Director: Ioan Pr\ji[teanu * An XI, noiembrie 2016, nr. 116 * Redactor [ef: Petru Scutelnicu

R\spunderea pentru opiniile expri-mate revine `n exclusivitate autorilor

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Asocia]iaCultural\ „Octavian Voicu“Bac\u

În perioada iunie- octombrie 2016 se

desfăşoară manifestarea Dintre sute de catarge,

ediţia I, organizată de Cristina Ștefan

cu sprijinul Consiliului Judeţean Bacău

în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar

Judeţean Bacău și Uniunea Scriitorilordin România, fil. Bacău.

...Funcţia premonitorie a visu-lui, dar mai ales alegaţiile privindmemoria imanentă a unor materiisau organe te înfioară, pentru căunele situaţii şi anumite eveni-mente le susţin. D.K. nu părăseştedecât rare or i grani ţa dintreexperienţă şi apriotism, ori dintrerealitate şi transcedent, căci peacolo s-au poticnit unele ramuri aleştiinţelor moderne. ...

(GRIGORE CODRESCU)

...În 451, hunii au devastat Europași amenințau să cucereascăRoma. Generalul roman Aetius i-aîntâmpinat în fruntea legiunilor aju-tate de franci si goți pe CâmpiileCatalaunice. Această bătălie a fostatât de crâncenă, ...

(C. VORNICEASA)

… În ziua când s-a întâmplatnenorocirea nu eram pe dig. Un-deva, la vreo cincizeci de metri,dincolo de apă, pe un jgheab dinscânduri de brad se scurgea, pre-cum un pârâu, un fir de apă caldă,era, de fapt, apa folosită la răcireamotoarelor fabricii de hârtie sau lagaterele de la fabrica de cherestea.

(EUGEN VERMAN)

La Panciu, în acest mileniu,,,Lecturi empatice” iau premiuÎnsă mai au o componentă:Rachiu de zarzăre cu mentă.

Neliniştile metafizice

În acest număr:

7Barbaria lustruită

La dig... 15

5

Unde s-a ascuns? Mă-ntrebîn fecare zi. Devenit marfă rară,este mai greu de găsit decât apane-ncepută ori transpiraţia depaznic. I-au luat locul vulgul,bădărănia, nesimţirea, sfidarea. Etimpul lor glorios, au cucerit ire-mediabil strada şi nu se mai dauduse, Bunelor maniere – arta dea trăi cu eleganţă, cu bun simţ, lis-a cântat prohodul, iar resus-citarea pare a fi ceva de dome-niul imposibilului. Al miracolului.Germenii maladiei al cărei sin-drom a început să se facă simţitîncă de prin veacul anteriorbeneficiază în zilele noastre decel mai prielnic teren de mani-festare, stimulat de dreptul de aface orice asociat (ce falsitate!)democraţiei post-decembriste. Îndispreţul total al celor „şapte anide-acasă”. Dar şi al nostru, al tu-tutor, cu care ar trebui să înceapărevenirea la normalitatea civică.„Cel mai greu pentru copiii şitinerii din ziua de azi este săînveţe bunele maniere fără să levadă nimeni”, este de părere unreputat estet contemporan. Cualte cuvinte, considerate desuete,de modă veche şi inadecvate re-gulilor coabitării actuale. Stradaeste scena pe care fiecaretrecător-actor se produce conformstandardelor sale de civism, recte– de educaţie, din care a dispărutaproape cu desăvârşire respectulfaţă de sine însuşi. Şi faţă deceilalţi. Făcând loc mizeriei detoate felurile. De la ţinutavestimentară indecentă, provoca-toare sau voit neglijentă, la ver-biajul incitant şi reacţiile violente.Mârlănie la puterea N plus. Şi,vrem nu vrem, apelăm încăodată, şi încă odată, oridecâteorine lovim de lipsa de eleganţă, derespect şi de bun simţ, la con-statarea unui alt gânditor de binedin zilele noastre (o „pasăre rară”,din păcate!). Iată ce ne zice el:bunele maniere, pe care le soco-tim că sunt neînsemnate, suntadesea tocmai criteriile după care

oamenii ne judecă, în bine sau înrău. Din păcate, „infractorii” suntcu duiumul, ne copleşesc, ocupătotul din acest habitat poluat şipoluant, iar „judecătorii”, tot maipuţini, au vocile din ce în ce maislabe, nereuşind să se facă auziţi.Ba, chiar atrăgându-şi antipatia şi,nu de puţine ori, devenind desti-natarii unor lecţii de corecţie cu in-grediente administrate ad-hoc.

Modelele şi reacţiile suntnenumărate şi reprezintă rezul-tatul lipsei de educaţie. Al lipsei deprincipii. O bunică cu pretenţii dematroană aruncă, într-un gestdezinvolt, pe trotuar, ambalajulciocolatei pe care o îndeasă îngura nepoatei scoasă la plimbare.

Pardon, scuzaţi madam,frumoasă educaţie, nu mă potabţine să exclam. Vezi-ţi de tre-burile tale, nesimţitule, nu mă-nveţi tu pe mine!, vine replicacucoanei strofocate, cu manierede mahalagioaică autentică. Asta,pe un fond vizual încărcat cu ele-

mente de decor dintr-un scenariuabracadabrant: un individ binedotat cu muşchi, „un forţos”, dar şicu o barbă „şic” (crede el) ceseamănă mai degrabă cu laţeleunui mop folosit intens, asistă, cuo privire placidă, cum labradorulsău îşi dejectează fecalele exactpe mijlocul trotuarului intens circu-lat. Drepturile omului! Care om, căeu văd doar două animale!

Dar faptul nu-i împiedicădeloc pe cei câţiva tineri imberbisă-şi holpăie burgherii ambalaţi înstaniol preparaţi la shaormeria dincolţul străzii şi de unde exaltă va-luri-valuri de mirosuri provoca-toare ce-ntorc pe dos stomacuriletorturate de preparatele fast-food.Ori pe muncitorul de la salubritate

să-şi liorbăie cafeaua servită deaparat în pahare de plastic. Şi totaşa... Pentru că elementele derecuzită stradală, mobile şi imo-bile, abundă precum apa în excesde la inundaţii. Doi balaoacheşibine-dispuşi îşi slobozesc vocileîn „mobile” cu tonalităţi şiintensităţi ce concurează cu suc-ces claxoanele dezlănţuite alemaşinilor, în timp ce alţi trotteri, nupuţini, vorbesc de unul singur cusârmele ce le ies din urechi (oarecând şi le vor ancora şi de na-suri?), asta în timp ce fac slalomprintre defilarea tabletelor şiiphon-urilor în ale căror micro-foane se răstesc pentru a lespune şi celor ce trec pe lângă eibanalităţile şi excentricitâţile unormaniere de mahala. Ne mailuându-i în seamă pe bicicliştiicare fac slalom în viteză prinaceastă faună bipedă cu pretenţiişi mofturi de animale sociabile, oripe însetaţii consacraţi caresprijină pe dinafară vitrinele

crâşmelor spre a-şi lua porţia dedimineaţă de rachiu asezonat cucompanionul său tradiţional,ţigara... Transformând oraşul într-o zoaie a manierelor degenera-tive. Aste câteva constatăridespre stradă şi manierele pecare le suportăm aici nu fac decâtsă ne configureze o imagine întuşeuri negre despre deliciilehabitatului nostru comun. Reali-tatea de care ne lovim zi de zi,clipă de clipă, este însă cu multmai dură, mai expresivă şi maipitorească. De foarte mult prostgust. Fapt ce mă provoacă să ex-clam pentru a nu ştiu câta oară:oare unde s-a ascuns cel de-alşaselea simţ? Bunul simţ. Îl vommai redescoperi vreodată?!

AL ŞASELEA SIMŢ

Mih

ai B

uzn

ea

Bunul simț este lucrul celmai repartizat din lume,

căci fiecare crede despresine că este foarte bine

dotat.

RENḖ DESCARTES

La Panciu... 19

pagina 2 revist\ de cultur\

PLUMB 116

Spaţii culturale, nr. 47/2016

Din revista Valeriei Manta de la Râm-nicu Sărat, atrag atenţia, ca de obicei, maimulte texte, această publicaţie fiind mereuaplicată pe spiritul prezentului, dar şi plinăde voci distincte şi expresive. Atacul ful-minant al Magdei Ursache şi subtitlul edi-torial al redactorului-şef se situează în toncu ceea ce au semnat mereu autoarele,ce penalizează, de data aceasta, peveşnic avidul de notorietate Lucian Boia(autorul unei recente monografii de istorieliterară – Mihai Eminescu, românul abso-lut, având subtitlul Facerea şi desfacereaunui mit, Bucureşti, Humanitas, 2015),precum şi, respectiv, pe acei poeţi alecăror poeme ambigue frizează vulgari-tatea şi cad în capcana ermetismului facil.Cu dificultate am ales însă, acum, altceva,din motive extraliterare, dar şi pentru căgenul aforistic e dificil şi puţini au curajulsă-l cultive. Tecuceanul Vasile Ghica, elo-giat de Şerban Cioculescu însuşi, com-parat de cineva chiar cu La Bruyère şi cuLa Rochefoucauld, te seduce cu verva şiexpresivitatea propoziţiilor sale, dense şicu sensuri inedite. Am ales câteva dintreele, în care mustesc ironia, acidul satiric,umorul seducător şi răsturnările seman-tice insolite; iată-le:„Între două eternităţi, suntem nişte se-zonieri ai Terrei”.„Călimara oricărui scriitor este, în liniimari, copilăria”.„În om există, totuşi, mai mulţi nuferi decâtnămol”.„Contează ce cânţi. Dar şi la ce balcon”.„Marea plăcere a prostiei este să se re-verse”.„Am dreptul la respect. Sunt os de ţăran”.„Trec unii prin cultură fără urmări grave”.Este uimitoare flexibilitatea limbii noastre,sub pana unui om talentat.

Mişcarea literară, anul XV, nr. 3(59), 2016

Revista din Bistriţa-Năsăud, al căreidirector fondator, cum se ştie, a fost LiviuRebreanu în 1924, este dedicată unuiadin poeţii emblematici ai transilvănenilorşi, de fapt, ai românilor, din moment cecomponenta agrar-rurală a civilizaţiei,moştenită de noi, chiar aşa seconfigurează. E drept că, într-o altăpublicaţie literară – fudulă şi centrală – afost citată impresia unui critic rafinat, tre-cut prin şcoli şi cercuri literare străin-cita-dine, care crede că poetul Nuntei Zamfireie ca un turist pasager, care descinde însat duminică şi luni dimineaţa îşi iatălpăşiţa. Nu împărtăşim această evaluaregrăbită şi nedreaptă, pentru că poetul,născut la Hordou, nu a dat doar poemefestive, iar pitorescul satului nu e sinonimcu privirea pe deasupra. În afară de asta,puţini creatori de poezie de la noi au lăsatcreaţii în genul baladic mai frumoase.Nicolae Manolescu nu le-a subliniat nici elsuficient, într-o recentă evocare din re-vista „România literară”. Sigur că autorulbaladei Lordul John nu a scris creaţii lirice,ori meditaţii elegiace, ci poeme în carevocile sunt din lumea satului, arta e areprezentării. Dar rădăcinile neamuluinostru acolo sunt. Nici Homer – vestitul,poet epic prin excelenţă, nu ia locul per-sonajelor sale celebre Ahile, Hector,Agamemnon şi alţii. Inactualitatea te-maticii creaţiei coşbuciene nu trebuieluată decât la suprafaţă, pentru că poeziatrăieşte, peste timp, prin alte energii şi nuintră niciodată în competiţie cu reportajulsau jurnalistica. Am fost mirat să percep oundă de melancolie în textul editorialistuluiOlimpiu Nuşfelean, care scrie vibrant de-spre un poet adevărat, mult cultivatcândva, ignorat acum în şcoală, eroareafiind, sper, temporară, căci în multe creaţiirămase de la Coşbuc sunt învăluitoareumorul, autenticitatea limbii şi spectaculo-sul situaţiilor – inexistente la alte popoare;şi nu ne-am referit la registrul eroic al po-emelor patriotice. E adevărat: „Coşbuc a

fost, într-un fel, întotdeauna «inactual»”.

Bucovina literară, iulie-august2016

Publicaţia întemeiată la Cernăuţi în1942 şi reapărută la Suceava ca serienouă, în editarea Societăţii Scriitorilor Bu-covineni a devenit tot mai densă şi maielegantă, dar şi cu bună priză la actuali-tate, deşi apare doar de şase ori pe an. Înacest număr ne-au atras atenţia poemulAutograf Călcâiul, semnat de Adrian AluiGheorghe; Aforismele lui Gheorghe Gri-gurcu despre „modestia inteligenţei”; unJurnal comentat, ludic şi ironico-satiric, deLiviu Ioan Stoiciu, cu un titlu semi-derutantpentru unii, spiritual pentru alţii, Cum a de-venit USR partid în 2016; eseul lui AdrianDinu Rachieru despre grila ontologică a luiMihai Cimpoi; cronica semnată deTheodor Codreanu, Poezia plânsuluiarhaic; cea a lui Constantin Cubleşan de-spre monadologia poetului Lucian Vasiliu;evocarea patetică şi bine documentată alui Nicolae Cârlan despre Anul 1956 înviaţa şi activitatea poetului Nicolae Labişşi altele.

Frumoase, seducătoare rândurile de-spre spiritul românesc ce se reflectă înProfilul despre academicianul Mihai Cim-poi, prezent la Bacău şi pentru Toamnabacoviană, la care seniorii literelor localenu prea s-au văzut, dar le-au ţinut locul,cu brio, cei patru academicieni dinBasarabia şi Cernăuţi, care au dialogat cuelevii la Colegiul Ferdinand I şi au încântatasistenţa din sala Ateneului.

Bine observă în eseul citat A.D.R.:„Lumea basarabeană, brusc precipitatăsub «logica istoriei», dovedeşte oîmbucurătoare redeşteptare naţională.Scriitorii au fost cei care au lansat«strigătul existenţial». În pofida eliticidului,în pofida românofobiei (cultivată metodic),reintegrată în context românesc se anunţăvictorioasă. Chiar dacă în lungul şir almistificărilor, chestiunea Basarabiei a de-venit un caz monstruos, Cartea despreBlaga era, de fapt, o reînoită pledoariepentru unitatea spaţiului mioritic”.

România literară, nr. 42/30 sept.2016

Textul cel mai energic pare a fi celsemnat de Mircea Mihăieş care, asaltatde cunoscuţi pe stradă să ia atitudine înspaţiul public, se declară total dezamăgitşi decepţionat: „Rezultatul anilor în caream propovăduit, cât m-au dus puterile,valorile societăţii deschise constă în ieşiride injurii în presă, la televiziuni şi pe inter-net, în atacuri imunde la persoană, înîncercări sălbatice de discreditareprofesională, în acuzaţii de slugărnicie,abuzuri şi incompetenţă ce mi s-au adus.O culme comică a reprezentat-o în-vinuirea de «fascism» şi «neo-nazism»rostită de un prim-ministru pe atunci înfuncţie, astăzi un client nelipsit de pe cu-loarele procuraturii”. Nu-i bine, domnuleprofesor, mai încercaţi!...

13 Plus, nr. 183/2016

Revista lui Petre Isache din Bacăuare oferte pentru cititori diferiţi. Rubrica Îngrădina lui Cecil, ţinută de MaraParaschiv, te delectează, după ce, înnumărul anterior al publicaţiei (182/2016),poţi citi un text de Mircea Eliade din 1937,Piloţii orbi, ce te înfioară prin asemănăriledintre epoci şi previziunile cărturarului.

Deocamdată, bătaia lungă e pentrusărbătorirea lui Ovidiu, primul mare scriitorde pe pământul nostru.

Soarta valorii romanului Solenoid deMircea Cărtărescu nu e deloc bună, credeIoan Neacşu, care declară ritos, într-ocronică: „...este nimicul-nimic, nici măcarneantul. Am parcurs, deci, de-a lungul apeste opt sute de pagini, un uriaş, demulte ori fascinant, kitsch!”. Criticii din Clujau pr imi t b ine romanul , NicolaeManolescu l-a calificat inform; opinii şiopinii...

Cronicarul incomodpentru conformitate Grigore Codrescu

Breviar revuistic subiectiv

În manuale –doar autorivalidaţi decritica literară

Învăţământul este – cum binese ştie – un sistem, iar şcoala – ostructură naţională, ceea ce pre-supune o organizare, ordine,obiective clare, finalităţi şimodalităţi de realizare precise. Înliceu mai ales, alături de alteştiinţe precum matematica, fizica,chimia, biologia etc. se studiază şiştiinţa literaturii, cu cele trei ramuriale sale: teoria literaturii, istoria lit-eraturii şi critica literară. Elevii tre-buie să conştientizeze faptul căştiinţa literaturii este o disciplinăfundamentală, prima în ordineadin catalog şi obligatorie, pentrutoate profilurile, la bacalaureat.Ideal ar fi ca, încă de la începutulclasei a IX-a, elevii să afle totuldespre examenul de bacalaureat,să li se spună clar, precis şi con-cret ce anume trebuie să ştie laexamenul de finalizare a studiilor,fiindcă şcoala nu e un laboratorde experienţe, iar elevii nu trebuietransformaţi în cobai, aşa cum semai întâmpla pe vremeaşcolarităţii lui Bacovia care, înpoezia Liceu, ne-a lăsat cea maivehementă condamnare a sis-temului de învăţământ din aniişcolarităţii sale… Cert e că numult după aceea, adică de maibine de un veac – încă înainte deincluderea lui Bacovia în pro-gramele şi manualele de liceu –decidenţii de la nivel de Minister,

precum şi dascălii de română dinînvăţământul secundar au con-venit că obiectivul fundamental alstudiului literaturii în şcoală îl con-stituie formarea la elevi a de-prinderii de a comenta o operăliterară, de a emite aserţiuni axio-logice pertinente, de a vorbi liberdespre text, devenind cititoriavizaţi de literatură, consumatoride cultură, într-un cuvânt – int-electuali autentici. Toate acestestandarde nu pot fi atinse decâtprin studierea sistematică,riguroasă şi temeinică a ştiinţei lit-eraturii, cu toate cele trei ramuriale sale: teoria literaturii (sau es-tetica literară), istoria literaturii(evoluţia fenomenului literar – mo-mente, curente, reprezentanţi) şicritica literară (capacitatea de aaplica elementele de teorie şi is-torie literară în analiza oricăruitext literar).

Un alt aspect care trebuieavut în vedere atunci când vorbimdespre prezenţa unui autor înşcoală este acela al criteriilor deselecţie după care se efectueazăincluderea sa în programe şimaănuale. Până în 1935, eraîncetăţenită părerea că literaturacontemporană nu trebuie adusă

în şcoală. Argumentul de bun simţera acela conform căruia în man-uale trebuie să se afle doar scri-itori şi opere a căror valoare a fostconfirmată în timp, care au înfrun-tat timpul fiind validate de istoriaşi critica literară. Tot astfel stau lu-crurile şi astăzi, la noi, dacă avemîn vedere programa pentru ba-calaureat, de pildă, care conţinedoar 16 scriitori canonici, în-cepând cu „marii clasici”(Creangă, Eminescu, Slavici,Caragiale) şi sfârşind cu trei autoridin epoca postbelică (MarinPreda, Nichita Stănescu şi MarinSorescu). Fireşte, George Ba-covia se află între cei 16 autoricanonici, texte din lirica sa fiindprezente în mai toate dintre cele13 manuale alternative pentruclasele de liceu. De altfel, din1935 încoace, vreme de mai binede opt decenii, Bacovia a consti-tuit o prezenţă constantă în man-ualele de liceu (cu excepţiaperioadei proletcultiste – 1948-1960). Anterior anului 1935, nuam întâlnit referiri la creaţia şi per-sonalitatea lui G. Bacovia în niciunul dintre cele patru manuale deliteratură, mai importante, care aucirculat după 1925: nici în cel al luiMihail Dragomirescu, nici în celeale lui I. I. Bujor sau F. Ilioasa –Gh. Nedioglu (unde textele eraugrupate după criteriul cronologic),nici în cele ale lui Petre V. Haneşşi Gh. Nedioglu (cu textele gru-pate conform genurilor şi s-peci-ilor literare).

G. Bacovia – inclus, mai întâi,în programa universitară

E locul să spunem aici că,încă din 1926, opera lui G. Ba-covia începe a fi studiată înînvăţământul superior, în cadrulfacultăţilor de litere şi filozofie.Astfel, în 1925, la solicitarea pro-fesorului Gheorghe Bogdan-Duică de la Universitatea din Cluj,poetul trimite acestuia un caiet deversuri, scris de mâna sa. De-scoperit în 1969 de Leon Bacon-sky, caietul respectiv (aşa-numitulMs. Cluj) a fost cercetat atunci deAgatha Bacovia, care i-a atestatautenticitatea, precizând că man-uscrisul „a fost împrumutat profe-sorului Bogdan-Duică în anul1925, în vederea prelegerilor ce aţinut la cursurile D-sale asupracreaţiei lui Bacovia în anul1926.”1 Câţiva ani mai târziu, în1932-1933, profesorul D. Cara-costea organizează, la Facultateade Litere a Universităţii dinBucureşti, o serie de „mărturisiriliterare” ale unor scriitori contem-porani care figurau în programade studiu, printre care se aflaşi Bacovia. Conformându-seprevederilor programei, profesorulD. Caracostea invită pe G. Ba-covia în cadrul seminarului său dela Universitate. Invitaţia, păstratăsub forma unei scrisori, eadresată atât lui G. Bacovia, cât şisoţiei sale Agatha, poetă ea însăşişi fostă studentă a Facultăţii deLitere şi Filozofie din Bucureşti.2Interesant ni se pare a fi şi faptulcă, la Universitatea din Iaşi, pro-fesorul Garabet Ibrăileanu – care-l avusese elev pe VasiliuGheorghe la Liceul „Ferdinand”din Bacău – propusese, încă din1931-1932, discutarea liricii ba-coviene în seminarul Facultăţii deLitere şi Filozofie, considerândacest gest drept o obligaţieprofesională, întrucât poetul eramenţionat în programa de studiua facultăţii respective.

(Continuare în pag. 6 )

BACOVIA ÎN PROGRAME ŞI MANUALE ŞCOLARE

Liv

iu C

his

cop

PLUMB 116

pagina 3revistă de atitudine

De vreo 15 ani încoace, fos-tul profesor „secundar” GrigoreCodrescu a devenit o prezențăconstantă în paginile mai multorreviste literare și în peisajul edito-rial. Preocuparea atentă șipasionată pentru fenomenul cul-tural i-a prilejuit alcătuirea uneinoi cărți (a zecea, sau mai mult?),intitulată oarecum imprecis

(Personalitățile timpului și contemporanii noștri,Ed. Corgal Press, Bacău, 2016), ceea ce permite au-torului abordarea unor variate moduri de punere înpagină: comentarii pe teme clasice, expozeuri is-torico-literare, cronici scrise „la meserie” (în partea atreia a cărții), recenzii „colegiale”, portrete consacratemai ales unor autori băcăuani cu activitate foarteconsistentă, în fine, dări de seamă despre uneleevenimente culturale. Selecția a ținut seamă, în bunămăsură, de criteriul (exterior) al unei cât de micilegături (a personalității sau persoanei) cu Bacăulsau zona Moldovei, ceea ce este evident în cazulunor nume foarte cunoscute: Alecsandri, Ibrăileanu,Bacovia, Enescu, Mircea Cancicov, Nicu Enea,Alexandru Piru, Ovidiu Genaru, George Bălăiță,Radu Cârneci, Viorel Savin și alții. Autorul este în el-ementul său când situează imaginea unui scriitor înraport cu viziunile critice consacrate, ca în paginilededicate lui Alecsandri, Bacovia, Nichita Stănescu.Sinteza asupra lirismului bacovian conturează des-tinul operei la nivelul cititorului cultivat: critici, poeți,profesori, artiști etc. Pare a fi ceva savant și intere-sant. Revenind după mulți ani, prin fragmentele ex-cerptate de Gr. Codrescu, la pagini devenite clasice,mi s-a părut că identific un anume esoterism al actuluicritic (de la E. Lovinescu și G. Călinescu până la N.Manolescu). Exegetul literar manevrează cu dexteri-tate concepte, categorii și metafore critice, un arsenalce presupune multe lecturi și suficientă inventivitate.Scriind despre poezie, el dă impresia că execută olectură superioară, de epuizare a tuturor sensurilorpoetice. Este vorba de autorul devenit autoritatepermanentă și sprijin perpetuu în toate bibliografiile.Ceea ce mi se pare că i-a scăpat mereu acestuiaeste faptul că adolescentul care nu a citit nici opagină teoretică despre opera celebrului decadento-simbolist, cu atât mai puțin tratate de estetica poezieisau eseuri moderne de fenomenologie poetică, seregăsește din plin în opera lui Bacovia (am cunoscutcazuri, poate și datorită întâmplării: nu am predatniciodată în clasă). De presupus, la un nivel deemoție pură. O reevaluare a artei bacoviene ar trebuisă înceapă cu redescoperirea și protejarea percepțieigenuine a poeziei, cu actul spontan al lecturii eliber-ate de tehnicism șierudiție, de șabloane crit-ice și cla-sificări de uz di-dactic. Îmi permit să arunco provocare în primul rândprofesorului tânăr deliteratură. Așa, în treacăt....

Grigore Codrescu îșipune în valoare calitățile șicând face cronică literară.Aceasta cu atât mai multcu cât subiectele i se lipesccumva pe suflet. Am învedere în primul rândpaginile despre CarteaMorților, tomul masivcuprinzând numelecetățenilor români dispăruți în Gulagul românesc șiîn acela rusesc. (Editată de un grup de cercetători dela Fundația Academia Civică, sub coordonarea luiRomulus Rusan). Cu mare folos se citește și articoluldespre amintirile prințesei Maria Cantacuzino-Enescu, mai ales dacă cititorul nu a reușit să punămâna pe volumul de memorii impresionant prinbogăția de informații și talentul literar al autoarei. Din-colo de câteva „cronici de serviciu” aș mai remarcaarticolul Trei cavaleri ai anticomunismului: Pleșu,Liiceanu și Patapievici, precum și comentariul lacartea de memorii a colonelului Constantin Zavati.Cronicar devotat al mișcării culturale, autorul nostruredefinește actualitatea unor personalități de primămărime, dar ne lasă pe noi să ghicim care dintre scri-itorii „de rând” vor accede pe soclul posteritățiirecunoscătoare.

Aceasta, în cazul în care suntem prea curioși. Al-tfel, trebuie să admitem alături de el că, pe câmpulde bătaie al literelor, alături de eroii nimbați de marivictorii luptă din greu și o mulțime de soldați, din rân-dul cărora va fi ales cândva doar „eroul necunoscut”.Grigore Codrescu este un observator profesionist alfenomenului; pentru el, viața literară nu este un as-pect marginal al existenței noastre. În multe paginichiar este convingător.

Personalități și oameni de rând

Gh

eorg

he

Dră

gan

Iubirea, poezia, credința – înoricare ordine ar fi așezate – suntjaloanele creației lui Ioan RomeoRoșiianu, cel ce-i oferă lectoruluiArhitectura poemului (EdituraEthnologica, Baia Mare, 2015),carte alcătuită, cu precădere, dinversuri libere, ample, confesive,unde interlocutorul invocat ade-sea, propunându-i-se chiar, la unmoment dat, rolul de coautor,este femeia iubită, împreună cucare aspiră să-și câștige (dupăexpresia lui Nichita Stănescu)„dreptul la timp”, grație unui scriscăruia actanții să i se dedicetotal, prin asumarea unor rolurimultiple (de pildă, vom fi perând părinți ursitoare sau frați/ poate sfinți adormiți în altarevom fi / poate lumânări încănearse), ei putând deveni însă,așa cum, cu modestie,sugerează poetul, doar even-tuale unelte ale artei, de vremece declamă: Poemul din varaaceasta / se va naște chiar șifără de noi iubito!

Întregul volum, după cumanunță și titlul, este o scriereprogramatică, acestei ample artepoetice autorul dezvăluindu-i,pas cu pas, laturile componentecare se identifică, în ce-l privește,cu propria-i existență, mai alescă, așa cum constată, vine ovreme / în care stai la Cina ceade Taină cu Poezia, expresie adezinhibării gândului, senti-mentelor, dar și a manifestăriicatharsisului. Remarcabil este căîntâlnirea cu Poezia, după I. R.Roșiianu, pare a fi apanajulmaturității sau, măcar, al uneimaturizări spirituale. În plus, îndescendența anticilor, pentru el,Poezia este, cum arătam și maisus, cea care te alege, artistulfiind, în consecință, doar cel princare se manifestă dumnezeirea.Așa se explică, de exemplu,chiar prezența, fără a o fichemat, la ușa sufletului tău, aPoeziei. În consecință, poetulcaracterizează întâlnirea cu artaca impact cu urmări invazivecopleșitoare, definitive: N-ammai avut liniște din ziua în care/ Poezia a năvălit în inima meași-n sângele meu, încât obucată de pâine c-o jumară deviață / am la Cina de Tainăunde stau numai eu.

La nivelul conținutului(pornind de la acest statut al po-etului, de ales și, deci, interme-diar sau liant între frumosul, desorginte divină, și omul obișnuit),se observă, uneori în cascadă, învolum, o tendință meditativ-aforistică (rezultat al intenseiaplecări asupra viețuirii și aînțelesurilor ei): Viața are gustsărat / atunci când se scurgerepede și degeaba / mizerianăpădește sufletul mai întâi / șicoboară în stradă / orice urmăpe caldarâm despre un trupvorbește / orice amintire areparfum de umbră / orice zi seîncheie c-o noapte / orice lucruridicăm dezvelim altul / oriceclipă începem sfârșim o altăviață (…). Sau: Geamanduraarată limita nu siguranța. / Se-cunda dă limită și nesiguranță

în respirație… Prin pluralul inclusiv, folosit

adesea în carte (însă alcătuit nude fiecare dată din aceiași„protagoniști”: eu și semenii; euși tu, femeia iubită…), unde eulcreator este neapărat prezent,fiindcă se propune drept purtătorde cuvânt al celor asemenea lui,într-o poezie reflexivă, profundă,meditație asupra artei, a condițieiomului, în general, și a creatoru-lui de frumos, în special, înpoeme se rețin doar imagini vagiale concretului palpabil, aicitranspunându-se, mai degrabă,proiecția efectelor lor în conștiință.

De aceea, spre exemplu, re-iterând ipostaze definitorii alesacrului, cel puțin din spațiul eu-ropean, într-o tonalitate pro-fetică, poetul realizează untablou sacrificial, tulburător, pri-vitor la destinul uman, devenitlaitmotiv al volumului: Stau sin-gur cu mine la Cina de Taină /și, totuși, cineva mă va vinde!// E greu să fii înger într-olume-n păcat, / e greu să fiidemon în ajun de sărbători!

Un sentiment de de-zabuzare (de vreme ce, mai multdecât alții, artistul creatorreceptează o stare de regres alumii, tradusă într-o tentativă deevadare, fără o țintă precisă,totuși, a tuturor componentelorei, așa cum, de pildă, Vine ovreme când nisipul se sinu-cide-n clepsidră / măruntăscurgere spre niciunde /popas fără sfinți la Cina deTaină / și fără curcubeie –legământ între Dumnezeu șilume), corelat, paradoxal, cu ocontinuă dorință de a se dedicaaltora, se profilează în poezia luiIoan Romeo Roșiianu, însă ati-tudinea sa se explică nu atât prinsingurătatea, pe care o evocămereu, cât, mai precis, prin sin-gularitatea, adică unicitatea careatrage, în consecință, trădarea /vinderea celui ce poartă acestsemn de către ceilalți, care nusunt din aceeași stirpe.

Tot la nivelul conținutului,poetul aduce o perspectivăinsolită, gravă, ca întreagapoezie din volum, asupra timpu-lui (scris cu inițială majusculă),fiindcă, între omeneștile mani-festări (contondente, ale seme-

nilor contra semenilor, deseorigratuite), se află și posibilitateaomului de a răni până și aceastăformă obiectivă de existență amateriei, pe care, în special, ma-joritatea artiștilor o identificădrept adversar primordial alființei, dacă, meditativ, constată:Nimeni nu mai poate întoarcesecundele / fără să răneascăTimpul / fie și numai în ultimulceasornic avut.

Ioan Romeo Roșiianu scrie,așa cum se poate constata, opoezie densă, la nivelul sem-nificațiilor și al imaginilor prin in-

termediul cărora le transferăcătre cititor, în consonanță cutrăirile care se află la obârșia lor.Atent concomitent și la sine, darși la perimetrul căruia îi aparține,poetul demonstrează, de aseme-nea, o pronunțată ispită cătrelimite – exprimate prin capăt (delume), vârf (de munte) etc. –, cusumedenia de conotații culturaleacumulate, în același timp cuîncercarea de a reface, măcarsecvențial, supliciul christic (deexemplu: e joi dimineața și Isusîși adună apostolii martori / laînc-o vânzare la înc-o trădarezidită prin vremi / un Iuda-șigătește-n oglindă sărutulucigaș.), fiindcă, fără a căuta sădemitizeze, urmând drumul par-curs de Isus, care are mereuvalențe inițiatice, insistând, spreexemplu, asupra unor secvențedin Săptămâna Patimilor, re-aduce în prim-plan tendința voitamnezică a omului, în general,legată de marile acte aleexistenței (așa cum Iuda,fardându-și memoria taceplângând), spre a motiva, astfel,repetarea erorilor.

Acest peisaj sufletesc, si-tuat la granița dintre sacru și pro-fan – amintind, oarecum, depoezia lui Vasile Voiculescu –,traversat uneori de figuri cvasi-oximoronice, asemenea de-monului cu aripi, expresie aneliniștii lăuntrice a celui ce –atent la tot ce-i etalează viețuirea– se pregătește pentru raiuldorit, ce încă își ține porțile de-schise-ntre vremi, fără a as-cunde elanuri devastatoare,traduce o ardere mocnită, dar im-posibil de stins, deși dă impresia,deseori, că ar fi devenit un tărâmal resemnării, mai ales că, avândamintirea ca sistem dereferință, poetul remarcă: etârziu timpul totul e tardiv /viața e grăbită tare-nscurgerea ei spre nicăieri, con-statare în dezacord însă cuprețuirea pentru Transcendent,vizibilă pretutindeni în poemeledin volum. Pe acest fundaldragostea se îngemănează,uneori, cu moartea ori cu avan-posturile ei, iar credința devinerama care-i dă omului șansa dea se accepta (ca în Bisericilepline cu femeile altora), fiindcă,fin cunoscător al femeii (pe bazaunui „material de studiu” consis-tent, cuprinzând femeile pe carele-am iubit, dar și femeile al-tora), al ființei și al psihologiei ei,poetul îi alcătuiește aici o odăsui-generis, trecând de la a ositua aproape în zona de-monizăr i i , la re l ie fareavulnerabilității ei, ce și-oconștientizează, având dreptsursă o sumă de complexe, pecare însă biserica i le estom-pează sau le anulează: Labiserică femeile vin pentru căe liniște-n jur / pentru că sfințiile dau tihnă și-ncredere-n ele /pentru că aici nimeni nu levede defectele / aici nu suntprețuite după sâni, după buze/ aici trupul lor nu înseamnănimic. // La biserică femeile vinpentru că nimeni / n-are treabăcu kilogramele pe care le au înplus / nimeni nu le spune decelulită / și nimeni nu lerecomandă rețete de slăbire /din acelea care au efect doar laceilalți. // La biserică femeilevin să trăiască puțin în raiul /pe care niciodată nu-l vor aveape pământ.

(Continuare în pag. 4 )

Mio

ara

Bah

na

Un nou Manole Ioan Romeo Roșiianu: Arhitectura poemului

PLUMB 116

pagina 4 revistă de cultură

Și dacă vorbitul cu sine la Cina deTaină este forma prin care poetul între-prinde un continuu bilanț al existențeila care are acces, tot în acest contextse întoarce cu gândul și la origini, laimaginea mamei mutate la celeveșnice, de unde sfânta care i-a datviață îl veghează, iar amintirea ei, atristeților care au întovărășit-o cândvaîi accentuează fiului încrâncenarea,silindu-l, totodată, să se introspectezeși inducând tonul de litanie almărturisirii. Și tot o consecință a adu-cerii aminte a mamei, a timpului locuitde ea este și tonul poeziilor careanticipează accentele psalmice pecare le capătă uneori poemele dinvolum: Doamne, mai lasă-mi visareade azi, / trăirea de mâine mai lasă-mi! Un alt aspect notabil al poeziei luiIoan Romeo Roșiianu, cel puțin dinacest volum, este că imaginile artisticecreate par să fie urmarea nevoii intrin-seci, sincere, prin urmare, a eului de aexprima și de a se exprima (și nu de aepata, cum se întâmplă la alții),scoțând, în felul acesta, la iveală îndâr-jirea cu care privește viața, determinatăde amărăciunea acumulată, într-olume în care însuși Dumnezeu s-a as-cuns în Deltă, fiind hărțuit de oameniși atâta democrație și alegând să steaprintre stufărișuri și animale-nvățatela școală / departe de altare aurite,de pildă, în biserica veche dintre ape/ la Chilia Veche între zări.

Intensitatea trăirilor amintite, pe dealtă parte, generează deseori, înpoezie, receptarea sinestezică adatelor universului căruia îi aparținepoetul (și căruia îi conștientizeazătarele și, resemnat, le numește): adie-n sufletul meu mireasma surâsuluitău / ca o binecuvântare, deși În jurulmeu liniștea are gust de blestem,drept care, dezamăgit, își analizeazărelația cu acesta: fac parte din lumeca lumea întreagă și sunt beau vinînjur iubesc și urăsc totodată / nimicdin mine n-aduce a divinitate / mân-tuirea-i legendă și vis.

Și dacă divinul este omniprezent(direct sau indirect) în poezia lui IoanRomeo Roșiianu, încă de la începutulcăr ț i i sa le , după cum se poateremarca, pe lângă exprimareaatașamentului față de Creator, poetulinstituie treptat încă o „divinitate”, înexistența sa, concomitent cuanalizarea continuă a propriului par-curs existențial: femeia (fie și păgână,cum o numește o dată), cu tot alaiul deîntâmplări ale ființei pe care i le aducenecontenit, punct de plecare pentrutristețe amară (venind dinspre iu-birea pierdută și visul uscat), dar șide durere de plăcere.

De aceea, cu disconfortul creat desinele scindat între realitate și vis,îndrăgostitul de iluzia perfecțiuniirecunoaște: N-am găsit niciodată fe-meia din visul copilăriei / n-am găsitîn trecerea lui vântul / n-am simțit înnemurirea lui gândul…

Pe acest palier, în poezie răzbat șiecouri ale unei senzualități rafinate. Deexemplu: Era cât o dimineață dedulce noaptea aceea / avea franjuride lună și stea / și-n mătăsuri deșoapte tivite-nchidea / o fărâmă dintrupul luminii din ea.

O concluzie a acestor rânduri arputea fi că, în cartea lui, Ioan RomeoRoșiianu surprinde un traseuexistențial, de-a lungul căruia sineletrece de la o jertfă și o înălțaresufletească la alta, aureolat de iubire(pentru mamă, pentru divin, pentru fe-meia care-l tulbură, de fapt, pentruviață, în manifestări ale ei pe care lesimte cardinale, în primul rând pentrusine), trepte pe care, străbătându-le,alcătuiește Arhitectura poemului, încare se zidește și zidește cu încrân-cenare, căutând să iasă din vreme,pentru a se fixa în Timp.

Un nou Manole –(Continuare din pag. 3)

Să cioplescte-aș vrea/ înstâncă/ numescump al țăriimele / inima să-mi las adâncă /înpiatra cu sclipiride stele.

La ora când scriu, MirceaAndrieșanu e trecut de 88 de ani, fiindnăscut pe 11 mai 1928 la PătrăuțiiCernăuților. Ca bucovinean, facestudii liceale în trei localități din zonă(Storojineț, Rădăuți și Suceava), darși în capătul celălalt al țării, la TurnuSeverin. Are o viață tumultuoasă încădin adolescență, lucrând ca ziarist oricorespondent de presă la Suceava, ela un moment dat institutor sau profe-sor, ba chiar și dispecer în cadrulCentralei Materialelor de Construcții.În 1947, la doar 19 ani, publică laRădăuți placheta de versuriInspirație și Meditație, un titlu intere-sant, cele două aspecte privitoare laactul creației însoțindu-l în continuareși în afara preocupărilor strict literare.A fost toată viața și probabil a rămasun neliniștit și, în mod sigur, avid decunoaștere. Părăsește țara în 1979,se stabilește la Montreal și, printr-omuncă asiduă, este încununat cudouă doctorate, unul în Psihologie laLausanne (Elveția) și celălalt înMedicină Tradițională Chineză, înînvățământul privat canadian.

La doar un an după traversareaglorioasă a Oceanului Atlantic, scoatela lumină volumul bilingv, în română șifranceză, Clipe de eternitate/ In-stants dʼéternité, apărut la Montrealși distins cu nu mai puțin de cinci-sprezece premii literare dintre celemai importante (14 în Franța și unulîn Belgia). Traducerea poemelor înitaliană a fost efectuată de o talentatăpoetă franceză, Solange deBressieux, reprodusă acum, prin grijadirectorului Bibliotecii „I. G. Sbiera”din Suceava – Gheorghe GabrielCărăbuș – la Editura Mușatinii dinaceeași urbe, în 2016.

Primind cartea, am deschis-o laîntâmplare și am dat de poeziaPelerin (o simplă întâmplare?), undeultima strofă pare să celebreze o viațăde om trăită la maximă intensitate: Cupatimă de cer și dor/ rămân un pelerinanahoret,/ în rugăciuni smerit să mor,/în inimă, etern poet. Am spus-o întot-deauna că cel ce scrie poezie seapropie, în spirit, de un sihastru, per-manent în căutarea sensului vieții,situație în care versurile se înscriufiresc în sfera luminoasă a rugăciunii,clipa fiind absorbită, într-adevăr, îneternitate: doar poezia,/ poeziaadevărată,/ ne deschide calea cătrezei. Edmond Robillard de la Acade-mia canadiană franceză, în introdu-cerea la ediția din 1980 afirma că„Mircea Andrieșanu mi se înfățișeazădrept un foarte mare poet” și că a des-coperit la acesta „o stranie dragostede moarte”, explicația autorului bu-covinean fiind cât se poate deplauzibilă: Vorbesc adeseori demoarte. Aceasta deoarece considercă poezia ne pregătește pentrumoarte. Și aici se ajunge la o fericităintersecție dintre rugăciune, poezie și

filozofie, având în vedere că rolul su-blim al ultimei este același: de a-lplimba pe om în proximitatea mor-mântului și de a-i aminti că îl așteaptămarea trecere, ceea ce se întâmplă înnemuritoarele construcții artisticeMiorița și Monastirea Argeșului. Lapoetul româno-canadian, cititorul,obișnuit cu vechi cutume, facecunoștință într-un poem intitulatPriveghi cu o notă discordantă, careatestă o infinită amărăciune a poetu-lui, venită dinspre omul contemporanatomizat, neavând vreme decât pen-tru sine chiar și în momenteledespărțirii definitive: Nimenea nu-lpoate plânge,/ oamenii se plâng peei…/ Totuși la acest priveghi/ plângtăcut și-adevărat/ precum celesteleviori,/ firul neștiut de iarbă,/ șibuchetul trist de flori.

Până atunci, e vorba de auto-ghilotinarea trupului muritor, asociatăcu o imagine macedonskiană (Ca deobicei la moartea noastră/ vor fi pro-cesiuni de viermi/ chemați la ultimulfestin), în vreme ce poetul MirceaAndrieșanu trăiește printr-o petrecerede o accentuată sobrietate, cândpartea perisabilă a omului esubordonată celei netrecătoare, pen-tru că doar în felul acesta persoanaumană găsește forța necesară de ase sustrage gravitației terestre, ceacare ne măsoară destrămarea, și dea se înscrie pe o traiectorie a „infinirii”,cum ar spune filozoful ConstantinNoica: În altarul sfânt/ al sufletuluimeu/ simt adeseori/ cum vine Dum-nezeu/ Tot ce-i mort atunci/ începe săînvie/ clipa ce-o trăiesc/ se urcă-nveșnicie.

Sigur, miracolul vieții îl încântă,tulburătoare încântare, și-l face să-și

pună întrebări ca orice poet care serespectă, iar interogația sa vizează unalt aspect esențial, în fața căruia și-auplecat fruntea întreaga pleiadă apoeților din toate vremurile: Ce-i iu-birea, cine știe?/ Jerba de azururi/ saufloarea siderală/ în tainică solie?/ Opunte de suspine/ pe margini deabise?/ Pasăre ucisă/ ce purureaînvie? Și întrebările continuă, pentruca întreg șirul să se topească într-oafirmație rezumativă (Ce-i iubirea/nimenea nu știe), din finalul poemei,ceea ce ne aduce aminte deaserțiunea lui Blaise Pascal, filozofulavertizându-ne că „omul nu e altceva

decât o trestie gânditoare”. Și nu estesingurul poem unde autorul ecutremurat de semne de întrebare, iarbănuiala ce se insinuează la lectură ecă acestea l-au însoțit mereu,legănându-l într-o neliniște bine-făcătoare. Ni-l imaginăm în „schitul”său sihăstresc vorovind cu sineînsuși: Cine sunt?/ De unde vin?/ În-cotro merg?/ Caut adevărul/ și cheiaeului meu. De data aceasta vine șirăspunsul, dar nu la cele gândite, ci lamomentul care va aduce împlinirea:Când va veni timpul/ să mă lepăd dematerie/ sunt sigur/ că voi găsi senin/răspunsuri pe deplin. Nu spune șiApostolul Pavel, în același duh șiacelași lucru?: „Căci vedem acum caprin oglindă, în ghicitură, iar atuncifață către față; acum cunosc în parte,dar atunci voi cunoaște pe deplin.”(Corinteni 13, 12)

Fie că se referă la spectacolulvieții, fie că are în vedere propriacălătorie (Viața este o minunatăa v e n t u r ă ! , e x c l a m ă M i r c e aAndrieșanu), cele consemnate învolum par să aparțină unui om în-duhovnicit, scriind în termenii teologu-lui de talie internațională DumitruStăniloae. Acesta afirmă cuîndreptățire că „dragostea estesuprema răspundere pentru altul”(Iisus Hristos sau Restaurareaomului), în vreme ce poetul încompoziția Nevoia de luceferi se aflăpe aceeași… cale: Suntem bolnavi detristețe,/ de melancolie și de absurd./E atâta nevoie de dragoste! Și din noumaladia (incurabilă?) care nu facealtceva decât să macine omenireaabandonată propriei neputințe, pro-priei inerții de a nu ști de celălalt, de anu face efortul către libertatea înDumnezeu, singura ziditoare: Dar,vai!/ păcatul nostru/ n-avem timp,/ n-avem clipe…, căci timpul fiecăruiadintre noi, cel ce nu se pierde, erăspunsul la chemarea Creatorului. Șiatunci, „n-avem timp” devine congru-ent cu „n-avem nimic”, ori „suntem unmare… nimic”.

Doar poetul-anahoretul, cel cescrie-se roagă pentru omenire, cel cetrăiește la cotele cele mai înaltedrama acesteia, el singurul, precumMeșterul Manole, este în stare desacrificiu, clipa trăgându-și seva dineternitate și întorcându-se, sporităenergetic, tot acolo: Atunci poetul îșiva smulge/ inima din piept,/ nestinsătorță vie,/ ce arde pentru oameni/ înclipe de veșnicie.

Mircea Andrieșanu, cu viața luitumultuoasă, ca să parafrazez mini-mal primul vers dintr-un alt poem, n-avenit degeaba pe lume. Departe dețară, și-a purtat în suflet părinții și arămas cu imaginea vie a Bucovinei,cu toate ale ei și mai ales cumănăstirile, lăcașuri unde s-a zămislitlimba română și ale căror dangătrugător de clopote ajunge până din-colo de Atlantic: Mi-e dor de Bucovinamea/ în care a căzut o stea/ și portpribeag nădejdi și dor/ în trupul eiprea sfânt să mor.

Raiul Bucovinei dăinuie în sufle-tul oricărui peregrin ca o Itacă și cuatât mai mult pentru un poet, iarMircea Andrieșanu, nemaiavând înclipa aceasta vârsta lui Ulise (saupoate că o are?) și nici o Penelopățesându-și așteptarea, a rămas doarsă viseze la o mirabilă și eternăîntâlnire…

Mircea Andrieșanu și Clipele lui de eternitate

Ioan

Țic

alo

În data de 27 octombrie, 2016 a avut loc la PalatulPrezidențial al Republicii Moldova din Chișinău ceremoniadecernării medaliilor și ordinelor Republicii Moldovapersonalităților din diverse domenii de activitate: economie,învățământ, cercetare, afaceri, cultură, militare. Printre ceicare au primit medalia „Mihai Eminescu” cu brevet pentrumerite culturale se află și colegul nostru Dumitru Brăneanucare s-a afirmat în promovarea culturii românești, intrândastfel în galeria unor mari personalități beneficiare ale aces-tei medalii: Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Nicolae Dabija,Arcadie Suceveanu, Valeriu Matei, Viorel Dinescu etc.

PLUMB 116

pagina 5revistă de atitudine

T e r i t o r i u lt ranscendenţei ,dar şi alte motivepe care am să lepun în rezervăacum, m-au făcutsă tot amân lec-tura şi analizacărţii romancieruluibăcăuan Doru

Kalmuski, încât abia la aproape doiani şi jumătate de la apariţie m-amapropiat de cele patru texte, care sunt– vom vedea – sinteze ale unor lecturidin decenii ale unui scriitor şi publicistoriginal, incomod, inteligent, dar igno-rat, sau aşezat periferic în tabloul li-teraturii de azi. Cu o biografie plină dezig-zaguri (n. 1944) şi marcat, cred,de traumele epocii, născut într-o fa-milie de intelectuali – jurist şiprofesoară – D.K. a început douăfacultăţi pe care nu le-a absolvit –drept şi medicină –, intrând apoi înslujbe modeste la Vinalcool, Trustulde construcţii, Institutul de proiectări,redacţia revistei „Cronica”, PoligrafiaBacău; după răsturnările politice din1989-90, este lider sindical în ti-pografie, redactor la publicaţii efe-mere, dar şi conservator şi muzeografla Casa „Bacovia” şi Casa „NicuEnea”. Desigur, nu se putea ca tex-tele sale să nu atragă atenţia unorcondeie critice cu notorietate, precumConst. Călin, Radu Călin Criostea, IonHolban, Sorin Preda, Vlad Sorianu,Radu Ţeposu, Gh. Iorga. Dar deşi ro-manele sale au început să apară pela mijlocul deceniului opt al secoluluitrecut (Epilog pentru alţii, 1974), Is-toriile literare şi dicţionarele de profilnu-l înregistrează, deşi i-au apărutapoi, la intervale scurte, de un an-doi,cărţi de proză puternice caÎmbunătăţirea funciară (1984) –comandată în sute de exemplare deorganele agricole, desigur, din con-fuzie; Antonie şi ceilalţi (1989); Ul-timile ştiri despre gepşi (1998);urmate de trilogia utopiilor – Isus laBucureşti (2000); Adevăratul Eden(2001); Religia minciunii (2002), ur-mate de Gara Milano (2003) şi Sprevest prin nord-est. Titular al UniuniiScriitorilor din 1990, a colaborat lapublicaţii cunoscute: „Cronica”; „Con-vorbiri literare”; „Ateneu”; „Vatra”;„Steaua” şi altele. Două gesturi alesale au fost gata să declanşeze stăride isterie publică: în 1984 a refuzat

premiul U.S.R., iar în 2015, con-statând că apariţia unor cărţi deveniseun fel de „troc juridic” pentrupuşcăriaşi, a hotărât să-şi ardă ediţiaultimei cărţi în spaţiul public; în multeprivinţe, ambele gesturi erau justifi-cate. Cartea sa – la care ne referimacum – deşi lasă impresia că ealcătuită din patru capitole, deruleazăun eseu de o densitate şi expresivi-tate neobişnuite, brodând cunecruţare concepte, evaluări, trimiterişi evocări, care încearcă săproiecteze lumini actuale către pre-destinare, posibilităţi elective dedusedin aceasta; lansează un recurs pen-tru procesul lui Isus şiobservă implicaţiileetnicităţii la începutulacestui mileniu. Ceeace întreţine însă ten-siunea eseului estesituarea instanţeiauctoriale în contextulmarilor creaţii ideaticeşi artistice aleuniversalităţii, fără aocoli întrebările carese nasc inevitabil, darşi fără a urma logicaexistenţei, apropi-indu-se de riscurile cepâlpâie deja în viitorulomenirii. Toate aces-tea le contemplă cu-rajos D.K. de laînălţimea valorilorpropagate de Bibliacreştină, de Vede, mi-tologia greco-latină, dinspre marii cre-atori ai literaturii universale, precum şidinspre înţelepţii hinduşi, sau geniileveacurilor abia scurse.

*Unele sugestii şi aprecieri par

hazardate, căci şi autorul, implicat di-rect în fluxul prozei, ceea ce îi conferăaere de confesiune uneori,recunoaşte aceasta; e ca un joc alminţii umane ce sondează abisurileinfernului; ori ale limitelor cunoaşteriiumane. Primul eseu, care se întindepe aproape nouăzeci de pagini, în-cepe provocator cu întrebări de lainterferenţele dintre creaţionism şi în-tâmplare, când e vorba de origineasistemelor vii. Nu apar şi răspunsuri,sau apare foarte rar o încercare derăspuns. Adesea vin sugestii dinsprebudhism, Pitagora, Platon sau mitolo-

gia greacă. Reflexele acesteia dinurmă în tragedia greacă îl încântă pecititorul cât de cât iniţiat, iar Tora şiCoranul, privite paralel, constituie omare satisfacţie a spiritului. Dintresubcapitolele acestei părţi, cea maidelectantă pentru iubitorul deliteratură, căci e scrisă poematic şi ex-presiv, e dedicată Visului romantic, fieîn ascendenţa lui Goya şi Bruegel,prin Delacroix şi Schopenhauer.Gothe şi Kirkegaard dau seamă, câtar fi de străluciţi, de limitele spirituluiuman, de criza morală în care seînfundă periodic omenirea, iar geniilecreaţiei precum Van Gogh îşi

dezvăluie puterileneobişnuite din capo-doperele lor; reve-laţiile geniilor nutrebuie ignorate.Totodată te înfioarăfondul mitic ancestralde care vorbeşte JanPaul. Ochiul interior îlîncorporează o vechepovestire tiroleză,căci în vecheaînţelepciune a unorneamuri se ascundnebănuite reperemetafizice. Totodată,onirismul îi pare luiD.K. plin de resurseale predestinării, iarbasmul – unnemărginit teritoriu allibertăţii, chiar dacăaccentele colective

sunt limitate.Funcţia premonitorie a visului,

dar mai ales alegaţiile privind memo-ria imanentă a unor materii sau or-gane te înfioară, pentru că unelesituaţii şi anumite evenimente lesusţin. D.K. nu părăseşte decât rareori graniţa dintre experienţă şi aprio-tism, ori dintre realitate şi transcedent,căci pe acolo s-au poticnit unele ra-muri ale ştiinţelor moderne. El evocăfapte consemnate în texte sacre orilaice:

„Episcopul Lanos de Oliveira, înPredicile sale, tipărite la Cordoba, pecând Cordoba era unul din cele maimari oraşe ale Europei, spune că «numă interesează ce poate transmite unvis câtă vreme nu ştiu dacă acel visîmi aparţine». Oamenii nu ştiu căatunci când visezi într-un universcomun de imagini şi chipuri, de spaţii

şi evenimente care se amestecănecontenit, aşa că eu pot fi acum învisul altuia, iar altcineva poate fi învisul meu fără să avem vreo legăturăunul cu celălalt vreodată în viaţă.Visul, aşa cum îl văd eu, e tot unlabirint, dar nu un labirint prin carerătăcesc singur, ci un labirint prin carerătăcim cu toţii, împreună, ciocnindu-ne unii de alţii, întâlnindu-ne la totpasul cu necunoscuţi, fără să vedemvreodată perspectiva, o linie dreaptă,ci doar intenţii şi fundături” (p. 62).

Capitolul al doilea analizeazăstatutul şi raportul dintre damnaţi şialeşi, inclusiv posibilităţile elective, pefondul învăţăturilor Bibliei şi aleSfinţilor Părinţi. D.K. constată că NoulTestament întăreşte doctrinapredestinării, observând, după latini,că „Finitum non est capah infiniti”(„Ceea ce are un sfârşit nu poatecuprinde ce e fără sfârşit”). Ecclesias-tul ne învaţă că toate îşi au vremealor, drept pentru care Pascal observăcum „Cunoaşterea e o infinitate ticsităcu deşertăciuni”.

Meditaţia consacrată Procesuluilui Isus „legitimează concreteţeautopiei” şi putem constata cât de bizare – în concepţia lui D.K. – că „unpredicator al resemnării, iubirii,toleranţei, milosteniei, căinţei şi mân-tuirii să işte atâta nelinişte lui Pillat –un funcţionar atât de mare”. În acelaşicontext, par suspecte noţiunile desperanţă şi adevăr. În „hăţişul de mis-ticism şi celectism” e de înţeles dacăînsăşi apostolii lui Isus mai suntdispuşi să-l urmeze pe acesta. Defapt Isus „luminează prima oară ideeaprecarităţii existenţei” într-o „lumelimfatică, săracă în sentimente,precară, perversă, amorală şi laşă ceorbecăie la periferiile unei conştiinţesecătuite”. Dar cum Procesul lui Isusse situează în afara istoriei, ca oinstanţă imanentă, se pot percepeuşoare ecouri ale unei polemici viru-lente cu prezentul.

După „regresia personalităţii”, semai poate constata dureros că „dinnoţiunea de patriotism, au mai rămaseducaţia şcolară şi expatrierea”. Edureros...

Scrisă elegant şi expresiv,această carte erudită şi deprimantăexprimă, cu o eclatantă luciditate,durerile lumii româneşti de azi, darpoate şi ale altor spaţii umane. Sigiliulstilistic e recognoscibil.

Neliniştile metafizice ale septuagenarului Doru Kalmuski*- eseu -

Gri

go

re C

od

resc

u

F ă c â n dcunoştinţă cuscriitorul DoruCiucescu, domniasa mi-a oferit cug e n e r o z i t a t eprimul volum, carecuprinde "File dinistoria şoptită ar o m â n i l o r "

(Chişinău, Gunivas, 2015). Noua sa apariţie editorială are o

dedicaţie de suflet: „Această carte sededică tatălui meu, căpitanul IoanCiucescu, grav rănit pe 29 aprilie1942 în bătălia pentru Crimeea" şi unmotto: „Există o istorie oficială,subiectivă, făcută pe placul ofici-alităţilor, şi una şoptită, adevărată,ştiută de specialişti, dar evitată de a fitransmisă restului populaţiei dindiferite motive, unul fiind dorinţa diri-guitorilor de a avea la dispoziţie,folosind o sintagmă a lui Emil Cioran,o «prostime eternă», uşor de ma-nipulat" (din ,,Argument").

Cronicarul-martir Miron Costinspunea: „Eu voi da seamă de alemele câte scriu". Asemenea lui, DoruCiucescu face mărturisirea că

"iubeşte tot ce ţine de neamul româ-nesc" şi de adevăr. Cele 23 de cărţieditate până acum şi faptul că autoruleste membru al U.S.R. – filiala Bacău,îi conferă acestuia autoritate, credibi-litate şi notorietate.

Cititorul zilelor noastre cunoaştefaptul că toate popoarele îşicosmetizează istoria. Turcii, de pildă,trec sub tăcere faptul că unele bătăliiau fost pierdute de ei în spaţiul româ-nesc (la Rovine, la Călugăreni, laPodul Înalt – Vaslui etc.)

Prima "Filă" din această istorieşoptită a românilor încearcă să neconvingă (şi reuşeşte) de faptul că,„Basarab I, Întemeietorul ŢăriiRomâneşti, a avut foarte probabil şiorigine cumană". Cu acribiacercetătorului universitar şi cu talentulscriitorului, Doru Ciucescu aminteştede predecesorii iluştri, care aususţinut această opinie: NicolaeIorga, Neagu Djuvara, dar ş imai tânărul contemporan DenisCăprăroiu. Cu atât mai demnă decrezare această opinie, cu cât lavecinii noştri bulgari şi unguri au fostaleşi suverani, având şi ei ocomponentă cumană.

A doua filă, seducătoare prinbogăţia datelor şi talentul "cronicaru-lui", reînvie pagina de aur din IstoriaMoldovei, scrisă cu sânge de eroi le-gendari şi cu sabia lui Ştefan cel Mareşi Sfânt. Cele cinci schimbări făcutede marele domnitor în politica

externă, victoriile obţinute împotrivaunor regi ori sultani ne fac să fim mân-dri de istoria noastră. Că, în acele tim-puri nesigure, Ştefan cel Mare şi

Sfânt a căutat protecţie şi prieteniprintre ţările vecine: Ungaria, Poloniasau chiar Imperiul Otoman, pentru cao ţară relativ mică să reziste în faţafurtunilor stârnite din pustiuri nu tre-buie să fie motiv de iritare din parteanimănui.

Trebuie să ne asumăm istorianoastră cu bune, cu rele. Rana dinglezna stângă a viteazului demnitar afost făcută de o săgeată sau unproiectil tras de garnizoana ungarădin fortăreaţa Chilia, asediată deslăvitul voievod pe 22 iulie 1462.Rănile făcute de unguri românilorsunt sortite să nu se vindeceniciodată.

O altă ,,Filă" se referă la DimitrieCantemir, personalitate enciclo-pedică, prinţ care "unea talentelevechilor greci cu ştiinţa literelor şiaceea a armelor" (Voltaire). Meritelelui Dimitrie Cantemir în domeniul cul-turii sunt incontestabile, dar „domniasa a fost catastrofală", iarconsecinţele ei se văd până în zilelenoastre. Adevărul trebuie spus chiardacă doare. Concluzia lui DoruCiucescu este una justă: „DimitrieCantemir a fost un politician catastro-fal", întrecut doar de unii politicieni dinzilele noastre.

(Continuare în pag. 6)

Lecturi empatice: Scriitorul Doru Ciucescu – o conştiinţă a istoriei

Pet

ruș

An

dre

i

PLUMB 116

pagina 6 revistă de cultură

Suntem nevoiţi a-i da dreptateautorului şi în ceea ce priveşte"Adulterul lui Alexandru Ioan Cuzacu Maria Obrenovici şi Palatul de laRuginoasa, devenit Palatul de la…«Ruşinoasa»". Propaganda comu-nistă a trecut sub tăcere marile de-fecte ale prinţului Unirii, care, dealtfel, i-au şi grăbit sfârşitul. De mi-rare cum nişte oameni sortiţi să fieprovidenţiali au vicii pe care nu lepot învinge. Am comentat şi carteaistoricului Gheorghe Vlad: "SfântaElena Rosetti Cuza – Uceniciadurerilor", în revista "Viaţa noastră",revistă C.A.R.P. "Elena Cuza" dinBârlad. În Doamna Cuza tinerelegeneraţii vor avea un model demnde urmat şi greu de egalat. Iată dinnou un adevăr dureros rostit deDoru Ciucescu: ,,tocmai viciile luiAlexandru Ioan Cuza, inclusiv celpentru femei, l-au dus la pierzanieca politician" (pag. 46).

Numele episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, cel care a cititRezoluţia Marii Uniri din 1 Decem-brie 1918 ,,a fost un nume interzis"., "Vestitorul" Marii Uniri a fost închisla Sighet, în regimul comunist dejistşi a avut domiciliu forţat în regimulcomunist ceauşist. Refuzul episcop-ului de a se converti la ortodoxie afost motivul detenţiei şi persecuţiilorsale. Abia la 1 Decembrie 1998, cuocazia împlinirii a 80 de ani de laProclamarea Marii Uniri, a fostdezvelită la Alba Iulia prima sa sta-tuie.

O nouă "Filă" din acest volum

se referă la "Masacrul din Odessa -Dalnic, din 22 – 25 octombrie 1941,comandat de mareşalul Ion VictorAntonescu, cu mai mult de 38.000de evrei civili ucişi". Ion Antonescua plătit cu viaţa greşelile istoriei."Existenţa holocaustului în Româniaa fost recunoscută oficial pe 11noiembrie 2004". Tot mareşaluluiIon Antonescu însă îi datoreazăviaţa peste 400.000 de evrei civiliprin refuzul acestuia, de pe 13 oc-tombrie 1942, de a accepta "soluţiafinală", cerută de Hitler. Ar fi drept săse ştie şi câţi evrei şi români au fostucişi de unguri în cei patru ani deteroare hortysto-fascistă în nord-vestul Transilvaniei (septembrie1940 – octombrie 1944).

Încă o "Filă" însângerată: ,,Ar-matele Române a III – a şi a IV –a,verigile cele mai slabe ale liniei fron-tului de la Stalingrad". Soldaţiiromâni erau epuizaţi, bolnavi, răniţi,prost echipaţi şi hrăniţi şi mai alesrău conduşi de unii generaliincompetenţi. Şi armatele ungară şiitaliană au suferit aceeaşi înfrân-gere, dacă asta ne consolează.Concluzia este una clară: "trebuiesă tragem învăţămintele cuvenitedin istorie pentru a nu repetagreşelile trecutului" (pag. 73).

Doru Ciucescu spune, în con-tinuare, adevăruri incomode aseme-nea copilului din poveste, care strigaîn gura mare că împăratul este gol-puşcă; de pildă că "La Masacrul dela Penitenciarul din Jilava, dinnoaptea de 26 spre 27 septembrie

1940, Poliţia Legionară a omorât 64de deţinuţi, dar niciun deţinut comu-nist". Impresionantă este şi bogăţiade date despre Mişcarea Legionarăşi despre conducătorii ei, ceea ce afost tabu pentru propaganda dejisto-ceauşistă.

Încă un lucru care nu ni s-aspus la şcoală este şi acesta pecare ni-l spune tot Doru Ciucescu,nu şoptit, ci desluşit: "Cadrilaterul afost cedat fără luptă de guvernulgeneral Ion Victor Antonescu (1),exact cum procedase anteriorregele Carol II în cazurile Transil-vaniei de Nord, Basarabiei şi Bu-covinei de Nord". Cedarea fără luptăa 50.762 de kilometri pătraţi din ter-itoriul României Mari, adică aBasarabiei, Bucovinei de Nord şiŢinutului Herţa, pe 26 iunie 1940,lui Stalin, a Transilvaniei de Nord,adică a 43.492 de kilometri pătraţi,pe 30 august 1940, Ungariei, şi a7.726 de kilometri pătraţi, pe 7 sep-tembrie 1940, adică a Cadrilaterului,Bulgariei, pentru a fi pe placul luiHitler, capătă din partea lui DoruCiucescu o explicaţie psihologicăveridică: Hitler a considerat Germa-nia un fel de soră de suferinţă a Un-gariei, şi ea mare perdantă în PrimulRăzboi Mondial".

Seria adevărurilor incomodeînsă nu s-a încheiat aici:"Asasinările lui Corneliu Zelea Co-dreanu, ale decemvirilor şi alenicadorilor au fost făcute suboblăduirea Bisericii OrtodoxeRomâne, iar ale altor 242 de fruntaşi

legionari sub oblăduirea ArmateiRomâne". Asasinatele din nopţile de28 spre 29 noiembrie 1938 şi de 21spre 22 septembrie 1939, care auavut sub guvernul Patriarh MironCristea (2), respectiv, sub guvernulgeneral Gheorghe Argeşanu, "auconstituit cele mai negre pagini dinistoria de 22 de ani a RomânieiMari" (pag. 98).

Capitolul final este la fel de im-portant ca precedentele, conţinândinformaţii ţinute secrete pentrurestul populaţiei din România: "Înperioada 8 mai 1921 – 4 aprilie1944, Partidul Comunist din Româ-nia a avut şapte secretari generali,din care şase au fost alogeni, de et-niile: evreiască, ucraineană, polo-neză, bulgară şi ungară". Demn dereţinut este faptul că "toţi secretariigenerali ai Partidului Comunist dinRomânia, aleşi la congresele ţinuteîn străinătate, sub îndrumareaCominternului, au fost ucişi".

"File din istoria şoptită aromânilor" de Doru Ciucescu esteo carte polemică, incitând la discuţii,un act de acuzare faţă de toţi ceicare au comis abuzuri, nedreptăţi şicrime, o carte scrisă de un intelec-tual cu dragoste faţă de ţara lui (şi anoastră) şi faţă de adevărul istoric.Autorul poate spune cu mândrie, laflacăra pură a conştiinţei sale, camai toţi cititorii operei sale: "AmicusPlato sed magis amica Veritas" (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul).

Românilor le trebuie ca aceastăistorie şoptită să fie spusă cu guramare, să se audă cât mai departe,să fie tuturor învăţătură de minte.

Lecturi empatice: Scriitorul Doru Ciucescu...(Continuare din pag. 5)

Jacques Mazeau – proza-tor dintr-o generaţie aflată la unapogeu de vârstă în aproapelegendarul Hexagon – a publi-cat mai multe romane, fiind înacelaşi timp un fervent jurnalist,foiletonist de performanţă,aşadar un literat polivalent cuinstinct sigur de participant la is-toria recentă a ţării sale.

Apariţiile în edituri demarcă (să amintim doarfaimoasa LIVRE DE POCHE),premiile cu care i-a fostîncununată creaţia de scenarist(filme artistice şi documentare)îl plasează pe Jacques Mazeauîntr-un plan privilegiat albeletristicii franceze de astăzi.Prozatorul este unul de facturăclasică, un balzacian; scrie cur-siv, realist, „modernismele”veacului par a nu-l fi atins,necum influenţat! Mazeaumerge cu viaţa, logicireproşabil, personajele suntprinse în iureşul vital alexistenţei, al timpului, eroii săinu sunt nici mai mult, dar nicimai puţin decât nişte oameni încarne şi oase, cu păcate, patimi,pasiuni, cărora aşadar nimic dince-i omenesc nu le este străin,şi asta îi face deplin memorabili.

Sunt, pesemne, tot atâtearaţiuni pentru care românul,băcăuanul – dascăl de franceză– Jean Isarii s-a ataşat de cărţilelui Mazeau, din care a traduspână acum trei titluri: Infernultandreţei, Demascarea şiFerma din vale. Universulprozelor autorului parizian esteal unei ver i tab i le „saga” ,amintind de romanele-fluviu din

alte literaturi. Artizan impecabil,Mazeau nu ocoleşte senza-ţionalul, imprimând lecturii in-teres maxim, făcând-o în egalămăsură lesnicioasă şi perfectagreabilă, ceea ce i-a atras dinpartea criticilor conaţionaliaprecieri de distinsă stimă:„Jacques Mazeau ne ţine curespiraţia tăiată de la prima laultima pagină. Cu fraze scurte,rapide şi profunde, el croieştepersonaje înzestrate cu oasemenea forţă de viaţă, încâtface suportabil chiar insuporta-bilul”. Este ceea ce oferă şi tra-ducerea de faţă – Întoarcerealui Jean –, de astă dată meritulfiind datorat şi traducătorului

Jean Isarii, excelând printr-oplastică a limbajului în spiritulor ig ina lu lu i . În adevăr,versiunea românească a În-toarcerii... se parcurge penerăsuflate! O carte în care citi-torul află toate ingredienteleunui regal estetic: dragoste, ură,istorie secretă, infern, paradis,disperare, sete de lumină,speranţă, sublim, ridicol, dramă,tragedie, tandreţe şi... şi toateacestea, şi altele, înveşmântateîntr-o desăvârşită artă, mesagerde admirabi l ra f inamentspiritual.

O lectură de zile mari...

Cal

istr

at C

ost

in

Ibrăileanu s-a opus publicării poeziilor lui Bacovia

Ciudat e faptul că, până atunci, Ibrăileanuse arătase mereu contrariat de faptul că fos-tul său elev, nu prea strălucit la învăţătură,a devenit un poet atât de apreciat, „fruntaşliterar anonim”,4 cum îl va numi într-un arti-col. Iar în celebrul său studiu Numele propriiîn opera comică a lui Caragiale, Ibrăileanugăseşte de cuviinţă să banalizeze banali-tatea numelui fostului elev, devenit scriitorcu faimă: „Pe Eminescu nu ne putemînchipui să-l cheme altfel decât Eminescu.Şi tot aşa pe amicul Vasiliu Gheorghe. Nu-mele poartă caracterul persoanei care-lpoartă”.5 În sfârşit, în Prefaţa la Opere, III,de G. Ibrăileanu, profesorul Al. Piru spunecă directorul „Vieţii româneşti” „nu a admis,cât a condus revista, colaborarea lui Ba-covia”.6 Într-adevăr, incomprehensiunea luiIbrăileanu vizavi de poezia lui Bacovia ni separe astăzi cu atât mai de neînţeles, cu câtobservăm că el rămâne singurul dintre mariicritici ai perioadei interbelice care nu sepronunţă, asupra lui Bacovia, în recenziisau studii critice. Toţi ceilalţi – E. Lovinescu,G. Călinescu, Vl. Streinu, ŞerbanCioculescu, Pompiliu Constantinescu – ofăcuseră deja. Nici aprecierile laudative aleconfraţilor la adresa poetului nostru, niciacordarea Premiului Naţional de Poezie, în1934, nici includerea acestuia în programade literatură pentru învăţământul superioretc. nu vor reuşi să determine o schimbarede atitudine a lui Ibrăileanu faţă de Bacovia.În 1934, de pildă, Şerban Cioculescu publi-case, în prestigioasa „Revistă a FundaţiilorRegale”, studiul Poezia românească în1933, stabilind, cu intenţie critică sigură, ier-arhia valorică a poeţilor din acel an. Pe Ba-covia îl aşază alături de T. Arghezi, I. Vinea,N. Davidescu, I. Barbu, Camil Petrescu,Camil Baltazar, Ilarie Voronca, în categoriaautorilor „de poezie individualistă şi artisticăneîncadrabilă […] în tradiţia culturalăromânească”.7 Tot aici, Şerban Cioculescuîl considera pe G. Bacovia „… aproape (un)necunoscut”, un „poet elementar, însă de omare putere de sugestie, exprimând de-

scompunerea sufletească şi peisaje organiccorespunzătoare, dezolate, monotone…”8Aprecierile lui Ş. Cioculescu vor influenţa comentariile critice asupra operei lui Ba-covia din cel dintâi manual de literatură pen-tru liceu în care a fost prezentat şi ilustrat cutexte. Intitulat Manual de literatură şi limbaromână pentru clasa a VIII-a secundară(aprobat de Ministerul Instrucţiunii cu Ord.Nr. 425 din 1935, 465 p.), el fusese alcătuitde prof. univ. Al. Rosetti (directorul FundaţieiCulturale Regale), I. Creţu (prof. la Liceul„Gh. Lazăr”) şi Jack Byck (prof. la Liceul deBăieţi din Câmpina). „Descoperit” de regre-tatul profesor şi cercetător Eugen Budău încolecţiile Muzeului învăţământului băcăuan,din incita Inspectoratului Şcolar (muzeuvandalizat şi lichidat, din păcate, în 1990),„manualul reprezintă el însuşi o noutatepentru învăţământul românesc, întrucât pro-grama analitica vremii introducea, pentruprima oară, literatura contemporană înînvăţământul secundar”.9 În Precizările ceprefaţează manualul, autorii mărturisesc că,în alcătuirea sumarului, s-au lăsat consiliaţide Ş. Cioculescu: „Istoria literară, neavândîncă mijloacele de a rosti judecăţi definitivecelor mai multe din producţiile literare aletimpului nostru, autorii prezentului manualau socotit necesar să ţină seamă de sug-estiile d-lui Şerban Cioculescu, unul dintrecriticii cei mai autorizaţi ai generaţiei deazi”.10 Însă pe lângă poeţii menţionaţi înstudiul lui Cioculescu referitor la Poeziaromânească în 1933, manualul conţineaprecieri critice şi texte ale lui Al. Macedon-ski, D. Anghel, Cincinat Pavelescu, OvidDensusianu, D. Nanu, M. Codreanu, Al. Ma-teevici, Corneliu Moldovanu, V. Voiculescu,Al. I. Stamatiad, Victor Eftimiu, George Gre-gorian, Nichifor Crainic, G. Topârceanu,Otilia Cazimir, Aron Cotruş, A. Marcu, Per-pessicius, I. Pillat, Demostene Botez, L.Blaga, Al. A. Philippide.

(Va urma)

BACOVIA ÎN PROGRAME ŞI MANUALE ŞCOLARE

(Continuare din pag. 2)

pagina 7revistă de atitudine

PLUMB 116

Reducerea drastică a duratei și aprofunzimii somnului a fost beneficăpentru bogata recoltă lirică de zecevolume, adusă în spațiul liriciiromânești de semănătorul de cuvinte,Nicolae Mihai, în ultimii treisprezeceani (1993 – 2016): Înserare în straiede călugăriță (1993), Întâmplări deatins cu mâna (1994), Păcatul ochi-ului deschis (1996), Capcane pen-tru ploi (1998), Închisori fărărăspuns (2000), Piramida de aer(2003), Clopote în exil – antologie(2005), Fântânarul din stele (2009),Epilog sau amneziile unui con-damnat la viață (2011) și recentulvolum, postmodernist, intitulat - In-somnii scoase la licitație (Editura„Ateneul Scriitorilor,” Bacău, 2016).Prin subminarea codurilor poetice ofi-ciale de altădată, unele poeme, puținee drept, sunt atinse de aripapostmodernistă.

Poetul, căzut prizonier în cursavieții (p. 67), reface traseul dramatical coborârii în infernul existenței, nefi-ind interesat de invazia cotidianului șia biograficului, așa cum procedeazăpoeții postmoderniști. În schimb,probabil, în mod instinctual, practicăautocitarea, în sensul referirii cupreponderență la scriitura sa din cele9 volume comise până în prezent, șialuzia, vizibilă în citate neliterale, unfel de referință implicată: în Bizareriiastrale (p. 25), aluzie la MarinSorescu, Poetul visează, aidoma luiBlaga, neînțelesul (p. 48,), sintagmacântece de pierzanie (p. 81)amintește de volumul de debut al luiMihai Beniuc, iar titlul Sub domniafrigului (p. 83) trimite la Mărețiafrigului, de Nichita Stănescu. Dar peautorul Insomniilor îl încântă și accen-tele melodioase ale poeziei populareși le experimentează în propriile ver-suri, precum în Doină sau Înger surd(p. 51), Femeie în catrință (p. 44)etc. Cine pătrunde în universul degândire și simțire al autorului Cap-cane (lor) pentru ploi va constata căexistă o recurență a temelor și mo-tivelor care se recompun mereu altfelsau în forme literare diferite, apoi orecurență în planul formal și al pro-zodiei.

Scriitura sa se plasează înambivalența practicată de literaturaautentică – ficțiune și reflexivitatetextuală – în sensul evitării rostiriialbe, în care limbajul devine prepon-derent tranzitiv, apropiat prin banali-tatea lui de uzajul comun al limbii.

Dacă insomniile au fost un sfet-nic bun pentru producerea unui spațiuliric bogat, recognoscibil în urbeabacoviană și nu numai, atunci de cedorește Fântânarul din stele să lescoată la licitație? Are el certitudineacă produsul său liric va fi adjudecat deo persoană ce va oferi prețul afectiv

și intelectual cel mai mare dintre toțiparticipanții? Ori se află într-un mo-ment existențial în care are sentimen-tul că inspirația l-a părăsit, deșiapariția prezentului volum dovedeștecă poezia s-a apropiat din nou de el.Vom încerca un răspuns subiectiv lainterogațiile formulate, având învedere evantaiul de sensuri oferit deun imaginar poetic încadrabil în ceeace Umberto Eco numește operaaperta. Organizată în două ciclurilirice – Fărâmă de veșnicie și Liniștecu miros de cetină – poemele com-ponente, aproape fără excepție, devinconfesiuni întunecate ale neputințeide a-și deturna destinul de sub sem-nul aleatorului, al timpului finit, alexistenței umane perisabile, ceea ceconferă unitatea de fond a celor douăsecvențe amintite. Nicolae Mihaiîmbogățește paradigma estetică apostmodernismului în sensul că tra-gicul se insinuează obsesiv în struc-tura de adâncime a poemelor.Autorul selectează din realitate, îm-binând notația tranzitivă cu metafora,vehiculi lingvistici care trimit lapersistența unei stări trăite de un euultragiat, deznădăjduit de trecereaineluctabilă a timpului istoric, obiectiv:mirările unui suflet (p. 88),ce pare orană/ din care se scurg, din belșug,nostalgii (p. 94), iar Frigul trupului as-cunde grele umbre (p. 24), viituri deîntuneric (p. 27), drumuri (…), ce ducspre nicăieri (p. 40), Sunt (…) un mortbătrân (p. 43), tristețea din suflet (p.47), (…), cu inima și glasul țăndări (p.49), (…) visele rămase vechituri prinsertare (p. 57), mări de plâns (p. 64),corbii răscolesc absurdul (p. 70),privirile din ce în ce mai stinse (p. 78),bezna ce o ia razna (p. 78), întunerictrezit/ de goarne (p. 81), umbra tristăde pelin (p. 86), o dâră muribundă (p.91) etc. Din structura ideatic-esteticăa unor confesiuni lirice din Insomnii…putem decupa câteva texte încadra-bile în ceea ce teoria literaturiinumește Arte poetice,din care poatefi descifrat adevărul subiectiv desprerolul poeziei și al poetului în lume,izvorât din propria-i experiențăliterară. Asemenea manifeste literareîntâlnim la majoritatea poeților dinprima linie valorică, și nu numai:Eminescu, Goga, Macedonski,Arghezi, Blaga, Barbu, NichitaStănescu ș.a.

Astfel, în poezia Ziua de mâineși urâtul fără mine (p.17), eul liricexprimă, într-o manieră oximoronică,ideea că poetul, un anonim vestit,comunică lumii pe mai multe voci,semn că în poezie referința estededublată, iar dedublarea devine unsemn al literalității. Cel care spune eueste, în același timp, autorul și per-sonajul /actantul său liric: Eu sunt unnimeni (…)/ (…) un anonim vestit/ alnimănui și-al tuturor// Eu sunt un tu,un el, trecut prin văgăuna/ Stelară aPoeziei, un învins al zorilor. Autorul seaflă permanent în stare de urgență, ()năzuind / spre ideal și divin (…)/ ne-tradus în niciuna din limbilepământului (Despre frumusețe, p.45). Vocea poetului nu este una

individuală, ci una care rezonează cutoate durerile universului macrocos-mic și microcosmic.

El este visătorul grăbit în toatecâte sunt/ numără în orice limbărăsunătoare tristeți// și, asemenea luiBlaga, Visează neînțelesul (Poetul, p.48), aflându-se, atemporal, încăutarea visului pur (…) (p. 43). Sim-bolismul cenușii, ca valoare reziduală,poate fi transferat facerii poemului cagest al gratuității spirituale, netangentcu materia perisabilă înconjurătoare:Din muguri de uimire și cenușă, amplăsmuit/ acest poem pentru voi, pen-tru ziua de mâine (p. 17). Poetul e unzeu care comunică în limba iubirii,văzută ca revelare, ca acces la abso-lutul de esență divină, sensibilizândvirtuțile verbului păgân pentru a-șipune semnătura pe eternități inedite(p. 90), în numele cuvântului și a pu-terii lui/ grăitoare (p. 32). În poemulFrumusețe de vârsta unui zeu poe-tul readuce în memoria afectivă sen-sul originar al poeziei care seconfundă cu cântecul într-un sin-cretism unde sunetele ating sfereleînalte ale cognitivului, ori sinelui vieții,precum și ca terapie împotriva morții:În acordul unei lacrimi în stare/ să numă mai recunoască,/ cheltui brumade timp, rămasă/ ca un cântec/ rătăcitpe o stradă oarecare (p. 67).

Poetul este chemat săocrotească floarea, simțită ca o figurăarhetip a sufletului uman, ca un cen-tru spiritual, decla-rând ritos: Trăiescpentru ca florile/ să nu mai fie certate/de nimeni,// țipătul inimii să nu piară/îngropat undeva (Răzvrătiri, p. 26 ).Deși , în timpul ce i-a mai rămas, po-etul trăiește sub zodia motivului,vechi de când lumea, Mementomori! (Când lacrimile nu pot deveniamintiri, Ultima zi, Nu mai e nimicde făcut (p. 67), Ora 24 ( p. 68),Lacrimă de veghe (p. 70 ), Cu în-tunericul la vorbă (p. 78), Strigătfără identitate (p. 91), Prețulzădărniciei (p. 94 ), vocea sa liricăedifică o contralume fictivă , plină desperanța renașterii, a salvării ființeidin neantul (în)existenței. Întreagasuferință, devenită catharsis,amenință să devină poem, Cântecsmuls morții din mână ( p. 34 ). Bar-dul, nereușind să-și vândă insomniilela licitație, devine orbul, vizionarul cuochii închiși în fața luminii fizice ca săpoată percepe lumina metafizică:Bâjbâi cu mâinile orbului după zâm-betul iubitei și trec în contul inimii fiecesuspin,/ ajuns pasăre ce-și cautăcuibul (Zâmbet sau șoaptăghemuită în privire (p. 21). Înesență, moartea este văzută ca opoartă a vieții veșnice, idee exprimatăpoetic prin două inedite simboluri –fluturele, ieșit din crisalidă, simbol alînvierii și cocorul, simbol alregenerării: Ancorate sub fereastră, /susțin zborul neobosiților/ cocori și tri-umful/ întoarcerii lor (Nopți de veghe,p. 33).

Deși insomniile au fost expusespre vizionare, ofertanții prezenți n-audepus, așa cum prevede regulamen-tul, scrisorile de garanție bancară

pentru a-și adjudeca„marfa”. Vânzătorulde iluzii poate opta,spre folosul poeziei șial iubitorilor ei, pentruanularea licitației. Cusiguranță, NicolaeMihai mai are deimaginat nenumărateÎntâmplări de atinscu mâna, așa că in-somniile îl pot stimulasă rămână, mult timpde aici încolo, înlumea de cuvinte apoemelor, lume carepoate exprima, în celmai înalt grad, doruldupă fericire.

Nicolae Mihai își scoate insomniile la licitație

Secretar de redac]ie: NICOLAE MIHAI Director economic: LOREDANA D|NIL|

Redactori:VIOREL DINESCU, DORU CIUCESCU,

DAN  SANDU, ELENA PÂRLOG, PETRUȘ ANDREI,MIHAELA BĂBUȘANU, ALEXANDRU DUMITRU,

GHEORGHE UNGUREANU, TINCUȚA HORONCEANU-BERNEVICprezentare grafică: IOAN BURLACU;

Corectur\: Mihai Buznea, Eugen Verman

ADRESA: 22 Decembrie 38/B/ 7- Bac\u: E-mail: revista_plumb@yahoo.comIlustrații revistă: Mircea Nour, Radu Mihai

Gelu PARASCAN - ad.SITE; Distribuție-curierat: Titi ROZNOVANU

Consiliul editorial:

Președinte: CALISTRAT COSTIN

membri:

OVIDIU GENARU,

DORU KALMUSKI,

VIOREL SAVIN,

GHEORGHE NEAGU,

GRIGORE CODRESCU,

ION TUDOR IOVIAN

Dan

iel N

ico

lesc

u

Știm cu toții căs-a împămân-tenit obiceiul de-ai eticheta peindivizii careșochează pringesturi sau vorbedrept barbari.Acest termen afost inventat de

grecii antici pentru străini, însemnândbâlbâială fiindcă nu vorbeau limbagreacă. Așadar grecii subliniau superi-oritatea lor culturală față de acelepopoare care se exprimau ininteligibildupă părerea lor. Se vede limpede căgrecii doreau să fie considerați superi-ori sub aspect cultural întregii lumi dinafara granițelor statului lor. Această ex-primare eufemistică conținea ironie șioarecare dispreț. Odată cu cucerirearomană sensul expresiei a fost extinsincluzând și comportamentul violent,distructiv. În acest fel romanii îi consi-derau pe străinii cu care purtaurăzboaie un fel de sălbatici, indivizi cemeritau să fie civilizați prin forță oritransformați în sclavi. Pentru popoa-rele nordice cu o compozițieeterogenă, romanii considerau că s-arpotrivi expresia de vandali. Vandalis-mul aduce un ton mai grav, pronunțatdureros pentru cei care cădeau robi orisuportau pur și simplu conducereanordicilor de sorginte germanică. Acestfapt s-a iscat odată cu invazia celților,francilor, goților asupra teritoriului ceforma imperiul roman. Așadar noi ammoștenit pe filieră latină expresia debarbar și cu ușurință o atribuim celorcare ne deranjează mai mult decât secuvine. De pildă, conduita barbară s-amanifestat într-o ipostază maximăatunci când romanii au fost loviți dehunii comandați de Attila. În 451, huniiau devastat Europa și amenințau săcucerească Roma. Generalul romanAetius i-a întâmpinat în fruntea legiu-nilor ajutate de franci si goți pe Câmpi-ile Catalaunice. Această bătălie a fostatât de crâncenă, lăsând pestenouăzeci de mii morți pe terenulrăzboiului, încât istoricii o considerăcea mai mare bătălie dintre două ar-mate pe teritoriul Europei la începutulepocii medievale. Aici și-a pierdut viațaregele goților Alaric. Iată că romanii auînvins cea mai fioroasă forță militară,de origine asiatică în inima Europei. Înanul următor Attila a murit subit, otrăvitde rivalii săi iar imperiul inconsistent s-a destrămat. Pe drept cuvânt s-a spuscă acest eveniment cumplit a depășitîn amploare oricare război purtat în an-tichitate. Așadar, barbaria exprimată lascară de mase poartă amprenta răuluisuprem. Ce-i drept, au urmat un șir deconfruntări militare culminând cu ul-timul război mondial din secolul XXcare a depășit în dimensiunile saleorice eveniment anterior de aceeașifactură. Nu trebuie uitat că din stepeleasiatice s-au abătut asupra Europei însecolul XIII hoardele tătaro-mongolecare au făcut ravagii sub comandaunor hani de o cruzime echivalentă cua predecesorului lor Attila. Exacer-barea agresivității la scară planetarăimplică răul uman potențat și dezlănțuitasemenea fenomenelor naturale cata-strofice. Să amintim că de fapt con-duita barbară a supraviețuit latent înfirea umană până astăzi și este oricândposibil să izbucnească cu o ferocitateinimaginabilă. Sub poleiala civilizațieidormitează un vulcan care se poatedezlănțui în orice moment istoric. Nuîntâmplător cultura fragilă, precară dis-pare subit în clipa răbufnirii furiei careeste împlântată instinctiv în fiecare ins.

Dar trebuie să vorbim de barbariainstituțională și de cea particulară,cotidiană.

(Continuare în pag. 8)

BARBARIALUSTRUITĂ

Co

nst

anti

n

Vo

rnic

easa

PLUMB 116

pagina 8 revistă de cultură

La Planetariul Universităţii „Ştefan celMare” Suceava, duminică, 23 octombrie, s-adesfăşurat a doua întrunire a cenacluluitransfrontalier „Maşina cu poeţi”, carecuprinde evenimente culturale lunare, iniţiatede Lectoratul de limbă română al USV laCernăuţi, având ca parteneri în proiect Clubulde Iniţiativă Literară (CIL), gazdele deduminică, „Academia Pământul Viu” de laFălticeni şi Centrul Cultural Român „EudoxiuHurmuzachi” din Cernăuţi, unde s-adesfăşurat prima întrunire, din septembrie a.c.

Lector. univ. dr. Gina Puică şi ConstantinHorbovanu, moderatorul întâlnirii, au făcutcunoscut că „este prima întâlnire la Suceava,prima consumându-se la Cernăuţi pe data de26 septembrie a.c. Aceste întruniri culturalesunt alternative, lunare, la Cernăuţi şi laSuceava”.

În cuvântul de bun venit, Constantin Hor-bovanu a spus: „Este o zi frumoasă şiînsemnată, deoarece s-au adunat azi oamenivaloroşi şi rari, pentru a ne aduce un strop depoezie pentru suflete şi pentru a uita de urâtulcotidian”. De la Gina Puică, lector de limbaromână în cadrul Universităţii „Yuri Fedkovyci”din Cernăuţi, cei prezenţi au mai aflat că „amreuşit să adunăm şi aici, şi la Cernăuţi figuriimportante, adevărate constelaţii de poeţi şiartişti, rezultând un duplex cultural reuşit. Dealtfel, la Cernăuţi l-am avut în mijlocul nostruşi pe artistul plastic Constantin Severin,prezent şi acum în mijlocul nostru”. Acad.Vasile Tărâţeanu, preşedintele Centrului Cul-tural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, a trecutîn revistă evoluţia activităţilor culturale dinCernăuţi, începând cu perioada interbelică,atunci când Cernăuţiul se afla în cadrulRomâniei Mari, şi până în prezent. „Satul meunatal era pe vremuri jumătate în VechiulRegat şi jumătate în Bucovina, apoi în anii1940 a fost răstignit între două frontiere, ceaa României şi cea a URSS. Despre o revigo-rare a vieţii culturale la Cernăuţi se poatevorbi odată cu anii ’60 ai veacului trecut.Amintim câteva nume mari precum VasileLeviţchi, iniţiatorul unui cenaclu studenţesc,Ilie Motrescu, Ilie Zegrea, preşedintele scriito-rilor din Cernăuţi, Vitalie Zâgrea ş.a. Avem So-cietatea pentru Cultura Română în Bucovina,ziare precum „Gazeta de Herţa”, „Plai româ-nesc”, „Zorile Bucovinei” şi agenţia de ştiri„Bucpress” care are zilnic pe internet unnumăr destul de mare de accesări. Desprelimba română, Mihai Eminescu spunea: «Nunoi suntem stăpânii ei, ci ea este stăpânanoastră». Poetul Vasile Tărâţeanu a recitatcâteva dintre poemele sale de suflet, inclusivunul dedicat băiatului său, trecut prematur lacele veşnice, poem care a impresionataudienţa. Al doilea invitat la pupitru a fostmedicul Florentin Haidamac, unul dintrefondatorii CIL, care a publicat printre altelecărţile „Dispensarul SF”, „Adnana”, „JackVindecătorul” şi „Copiii din tren coboară laprima”. Multe dintre scrierile sale au ca sursăde inspiraţie activitatea sa medicală cotidiană,pe care o desfăşoară la Şerbăuţi. El a citit oproză scurtă din creaţia sa recentă, adăugândcă „în momentul în care-ţi minţi cititorii, nu maiai credibilitate în faţa lor”. Invitaţii de laCernăuţi, Vasile Bâcu, redactorul-şef al„Gazetei de Herţa”, Gheorghe Şodrângă, Vi-talie Zâgrea, Marin Gherman, care şi-auîncântat auditoriul cu epigrame şi poeme „dela români pentru români”. La rândul lor, cei dinCIL au „defilat” la pupitru recitând din creaţiilelor: Călin Dănilă de la „Academia PământulViu” (proză), Marius Balacon (poezie),Cristina Hermina Melinte (proză şi poezie),George Mahalu (care are un volum de versuridedicat lui Bob Dylan, laureatul PremiuluiNobel pentru Literatură din acest an) şi OvidiuDonisă. Dintre participanţii la întrunire au mairecitat poetul Mihai Sultana Vicol (versuri),Carmen Antoaneta Marcean (fabulă). Acom-paniamentul muzical, la pian, a fost oferit deprof. Ciprian Gagiu de la Colegiul de Artă„Ciprian Porumbescu” Suceava. Nici mode-ratorul manifestării, Constantin Horbovanu, nus-a lăsat mai prejos la capitolul epigrameumoristice. Au mai participat primarullocalităţii Berchişeşti, Violeta Ţăran, GeorgeSauciuc, secretarul CIL.

Adrian Popovici

Cenaclul transfrontalier„Maşina cu poeţi

(Continuare din pag. 7)În istorie toate convulsiile so-

ciale, revoluție, răscoală, războide agresiune au fost organizateși dirijate intenționat de anumițilideri. Popoarele au migrat în vre-muri imemoriale sub presiuneaschimbărilor de climă, disparițieicondițiilor de trai, a nevoii de noiteritorii și resurse alimentare.Mary Douglas cer-cetează rapor-turile complexe dintre individ șicomunitate în cartea Cumgândesc insti-tuțiile, arătândelocvent raporturile și determinis-mele ce se încheagă întrepersoană și grup. Invocă numecu notorietate în antropologie șisociologie, care au contribuitsubstanțial la clarificarea naturiirelațiilor dintre om și lume. Îngrupurile umane se țes idealurile,scopurile comune care la un mo-ment dat devin dogme. Ele seimpun individului care este nevoitsă le transmită să le practice înpofida convingerilor intime. Oriceinstituție se exprimă prinexponenții gru-purilor ce compunrespectivele comunități. Orice actbarbar instituționalizat este su-portat de persoanele implicate custoicism sau cu durere, respin-gerea fiind riscantă. Ideile per-sonale trebuie validate oficialpentru a fi acceptate de semeni.Valorile sunt emanate decolectivități mari și validate deinstituții. Libertatea persoaneieste limitată în perimetrulinstituțional, iar opiniile particu-lare sunt fie ignorate sau in-terzise. În secolul XX fenomenulde barbarie institu-țională acăpătat amploare stupefiantăodată cu nașterea regimurilor to-talitare de tip fascist și comunist.Ele au exercitat un coșmarasupra persoanelor, o presiuneinsuportabilă. S-au descom-pus lăsând în urmă milioanede victime.

Să aruncăm o priviresuccintă asupra ipostazei banale,cotidiene a barbariei pe care oa-menii o consideră aproapenormală. Ea se manifestă în timpde pace și consistă în relațiilenoastre zilnice din societate, fa-milie, loc de muncă, loc derecreere. Între factorii maleficicare otrăvesc viața cetățenilor peprimul loc stă birocrația. Aparatulfuncționăresc din orice tip de so-cietate este repudiat de cetățenifiindcă îi stresează. Oamenii sesimt insultați, agasați deinsolența funcționarilor, chiardacă aceștia au justificări uneoripertinente să se comporte astfel.Este ofensat omul de profesorulblazat care amenință elevul cepune întrebări incomode, demedicul indiferent la suferințelepacientului sărac, de avocatulduplicitar, de preotul lacom, depolițistul brutal, de oricarecetățean care îndeplinește o mi-siune socială într-o manierăgrosolană sau nedreaptă. Nerevoltă acei părinți ce-șimolestează copiii, acele edu-catoare isterice care chinuiecopiii dați în grija lor, acei salariațicare practic nu-și justifică postulocupat. În general ne ofenseazăconduita violentă a concetă-țenilor, deghizată deseori înpedanterie arogantă, dispreț rafi-nat în raport cu restul semenilorce vin în contact cu ei. Viațasocială devine astfel un coșmaracceptat, presupunând că esteimposib i l de contracarat ,împingându-ne la resemnare.

BARBARIALUSTRUITĂ

„Toamnă, toamnă fără goană,/aşteptând să cadă brume / peste-frunzele nebune,/ tremurate de fur-tune,/ alunecînd pe un vânt de seară/până vor ajunge boală”. Întreaganatură se pregăteşte de întomnareîntr-un grai de mănăstire, parcăarmonizează liric cu schimbareclimatică bruscă, după luni de secetăşi călduri tropicale.

În ultimii ani vremea ne-aobişnuit cu capriciile sale de cochetăîn călduri, moftoroasă şi plină deifose, punând la grea încercarerăbdarea şi priceperea omului de ase adapta la aceste ciudăţenii, maiales agricultorii (a se citi tradiţionaliinoştri ţărani!). Sângele toamnei ca ohimeră peste coastele dealurilor,sângerează imaginitulburătoare pen-tru neguţătorii de iluzii- poeţii! De alungul anilor artiştii plastici au sur-prins toamna în noi şi noi ipostaze,mereu altele, mereu mai uimitoare.Această doamnă (toamna este degenul feminin) bogată în roade de totfelul, purtând rochiţe colorate mereumai surprinzătoare, sfârşind până laurmă în cel mai fericit caz, într- uncojoc de căldură rece sau în suflareaîngheţată a nordului, este izvor deînţelepciune. Vox popoli: vinetoamna cea bogată, de toată lumealăudată. Până şi pământul sub duşulrece de toamnă se relaxează,refăcându-şi energiile pentru un nousezon. Rănile pământului din timpulverii se refac încet tivite cu pansa-mente verzi.

Natura rezonează pe o altălungime de undă, într-o armonietainică între pământ şi cer. Se spuneîn popor că toamna se numărăbobocii (deveniţi gâşte). La noitoamna se numără cătuşele,dosarele penale şi condamnările. Înpreajma alegerilor zăngănesccătuşele, mai ceva decât clopoţeii laurăturile de Anul Nou. Şi urările suntpe măsură: „să-ţi moară procurorul",„să le crape rânza la denunţători",„sănătate multă magis-traţilor buni",„să le moară neamurile acuzatorilor,„să-ţi trăiască avocatul", etc. Par-tidele răsărite ca ghebele sub ploaiademocraţiei originale şi sprijinite detot felul de organizaţii mai mult saumai puţin oculte, îşi înfoaie muşchiifleşcăiţi în ringul bătăliilor politice. Lamulţi pseodopoliticieni li seîmbăţoşează hormonii şi le creşteadrenalina pentru grija faţă de soartapoporului. Declaraţii care de caremai sforăitoare despre cum va curgemirul paradisiac pe creşteleromânilor, şi cetăţenii se vor scărpinape burtă de atâta fericire! Din păcateîn afară de „râgâielile" celor cu banimulţi şi care vor să-şi mărească profi-turile, marea majoritate joacă albaneagră la ghişeul birocraţiei,aşteptând para mălăiaţă aguvernanţilor. Ne place sau nu neplace, românul s-a învăţat sămuncească mai puţin şi să trăiascădin pomenile altora! Nu degeaba sespune astăzi că lenea doarme şisărăcia o apără de muşte. Altădatălucrul cel mai bun împotriva sărăcieiera munca!

Altădată... altădată... vremuri cuadevărat de pomină! Astăzi slugărimtoată plebeia Europei pentru unpumn de euroi, grânarul Europei îlvindem pe nimic la aceeaşi plebei,pădurile le înjunghiem pe la spate iarromânul este frate vitreg cu codrul,

bogăţiile subsolului le exploateazăalţii spre propria îmbogăţire, bătrâniicerşesc pe la colţuri de stradă, copiiine cresc fără părinţi, iar inteleghenţiani se risipeşte pe la casele cele mariale Europei. Ne bucurăm ca niştecopiii când prindem câteva colţuri depâine aruncate de la masa celorbogaţi. Săracă ţară bogată, copiii tăicerşesc în zdrenţe de zăpadă şiînaintaşii se odihnesc uitaţi prin cim-itire! Dacă politicienii reuşesc cuchinuri mari să adune câteva mii deoameni la un miting (uneori şi contra-cost), sfinţii reuşesc în schimb fărănici un efort să adune în jurul lor zecide mii de oameni, capabili să rezisteprin ploaie, frig şi zloată pentrucredinţa lor. Probabil unor politicieniisteţi le va trece prin mintea lor creaţăsă umble cu moaşte de sfinţi în cam-pania electorală. Legea, deocam-dată, nu interzice folosirea sfinţilor încampania electorală. Nu-i exclus caîn viitor să vedem candidaţi pentrudemnităţi publice, purtând la revermoaşte de sfiinţi! Pentru că şi aşaeste greu de stabilit graniţa între viiimorţi spiritual şi morţii vii spiritual.Şi

fiindcă tot suntem în zona credinţei şiîn numerele trecute vorbeam deparadoxuri, să amintim şi unulcreştinesc. Cu cât o comunitatecreştină este mai săracă, obiceiurilede înmormântare sunt mai scumpe şimortul cere (sic!) mai multă cinstire.Preotul este şi el în trend, fiindcămărește şi tariful pentru înmor-mântare, botez, cununie şi paras-tase. Tot felul de invenţii care de caremai hazlii, îi fac pe cei rămaşi în viaţăsă regrete că nu sunt în locul celorplecați în lumea umbrelor. În astfelde comunităţi să trăieşti este ocontinuă aventură, să mori este unlux! Trecem prin tunelul de aramăspre lumina spirituală ce se revarsădin cununa de martiri ai sfinţilor. Cre-dem sau nu credem în virtuţilebinefăcătoare a sfinţilor, ei nejalonează viaţa spiritual sau chiarfiinţial. După aproape un secol de în-tuneric ateist, românii au simţitcreştineşte nevoia de a se indentificacu sfinţii fie prin nume, fie prin em-patie. Din ce în ce mai mulţi, tineri şibătrâni merg în pelerinaje, stau lacozi interminabile pentru a atingemoaştele sfinţilor. Oare ce-idetermină pe aceşti oameni, uniifoarte bolnavi să stea zeci de ore înpicioare, doar pentru o iluzie? Ce-icare nu au credinţă cred că e oprostie. Dar atâtea întâmplări mira-culoase petrecute în atâtea sute deani au demonstrat că credinţa estemedic şi medicament, speranţă şiviaţă. Hristos spunea: de aveţicredinţă cât un bob de muştar, puteţimişca şi munţii din loc. Aşa să fie?!Dacă avem în vedere câţi bolnavi decancer, cărora medicul nu le dădeanici o speranţă, s-au vindecat prinputerea credinţei şi a rugăciunii,putem afirma fără emoţie, putereacredinţei suprapusă peste putereaminţii (a gândului), cu puterea sufle-tului (picur de lumină din slavadivină) în armonie cu aceasta, con-stituie şanse reale de vindecare pen-tru cei fără speranţă.

(Continuare în pag. 16 )

DE LA UN GÂND LA ALTULTrece vara ca o pâine,

vine iarna ca un câine.

Du

mit

ru B

răn

ean

u

DINTRE SUTE DE CATARGE...

revistă de atitudine pagina 9

PLUMB 116

Norocul

Eu sunt Radu Marinescu. Aveam 20de ani pe atunci. Student în anul doi laFPSE (Facultatea de Psihologie șiȘtiințele Educației) București, un tânărviguros, cu aspirații spre cunoaștere, cu-rios din fire și plin de entuziasm, numitși „șoarece de bibliotecă” pentru că-mipetreceam majoritatea timpului citind totce-mi cădea în mână, în bibliotecafacultății. Nu lucrasem niciodată pânăatunci, nu avusesem niciodata banii mei,munciți pe merit. Părinții făceau tot posi-bilul pentru a mă susține în facultate, cutoate că devenise aproape imposibilpentru ei. Mama deținea un mic maga-zin alimentar, o afacere modestă defamilie, în timp ce tata lucra pe post dedistribuitor de marfă pentru aceeașifirmă. La începutul anului doi de facul-tate, afacerea părinților mei începuse săsufere financiar. Având doi frați mai mici,era aproape imposibil să ne ajungă baniituturor, așa că m-am decis să-mi ajut fa-milia să economisească. Venise timpulsă-mi iau prima slujbă. Mi-am depusCV-ul, m-am prezentat la câteva intervi-uri, iar în cele din urmă am fost acceptat,fără experiență, la un magazin modestdin capitală. Nu câștigam prea mult, darera de ajuns cât să mă pot întreține.

La vârsta de 30 de ani ne-amcăsătorit. Ne iubeam enorm de mult,ceea ce la 32 de ani ne-a adus primulcopil, iar mai apoi, la 35 de ani pe aldoilea. Aveam o familie fericită, fărăprobleme, fără certuri. Eu și Laviniaobișnuiam să mergem duminicădimineața la cafeneaua noastrăpreferată și să servim o cafea pe terasă.În una din acele zile ne-am întâlnit, în-tâmplator, cu Andrei. Era acumîmbătrânit, părea neîngrijit, tot singur deatâția ani, fără familie și cu un job insta-bil, ce-i asigura câțiva bani de pâine depe o zi pe alta. L-am invitat să măînsoțească într-o zi la un bar să maipovestim, și cu toate că Lavinia m-asfătuit să nu mă duc, am mers pe prin-cipiul că obiceiurile vechi nu se întorc cuuna, cu două. Andrei părea destul defericit să mă vadă. Am vorbit despre aniide facultate, despre patima jocurilor denoroc, despre nopțile pierdute hoinărindaiurea pe strazi împreună cu Cătălincare acum, după spusele lui Andrei, erași acum în același casino, încercându-șinorocul zi de zi, irosind până și ultimulban din buzunar.

Bere după bere, oră după oră, nicinu am realizat cum a trecut timpul. Întâl-nirile cu Andrei s-au fructificat, încă obere, încă o poveste, apoi un mic pariu,un mic joc de noroc, că doar un joc micnu dăunează. Încă o zi, încă osăptămână, o lună... Nici nu mai țineamcont de noțiunea timpului.

Plecam dimineața, mă întorceamseara, neglijând chiar și zilele de muncăpentru a-mi încerca norocul la casino șia savura două, trei beri cu prietenii dinfacultate. Cu cât înaintam în vârstă, cuatât alcoolul și jocurile de noroc puneaustăpânire pe mintea mea.

La 42 de ani Lavinia nu a mai făcutfață patimilor mele pentru alcool și jocuride noroc, luând cu ea și copiii. Am datgreș ca părinte, ca soț, ca bărbat, capersoană. Eram și sunt și acum unnimic, nu mai am nimic decât amintiri.Numele de Radu Marinescu umbla deceva timp prin ziarele locale „treisuspecți surprinși în mijlocul unui jaf,Radu Marinescu, Andrei Gheorghiu șiCătălin Pripas sunt condamnați la 10 anide închisoare”... Rămăsesem fără baniși plini de datorii, iar norocul incă nudăduse peste noi, așa că acum, la cei55 de ani ai lui, fostul student dedicat,șoarecele de bibliotecă, tatăl a doi copiiși soțul unei femei extraordinare, zace înînchisoare, îmbătat de viciile sale,așteptând să-l caute... norocul.

Sabina Ciocan, XII C

Transformarea

Se pǎrea cǎ și tu ai sǎ fii osimplă omidă căreia îi era rușinede cine era și care avea grijă defiecare dată să aleagă loculpotrivit de pe creanga copaculuiunde să se așeze fără să deran-jeze pe nimeni cu prezența sa.Dar locul tău nu era printre omizibune sau rele, mai harnice saumai leneșe, chiar dacă tu nu aivrut să recunoști asta vreodată.Te subestimai prea mult și asta tefăcea prea slab în fața tuturor.Insǎ eu nu te-am privit niciodatăca fiind una ca mine. Presimțeamcǎ sub stratul de piele verde șipricǎjitǎ stătea mult potențialcare nu prea era folosit. Te uramîn unele momente. Cred că și tuai observat acest lucru, mai alesîn momentul în care mai-mariinoştri învǎțători ne predau de-spre stadiile vieții ai cărei pașitrebuiau numărați de fiecare din-tre învățăcei. Tu răspundeaifoarte bine sau măcar bine lafiecare întrebare adresată, pecare eu de-abia o auzeam și cugreu o înțelegeam. Erai mereufelicitatǎ și încurajatǎ că o să fiicel mai bun fluture din lume. Săștii că te-am apreciat și mai multatunci când m-ai ajutat când amavut nevoie...

Dar ceva s-a întâmplat.Omida puternică pe care o

cunoscusem în trecut a devenituna slabă, una care se hrǎnește,bolnǎvicios, cu imaginea uneivieți frumoase și colorate cumeste cea a unui fluture? A fluture-lui care trebuia să devii ....

Ai rămas în urma tuturor,când tu meritai să fii în frunteamultora? Ce s-a întâmplat cutine?

Acum te întâlnesc pentruprima oară după atâția ani și potspune că nu doar aspectul ți s-aschimbat, ci și felul în carevorbești, acționezi, te faci cǎajuți pe mulți „netoți” așa ca minesǎ viețuiascǎ dupǎ cum se cere...Ai devenit deodată cineva. Maitoatǎ lumea știe cum s-a întâm-plat minunea... Ești Omida șefǎ!Strǎlucești de mulțumire. Parcǎplutești peste lume... Tu, desprecare se spunea cǎ vei ajunge flu-ture, un curcubeu de culori! Cǎvei înfrânge condiția noastrǎ detârâtoare... Cǎ vei înfrângeblestemata gravitație care ne ținepe toți ceilalți cu frunțile înpâmânt... În tine și-au pussperanțele atâtea omizi cenușii,pǎroase, grațios târâtoare.

E un lucru greu de înțelespentru mine. Sǎ mǎ fi înșelat atâtde mult în privința ta? Stiam cǎmie nu-mi este dat sǎ fiu altceva.Dar ție, da! De ce ți s-a refuzattransformarea?

Pe mine nu m-a sǎgetatnicioadatǎ dorința de a zbura...Dar nu se poate ca mǎcar tu sǎnu fi simțit cǎ în tine existǎ dejaniște aripi care abia așteaptǎ sǎse deschidǎ. Cǎ mǎcar tu îțiputeai aminti cǎ patria noastrǎadevǎratǎ e între stele...

Aș fi dorit ca lumea sǎ seschimbe odată cu transformareata în fluture. Deja visam cǎsoarele te scaldǎ în razele lui șicǎ din zborul tǎu liber se adapǎcurcubeul.

Iulia Popovici, XIIC

MĂ NUMESC DAVID

Mă numesc David şi sunt un tânărobişnuit, cu o familie obişnuită, sau celpuţin aşa vreau să cred. Din păcate, deceva vreme viaţa mea a devenit un cal-var. Părinţii mei se ceartă din orice şide multe ori fără să vreau, ajung şi euîn centrul acestor conflicte, fără să figreşit cu ceva, cuiva. De câteva zile, staula un prieten. Nu mai vreau să mergacasă, nu mai pot… Cearta de vineriseară a făcut ca nervii mei să cedeze,aşa că am plecat. Totul a început cândtata a ajuns acasă şi s-a aşezat lamasă.

-Am venit acasă.... Unde e mân-carea mea?

-Dacă îţi trebuie, să-ţi faci! i-arăspuns mama, nervoasă.

-Dar nu vreau!...Tu de ce mai staiîn casa asta, dacă nu faci niciodatănimic?!

-Dar ce, e casa ta sau cum?-Da, e casa mea şi dacă mai co-

mentezi, te invit să pleci!...Mama a vrut să iasă din bucătărie,

însă tata a continuat pe un ton nervos.-Şi mâncarea mea?!?-Ţi-am zis că n-ai decât să mori de

foame!-Pot să mor de foame, nu?! Nu te

interesează, nu?!... Şi, nervos, a izbitfarfuria goală de perete.

-Eşti nebun? Ce te-a apucat?Fără să răspundă, acest bărbat,

adică taică-meu, a luat scaunul şi l-aaruncat în dulap. S-a spart toată vi-trina…Apoi a luat alt scaun şi l-a izbitde perete. S-a rupt şi ăsta în câtevabucăţi.

-Băi, omule, încetează! Nu vezi cădistrugi casa?!? Mi-aş dori să nu te maivăd niciodată!

-Nu cred!-Ba da! De la un timp, te-ai

prostit!... Mai bine singură, decât cu unastfel de om!

Tata s-a enervat şi a plecattrântind uşa şi înjurând. A revenit uşorameţit, seara. Când s-a întors, scan-dalul a luat-o de la capăt. Am încercatsă intervin.

-Vă rog, calmaţi-vă!-Nu, până când mama ta nu-şi

cere scuze!-Nici nu mă gândesc!-Mamă, tată, vă rog! Încetaţi

măcar azi!-Auzi? Tu chiar nu ai treabă? îmi

zice nervos tata. Ia, mişcă-te de aici!Ce te bagi tu în seamă?!? Nu vezi că

eşti vai de tine?-Tată, te rog!-Ce mă rogi, mă? Ce

mă rogi? Nu te uiţi şi tu latine, mă pricăjitule? Enumai vina ta!!! Dacă nuerai tu, acum aveam oviaţă atât de frumoasă!

Lacrimile au începutsă mi se prelingă peobraz. Am încercat săcaut o urmă de bunătate,de compasiune în ochiimamei, însă mă priveaunepăsători. Oare îi erateamă să mă apere? Sau

nici ea nu mă iubeşte. Am ieşit din casătrântind uşa după mine.

Acum este tot vineri. A trecut osăptămână şi doar bunicii m-au sunatşi m-au rugat să vin să stau cu ei. Nuştiu ce voi face. Poate voi merge la ei,dar acasă nu mă mai întorc. Acolo numai e loc şi pentru mine. Am doar 15ani, dar asta este viaţa, uneori preacrudă!

Mihaela Şalău, a X-a

Pagina elevilor de la C. N. „Ion Borcea”- BuhușiProfesor coordonator: IOAN IVAN

O ceartă fără sfârşit

Poate că nu ar trebui să faccunoscută această întâmplare dinviaţa mea, dar trebuie să-mi fac temala literatură şi aceasta a fost prima ideecare mi-a venit în minte. E şi un prilejde a mă descărca nervos, de a încercasă vindec prin spovedanie în faţa foiide scris… De a mă elibera de uncoşmar zilnic… Eram în casă. Măuitam la televizor. Tata a venit nervosde la serviciu. Nu avea pe cine să se

descarce şi a început să tipe la mine.-Dumnezeu’ mă-ti! Stai toată ziua

în pat şi te uiţi la televizor. Nu ştii săfaci altceva decât să mănânci, să te uiţila televizor şi să dormi!

Ce-i drept, sunt un pic mai plinuţă,am, probabil, o dereglare hormonală şimănânc mai multişor, deşi nu vreau.Deja sufăr din pricina asta, suport dince în ce mai greu zeflemelile colegilor.Nu mai pun la socoteală faptul că suntadolescentă şi tânjesc după un prieten,

o atingere, o vorbă de dragoste…E în-grozitor să te simţi izolată pentru căeşti mai durdulie, că te mişti mai greu,că nu poţi, la ora de sport, să alergi lafel ca Iulica, bruneta de care toţi băieţiisunt îndrăgosţiţi, să sari calul, să în-duri, scrâşnind din dinţi, îndemnurileinsultătoare ale …. Ştiu că miros une-ori a transpiraţie, deşi mă dau înfiecare pauză cu un deodorant puter-nic, dar discret… De insulte directe sauvoalate am tot avut parte… Decompătimiri şi sfaturi, dar mai ales de

dispreţ şi indiferenţă, la fel. Ţin să spun că în casă era

curat şi nu avea niciun motiv săse ia de mine. A continuat aşa,până când a venit mama de laserviciu, spre seară, după ora8. Mama a auzit ţipetele încădin faţa blocului. Când a intratîn casă, tata nu a mai zis nimic.In timp ce mama voia să intreîn camera mea, eu încercamsă-mi şterg lacrimile care seprelingeau de pe bărbie, pegât.

- Ce este, Mihaela? Ces-a întâmplat?

Fără prea multă vorbă, amrăspuns:

-Iar a înnebunit „lupul”!...Era unspot publicitar în care apărea un lupexcesiv de nervos pe nu se ştie ce şicineva dădea acest răspuns, acolo,în reclamă, de oarecare haz…Răspunsul mi s-a părut foarte potrivitpentru situaţia din casa noastră.

Mihaela Beruică, XB(continuare în pag.10)

PLUMB 116

pagina 10 revistă de cultură

DINTRE SUTE DE CATARGE...O ceartă fără sfârşit

(Continuare din pag. 10)

A doua zi de dimineaţă, tata secomporta ca şi cum nimic nu s-ar fi în-tâmplat. Era duminică. Tata voia săfacă un grătar. Am ieşit în oraş, amcumpărat nişte peşte şi am plecat laţară. M-am implicat, alături de mama,în pregătirea peştelui atât cât m-am pri-ceput şi eu. Tata stătea mohorăt lângăgrătar şi aţâţa focul. Mai lua câte unpahar cu vin, îl dădea pe gât cu un felde furie. Nu spunea nimic. Nici mama.După ce grătarul a fost făcut, ne-amaşezat la masă. Era de aşteptat – celpuţin eu presimţeam nenorocirea – cănici ziua asta de duminică nu va fi unaliniştită, nu va tihni niciunuia dintre noi.Tata a început să spună, hodoronc-tronc, că peştele are gust de detergentde vase.

- Mihaelă, tu vezi ce gust arepeştele ăsta? se burzului el , de parcăeu aş fi fost vinovată de gustul peştelui.

-Dar nu-i vina mea, răspundsperiată că toată petrecerea se ducenaibii.

-Eşti chiar aşa de tâmpită şinepricepută? N-ai putut să clăteşti şi tubolul?

Pot spune că luasem bolul dindulap şi era curat, dar tatălui meu îi tre-buia, bănuiesc, din nou, un motiv degâlceavă. Şi l-a găsit până la urmă.Mama nu a zis nimic. Nu ştiu ce avea.Părea obosită, cumva ruptă de lume.Nu ştiu la ce se gândea, dacă se gân-dea la ceva. Altădată, încerca să stingăcearta cu o vorbă bună sau abătânddiscuţia în altă direcţie. Incerca să măapere de mojiciile lui. Acum nu maizicea nimic. Mocnea? Nu ştiu. Poate căşi ea îi impărtăşeşte ideile despremine… Că sunt o ratată, că sunt opovară la casa omului, că sunt oproastă fără leac, că îi fac de ruşine căarăt aşa cum arăt, că din pricina meaiubirea dintre ei a murit demult, că ar fimai bine să dispar fără urmă… Dupăalte câteva minute de înjurături stropitecu ceva vin, pe care tata mi le trânteacu un fel de plăcere josnică, lacrimileau început să-mi curgă una câte una.

-Dumnezeu’ mă-ti! Numai asta ştiisă faci: să plângi! Eşti o proastă făcutăgrămadă!...

Când tata a observat că încep săplâng mai tare, a luat cana de un litrucu apă şi mi-a aruncat apa în faţă.Atunci mi-a spart şi buza. Am simţitgustul sărat al sângelui când m-a atinscu cana. După asta, mi-a spart cana încap, aşa, ca să fie, şi a ieşit pe uşă.

În momentul acela am avut unatac de panică. M-am ridicat de lamasă şi-am spus printre hohotele deplâns:

-Mă duc să mă omor!Pentru câteva clipe n-am mai gân-

dit lucid. Am tot fugit încotro am văzutcu ochii, fără să simt că vine cinevadupă mine… Probabil că fugeamlegănat ca o raţă. Nu ştiu de ce maman-a spus nimic, de ce n-a venit dupămine. M-am prăbuşit undeva prinspatele casei. Era foarte târziu şi frigcând m-am trezit. Nu era nimeni lângămine.

Mereu încerc să ascund faptul căacasă e teroare. De multe ori îmidoresc să mai rămân la şcoală, să numai ajung acasă, ca să mă lovesc deaceleaşi reproşuri din partea tatăluimeu: eşti proastă!... Nu ştii decât săstai să te uiţi la televizor. Eşti o…

Câteodată stau şi mă gândesc căera mai bine dacă nu m-aş fi născut,dar, din păcate, nu noi ne alegem cândşi în ce familie ne naştem… Nu-mi dauseama dacă am fost vreodată bucuriapărinţilor mei… Măcar atunci când amvenit nu ştiu de unde pe lume…

-Eşti o proastă! Dumnezeu’ mă-ti!Numai asta ştii să faci: să plângi! Eşti oproastă făcută grămadă!... Eşti o…

Alegerea

-„Nu, n-am ţesut bine. De cenu pot desăvârşi pânza? Sfârşitule aproape: cinci zile, cinci zile...!”

Astfel gândea păianjenul întimp ce încerca o nouă formăgeometrică. Lichidul vâscos pecare îl secreta era aşezat, mutat,strămutat, până când nu mai erafolositor. Desăvârşirea era de-parte de a se împlini. Forma multvisată nu prindea contur.

Prima zi trecu fără noroc, fărăspirit ingenios. Vântul îngreunaţesutul, iar mintea şi sufletul segoleau de speranţă. Clepsidranumăra în sens invers cursul mis-tuitor al vieţii arahnidei. Picioarelebătrâne şi subţiri nu îşi găseauliniştea.

A doua şi a treia zi nu au adusnicio umbră de speranţă. Praful sedepunea peste munca păianjenu-lui, peste întreaga lui agonisire. În-groparea în uitare era inevitabilă.Doar o rază de inspiraţie ar maiputea salva totul, un suflu degeniu creator... o ŞANSĂ.

În ziua a patra, creatorul ga-leriilor de pânză se simţea slăbit.Îşi simţea picioruşele bătrâne, cor-pul fără vlagă, sufletul pustiit.

Nu mai prinsese nicio insectăde luni întregi. Foamea şi frica demoarte îl secau de putere, îl înge-nuncheau în faţa d ispar i ţ ie iinevitabile.

Aşteptarea îi răscolea exis-tenţa. Inevitabilul se produse lasfârşitul zilei. Buburuza, ameţităde căldură şi de bătrâneţe aterizăpe pânza încâlcită a păianjenului,pentru a-şi recăpăta suflul. Ştia călipirea de pânză însemnamoartea, dar nu-i păsa. Ultima eidorinţă era să schimbe viaţacuiva, să-şi descarce cunoştinţeleîn mod folositor, să schimbe oviaţă.

Simţurile păianjenului detec-tarǎ mişcarea din pânză, iar ochiiîncepurǎ să-i strălucească la ve-derea prăzii.

-„Salvarea mea...” gândi el.Deşi slăbiciunea capcanei ţesuteera considerabilă, buburuza selăsă cu încredere în voia inerţieişi-și destise corpul obosit.

-Însuşi îngerul zburătoarelora venit să mă salveze... nici nu ştiicâtă nevoie am de tine, deconţinutul tău, de suflarea ta.

Buburuza îl fixă cu privirea:-Eşti disperat, nu-i aşa? Cât

despre pânza ta...niciun cuvântjignitor nu o poate descrie. Viaţata nu ar trebui să fie doar oîncâlcitură de aţă, în cazul tău, defir secretat din propriile mădulare!

-Dar ce ştii tu despre viaţă?-Azi folosim mai mult verbul

„a avea” decât „ a fi”. Ceea cedeţinem ne defineşte, pe cândceea ce suntem este doar o infir-

mitate. Nu te mulţumi cu ce ai!Arată lumii ceea ce eşti! IDEEA TApoate fi revoluţionară, nu trofeelepământeşti, trupeşti.

-Dar eu nu am idei, nu vreausă revoluţionez lumea. Foameaeste deasupra altor realităţi, înacest moment. Nu am nevoie desfaturi filozofice; am nevoie de tineca hrană.

-Nu te grăbi. Rostul meu nue de a te face să aştepţi, de a-ţi

prelungi chinul trupesc. Tu nu ainicio măcinare de conştiinţă?niciun regret? Ţi-am văzutslăbiciunile de la bun început. Nuţi-ai depăşit limitele... de fapt, nicinu le-ai atins. Nu ai concurat cu ni-meni? Niciodată? Tu nu ai văzut şialtceva decât monotonie? Suntsigură că forţa ta e mai presus deacest „ghem”. Nu fi snob; de astaexişti! Iar existenţa nu se rezumădoar la confesiuni şi plângere demilă. Nu ai curaj, nu ai succes. Înplus, existenţa ta depinde de asta.Simţi? Acesta e momentul decisiv:vei trăi din seva organismului meusau vei muri încercând, săvâr-şindu-ţi chiar opera? Dedică-temomentului, artist regăsit. Alege!

Soarele răsări dis-de-dimineaţă, iar fiorul nopţii reci se

desprindea uşor de pământ.Era ziua a cincea.

Deschid uşa camereidin pod şi mă aşez la birou.Prieteni îmi sunt moliile,vrăbiile care şi-au făcut cuibsub streşina casei, păian-jenul din colţ. Azi e linişte.Pânza lui, niciodată demnăde statutul de arahnidă, eraacum desăvârşită. Firulsubţire ca de bumbac eraîmpletit, presat, aranjat ne-maipomenit.

-„Artistul şi-a depăşitlimitele...”

Păianjenul era mort.Buburuza însă, mumie de bum-bac, trona în mijlocul pânzei.

-„Las statuie a înţelepciuniipentru veacuri...”

Au fost ultimele cuvinte alepăianjenului.

Moartea nu este inhibareafaţă de Pământ, este drumul sprenemurire, moştenirea cea de peurmă.

Elena Andreea Pandelea, XIIC

Pagina elevilor de la C. N. „Ion Borcea”- BuhușiProfesor coordonator: IOAN IVAN

Ambiguu

Straniu...O licărire şi atât...Văd un zâmbet fals pe o față

tristă. Văd doi ochi verzi şi maridin care picură suferintț. Îi văd tot.

Pe fondul negru, acea figurătremurândă îşi dădea pumni încap, îşi zgâria trupul alb până lacarne, apoi îşi potolea demoniirespirând sacadat, înghițindfiecare lacrimă. Mi se părea atâtde slabă şi patetică, atât deştearsă. O aud cum se descriegolului din jur cu o voce de-adreptul disperată. Felul cum vor-bea şi cât de mult se disprețuiamă făcea să cred că suntemaceeaşi persoană.

Era posibil să-mi fi uitat duhulprintre secretele minții mele, bachiar să-l pot privi? Arăta de-plorabil, dar mi se potrivea întrutotul.

Aşa sunt şi eu…Un actor rătăcit, prudent şi

fin, care joacă după aşteptărilepublicului, fiindu-i frică...da,fricăde huiduieli, de jigniri, de orice. Îşistrânge tot ce are la piept,aproape de inimă, să simtă căîncă nu le-a pierdut. Acest in-signifiant îşi ia persmisiunea de avisa, chiar dacă este măgulit, bachiar zdrobit de imposibil. Pune

mărturie, riscându-şi viața doarpentru a trasa noi linii perene infața cărora stă însuşi Cuvântul.

Un nimic care se învârte injurul unui "tot", delirând şi între-bând, urlând de spaimă, strivindu-şi cu propriile degete ideileipocrite găsite mai de mult într-unul din buzunarele pantalonilorvechi, îngrămădite cu câtevafapte perfide, aşa-zise „purtătoarede inocență”.

Depravat înger al insolenței acărat până şi pietre cu mâinile us-cate de noroi pentru un „altceva”.Puțină lume ştie de existențalui...puține păcate, mai puținedecât ce a numărat cartoforul lajocul de dame. Meditând, seintreabă „Ce mai e de-acum?”. Desub rocile de temelie îşi salveazăo speranța. Nu-i spulbera gân-durile goale şi nu-i strica materiaşi nu-l lăsa a se frânge sub sem-nul efemerului.

Un suflet obosit care îşi duce

veacul printre zile, se condamnăla moarte, crezând ca e in lumedoar un alt cenzurat care cerşeştemilă. Observa cu stupoare că fațăde brutalitățile vieții trebuie să-şilase capul jos... se lasă călcat înpicioare pentru că e prea timid, iarla iregularitățile societații se simteneajutorat bătând pasul pe loc.„Eh, se mai întâmplă" îşi zice, darnici măcar el nu ştie ce seîntâmplă... ce încearcă să înghe-suie în crăpăturile lui murdare?

Nu ştie... încă nu ştie...Un dobitoc care se resem-

nează solemn în nelinişteaconştiinței sale şi poate de aceeaplânge. Şi-ar rupe oasele pentrua-şi dezlănțui furia... însă tace. Seva pierde într-o zi în aceastăpânzâ sintetică, iar sângele i seva răci la atingerea cutițului. Îşicreează iluzii pe care le va credela sfârşit. Ajunge ca falsitatea luisă conțină adevăr, iar capătul deac de care se tot ține poate fi sal-varea.

Din copilul ce odinioară furamere se mai vede un ciob, o bu-curie nemotivată, suspans pre-lung şi totuşi...

Mă trezesc brusc cu o durereîn piept, iar impactul cu realitateam-a făcut să uit acel vis ambiguudin subconştientul meu.

Maria AndrioaeiLiceul Teoretic „Spiru Haret”

DINTRE SUTE DE CATARGE...

PLUMB 116

revistă de atitudine pagina 11

Giulia Măriuțsat Traian, coumna Traian, jud. Bacău

Renegare

Noaptea mi-a mânjit sufletul de întunericAm uitat cine sunt.Am uitat dacă mai exist măcar.Am uitat dacă pe lângă carne, mai posed suflet, sau viață, sau vreo dorință că aş putea fi fericită din nou, o speranță ca aş putea simți din nou ofilirea când ne privim. Cine sunt? Cine îmi şopteste rece în lobul urechii ce să scriuCine e cea la care mă uit în oglinzi în ochii oamenilor?Oare ce îi place ei să facă? O fi fericită? Sau tristă măcar? Mai simte ceva sau inima-i ruginită i s-a transformat în cerneală si i s-a scurs, curgându-i leneș printre coaste?O mai fi iubind-o careva?Dinăuntrul ei se mai aude doar suspinul uneii viori,care îi amorțeşte buzele tremurânde şi ochii înrourațiSufletul ei i s-a transformat în firimituri și împărțit păsărilor ceruluiCine e această individă pe care nu o mai recunosc?O exista măcar?

Cerșetoarea de aripi

Pe cerul purpuriu tatuat cu crengi de agud îşi înfundă vârful crucea cea argintie a bisericii Eu privesc încruntată în jos, amestecându-mi gândurile cu pietrişul pestrtițatIar razele aurii ale soarelui se infiltrează elegant printre râul de frunze uscateSunt un om gol în căutarea unor aripi Dar mergând neatentă am căzut într-o groapă plină de rumeguşul copacului care mi-a umbrit ființa încă de când m-am născutMă aşez jos şi privesc văzul, neclintită Îmi depărtez brațele şi picioarele şi încep să trasez îngeraşi de rumeguş, de parcă aș fi îngropată în zăpadăIar oamenii trec pe lângă mine și nu mă pot convinge să mă ridicMă uit împrejur și tot ce pot să fac e să-mi înghit nodurile din gât care mi-au mai rămasSunt un om gol în căutarea unor aripi.

Odată ca niciodată

Odată m-am aşezat cu spatele la lună pe o canapea crem, de catifeaȘi i-am comandat umbrei mele fidele să ne unim mâinile pe pereții din cărămidă înfocatăIar ea şi-a unit mâinile cu ale mele.

Mai târziu am observat că aceasta şi-a unit și brațul fumuriu de brațu-mi de marmură Potoleşte-te! i-am zis, înaintând amenințătoare înspre ea.Nerușinată nu s-a potolit, ba dimpotrivă chiar, şi-a cărat picioareleșchiopătânde pe picioarele mele zgâriate de lumini și umbreŞi şi-a încolăcit tentaculele pe talia fricilor meleIar apoi şi-a năpustit cu totul ființa peste a mea Și m-a tras prin pereții prăfuiți până spre infinit.Unde am trăit nefericiți Până la tinereți care nu sunt adânci.

Țipăt

Urlete de lup îmi rostogolesc sufletul prin ruinele unei luni argintii, cândva neotrăvite de griuri, Ce ar fi dacă ai veni chiar acum?Să urlăm cu lupii la lună! Hai mai repede, grăbeşte-te, te implor, până o să mai putem distinge albul de întuneric, binele de rău, adevărul...Hai, vino, vino acum până nu e prea târziu!O, nu, clepsidra visului meu miop s-a spânzurat chiar acum câteva clipe.Nu mai avem nimic acumSper că ești fericit, domnişorule, întunericul a cuprins luna negrul s-a dizolvat în inocentul alb, veștejindu-l precum un măr stricat.Şi ghici ce! Nici măcar speranța de gri nu mai există, căci totul a apus într-o culoare mai întunecată decât ceea în care îți sunt împrăștiate gândurile.

Teodora Georgia PuiuC. N. ,,Vasile Alecsandri", Bacău

Ţigara amară

Plouă, nimic mai mult. Noapte,întuneric, linişte. Copacii bătrâniseamănă cu nişte stafii îmbrăcate-nmantii negre de mătase. Iarba nu maie verde, cerul nu mai e albastru.Natura ţine doliu.

Pe banca umedă stă oadolescentă. Fată cu părul brun şiochii ca cenuşa, îmbrăcată într-unmaieu simplu şi nişte pantaloni scurţi.Era desculţă şi purta o brăţară la pi-cior, chiar când chipul şi-l ridica, înurechea dreaptă îi străluceau cincicercei ordonaţi pe cartilaj. Cânta. Nuplângea şi nu se plângea de frigul ce-i învăluia corpul. Nu spunea nimic,însă trupul ei o trăda, tremurândnecontenit. Numai picăturile ne-miloase ale ploii îi preschimbau cu-loarea pielii într-un violet sângeriu.

Îi era dor de el, de băiatul care orănise, care o minţise, dar pe care eal-a iubit şi încă îl mai iubeşte. Lui nui-a păsat. O abandonase lumii fără săverse o lacrimă, fără să sufere, fărăsă îi lipsească măcar o secundărăsuflarea ei caldă la pieptul lui. ÎnsăAlmei îi lipseau cu disperare acelemomente.

Chiar şi acum amintirile cubăiatul şaten şi înalt care o lua înbraţe ca pe un fulg de nea o dor. Dinaceastă cauză a venit aici,chemându-l şi pe el.Vrea să îivorbească pentru ultima dată şi, spreruşinea ei, să se mai cufunde pentruultima oară în lanul de trifoi, în ochiilui verzi.

Cu o umbrelă-n mână, Bogdan

se apropie de fata desculţă. Părulrebel îi este mustrat de fixativ,punându-i în evidenţă ochiiseducători.

Liceanul tatuat pe degetularătător, ce reprezenta o inimă frântă,se opreşte în faţa Almei. Costumulnegru şi elegant îl face şi mai înalt, iarcravata spânzurată de gâtul luiseamănă cu un şarpe ce-şi împrăştieveninul asupra lumii. Tocurile discreteale pantofilor de lac tac acum, lăsândnumai ploaia şi pe cea care i-a fostcândva iubită să cânte.

Dar, după câteva minute, privirealui rece şi distantă o fixează pe cea aAlmei, şi pe un ton acru zice:

- De ce m-ai chemat aici?- Pentru că voiam să te văd,

răspunde fata sec.- Şi de ce ai vrea să se întâmple

aşa ceva? continuă Bogdan.- Pentru că am nevoie, oftează

ea.Băiatul se încruntă.- De ce ai nevoie?

Alma nu îi răspunde.- Ai nevoie de umbrela mea?

întreabă el, văzând că picăturile deploaie pun stăpânire pe corpul ei.

- Nu, nu am nevoie de ea.- Eşti desculţă. Ai nevoie de

pantofii mei?- Nu, îmi sunt inutili.- Sacoul meu o să îţi ţină de

cald? Pielea ta e vânătă.- Niciodată.Adolescenta îl chinuie, iar Bog-

dan deja clachează. Alma vrea săsimtă şi el durerea de care încă nu ascăpat.

- Atunci ce vrei?! Ce vrei de lamine?!

- O ţigară.Băiatul făcu ochii mari, însă se

supuse. Scoase pachetul de ţigări dinbuzunarul pantalonilor de costum şi îiînmânează una din cele douărămase, împreună cu o brichetă.

- Mulţumesc!Fata aprinde ţigara şi eliberează

fumul gros. Vrea să îl înghită din adoua încercare, dar se îneacă.Tuşeşte până îi dau nişte lacrimi.

- Eşti bine? întreabă Bogdan.- Nu m-am simţit niciodată mai

bine, îi explică aceasta după ceînghite fumul toxic din a treia încer-care şi zâmbeşte triumfătoare.

Începe apoi să plimbe ţigaraprintre degetele ei lungi, care acumdouă săptămâni purtau inele de unaur veritabil. Văzând astfel, liceanulface întocmai Almei. Îşi aprinde ultimaţigară rămasă, dar după ce o duce lagură şi ia un puf se aude glasul ei,rugător:

- Îmi dai și mie din ţigara ta?Bogdan i-o dă nedumerit. Alma

fumează din ţigara lui, trăgând lacom,dar imediat se strâmbă. O aruncăneterminată pe asfalt şi îşi pune

intenţionat piciorul peea ca să o distrugă,arzându-şi talpa.

- De ce ai făcutasta? se răsteştebăiatul.

-Era amară ţigara.- Era la fel ca a ta.- Ba nu, încearc-o!

A mea e dulce, arearoma sufletului meu. Ata era amară, aveagustul răutăţii.

Adolescenta îşiîntinde mâna să îi dea„ţigara dulce”. Bogdanse crispează.

-Eşti nebună, Alma!- Arunc-o, te rog, pe asfalt şi dis-

truge-o aşa cum am făcut eu cu ţigarata, explică fata.

Bogdan o aruncă şi o turteşte cupantofii lui de lac.

- Ce ai simţit? continuă ea.Ridică din umeri.- Ce ar fi trebuit să simt, nebuno?Fata oftează.- Am avut dreptate - îi face semn

să se uite spre talpa piciorului ei-vezi? E rănită. Mă vezi? Suntdistrusă. Ai văzut? Ţigara era amară,am putut să empatizez cu sufletul tău.Dar tu nu ai simţit gustul ţigării meleşi nici durerea ei când ai călcat-o înpicioare. Tu nu ai simţit că te-am iubit.Niciodată nu ai făcut-o. Pleacă! Viaţamea s-a stins ca ţigara dulce. M-aicălcat în picioare, Bogdan, fără să tedoară, însă eu nu am putut face la fel.Sunt terminată. Pleacă! Nu înţelegcum am putut să mă ard în flacăraunei iubiri inexistente. Pleacă, ţigarăamară!

pagina 12 revistă de cultură

PLUMB 116

DINTRE SUTE DE CATARGE...Andreea Munteanu

C.N. „Vasile Alecsandri” Bacău

Zbucium de scriitor (fragment)

”Scumpa mea Anda, Nu-mi închipui că există o

explicație verosimilă pentru absențamea din următoarele zile. Îți scriu cugândul că vei avea răbdare operioadă, până ce soțul tău rătăcit vareuși să se regăsească, să atingă dinnou țărmul unei vieți ca mai înainte, sărăzbată valurile furioase ale oceanuluinesiguranței în care se află în acestemomente... Nu mă aștept ca acestproces să fie unul ușor și suntconștient de comportamentul meunepotrivit față de tine. Sunt sigur că airemarcat, în ultimele săptămâni, ce felde lupte se dau înlăuntrul meu, în cefel mă străduiesc să desfac nodul ces-a creat în mintea mea și care rezistăcu îndârjire. Mă simt, mai curând, is-tovit și secătuit, însă încerc, cu unultim avânt, să îmi revin. Îți jur căîncerc să-mi revin...

Nu știu dacă gândurile și temerilemele sunt raționale, însă mă încred înfaptul că sufletele noastre stau veșnicîmbrățișate, iar tu vei înțelege durereacu care mă confrunt...Ce soartă crudămi-a zămislit ca o persoană să-mi fiedistrugere și salvare! Cât am încercat,draga mea, să nu-mi amestec celedouă vieți! Te rog să citeștiurmătoarele rânduri și să descoperilucrurile care mă frământă de atâtatimp.

Știi prea bine, iubito, că înainte detine, întreaga-mi viață se sprijinea pescriiturile mele, fiecare zi îmi era onouă șansă să aștern totul pe foaie.Am fost legat de condei de când măștiu și tot atunci, cu știință sau fără,am depus un jurământ acestuidemon.. uneori ascuns sub miresmeprimăvăratice, alteori sub furtuninesfârșite în miezul smeritului meu su-flet. Trăiam, vezi tu, într-o profundăînlănțuire cu o fantasmă ce-mi creeainterminabilă plăcere și tot atâtasuferință..

Mai târziu, mi-ai apărut în cale.Înainte să ne cunoaștem cu adevărat,am încercat să creez fel de fel de sce-narii care puteau transforma povesteanoastră într-o veritabilă operă: amscris despre iubiri neîmplinite, senti-mente neîmpărtășite, despărțirisfâșietoare... Era ușor să compunatunci când viitorul îmi era incert șieram în stare să concep tragedii înmintea mea; nu îmi imaginam, însă,că relația noastră va decurge astfel șică mă voi fi lăsat pradă sentimenteloradolescentine ce m-au cuprins. Cumputeam să nu mă îndrăgostesc detine, mică minune? Cum puteam sănu fiu fermecat întru totul de simpli-tatea ta năucitoare, care ascundea unom atât de complex, de delicat, desenin? Cum puteam să mă feresc decele mai frumoase zâmbete care mi-au fost oferite vreodată?

În fine, odată ce relația noastră aînflorit, scrisul mi-a devenit o povară:inspirația mi se scurgea din vene,răbdarea mea se reducea secundă cusecundă, iar toată atenția-mi eraîndreptată spre tine; nu regret însămomentele prin care am trecutîmpreună și dragostea încă vie din su-fletele amândurora, nu, căci tu-mi veirămâne veșnic cel mai mare izvor debeatitudine. Faptul că am devenit de-pendent de tine, însă, mă pune într-omare dificultate. Simt că, dacă mai tre-buie să-mi caut echilibrul în acestemomente, numai prin scris o pot face;așadar, toate aceste sentimenteamețitoare m-au făcut să iau deciziade a pleca în căutarea vechiului eu.Am să-l aduc acasă, draga mea, și amsă-i fac cunoștință cu mine cel deacum... Și voi fi iar om.”Am mai strâns

o dată condeiul în mâna-mi încleștatăînainte să îl las să cadă pe biroul uzatși m-am ridicat amețit din scaunul încare obișnuiam să petrec ore în șir .Deși instinctele îmi dictau să regân-desc ceea ce urma să fac, amîmpăturit foaia gălbuie și am așezat-oîn centrul biroului, lângă tocul meu al-bastru, cel mai de preț pe care-lposedam. Cu mintea tulbure, mi-amînșfăcat toate manuscrisele începuteși neterminate de pe birou și le-amlăsat să cadă în servieta pe care opurtam întotdeauna alături de mine.Totul îmi părea neverosimil, lipsit desubstanță-nu credeam că acțiunilemele vor fi putut să mă ajute să îmirevin, însă știam că trebuia să încerctot ceea ce-mi stătea în puteri pentrua mă redescoperi, pentru a-mi găsipacea. Mă simțeam, atunci, ca un omorb, un om căruia soarta îi furase totce iubea mai mult, îi răpise o partevitală a totului său. Pentru mine,scrisul îmi era la fel de nelipsit precumapa, îmi oferea satisfacția facerii și adesfacerii oricăror gânduri și senti-mente nutream înlăuntrul meu... Întot-deauna-mi străbăteau minteamomentele când bunicul mă sălta pepiciorul său când eram numai de-oșchioapă, mă ținea cu mâna-i puțintremurândă de spate și îmi zicea rar,dându-mi timp să cântăresc fiecarecuvânt: ”Dragul meu Tudor... Tu ai săfii mare, ascultă-mă pe mine!.. Căciașa cum Zeus nu se lipsește niciodatăde fulgeru-i, nici tu nu vei putea să lașifoaia din mână. Și precum săgeata l-a ajutat în atâtea lupte, așa și condeiulîți va fi cel mai de nădejde prieten șinumai cu ajutorul lui vei răzbate înorice greutate a vieții!..”. Cuvintelesale îmi răsunau necontenit în gând,

căci încurajarea lui îmi gâdila orgoliulși mai tare mă făcea să lucrez, săcompun, să lupt cu îndârjire până ceaveam în față opera perfectă. Depildă, în adolescență, obișnuiam săscriu de zor până după miezul nopții,căci perioada aceea te umple de celemai multe și diverse sentimente din în-treaga viață omenească... Și,următoarea zi, rugam prietenii maimari să mă însoțească până la casabătrânului, unde îi arătam cu mândrietoate străduințele mele, iar el îmi luamâna și mi-o săruta, spunând: bag deseamă că în fața mea s-a arătat unmare, mare scriitor...

Astfel, năucit de gânduriapăsătoare și speranțe deșarte,încălzit întrucâtva de amintirile ce mălegau atât de strâns de visul meu, amînșfăcat paltonul din cuier și, cu oultimă privire la odaia în care am dusmilioane de lupte cu mine însumi, amînchis ușa și am străbătut pe nesimțiteholul, găsind-o pe Gina, ajutorul meude încredere, curățând de zoraragazul din colțul bucătăriei. Zărindu-mă gata de plecare, s-a oprit și m-acercetat din cap până în picioare pedeasupra ochelarilor.

-Plecați în oraș așa devreme,domnule? (...)

Maria IlieC. N. „Dimitrie Cantemir”-Onești

Ca ei și noi...

Se scutură salcâmii În ape și în ploi,Puțin, și vor rămâneLa fel de goi ca noi.

În râuri apa treceÎn valuri reci, vioi,Dar pietrele nu-mbracă:Rămân goale ca noi…

Petală cu petalăAdie ca un roi,Ce-a mai rămas din floare –Ce-a mai rămas din noi.

Se pierde apa vieDin vremuri dinapoi.Rămâne doar cea moartăPe care o bem noi…

Și însăși primăvara Suspină pentru noi,Dar nu mai are lacrimiÎn ochii rămași goi.

Se scutură salcâmii…Ne-am scuturat și noiÎncet, încet ne pierdemÎntre pământ și ploi!

Întrebare

Vânt de toamnă, ziua meaVrei să mi-o grăbești cumva?Sau copacii dezgoleștiSă pășesc pe ce clădești,În loc să pășesc curatPe pământul înghețat?

Vânt tomnatic, nu cumvaSă mă colorezi ai vrea?În octombrie să cadLângă trunchiul unui brad,În noiembrie să zacÎn pământ să mă prefac…

Vântule, iubirea meaÎn gutui s-o pui ai vrea? Să o pui ca pe un darLângă gustul dulce-amar?Sau gutuie să mi-o faci Și în puf să o îmbraci?

Bruma nu te-a înghețat?Ploile nu te-au udat?Crengile te-au sfâșiat,Frunze te-au împovărat…Ochii mei, doar ei te-au plânsCenușiu când ai ajuns!

Sunt un fluture

Sunt un fluture venit din amintire…

Pe-aripa mea port visul și trecutulCâteodată îți picur în privireFrumosul și urâtul.

Sunt colorat cum e și viațaCu greutăți, bune și rele.Străbat și curcubeul, dar și ceațaDar oare nu m-au colorat și ele?

Câteodată mă așez pe-o floareȘi-ncep mai vesel să compun.Atunci e roșu sfântul SoareȘi visele eu ți le spun.

Le-așez apoi în pulbere făcutePe-aripile pictate zi cu zi.Le colorez pe cele mai plăcute,Iar cele sumbre-s străvezii.

Bianca Ioana MareşLiceul Teoretic “Spiru Haret” Moinești

Unde-mi eşti?

Plânge cerul strivindu-mi sufletul,Dar ar fi soare de mi-ai fi tu,Gonind demoni din adânculAbisului ce-mi poartă gândul.

Tu-ndrepţi îngeri spre lumină,Călăuză-mi eşti în minteŞi-n discreţie deplinăZdrobeşti inimi prin cuvinte.

Ori te strig, ori te ignor,Şi-ţi vorbesc fără cuvinte,Căci mă sfâşie de dorAle noastre jurăminte.

E-n zadar, căci este scrumTrecutul ce iar mă cheamă...E târziu să-ţi spun acum,Dar lipsa ta-mi provoacă teamă.

O speranţă

Oberlihtul vieţii meleE acoperit.Broderii din praf de steleMi l-au risipit.

Dar legată-n întunericMai am o speranţă:Aştept un tablou feericSau o altă viaţă.

Existenţa-i trecătoare,Ca şi fericirea,Dar poveşti nemuritoareSlăvesc nemurirea.

Şi mă-ntreb de ce sunt euTot ceea ce sunt,De-am atins vreun apogeuAl vieţii pe pământ.

Doar mama...

M-ai creat şi strâns în braţe,Ai cântat de preţ povaţe,

Sufletul mi-ai ocrotit,De-am urât ori am iubit.

Lacrimi curse, întristatăTu le risipeşti îndată.Ochii, cuprinşi de durereÎi îmbălsămezi în miere.

Mâinile-mi reci, tremurândeLe-ncălzeşti cu gesturi blânde,Iar părul roşu-rubinMi-l dezmierzi într-un suspin.

Îmi eşti mamă, eşti lumină,Protectoarea mea divină.Îmi eşti umbră, dar şi soare,Ce trist, căci eşti trecătoare...

Inuman

Expresii reci, întunecateDistrug feţe fermecate,Ce născute-n autenticSe preschimbă în identic.

Ploaia de lacrimi nu-i tristăÎntr-o lume egoistă.Nici zâmbetul nu e ce-a fost,Ci doar o mască fără rost.

Şi-aş dori un suflet vechi,Ori o licăire-n ochiÎntr-o lume-atât de tristă,Într-o lume egoistă...

PLUMB 116

revistă de atitudine pagina 13

Să te înalți femeie din scrisultău, să ai aceeași vârstă cu râul,să consideri scrisul dreptrugăciune – iată câteva coordo-nate ale artei poetice propuse deMihaela Aionesei în recentul săuvolum, „Zodia palmelor tale”.Dezvăluind ceea ce este profundși cast în iubire, „cuvintele pe careți le scriu/ nu dor și nici nu strigă/sunt lumânări care veghează/splendoarea mâinilor împreunate/eu lor mă-nchin/ și simt cum urcăîn mine/ un fir de busuioc/ și unulde lumină” („icoana sufletuluimeu”). Cu răbdare, risipă și îm-blânzire de ninsori, poemeledecantează neliniștile, topescpartea întunecată a senti-mentelor, pentru ca, din adânc, deacolo unde „o gheară în umbră șispaimă/ umblă cu sabia scoasădin teacă”, din acel „sălaș pentrusingurătate” să izbucnească, purăși clară, o nouă viziune a senti-mentelor: „cuvintele mele searuncă spre lună/ să-și spele înstele ochiul de lut/ apoi se întorcîntr-o ploaie măruntă/ să îmbraceîn lumină adâncul/ acestui ne-cunoscut/ ce sapă-n mine ca înpiatră/ să mă aflu/ să te cânt” („al-tfel de poem”).

Mihaela Aionesei stăpâneștetehnica metaforei, iar poemele pecare le scrie sunt, de cele maimulte ori, în totalitate, o expresiemetaforică a dorului, sau a stăriide plutire, sau a căutării, sau anevoii de atingere: „mi-e dor săvăd cum umbli/ treierând ninso-rile/ cu mângâierile și șoapta/ atâtde adânc și greu/ că nu mă pot în-toarce/ nicicând la toamna/ care-am fost” („beatitudine”). Stările deexaltare sunt urmate de tihnămeditativă, apoi vine revelația,căci a iubi, par a spune poemele,înseamnă să te apropii de Dum-nezeu, prin omul iubit: „nici unbărbat nu mi-a surpat zidurile/niciunul n-a îndrăznit să măarunce/ în fântâna din mine/ înadâncul ei mă văd cum scot/ pen-tru poeme/ apă vie/ și-n fiecareseară/ îți mulțumesc în rugăciuni/că-mi ești/ lumină lină”(„revelație”).

Erotismul feminin estesugerat cu decență, clocotulfierbinte și mundan se simte întextura metaforică, dar există în-totdeauna un văl de purpură șiaur, cum ar spune Poetulnepereche, care transfigureazămagma realului și-o transferă într-un imaginar celest: „din lăuntrultău stelele luminau zidul/ al meucăzuse la o intersecție înainte săte întâlnesc/ și n-am mai fost înstare să-l iau în spinare/ eramușoară și simplă/ ca o boare carerepetă la nesfărșit dansul/ sur-prins de întâmplare// umăruluimeu stâng îi crescuse o aripă/ înprelungirea ei te sprijineai atât deblând” („întâmplare”).

„Ți-am rămas datoare culuna de pe deal” („înfrigurare”),mărturisește poeta într-unmonolog liric adresat; cel iubit, camirele din „Cântarea cântărilor”,este dăruit cu miresme, cu volup-tatea rostirii, este invocat cu în-frigurare atunci când lipsește,este așteptat să modifice conturulrealității: „să vii încet…/ să vezi

cum am umplut/ cu lacrimi țarcul/copilăriei tale// din fiecare bob/ seva ridica zâmbitor/ un îngerpregătit/ pentru îmbrățișare/ să nute temi/ sunt daruri rare/ doruri/pentru toți anii…” („pentru toțianii…”). Dragostea este o întâm-plare și „Tot ce-i întâmplător eacoperit de divinitate”, cum binespune acest moto ales de Mi-haela Aionesei din Aristotel;dragostea vine pe furiș,neprogramată, și poate să-țischimbe lumea și sensul ei, eadepășește cercul de lut și tindespre integrarea în cosmicitate:„cuvintele mele se aruncă sprelună/ să-și spele în stele ochiul delut”.

Poeții din generația maitânără, obișnuiți cu explorarea ba-nalului, a cotidianului, cu frag-mentarea și exprimarea nudă apropriei realități, în numele auten-ticismului, rareori folosescinterogația retorică, punctuațiasubiectivă și voalarea unei stăriprin reprezentarea ei simbolică.Mihaela Aionesei preia lecțiaexpresioniștilor și o transpune înlimbaj modern, demersul ei neo-colind acea „spiritualizarelăuntrică” de care se făcea „vino-vat” și Lucian Blaga: „de nu-i iu-bire,/ de ce în mine se ciocnesc/cu atâta patimă scântei de stele?/de ce în scorburi de pământ măascund/ și îndrăznesc numai înzarva ploilor/ pe nume să te strig/în timp ce de la tâmplă până încălcâie/ doar tu îmi crești…”(„ecou prelungit”).

Forța vitală a sentimentului șia expresiei lui poetice vine dincer, din apă, din foc și din pământ,din acele elemente stihiale/pri-mordiale la care făceau trimitereși poezia lui Blaga, și poezia luiTrakl și poezia atâtor artiști careîncercau să cunoască lumea dinperspectivă emoțională perso-nală: „pământul duduie de am-intiri/ de parcă cineva ar fi aprinsjarul/ pe care-l țin strâns de-atâtavreme/ într-o cruce” („e martie în

lume”). Pendulând între terestru și

celest, renunțând la cromatică șipreferând un decor fragmentat,spiritualizat, luminat de arderealăuntrică, poemele MihaeleiAionesei au sinceritate șiprospețime, poate pentru că vindintr-o trăire autentică a stării dehar: „e iarnă, e prima iarnă în carenu stau/ cu sufletul întins înzăpadă/ ci în dragostea careinundă cerul și pământul/ încarnea ei e cald/ ca în aburul unuistaul plin de oi/ în sângele eicineva cântă/ leru-i, Doamne,leru-i ler” („colivia de nisip”).

* Mihaela Aionesei: Zodiapalmelor tale, Libris Editorial,2016

Cu sufletul întins în zăpadă*

Val

eria

Man

ta T

ăicu

țu

Nu se mai poartă „Să tăiţi bine!”.Cred că sloganul zilei ar trebui să fie“-Moarte liniştită!”. Sonoritatea este maicool şi peste toate, mesajul subliminaltransmis pregăteşte interiorul pentrusfârşenie, iar el, Măria Sa, Interiorul, nuva mai fi tensionat în proximitateaeternităţii.

Omenire asta păcătoasă şi nesătulănu a învăţat nimic din toată istoria lumii.Dornică de bârfă, superficială,„cârlionţată” de BAN, inversând priorităţilede parcă ar trăi o mie de vieţi, parşivă şicu instincte criminale din ce în ce maipregnante, de cele mai multe ori puse înpractică, atât la nivel de naţiuni cât şi lacel de individ, omenirea îşi construieşte,într-o inconştienţă plenară, dramaticulsfârşit!

Acum 246 de ani în urmă, mai precisîn 1766 vedea lumina zilei un englez careavea să bulverseze semenii cu teoria sa.Pe numele său, Thomas Robert Malthus,acest teoretician economic a fondat teo-ria care îi poartă numele, conform căreia„populaţia creşte în progresie geometrică,în timp ce mijloacele de subzistenţă crescîn progresie aritmetică”.

Adevărat că, în acelaşi an se naşteşi concetăţeanul său, John Dalton, cupreocupări mult mai benefice pentruomenire decât sus amintitul. Consideratpărintele teoriei atomiste, Dalton facenenumărate descoperiri în domeniul me-teorologiei, se preocupă de analiza aeru-lui şi comportarea amestecului de gaze şidescrie pentru prima dată cecitateacromatică.

Tot pe la 1766 dă ţipăt existenţial şiGermaine Necker, cunoscută în istoriesub numele de Madame de Staël ceacare spunea că: “ O naţiune nu are car-acter decât atunci când este liberă”.

Pe la noi, în aceste vremuri apareNARTUL, adică norma zilnică de lucru aclăcaşilor pe moşiile boierilor, normăinventată de Grigore al III-lea Ghica, celcare a avut un sfârşit tragic la 1 octombrie1777, fiind înjunghiat şi după aceea de-capitat de turci. Capul său a fost dus laIstanbul şi ţinut vreo două săptămâni înpoarta seraiului pentru „luare aminte”.

După aceste incursiuni colaterale înepocă, revenind la “temătorul denesăturare”, conform teoriei malthusiene,ca o consecinţă a acestei relaţii dintrepopulaţie şi starea economică, se con-sidera ( că se considera nu ar fi fost aşade grav, că se consideră este “ de belea”)că: sărăcia, bolile, epidemiile şirăzboaiele devin factori pozitivi pentruomenire ( revigorantă mentalitate!), datfiind că asigură echilibrul între numărulpopulaţiei şi cantitatea mijloacelor desubzistenţă. Înmulţirea, tendinţă con-stantă la toate vieţuitoarele, mai multdecât îngăduie cantitatea de hrană ladispoziţie, trebuie, în acest context,stopată prin mijloace naturale oriconvenţionale. Şi atunci… elementul ge-nerator de toate nenoricirile care trebuieîntreţinut şi conservat foarte bine sematerializeză în sărăcie, căci de aici şiboli şi epidemii şi războaie cu duiumul .

Şi… acestea fiind cele zise, darnedemonstrate de englezul acesta an-goasat de viitorul omenirii şi ce va băgaea în cavitatea bucală spre mestecare însusţinerea burţii, accesoriu anatomicdefinitoriu în recunoaşterea bunului trai,va trebui să ne gospodărim cât maimatematic ca nu cumva să crăpăm deinaniţie. Şi cum se poate rezolva aceastăproblemă într-o manieră rezonabilă?

STÂRPINDU-NE!Guverne ale lumii contemporane:

DISPONIBILIZAŢI! TĂIAŢI PENSII ŞISALARII ( nu-i aşa că nu ştiţi cineurmează la tăiere?)! ELABORAŢI

REGULAMENTUL ECONOMIILOR!DECLARAŢI RĂZBOI STATELORNEDEMOCRATICE! PRODUCEŢI

CUTREMURE LA MARI ADÂNCIMI,ELE VOR GENERA TSUNAMI!

ÎNFOMETAŢI PLANETA! DEVALIZAŢIBĂNCI! RESTRICŢIONAŢI DREPTUL

LA AER! Şi dacă “ciumpalacii” şi “viermii” vor

căsca bine ochii vor identifica cu marelimpezime apologeţii economiei de“economie” şi nu a celei de consum, einefiind alţii decât cei care s-au îndestulatîn draci prin furăciuni de milioane.

Numai aşa veţi avea şanse de aschimba în bine viaţa pe mapamond!

Cunosc eu unii care jubilează în IAD,de implementarea acestor metode pecare ei nu au avut timp a le aplica în to-talitate în timpul vieţii.

Hai, moarte liniştită! În folosul şi pro-gresul ulterior al omenirii!

Spre moarte… cu zâmbetul pe buze!Scriitorul, care nu mai ştie ce este.

SPRE MOARTE…CU ZÂMBETUL PE BUZE!

Mir

cea

Bo

stan

Stelian Spânu

IERTARE

Doamne, iartă-mă că-țispun în gura mareCă de mai multă vreme,

eu n-am putut să mai iubescCând am văzut că pe vrăjmaș

l-ai îmbrăcat în zaleȘi eu am stat în zdrențe, cerșind

un măr ceresc

Dar nu te-am răstignit încă o datăOricât de mult am tot crezut

că Te-ai tot dusCăci am știut că vei veni de-ndatăCe plânsul îmi va fi cucernic

și steaua încă n-a apus

Acum, îți mângâi picioarele străpunseDe inimi rele și de suflete fărâmeȘi-ai ridicat un pic privirea,Tu IisuseȘi parcă stau în haine de-mpărat,

cu nume.

TĂCERE

Eu am văzut tăcerea ca pe un lung șiragDe dulci cuvinte ce izbesc

o caldă răstignire

Dar ai făcut din ea rușinea ce aduce-n prag

Și ură, și patimi, și reproș, și nălucire.

Eu nu mai sunt ca altă dată-un idiotSă cred că supărarea ta-i nevinovatăDar nici nu pot acum ca să renunț la totDe dragul unei fete, ce-i drept,

atât de minunată

Și poate mâine, nu va fi deloc târziuSă-ncerc din nou să mut și munți din locDar mă-ngrozește gândul c-am să viuCu brațele deschise, și am să plec de tot!

URCUȘ

Te regăsesc în vers, mai mult decât în viață

Și te-ntâlnesc în cărți, mai mult decât pe drum

Dar clipa asta-i soare lângă gheațăȘi-i foc divin, alături de un scrum.

Tu tot mai urci, urcușul cu o treaptăȘi porți și cheia unei alte fericiriMă-mbăt mereu de drumul înspre faptăȘi mă revolt de teama unor noi priviri.

Îmi pare rău că purtăm cu noi toți anii lumii

Și e atât de mult de când ne-am întâlnitDar nu ne temem de tristețea viniiDe vreme ce urcăm spre infinit.

PLUMB 116

revistă de culturăpagina 14

O replică marca Şerban Cioculescu

După Primul Război Mondial, cafeneaualiterară bucureşteană era dominată demuşatisme, dar mai ales de tuşeurile floretisteale lui Şerban Cioculescu şi Camil Petrescu,bineînţeles fiecare pe cont propriu. Iată o mostrămarca Şerban Cioculescu: “Mihail Drago-mirescu, conducătorul Institutului de literatură,intră satisfăcut în aula Fundaţiei universitare. Dăcu ochii de Şerban Cioculescu, veşnic rival îndispute.

-Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele sediscută la congresul de la Copenhaga.

-Ce să zic, domnule profesor, decât că eceva putred în Danemarca.

*Din “ieşirile” curajoase ale lui Zaharia Stancu

În volumul memorialistic Viaţă şi cărţi ...,amintit de noi într-un număr anterior al revisteiPlumb, N. Manolescu menţionează câteva din“ieşirile” lui Zaharia Stancu, pe vremea când erapreşedintele Uniunii Scriitorilor, faţă de condu-cerea PCR, inclusiv faţă de N. Ceauşescu.

Într-o anumită împrejurare, Zaharia Stancui-a strigat unui colaborator apropiat al lui N.Ceauşescu că „el, preşedintele scriitorilor preferăsă fie spălător de toalete publice în Portugalia,decât scriitor în R. S. România”. Tot ZahariaStancu, i-a alungat din biroul său pe doi ofiţeri desecuritate care încercau să-l hărţuiască pe Al.Ivasiuc.

Interesantă a fost întâlnirea cu NicolaeCeauşescu, a conducerii Uniunii Scriitorilor, dintoamna lui 1971. În septembrie 1971, după cele-brele “Teze din iulie” a avut loc o întâlnire a luiNicolae Ceauşescu cu o delegaţie formată din18 scriitori în frunte cu preşedintele ScriitorilorZaharia Stancu. Între membrii delegaţiei era şiN. Manolescu, care nu era membru în Consiliuşi peste ani a consemnat această întâmplare.

La începutul întâlnirii Zaharia Stancu i-aadresat lui N. Ceauşescu mulţumirile de rigoarepentru acordarea cinstei de a fi primiţi, pentru caimediat să adauge: “ În urma Tezelor, scriitorii auunele nedumeriri” . N.Ceauşescu aflat în dreaptalui Zaharia Stancu, imediat i-a replicat fără să seridice de pe scaun: “Nicio nedumerire, tovarăşeStancu, nicio nedumerire. Lucrurile sunt clare”.Zaharia Stancu nu s-a aşezat, reluându-şi imper-turbabil cuvântul: “Mult stimate şi iubite etc. înurma Tezelor scriitorii au unele nedumeriri”.Replica lui N. Ceauşescu, aceeaşi, dar şi maiiritată, a venit din nou. Ca şi a treia oară, formulade introducere a lui Stancu, lăsat, în fine, să con-tinuie. Cum se ştie întâlnirea s-a soldat cu uneşec, în primul rând pentru Zaharia Stancu darşi pentru scriitori. La plecare Zaharia Stancu eracam descumpănit. La ieşirea din sediul CC alPCR, Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc, predece-sorul său în fruntea Uniunii Scriitorilor, se spri-jineau de mult pe mai tânărul, N. Manolescu.S-au descurcat cam greu prin labirintul fostuluisediu al CC al PCR. În loc să ajungă la intrareaB au nimerit la intrarea A, rezervată lui N.Ceauşescu. Au fost îndrumaţi corect de un ofiţerdin paza sediului CC. La ieşirea din sediu Za-haria Stancu zice: “Se pare că ne-am rătăcit, no-oi, scriitorii”. Imediat a venit replica lui M.Beniuc:“Era cazul să te rătăceşti şi tu. Eu am păţit-o maidemult”. După care N. Manolescu întreabă: “Dareu ce vină am?”. Şi Stancu zice: “Dumneata aitot timpul să te rătăceşti”.

*Opacitatea conducătorilor

La o şedinţă a CC al PCR, GheorgheVasilichi, din conducerea de partid, a spus:

-V-aţi rupt de viaţă şi de frământările poporu-lui, tovarăşe Ceauşescu.

-De unde ştii? l-a întrebat Ceauşescu .-De la popor, i-a răspuns Vasilichi.-Auzi ce spune poporul? s-a adresat

Ceauşescu lui Maurer.-Eu de mult nu mai aud şi nu mai văd nimic,

a răspuns acesta.

TRECUTUL

prin

ANECDOTE (59)

Ioan

Mit

rea

-Ieşise parcă din pământ şi s-a năpustit spre noi ca un apucat,agitându-şi mătura şi somându-nesă lepădăm tot ce luasem şi nucare cumva să ne mişcăm. Voia,pesemne, să ne aresteze peamândoi şi să ne prezinte comple-tului de judecată al tribunaluluipentru delictul de şterpelit regiburghezi prin efracţie. Când a datcu ochii de moaca hingherului,neagră, urâtă şi amară, de mirareşi de spaimă, amicul meu s-afăcut la faţă galben ca o lumânareşi a înlemnit în vârful maldăruluide hârţoage cu registrul acela fru-mos cu coperte dungate verzi-al-bastre deschis între mâini. Eramla ananghie, şi am avut nevoie decâteva clipe ca sa ne venim în fire,după care amândoi am sărit dinşopron şi am apucat-o la fugăspre gard, cu timbrele zburându-ne din buzunare. Fiindcă fusesemmai aproape şi eram ceva maiantrenat, am reuşit să sar gardulîn doi timpi şi trei mişcări, julindu-mă din goană în nişte cuie la ge-nunchi şi la glezne, am maialergat vreo sută de paşi şi peurmă m-am oprit, fiindcă dincolode gard braţul înarmat cu măturoial legii nu mă mai putea ajunge şivoiam să ştiu ce se mai petreceaîn urma mea. Isteţ şi parşiv,hingherul îşi schimbase tactica şi,lepădând măturoiul care-l încurca,îi tăiase amicului meu drumul şiîncepuse să-l fugărească în

zigzag prin curte, printre niştegrămezi de cărămizi vechi, decărbuni-ouă şi de lemne sparte,cu intenţia vădită de a-l înghesuiîntr-un colţ şi de a-l lua prizonier.Mircică nu era el foarte agil şisuplu de felul său, dar mai bine s-ar fi lăsat spânzurat decât să cadăîn labele hingherului. Când avăzut că hingherul se apropieameninţător de el, a aruncat re-gistrul cu coperte dungate, s-a es-chivat în dreapta, pe dupăgrămada de cărbuni-ouă, apoi înstânga, pe după grămada decărămizi, şi a ajuns, printr-un efortsupraomenesc, în capătul gardu-lui, unde scândurile erau aşezateorizontal, cu goluri între ele, încare picioarele se puteau propti cape un fel de trepte, doar că acolo,în capăt, gardul tribunalului eramai înalt şi nu putea fi trecut dintr-un salt ca în partea laterală, peunde trecusem eu. Gâfâind şitranspirat, Mircică n-a stat pe gân-duri (fiindcă nici nu avea de ales)şi, agăţându-se de un par cu dis-perarea unui înecat, a început săescaladeze gardul ca să scape.Dar nici hingherul de măturător nuavea de gând să se dea bătut cuuna cu două, în faţa unui puşticare încerca să-i înşele vigilenţa.Pe când Mircică se căţăra cu oneaşteptată vioiciune pe gard înlocul cel mai înalt, hingherul aapucat de pe jos, din grămada delemne, un ciot nespart şi l-a azvâr-lit după el cât a putut de tare.Lemnul a vâjâit scurt prin aer şi l-a izbit pe Mircică în plin, tocmai înmomentul în care izbutise săajungă în vârful gardului şi sepregătea să sară de acolo.

- Au-au-au-au, omu’ rău!!... aurlat Mircică, prăvălindu-se de pe

gard şi ţinându-se cu mâinile delocul delicat în care fusese lovit.Hingherul de cerber s-a aplecat sămai culeagă o bucată grea delemn, pe care însă n-a mai apucatsă o azvârle după noi. În câtevaminute amândoi eram hăt-departeşi ne număram prin buzunarepuţinele timbre cu care mairamăsesem, după toată aceastăaventură.

Nu peste mult timp, i-am pro-pus lui Mircică să mergem din noula arhiva vechiului tribunal, darMircică se văita că-l doare un pi-cior şi n-a vrut să mai meargă niciîn ruptul capului. L-am găsit atuncipe unul, Coşereaţă, băiatul ope-ratorului de la cinematografullocal, şi ne-am dus amândoi.După ce ne-am luat toatemăsurile de precauţie, am săritgardul şi ne-am îndreptat paşiispre locul ştiut. Era atâta linişte şipace pe acolo, că ne-am mirat.Dar când ne-am apropiat deşopron, am făcut o descoperirecare ne-a suprins din cale afară.Şopronul era gol, absolut gol,curat şi bine măturat, şi toatăarhiva vechiului tribunal lipsea.Mâini grăbite o luaseră pestenoapte şi o zăvorâseră într-un altloc, sub şapte lacăte, pentru canici un puşti să nu mairăscolească prin ea.

Arhiva vechiului tribunaldispăruse. Şi o dată cu ea, şi tim-brele, şi vechile acte, şi plăcereade a evada în alte timpuri şi de ale înţelege mai bine. Cine ar mai fiputut susţine, în lipsa acelor crâm-peie de adevăr, că lumeaadevărată nu este niciodată un joccromatic de alb şi de negru?...

(fragment din romanul în

Arhiva vechiului tribunal

Dan

iel

Dra

go

mir

escu

Cum începea vara, drumulnostru era malul Bistriţei. Apă cuhachiţe. Adică nestatornică,imprevizibilă. După ploile bogate şicalde, devenea fioroasă. De pedâmbul de la “Cruci” teînspăimânta. Se rostogolea ca unbalaur furios şi nesătul, valurilescrâşneau şi mugeau rozând dinstâncile devenite nevăzute, iar bul-boanele din josul lor se învârteauameţitor şi halucinant, cu gânduriucigaşe. Priveam şi mă gândeam:ce-ar fi să mă trezesc, aşa,deodată, acolo….? Iar pielea mi sefăcea ca de găină, mă înfioram deo spaimă trezită numai la acestgând…. Şi pe câţi dintre noi nu i-au înghiţit aceste ape năpraznice,tulburi şi adânci….! Nu era vară caBistriţa să nu-şi ia vama ei….Atunci, o teamă şi o tristeţe fără demargini se strecurau în sufletelenoastre…. Sus, pe deal, la Cimitir,ne conduceam prietenii “căzuţi”, pecare apele adânci şi hămesite îiluaseră brutal, după care, ca şicum nu s-ar fi întâmplat nimic, oluam de la capăt… În două, treizile, apele se reaşezau cuminţi, sfi-icioase, în albia lor ancestrală, de-veneau limpezi, curate precumlacrimile noastre vărsate la groapacelor înecaţi, iar noi abia aşteptamasta…. Soarele era atât defierbinte, totul te îmbia în valuri…!Prima dată mi-a fost tare frică….Închid ochii şi mă trezesc pe umeriitatei. Tata se născuse într-o căsuţă

chiar acolo, lângă râu, iar primul luidrum, la râu a fost. Îmi plăcea să-lvăd cum înoată, se “dădea mare”,cam toţi îl priveau şi-l admirau şi-llăudau: “Bă, Aristotele, parca-i fi olostriţă, aşa înoţi de bine….” Iartata zâmbea şi se “dădea mare”:Staţi să vedeţi de câte ori trec apadincolo, pe malul celălalt….!” Şi se“înfigea”, fără teamă, ba cu mareplăcere, în râul bolborosind domolşi iute şi rece şi, aşa, trecea Bistriţade zece ori, fără să se odihnească.Atunci tatăl meu îmi apărea ca unadevărat rege al apelor, ca un zeunemuritor, ca viteazul vitejilor….După care, mă lua în braţe, măaşeza după umeri, iar eu,strângându–mă, tremurând şiemoţionat, după gâtul său, îl în-demnam spre adâncuri… Eram laDig. Aici apele mângâiau malulînchingat de pari şi ţăruşi şi dulapide stejar trainic, umpluţi cu pietrelemari din râu, înălţat, astfel, încât,după ploi, să nu se reverse în ma-hala şi să inunde grădinile şicasele. Deşi, chiar şi aşa, n-au fostpuţine cazurile când spaimainundaţiilor i-au alungat pe oa-meni din gospodăriile lor…Dar, în zilele liniştite, fără fur-tuni şi ploi ucigătoare, apa se“tolănea”, cuminte, alintându-se, parcă, de digul acela şi for-mând un fel de golf cu maripromisiuni pentru înotători.Aici, oricât te-ai fi străduit,nu-i dădeai de fund, iarscufundările erau un semn deadevărată vitejie, de nobleţe… Darpână a ajunge eu aici, învăţam,deocamdată, să mă impac, sădevin prieten cu străveziul apelor,să le mângâi de pe umerii laţi şiputernici ai tatălui meu. Aşa înotatata cu mine, apa era adâncă, cumult peste înălţimea unui copil deşapte, opt ani, aşa m-a învăţat sănu-mi fie frică de vâltoare şi de va-

luri, să fiu curajos, dar foarte atentcu râul acesta nărăvaş ca unarmăsar de rasă… Nu peste mulţiani, adevăratul înot l-am învăţat cuprietenii de pe “Lăpuşneanu” şi dinstrăzile din jur, o mulţime de băieţi- Ion Robu, Costică Ivănescu, TitiCostea sau Titi Rusu, Florică Duri-can, Didi Liciu, Tuţă Botez, Nelu şiLulucă Otavă, Fanu şi Gică Aca-trinei, Didi, frate-miu, sau DidiMunteanu…. Şi aş putea să maiamintesc vreo douăzeci. Ne în-demnam unul pe altul, iar, încazurile de pericol, ne scoteam dinprimejdiile care ne pândeau…Apoi, când devenisem stăpâni pemâinile şi trupul nostru şi pe ape,spintecând, cu îndrăzneală şi neîn-fricare, undele râului, făceam,chiar, “excursii” spre Viişoara sauSarata, sate la trei, patru sau cincikilometri în amonte, iar plutaşii nelăsau să ne urcăm pe plutele lorlungi, din patru, cinci “căpătâie”,care, ca nişte şerpi uriaşi, veneaudispre Buhalniţa sau Broşteni sauHangu sau Borca şi adăstau,

cuminţi, la malurile unde fabricilecu nesăţioasele lor gatere abia leaşteptau să le transforme în scân-duri… Liberi şi voioşi, priveam cuadmiraţie şi încântare cum erauancorate plutele la mal.

***********************Din volumul în pregătire -

Noi, cei de pe „Lăpuşneanu”. (Continuare în pag. 15)

Eu

gen

Ver

man

LA DIG

*

(Continuare din nr. 115)

revistă de atitudine pagina 15

PLUMB 116

Cuţitul ştirb,cu lama ruginită,sfârteca ştirul şivolbura. Poate dinpricina armei atâtde nepotrivite,poate din cauzasoarelui caresuliţa prin spăturapălăriei de paie

ochii neliniştiţi ai băiatului, mâinilemari, crescute nefiresc peste vară, seîncurcau întruna în şuviţele vegetale.Roşii şi verzi, le-ai fi asemuit cu res-turile de hârtie şi pânzătură risipiteiarna pe uliţa desfundată, după tre-cerea alaiurilor funambuleşti aleirozilor. Însă, chiar dacă ochii luipriveau macii din grădină şi muşcateledin fereastra Smarandei, fustele eicolorate şi şorţul cu vrâste, el n-ar fiştiut numi ceea ce vedea doar cuaceste două cuvinte atât de simplu derostit: roşu şi verde. Şi tocmai pentrucă asta nu se putea, inventase el unînţeles anume pentru culori – pentrulipsa lor, mai bine zis.

Se făcea că aceea dintre ele carese numea verde era tatăl lui, iar cearoşie – maică-sa. La început, un în-ceput de care nu-şi aduce prea bineaminte, ochii lui le deosebeau,înţelegeau că există verde şi existăroşu, tot aşa cum existau tatăl şimama, doi, unul lângă celălalt. Dupăaceea s-a întâmplat ceva, el nu ştiece, era prea mic să fi prins înţelesul lu-crurilor. Părinţii s-au despărţit. El arămas în sat, cu Maia, bunică-sa,mama tatălui. Şi în ograda ei a crescutmare, o dată cu puiul de tamariscplantat chiar în ziua când s-a mutat elacolo. Taică-su e tot în sat, stă la casanouă, de pe uliţa Hogii. Nu e departe,dar e ocupat şi-l vede rar. Despremaică-sa nu ştie prea multe. A plecat„cucoană la oraş”, cum zice Maia. S-a măritat cu un frizer. Are şi doi plozi,fraţii lui, adică. S-a dus de câteva orila ea, dar nu i-a fost drag să steaacolo. Copiii erau mici, răzgâiaţi,lipicioşi de la bomboanele pe care lemestecau întruna. Ori poate numai luii se părea. Maică-sa, mereu muncită:gătea, spăla, călca. Uneori, citeaziarul, pagina cu ferparele celor stinşi– „of, că repede se mai duce lumeaasta, dragul mamei!” –, răsturnată peun fotoliu cu pânză roşie (dacă roşieo fi fost, el nu-şi dădea seama), izităpe alocuri. Stătea acolo, uitând parcăsă se ridice, cu ochii în foaia cu mirosde cerneală tipografică şi cu ţigaraîntre arătătorul şi mijlociul mâiniistângi, cu scrumul nescuturat,înălţând spre tavan şarpele fumuriu.Îşi mai aduce aminte de izul decolonie ieftină şi de tâmplelepomădate ale frizerului. În rest, nimic.Sau poate doar refuză să îşiamintească.

Da, asta credea el că s-a întâm-plat: culorile, ca şi părinţii lui, există,sunt acolo, însă nu le mai vede, nu lemai simte ca la începuturi. Există, darstrăine de el.

*Şirurile lungi de porumb stau între

băiat şi fata-femeie la care visează dela o vreme. Dinspre curţile Smarandei,un cântec fragil încearcă să ajungăpână la el. Nu aude cuvintele. Şi leînchipuie numai. Aşa cum îşiimaginează buzele ei, despre care elcrede că au culoarea macilor – ori avrâstelor şorţului suflecat –,mişcându-se încet, eliberând versurileîn aerul cald.

Foaie verde grâu mărunt,Nu-i un ceas, nu-i un minutSă nu plâng în aşternut.Şi tot stau şi mă gândescCum de voi să mai trăiesc?Şi-altă foaie de trei flori,Aşa-mi vine uneoriSă beau otravă să mor.

Şi iar stau şi mă gândesc,Cum o să mă otrăvescCând am zile să trăiesc?Voi trăi o zi sau douăŞi m-oi duce-n lumea nouă...!

Şi glasul tânăr urcă din el, seînalţă deasupra creştetelor porum-bilor, care se mulţumesc doar săîngâne cântecul subţire, umplândvăzduhurile cu tânguirea lui.

*„Costine, Costine, iar te-au furat

Ielele, maică...?” O aude venind dinspatele casei pe Maia, cu pasul eicumpănit, de parcă ar vrea sămăsoare mai bine hotarele timpului. Şiîntinderea locului. „Cu tine, fătulbunichii, or muri răţele astea defoame.”

Băiatul răsuceşte limba cuascuţişul în sus şi, dintr-o singurămişcare, cu latul custurii adunăverdeaţa de pe tocător în lighenaşulalbastru, cu smălţuială pleznită. Fe-meia pregăteşte apoi, cum ştie ea maibine, mâncarea pentru paserile lihnitede foame şi toropite de căldură. Leademeneşte, cu vorba ei moale capânza nouă de bumbac. Şi păsărilevin la chemările ei, şi ciugulescaproape tandru cauciucul încălţărilor,şi îşi lipesc capetele pufoase, deumbră galbenă, bobocii mai ales, depicioarele cu pielea pergamentoasă,scrijelită de mărăcini, ale bătrânei.

*Cântecul din curtea vecină se

opreşte brusc. Poarta scârţâie şi unglas de bărbat, puţin băut, gândiCostin, îi porunceşte femeii să aducăsăpunul şi carafa cu apă. „Bine că sespală, măcar, înainte de a înfuleca...”Îi era urât de omul care mirosea arachiu prost şi a mahorcă, avândhainele mereu pătate de transpiraţie

şi motorină. Smaranda, nevastă-sa,era până mai ieri tovarăşa lui dejoacă. Ce mai trânte încingeau iarna,prin zăpada înaltă, şi cum se urca elvara în corcoduşi, scoborându-se deacolo cu sânul plin de fructele pejumătate coapte, să le împartă amân-doi. Una mie, una ţie, una lu’ popa Ilie,alta colo-n pălărie... Fata se măritaseîn primăvară, nu avea nicişaisprezece ani, şi după o lună maică-sa murise. În ograda lor, unde îşi pe-trecuse atâtea veri frumoase,strecurându-se printre ostreţele prinsenumai într-un cui, era acum stăpânbărbatul de patruzeci de ani. A fostargat la moşier, vara avea în seamă şitreierătoarea, îl învăţase neamţul careo adusese acolo; acum e mecanic peundeva la oraş, pleacă dis-de-dimineaţă şi se întoarce târziu,behăind un cântec murdar. Ştie totsatul că e cu voie bună. Intră în casă,izbeşte, strigă şi... ceva se întâmplăacolo, de se umple noaptea cu icneteşi cu gemete. Bărbatul horcăie gros şi,mai la urmă, Smaranda slobozeşte unţipăt subţire, de pasăre rănită. Apoi,linişte... În zori, alte zgomote,scârţâitul porţii, şi viaţa o ia de lacapăt. Câteodată, după astfel deîntâmplări, fata abia se mişcă prinogradă, de parcă toată noaptea acărat sacii cu nuci din pod în tindă...Alteori, saltă veselă şi toate au spor.Curăţă ograda, suflă spuza de pe cup-tor, aduce în mijlocul curţii o baliemare şi începe să frece albiturile lazolitor. O dată, numai, deşi era dejavară, a ieşit din casă cu basmaua

trasă pe ochi şi înnodată duşmăneştesub barbă. A întâlnit-o la fântână şi eas-a ferit din calea lui, dar a avut vremesă vadă urma loviturii sub tâmplastângă...

*Femeia îşi sprijinea uşor capul

brobonit de sudoare de umărul lui.Nările-i inhalau cu nesaţ mirosurileamestecate, de busuioc, de nucăamară, de transpiraţie, şi băiatul simţicum gura i se umple cu o licoare cugust dulceag şi ameţitor... După încor-darea teribilă a ceasului din urmă,emoţii şi nedumerire, dorinţă, o teamăcumplită care se cuibărise în vintre,valuri de căldură şi transpiraţii reci şidin nou foamea aceea de nestăvilit,care-l făcea să înainteze ca un în-ceput de uragan spre femeia ce îlprivea liniştit, atât de liniştit încâtnumai privirea ei îl făcea stană depiatră; după acestea toate şi cele carese mai întâmplară după aceea şi carenu-s de povestit, băiatul (ori poate mainimerit ar fi să spunem bărbatul tânăr)avea senzaţia că trupul întreg îi eracufundat în apa curată a unui râu poditcu ierburi de mătase. Şi apa curgeamângâietoare peste el, şi totul eranumai pace, şi ultima vlagă sescursese din el, şi doar bătăile încăiuţi ale inimii îi aminteau că un lucrumult prea serios se întâmplase. Îşi în-toarse pe jumătate capul, doar atât câtsă poată privi chipul femeii: pe celecâteva fire argintii se odihnea o razăde lună. Zâmbea. Şi zâmbetului aces-tuia fermecat vru el să-i zică o vorbă,cu care se îneca întruna, de-i ieşea pegâtlej numai o bolboroseală ciudată.Cu o sforţare neomenească, băiatulrosti desluşit: „Mulţam’ frumos!”. Şiatunci ea începu să râdă, ca unzurgălău în serile de Crăciun, şi-ispuse ceva care-l făcu să simtă cumcasa întreagă se năruieşte peste el:„Aşa zice şi taică-tu!...”

Toată vara trăise cu gândurile an-inate de vrâstele Smarandei. Ochemare, nedesluşită la început, darpe care începuse s-o ghicească, să-iafle izvoadele şi rostul, creştea înlăuntrul lui. Când a înţeles ce se pe-trece cu el a roşit, de parcă toatălumea i-ar fi ghicit gândul. Cu toate cănimeni altcineva nu era prin preajmă,a roşit şi s-a ascuns după haina vecheatârnată în cuiul din tindă. A stat aşa,ascuns, cu fruntea lipită de peretelece mirosea a pământ, a bălegar, apaie şi a văruială proaspătă, pânăcătre seară, când s-a întors Maia dinsat şi l-a strigat, neliniştită că nu-l vedeniciunde. O vreme, a ocolit-o pe fată.Nu mai răspundea, peste zi, când eaîl chema şi îl îmbia la căpşune şizmeură, ca-n verile bune de altădată.Nu mai ieşea la fântână, să-icumpănească ciutura şi să o tragăafară, şiroind de apă. Se retrăgea înşopronul bătrân, printre uneltele vechi,cu flori de rugină, unele rămase de labunică-su, pe care nu-l cunoscuse, al-tele de la tatăl lui. Lua câte o bucatăde lemn aruncată în vreun colţ şirindeluia la ea până ce nu mairămâneau decât aşchiile...

Într-o zi au intrat în curte doiflăcăi, să-l cheme la scaldă, căcisoarele dogorea atât de tare, încâtnumai în apa râului ce-şi croise albieprin clisa albastră se mai puteau ostoide căldură. Şi-a luat de pe culme opereche de izmene, albe, de insubţire, şi a plecat cu ei... Da’-n varaaceea băieţii n-au mai tras cătrescăldătoarea copiilor, s-au avântatacolo unde era apa mai mare şi flăcăiise întreceau în voinicii dinainteafetelor, care-i priveau râzând întruna,de pe malul înalt. Câte una, mainestăpânită, se arunca şi ea în undă,alături de ei, iar când se ridica dea-supra cămeşa străvezită de apă lăsasă se vadă unduirile unui trup intratabia în anotimpul coacerii. Cei doi, cucare venise, se răcoreau, deja, în râu,în vreme ce el încă se mai codea.(...)

(Fragment)

Porfiria… Porfiria!

Sim

on

a N

ico

leta

Laz

ăr

“Şeful” plutei cobora în apă exactatunci când trebuia şi lega “capul” prinscu o şufă puternică, de un ţăruş înfiptîn mal. De parcă n-ar fi vrut săpărăsească “şforul”, pluta seîndărătnicea, dar zadarnic. Era prinsăbine şi apele îi duceau tot “trupul”înainte, îl arcuiau şi-l întorceau şi-l “li-peau”, în cele din urmă, de mal…Atunci aşteptam, cu sufletul la gură,momentul cel mai minunat al acesteiunice ocupaţii, adică aceea de plutaş,când malul apei şi pluta se îmbrăţişauca doi îndrăgostiţi… După aceea, bu-tucii erau desprinşi, unul câte unul, şiridicaţi în adevăraţi munţi de buştenicare se “prăjeau “ sub soarele fierbinte.Oamenii aceia făceau o muncă foartegrea, plină de primejdii, o muncă ceimpunea cunoaştere şi respect pentrupădurea din care erau tăiaţi copacii ,dar şi o bogată experienţă în a duceplutele la vale, prin vâltorile şi cap-canele apelor, până acolo, la fabricilede cherestea înşirate, ca niştemărgele, în imediata apropiere a râu-lui…. Erau fabrici la Tarcău, Vaduri,Sarata, Piatra şi, tot aşa, până laGalaţi… O, tempora…!

… Dar locul nostru rămânea“Digul”. Aici, cum aminteam, apa erafoarte adâncă, băieţii mai mariconstruiseră o trambulină, de fapt, oscândură lată şi flexibilă, ce “urca” pedig şi se arcuia deasupra bulboaneicelei mai adânci, unde apa trecea detrei metri adâncime, apă pe care ospintecam cu trupurile noastre bron-zate de soarele arzător de vară pentruca, o dată ajunşi la mal, să nu ne în-toarcem, ci, precum tatăl meu, săînotăm voiniceşte înapoi, spre malulcelălalt şi, tot aşa, de mai multe oripână simţeam că oboseala ne-ar da lafund… Ne întreceam unul pe altul,care e mai agil şi mai rezistent, ţipam,râdeam, era o bucurie generală… Numai zic de laurii pe care-i “câştiga” celcare făcea “prima baie din an”. Ăstaera visul fiecări ţânc: de 1 mai – dacănu, chiar mai devreme, dar, de regulă,în ziua întâia a lunii florilor – să searunce, primul, în apele reci aleBistriţei. Şi, chiar dacă mult aşteptatazi se anunţa răcoroasă, tot se găseau“nebuni” care intrau până la “adânc”… Aici nu se îneca nimeni căci locul eranumai al celor ce ştiau să înoate bine.Iar eu eram, cred, printr-a şasea cândfăceam calea spre malul celălalt, luândvalurile în piept, sau ocolind cu în-demânare stâncile parşive ascunsesub ape. Erau biruinţele pe care lepreţuiam cel mai mult, un fel debărbăţie juvenilă, din care nu lipseaucurajul şi orgoliul… Puţin mai la vale,“înota” căula lui moş Grigore...Făceadrumul dus-întors, de la un mal lacelălalt, cu bărbaţi şi femei şi copii carelocuiau într-o parte sau în cealaltă aapei. Uneori, când ne apuca seara,

priveam “dincolo” unde, în poeniţa dinapropiere, se oganizau “chermeze”.Atunci ne uitam cu jind la oameniiaceia cum ţopăie după melodiile vechiinterpretate de o orchestră în care celmai important instrument eraacordeonul…… În ziua când s-a întâmplat nenoro-cirea nu eram pe dig. Undeva, la vreocincizeci de metri, dincolo de apă, peun jgheab din scânduri de brad sescurgea, precum un pârâu, un fir deapă caldă, era, de fapt, apa folosită larăcirea motoarelor fabricii de hârtie saula gaterele de la fabrica de cherestea.

(Continuare în nr. viitor)

LA DIG (Continuare din p.14)

pagina 16 revistă de cultură

PLUMB 116

Sărbători luminoase sunt toatecărțile poetului, editorului, jurnalistu-lui și animatorului cultural VictorMunteanu, născut la 29 ianuarie1954, la Bălușești, județul Neamț,dar trăitor de multă vreme în mu-nicipiul Bacău, unde estepreședinte-director fondator alFundației culturale ,,Georgeta șiMircea Cancicov”, director al revistei,,Viața băcăuană” și al edituriiFundației suspomenite.Este autorul volumelor de versuri:Vești la marginea acoperișului,Locuință pentru un strigăt,Rănirea vederii și Prizonierultăcerii, Iași, 2016, fiind distins cu di-verse premii ale Uniunii Scriitorilorsau ale unor reviste și concursurilitrare. Despre opera sa au scrisimportanți critici literari și colegi debreaslă: Cornel Ungureanu, AdrianDinu Rachieru, Ioan Holban,Theodor Codreanu, Aurel Pantea,Ioan Es Pop, Simona Grazia Dima,Ion Tudor Iovian ș. a. Despre ultimulvolum, Prizonierul tăcerii, apărut laEditura Junimea, la care ne vomreferi în cele ce urmează, reținemdoar câteva fraze semnificative depe coperta a IV-a aparținându-icriticului literar Cornel Ungureanu:,,Victor Munteanu este unul dintreliderii culturali importanți ai ultimelordouă decenii, păstrând în scrisul săuvibrația unor imperative necesare,obligatorii azi. Sunt imperative carețin în echilibru discursul bacoviandespre întunecare și trecere… De-spre acel Dincolo al unei geografii lit-erare, pe care V. M. o regăsește cuautoritatea celui ce crede în discur-sul său poetic. Un poet importantpentru anul 2016 al literaturiiromâne.”

Rezistând tentației de a mai citafraze memorabile din cronicile anex-ate la sfârșitul cărții respective, vomspune și noi că și versurile poetuluibăcăuan ne-au captivat de la primalectură. Iată cum sună poemul Pri-zonierul tăcerii care împrumută ti-tlul volumului de față: ,,Locuiesc încuvântul din care-am ieșit/și nureușesc să pun temelie la casă;/dinrăzboaiele pierdute mă-ntorc osân-dit,/ înălțimea din suflet este tot maijoasă.//Locuiesc în mușcătura iubiriide frate-/prizonier al tăcerii dintredouă statui-/cu restul de zile cărateîn spate,/rătăcesc prin noaptea dininima lui.//Locuiesc într-o clipă cuzăvorul la ușă,/în singurătatea cemă ține în ger;/cu răbdarea ținută-ncătușă-/de glonțul din strigăt am săpier.”(pag. 61)

Confesiunea lui V. M. este opendulare grațioasă între lumeaconcretă și cea abstractă, între rea-litatea cenușie și imaginea eiluminoasă: ,,Te strig dintr-o clipă defulger,/ din hotarele mele te strig:/spală-mă cu lumina de Înger,/ nu mălăsa cu mâinile-n frig!” (pag. 28).

Obsedantă și recurentă estesimbologia tăcerii, simbol al poezieipure, desăvârșite, având drept axchiar titlul volumului: ,,Din 55 de cu-vinte pe care le-am rostit azi,/unulsingur era cât pe ce să spună ceva;dar nici acela nu s-a putut ridica/până la tăcerea celor ce vorbesc dela sine!” (pag. 10) sau: ,,stați liniștiți,nu sunt înarmat/decât cu tăcereacare mă apără!” (pag. 21); ,,Pașii agol îmi răsună,/ tăcerea pe casestă vraiște” (pag. 28); ,,Dar ácele

ceasornicului bat mai departe/fărăsă scoată-un cuvânt.” (pag. 31);,,intră unul în tăcerile tale și te ținede vorbă/și-ți face numele țăndări”(pag. 36); ,,Puțin am gustat din milaTa, Doamne, /din timpul ce adâncvuiește în noapte,/ din tăcereaadunată în toamne/și din privirilerănite de șoapte.” (pag. 37); ,,Azi voiîmpărți tăcerea la vrăbii,/ gândurilevor naviga prin vinerea bătută încuie…” (pag. 38); ,,Stau neclintit înunimea necoruptă de niciunadaos,/nemișcat de număr și înmiezul tăcerii,…” (pag. 39); ,,linișteaasta pe care n-o mai pot stăpâni!”(pag. 41); ,,înghețată ți-e vocea șimâna respinsă;” (pag. 43); ,,Am uitatcuvântul în care stăteai/ și hrăneaităcerile serii-…/Am uitat vârsta dincare, târziu, m-ai strigat/ și-n loculmeu au răspuns depărtările…” (pag.46); ,,Stăpânul urmării semnează cuultimul țipăt/ tăcerea rămasă-ntrenoi.” (pag. 50); ,,prăpastia ce ține locde răspuns?” (pag. 51); ,,Tot maigreu de băut până la fund e pocalultăcerii,…” (pag. 52); ,,Sună telefonulîn mijlocul mesei înconjurate/ debărbații orașului/ și niciunul din ei nurăspunde.” (pag. 54); ,,cine vorbeșteîn limba sinelui/în limba stânciivorbește!” (pag. 70); ,,caut un om ceși-a uitat în mine tăcerea” (pag. 71);,,a venit vremea să iau singur cu-asalt/ tăcerea Golgotei.” (pag. 72).

Partea a doua a volumului poartăun titlu la fel de semnificativ: Ieșireadin cuvinte. Acum cuvintele nunumai că nu se rostesc, dar nicimăcar nu le mai vedem scrise:,,Toamna ce-a dat foc la toatescrisorile” (pag. 66). Dar nu estetăcere mai mare decât în moarte:,,foarte curând voi muri și eu, ca toțioamenii.” (pag. 73). Dintr-un poemdedicat memoriei lui Traian T.Coșovei reținem: ,,Iată-l ajuns latăcerea dinlăuntrul cuvintelor!” (pag.74). Nici gândul nu-și mai găseștecuvintele: ,,Asfixiat de-ntuneric/ gân-dul se zbate cu ultimul zvâcnet.”

(pag. 75).Asocierile paradoxalesugerează dezacordul cu dizarmo-nia existențială, dezvăluind o sensi-bilitate lirică deosebită, în care seîmbină armonios ecourile unei culturitemeinic asimilate. Amestecul decandoare și extravaganță, detandrețe și sarcasm reprezintă o altănotă particulară a poeziei lui VictorMunteanu. Parabola scrisului săueste susținută de o gestică aesențializării: tăcere, interiorizare,contemplativitate, explozii de emoții,amintiri și imagini. Exercițiu deeleganță și discreție, fantezie, misterși iluzie, poemele sale au respirațiescurtă și limbaj transparent, darbogat în sugestii. Aflat la zenitulforțelor sale creatoare, cu o reținutăconștiință a valorii de sine, VictorMunteanu scrie o poezie exultantă,de notație spontană, meditativă,evanescentă, chiar evocațională,departe de retorica ultimelor decenii.

O CARTE BUNĂ-O SĂRBĂTOARE

Mih

ai M

erti

caru

Două impozanteevenimente s-au re-unit, la Iaşi, subcupola Uniunii Scri-itorilor din România,preşedinte fiind aca-demician NicolaeManolescu. A fost oc o o p e r a r efructuoasă, cu impli-

care directă, meritorie, a Uniunii Scriito-rilor – Filiala Iaşi, Fundaţia CulturalăPOEZIA Iaşi, Consiliul Judeţean Iaşi,Primăria Iaşi şi Casa de Cultură „MihaiUrsachi” Iaşi. Un efort conjugat, cu fi-nalitate prestigioasă. Ziua de 4 noiembrie 2016 se înscriedrept o adevărată sărbătoare a litera-turii române, reunind la Iaşi pe cei maicunoscuţi şi apreciaţi scriitori românicontemporani. Un merit de necontestat, pentru modulimpecabil în care s-au desfăşuratactivităţile Galei Scriitorilor Anului,precum şi Gala Premiilor acordate Scri-itorilor Ieşeni, Ediţia 2016, îl au: CASS-IAN MARIA SPIRIDON – preşedinteleU.S.R. – Filiala Iaşi, secondat în-deaproape, de ADY CRISTI – directorulCasei de Cultură „Mihai Ursachi” Iaşi –şi a lor fidelă echipă.Un juriu prestigios, format din domniiVASILE SPIRIDON – preşedinte al ju-riului, IOAN HOLBAN şi CRISTIANLIVESCU, a acordat un număr strict depremii, pe secţiuni; cărţi publicate în2015.Fericiţii premiaţi sunt: debut critică şi is-torie literară: LOREDANA CUZMICI;debut poezie: IOAN OANCEA; PremiulFilialei Iaşi a U.S.R. Carte de Tradu-cere: LAURA ENACHE; Premiul „Du-mitru Stăniloae”: LAURA ENACHE;Premiul pentru monografii: SABINA FÎ-NARU; Premiul pentru carte depublicistică: MAGDA URSACHE; Pre-miul RESTITUTIO: LIVIA CIUPERCĂ;Premiul Filialei Iaşi a U.S.R. pentruEseu: NICU GAVRILUŢĂ; Premiul Fi-lialei Iaşi a U.S.R. pentru carte deProză: VIOLETA LĂCĂTUŞU; Premiul„Traian Olteanu”: AUREL BRUMĂ; Pre-miul „Ionel Teodoreanu”: VASILEIANCU; Premiul Filialei Iaşi a U.S.R.pentru carte de Poezie: STERIANVICOL; Premiul „Lucian Alecsa”: NICO-LAE CORLAT; Premiul „CezarIvănescu”: NICOLAE PANAITE.

Prin decizia Comitetului deConducere al Filialei Iaşi a U.S.R., s-auacordat: Premiul OPERA OMNIA:MIRON KIROPOL şi DUMITRUVACARU; Premiul de Excelenţă: ADAMPUSLOJIC, MARIUS CHELARU,RADU FLORESCU şi DUMITRU

ŢIGANIUC.S-au acordat şi Premii Speciale, pen-tru: PAUL MUNTEANU, CRISTIANLIVESCU şi MIRCEA RADU IA-COBAN.

Se cuvin, sincere felicitări, pen-tru toate acţiunile desfăşurate până înprezent, Comitetului de Conducere alFilialei Iaşi a U.S.R.: CASSIAN MARIASPIRIDON, MARIUS CHELARU, ADYCRISTI, GELLU DORIAN şi LUCIANVASILIU!

La GALA SCRIITORILOR ANU-LUI 2016 s-au reunit – în eleganta SalăCHOPIN – PALAS din Iaşi, cele mai lu-minoase figuri de scriitori contempo-rani. A fost o mare bucurie să-iîmbrăţişăm cu privirea, şi să-i ascultămpe următorii prestigioşi scriitori,premianţi: ANA BLANDIANA – „scri-itorul lunii decembrie 2015”, proaspătmembru corespondent al AcademieiRomâne; pe GHEORGHE GRI-GURCU – „scriitorul lunii ianuarie2016”; pe GABRIEL DIMISIANU –„scriitorul lunii februarie 2016”; peLIVIUS CIOCÂRLIE – „scriitorul luniimai 2016”; pe GEORGE BĂLĂIŢĂ –„scriitorul lunii iunie 2016”; pe IOAN Es.POP – „scriitorul lunii iulie 2016”; peOVIDIU GENARU – „scriitorul lunii au-gust 2016”; pe ANDREI OIŞTEANU –„scriitorul lunii septembrie 2016” şi peMIRCEA MIHĂIEŞ – „scriitorul lunii oc-tombrie 2016”.

Din cei 12 scriitori – ai lunilornoiembrie 2015 – octombrie 2016, unjuriu prestigios, format din: AdrianaBabeţi, Dan Cristea, Daniel CristeaEnache, Ioan Holban, Eugen Negrici,Irina Petraş, Alex. Ştefănescu, RăzvanVoncu şi MIHAI ZAMFIR – preşedinte,a acordat Premiul Scriitorul Anului2016: scriitorului MIRCEA MIHĂIEŞ.

Mulţumim Moderatorului Galei,distinsului CONSTANTIN CHIRIAC, di-rector general al Teatrului Naţional„Radu Stanca” din Sibiu!

Felicităm Juriul, pe toţiPremianţii, deopotrivă, pe toţi ceiimplicaţi la această frumoasă şi deneuitat Sărbătoare a Literaturii RomâneContemporane – IAŞI, noiembrie 2016!

SĂRBĂTOAREA LITERATURII LA IAŞI

Liv

ia C

iup

ercă

Toamna au loc şi cele mai multemanifestări în ograda culturală ajudeţului. Pe lângă Toamna bacoviană,amintim Zilele Călinescu la Oneşti, Fes-tivalul internaţional de poezie Avan-garda XXII, Simpozionul naţional deestetică, expoziţii de artă plastică, pre-mieri teatrale, seri muzicale ad-mirabile,etc. Pentru o lună, Bacăul sepoate considera una din capitalele cul-turale ale scumpei noastre patrii. Într-olume ce se vrea a globalizării (idioţeniemai mare ca aceasta nu a mai fostgândită de la Marx citire!), rezistenţaprin cultură este singura şansă de asupraveţui ca popor şi naţiune. Dar ceeste globalizarea capitalistă dacă nu re-flexul în oglindă a globalizării comunistepropuse de Marx et compania? Să nune pierdem speranţa. Tot mai multlumea se mişcă împotriva celor ce secred stăpânii inelelor. Încă mai existăminţi raţionale, capabile să convingă şisă determine sensul de rotaţie a mapa-mondului, în concordanţă cu acele cea-

sornicului. Sunt convins că viitorul lumiieste a celor care cred în Dumnezeu, întehnologie şi în adevărul relevat. Pentrurestul minţilor bolnave, orice formă deglobalizare, bolşevism, comunism-sodomizare, sclavagism economic vorfi eşecuri usturătoare. Când balaurulnaţiunilor se va trezi din somnul raţiunii,toţi călăreţii lui vor fi înghiţiţi ca niştemuşte! Atunci lumea va fi mai curată,eliberată de dogmatismul nesăţios!

E mult până departe. Să nu ne pierdem speranţa şi

toamna este un anotimp frumos!

DE LA UN GÂND LA ALTULTrece vara ca o pâine,

vine iarna ca un câine.

(Continuare din pag. 8)

pagina 17revistă de atitudine

PLUMB 116

Aldebert Theotin

Limoges

Limoges, dragul meu Limoges!Eu vin la tine plin de laudă!

Vin suprem al țării tale,Sau marile tale castele din sticlă,

Eu nu pot decât să te admir,Să te iubesc, să te respir!

Tu, o regiune dintr-o țară mare!Femei și copii

Și de acolo am venit în pacePentru a gusta mâncarea-ți dulce!

Iertare pentru lăcomia mea,Eu sunt doar un copil!

Doar un tip mic,Ce vrea să călătorească printre arome,

Să adulmec mirosul de vară,Să mă pot bucura de Ré!

La! DO! și Mi!Îmi plac acești greieri zâmbitori!

Limoges sau domnișoara?Pentru a fi sincer, am ales-o totuși pe EA.

Implorând pe Cupidon

Cu aripile albe, unde te îndrepți tuBăiat dulce și vagabond ?Cu săgețile tale vreau să mă omori,Ca un pescar cu al său cârlig.

Dorința mea este atât de mare, și cu siguranță acolo;

Se revarsă și cântă fără sfârșit,Această dorință de iubire, care nu mă lasă;Cupidon, te implor! fă-mă ținta ta.

Nu sunt decât un om cu inima liberă,Care vrea să cunoască impulsurile și emoțiileFirii umane, având amărăciunea uitată,Și ranchiuna împotriva unor chipuri.

Hai! Deci, în final, atinge al tău curcubeu Cu o mie de culori,Întinde-l ca mierea ce curgeȘi deliciile unei oale cu zece mirosuri.

Fă-mi plăcerea de a deveni fericitȘi radiant de plăceri surprize;Mi-ar plăcea să gust din aceste sentimenteSă fiu încântat, și atât de rar pe așezământul Inimii mele pline de speranță și credință;Înger veșnic să rămâi, să guverneziDragoste și pasiune pentru suflete ca mine,Adu-mi ochii și trupul tău de copil!

Da, eu ție-ți vorbesc, creatură mică!Ce deții unealta, cheia de la casa meaRoză și secretă, reședința trupul meu vei rămâne,Ținta la care ai viziune deplină.Sunt aici, în linie dreaptă de vedere,De ce te uiți în altă parte încă de o sută de ori?Nu sunt eu o carte bună pentru a fi citită,Cu aceste pagini laminate pentru tine?

Ce ar trebui să fac pentru a fi singurul regePe care ai adora să-l detronezi?Ești Dumnezeul visurilor mele, transportă-mă,Te rog, să mă simt străpuns acolo din nou!

Naștere

Da! Eu îți destăinui,Oh, da! Eu completez.Te-am văzut sub ochii mei,Născut de un strigăt de bucurie.În camera din apropiereAi ieșit din buzunar.Miracolul se declara,Tu ai fost, toată zâmbet.Și, dintr-o dată, o singură dată,Înfășurată într-un giulgiu frumos,Familia sărea de emoție,Și te-a adus la mine.Emoționat, om ce eram,Fericit pe viață voi fi .De ce această zi?De ce întotdeauna?Nu am nici un răspuns,

În fața ei, renunț.

Fiicei mele, tandrei Lucile.

O altă zi

Vorbește-ne de mâine, ca și cum ea nu era încăȘi prezintă-ne zorii ca și cum ar fi fost noaptea.Fă în așa fel încât dragostea oferită să fie în floareDar, oferă-i următorului altceva decât negru.

Nu încetăm niciodată să trăim ziua de mâine ca niciodată,

Dar gândim mereu prezentul nostru ca acum.Numai atunci seamănă semințe de fertile

în luna mai,Și oprim aceste recolte lacome în primăvară.

Noi, doar oameni care lucrează penibil sub luna,Mâini și picioare uzate mergând

spre un viitor nesigur;Neștiind măcar dacă marele norocVa avea într-o bună zi un oarecare frumos viitor.

Lasă-mă deci să reflectez, pentru că am nevoie încă,

De mica mea zi de mâine, atât de scumpă și atât de departe.

Lasă-mă deci să fac, pentru că știu că dragostea,Va învinge foarte curând: o altă zi.

O lume mai bună

O lume de nenoroc, lume amenințătoare,Copii de sărăcie, copii de nenorociri,De ce se scurge atât de mult sânge?De ce îi lăsăm singuri și în plâns?

Voi, cei care rămâneți senini cu ardoare,Ce așteptați de nu le împrumutați sufletul?Căci eu îl știu bun și plin de lumini,Voi, cei care nu urmați pe cei infami.

Buteliile și aceste mesaje lungiAu fost pur și simplu vorbe-n vânt?Am uitat toate aceste scrieri înțeleptePe care le-ați lansat cu mândrie în mare?

Dragoste, pace, liniște și frumos,Ce dorințe și speranțe himerice;Viață, numărând oamenii cu miile,Nu se știe unde e adevărata lor tunică.

O, Dumnezeule mare al acestui univers fără sfârșit sau bariere,

Calmează-ne demonii și impulsurile noastre de carne și de război;

Fă-ne slujitori ai bunătății și virtuții,Pentru ca această lume să Ți se alăture.

Lacrimi pe trepte

Pe trepte, am depus câteva lacrimi,Ca pe un pământ de război unde am depusarmele.Am făcut acest demers pe timp de noapte.Confruntând-mă cu cei care mergeau pe scări.

M-am abandonat la fântâna melancoliei,Mi-am cufundat capul să-mi văd viața defilând.Acolo am petrecut timpul de care aveam nevoie;Timpul să plâng pentru a vedea cum tensiunilemele se distrug.

Lacrimile au curs pentru a forma un torent intens.Puteam să percep în acest ocean suferința.Îndurată zile întregi văzând candelabre.Am suferit și voi mai suferi de-o manieră ilustră.

Nu-mi place să păstrez acele emoții difuzate prin mine.

Ele sunt prea violente, prea mari și bulversante.Să le păstrez pentru mine este o alegere care

m-ar condamna la moarte.Și nimeni nu vrea să-și încheie zilele

ca un om greșit.

Vreau să fiu sincer cu corpul meu, acest lucru este foarte important.

Nu vreau să mai port mască și voaluri și să văd acest ecran.

Vreau să văd realitatea, să descopăr adevărul, să fiu în pace.

Și, după câțiva epoleți, vreau să găsesc serenitatea.

Pe treptele unde am plâns.

Traducere din limba franceză de Cristina Croitoru

Mihaela Aionesei

sublim

e atâta liniște în minecum n-a mai fost de la facerea lumiicând existau doar Adam și Evași Dumnezeu nu inventase încănici șarpele, nici mărul

în liniștea meacuvintele adulmecă cel mai lung poemîl scrii tu săpând veșniciaîntre coastele meledin ea îmi sorb diminețileși buzele meleși brațele melesunt tot mai pline de tineiubire –dulcele meu blestem

în liniștea nepământeanăpână și moartea a uitatcum să răsuceascăcheia în broascăse închină pământulluna se mirăpăsările-s șoapte

și ce păcate, ce păcate sublimesfârâie între hotarele sufletuluineschimbate.

timp pentru un psalm și un sărut

ca să mor trebuie mai întâi să trăiesc, Doamne,dar de când m-am născutn-am făcut decât să mă adun din mamadin lut, din om în omprecum țestoasa care-și numără firele de nisipfără să icnească sub carapacea osoasă.

mai lasă-mă puțin să stăruiîn coloana de aer care mă înalță.Tu nu vezi că abia acum sunt cu adevăratîntreagă?atât de întreagă încât mă doare forma asta de femeiepe care o conturează un străindeși el e departeși departele mă rupe bucățimă îndeasă în gura unei singurătăți lacomeși ea mestecă încetatât de încetîncât simt toate doruriletrecând ca șenilele prin pieptdar simt, Doamne, simt...

mai lasă-mă măcar cu un cuvântsă mă întind în zborul păsăriica într-un sărut de-al luiși-apoi fericită voi strângetot cerul la piept,dar mai lăsă-mi, moarte,timp pentru un psalm și un sărut...

un tango pentru iubire

eu scriu, tu tacicuvinteledevin armăsariadulmecândcoama unui valpe pielea tabuzele meleși-au uitat formaboabe de strugureprefăcute în vin –orele curg, curgîntr-un tango amețitortrupurile se învârt în cercuritu ești ceruleu pământul nerăbdătordincolo de noițipătul sărută păsăriîn lumina apusuluiabia ne mai auziminimile desculțe

râzând în hohotealăturinecunoscutulcare ne urmează

pagina 18 revistă de cultură

PLUMB 116

Vernisajul expoziției „ZESTREA”semnată de tânăra profesoară ș iartistă MIHAELA CRAIU care aavut loc vineri 30 septembrie 2016la Galeria Nouă a U.A.P. Bacău afost o încântare, o reușită.

Prezentarea expoziției de cătreprof. Dr. Aurel Stanciu (care i-a fostprofesor la Colegiul de Arte„George Apostu” cu ani în urmă) ne-a oferit câteva repere către care săne orientăm, a apreciat tematicaaleasă și modul de realizare, dardincolo de ele nevoia artistei de co-municare prin arta sa.

Subiectul ales ne trimite cătreo zonă pe care artiștii contemporaninu prea au abordat-o. Aurel Stanciuîn stilul său degajat, lejer, plin denormalitate își exprimă îngrijorarealegată de viitorul și păstrareamoștenirii noastre care ne defineșteca nație și apreciază că Mihaela seorientează către această zonă ceeace ne dă o undă de speranță. De-pinde de tânăra generație ce vaface cu zestrea noastră ancestrală,cu averea noastră populară.

Am apreciat organizareaspațiului plastic, modul de a com-pune și gama cromatică ce susțineechilibrul compozițional al lucrărilor.Folosește cu dezinvoltură colajultextil într-o concepție modernă,accesibilă plecând de la motiveledecorative folclorice pe care leinterpretează într-un mod personal,original. Lucrările, în totalitate,reușesc să creeze o atmosferăplăcută, unitară iar privitorul estedirijat către amintirile din copilărie,către zestrea de la țară tocmaiacum când problema dezră-dăcinării este o problemă națională.

Mai trebuie să știm despreartistă că este profesoară de arte șipredă desenul cu mare plăcere șibucurie și asta se simte în rezul-tatele obținute cu elevii ei la con-cursurile la care participă. Ca sa fiiși profesor și artist nu-i ușor și chiardacă ne punem întrebarea profesorsau artist? Răspunsul este unul: sepoate să fii și profesor bun și artistbun. Problema pusă în discuție nueste nouă. Ilustrul filozof și esteti-cian Herbert Read în cartea lui„Profesorul – artist și necesitateaechilibrului” – spunea că „ un buneducator poate fi și un bun artist”.Deci se poate, iar realitatea oconfirmă. Cu siguranță ar trebui săne aducem aminte de marii maeștriiai artei românești precum CorneliuBaba sau Ciucurencu, care au fostprofesori pentru multe generații destudenți dar au fost și artiști celebri.

Mihaela Craiu duce mai de-parte învățătura profesorilor ei de-alungul timpului și o transmiteelevilor ei. Ei reprezintă o școalăartistică ce se impune treptatgenerațiilor de astăzi și celor ce vorveni. Acest circuit este important încontextul educației artistice și estet-ice fără de care nu se poate, dacăvrem ca generația tânără să fieeducată în spiritul frumosului, alspiritualității. Parcursul unui artisteste raportat la capacitatea artistu-lui de a-și urma traseul care-ldefinește cel mai bine.

Disponibilitatea lui de a intra încomuniune cu semenii, consuma-torii de artă care simt nevoia să seenergizeze pozitiv.

(Continuare în pag. 20)

Căl

in V

eron

ica

VERNIS

AJ

/Z

ES

TR

EA

E c o u r i l etoamnei ba-coviene 2016 nus-au stins încă...Și acesta esteun lucru îmbu-curător, pentru

că, de la an la an, Festivalul ,,Toamnabacoviană”, aflat iată, la cea de așasea ediție, capătă noi valențe, liricabacoviană suscită un interes crescândnu doar în rândul exegeților și criticilorliterari, ci și în cel al tinerilor, stimulațiși de concursul literar care seorganizează cu ocazia acestui eveni-ment, precum și de antologia care selansează la fiecare ediție, și în care seregăsesc o bună parte dintre aceștia.

În condițiile în care este tot maievidentă tendința de propagare înmasă a culturii noilor media, care ducela diminuarea spre anihilare a valorilor,la o uniformizare a gândirii și a limba-jului, un astfel de eveniment nu poatefi decât unul benefic, chiar salvator. Șiîn același timp, chiar unul de excepție,aș zice, dacă avem în vedere atâtpersonalitățile prezente (nu doar dințară, ci și din străinătate), cât și progra-mul bogat al manifestărilor, care a in-clus printre altele, ca în fiecare an dealtfel, și acele întâlniri interactive alepoeților, scriitorilor și criticilor literari, cuelevi și studenți băcăuani, întâlniri cepot ajuta la generarea de idei noi (pen-tru că poezia lui Bacovia transmite idei,,chiar și sub neobișnuita formăelegiacă a liricii sale”), ce pot face in-terlocutorul să reacționeze creativ lapărerile și prezentările celorlalți.

Ca să nu mai spun, de plăcereade a discuta timp de vreo trei zile, pecu totul alte teme decât cele legate depolitică, fotbal și alte banalități cotidi-ene, de a răspunde unor noi provocări,de a participa activ la promovarea va-lorilor culturale și spirituale românești.Și ca o recunoaștere a valorii opereibacoviene, în vara anului trecut, poetulGeorge Bacovia a fost ales membrupost-mortem al Academiei Române(alături de istoricul Nicolae Bălcescu),cu unanimitate de voturi, în adunarea

generală a Academiei, cel mai înalt forştiinţific şi cultural al României, carereuneşte personalităţi marcante dinţară şi din străinătate din toate domeni-ile ştiinţei, artei şi literaturii.

Pe de altă parte, evenimentul or-ganizat la Bacău a fost unul deexcepție, și pentru că în aceastătoamnă s-au împlinit 135 de ani de lanașterea poetului, dar și 100 de ani dela apariția primului volum de versuripublicat de Bacovia, intitulat ,,Plumb”,volum pentru care poetul este premiatde Ministerul Artelor în 1923. Totul, cul-minând cu câteva ,,momente de aur”produse de scriitorii francezi prezențila Festival, care au recitat din propriacreație și din cea bacoviană, ca și deapariția și prezentarea ediției de lux -,,Stanțe burgheze” de George Ba-covia, volum bibliofil editat de poetul,prozatorul și dramaturgul băcăuanOvidiu Genaru. Aceastăcarte, reeditată la Editura,,Look Design” din Bacău,în concepția artistică a pic-torului Ilie Boca, cuprindeîn facsimil ,,21 de poemedin ediția princeps, cu 32de desene inedite ale au-torului și câteva ciorne ex-trase dintr-un carnețel pusla dispoziția realizatoriloracestui volum cu mulți aniîn urmă de către fiul poe-tului, Gabriel Bacovia, carea încuviințat reproducerealor”.

De asemenea, au maifost prezentate și alte câteva noiapariții editoriale, printre care și celesemnate de poetul și publicistul Du-mitru Brăneanu (manager de proiect șiorganizator al acestei manifestări, cusprijinul USR și CJ Bacău) și de criticulși istoricul literar Grigore Codrescu. Cuprivire la premiile acordate, importanteși semnificative, ca și evenimentul însine, am fost copleșit de emoție cândmi-am auzit numele aflat pe lista pre-miilor revistei „Plumb”, un premiu careîncununează activitatea mea publi-cistică, însă unul cu o conotație aparte,

dacă ținem seama de contextul în cares-a desfășurat aniversarea poetului dinacest an. Să ți se înmâneze un premiudin partea revistei ,,Plumb”, la 135 deani de la nașterea poetului George Ba-covia și la 100 de ani de la aparițiavolumului de versuri ,,Plumb”, nupoate fi decât un moment înălțător, pecare nu îl uiți toată viața, o stare despirit influențată de universul liricii ba-coviene, atât de vast și de profund...Am făcut această mențiune, pentru amulțumi încă o dată conducerii revistei,colectivului redacțional și consiliuluieditorial al acesteia, care mi-au dăruito mare bucurie sufletului. Și nu în ul-timul rând, mamei mele, care înaceastă lună împlinește o frumoasăvârstă ce marchează o viață împlinită,și căreia îi dedic din tot sufletul acestpremiu

De acolo de sus, Bacoviaveghează.

Și ne mai dă o toamnă, superbă șiruginie, ușor tristă și plină de melan-

colie, așa cum odinioară așternuse pehârtie (,,Dintr-un text comun”):,,Toamna, ca o mireasă întârziată, îșilasă frunze aurii, își sună muzica ei deoftări, pe drumuri, prin grădini, și pestenunta primăverii, pe scări de piatră șilângă statuile care apar din copacii goi.(...) E trist... Frunzișul e galben și suntși frunze roșii ca pete de sânge; dacăvrei să rămîi pe gânduri, pe aceste aleide toamnă, e prea mult mister, și nu enimeni să râdă sau să te plângă”.

Bacovia, etern...

Bacovia, etern...

Ro

mu

lus

Dan

Bu

snea

Am citit volumul de poeziiLakonika, scris de Dumitru Pană, cuprejudecata că un filozof scrie livrescși uzeză de prețio-zitate. El poatepierde la impactul cu cititorul prin neîn-credere în poeticitatea sa: ori facepoezie, ori logica gândirii, oriestetizează sentimente, imagini,portrete, ori interpretează pe bătrânaSophie limpezind căile cugetării - ab-tractizarea, ambiguizarea nu i-ar fi laîndemână.

Și totuși Dumitru Pană este și filo-zof și poet în volumul Lakonika, Ed.Conta, 2015; m-a surprins cu un stiloriginal, bine dozat între cele douăharuri ale minții, filozofia și poezia.

Cartea conține trei plachete deversuri, trei grupaje, fiecare sem-nificând o anume tematică:

I. coincidentia propositorumII. lakonikaIII. casa recePropunerile poetului la coinci-

dență țin de teme filozofice transpuseîn decor liric cum ar fi o călătorie înIthaka, în fapt, o alegorie a înțelegeriidestinului parcurs, poate ca liber arbi-tru în acțiune. Remarc relativismul,ambiguizarea prin care eul cu toatedilemele, renunțările, luările de lacapăt se retușeză spre final ca singurdecident pe itinerar.

“m-am întors preatârziu în Ithaka

plecasem demult dinIthaka nădejdii, m-am întors

(…)sunt acum într-o altă

Ithaka- cea părăsită(…) și fiecare nu știu e

o întrebarepentru atâtea întrebări

vii numai răspunsuri moarte(…)

dar m-am întors înIthaka?

sau nici n-am plecat”Arhetipul Sisif este re-

filmat prin transpunerea unui atlet(poezia Athlos) în efortul fizic, sim-bolizând neantul:

“…trebuie să învingă.cu tenacitate de cârtiță cu grație

de felinăcu șuier de pasărecu vise de zeu (…)și-n miezul efortului demonstrativroade nimicul atletic.”

Lakonika prinde minimalismulaforistic într-o lentilă de expresivitateși aplomb, amintindu-mi de struc-turările nipone, contemplarea aiciscrie mai rece, cu un timbru sobru:

“nu mai sunt singursabia e cu minedeasupra capului ” (Nu mai sunt

singur)Impresia pentru cea de a treia

plachetă de versuri, Casa rece, estede limbaj poetic matur, discret și plăcutîn structurarea sensului poetic. Aici po-

etul practică reveriapornind de la ges-turi obișnuite, leobservă din interior,atras fiind de refle-xivitatea discursuluiși din elanul medita-tiv oprește las e m n i f i c a ț i i l erevelatoare, deasemenea un re-mediu filozofic.

Iată un versdeschis la recupe-rarea universuluicotidian, una dincele mai frumoasepoezii, Sfera:

“la bătrânețes-a retras în cămăruța lui de lemn

și pământpe care singur și-a construit-o în

spatele casei. Își aștepta moartea (…)a construit chiar și o sferă (...)

sfera s-o rostogoli și acum pe undevaprin cele patru zări”

Poeziile din Casa rece sunt înacelași registru laconic și ornate cunuanțe colocviale, ludice, de umor,relevând neliniști, dileme, soluții latema existențială.

La final, concluzia stă în de-scoperirea unui nou univers concep-tual, al lui Dumitru Pană și, după cedecorul poetic se estompează și arse-nalul limbajului ia repaus, lectorul sur-prinde esența poeziei, înțelegecugetarea.

Dumitru Pană punctează filozofiiîn cel mai discret și accesibil modpoetic.

Dumitru Pană- Lakonika

Cri

stin

a Ș

tefa

n

revistă de atitudine

PLUMB 116

pagina 19

Romic\ C. Ghica

Consecin]\

S-admiri pe viteazul PinteaNu-i de mirare deloc,C=nd vezi cum `i merge mintea,}ie… `]i st\ mintea-n loc.

Zg=rcenie a la sco]ieni

Tat\l c\tre b\ie]el:- Gust\, fiule, din prune!- Mai d\-mi, c\ sunt foarte bune!- Gata! Toate sunt la fel.

Eroare

Dintr-un orgoliu de nespus,Viz=nd averea [i puterea,~n drumul lor spre tot mai sus,Nu iau `n calcul [i c\derea.

Certitudine

Doar exerci]ii zi de zi,Ce te fac, fizic, viguros,Dau garan]ia de a fiSigur c-o s\ mori s\n\tos.

Efect

Un p\h\rel –vin ori t\rie,U[or, u[or, la cap se urc\,Limba-]i dezleag\, cum se [tie,Dar, p=n’ la urm\, ]i-o [i-ncurc\.

Aproape degeaba

De[i eram, iar am intrat~n Europa, `n UE,Dar mai nimic n-am `nv\]atDin cele ce ne trebuie.

Emil Simion

Subsemnatului, fost profesor,mulți ani, la Udești

În drum spre biserica din dealLa o portiță o femeie m-a recunoscutPe loc mi-a spus cu vorbele buluc:Câteva ouțe proaspete acum v-aduc!

Lui Liviu Popescu,strămutat cu casa de la Udești la Rus-Mănăstioara

Rezemat de-un colț de cruceMedita cu gândul dus:Orice drum aicea duce

Zis-a Liviu de la Rus.

Căruța fermecată...

În căruța fără boiCe se odihnea în curteMulte versuri s-au cititUnele, e drept, puțineAveau și rime... cornute.

Președintei S.S. Bucovineni

Președinta, floare rară, Argint viu, mișcări abile,Când ceva nu-i suna bineScotea flăcări repetateCând prin păr, când printr-o nară!

Rozaliei Motrici, furnica din curtea ei

Ajunși în curtea cu căruțaDoamna Rozalia uite-o, nu-i!Servea pe fiecare cu tăvițaCum umblă cloșca după pui!

Motto: E toamna asta cum n-a fostnici una...

(Petruș Andrei)

După premiul ,,Fănuș Neagu”de la Râmnicu Sărat și cel al Uni-unii Scriitorilor din România, FilialaBacău a mai venit cu un premiu dela Festivalul Internațional decreație „Vrancea literară” și aicivreau să semnalez ,,miracolul”,căci, inițial, acest Festival era doarun Festival Național care, miracu-los, s-a transformat în Festival In-

terna-țional, deoarece au fostparti-cipanți, și chiar premiați, scri-itori din Franța, Italia, Chișinău...

Organizatorii și juriul au avutmult „de furcă”. Mulți participanți,din toate zonele țării (Craiova,Arad, Târgu Mureș, București,Suceava, Piatra Neamț, Bacău...),dar din județul Vaslui un singurpremiant - Petruș Andrei, cunoscutprin cele peste douăzeci de vo-lume de poezie și un volum decritică - „Lecturi empatice”, celcare a obținut Premiul I la acestFestival, secțiunea Critică literară.Deși sunt oameni de litere carecontestă meritul de critic literar alunui poet, observ că alții apreciazăacest demers îndrăzneț. Cartea„Lecturi empatice” a lui Petruș An-drei este o carte cu prieteni și de-spre prieteni, deoarece cuprinde,pe de o parte eseuri, recenzii, arti-cole critice despre cărțile multorprieteni literați, iar pe de altă parte„Ecouri” ale criticii cu privire lacărțile lui Petruș Andrei.

Revenind la Festival, amrămas uimită cum a putut domnulprofesor Ioan Culiță Ușurelu, di-rectorul acestui eveniment, săadune atâția scriitori în sala marea Casei de Cultură ,,Mihai Emi-nescu” din Panciu, în ziua de 22octombrie 2016, pe o vrememohorâtă și rece. Am întâlnit aicioameni dragi, prieteni, dar și mulținecunoscuți, care au devenit

cunoscuți, din toate colțurile țării.Aș vrea să-i înșirui aici pe toți, darmi-e teamă că, dacă voi omite peunii, se vor supăra. Și totuși... Iatăpe poetul Viorel Dinescu de laGalați, pe Grigore Codrescu, Du-mitru Brăneanu și Ion Prăjișteanude la Bacău, pe Lucian Strochi șiDan Iacob de la Piatra Neamț,Gheorghe Drăgan, Ionel Necula.

Dar profesorul Ioan CulițăUșurelu nu ar fi reușit dacă, un pri-mar tânăr și inimos, căruia îi placefrumosul artistic nu ar fi fost alături

de el. Este vorbade domnul IulianNica edilul care l-a susținut moral șimaterial.

La primireap r e m i u l u i(diplomă, cărți, vinde colecție) poetulPetruș Andrei i-a„amenințat” pe or-ganizatori cu celetrei volume depoezie apăruteanul acesta și pecare are de gândsă le trimită laFestival... la anul.

De asemenea le-a dedicat aces-tora câteva catrene:

Deși e rece, vânt și iarăși plouăÎși etalează muzele toți nuriiCă azi la Panciu-n douăzeci și douăRăsare soarele literaturii.

*Aflăm că domnul primar NICAÎntrece-albina și furnicaIar azi vom ști în ce măsurăE harnic și la... băutură.

*Se limpezește tulburelu᾽Că-l simte nasul și cu guraIar azi maestrul UșureluÎnalță-n grad... literatura.

*Își realizează astăzi țelu᾽Și-mparte premii UșureluDar el e om cu... greutateCă e un OM și jumătate.

*La Panciu, în acest mileniu,,,Lecturi empatice” iau premiuÎnsă mai au o componentă:Rachiu de zarzăre cu mentă.

Fără a fi influențată de aceastăaromă, a consemnat pentrudumneavoastră

Livia Andrei

Întâmplări literare La VRANCEA LITERARĂAlexandru DRĂGĂNOIU, Stolnici, jud. Argeș.Premiul revistei PLUMB la Festivalul Naţional de Poezie

„Costache Conachi”,Tecuci, 2016.

Cântec

în noapteclonţul de oţel deschis de vâlvătaie

îmi adun în pumni zileleuna câte una şile arunc în focşi am ajuns la ziua cândte-am căutat în căminul muncitorescsă te iau acasă draga meade ce nu te-am rugat de cenu te-am rugatde ce nu ţi-am sărutat mâinile tunu te-ai mai întors.

Copilului i-a căzut tot părul

moartea se apropie de tineparcă s-ar jucaaşa cum vita primăvaraar vrea să o înveţi să împungăşi chiar te împunge puţin moarteaîşi lipeşte spinarea de spinarea tase trânteşte se tăvăleşteşi cu ochii tot în ochii tăi

am văzut o cameră murindîn apa murdară stătutăbroaşte negre arau duşumeaua.

Pe coarda groasă a viorii

o uşă de perete obilă de oţel scăpată pe cimentfiecare muşchi fiecareos încearcă să scape

cu pumnii strânşiînţepenite în gheaţăridicate spre cer braţedin cioturi de aripi bate olebădă bolnavă să mă ducdar unde mă duc nu ştiumi-am îngropat ultima cămaşăbroaşte îmi apasă încheieturile

Doamnete-ai întors şi ai luat-o primulzece cincisprezece douăzeci de paşisunt case erau casemerg ca şi cum aş mergeîn unda liniştită a gârlei m-am văzutcoliba din arin cioplit dat cu pământ

Sevraj

haină pe stâlpul porţiicuib de vrăbii în mâneciauzi aşa ca un vuiet cum te

strigă pe numele de botezatingi cu urechea pământulcopii lovesc pereţi cu pumniibocete o roată in flăcări

eram la fântână pepoteca pe care cândva umblam la Floareacând mi-a apărut o femeie în negrucine eşti de ce eştinici un cuvânt nici un gestîn mâinile-i mi-am văzut lumânarea aprinsăa luat-o înaintea mea eu în urma eide o parte de alta iarbă iarbă şi pădure verdeunde poteca trece drumul ne-am risipit

cimitirul a alunecat spre gârlăşi apa va veni la cină deci cât mai larg săpaţi-mi groapa.

Ziua întâi

sub pătura cu ministerul sănătăţiicălugărul-semn-de-ntrebareacum cântă acum se roagăeuastup fereastra cu păsări moarte şimerg la pomană de viu

la miezul nopţii este furată mireasa

sunt aruncat în sala cu duşurimănânc săpun sunt tăiat şi gazat

ora a sositîn smoală un ţipăt încremenit.

pagina 20revistă de atitudine

arte plastice MIHAELA CRAIU arte plastice

biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb *

CONSTANTIN TELU LEONTE

ARHITEC!II

P#CATELOR

editura ateneul scriitorilor

CO

NS

TA

NT

IN T

EL

U L

EO

NT

E *

AR

HIT

EC

!II P

"C

AT

EL

OR

Chiar dacă asta cere un con-sum energetic, căutări îndelun-gate, experimentări în atelier,investigații, documentare deciîntr-un cuvânt multă muncă.Artiștii dăruiesc din viața lor, iar„sacrificiul” acesta la final aducebucuria sufletului transmisă privi-torilor, iubitori de artă.

Traseul artistei de-a lungultimpului ne vorbește despre pasi-unea și plăcerea ei de a desenaîncă de la 6 ani când îmi amintesccă a venit cu mama ei de mână laPalatul Copiilor să se înscrie lacercul de pictură. Din acel mo-ment Mihaela a crescut odată cutalentul ei pe care l-a cizelat întimp. A primit multe diplome meri-torii în concursuri numeroase darcel din Japonia a marcat-o maimult pentru că avea afinități pen-tru arta japoneză.

Apoi a intrat la Colegiul deArtă „George Apostu” din Bacău,la clasa profesorului Aurel Stanciu– artă murală, după care și-a con-tinuat drumul spre Universitatea

de Arte „George Enescu”, Facul-tatea de Arte Plastice Decorativeși Design din Iași, secția artămurală. Am păstrat legătura cu eapermanent. Îmi amintesc cuplăcere când mi-a arătat lucrareaei de diplomă despre Chakre șipartea practică realizată în cadrulFacultății de Interpretare, Com-poziție și Studii Muzicale Teore-tice. Apoi în 2002 am ajutat-osă-și deschidă prima expozițiepersonală de pictură la ComplexulMuzeal „Iulian Antonescu” dinBacău și încetul cu încetul Mi-haela progresează de la oexpoziție la alta.

Pe mine m-a impresionatplăcut evoluția ei artistică dar șiambiția, dorința de a picta, de a seafirma. Personal simt o împlinireprofesională, o satisfacție cândvăd foștii mei elevi realizați. Unprofesor nu este doar untransmițător de cunoștințe, ci esteun colaborator, un prieten care îșiajută elevii să-și găseascăreperele, drumul care să-l repre-zinte cel mai bine și în care își punîn valoare capacitățile artistice șinu numai. Există un moment cândei sunt liberi să-și hotărască des-tinul, sunt pe cont propriu. Totul

depinde de cum proceseazădatele, cunoștințele acumulate, deconjuncturi și după modul cum facalegeri. Este un drum sinuos,desul de greu, un gen de drum alGolgotei.

Mai cred că arta poate să-șionoreze condiția făcând legăturacu marea ei tradiție. Iar Mihaela aavut acel entuziasm creatoralegând ca punct de inspirație fol-clorul românesc și de a căuta sen-surile profunde ale lucrurilor carepere semnificative pentru olume aflată în derivă.

Mult succes Mihaela!

MIHAELA

CRAIU

VERNISAJ /ZESTREA(Continuare din pag. 18)