vi.piete financiare

8/3/2019 VI.piete financiare

http://slidepdf.com/reader/full/vipiete-financiare 1/39

Necesităţile de existenţă ale individului, ca şi cele de existenţă şifuncţionare ale grupurilor sociale şi ale societăţii în ansamblul ei sunt satisf ăcute îneconomia de piaţă, într-o măsur ă covâr şitoare şi de o manier ă quasigenerală, pe baza cererii şi ofertei. Un gen de necesităţi îl reprezintă nevoia de bani, în particular de capital. Nevoia de bani este determinată de consum, în cazul populaţiei, şi de dorinţa de a iniţia sau continua o afacere, în cazulîntreprinzătorilor, situaţie în care se vorbeşte de nevoia de capital.

Acest gen de nevoi a generat segmente specifice de cerere şi ofertă – cerere de bani şi ofert ă de bani, în particular de capital. S-au creat, ca urmare, pieţe specifice – pieţele financiare, specializate, prin diviziunea muncii, în pie ţ emonetare şi pie ţ e de capital. În măsura în care pieţele financiare nu sunt suficientde dezvoltate, cele două forme ale lor nu sunt delimitate net, cu atât mai mult cucât, oricum, ele sunt interdependente, se condiţionează reciproc.

Obiectul pieţelor financiare este tranzacţionarea banilor, în particular acapitalului, în vederea echilibr ării cererii cu oferta prin direcţionarea eficientă afluxurilor băneşti între agenţii excedentari şi cei deficitari.

Agenţii excedentari sunt ofertanţii de bani, respectiv de capital, situaţi pe poziţia de creditori, pentru care:

NRF < RFD,

unde: NRF = necesarul de resurse financiare,

RFD = resursele financiare disponibile.

Capitalul este un disponibil financiar (necorporal) sau material

(corporal), utilizat într-o activitate lucrativă (creatoare de bunuri destinate

schimbului cu scopul de a aduce profit).

Pieţe financiare



Agenţii deficitari sunt solicitatorii de bani, respectiv de capital, situaţi pe poziţia de debitori, pentru care:

NRF > RFD

Operaţiunile legate de tranzacţionare şi echilibrare sunt asumate de agenţieconomici specializaţi – institu ţ ii financiare (bănci, case de depuneri, societăţi deasigur ări, societăţi de investiţii, bursa de valori ş.a.), care îşi declar ă un astfel deobiect de activitate, iniţiază modalităţi specifice de lucru şi creează produsespecifice pentru acesta.

Produsele specifice cu care lucrează astfel de instituţii sunt titlurile financiare sau cele asimilabile lor (cum sunt efectele comerciale), adică înscrisurice dovedesc posesia unei sume de bani ce poate deveni disponibilă în anumitecondiţii, de exemplu dacă titlul se vinde sau dacă ajunge la scadenţă.

Titlurile financiare pot fi:• primare, emise de agenţi economici deficitari şi vândute chiar

de ei (direct sau prin intermediari, adică prin instituţiifinanciare);

• secundare, emise de cumpăr ătorii celor primare, pe bazaacestora şi din dorinţa de a împăr ţi riscul deţinerii lor şi de a-şidiminua imobilizările financiare generate de cumpărareaacestora;

• derivate, reprezentând opţiuni asupra achiziţiei sau vânzării unor titluri primare sau secundare sau „pariuri” asupra indicilor bursieri (tranzacţii pe indici bursieri).

titluri primaretitluri primare, secundare şi derivatetranzacţii cu bani

Figura 2 Circuitul titluri financiare – bani

AGENŢIDEFICITARI

INTERMEDIARIFINANCIARI

AGENŢIEXCEDENTARI



Rolul pieţelor financiare este acela de a asigura un cadru neutru şiavantajos tuturor celor trei participanţi, pentru finanţarea agenţilor deficitari şi pentru plasarea disponibilităţilor celor excedentari.

Pieţele financiare se clasifică după mai multe criterii:a) din punctul de vedere al agenţilor implicaţi, există:• pia ţ a primar ă , pe care se negociază titluri primare sau secundare în

prezenţa emitentului, adică prin şi cu participarea lui;• pia ţ a secundar ă , pe care se negociază titluri secundare şi derivate

prin tranzacţii între creditori succesivi, emitenţii titlurilor nefiindimpicaţi;

b) din punctul de vedere al duratei pentru care sunt mobilizate/

imobilizate resursele, există:• pia ţă monetar ă pentru tranzac ţ iile pe termen scurt (sub un an);

• pia ţă de capital pentru tranzac ţ ii pe termen mediu şi lung;

c) din punctul de vedere al titlurilor ce fac obiectul tranzacţiilor, există piaţa efectelor comerciale (sau a scontului), piaţa certificatelor de depozit, piaţa acţiunilor, piaţa obligaţiunilor, piaţa eurodolarilor, piaţa interbancar ă, piaţa titlurilor publice pe termen scurt ş.a.

În raport cu pieţele de mărfuri, cele financiare au particularitatea că

tranzacţionează active financiare, adică promisiuni de piaţă viitoare. Din acestmotiv decizia de tranzacţie este determinată de trei criterii:

venitul, exprimat prin rata anuală a dobânzii; riscul, apreciat prin posibilitatea perturbării sau anulării fluxului

de plată viitoare;

lichiditatea, exprimată prin capacitatea activului financiar de a se

vinde cât mai repede şi f ără pierdere de valoare.

Piaţa monetară are ca obiect cererea şi oferta de bani, în particular decapital pe termen scurt. Ca şi piaţa financiar ă în general, rolul pieţei monetare estede a mobiliza disponibilităţi, de a asigura resurse financiare şi de a realizaechilibrul pieţei dar, ca element particular, pe termen scurt. În legătur ă cu aceasta, piaţa monetar ă realizează un efect interesant şi cu consecinţe benefice pentrueconomie, şi anume conversia termenelor de disponibilizare, adesea scurte, întermene de angajare (creditare) mai lungi, după un procedeu similar celui dedeterminare a pasivelor stabile (subcapitolul 7. 7).

Piaţa monetar ă este organizată ca piaţă primar ă (finanţarea pe termenscurt a agenţilor economici) şi piaţă secundar ă (negocierea activelor (titlurilor)financiare pe termen scurt şi conversia termenelor de scurtă durată), precum şi

după natura operaţiunilor sau, altfel spus, după titlurile ce fac obiect de tranzacţie.



Din acest punct de vedere există piaţă interbancar ă (credite pe termen scurt între bănci), piaţă a scontului, piaţă a titlurilor publice pe termen scurt (negocierea bonurilor de tezaur şi lombardul), piaţa certificatelor de depozit şi piaţaeurodevizelor.

Pe piaţa monetar ă rata dobânzii se stabileşte în mod liber, cu excepţiataxei oficiale a scontului, stabilită de Banca Centrală şi folosită ca pârghie decorecţie a tendinţelor neconvenabile ale unora din indicatorii specifici (masa monetar ă, preţul banilor etc.). Tranzacţiile sunt de regulă însoţite de garanţii materiale, cuexcepţia celor interbancare sau care presupun statul ca debitor. Principalelecategorii de operaţiuni sunt: depozitele la vedere (money at call), depozitele petermen scurt (time deposits), operaţiuni cambiale (bill of exchange), operaţiuni cutitluri pe termen scurt (securities) ş.a.

Piaţa de capital are ca obiect cererea şi oferta de capital pe termen mediu

şi lung, cu acelaşi rol ca şi piaţa financiar ă în general, având ca particularitatedurata mare a scadenţelor.Cererea de capital, denumit în acest context capital financiar , este

exprimată prin emisiunea de titluri de către solicitanţi persoane juridice, publicesau private, agenţi naţionali sau internaţionali. Aceştia pot fi: guverne, autorităţilocale sau centrale, societăţi publice sau private nefinanciare, instituţii financiar- bancare, organisme internaţionale. Cererea poate fi structural ă , provenită dinnevoia de constituire sau mărire a capitalului social al unei societăţi comerciale saudin nevoia de finanţare a unui program de dezvoltare (investiţie de producţie sausocial-culturală), dar şi conjunctural ă , provenită din caracterul excesiv (dur) al

condiţiilor de creditare bancar ă, sau din deficitul bugetar sau al balanţei comercialesau de plăţi.

Oferta de capital provine de la agenţi excedentari, care în principiu potsolicita confidenţialitate privind participarea lor.

După tipul titlurilor tranzacţionate, piaţa de capital poate fi de acţiuni, deobligaţiuni (bond market), ipotecar ă (tranzacţii cu titluri de credit ipotecar, vezisubcapitolul 9.3.3) sau de titluri de rentă (emise de stat f ăr ă precizarea scadenţei).De asemenea, după agenţii economici implicaţi, poate fi primar ă sau secundar ă.Instituţia financiar ă tipică pieţei secundare este bursa de valori.

6.1 Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare

Bursa este o piaţă pe care se desfac mărfuri şi valori mobiliare, după o procedur ă specifică. Organizarea şi funcţionarea ei se face, în economiacontemporană, potrivit unor reglementări juridice, printre care şi supravegherea decătre stat. Bursele se clasifică după mai multe criterii:

a) varietatea tranzac ţ iilor : generale şi specializate;b) obiectul activit ăţ ii: de marf ă, complementare comer ţului internaţional

(burse de asigur ări şi burse de navlu), de valori mobiliare şi valutare;



numai ultimele două sunt pieţe financiare şi numai penultima este piaţă secundar ă de capital;

c) forma de organizare: private şi de stat;d) modul de admitere a participan ţ ilor : cu acces limitat (are specific

„ringul”, locul unde se finalizează tranzacţiile şi la care au accesnumai agenţi autorizaţi) şi cu acces nelimitat (numită „over thecounter” sau OTC, în care tranzacţiile se fac informatizat prinintermediul unei reţele de calculatoare de largă acoperire şi cu marifacilităţi de acces, astfel încât, practic, oricine are acces la uncalculator inclus în reţea poate formula cereri şi oferte de titluri, poatetranzacţiona).

Bursele de valori au debutat în secolul al XIV-lea la Bruges (Belgia) şi s-au cristalizat ca instituţii perene la Anvers (Belgia, 1531), Londra (1564), Paris

(1724), New York (1817), Bucureşti (1881) etc. Astăzi, cele mai mari burse devalori sunt New York Stock Exchange (peste 3000 de societăţi cotate), LondonStock Exchange (circa 2900 de societăţi cotate), Kabuto Cho Tokio (114 societăţicotate). Primele 24 de burse din lume (incluzând pe lângă cele menţionate şi pecele din Paris, Milano, Zürich, Frankfurt, Amsterdam, Bruxelles, Sydney, Madrid,Lisabona, Viena, Buenos Aires, Singapore, Stockholm, Berlin) cotează peste 1000dintre cele mai mari societăţi comerciale din lume.

Bursa de valori este o instituţie a pieţei secundare de capital la care setranzacţionează titluri (valori) mobiliare. În obiectul ei de activitate se includ

hârtiile de valoare, valutele şi metalul preţios.Bursa de valori are funcţia de a concentra cererea şi oferta de valori

mobiliare, de a asigura tranzacţionarea lor operativă, de a înregistra şi de a face publice cursurile de vânzare/cumpărare. Rolul ei revine la mobilizarea capitaluluifinanciar, la redistribuirea lui (pe ramuri economice şi chiar pe ţări), la informarea publicului privind starea şi tendinţele pieţei, la elaborarea de analize economice şi predicţii ale evoluţiei economiei (pe care adesea le comercializează). Organizareaşi funcţionarea ei sunt precizate prin lege şi prin regulamentul propriu, carestabilesc riguros locul şi rolul participanţilor, ca şi modul de efectuare a

tranzacţiilor.



Figura 3 Func ţ ionarea pie

ţ ei bursiere (circuitul valorilor

şi al informa

ţ iilor )

Agenţii economici care nu au acces direct la bursă, ci numai prinintermediul agenţilor de schimb, le adresează acestora ordine de vânzare/cumpărarede valori mobiliare (circuit 1 în figura 3), formulând astfel oferta (O) şi cererea (C)de titluri.

Ofertele/solicitările sunt primite de brokeri-agenţi (Bka), care acţionează în contul şi din însărcinarea clienţilor lor şi pe care sunt obligaţi să-i informezedespre cursuri şi despre derularea ordinelor date de ei (circuitul 6 în figura 3).Brokerii-agenţi transmit aceste ordine către brokerii-specialişti (circuitul 2 în

figura 3). Brokerul-specialist (Bks), numit jobber în Anglia, courtier în Franţa şidealer în SUA, centralizează ordine de vânzare-cumpărare de la brokerii-agenţi cucare lucrează şi le negociază în ring cu ceilalţi brokeri-specialişti (circuitul 3 înfigura 3) sub supravegherea Comisiei Operaţiunilor de Bursă (COB). Pentru a putea avea o marjă de manevr ă cât mai puţin restrictivă, ei au dreptul să deţină un portofoliu propriu de titluri, precum şi un capital de rulaj.

Toţi agenţii de schimb (agenţi sau specialişti) au statut profesional decomercianţi cu obiect „gestiunea portofoliilor de valori mobiliare” şi suntînregistraţi în Registrul comercial al ţării unde îşi desf ăşoar ă activitatea. Din punct

de vedere funcţional ei sunt asimilaţi funcţionarilor publici (ministeriali). Ei suntreuniţi în Compania Agenţilor de Schimb, organizaţie profesională şi funcţională.Aceasta alege o Camer ă Sindicală a Bursei care îi reprezintă în nume colectiv petoţi agenţii de schimb, le garantează activitatea şi le-o controlează. Pentru a-şiexercita atribuţiile, acest organism dispune de servicii şi organe de lucru specifice:comisia operaţiunilor de bursă (COB), serviciul de studii şi analize financiare,serviciul de relaţii externe, serviciul de control, buget propriu, serviciul de personal, serviciul juridic, serviciul fiscal, trezorerie, serviciul contabil, Centrul de prelucrare a informaţiilor. Statutul său este triplu: autoritate bursier ă, autoritate aCompaniei Agenţilor de Schimb şi Organism corporativ.

1

O/C

CC

Bks

COB

Ring

Bka

2

3

4

5

6

6 6



Comisia Operaţiunilor de Bursă reglementează derularea tranzacţiilor (circuitul 4 în figura 3), pe care le confirmă specialiştilor şi Casei de clearing (CC)(circuitul 6 şi repectiv 5 în figura 3) în vederea executării efective a ordinelor (circuitul punctat în figura 3). Comisia Operaţiunilor de Bursă are şi rolul de

informare a publicului, motiv pentru care editează Buletinul de cotaţii (singurasursă de informaţii abilitată în acest scop şi acceptată ca unica oficială) şi prezintă anual un raport, publicat în „Monitorul Oficial”, privind activitatea bursei. Comisiaare rol de instanţă de specialitate în ceea ce priveşte orice problemă legată de bursă (respectarea legii şi a regulamentului intern, activitatea agenţilor de schimb, publicitatea, includerea în/radierea din cotaţia oficială etc.).

Casa de clearing este un organ al bursei cu rolul de a garanta executareaobligaţiilor asumate de parteneri prin ordinele lor de vânzare/cumpărare confirmateca executate. Depozitele de titluri oferite spre vânzare, precum şi cele de banicreate pentru cumpărare se fac la această casă care asigur ă în acest fel posibilitatea

cumpăr ătorului de a intra în posesia titlurilor cumpărate, iar a vânzătorului de a primi contravaloarea titlurilor vândute.Dimensiunea tranzacţiilor bursiere este exprimată de indicatorul

capitalizarea de piaţă, care arată volumul capitalurilor mobilizate, dar şi puterea bursei, prin însumarea pe o perioadă de un an a capitalizării zilnice de piaţă:

∑=

∗=m

1 j j j pnKP , (1)

unde:= indice pentru identificarea titlurilor tranzacţionate,n j = numărul de titluri de tip j tranzacţionate, p j = preţul de piaţă al titlurilor de tip j tranzacţionate.

6.2 Valorile mobiliare tranzacţionate la bursă

Valorile mobiliare tranzacţionate la bursă sunt înscrisuri care atestă că posesorul lor este titularul unui drept de o anumită mărime.

După obiectul lor, valorile mobiliare pot fi titluri de proprietate (atestă proprietatea asupra unui capital) sau titluri de credit (atestă darea cu împrumut aunui capital bănesc).

După venitul pe care îl aduc, valorile mobiliare pot fi titluri cu venit variabil (dependent de situaţia financiar ă a emitentului) sau titluri cu venit fix (prestabilit prin convenţie între păr ţi şi care nu depinde de situaţia financiar ă a emitentului).

Titlurile ce pot face obiect de negocieri la bursă sunt: acţiuni, obligaţiuni,opţiuni, bonuri de tezaur (în special la bursele din SUA pentru bonurile emise detrezoreria federală).



6.2.1 Ac ţ iuni: emitere, tipuri, indicatori de performan ţă

Acţiunile sunt titluri de proprietate cu venit variabil. Ele sunt emise îndouă situaţii:

constituirea, de către un grup de iniţativă sau de fondatori, a capitalului social al unei societăţi pe acţiuni:

VNnKS ∗= , (2)

unde:KS = capitalul social al societăţii constituite,n = numărul de acţiuni emise,VN = valoarea nominală a unei acţiuni;

majorarea capitalului social al unei societăţi care este în funcţiune,majorare posibilă pe seama profitului obţinut la momentele precedente, nedistribuit acţionarilor şi păstrat sub forma fondurilor proprii ale societăţii (fond de rezervă, fond de asigurare ş.a.).

Grupul de fondatori decide modul în care se va face plasamentulemisiunii:

• în mod direct, prin efort propriu şi, implicit, cu costuri mai mici;

• prin intermediar, o bancă sau un consor ţiu bancar, care preia inclusiv partea de publicitate. Intermediarul poate fi angajat numai să pună învânzare acţiunile şi să încaseze contravaloarea lor (caz în care esteremunerat printr-un comision) sau poate cumpăra el însuşi, înîntregime, emisiunea şi apoi să o vândă în nume propriu (caz în careremunerarea provine din diferenţa între preţul de achiziţie, mai mic, şi preţul de vânzare, mai mare, al titlurilor în cauză).

Ca titlu de proprietate, acţiunea confer ă posesorului următoareledrepturi şi obligaţii:

drept de proprietate - acţionarul este recunoscut ca proprietar înlimita valorii nominale a acţiunilor deţinute, are drept desubscriere şi, de asemenea, de atribuire;

drept de participare la profit (sub forma dividendului); drept de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor; obligaţia de a participa la acoperirea eventualelor pierderi

înregistrate în activitatea societăţii.



Cumpărarea acţiunilor se face după o procedur ă care prevede:(i) depunerea de către cumpăr ător la vânzătorul emisiunii a unei declaraţii

de subscriere, prin care se menţionează numărul acţiunilor ce se doreşte a fiachiziţionate;

(ii) decizia emitentului privind unii parametrii de vânzare: soluţia deatribuire în cazul unei subscrieri peste mărimea emisiunii, coeficientul desubscriere, cheltuiala de emisiune ce revine unei acţiuni, data la care se face primulvărsământ ş.a.;

(iii) transferul acţiunilor către subscriitori şi intrarea în contul societăţii asumelor reprezentând capitalul social;

(iv) decizia privind eventualele vărsăminte următoare în contul acţiunilor subscrise.

În cazul unei subscrieri peste emisiune se poate proceda fie la o licita ţ iede achizi ţ ie, fie la o atribuire propor ţ ional ă . În al doilea caz se determină uncoeficient de atribuire:

T NS

a = ∑=

=

n

1 j j NS NS ,

unde: NS = numărul total al acţiunilor subscrise,T = tirajul emisiunii (numărul de acţiuni emise),

= indice pentru identificarea subscriitorilor, NS j = numărul de acţiuni subscrise de subscriitorul j,după care se corectează subscrierea fiecărui subscriitor cu acest coeficient pentru adetermina numărul de acţiuni ce îi vor fi vândute (atribuite):

a NS NA j j ∗= , (3.2)

unde: NA j = numărul de acţiuni ce îi vor fi vândute (atribuite) subscriitorului j.

În mod obişnuit, grupul de fondatori adoptă o politică de sporire aatractivităţii emisiunii prin stabilirea unui coeficient de vărsământ (k ), subunitar pentru momentul achitării valorii acţiunilor subscrise. În acest caz plata se numeşte primul vă rsă mânt. Consiliul de administraţie al viitoarei societăţi va stabili ulterior dacă, în ce propor ţii şi când se vor mai face vărsăminte (al doilea, al treilea etc.).

Suma de plată la data vărsământului pentru un subscriitor oarecare ( j) este:

[ ]CEUk VN NAS j j +∗∗= , (4)



unde: NA j = numărul de acţiuni vândute subscriitorului j,k = coeficientul primului văsământ,CEU = cheltuieli de emisiune unitare (pe acţiune).

Acţiunile se prezintă în mai multe forme, clasificate, în principal, după două criterii:

10 după forma de prezentare

a) nominative, care au înscris pe ele numele posesorului; sunt înregistratedistinct în Registrul de evidenţa acţiunilor pe care îl ţine emitentul; cesiunea lor,în orice formă s-ar face, trebuie menţionată în registrul amintit, altfel nu esterecunoscută;

b) nominative legate, similare celor nominative, dar supuse unor regulimult mai restrictive privind cesionarea; principala regulă este aceea că actulcesionării trebuie acceptat anticipat de Consiliul de Administraţie al emitentului;alte reguli au în vedere prioritatea emitentului de a le cumpăra, anunţul vânzării cuun anumit timp înaintea vânzării efective, posibilitatea emitentului de a recuzacumpăr ătorul într-un interval de timp stabilit prin legeş.a.;

c) la purt ă tor , care nu au înscris numele posesorului, astfel încât cel ce ledeţine este de drept proprietarul lor; reprezintă tipul de acţiuni tranzacţionate la bursă, pentru celelalte două acest lucru nefiind posibil datorită restricţiilor decirculaţie la care sunt supuse.

20 după drepturile pe care le generează

a) ordinare, care dau deţinătorului drepturi propor ţionale cu valoarea lor nominală: de proprietate, de subscriere, de atribuire, de vot, de dividend;

b) privilegiate, care confer ă dreptul la un „privilegiu”, de pildă undivident fix distribuit indiferent de mărimea profitului obţinut de emitent.

Există şi alte forme de acţiuni, cu caracter relativ particular sauconjunctural, cum sunt acţiuni f ăr ă valoare nominală, acţiuni noi (din emisiuni

suplimentare de acţiuni, ulterioare emisiunii de constituire), acţiuni gratuite (cums-au distribuit cele din procesul numit al „privatizării de masă” în România în 1992şi 1996), acţiuni populare (de valori nominale mici) ş.a., dintre care, cu excepţiacelor dintâi menţionate, toate sunt, în principiu, negociabile la bursă.

O categorie distinctă o reprezintă acţiunile SICAV (Societate deInvestiţii cu Capital Variabil), titluri emise sub forma pă r ţ ilor , certificatelor de

valoare, certificatelor de investi ţ ii. Aceste titluri nu sunt cotate la bursă, dar se pottranzacţiona în mod curent la caseriile societăţii emitente. Titlurile se vând de cătreemitent la valoarea lor nominală plus o cotă de 4,75% pentru acoperirea



cheltuielilor de emisiune sau se cumpăr ă de către emitent la un curs afişatdeterminat zilnic, numit pre ţ de r ă scumpă rare:

N

c N

pr

n

1 j j j∑=∗

= , (5)

unde:= indice pentru identificarea tipului de titlu deţinut de SICAV în propriul

portofoliu, pe seama plasamentului disponibilităţilor realizate din vânzarea propriilor acţiuni,

N j = numărul de titluri de tip j deţinute de SICAV în portofoliu la data calculului preţului de r ăscumpărare,

c j = preţul de piaţă curent al titlurilor de tip j, N = numărul de titluri emise de SICAV.

Titlurile SICAV sunt de tip secundar, fiind emise pe seama unui portofoliu de titluri achiziţionate din încasările din vânzarea propriilor acţiuni. Deaceea pentru un SICAV sunt esenţiale două reguli de gestionare a portofoliului detitluri:

• să deţină o cotă însemnată din portofoliu (cel puţin 30%) în titluri cumare lichiditate şi risc mic;

• să aibă un portofoliu diversificat (maxim 10% titluri de la un acelaşi

emitent).

Acţiunile sunt caracterizate calitativ prin indicatori de performanţă:valoarea de circulaţie, valoarea de calcul, dividendul, valoarea dreptului desubscriere şi valoarea dreptului de atribuire.

VALOAREA DE CIRCULAŢIE este acea valoare la care sunttranzacţionate acţiunile şi poate fi întâlnită ca valoare nominală şi valoare de piaţă.

Valoarea nominală este cea înscrisă pe acţiune şi este bază de calcul

pentru alţi indicatori. Pe baza ei se determină inclusiv cota de participare a posesorului la patrimoniul firmei şi implicit cota de voturi în Adunarea Generală aAcţionarilor. În cazul acţiunilor valoarea nominală este şi valoare de emisiune.

Valoarea de piaţă este preţul cu care se vinde/cumpăr ă la un momentdat o acţiune. Această valoare este exprimată în mod uzual sub forma cursului saucotaţiei:

100

VN

VPc ∗= , (6)



unde:VP = valoarea de piaţă,VN = valoarea nominală,

şi reprezintă numărul de unităţi monetare plătite/încasate pentru o sută de unităţimonetare valoare nominală.

VALOAREA DE CALCUL este o valoare teoretică folosită în procedurile de evaluare şi care se întâlneşte sub forma valorilor patrimoniale (valoare contabilă şi intrinsecă) şi valorilor de rentabilitate (valoare financiar ă şivaloare de randament).

Valoarea contabilă, denumită şi valoare matematică, arată valoareade patrimoniu ce revine la o acţiune:

N

ANVM = (7.1)

DTATAN −= , (7.2)

unde:VM = valoare matematică,AN = activ net, N = numărul de acţiuni emise,AT = activ total,DT = datorii totale.

În măsura în care VM < VN, rezultă o insuficientă garantare a valoriinominale prin activul net (real), adică prin patrimoniul negrevat de datorii alsocietăţii emitente. Aceasta poate fi rezultatul unei decapitalizări reale aemitentului faţă de capitalul social declarat sau al unui înalt grad de îndatorare aacestuia. Similar, VM < VP arată că suma plasată în acţiune este insuficientgarantată material prin patrimoniul emitentului.

Valoarea intrinsecă este o valoare cu conţinut similar celei contabile,corectată însă cu activele lente, adică cele cu lichiditate incertă (stocuri cu mişcarelentă, mărfuri nevandabile, provizioane pentru risc şi cheltuieli care nu au apărut înexerciţiul încheiat şi care nu s-au soldat prin contul de venituri ş.a.):

N

ANCVI = (8.1)

ALANANC −= , (8.2)



unde:VI = valoarea intrinsecă,ANC = activ net corectat,AL = active lente.

Valoarea financiară arată care este capitalul financiar care ar trebuideţinut pentru a produce în condiţiile pieţei un produs anual (o dobândă) demărimea dividendului atribuit acţionarilor:

d

DivVF = , (9)

unde:VF = valoarea financiar ă,

Div = dividendul încasat,d = rata dobânzii pieţei.

În măsura în care VF > VP rezultă că, în condiţiile pieţei, s-ar fi pututobţine câştigul anual realizat prin dividend numai prin plasarea unei sume mai maridecât cea cu care a fost achiziţionată acţiunea. Cu alte cuvinte plasamentul este bun, este superior condiţiilor pe care le ofer ă piaţa monetar ă.

Valoarea de randament are un conţinut similar celei financiare, dar caracterizează calitatea emitentului prin prisma profitului net, adică a unui rezultatce înglobează dividendul şi conţine în plus componente de autofinanţare, de crearede rezerve financiare şi fonduri de asigurare proprii. Valoarea de randamentcaracterizează profitabilitatea netă a societăţii emitente, în timp ce valoareafinanciar ă se refer ă strict la plasamentul pe care un investitor îl face achiziţionând oacţiune la respectiva societate. Calculul valorii de randament se face după relaţia:

d

pnVR = (10)

NPN pn = (102)

( )IPCSR PBPN +−= (10.3)

CVPB −= , (10.4)



unde:VR = valoare de randament, pn = profit net pe acţiune,PN = profit net,

PB = profit brut,CSR = cheltuieli suportate din rezultate (obligaţii financiare, sponsorizări, pierderi din exerciţiile anterioare ş.a.),

IP = impozitul pe profit,V = venituri totale ale emitentului în perioada de gestiune,C = idem cheltuieli totale.

În măsura în care VR > VP, rezultă că societatea emitentă produce un profit net superior produsului anual pe care l-ar produce, în condiţiile pieţeimonetare, un plasament de mărimea valorii de piaţă a emitentului, valoare

determinată de capitalizarea bursier ă a acţiunilor sale. Comparaţia cu valoareafinanciar ă este strict VFVR ≥ , deoarece DivPN ≥ .

În practica bursier ă este larg utilizat un indicator similar valorii derandament, numit coeficient multiplicator al capitaliz ă rii bursiere (price earningratio):

pnVNc

PER ∗

= , (11)

unde c este cursul bursier mediu al acţiunii, iar sensul indicatorului este numărulde ani în care se recuperează plasamentul (preţul plătit pentru achiziţia unei acţiuni)din profitul net ce revine pe acţiune ca urmare a rezultatelor financiare obţinute deemitent.

DIVIDENDUL este considerat primul drept al acţionarului şi reprezintă suma de bani atribuită drept câştig posesorului unei acţiuni:

N

DivTDiv = , (12)

unde DivT este dividendul total distribuit acţionarilor din profitul rezultat la finele perioadei de gestiune (un an).

Dividendul total este determinat printr-o decizie a Consiliului deadministraţie al societăţii emitente. După determinarea profitului net (vezi 10.3),Consiliul de administraţie stabileşte repartizarea acestuia astfel încât să se realizezeatât o bună cointeresare a acţionarilor (ordinari şi privilegiaţi), cât şi constituireaunor fonduri suficiente pentru autofinanţare, dezvoltare, rezervă şi asigurare.



Se determină astfel dividendul total care urmează a fi repartizat, în principiu, petrei componente:

• întâi dividendul fix, care este atribuit acţiunilor privilegiate;• apoi, primul dividend sau dividendul ordinar, care este atribuit

acţiunilor ordinare, astfel încât să asigure cointeresarea masei deacţionari ai firmei; acest dividend se atribuie de regulă propor ţional cu„gradul de eliberare a capitalului”;

• în fine, supradividendul, adică dividendul atribuit suplimentar peste primul dividend, care se eliberează indiferent de „gradul de eliberare acapitalului”:

PDDFDivTSD −−= , (13)

unde:SD = supradividendul,DF = dividendul fix,PD = primul dividend.

Gradul de eliberare a capitalului este o formulă ce distinge între datele lacare s-a f ăcut subscrierea. Acest lucru capătă importanţă atunci când, pe parcursulunei perioade de gestiune în care societatea emitentă a funcţionat integral, se face oemisiune nouă de acţiuni. În acest caz acţiunile „vechi” (existente la începutul perioadei de gestiune) probează un capital eliberat „integral”, adică angajat astfelîncât a fost disponibil societăţii pe tot anul, în timp ce acţiunile „noi” (emise pe parcursul anului) probează un capital eliberat „par ţial”, adică angajat astfel încât afost disponibil societăţii numai o parte din an (doar din momentul vânzării noilor acţiuni). Se calculează astfel un coeficient de „eliberare a capitalului”, numit pro

rata temporis:

365

Z prt = sau

12

l prt = , (14)

unde:

prt = pro rata temporis,Z = numărul de zile scurse de la vânzarea noilor acţiuni până la sfâr şitul anului,l = numărul de luni scurse de la vânzarea noilor acţiuni până la sfâr şitul anului.

Primul dividend ce revine acţiunilor noi se determină după o procedur ă de echivalare a lor în acţiuni vechi:

prtnne ∗= (15.1)

ne NTN += (15.2)



( ) ( ) NPDTN

PDTNPD == (15.3)

( ) ( ) prt NPDnPD ∗= , (15.4)

unde:ne = echivalentul în acţiuni vechi al numărului acţiunilor noi, adică aşa cum

ar fi fost socotite dacă ar fi eliberat integral capitalul,n = numărul acţiunilor nou emise, N = numărul acţiunilor vechi,TN = totalul acţiunilor emise în echivalent „acţiuni vechi”,PD(TN) = primul dividend ce revine unei acţiuni echivalente şi care este în

acelaşi timp primul dividend atribuit acţiunilor vechi,PD(N) = primul dividend atribuit unei acţiuni vechi,PD(n) = primul dividend atribuit unei acţiuni noi.

Rata dividendului exprimă procentual câştigul obţinut de posesorul uneiacţiuni:

VA

PDrdiv = (16.1)

VA

SDPDrdiv

+= , (16.2)

unde:rdiv = rata dividendului,PD = primul dividend ce revine unei acţiuni,SD = supradividendul ce revine unei acţiuni,VA = valoarea de achiziţie a acţiunii (suma plătită de posesor în momentul

achiziţiei.

DREPTUL DE SUBSCRIERE la noile emisiuni este considerat al

doilea drept al acţionarului şi constă în dreptul de preempţiune al vechilor acţionari, adică dreptul de a fi preferaţi altor doritori de plasament în acţiunile noiale societăţii emitente. Valoarea acestui drept este prin definiţie:

VTsVPVDS −= , (17.1)

unde:VDS = valoarea (teoretică) a dreptului de subscriere,VP = valoarea de piaţă a vechilor acţiuni,

VTs = valoarea teoretică a acţiunilor după efectuarea noii emisiuni.



Valoarea teoretică a acţiunilor după emisiune este determinată atât denumărul, cât şi de preţul de piaţă al acţiunilor vechi, dar şi ale celor noi:

n N

nE NVPVTs

+

∗+∗= , (17.2)

unde N = numărul acţiunilor vechi,n = numărul acţiunilor noi,E = preţul de emisiune al acţiunilor noi, pentru care se respectă relaţia de

ordine

VN < E < VP (17.3)

VN = valoarea nominală a acţiunilor.

Corelând (17.1) şi (17.2) se obţine:

( )n N

nEVPVDS

+∗−= (17.4)

Din practica bursier ă s-a formulat restricţia (17.3) şi regula că o nouă emisiune este oportună numai dacă valoarea de piaţă a acţiunilor existente este

suficient de ridicată pentru a putea produce un aflux semnificativ de capital nouatras. După o emisiune nouă, cursul acţiunilor respectivului emitent înregistrează oscădere, ca rezultat al ofertei mai mari de acţiuni de aceeaşi provenienţă cu care seconfruntă piaţa.

DREPTUL DE ATRIBUIRE a acţiunilor unei emisiuni suplimentareeste considerat al treilea drept al acţionarilor şi constă în dreptul acţionarilor „vechi” de a primi acţiuni dintr-o nouă emisiune. Baza economică a acestui dreptrezidă în faptul că noua emisiune înseamnă majorarea capitalului social pe seamafondurilor de rezervă şi dezvoltare. Aceste fonduri se creează treptat prin preluarea

unor păr ţi din profitul net, ceea ce, implicit, înseamnă o nealocare de profit pentrudividendul ce se distribuie acţionarilor. Acest dividend posibil în trecut, dar nealocat şi folosit pentru investiţii sau pentru o rezervă asiguratorie, este în fapt proprietate a acţionarilor „vechi”. Alocarea de acţiuni „noi” pentru aceşti acţionarireprezintă o trecere în starea de „efectivă” şi „individualizată” a unei proprietăţireale, dar „neindividualizată” şi doar „virtuală” în raport cu acţionarii. Valoareaacestui drept este prin definiţie:

VTaVPVDA −= , (18.1)



unde:VDA = valoarea (teoretică) a dreptului de atribuire,VTa = valoarea teoretică a acţiunilor după atribuirea noii emisiuni.

Valoarea teoretică a acţiunilor după atribuire este determinată decapitalizarea bursier ă curentă a societăţii emitente şi de numărul total de acţiuni cese vor găsi pe piaţă după atribuire:

n N

NVPVTa

+

∗= (18.2)

Corelând (18.1) cu (18.2) se obţine:

n N

n

VPVDA +∗= (18.3)

În cazul subscrierii, acţiunile nou emise sunt puse în circulaţie similar emisiunii iniţiale. Poate cumpăra acţiuni oricare plasator, în măsura în care vechiiacţionari nu uzează de dreptul de preempţiune; structura acţionariatului se schimbă.În caz contrar, vechii acţionari cumpăr ă ei sau îşi vând dreptul de subscriere,f ăcând posibilă, în această ultimă alternativă, pătrunderea unor plasatori noi înacţionariatul firmei emitente, astfel încât se poate modifica raportul de for ţe înacţionariat.

În cazul atribuirii, acţiunile nou emise sunt puse în circulaţie prinintermediul vechilor acţionari. Ei primesc noi acţiuni propor ţional cu cota decapital social pe care îl deţin prin acţiunile „vechi”. R ămâne opţiunea lor dacă vor prezenta sau nu la negociere, la bursă, aceste acţiuni „noi”. Atribuirea nu modifică raportul de for ţe în acţionariat decât în măsura în care dreptul de atribuire estevândut sau „vechii” acţionari îşi vând acţiunile nou atribuite.

6.2.1.1 Aplica ţ ii rezolvate

1. Societatea comercială “X” prezintă următoarea situaţie a capitaluluisocial:

- capital social 50 mil. u.m.;- capitalizare bursier ă 150 mil. u.m.;- se decide creşterea capitalului social prin emisiunea a 20.000 acţiuni

noi la 2.500 u.m.;- valoarea nominală 1.000



Să se determine:

a) Numărul de acţiuni existente iniţial; b) Cursul bursier al acţiunilor înainte şi după majorarea capitalului

social;c) Mărimea dreptului de subscriere.

Rezolvare

În rezolvarea problemei utilizăm următoarele notaţii:

C – cursul bursier înainte de majorarea capitalului socialC’ – cursul acţiunilor după emisiuneVN – valoarea nominală

CB – capitalizarea bursier ă → reprezintă valoarea bursier ă a tuturor acţiunilor CB= C • N N – nr. de acţiuni emise iniţialn – de acţiuni noi emisePE – preţul de emisiuneDs – drept de subscriere

Da – drept de atribuire

Pentru ca o emisiune de acţiuni noi să aibă succes este necesar ca preţulde emisiune să fie mai mic decât cursul bursier de pe piaţă şi mai mare decâtvaloarea nominală a acţiunilor.

VN < PE < C

Cursul acţiunilor după majorarea capitalului social (C’) se determină astfel:

C’ =n N

PE nC N

+

⋅+⋅

Pentru a proteja drepturile vechilor acţionari legea le confer ă acestora undrept de preemţiune la achiziţionarea acţiunilor din noua emisiune. De asemenea,le recunoaşte dreptul de subscriere, adică privilegiul de a achiziţiona noi acţiuni propor ţional cu aportul la capitalul social.

Valoarea dreptului de subscriere este, D s = C – C’ adică societatea

compensează pierderea pe care o sufer ă vechii acţionari ca rezultat al reduceriicursului bursier consecutiv noii emisiuni.



Astfel:

D s = C -n N

nPE NC

+

+=

n N

nPE NC nC NC

+

−−+

D s =n N

PE C n

+

− )(

C’ =n N

nPE NC

+

+=

n N

PE N C N PE N PE n

+

⋅−⋅+⋅+⋅

C’ =n N

PE C N PE N n

+

−++ )()(= PE +

n N

PE C n

n

N

+

−⋅

)(

C’ = PE + s Dn

N ⋅

Vechii acţionari beneficiind de drepturile de subscriere vor achiziţionaacţiuni noi la valoarea preţului de emisiune, pe când noii acţionari vor cumparaacţiunile la valoarea lor bursier ă.

a) Pentru rezolvarea primului punct se porneste de la relatia:

Capital social = N VN⋅ ⇒ N =VN

social Capital =000.1

000.000.50 = 50.000

b) C = N

CB=

000.50

000.000.150= 3.000

C’ =n N

PE nC N

+

⋅+⋅=

000.20000.50

500.2000.20000.000.150

+

⋅+= 928,57

c) D s = C – C’ = 3.000 – 928,57

2. O societate comercială decide majorarea capitalului social prinincorporarea unei păr ţi din rezerva în valoare de 60.000.000 u.m.

Capitalul social iniţial este de 210.000.000, valoarea nominală a uneiacţiuni de 10.000 u.m. iar capitalizarea bursier ă înregistrată de societate este de231.000.000.



Să se calculeze:

a) Noul curs al acţiunilor, după incorporarea rezervelor; b) Valoarea dreptului de atribuire.

Rezolvare:

Prin incorporarea rezervelor are loc distribuirea gratuită de acţiuni cătreacţionari. Acest proces este în aparenţă gratuit întrucat rezervele apar ţineau dedrept tot acţionarilor.

Emisiunea de acţiuni gratuită este echivalentă cu o emisiune de acţiuninoi în care preţul de emisiune este zero.

PE = 0 ⇒C’=n N

C N

+

⋅

D a =n N

Cn

+

⋅

a) Revenind la datele problemei, N =VN

social Capital =

000.10

000.000.210=

= 21.000 acţiuni

n =VN

ă incorporat rezervă ⋅

n =000.10

000.000.60= 6.000

C =bursier ă recapitaliza

C = 000.21

000.000.231= 11.000

C’ =n N

C N

+

⋅=

000.6000.21

000.11000.21

+

⋅

C’ =000.27

000.000.231= 8.555,55

b) Da

= C – C’ = 11.000 – 8.555,55



D a = 2.444,45

6.2.1.2 Aplica ţ ii propuse

1) O societate comercială prezintă următoarea siţuatie patrimonială:

- valoarea nominală a unei acţiuni 15.000;- nr. de acţiuni 20.000- capitalizare bursier ă 400.000.000;- se decide creşterea capitalului social prin emisiune de 2 acţiuni noi la

3 acţiuni vechi, preţul de emisiune fiind de 16.000.

Calculaţi:

a) nr. de acţiuni noi emise; b) cursul bursier al acţiunilor înainte de majorarea capitalului;c) dreptul de subscriere.

2) Societatea comerciala “X” decide creşterea capitalului social prinincorporarea rezervelor în valoare de 70.000.000 u.m.

Valoarea nominală a unei acţiuni este de 7.000 u.m., nr. de acţiuniexistente iniţial este de 17.000 iar cursul buriser al unei acţiuni este de 8.000 u.m.

Să se determine:

a) cursul acţiunilor după majorarea capitalului social; b) dreptul de atribuire.

6.2.2 Obliga ţ iuni

Obligaţiunile sunt emise cu scopul obţinerii pe termen mediu sau lung a

unor resurse financiare sub formă de credit rambursabil. Emisiunea poate fi f ăcută de o autoritate publică (stat, autoritate publică locală), de o instituţie publică, de osocietate comercială în principiu cu o bună reputaţie în afaceri şi cu o mare putereeconomico-financiar ă. Garanţia împrumutului este virtuală, reprezentată în cazulautorităţilor publice de solvabilitatea lor certă, iar în cazul agenţilor privaţi de patrimoniul şi puterea lor economico-financiar ă. Scopul creditului este fieacoperirea unui deficit bugetar (în cazul autorităţilor publice), fie derularea unor programe de dezvoltare/investiţii. Ca titlu de credit, obligaţiunea confer ă posesorului ei drepturile şi obligaţiile ce revin în mod obişnuit creditorului.

Emisiunea se face pe baza unui prospect ce include toate detaliile

creditului: cine emite, pe ce perioadă, cupiurile puse în circulaţie, dobânda,



modalităţile de rambursare, scadenţele de rambursare şi de plată a dobânzilor,cursul de emisiune, prima de rambursare, numărul de titluri emise ş.a. Modalităţilede emisiune sunt similare emiterii acţiunilor şi presupun o susţinută campanie publicitar ă. În timp ce emiterea de acţiuni se face strict la valoarea lor nominală şi,

eventual, cu etape succesive de vărsământ, obligaţiunile pot fi emise la valori subcea nominală (sub pari), dar cu un singur vărsământ. Retragerea obligaţiunilor presupune r ăscumpărarea lor de către emitent la scadenţă, strict la valoareanominală.

Obligaţiunile sunt clasificate după două criterii:

10 după forma de prezentare

a) nominative, cu numele posesorului înscris pe ele şi f ăr ă posibilitateanegocierii pe piaţa secundar ă;b) la purt ă tor , cu regim similar acţiunilor la purtător.

20 după locul contractării şi condiţiile de emisiune

c) interne, exprimate în moneda naţională a ţării în care este rezidentemitentul;

d) str ă ine, exprimate în moneda na ţ ional ă a ţă rii în care emitentul face

emisiunea;e) euroobliga ţ iuni, exprimate într-o moned ă europeană alta şi decât a

ţă rii de re şedin ţă a emitentului şi decât a ţă rii în care se face

emisiunea.

Costul creditului obligatar este format din dobândă, din prima derambursare (vezi subcapitolul 4.2) şi din cheltuielile de emisiune şi plasare.

Dobânda plătită de emitent se calculează întotdeauna la valoareanominală a titlurilor existente în circulaţie, adică la mărimea creditului aflat în uzul

emitentului în perioada de timp scursă între două scadenţe. Pentru aspectele decalcul al dobânzii şi al sumelor care se rambursează vezi subcapitolele 4.2 şi 9.3.

Calitatea financiar ă a unui plasament în obligaţiuni este determinată pe baza câtorva indicatori de performanţă, cum sunt:

Produsul nominal, exprimat procentual prin rata nominală a dobânzii(subcapitolul 4.2) şi valoric prin dobânda încasată în schimbul cuponului;

Produsul curent sau efectiv (subcapitolul 4.2);



Preţul curent de piaţă, care arată valoarea actuală a fluxurilor viitoare de venit pe care le ofer ă posesia obligaţiunii până la o anumită dată viitoare(eventual până la scadenţă),

( ) ( )Pr Di1DP nt

n

1tt +++= −

=∑ ( ) ni1 −+ , (19)

unde:t = indice temporal,n = durata în ani a menţinerii în posesie a obligaţiunii,Dt = dobânda promisă pentru anul t,i = rata dobânzii pieţei,Pr = preţul de r ăscumpărare la momentul cesiunii;

Preţul obligaţiunii la piciorul cuponului este valoarea la care, întredouă scadenţe de plată a dobânzii, se vinde/cumpăr ă o obligaţiune, inclusivcuponul proximei scadenţe. Preţul (exprimat procentual) al cuponului este:

prtdn pc ∗= , (20.1)

unde:dn = rata nominală a dobânzii, prt = pro rata temporis (vezi relaţia (14)).

Preţul (exprimat procentual) al obligaţiunii f ăr ă cupon este cursul curent(c). Preţul obligaţiunii la piciorul cuponului este:

pcc popc += (20.2)

Caracteristicile obligaţiunilor ca simple titluri de credit cu dobândă fixă au fost renovate în ultimii 40-50 de ani, ca urmare a dorinţei plasatorilor de a participa într-un fel sau altul la rezultatele financiare obţinute de debitorii lor. Caurmare, au apărut obligaţiuni cu dobânzi variabile şi obligaţiuni participative.

Acestea din urmă se regăsesc în trei forme: obligaţiuni de participaţie, obligaţiuniconvertibile şi obligaţiuni schimbabile.

Obliga ţ iunile de participa ţ ie sunt acele obligaţiuni pentru care dobândafixă anuală se indexează în raport cu rezultatele financiare finale ale perioadei degestiune, obţinute de debitor: dinamica dividendului vărsat, indicele de devansare adobânzii pieţei de către rata dividendului, dinamica fondului de rezervă ş.a.

Obliga ţ iunile convertibile sunt obligaţiunile pe care deţinătorul le poate preschimba contra acţiuni ale emitentului, într-un interval de timp fixat de cătreacesta.



Obliga ţ iunile schimbabile sunt acele obligaţiuni ce se pot preschimbacontra acţiuni din chiar momentul emiterii lor.

Pentru bonurile de tezaur, reprezentând tot titluri de credit, sunt folosiţi

câţiva indicatori de calitate/performanţă financiar ă specifici: Rata nominală a bonului de tezaur

z

365

VN

PAVNrn ∗

−= , (21)

unde:VN = valoarea nominală a bonului de tezaur,PA = preţul de achiziţie a bonului de tezaur,

z = numărul de zile din perioada de scadenţă.

Produsul efectiv al bonului de tezaur

z

365

PA

PAVNre ∗

−= (22)

6.3 Operaţiuni de bursă

Operaţiunile de bursă vizează, în principal, negocierea valorilor mobiliare(vânzări/cumpăr ări). După termenul de negociere şi unele particularităţi aleconvenţiei de vânzare/cumpărare, operaţiunile de bursă pot fi: la vedere şi latermen, din care ultimele pot fi la termen ferm sau la termen condiţionat; dintreoperaţiunile de bursă la termen condiţionat cele mai r ăspândite sunt opţiunile.

Într-o operaţiune de bursă se întâlnesc de regulă trei participanţi:vânzătorul titlului, cumpăr ătorul titlului şi agentul de bursă (atât în sensul brockerului agent, cât şi al brockerului specialist). În anumite condiţii agentul de bursă se poate afla pe poziţia de vânzător sau de cumpăr ător, adică acţionează în

nume propriu.Tranzacţia la vedere este aceea în care emitentul ordinului îşi asumă obligaţia să transfere titlurile sau banii în 48 de ore din momentul încheieriitranzacţiei. Aceste tranzacţii se numesc spot.

În aceste operaţiuni, de regulă, vânzătorul are un pachet de titluri pe carechiar doreşte să-l vândă, iar cumpăr ătorul chiar doreşte să-l achiziţioneze.Operaţiunea se finalizează prin transferul fizic de titluri şi bani între cei doi participanţi. Aceasta deosebeşte tranzacţiile la vedere de celelalte tipuri detranzacţii, care au un caracter mult mai pronunţat speculativ şi în care, de regulă,vânzătorul nu are titlurile pe care le anunţă spre vânzare, iar cumpăr ătorul nu

doreşte neapărat să le cumpere. Ei doar „pariază” pe o anumită evoluţie a cursului



unor astfel de titluri sperând că alegerea lor a fost cea bună şi vor realiza, înconsecinţă, un anumit câştig. Ei sunt „speculatori”, spre deosebire de ceilalţi caresunt „investitori”.

Tranzacţia la termen ferm este acea tranzacţie în care partenerii convin

să-şi îndeplinească obligaţiile reciproce într-un anumit termen: o lună, două, trei,şase, nouă. Aceste tranzacţii se numesc forward şi se încheie şi ele, într-o anumită măsur ă, cu transferul fizic al titlurilor/banilor. Reglementarea acestor tranzacţii seface în perioada de lichidare – un interval de timp în care se fac decontările şi careacoper ă penultimele şase şedinţe de bursă din luna care o precede pe cea în care seîmplineşte termenul convenit de păr ţi.

După scopul urmărit de cumpăr ător, aceste operaţiuni pot fi:a) pe bani ghea ţă , amânate, operaţiuni de un singur sens: fie vânzare, fie

cumpărare de titluri; ele se aseamănă în multe privinţe cu cele lavedere;

b) specula ţ ii, operaţiuni „în dublu”, adică acelaşi agent şi vinde, şicumpăr ă. În cazul în care intuieşte bine evoluţia pieţei, el poate câştigadin ambele operaţiuni; în caz contrar el este „acoperit”, adică ceea ce pierde într-o operaţiune câştigă prin cealaltă.

Tranzacţia la termen condiţionat este aceea în care una din păr ţi, plătind o anumită sumă de bani (acont sau arvună în limbajul comercial curent), îşirezervă (de fapt îşi cumpăr ă) dreptul de a renunţa la contract, de a determina sensuloperaţiunii (va vinde, dacă îi convine sau va cumpăra, dacă îi convine) sau de afixa durata operaţiunii. Arvuna, numită primă în terminologia bursei, este încasată

de partener care, în schimbul ei, îşi ia obligaţia de a respecta opţiunea exprimată înfinal de plătitorul respectivei prime. Aceste tranzacţii se numesc futures.

Sunt cunoscute două tipuri frecvente de tranzacţii futures: cu primă şiopţiuni.

6.3.1 Opera ţ iuni cu primă

Operaţiunile cu primă sunt cele în care Comisia operaţiunilor de bursă stabileşte intervalul de cotare şi prima aferentă, diferenţiat pe termene de scadenţă.

Tabelul 2

Nivelul primei→

Scadenţe

↓

p1 p2 p j pm

s1

s2

M

si cijmin; cijmax

M

sn



unde:si = scadenţa la i luni de la angajarea tranzacţiei; i=1÷ n, p j = prima aferentă cursului probabil între limitele j la scadenţa i; j = 1 ÷m,cij min = nivelul minim al cotaţiei probabile la scadenţa i în cazul unei prime p j,

cij max = nivelul maxim al cotaţiei probabile la scadenţa i în cazul unei prime p j.Matricea de cursuri poate să nu fie completă, adică să existe scadenţe şi

niveluri de primă pentru care nu sunt precizate intervale de cotaţie. În acest caz, încăsuţa aferentă din tabelul 2 se înscrie „NU”. Primele sunt ordonate crescător,adică: p j-1 < p j (j = 2 ÷m) şi ele reflectă, într-o anumită măsur ă, şansa ca, lascadenţă, cursul să se afle în intervalul menţionat. Cu cât mai mare este şansa,calculată de analiştii bursei, de a avea la scadenţă un curs în limita menţionată, cuatât prima este mai mică. În principiu, la scadenţă cursul se află în intervalul( mincmin ij

j; maxcmax ij

j). Cursurile cij sunt afişate incluzând prima.

Cumpăr ătorul îşi alege o scadenţă, pe care operatorul de bursă o acceptă,şi îl anunţă pe acesta despre intenţia de a cumpăra la un curs în intervalul aferentscadenţei convenite şi primei pe care el acceptă să o plătească. Convenţia lor seactivează la scadenţă, când cumpăr ătorul îşi va anunţa decizia: cumpăr ă sau nu. Încaz că da, va plăti pentru un titlu preţul zilei plus prima; în caz că nu, va achita doar prima. Drept garanţie pentru respectarea contractului încheiat, cumpăr ătoruldepune prima, într-un cont special de tip mandat, în chiar momentul încheieriicontractului. La scadenţă se face regularizarea plăţilor din acest cont în funcţie deopţiunea cumpăr ătorului şi de cursul zilei la scadenţă. În momentul scadenţei,

agentul de bursă (pe poziţie de vânzător) nu se poate eschiva în nici-un fel deacceptarea deciziei cumpăr ătorului, adică nu-şi poate motiva refuzul prin faptul dea nu deţine titlurile convenite prin contract.

Să presupunem un contract convenit pentru scadenţa s2 şi cu prima p1 pentru cursul c21 min. Cursul de referinţă pentru cumpăr ător este

121 pminccr −= , (23)

adică el va compara cursul pieţei (c) în ziua scadenţei cu acest curs de referinţă

cr ~ c, (24)

unde: „~” poate fi „>” sau “=” sau “<”.

În cazul în care cr > c, cumpăr ătorul renunţă la contract şi pierde prima. Această decizie este motivată de faptul că el poate cumpăra de pe piaţă la uncurs sub cel de referinţă, adică mai ieftin. În acest fel el economiseşte o sumă egală cu diferenţa:

ccr e −= , (25)



cu care îşi poate diminua pierderile de primă. În final pierderea lui efectivă este

( ) e pRF 1 −=− , (26)

unde:RF (−) = pierderea, adică rezultatul final negativ.

În cazul în care cr < c < c21 min, adică pe piaţă, la scadenţă, seînregistrează un curs între cel de referinţă şi cursul de contract, cumpăr ătorulexecută contractul. Decizia lui este motivată de faptul că, achiziţionând de lacontractantul său (agentul de bursă), va plăti pentru un titlu c21min, adică mai puţindecât dacă, renunţând la contract şi implicit pierzând prima, va cumpăra de pe piaţă; într-adevăr:

121 pcminc +< (27)

Rezultatul final al tranzacţiei este pentru cumpăr ător tot o pierdere, dar mai mică decât cea rezultată din renunţarea la contract:

( ) e pRF 1 −=− (28.1)

=e c−cr (28.2)

În cazul în care c > c21min, cumpăr ătorul execută contractul deoarece el

plăteşte un titlu (inclusiv prima) cu mai puţin decât dacă ar cumpăra de pe piaţă.Rezultatul final al tranzacţiei este un câştig:

( ) minccRF 21−=+ (29)

deoarece cumpăr ătorul poate să vândă imediat, la vedere, titlurile cumpărate de el,încasând cu preţ mai mare decât cel plătit ca să le achiziţioneze.

6.3.2 Op ţ iuni

Opţiunile sunt operaţiuni similare celor cu primă, numai că toţi termeniicontractului se stabilesc între păr ţi, lipsind componenta de reglementare pe care ointroduce Comisia operaţiunilor de bursă. Desigur că propunerile de contractare ale păr ţilor sunt influenţate de orientările date de respectiva Comisie pentruoperaţiunile cu primă.

Cursul de tranzacţie convenit între păr ţi se numeşte preţ de exerciţiu

(pe) şi el determină rezultatul final al tranzacţiei pe baza compar ării (~ )

pp ~ pe + p, (30



unde: pp = preţul pieţei la momentul execuţiei contractului, p = prima de opţiune.

Particularitatea opţiunii este că scadenţa nu mai este fixă, ci fluctuantă,determinată de decizia agentului economic de a solicita agentului de bursă execuţiacontractului. Solicitatorul poate cere execuţia contractului cu ocazia oricăreiîncheieri de lună (vezi „perioada de lichidare” la „Tranzacţii la termen ferm” îndebutul subcapitolul 6. 3) până în penultima zi a lunii de scadenţă, convenită princontract.

Opţiunea este un contract de vânzare sau de cumpărare a unui titlu,numit titlu suport, într-o cantitate standardizată (de regulă o opţiune = 100 de bucăţi dintr-un titlu dat).

Opţiunile de cumpărare se numesc call, iar cele de vânzare put şi fiecaredintre ele se vând sau se cumpăr ă. Esenţa operaţiunii este de a cumpăra o opţiuneîn speranţa că va putea fi revândută mai scump sau de a vinde o opţiune în speranţacă va putea fi recumpărată mai ieftin. Rezultatul net al tranzacţiilor de opţiune va fi prezentat în continuare de pe poziţia solicitatorului, aşa încât, din punctul de vedereal agentului de bursă partener, acest rezultat va fi de aceeaşi mărime dar de semncontrar.

Cumpărarea unui call presupune dreptul (dar nu obligaţia)cumpăr ătorului de a cumpăra o opţiune (100 de bucăţi de titlu) la preţul deexerciţiu în interiorul scadenţei. Operaţiunea este denumită bullish. Ea este tentantă în caz că se apreciază că tendinţa cursului este de creştere. Rezultatul net este:

( ) p pe ppRn +−= cu pp ≥ pe (31)

Riscul solicitatorului este limitat la primă, iar câştigul său poate fi„nelimitat” (adică cu atât mai mare cu cât preţul pieţei la scadenţă este mai mare)(figura 4). În cazul în care pp < pe, cumpăr ătorul nu mai execută contactul,deoarece prin vânzarea titlurilor la vedere el nu-şi recuperează preţul plătit pentru ale cumpăra. În acest caz el pierde prima.



Figura 4 . Varia ţ ia rezultatului net în raport cu evolu ţ ia pre ţ ului pie ţ ei

pentru cumpăr ătorul unui call

Vinderea unui call presupune că posesorul unor titluri se angajează faţă de un virtual cumpăr ător că îi va vinde lui titlurile la scadenţă, dacă acestadoreşte atunci să le cumpere. În schimbul acestei promisiuni vânzătorul încasează o primă. Operaţiunea se numeşte bearish. Ea este practicată de vânzător în cazul încare predicţia lui pentru evoluţia cursului este că acesta va stagna sau chiar vascădea până la scadenţă; evident, predicţia partenerului său este inversă, fapt care îlşi determină să-şi pună problema de a cumpăra. Rezultatul net este:

( ) pp p peRn −+= cu pp ≥ pe (32)

Riscul vânzătorului este practic „nelimitat”, iar câştigul său se limitează la primă (figura 5). În cazul în care pp < pe, vânzătorul nu va fi chemat de partenerul său să execute contractul, deoarece va cumpăra titluri cu un preţ pestecel al pieţei; în acest caz vânzătorul r ămâne cu prima „de câştig”.

Figura 5 Varia ţ ia rezultatului în raport cu evolu ţ ia pre ţ ului pie ţ ei

pentru vânz ătorul unui call

Rn

0

p

pe

pp pe+p

Rn pe+p

pe pp

p

0



În cazul în care pp > pe, vânzătorul va fi chemat de partenerul său să execute contractul, deoarece va cumpăra titluri cu un preţ sub cel al pieţei, astfelîncât le poate revinde imediat la vedere câştigând diferenţa între cursul zilei, pe deo parte, şi ceea ce a plătit el vânzătorului (preţul asupra căruia au convenit în

contract plus prima de opţiune). Cumpărarea unui put presupune rezervarea de către cumpăr ător a

dreptului de a vinde titluri la scadenţă cu preţul stabilit cu partenerul lui. Pentruaceastă rezervare el plăteşte prima de opţiune. Cumpăr ătorul practică o astfel deopţiune când el crede că va urma o scădere a cursului acţiunilor pe care le are şidoreşte astfel să-şi limiteze pierderea. Rezultatul net este:

( ) pp p peRn −−= cu pp ≤ pe (33)

Riscul cumpăr ătorului este limitat la primă, iar câştigul său este limitat decursul “zero” (figura 6).

Figura 6 Varia ţ ia rezultatului net în raport cu evolu ţ ia pre ţ ului pie ţ ei

pentru cumpăr ătorul unui put

În cazul că pp > pe, cumpăr ătorul opţiunii va renunţa la dreptul său de acere execuţia contractului, deoarece el poate vinde la vedere pe piaţă, încasând un

preţ mai mare decât cel asupra căruia se înţelesese cu partenerul său; el va pierdedoar prima de opţiune deja plătită. În caz contrar el va putea cumpăra titluri lavedere, la un preţ mai mic decât cel la care s-a înţeles cu partenerul său că îi vavinde. Îl va soma pe acesta să le cumpere aşa cum s-au înţeles în contract şi vaobţine un câştig cu atât mai mare cu cât preţul curent este mai mic. Din acest câştigse scade, evident, prima pe care a plătit-o pentru a-şi rezerva opţiunea.

Vânzarea unui put presupune că un agent acceptă propunerea partenerului său de a-i vinde lui la scadenţă un număr de titluri în condiţiile unui preţ convenit. Pentru că acceptă această opţiune, agentul încasează o primă.Agentul acceptă o astfel de propunere când el crede că va urma o stagnare a

pp

pe

pe-p

Rn

p

0



cursului, urmată de o creştere, astfel că el va achiziţiona titluri la un curs convenitşi le va putea revinde mai scump. Rezultatul net este:

( ) p pe ppRn −−= cu pp ≤ pe (34)

Riscul vânzătorului este limitat de cursul „zero”, iar câştigul său estelimitat la primă (figura 7). În cazul în care pp > pe, agentul nu va fi chemat de partenerul său să-i cumpere titlurile, deoarece acesta le poate vinde la vedere la un preţ mai bun. Astfel, agentul va câştiga prima pe care a încasat-o deja la încheiereacontractului.

Figura 7 Varia ţ ia rezultatului net în raport cu evolu ţ ia pre ţ ului pie ţ ei

pentru vânz ătorul unui put

În cazul în care pp < pe, agentul va fi chemat de partenerul său să-icumpere titlurile, deoarece preţul la care s-au înţeles ei este mai mare decât cel al pieţei. Cu cât preţul pieţei va fi mai mic, cu atât agentul va pierde mai mult, pierdere acoperită par ţial de prima de opţiune pe care el a încasat-o.

Observaţie: în toate cele patru figuri 4-7 se obserevă un punct dat de intersecţiaabscisei cu segmentul de dreapta înclinat reprezentând rezultatulfinanciar net obţinut de investitor pentru diferite valori ale cursului la

scadenţă. Acest punct se zice punct mort şi reprezintă cursul pentrucare la scandenţă rezultatul financiar net al investitorului este nul.

În cadrul operaţiunilor futures, la bursă mai sunt cunoscute op ţ iunile dedublu (la vânzare sau la cumpărare), în care cumpăr ătorul poate opta la scadenţă pentru încheierea operaţiunii sau pentru dublarea ei, şi, de asemenea, stelajul , încare agentul de bursă se poate declara la scadenţă vânzător (dar obligatoriu lacursul minim convenit în contract) sau cumpăr ător (dar obligatoriu la cursul maximconvenit în contract).

Rn p

pe-p

pp pe0



În afara operaţiunilor la vedere şi la termen, la bursă se practică şioperaţiuni particulare, cum sunt ofertele publice (tax over bid) de vânzare saucumpărare a unor pachete consistente de titluri, negocierea blocurilor de control , prin care solicitatorul doreşte să preia pachetul de control al unei societăţi pe

acţiuni, şi adjudecă rile, prin care se vând titlurile la licitaţie publică.

6.3.3 Aplica ţ ii rezolvate

1) Un operator cumpăr ă o opţiune CALL la un preţ de exercitare de 3.500şi prima de 100 u.m./acţiune. Cursul acţiunii este de 2.700 la momentul încheieriicontractului. La scadenţă, cursul poate înregistra următoarele valori: a) 3.200; b) 3.560; c) 3.700.

Care este rezultatul financiar al investitorului?

Rezolvare:

Notăm: pe – preţ de exercitare p – prima CALLPM – punct mortPM = pe + p în cazul unei opţiuni CALL.

Grafic, evoluţia câştigului sau a pierderii în raport cu evoluţia cursului bursier se prezintă astfel:

PM = 3.500 + 100 = 3.600

Dacă pp < pe ⇒ contractul nu se execută iar pierderea este limitată lanivelul primei.

Dacă pe < pp < PM ⇒ contractul se execută în pierdere. Valoarea pierderii este egală cu PM – pp

pe =3500

PM = 3 6003 5603 200



Dacă pp > PM ⇒ contractul se execută în profit, valoarea acestuia fiindegală cu pp – PM.

În cazul problemei noastre, avem următoarele variante:

a) pp = 3.200 < pe = 3.500 ⇒ nu se execută, peridere egală cu prima,100 u.m.;

b) pp = 3.560 > pe = 3.500; C < PM = 3.600 ⇒ se execută contractul în pierdere. Pierderea este egală cu 3.600 – 3.560 = 40 u.m.

c) pp = 3.700 > PM = 3.600 ⇒ contractul se exercită în câştig, profitulînregistrat este de 3.700 – 3.600 = 100 u.m.

2) Se vinde o opţiune CALL la un preţ de exercitiu de 5.400 u.m. Lamomentul încheierii contractului, cursul activului suport era de 5.000 u.m. iar prima aferentă de 200 u.m.

Determinaţi rezultatul obţinut de operator, dacă la scadenţă cursul poatelua urmatoărele valori:

a) 5.200; b) 5.500; c) 5.900.

Rezolvare:

5 500 PM = 5 600

5 200 pe = 5 400

pe = 5.400, p = 200 ⇒PM = 5.600

Dacă pp < pe ⇒ contractul a fost abandonat de către cumpăr ător,vânzătorul înregistrând un câştig egal cu valoarea primei.

Dacă pe < pp < PM ⇒ contractul se exercită de cumpăr ător, vânzătorulînregistrează un câştig egal cu PM – pp.

Dacă pe > PM ⇒ contractul se execută de cumpăr ător, vânzătorulînregistrează o pierdere de pp – PM.

În situaţia în care cursul la scadenţă este de 5.200, atunci contractul nu seexecută iar vânzătorul câştigă valoarea primei, adiăa 200 u.m.



Dacă pp = 5.500 contractul este executat de către cumpăr ător, vânzătorulobţinând un câştig de 5.600 – 5.500 = 100 u.m.

Situaţia nefavorabilă pentru vânzător este atunci când cursul ia valoareade 5.900 u.m. iar vânzătorul înregistrează o pierdere de

5.900 – 5.600 = 300 u.m.3) O opţiune PUT este cumpărată la un preţ de exerciţiu de 1.500 u.m.,

iar prima este de 150 u.m. Dacă la scadenţa cursul activului suport este de:a) 1.200; b) 1.400; c) 1.700

atunci analizaţi rezultatul pe care îl poate înregistra operatorul.

Rezolvare:

PM = 1 350 pe = 1 500

1 200 1 400 1 700

P – prima PUTPM = pe – P

Dacă pp < PM ⇒ contractul se execută, cumpăr ătorul înregistrează un profit egal cu PM – pp.

Dacă PM < pp < pe ⇒ contractul se execută, cumpăr ătorul obţine un profit de pp – PM.

Dacă pp > pe ⇒ se renunţă la contract, pierderea suferită de cumpăr ător este egală cu prima.

Revenind la datele problemei avem:

a) pp = 1.200 < PM = 1.350; PM = pe – P = 1.500 – 150 = 1.350⇒ se execută contractul în câştig pentru cumpăr ător. Profitulobţinut de acesta este egal cu 1.350 – 1.200 = 150 u.m.



b) Dacă pp = 1.400 atunci pe < pp < PM şi contractul se execută în pierdere pentru cumpăr ător. Pierderea este egală cu 1.400 – 1.350 =50 u.m.

c) În cazul în care cursul atinge valoarea de 1.700 u.m., atunci

cumpăr ătorul renunţă la contract, pierderea suferită de acesta fiindegală cu valoarea primei.

4) Se vinde o opţiune PUT la un preţ de exerciţiu de 2.700 u.m. şi o primă de 300 u.m. Cursul iniţial este de 2.500 u.m. iar la scadenţă înregistrează unadintre următoarele varinate posibile:

a) 2.330; b) 2.500; c) 2.950.

Determinaţi de fiecare dată rezultatul operaţiunii pentru vânzător.

Rezolvare:

2 330 2 500

PM = 2 400 pe = 2 700 2 950

PM = pe – P = 2.400

Dacă pp > pe atunci contractul este abandonat de cumpăr ător, vânzătorulobţine un profit egal cu prima PUT.

Dacă P < pp < pe contractul se exercită, vânzătorul obţine un profit egalcu C – PM.

În cazul în care pp < PM contractul este executat de cumpăr ător,vânzătorul înregistrează o pierdere de PM – pp.



Dacă cursul este de 2.330 contractul este executat de cumpăr ător,vânzătorul obţine un rezultat negativ de 2.400 – 2.330 = 70 u.m.

Dacă pp = 2.500, cumpăr ătorul execută contractul iar vânzătorul obţineun câştig egal cu 2.500 – 2.400 = 100 u.m.

Dacă pp = 2.950 atunci cumpăr ătorul renunţă la contract, caz în carevânzătorul obţine un profit maxim egal cu prima contractului, 300 u.m.

6.3.4 Aplica ţ ii propuse

1) O opţiune de tip CALL se vinde la un preţ de exerciţiu de 5.900u.m./acţiune şi prima de 300 u.m. La scadenţă cursul este de:

a) 5.500; b) 5.970; c) 6.400 u.m

Determinaţi rezultatul pentru cumpăr ător.

2) Se vând 3 opţiuni de tip CALL cu preţ de exercitare de 15.000 u.m. şi prima 250 u.m. La scadenţă, cursul activului suport este de:

a) 14.900; b) 15.200; c) 15.600

Ce efect are pentru vânzător fiecare din cursurile de mai sus?

3) Se cumpăr ă o opţiune de tip PUT cu un preţ de exerciţiu de 19.300 şi

prima de 500. Cursul activului suport înregistrează la scadenţă următoarele valori posibile:

a) 18.600; b) 19.200; c) 20.000

Care este rezultatul pentru cumpăr ător?

4) O opţiune de tip PUT se vinde la un preţ de exerciţiu de 16.100 şi prima de 200. La momentul iniţial cursul este de 15.900 iar la scadenţa iaurmătoarele valori:

a) 15.600; b) 16.000; c) 16.400.

Să se determine profitul sau pierderea în fiecare din cazurile de mai sus pentru vânzător.



6.4 Indici bursieri

Indicii bursieri sunt mărimi sintetice de tipul mediei ponderate prin carese determină nivelul general al cotaţiilor bursiere la un moment dat faţă de un

moment ales ca referinţă în trecut. Pentru momentul de referinţă, şi apoi pentrufiecare zi de bursă, se calculează un nivel mediu al tuturor cotaţiilor (indice compozit ) sau doar al celor mai reprezentative titluri. Cotaţia curentă afiecărui titlu se ponderează cu un coeficient de importanţă, de pildă ponderea pecare titlul în cauză o deţine în capitalizarea bursier ă a zilei, urmând ca valorilerezultate să se însumeze pentru a obţine cotaţia medie a zilei, care apoi esteexprimată procentual în raport cu cotaţia medie a momentului (zilei) de referinţă.Cotaţia medie a zilei de referinţă este exprimată printr-un număr de puncte: deobicei 1000 sau 10 000. Cotaţia medie a unei zile oarecare reprezintă un număr de puncte sub sau peste nivelul celei de referinţă. De exemplu, dacă cotaţia medie dereferinţă a fost punctată 10 000, iar cea a zilei curente este 9612, rezultă că, înmedie, cotaţiile curente ale titlurilor de referinţă (cele luate în calculul cotaţieimedii) sunt cu 388 de puncte sub nivelul de referinţă, adică piaţa a evoluatdefavorabil.

Indicii bursieri arată, în dinamica lor, evoluţia cursurilor pe o anumită piaţă, adică raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa respectivă. Strictosensu evoluţia se refer ă la titlurile de referinţă, adică la cele ce au fost incluse în„coşul” de valori pentru calculul indicelui, de obicei titlurile cele maireprezentative ale pieţei, adică cele cu cea mai activă cerere şi ofertă, titlurile cele

mai tranzacţionate. Lato sensu, indicele exprimă tendinţa de ansamblu a pieţei,întrucât titlurile de referinţă sunt cele ce „fac” piaţa, determină trendul acesteia, le„trag” şi pe celelalte după ele.

După criteriul formării lor, indicii bursieri sunt de două categorii: clasicişi moderni.

Indicii clasici se construiesc pe baza unui număr relativ mic de titluri şisunt specializaţi pe ramuri: industrie, transporturi, asigur ări, utilităţi etc. Titlurileincluse în „coşul” de referinţă capătă notorietate şi consacrare, amplificată faţă de

cea deja avută când au fost selecţionate. Ele se numesc valori sigure (blue chip). Înraport cu evoluţia lor pe piaţă aceste titluri pot fi înlocuite cu altele, ajunse în timpîn fruntea bursei, pe poziţii dominante în volumul tranzacţiilor.

Cei mai cunoscuţi indici clasici sunt:

a) Dow Jones Industrial (DJ) la Bursa din New York, introdus în 1884de economiştii Charles Dow şi Eduard Jones, şi care include 30 detitluri de referinţă ale unor societăţi industriale americane; în paralelfuncţionează un indice pentru transporturi (20 de titluri), unul pentruutilităţi (15 titluri) şi unul compozit pe cele trei ramuri (65 de titluri);



b) Financial Times (FT-30) la bursa din Londra, care include 30 de

titluri de referin ţă , ale unor societ ăţ i din diverse ramuri ale economiei

Marii Britanii;

c) Nikkei la bursa din Tokio, care include 225 de titluri de referin ţă ale

unor societ ăţ i din diverse ramuri economice, cotate la aceast ă bursă ,indiferent de faptul că sunt sau nu japoneze.

Indicii moderni se construiesc pe baza unui număr în general mare detitluri, luând în calcul societăţi cotate la respectiva bursă indiferent de rezidenţa lor.Dintre cei mai cunoscuţi sunt NYSE (1500 de titluri) şi „Standard & Poor”(500 de titluri) la bursa din New York, Financial Times 100 (190 de titluri) la bursadin Londra şi Topix (circa 500 de titluri) la bursa din Tokio.

În condiţiile puternicei informatizări a bursei şi pentru a veni în sprijinul

contractelor pe indici, multe din bursele lumii afişază calculul indicilor cu marefrecvenţă, uneori la intervale sub un minut.

Contractele pe indici se negociază pe piaţa la termen şi pe piaţaopţiunilor, reprezentând tranzacţii cu portofolii de titluri de structura „coşului” dereferinţă.

vi.piete financiare

Documents