Moldova continuă să rămînă un deziderat important, care merită atenţie şi

consolidarea eforturilor comune în vederea reafirmării imaginii ţării pe plan internaţional,

inclusiv în contextul vectorului de integrare europeană.

Respectarea drepturilor omului în sectorul justiţiei este unul dintre pilonii de bază de

care se fundamentează reforma sectorului justiţiei. Astfel, Parlamentul Republicii Moldova în

anul 2012 a adoptat un set de legi prin care a modificat unele prevederi din Codul de

procedură civilă şi Codul de procedură penală precum şi alte legi de incidenţă în contextul

reformei , menite să eficientizeze într-o măsură mai mare accesul liber la justiţie şi dreptul la

un proces echitabil. Efectul modificărilor operate în opinia avocaţilor parlamentari vor putea

fi apreciate în timp.

De remarcat că procedurile penale şi civile au multe tangenţe între ele, fiind ghidate

de multiple principii şi norme procesuale comune. Pentru a statua conceptul transparenţei şi

publicităţii şedinţelor de judecată, e suficient de citat prevederile art. 10 din Legea RM

privind organizarea judecătorească „Caracterul public al dezbaterilor judecătoreşti şi

principiul contradictorialităţii” şi art. 23 Cod Procedură Civilă al RM „Caracterul public al

dezbaterilor judiciare”. Art. 10 din Legea RM privind organizarea judecătorească stabileşte

caracterul public al şedinţelor de judecată. Şedinţele închise au loc doar în cazurile expres

prevăzute de lege, cu respectarea întocmai a procedurii judiciare. Art. 23 Cod de Procedură

Civilă a RM prevede: În toate instanţele, şedinţele de judecată sunt publice. În şedinţa de

judecată nu se admit minorii de până la vârsta de 16 ani dacă nu sunt citaţi în calitate de

participanţi la proces sau de martor. Pot avea loc şedinţe închise numai în scopul protejării

informaţiei ce constituie secret de stat, taină comercială ori a unei alte informaţii a cărei

103

divulgare este interzisă prin lege. Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în

şedinţă secretă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime

ale vieţii, care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe

care ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces, ordine publică sau moralitate.

Şedinţa poate fi declarată secretă pentru întregul proces sau numai pentru efectuarea unor

anumite acte procedurale. Privitor la examinarea pricinii în şedinţă secretă, instanţa

judecătorească emite o încheiere motivată. Şedinţa secretă se desfăşoară în prezenţa

participanţilor la proces, iar în caz de necesitate la ea asistă de asemenea martorul, expertul,

specialistul şi interpretul.

Instanţa judecătorească ia măsurile de rigoare în vederea păstrării secretului de stat,

tainei comerciale, informaţiei despre viaţa intimă a persoanei. Participanţii la proces şi alte

persoane care asistă la actele procesuale în cadrul cărora pot fi divulgate date ce constituie

astfel de secrete sunt somaţi de răspundere în cazul divulgării lor. Judecarea pricinii în şedinţă

secretă se efectuează cu respectarea tuturor regulilor de procedură civilă. Hotărârile şedinţei

secrete oricum se pronunţă public. În cazul dezbaterii pricinii în şedinţă secretă, pot fi

eliberate unor alte persoane decât părţile copii de pe încheieri, rapoarte de expertiză sau

declaraţii ale martorilor doar cu permisiunea dată de preşedintele şedinţei.

Articolul 18 Cod de Procedură Penală a Republicii Moldova “Caracterul public al

şedinţelor de judecată” statuează că în toate instanţele judecătoreşti şedinţele sunt publice, cu

excepţia cazurilor prevăzute de prezentul articol. Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis

presei sau publicului, prin încheiere motivată, pe parcursul întregului proces sau al unei părţi

din proces, în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale, când

interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer, sau în măsura

considerată strict necesară de către instanţă când, datorită unor împrejurări speciale,

publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiţiei. În procesul în care un minor este

victimă sau martor, instanţa de judecată va asculta declaraţiile acestuia într-o şedinţă închisă.

Judecarea cauzei în şedinţa închisă a instanţei trebuie argumentată şi efectuată cu respectarea

tuturor regulilor procedurii judiciare.

În toate cazurile, hotărîrile instanţei de judecată se pronunţă în şedinţă publică.

Art. 14 din Legea RM privind organizarea judecătorească prevede dreptul la utilizarea

mijloacelor tehnice. Şedinţele de judecată se înregistrează prin utilizarea mijloacelor tehnice

video sau audio ori se consemnează prin stenografiere. Înregistrările şi stenogramele se

transcriu de îndată. Înregistrarea audio şi/sau video a şedinţelor de judecată se realizează în

modul stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii. Grefierul sau specialistul în stenografie

104

consemnează toate afirmaţiile, întrebările şi susţinerile participanţilor la proces şi ale altor

persoane care participă la judecarea cauzei, precum şi ale judecătorilor. Înregistrarea audio şi

video, fotografierea, precum şi utilizarea altor mijloace tehnice, de către participanţii la proces

şi de către alte persoane se admit numai în condiţiile legii procesuale.

Codul de procedură civilă mult mai în detaliu reglementează folosirea mijloacelor

tehnice pentru înregistrarea lucrărilor şedinţelor de judecată (vezi art. 18 Cod Procedură

Civilă). Potrivit acestei norme, pentru documentarea lucrărilor şedinţei de judecată şi

conservarea probelor, instanţa judecătorească poate utiliza orice mijloc tehnic în conformitate

cu prezentul cod şi alte legi. Pentru exercitarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale,

participanţii la proces pot efectua înregistrarea audio a şedinţei de judecată. Înregistrarea

video, fotografierea, utilizarea altor mijloace tehnice decât cele cerute în condiţiile alin. (11)

art. 18 Cod Procedură Civilă pot fi admise numai de preşedintele şedinţei de judecată şi numai

la deschiderea şedinţei şi pronunţarea hotărârii. Încălcarea prevederilor alin.(2) se

sancţionează cu amendă de până la 20 unităţi convenţionale şi cu confiscarea înregistrărilor

(peliculei, pozelor, casetelor etc.).

Accesul la materialele dosarelor aflate în curs de examinare are loc în baza

prevederilor Codului procedură civilă şi Codului procedură penală, legislaţiei în vigoare ce

reglamentează accesul la informaţie, secretul de stat, secretul comercial, cu privire la

avocatură şi alte acte normative. Având în vedere specificul şi volumul mare al informaţiei

cercetate în cadrul şedinţelor de judecată, accesul la materialele dosarelor aflate în examinarea

instanţelor judecătoreşti poate fi unul dificil.

Regulile privind accesul la date şi informaţii ce se conţin în dosare depind de statutul

procesual al acestora. Părţilor pe proces şi participanţilor procesuali, accesul la materialele

dosarului le este garantat de Codurile procesuale, deoarece accesul la materialele dosarelor

este un drept procesual al acestora. Pentru restul persoanelor, accesul la materialele dosarelor

deja examinate sau aflate în examinare li se asigură parţial în baza Legii RM privind accesul

la informaţie, pe când codurile procesuale se referă doar la unele aspecte specifice, aşa cum

secretul urmăririi penale, secretizarea informaţiei în scopul protecţiei părţii vătămate,

martorilor şi altor pesoane ce conlucrează cu organul de urmărire penală pe cauze penale.

Reieşind din specificul şi importanţa majoră pe care le reprezintă asemenea categorii de

dosare, anume în acest context merită de evidenţiat şi faptul, că potrivit art. 20 din Legea

presei, ce reglamentează drepturile şi obligaţiile jurnalistului în scopul exercitării atribuţiilor

sale profesionale este în drept să obţină şi să difuzeze informaţii, să fie primit în audienţă de

persoane oficiale, să facă imprimări audiovizuale, să filmeze şi să fotografieze, să asiste la

105

şedinţele publice ale instanţelor de judecată de orice nivel, să aibă acces în zonele

calamităţilor naturale, să asiste la mitinguri, demonstraţii şi la alte manifestaţii publice, să se

adreseze oricărei instituţii pentru a verifica faptele şi circumstanţele vizate în anumite

materiale, să renunţe la pregătirea şi semnarea unui material, dacă acesta vine în contradicţie

cu convingerile sale, să-şi retragă semnătura de sub un material al cărui conţinut, după

părerea sa, a fost denaturat în procesul redactării, să ceară păstrarea secretului paternităţii (de

autor), să beneficieze de facilităţi şi proprietăţi la transport şi telecomunicaţii, la cazare în

hoteluri pe teritoriul republicii.

Confiscarea notiţelor jurnalistului este interzisă. Mijloacele lui tehnice pot fi ridicate

numai în cazul în care servesc drept probă într-o cauză penală.

Obiectivele de referinţă

- să stabilească particularităţile reglementării juridice în domeniul securităţii

informaţionale a societăţii şi a personalităţii;

- să determine semnele distinctive ale producţiei erotice şi pornografice;

- să formuleze elementele vieţii private şi să ofere o caracterizare generală a vieţii

private;

- să definească secretul de stat şi secretul comercial;

- să evidenţieze principiile libertăţii de exprimare în domeniul reflectării activităţii

organelor de ocrotire a normelor de drept.

Bibliografie:

1. LEGE Nr. 514 din 06.07.1995 privind organizarea judecătorească, Monitorul

Oficial Nr. 58.

2. Cod de procedură civilă, 13.06.2003.

3. Cod de procedură penală 13.06.2013.