Director: Ioan Enescu l Nr. 4 l Săptămâna: 10 – 16 octombrie 2016 l Se distribuie numai cu cartea

Ce rol a avut Regina Maria?Intrarea României în război alături de Antantă

l Serial: Dictatori şi tirani Împăratul etern –

Genghis-Hanl Biblioteca din

Alexandrial Misterele morții lui

Labişl Serial: Mari iubiri ale scriitorilor

Muză pentru Anaïs Nin şi Henry Miller

PAGINA 3

PAGINA 8

PAGINILE 4-5

Alex Ștefănescu

Ioan Enescu

O scrisoare din China PAGINA 3

O eroare impardonabilă

PAGINA 5

PAGINA 2

De la lume adunate...

De-ale scriitorilor

DIN SUMAR:

De marți, 11 octombrie la toate chioșcurile

De joi, 13 octombrie la toate chioșcurile

Legăturile de sânge cu suveranii Angliei și Rusiei, dar și convin-gerea că Anglia nu va fi învinsă

niciodată, au determinat-o pe Regina Maria să susțină necesitatea alierii României cu Antanta. Nu era singură în demers, avea aliată aproape întrea-ga clasă politică, scopul fiind măreț: recuperarea provinciilor românești din vremea lui Mihai Viteazul aflate sub stă-pânire habsburgică.

Documentele și mărturiile dezvă-luie că rolul ei de sfătuitor al Regelui Ferdinand a atârnat greu în decizia lui de a intra în război contra patriei sale de origine și a armatei căreia îi jurase credință. Concomitent, ea a pledat pen-tru cauza României și în corespondența cu verii primari, Regele George al V-lea al Marii Britanii și Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Astfel, România a devenit obiectul solicitărilor celor două coaliții adverse. Datorită tenacității Reginei, Puterile Centrale realizau că, în cel mai fericit caz pentru ele, România va rămâne neutră. La rândul ei, Antanta voia să grăbească intrarea României în război pentru a slăbi presiunea germa-nă pe frontul din Franța, demersurile asupra României atingând un punct maxim la începutul lunii iulie 1916. Ofensiva începută pe frontul de sud-est de către generalul Brussilov scăzu-se dramatic în intensitate, în timp ce frontul austro-german, sub conduce-rea lui Hindenburg, se refăcea rapid, pregătindu-se de contraofensivă.

În aceste condiții, reprezentan-tul diplomatic al Angliei primise in-strucțiuni din partea guvernului său să declare că intrarea României în razboi trebuie să se producă ,,acum ori niciodată». Era momentul calculat pentru maximum de profit de Ion I.C. Brătianu. În 4/17 august 1916 înche-ie Tratatul de alianță între România, Rusia, Franța, Anglia și Italia, care conținea recunoașterea și garantarea de către partenerii de alianță a dezi-deratului făuririi unității naționale și statale a națiunii române.

Clauzele tratatului cuprindeau, pe de o parte, obligația Rusiei, Franței, Angliei și Italiei de a garanta integri-tatea teritorială a României pe toată întinderea frontierelor sale, iar pe de altă parte, obligația României de a declara război și de a ataca Imperiul Habsburgic în condițiile stabilite prin Convenția militară. Tratatul mai preciza că țările semnatare recunosc României dreptul de a-și reuni teri-toriile din monarhia austriacă, pre-văzute la art. 4 al Tratatului, adică Bucovina, Transilvania, Maramureșul, Crișana și Banatul în întregimea lui.

În virtutea art. 5, România și aliații săi se obligau să nu încheie pace separa-tă sau pace generală decât laolaltă și în același timp. Intrarea României în război, ca și imensele ei sacrificii, au fost de mare folos Franței și Angliei, peste 40 divizii germano-austriece aflate atunci într-o puternică ofen-sivă asupra trupelor anglo-france-ze, au fost retrase de pe frontul de vest, pentru a fi îndreptate contra României. Urmarea? Victoriile ar-matelor Antantei de la Verdun și de la Monastir au fost în mare par-te consecințele intrării României în război. Însă, țara se afla în mare pericol. Iată ce scria Regina Maria vărului ei, Țarul Nicolae al II-lea, în septembrie 1916:

„Constatăm că asupra noastră planează o primejdie nemijlocită, îngrozitoare și că – dacă nu suntem ajutați imediat – s-ar putea să fie prea târziu și să trebuiască să suportăm toate ororile invaziei și voinței de distrugere a inamicului. Ca femeie și ca Regină mă adresez cu acest apel ție, bărbatului și Împăratului! Trimite-ne ajutorul de care avem nevoie imediat. Nu este o chestiune de săptămâni, ci de zile sau poate să fie prea târziu. Situația noastră militară este extrem de critică, căci ne găsim în fața unor forțe militare mult mai mari decât ne-am fi așteptat noi în urma promisiunilor care ni s-au făcut. Deci dacă nu trebuie să fim distruși, atunci trebuie să fim ajutați, Nicky. Numai tu

ne poți ajuta și trebuie să ne ajuți, Nicky! Verișoara ta care te iubește, Missy“.

Ce a urmat se cunoaște, inclusiv aportul Reginei la recunoașterea meritelor și sacrificiilor României în cadrul Păcii de la Paris, implicit la recunoașterea internațională a Regatului României Mari. Referindu-se la regină, Constantin Argetoianu a făcut această caracterizare:

„Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, Regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, Regina s-a așezat ca ctitoriță a României Întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale“.

Emanuel Bădescu

Ziar + cartea„CUM SĂ ÎNLĂTU­

RĂM TEAMA...“ =9,99 LEI

2

Împăratul Etern – Genghis HanLaurențiu Ciocăzanu

În numărul viitor:Ivan cel Groaznic

SERIAL: DICTATORI ȘI TIRANI

Genghis, hanul hanilor, cel care a unit triburile mongole şi a reuşit să ocupe cu oştile sale teritorii vaste

Cel mai mare cuceritor din istorie. Egalul lui Alexandru cel Mare sau al lui Iulius Cezar. Dar și pri-

mul asasin al lumii, având pe conștiință milioane de victime și asupritor feroce fără precedent în istorie. Pacifistul mon-dial al vremurilor de la începutul mile-niului doi sau vinovatul de a fi transmis urmașilor de prin alte zări apetența pen-tru crimă, violență și dorință nebună de a supune. Făuritorul primului concept multicultural și ecumenic pancontinen-tal săvârșit sub autoritatea Pax Mongo-lica (pacea mongolică), dar și părintele destrămării unității între popoare, reli-gii, obiceiuri. Acestea sunt doar câteva dintre ipostazele contradictorii în care istoricii îl descriu pe cel considerat a fi fost întâiul comandant de oști care a re-ușit să supună lumea de-a lungul și de-a latul ei: Genghis Han, împăratul mon-golilor.

În anul 1227, când a murit, Impe-riul Mongol se întindea cât vezi cu ochii pe hartă, între coasta estică a Chinei și până în centrul Europei. De la Marea Chinei la Marea Caspică, spun scrierile de profil, dar grandoarea lumii aflate la picioarele lui Genghis Han trece din-colo de granițele cartografiate în vre-murile moderne. Citind astfel de con-statări concrete ale măreției Imperiului Mongol nu poți să nu te întrebi azi cum a fost posibil ieri așa ceva. Cum de un popor de doar două milioane de suflete, rătăcit prin stepele Asiei, a putut naște un lider militar de o asemenea anver-gură, capabil să stăpânească peste lumi cu mult mai populate și mai evoluate la acele vremuri? 

Istoria caută încă răspunsuri, iar ști-ința cuplează la acest mister fabulos in-clusiv prin studii ce pot părea șocante la prima vedere. Bunăoară, AFP a relatat despre cercetări care scot în evidență influența procesului de încălzire globală de la început de secol XIII asupra suc-cesului lui Genghis Han! Iată cum cli-ma favorizează nu doar agricultura, ci și apariția unor lideri militari de excepție, s-ar putea spune. Sigur că ne poate pă-rea halucinant un astfel de scenariu, dar totodată cum altfel să ne mai explicăm transformarea unui arcaș analfabet din sudul Siberiei în cel mai de temut cu-ceritor al lumii? Cum să crezi că niște hoarde de călăreți pribegi - cei drept, buni trăgători cu arcul, a căror casă era iurta bătută de vânturi uscate - pot ajun-ge să supună popoare cu tradiție milita-ră, care utilizau deja artilerie și foloseau descoperiri ce păreau OZN-uri pentru puterea de înțelegere a oștenilor mon-goli?

Iarba, carburantul „ECO” al mongolilor

Greu de explicat! Poate și de aceea suntem tentați să luăm în serios inves-tigații științifice de tipul celor realizate

la Universitatea West Virginia. Un astfel de studiu a putut să alcătuiască modelul de evoluţie a climei din acea regiune a lumii, pe baza analizei inelelor de creș-tere ale copacilor vechi, iar acest model a explicat, parţial, felul în care Genghis Han a putut să cucerească o mare parte a lumii. Amy Hessl, coautoare a studiu-lui, a declarat citată de AFP:

„Într-un an cald și umed, arborii cresc mai mult, fapt care se traduce prin-tr-un inel de creștere mai mare. Produc-ţia de iarbă din stepe a crescut probabil foarte mult, permiţând hrănirea vaste-lor herghelii de cai de război și a altor cirezi de vite care au furnizat mijloacele necesare pentru cucerirea de teritorii și înfiinţarea imperiului. Tranziţia de la o secetă extremă la o umiditate abunden-tă chiar la începutul Imperiului Mongol sugerează faptul că acest factor, clima, a jucat un anumit rol. Climatul nu a fost singurul factor, dar el a creat condiţii-le ideale pentru ca un lider carismatic să iasă din haos, să alcătuiască o arma-tă şi să concentreze puterea în mâinile sale. Este pentru prima dată când a fost stabilită o legătură între schimbarea cli-mei și avântul Imperiului Mongol”. 

La rândul său,  Neil Pederson, pro-fesor la Universitatea Columbia din New York, principalul autor al studiului respectiv, a completat-o pe profesoara de la West Virginia cu o concluzie lo-gică:  „Genghis Han a fost capabil să plutească pur şi simplu pe acest val de abundenţă. În trecut, înainte de ener-giile fosile, iarba şi ingeniozitatea erau carburanţii mongolilor şi ai civilizaţii-lor învecinate”. (Sursa: Mediafax)

Cheagul de sânge din mânuța lui Temüügin

Nu știm exact cât de mult a contat încălzirea globală în succesul lui Gen-ghis Han, dar cunoaștem clar faptele unanim acceptate de istorie. Astfel, pe vremea marelui împărat răsărit din ste-pă, Imperiul Mongol măsura nu mai puțin de 30 de milioane de kilometri pătrați (mai mare decât Africa!) și se întindea din Japonia până în Austria, traversând Vietnamul actual, desigur Mongolia (rădăcina puterii), China, Ru-sia, Ungaria, Finlanda sau Polonia. Atât de vastă era moștenirea lăsată de împă-rat fiilor săi! Aceștia o vor administra bine o perioadă, dar cu timpul se va destrăma. Așa cum se întâmplă de altfel întotdeauna cu orice construcție născu-tă sub sabie sau forța sângelui, ce se di-zolvă lent într-o soluție a adevărului ce lasă la suprafață, pe termen lung, exact ce trebuie să rămână în urma decontu-lui curat al istoriei.

Dar cum putea să privească atât de limpede în viitor cel devenit matur fio-ros din copilul nimănui născut la poa-lele munților din nordul Mongoliei? Se spune că la naștere micuțul  Temüügin a strâns în mânuță o urmă de cheag de sânge, iar martorii tradiției i-au prevă-

zut din acel moment un destin de lider fără mustrări de conștiință. Era al treilea fiu al lui Yesügei, șeful clanului mongol Khamag de Kiyad. Numele de Temüü-gin i-a fost dat  după un șef de trib al tătarilor, Temujin-üge, pe care tatăl său tocmai l-a capturat, și care sugerează că acesta ar putea proveni dintr-o fa-milie de fierari. Ca și alte triburi, ei au fost nomazi. Pentru că tatăl său a fost șeful clanului, cum au fost predecesorii săi,  Temüügin  a devenit nobil. (Sursa: Wikipedia)

Călare peste Marele Zid Chinezesc

A crescut într-un climat de lupte, co-rupție, trădări și dezbinare. A fugit din trib, a fost răpit, s-a ascuns, a supravie-țuit, s-a căsătorit, s-a unit cu oameni de încredere, a răpus și a cucerit pas cu pas poziția pe care o dorea. Credea în ceva ce făcuse parte din copilăria sa: unirea triburilor. La care a adăugat loialitatea celor aduși aproape, performanța călare, forța arcului și jurământul de credință în numele scopului comun. Punctul de cotitură pe drumul gloriei eterne se pro-duce în anul 1206, când junele Temüü-gin îl răpune pe rivalul său, Jamukha, după mai multe bătălii între armatele celor doi soldate cu oști de morți, tră-dări și plecăciuni finale. Poporul are de-acum un lider ca niciodată. Este în-coronat cu titlul de „Rege Universal și Etern” (sau „Ghenghis Han”). Era doar începutul unei cariere glorioase. Ulterior

aveau să i se supună multe popoare din regiune, iar Genghis Han simțea pute-rea sa pe măsură ce înfigea steagul în orice teritoriu nou. Nu i-a stat nimeni în cale. Nici măcar Marele Zid Chinezesc, pe care l-a ocolit cu armata sa de 50.000 de soldați, pentru a da lovitura de grație Chinei. Au fost lupte crâncene, Genghis Han a cucerit provincie cu provincie, a ajuns la Beijing, un oraș-cetate ce părea intangibil, care însă nu i-a putut opri pe mongoli cu toată organizarea sa de apă-rare și rezistență. Picase și marea Chină. Era doar o mică bătălie pe calea dorin-ței imense a „împăratului etern” a avea la picioare întreaga lume.  Un vis care a fost la un pas de a-i fi îndeplinit, dar care s-a destrămat într-un târziu ca ori-ce mare cucerire clădită pe sânge.

Citiți mai multe despre viața lui Genghis Han, în cartea Lupul mongol, apărută la

Editura Orizonturi

3

Biblioteca din Alexandria

Adina Mihaela Eros

De-ale scriitorilorAlex Ștefănescu

O scrisoare din China

Era în 1997. Mă aflam în China de mai mult de o săptămână – împreună cu Eugen Uricariu, Ion Mircea, Cornel Ungureanu şi Vasile

Dan. La o întâlnire cu scriitorii chinezi, translatorul mi-a arătat-o pe Liu Xi și mi-a spus în şoaptă po-vestea ei. Era o eroină a războiului antijaponez şi împlinise de curând 74 de ani. În timpul revoluţiei culturale făcuse temniţă grea, din motive politice, şi avusese în continuare domiciliu obligatoriu, ast-fel încât lipsise din familia ei peste douăzeci de ani. În momentul arestării era o scriitoare cunoscută, avea un soţ şi doi copii – un băiat şi o fată –, care abia învăţau să vorbească. La întoarcerea acasă, nu mai însemna nimic ca scriitoare, iar fiinţele dragi de altădată se înstrăinaseră complet de ea. Aveau viaţa lor şi o primiseră ca pe o intrusă, cerându-i cu o curioasă îndârjire să le lase în pace şi să nu mai încerce să le viziteze.

Liu Xi s-a conformat dorinţei lor. A debutat a doua oară şi a devenit treptat o scriitoare apreciată, studiată şi în şcoală. Locuia singură, dar, fire prie-tenoasă, participa cu bunăvoință la toate manifestă-rile culturale. Doar că era foarte tăcută.

Cu ajutorul translatorului, am stat de vorbă apoi chiar cu Liu Xi şi i-am câştigat încrederea. În timp ce la masă se aduceau noi mâncăruri chinezeşti, una mai sofisticată decât alta, ea mi-a povestit un episod din viaţa ei. Pe vremea când avea domiciliu forţat, obţinuse, după multe rugăminţi, aprobarea de a-şi vedea soţul şi copiii, dar cu o condiţie: ei să nu ştie că sunt văzuţi. Aşa se face că într-o seară, însoţită de doi gardieni îmbrăcaţi în civil, a ajuns la propria ei locuinţă, de unde fusese ridicată în urmă cu doisprezece ani. A intrat prin grădina din faţa casei şi s-a uitat pe fereastră. Soţul ei drag, puţin în-cărunţit, stătea la masă cu fiul şi fiica lor, acum doi adolescenţi frumos îmbrăcaţi şi manieraţi. Băiatul povestea ceva, gesticulând, iar fata dădea din cap aprobator şi zâmbea. Toţi trei păreau mulţumiţi şi fără griji.

Liu Xi a leşinat privind această scenă, iar gar-dienii au dus-o pe braţe la maşina cu care veniseră.

Povestea unei „păsări Phoenix” a lumii antice

Motto: „Singurul lucru pe care trebuie să-l știi neapărat este locul unde se află biblioteca.”

Albert Einstein

Odinioară, în vechiul Egipt, pe țărmul scăldat de apele de safir ale Mediteranei,

unde se întindea cel mai impor-tant oraș al lumii antice după Roma, Alexandria, în preajma somptuosului palat regal și a mag-nificelor sale temple, se afla o bibli-otecă neasemuită, căreia i s-a dus faima peste mări și țări.

Biblioteca din Alexandria, căci despre ea este vorba, a fost cea mai mare și mai importantă din lumea antică. A devenit deosebit de fai-moasă și pentru că a fost prima bi-bliotecă publică de stat din istorie.

Construită în secolul al III-lea î.Hr., la porunca lui Ptolemeu I Soter, un general macedonean din armata lui Alexandru Macedon și succesor al său (conform anu-mitor surse ea ar fi fost de fapt construită în vremea fiului său, Ptolemeu al II-lea), dedicată ce-lor nouă muze, Biblioteca făcea parte dintr-un complex arhitecto-nic mai vast, Musaeum (o „casă a muzelor”, de unde și numele actual de muzeu), unde au studiat mulți gânditori faimoși ai lumii antice: Euclid, Arhimede, Eratostene, Aristarh din Samos. Acolo și-a scris faimosul său tratat de geome-trie Euclid, Eratostene a descoperit cum se poate măsura circumferin-ța Pământului, Herophilius a des-coperit că gândirea este controlată de creier, nu de inimă și Aristarh a afirmat că Pământul se învârtește în jurul Soarelui, cu 1800 de ani înaintea lui Copernic.

Clădirea în ansamblu pare să fi fost un fel de prefigurare a unui adevărat campus universitar, având pe lângă sălile de lectură obișnuite și săli de conferințe, săli de mese, grădini interioare.

Biblioteca a fost inițial organi-zată de Demetrios din Phaleron, un fost discipol al lui Aristotel. Acesta avea la dispoziție un buget uriaș pentru a aduna, dacă era posibil, toate cărțile din lume. Ulterior a fost condusă de nume celebre pre-cum: Zenodotus, Apollonius din Rhodos, Eratostene, Aristofan din Bizanț.

Pentru a aduna cât mai multe manuscrise se povestește că se mergea până într-acolo încât erau percheziționate toate corăbiile din port și li se confiscau toate manus-crisele găsite la bord. Tot pentru îmbogățirea colecției de manus-crise erau achiziționate cărți de la târgurile de carte din Atena și

Rhodos. Galen relatează o istori-oară conform căreia Ptolemeu al III-lea ar fi reușit să pună mâna pe niște manuscrise ale celebri-lor dramaturgi Eschil, Sofocle și Euripide recurgând la un vicleșug. Textele ar fi fost păstrate în arhi-vele de stat ateniene și nu puteau fi împrumutate. Însă Ptolemeu al III-lea l-a convins pe guvernatorul Atenei să i le împrumute pentru a le copia, în schimbul unei garanții de cincisprezece taleri de argint, o sumă mare la acea dată. Dar se pare că nu i le-a mai dat înapoi, trimițându-i niște copii în locul originalelor.

Povestea dispariției Bibliotecii din Alexandria este una extrem de controversată, fiind pusă mai ales în seama a trei personaje ilustre ale istoriei:

– Iulius Cezar, care i-ar fi dat foc din greșeală în anul 48 î.e.n. Plutarh susține în cartea sa despre Cezar că acesta ar fi fost forțat să recurgă la foc pentru reprimarea

oștirii inamice și acesta, întinzân-du-se în tot portul, a ajuns să dis-trugă și Biblioteca.

– După distrugerea marii biblioteci, aceasta s-a mutat în templul cunoscut sub numele de Serapeum. Însă atunci când creștinismul a devenit religie de stat, împăratul Teodosie I, în ze-lul său de a șterge de pe fața pă-mântului vestigiile păgâne, a dat un decret, în anul 391, prin care ordona distrugerea templelor din Alexandria. Teofil, Episcopul Alexandriei, ar fi cel ce-a condus atacul asupra Serapeum-ului și ul-terior acolo s-a construit o biseri-că. Un martor al evenimentelor de atunci, Eunapius, relatează în Vita Aedesii că Teofil și acoliții săi au distrus practic totul, numai teme-liile rămânând în picioare, pentru că erau prea groase și n-au putut să le nimicească.

– O altă poveste legată de dis-trugerea Bibliotecii din Alexandria îl are în centrul său pe califul arab Omar, care ar fi poruncit arma-telor sale ce cuceriseră Egiptul să facă asta, în numele Islamului. Un cronicar medieval relatează că Omar ar fi spus: „Dacă acestea sunt în conformitate cu Coranul, nu avem nevoie de ele și dacă se opun Coranului, merită distru-se oricum.” Ulterior s-a ajuns la concluzia că această poveste ar fi una inventată în perioada mari-lor Cruciade, în scopul denigrării musulmanilor și că Biblioteca din Alexandria la data cuceririi Egiptului de către arabi, în 642 d.Hr, n-ar mai fi existat de mult.

Este însă foarte posibil și ca dispariția Bibliotecii să nu se fi produs printr-un singur gest bru-tal al vreunui suveran căruia îi stătea în drum, ci să fi fost cauzată de mai multe atacuri ori accidente de tot felul, survenite într-un timp mai îndelungat.

Chiar dacă ea a dispărut, pier-zându-se atâtea comori neprețuite ale culturii umanității, se poate ca o parte dintre manuscrise să fi fost salvate și să fi ajuns ulte-rior la Biblioteca imperială din Constantinopol, la Academia din Gondishapur sau la Casa Înțelepciunii din Bagdad.

În zilele noastre s-a materia-lizat visul multora de a o reînfi-ința și în 2002 a fost inaugurată Bibliotheca Alexandrina, constru-ită cu fonduri UNESCO, care co-memorează biblioteca originală. Aceasta reprezintă un vast com-plex ce reunește artele, istoria, filozofia și științele la un loc. Prin apariția sa, faimoasa bibliotecă antică pare să fi renăscut din pro-pria sa cenușă ca o pasăre Phoenix care se înalță iarăși în zbor spre culmile mult visate de spiritualita-tea umană dintodeauna.

Eugen Uricaru, Cornel Ungureanu, Alex. Stefanescu, Ion Mircea, Vasile Dan in China,

lângă Muntele de Jad

4

Misterele morții lui LabişRoland Cătălin Pena

Nicolae Labiș avea să se stingă 12 zile mai târziu, pe 22 de-cembrie la ora 2 dimineața,

paralizat și devorat de bronhopneumo-nie. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de el, declara: „Mi-a revenit trista sarci-nă să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.

Totul a început la o țuică, la Capșa

Povestea acelei triste nopţi de de-cembrie începe la restaurantul Capșa din București, unde Labiș și-a petre-cut seara într-un cerc de prieteni. La masă a participat și o dansatoare din ansamblul Ciocârlia al Ministerului de Interne, Maria Polivoi. S-a băut ţui-că. Cheful a continuat la restaurantul Victoria. După miezul nopţii, Labiș a mers la staţia de tramvai din faţa Spitalului Colţea, însoţit de două fe-mei, Zizi Munteanu și Maria Polivoi. Pe refugiul staţiei, Labiș a fost lovit de tramvai și a căzut între vagoane. Unii au spus că a vrut să ia tramvaiul din mers, că era beat și că n-a fost atent, iar alții că era urmărit de un securist care l-ar fi împins.

Scenariul cu securistul-criminal

Cezar Ivănescu, în cartea Timpul asasinilor. Documente și mărturii des-pre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș, scrisă în colaborare cu Stela Covaci, poate cea mai bună prietenă a poetului din ultimul an de viață, susține că Labiș i-a povestit pe patul de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul la 2.40 noap-tea din stația Colțea, unde își dăduse întâlnire cu Maria Polivoi, dansatoare, care voia să-l ia la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe Labiș s-a urcat în re-morca tramvaiului în care urma să se suie și poetul, dar cum Labiș era băut și mergea pe trei cărări, securistul a avut senzația că nu se va urca în acel tramvai. Iar cum nu voia să-l scape din ochi a sărit prin ușa din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a băgat sub roți. Conform mărturiei Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate și i-a solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului.

Labiș a susținut că nu era beat

Mihai Stoian, prieten al poetului, a lăsat următoarea mărturie: La spital, Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, bale-rină, coborâseră în pasaj la „Victoria”. Din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa fe-meii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrân-cit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”.

„Am fost îmbrâncit din spate”

Scriitorul Imre Portik, coleg cu poetul la Școala de Literatură, a publi-cat, în 2005, propriile memorii, Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș, în care susține că Labiș a fost împins din tramvai în seara accidentului:

— Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?

— Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza și în seara ace-ea, dar nici măcar amețit n-am fost, a răspuns Labiș.

— Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?

— Nu am căzut singur, am fost îm-brâncit din spate de cineva...

— De cine, îl cunoști?— Nu știu cine a fost. N-am avut

timp să mă uit înapoi, pentru că îm-brâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul dintre vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și ver-zui. În timp ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am așteptat în loc până când motorul a ajuns în drep-tul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăși capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reu-șit să fac nici doi pași, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fi-indcă trebuia să văd întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea.

„Pasărea cu clonț de rubin” nu era tramvaiul, ci Securitatea comunistă

După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central, spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a dictat un poem celui mai bun prieten al său cu care și stătea în gazdă undeva pe Dudești, marele tra-ducător Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:

Pasărea cu clonț de rubinS-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.Nu mai pot s-o mângâi.M-a strivit,Pasărea cu clonț de rubin,

Iar mâinePuii păsării cu clonț de rubin,Ciugulind prin țărână,Vor găsi poateUrmele poetului Nicolae LabișCare va rămâne o amintire

frumoasă...

„El este securistul meu”Labiș știa că este urmărit de

Securitate. La începutul anului 1956, în februarie, Nikita Hrușciov, secre-tarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a citit un faimos raport secret la Congresul al XX-lea al PCUS, prin care „demasca” abuzurile de putere și crimele contra umanită-ţii ordonate de Stalin. Unii reformiști

Cum a contribuit „Pasărea cu clonț de rubin” la moartea lui Nicolae Labiș

După şase decenii de la tragicul accident din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, când Nicolae Labiş cădea sub roţile unui tramvai, misterul încă dăinuie. A alunecat poetul, pur şi simplu, sau a fost împins de brațul lung al Securității comuniste? Pentru majoritatea prietenilor săi, a doua este varianta adevărată. Miliția populară a făcut o anchetă de râsul lumii.

5

Misterele morții lui LabişDe la lume adunate...

Ioan Enescu

Un fenomen îngrijorător se în-registrează în ultima vreme în societatea noastră.

Bineînțeles că nu e singurul. Dar în cele ce urmează ne vom referi numai la acesta.

Din ce în ce mai mulți oameni se concentrează spre lucruri, fenomene, întâmplări cu efecte imediate, nemai-având timp să privească și spre viitor.

Deviza „Trăiește-ți momentul!“ prinde tot mai mult teren.

Vă iubiți copiii, nepoții, străne-poții? Atunci gândiți-vă și la viitorul lor și nu mai raționați atât de egoist!

Ce l-o fi apucat și pe ăsta? se vor în-treba mulți.

Cum să nu mă apuce când constat cu groază ce se întâmplă cu oameni de o deosebită valoare ale căror demer-suri ar aduce imense beneficii viitoru-lui omenirii?

Iată, de curând, s-a făcut mare tam-tam în mass-media pe seama unor comercianți care au introdus în con-sum carne alterată – culmea, s-a des-coperit că pe piață a ajuns chiar carne congelată de peste 40 de ani. Legat de această senzațională descoperire, ni-meni n-a apreciat faptul că produsul respectiv a fost comercializat la prețul unuia proaspăt. Deși, dacă ne gândim bine, numai zecile de mii de kilovați consumați pentru funcționarea conge-latoarelor timp de 40 de ani îi măreau costurile la niveluri inaccesibile consu-matorului de rând!

Să lăsăm de-o parte acest amănunt care nu reprezintă deloc doar un amă-nunt oarecare!

Am văzut cu ochii mei la televizor un patron de restaurant ce își îndesa în gură cantități importante de carne tocată pe care inspectorii o considera-seră alterată, totul spre a demonstra că nu e nocivă pentru organism.

Ei bine, personajul respectiv a pu-tut fi văzut în săptămânile următoare prezentându-se la Poliție sau Parchet pentru a da declarații. Dovadă că acea carne, considerată alterată, nu i-a afec-tat sănătatea. Să fi fost el antrenat, pre-cum se procedează în mitridatism? (nu am răbdare să vă lămuresc ce în-seamnă acest termen. Dacă sunteți curioși uitați-vă într-un dicționar ex-plicativ.) Sau profitând de un moment de neatenție din partea inspectorilor a intrat într-un WC și și-a băgat degetele pe gât?

Rămâne irelevant motivul pen-tru care acel om se mai află încă în

viață după consumarea unei cantități impresionante de carne tocată alterată.

Important este efectul pe care l-au produs aceste fapte asupra opiniei pu-blice. Indignare este un cuvânt prea blând. S-a cerut ca acești adevărați criminali să fie deferiți justiției și să li se aplice pedepse dintre cele mai gre-le. Iată o mare eroare de apreciere din partea comunității! Nimeni n-a privit dincolo de lungul nasului. Nimeni n-a fost în stare să vadă ce efecte benefice vor avea aceste practici, aparent co-merciale, asupra generațiilor viitoare. Probabil veți fi tentați să luați niște pastile contra durerilor de cap citind constatările mele. Nu e nimic, o să vă treacă după ce veți citi argumentația lor.

Să ne amintim că adevărate pande-mii: ciumă holeră, variolă ș.a. au deci-mat populațiile planetei noastre. Pu-țini au supraviețuit. Cei ce au rezistat au fost oameni puternici, cu mijloace de apărare eficiente. Iar noi suntem ur-mașii lor.

Dar de atunci au trecut câteva sute de ani. Dezastrele la scară planetară produse de molime nu s-au mai re-petet. În fața lor au stat ca un zid nu numai superimunitatea indivizilor su-praviețuitori, ci și descoperirile științi-fice, în primul rând vaccinurile (cărora proștii li se opun astăzi) și medicația tot mai eficientă. Ciudat, a apărut și un fenomen negativ: utilizarea lor pe scară largă a condus la creșterea pro-centului de oameni cu o sănătate vul-nerabilă. Or, dacă epidemiile au fost li-mitate sau eradicate, cine să mai facă o selecție a populației, pentru a rezista la boli? Providențial, apar acești oameni, demonizați de societate, care, poate în mod inconștient, creează posibilitatea ca generațiile viitoare să fie formate numai din indivizi cu o sănătate de fier.

Chiar nu realizeajă nimeni că fără demersuri gen punerea în consum a cărnii alterate, omenirea va fi în peri-col de dispariție?

Gândiți-vă numai la creșterea re-zistenței microbilor la medicamente și la interzicerea vaccinurilor pentru care azi militează tot mai mulți sfertodocți.

Iată de ce, fapta celor considerați azi penali, își va dovedi roadele în anii ce vor să vină.

Iar noi, în loc să-i cinstim, să le ri-dicăm, eventual, statui, îi târâm prin tribunale urmărind drastica lor pe-depsire.

Uriașă, regretabilă eroare!

O eroare impardonabilă

din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. Urcându-se pe scară, nepu-tându-se ține a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipe-tele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și trans-portat la Spitalui Colțea, rămânând internat.

Tomozei: Primul poet disident

Gheorghe Tomozei a scris, după 1989: „Labiș este primul poet român disident... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea de-parte pentru el”. Același lucru îl susține și Stela Covaci, prietena comună a lui Labiș și a lui Aurel Covaci, care avea s-o ia de soție după moartea poetului. În volumul „Timpul asasinilor”, Stela Covaci spune că era o chestiune de timp până toți trei urma să fie arestați. Doar moartea poetului a amânat dez-nodământul, ea și Aurel fiind ridicați de Securitate în 1958.

Maria Polivoi, balerina care l-a dus pe Labiş la spital şi singurul martor care putea să spună adevă-rul, s-a sinucis în 1979, după ce a luat o doză mare de somnifere. Ea a refuzat toată viața să vorbească despre noaptea de 10 decembrie 1956, spunând că îi este frică.

Cine a fost Nicolae LabișNăscut în satul Mălini, din jude-

ţul Suceava, pe 2 decembrie 1935, din părinţi învăţători, Eugen și Ana Profira, Labiș a avut o ascensiune fulgerătoare, debutând în ziarul Zori Noi, în 1950, la doar 15 ani. Termină apoi Școala de Literatură Mihai Eminescu din București, după care urmează cursurile Facultăţii de Filologie din Capitală. În 1956, îi apare volumul „Primele iubiri”, iar după moarte, doi ani mai târziu, în 1958, se publică și cartea „Lupta cu inerţia”.

Nichita a rămas uluit când Labiș a recitat

„Moartea căprioarei“Nichita Stănescu era mai mare

cu doi ani decât Labiș. A povestit ce a însemnat pentru el întâlnirea cu Nicolae, într-un amfiteatru al Facultăţii de Filologie din București. „Ne-a recitat poemul «Moartea că-prioarei»… Am rămas cu gura căs-cată. Până atunci, credeam că sunt și eu un poet mare. Ei bine, în mo-mentele când Labiș recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el și cât de prost eram eu…”.

din ţările socia-liste au crezut că s-a dat „startul” schimbărilor din „lagăr”, propunând relaxarea regimu-lui represiv. Asta a crezut și Labiș, care din poet al re-gimului comunist s-a întors la 180 de grade, devenind un critic extrem de periculos al regi-mului Dej.

Sora sa, Marga-reta Labiș, poves-tea că a vrut să le arate, ei și tatălui lor restaurantul Capșa. I-a dus acolo, le-a arătat restaurantul, ba-rul, coridoarele... Stând la masă, a constatat că un in-divid era cu ochii pe ei. Iritat, și-a luat sora și tatăl, s-au dus la ăla și a făcut „prezentă-rile”: el e securis-tul meu, iar ăluia: „Dacă ești așa de curios, ei sunt ta-tăl meu și sora mea”.

Varianta oficială a

accidentuluiIpoteza oficia-

lă a accidentului de tramvai este că Nicolae Labiș, beat, a alunecat în-tre bordura și plat-forma stației de

tramvai de la Colțea, fiind prins între grătarele celor două vagoane ale tram-vaiului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956, balerina Maria Polivoi a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Cele susți-nute de Maria Polivoi, au fost confir-mate și de Isac-Grișa Schwartzman un alt martor ocular, mărturie con-semnată de Gheorghe Tomozei în volumul Moartea unui poet și de vat-manul tramvaiului, Udroiu Marin, care a declarat: ... când a ajuns la cca 4 metri de capătul refugiului de tram-vai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae, domiciliat în București,…care se afla sub influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul

6

COLECŢIILE EDITURII ORIZONTURIColecţia: Romane celebre continuate

La răscruce de vânturi este sin-gurul roman publicat de Em-ily Brontë. El reprezintă o

capodoperă a genului, o odă tul-burătoare închinată iubirii, pasiunii și răzbunării. Acțiunea lui se derulează în jurul povești de dragoste dintre Heathcliff și Catherine.

Totul începe cu plecarea dom-nului Earnshaw la Londra, care la înapoierea acasă aduce cu el un copil negru și murdar.

Numele lui era Heathcliff. V-am amintit doar cum începe povestea, desigur sfârșitul îl cunoașteți.

Continuarea acestui roman celeb-ru este un demers temerar și lăudabil al autoarei LIN HAIRE SARGENT, profesor de literatură la Universi-tatea din Massachusett, care reușește să evoce aerul întunecat, misterios, al domeniului Wuthering Heights cu o autenticitate izbitoare.

Această ficțiune, bine construită, completează golul lăsat în romanul La răscruce de vânturi, și anume ce a fă-cut Heathcliff din momentul în care a auzit-o pe iubita sa că o căsătorie cu el ar degrada-o, și până când a revenit spre a o recuceri.

Heathcliff și Catherine, sufletul lui pereche, reprezintă unul dintre cuplu-rile cele mai iubite ale literaturii cla-sice.

Fiul vagabond al naturii și fiica proprietarului ale căror inimi bat la unison până când destinul cel crud le va rupe.

Cum a reușit Heathcliff în cei trei ani de dispariție să se transforme din-tr-un simplu argat într-un gentleman bogat, precum și cui i se datorează schimbarea și înavuțirea sa?

Care este de fapt adevărata lui origine? La toate aceste întrebări veți afla răspunsul parcurgând acest ro-man uluitor care, cu siguranță, vă va rămâne multă vreme în memorie, făcând să vibreze și cele mai sensibile corzi ale sufletului.

Senzaționala carte scrisă de Daphne du Maurier REBECCA reprezintă povestea tristă a unei

tinere femei care își împarte existența între o mare iubire și lupta pentru gă-sirea propriei identități. Un roman de mare profunzime psihologică în care dragostea se interferează cu minciuna, frustrarea și crima.

Două femei: Rebecca, fosta soție, re-belă și misterioasă, dispărută în adân-curile mării, și doamna de Winter, soția actuală, supusă și naivă, un ca-racter total opus primeia. Un bărbat, Maxim de Winter, pe care trecutul nu-l lasă să-și refacă viața. Și un mis-terios castel, Manderlay, care urmează destinul prsonajelor.

În anul 1940 a avut premiera fil-mului Rebecca - un thriller psiholo-gic regizat de către Alfred Hitchcock. Pelicula a câștigat Premiul Oscar pen-tru cel mai bun film

Autoare a unor romane care au dobândit rapid statutul de bestse-ller-uri, Susan Hill a decis să con-tinue actiunea celebrului roman Rebecca, apreciind că povestea lui a rămas nefinalizată.

Cartea Lady de Winter prezintă via-ța personajelor principale Maxim de Winter și a soției sale după momentul incendiului care a mistuit domeniul Manderley, când cei doi, încercând să fugă de fantasmele trecutului ce nu le dădeau pace, se stabilesc departe de aceste locuri.

După 10 ani în care au stat pe conti-nent, revin în Anglia pentru a partici-pa la o înmormântare. După profunde frământări, decid să rămână acolo și să înceapă o viață nouă.

Numai că fantasmele trecutului re-vin perfid în viața cuplului, odată cu apariția lui Jack Favell și a doamnei Danvers la petrecerea dată de familia de Winter.

Momentele de intens suspans, ra-finata construcție a ambientului cu întreaga sa încărcătură emoțională, plasează acest roman la același nivel valoric cartea Lady de Winter cu ne-muritoarea poveste din Rebecca a lui Daphne du Maurier.

Jane Eyre este romanul cel mai cu-noscut al scriitoarei Charlotte Brontë. Cartea a folosit ca sursă

pentru mai multe scenarii de film, cele mai recente fiind: Jane Eyre (1996), în regia celebrului Franco Zeffirelli și Jane Eyre (2011), în regia lui Cary Fukunaga.

În 1847 lui Charlotte i-a fost refuzat romanul „The Professor”, dar editorii s-au declarat dispuși să-i accepte un alt roman, „Jane Eyre” care a cunoscut un mare succes. Dar în anul triumfului literar al lui Charlotte, Branwell (fra-tele ei) a murit, iar la înmormântare Emily a răcit și ulterior a murit și ea. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins și ea din viață, lăsând-o pe Charlotte singură. Aceasta a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, iar în 1855 s-a căsătorit cu vicarul tatălui său. După un an a murit de tuberculo-ză, în timp ce era însărcinată.

Acest minunat roman a avut mai multe continuări, încercări mai mult sau mai puțin reușite, pentru că ai ne-voie de mult curaj atunci când ai ho-tărât să pui pe hârtie continuarea unui roman capodoperă a literaturii univer-sal cum este Jane Eyre. O misiune grea, dar nu imposibilă, așa cum o dovedește această carte a lui Kimberly Bennett, ce nu se deosebește prin nimic de stilul celebrei Charlotte Bronte.

Povestea din Jane Eyre s-a oprit la momentul căsătoriei lui Edwaed cu Jane. Continuarea ei urmărește evoluția cuplului și încearcă să răspundă unor întrebări absolut firești ale cititorului.

Încetează intensitatea atracției după ce se depun jurămintele de credință?

Nu mai există niciun obstacol în ca-lea fericirii lor?

Într-adevăr, la începutul căsniciei, viața este la fel de tumultuoasă și nesi-gură ca plecarea într-o călătorie spre o destinație îndepărtată. Iar primul sărut al căsniciei este ca întâia gură de aer trasă în piept de un nou-născut. Dar vi-itorul nu poate fi prestabilit niciodată.

Vor trăi Jane și Edward fericiți până la adânci bătrâneți sau dificultățile apă-rute îi vor despărți?

Scarlett, continuarea romanului Pe aripile vântului, cel care a încântat generații de-a rândul, nu mai are

nevoie de nicio prezentare. El repre-zintă singura continuare a unui celebru roman care s-a bucurat de o ecraniza-re de mare succes ca și romanul care a fost la baza scenariului filmului care i-a avut protagoniști pe Clark Gable și Vivien Leigh.

7

COLECŢIILE EDITURII ORIZONTURIColecţia: Biografii celebre

CARTEA PRIN POȘTĂPuteți primi cartea dorită chiar în momentul apariției, cu o reducere

substanțială de preț prin comandă la adresa noastră: Editura Orizonturi, bd. Libertății nr. 4, bl. 117, et. 7, ap. 20, cod 040128, sector 4, București,

tel.: 021.317.7679, 0744.531.333, fax: 021.317.7678, e-mail: orizonturi@editura-orizonturi.ro

MAGAZINUL ONLINE ORIZONTURIAlegeți și comandați cartea preferată prin

www.editura-orizonturi.roLIBRĂRIA ORIZONTURI

București, sector 3, bd. I.C. Brătianu, nr 12 (vizavi de Biserica Sf. Gheorghe-Nou)

Luni-Vineri: 9.00-19.00, tel. 0748.054.814

Lion Feuchtwanger a fost un ro-mancier și dramaturg german care a mai semnat și cu pseudo-

nimul literar de J.L. Wetcheek. Deoarece avea origine evreiască, în anul 1933, o dată cu ascensiunea nazismului, a fost nevoit să se expatrieze și ulterior se sta-bilește în SUA. Romanele sale istorice, cu aluzii critice la problemele contem-porane (cum ar fi rasismul și antisemi-tismul), au o puternică pătrundere psi-hologică. Printre cele mai importante romane ale sale se numără: Vulpile în vie, Balada spaniolă, Înțelepciunea ne-bunului sau moartea și transfigurarea lui J. J. Rousseau. A fost premiat cu Pre-miul Național al Republicii Democrate Germane. Moare la Los Angeles la 21 decembrie 1958, la vârsta de 74 de ani.

În 1951, când apărea Goya al lui Feuchtwanger, literatura despre marele pictor spaniol număra zeci de tomuri. De peste un secol atât omul cât și ope-ra făceau obiectul unor asidue cercetări

și a unor serioase eforturi de inter-pretare. Theophile Gautier în 1842, apoi Baudelaire, într-un eseu pu-blicat în 1857, în-cercaseră printre primii să găsească cheia pentru des-cifrarea sensului adesea ascuns al gravurilor din sui-ta Capriciilor, reu-șind să desprindă adevăruri valabile și azi.

Nu putem să nu surprindem o asemănare, prin-tre multe altele, între destinul lui Goya și cel al lui Feucht wanger în-suși – amândoi expatriaţi, dar murind liniștiţi și împăcaţi departe de ţara lor.

Elisabeta I a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 no-iembrie 1558 până la moartea

sa. A fost fiica lui Henric al VIII-lea al Angliei și a lui Anne Boleyn care a fost executată la nici trei ani de la nașterea Elisabetei. Elisabeta I a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor (pri-mii fiind Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verișoara sa Jane Grey și sora sa vitregă, Maria I). Fratele său vitreg Eduard a domnit până la moartea sa în 1553 când a lăsat-o moștenitoare pe Lady Jane Grey, încălcând Actul de succesiune a lui Henric al VIII-lea. Dar voința lui Eduard este ignorată, Jane Grey este executată și îi urmează Ma-ria I, sora vitregă a Elisabetei. Cinci ani mai târziu Elisabeta devine regină la douăzeci și cinci de ani și jură „că îi va purta de grijă până la moarte”.

Deoarece nu s-a căsătorit nicio-dată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei. A fost cunoscută și ca Regina Fecioară, Buna regină Bess sau Gloriana. Dom-nia reginei Elisabeta este denumită era elisabetană sau epoca de aur, fiind marcată de sporirea puterii Angliei pe plan mondial. A fost și o perioadă de extraordinară înflorire artistică și cul-turală: dramaturgii William Shakespe-are, Christopher Marlowe și Ben Jon-son sunt câțiva din dramaturgii care au trăit în timpul domniei sale. Cunoscută ca o scriitoare ce posedă inconfundabi-la capacitate de a surprinde în detaliu gesturi, situaţii, întâmplări, CAROLLY ERICKSON reușește să electrizeze per-cepţia cititorilor prin descrieri pe cât de rafinate, pe atât de fidele timpului istoric, în nuanţe pline de culoare.

În această remarcabilă biografie, autoarea o readuce la viaţă pe celebra regină a Angliei, Elisabeta I, relevând-o ca pe o explozie de vitalitate și violență, îmbinată cu eleganță și diplomaţie.

O femeie căreia îi plăcea să fie curta-tă, să flirteze, căutând mereu compania și admiraţia bărbaţilor.

Totodată este reînviată și atmosfera intrigilor și urzelilor politice din acele vremuri de mărire și decădere.

Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, cunoscută în

istorie sub numele de Maria Antoane-ta, s-a născut arhiducesă de Austria, mai târziu devenind regină a Franței și a Navarei. S-a pretins pe durata vieții sale că ar fi fost lesbiană, că ar fi întreți-nut relații sexuale cu numeroși bărbați, inclusiv cu cumnații ei, dar nu există nici o dovadă în acest sens, toate aces-tea fiind acuze care au ajutat la declan-șarea Revoluției Franceze.

Regina a devenit un cititor pasionat de romane istorice și interesul său știin-țific a determinat-o să asiste la lansarea de baloane cu aer cald. Ea a fost fasci-nată de filosofia lui Rousseau precum și de cultura incașilor din Peru, de cultul lor pentru soare. A vrut să învețe lim-ba engleză și deși n-a vorbit niciodată fluent, știa să scrie în engleză prietenei ei, ducesa de Devonshire, a cărei viață

era foarte similară cu a ei. În micul ei teatru, a jucat în piese ca Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais în rolul unei servitoare, spre amuzamentul lui Lu-dovic al XVI-lea. Prin dorința sa către plăcerile simple și prieteniile exclusi-viste, Maria Antoaneta își face din ce în ce mai mulți inamici chiar și la curtea de la Versailles.

Maria Antoaneta este una dintre figurile istoriei a cărei imagine a fost puternic distorsionată de legende și in-terese politice. În timp ce regaliștii au considerat-o martiră, republicanii au susţinut că a fost o femeie fără căpătâi, iar biografii în căutare de senzaţii tari s-au îndepărtat de realitate mai mult decât toţi ceilalţi, aducând în prim-plan cele mai fanteziste născociri.

Într-o abordare obiectivă, baza-tă pe numeroase surse de informare (scrisori, memorii, biografii, înscrisuri oficiale), Evelyne Lever recreează por-tretul fascinant al Mariei Antoaneta, devenită regină la vârsta de 14 ani, cu cercul ei de apropiaţi, precum și atmo-sfera social-politică de la Curtea regală a Franţei secolulului XVIII.

Copilăria petrecută la Viena, nun-ta fastuoasă de la Versailles, mariajul nefericit cu Ludovic al XVI-lea, singu-rătatea, distracţiile extravagante, des-frâul, scandalurile, Căderea Bastiliei, acuzaţiile de înaltă trădare și incest, încarcerarea și sfârșitul ei sub ghilotină constituie elementele de forţă ale aces-tui roman.

O carte deosebit de interesantă despre putere și abuzurile ei, povestea tristă a ultimei regine a Franţei, ajunsă pe eșafod din plină strălucire și gran-doare.

8

Cărțile săptămânii viitoare (18 și 20 octombrie):

SERIAL: Mari iubiri ale scriitorilor

ZODIACUL CHINEZESC – în anul guvernat de semnul Cocoșu-lui – prezintă influențele pe care

acesta le exercită asupra tuturor celorlalte 11 semne din constelația zodiacală.l Cum va afecta Anul Cocoșului des-

tinul dum neavoastră în perioada imediat următoare?l Va corespunde acest an așteptărilor

dumnea voastră pe plan sentimental?l Va fi un an favorabil pentru lansarea

în afaceri?l Veți avea parte de armonie în familie

și soci etate?La toate aceste întrebări puteți găsi

răspuns în paginile cărții de față. Ea nu este doar un ghid de informații utile, ci și un instrument de consiliere ce vă poate ajuta să evitați capcanele și, în același timp, să valori ficați la maximum șansele pe care vi le rezervă Anul Cocoșului în plan personal și profesional.

Alegerea protagoniștilor acestei cărți s-a dovedit destul de difi-cilă, au fost când șapte, când opt

sau șase. S-a optat pentru cei prezenți de la începutul până la sfârșitul acestui imens conflict... Este vorba despre Hit-ler și Mussolini, Churchill, Roosevelt, Hirohito, Stalin și de Gaule... cărora ur-mează să li se adauge și alții.

Șapte bărbați de stat... Șapte lideri în-cleștați unii împotriva celorlalți într-un război planetar...

Au modelat lumea așa cum este astăzi. Rolul lor personal, dincolo de marile frământări care au marcat secolul XX, păstrează o importantă doză de mister.

Autorul percepe al Doilea Război Mondial prin ochii fiecăruia dintre aceste personaje.

O carte-document care îi va permite cititorului să înțeleagă adevărul istoric.

Muză pentru Anaïs Nin şi Henry Miller

În numărul viitor:Cella Serghi și Camil Petrescu

Într-o toamnă ce răspândea parfu-mul frunzelor căzute, una poate la fel cu cea de acum, în anul 1931

Anaïs Nin și Henry Miller fac cunoș-tință la un mic dejun organizat în casa de la Louveciennes.

Ea are 28 de ani, el 40. Totuși cum vârsta e o piedică insignifiantă atunci când sunt disputate sentimente, tot așa cei doi au șters amprenta anilor devenind în foarte scurt timp apropi-ați. Deși aveau o personalitate foarte diferită, cei doi s-au completat unul pe celălalt, au explorat împreună atât tărâ-mul misterios al amorului cât și pe cel literar. Miller îi scrie nenumărate scri-sori, iar ea, pe baza lor ține un jurnal ce ar putea fi socotit drept literatură de profundă cunoaștere a evoluției interi-oare a unei femei.

Anaïs tocmai terminase prima car-te în care vorbea cu entuziasm despre opera lui D. H. Lawrance, „Amantul doamnei Chatterley”, iar Henry Miller lucra la primul său succes literar Tropicul Cancerului ce avea să fie inter-zis până în anul 1961 din cauza subiec-tului scandalos.

Făceau parte din două lumi complet diferite, a ei rafinată și cosmopolită, a lui plină de aventuri trecătoare cu pros-tituate pariziene, de nopți pierdute pe străduțele sărăcăcioase și fără a avea un țel bine definit. Cu toate acestea și-au ținut companie corectându-și operele unul altuia sau învelindu-se deseori cu aceeași pătură.

Henry este centrul existenței și fiinţei mele, scrie Anaïs. Pentru prima dată Miller era îndrăgostit de o artistă, o femeie inteligentă ce îi oferea spațiul necesar pentru a scrie. De asemenea îl va ajuta financiar să își vadă visul îm-plinit: datorită banilor soțului ei, Hugh Guiler, Henry își publică romanul în 1934.

La câteva luni după ce s-au cunos-cut, soția lui Henry Miller, June, vine să ii facă o vizită la Paris. Fermecătoare, nervoasă și subjugantă este prima im-presie pe care și-o face Anaïs Nin despre June. Născută în Bucovina sub numele de Juliet Edith Smerth, de origine ro-mânească și evreiască, June emigrează în Statele Unite în anul 1907. June l-a întâlnit pe Henry Miller în 1923 la New York în timp ce lucra ca taxi dancer. Pentru a fi cu June, Miller divorțea-ză de prima soție, pianista Beatrice Wickens. Cei doi se îmbarcă pentru un tur în Europa, Miller renunțând la muncă pentru a scrie, iar June lucrând pe unde apuca pentru a se întreține. Miller va crea în mod special un per-sonaj în Tropicul Cancerului pentru a putea să scrie despre June, soţia lui ce îl fascina. În aceeași măsură o va fermeca și pe Anaïs Nin care mărturisește că a întâlnit pentru prima dată pe cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Deși a negat mai târziu acest lucru, între cele două femei se naște o pasiune pe

care o explorează până la extazul se-xual. Legătura lor va dura câteva luni până în momentul în care June se de-cide să părăsească Parisul și totodată pe Henry. În mod inevitabil prezenţa lui June în relaţia tumultuoasă dintre Henry și Anaïs va avea sfârșitul prevă-zut: ea cere divorţul și se îndepărtează. Ceea ce nu putea prevesti era că va lăsa în urmă doi artiști ce o vor folosi drept muză pentru multe din personajele lor.

Să fi fost iubire? Nu am putea spune mai mult decât a facut-o Anaïs în scri-eriile ei, Henry şi June sau Un spion în casa dragostei în care detaliază vârtejul amoros pe care l-au trăit, în care des-tăinuie tot ce nu putea striga liber către lume, viaţa sa încurcată și aflată în per-manent conflict interior. Proza cărţii Un spion în casa dragostei alternează

într-o manieră extraordinară realismul cu suprarealismul, Anaïs folosind un limbaj poetic moderat. A fost prima dată publicată în 1954 la British Book Centre, iar la noi în ţară a fost publicată de Editura Orizonturi.

Povestea de dragoste dintre cei doi scriitori, deși intensă și înflăcărată, nu s-a încheiat cu o căsătorie. Caracterul dificil al lui Henry și-a pus ampren-ta asupra răbdării firești a lui Nin, iar într-o zi aceasta hotărăște că nu sunt făcuţi să fie împreună.

Pe fondul Primului Război Mondial ea se refugiază în America unde își va petrece restul vieţii. Rămân între ei ca mijloc de comuniare scrisorile ce tra-versau oceanul cu gândurile literare ale unor buni prieteni.

Nicoleta Petcu

Cărțile Henry şi June şi Un spion în casa dragostei au apărut la Editura

Orizonturi

Anaïs Nin şi Henry Miller