trimestrul iv/2018

Curtea de Apel Iași

Decizii relevante în materia litigiilor de muncă și a asigurărilor sociale,

trimestrul IV/2018

1. Organizație sindicală. Calitate procesuală activă .................................................... 2

Curtea de Apel Iași, Secția Litigii de muncă și asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 587/4 octombrie 2018 ................................ 2

2. Adeverințe emise de angajatori anterior Ordinului nr. 590/2008 al

Ministrului Muncii și H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor

de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010. Verificarea legalității . 6


Decizia civilă nr. 589/4 octombrie 2018 ................................ 7

3. Dreptul la concediu de odihnă în cazul cumulului de contracte de muncă ale

aceluiaşi salariat. Principiul nediscriminării în cazul salariaţilor

angajaţi cu fracţiune de normă. Prioritatea de aplicare şi efectul

direct al prevederilor art. 7 din Directiva 2003/88/CE ...................... 12

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 640/11.10.2018 .......................................... 12

4. Preluarea posturilor de către o autoritate publică. Discriminare salarială.

Salarizarea angajaților din cadrul Agenţiei Domeniilor Statului la

același nivel stabilit și aflat în plată pentru personalul comparabil

din cadrul Secretariatul General al Guvernului ................................ 23

Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de muncă și asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 654/16 octombrie 2018 ............................ 23

5. Transformarea postului în post cu studii superioare. Obligarea pârâtului la

emiterea deciziei privind transformarea postului deținut la

terminarea studiilor superioare din „muncitor calificat" post de în

inspector/consilier cu studii superioare de lungă durată ................... 40


Decizia civilă nr. 702/30 octombrie 2018 ............................ 41

6. Lipsa calității de reprezentant al societăţii apelante. Distincţia dintre

mandatul legal şi mandatul convenţional. Limitele mandatului

convenţional; dovada împuternicirii acordate avocatului sau

consilierului juridic ............................................................................... 45

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă şi asigurări sociale,


7. Încetarea contractului individual de muncă în temeiul art. 55 lit. b din Codul

muncii. Neîntrunirea acordului de voință a părților pentru încetarea

raporturilor de muncă .......................................................................... 49

Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de muncă și asigurări sociale,


2

1. Organizație sindicală. Calitate procesuală activă

Temei de drept: Legea nr. 62/2011, art. 28, Cod civil, art. 2016 alin. 2 Cod

procedură civilă, art. 85 și 86

Potrivit prevederilor art. 28 din Legea nr. 62/2011, „(1) Organizațiile

sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii,

statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele

individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale

funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a

altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. (2) În

exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de

a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în

justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea

acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația

sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres. (3) În

exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au

calitate procesuală activă”.

Din analiza acestei prevederi, reiese că, deși organizația sindicală

dobândește calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele

membrilor lor de sindicat, aceasta este condiționată de existența unui mandat

expres care reprezintă modul de exercitare a drepturilor de dispoziție procesuală

din partea titularilor drepturilor subiective.

Cu privire la natura mandatului, având în vedere prev. art. 2016 alin. 2

Cod civil coroborat cu art. 85 și 86 Cod procedură civilă, se impune o

împuternicire scrisă pentru introducerea acțiunii în justiție, o procură specială

din care să rezulte în mod expres că membrii de sindicat au mandatat Sindicatul

Drumarilor „Elie Radu” să conteste decizia nr. 3/2442, prin care angajatorul a

decis ca începând cu data 15.05.2017, întocmirea pontajului să se facă după

prezența din sistemul de evidenţiere electronică.

Din analiza dispozițiilor art. 28 alin. 2 din Legea nr. 62/2011 rezultă că

peste mandatul general al oricărui sindicat care rezultă din însuși sensul ființării

sale, scopul principal al existenței unui sindicat fiind acela al apărării și

promovării intereselor propriilor membrii, în mod aparte, atunci când se pune

problema unei reprezentări în instanță, trebuie să intervină un mandat special.

Curtea de Apel Iași, Secția Litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 587/4

octombrie 2018

Prin acțiune, reclamantul Sindicatul Drumarilor „Elie Radu” a formulat Contestaţie

împotriva Deciziei Nr. 3/2442 din 11.05.2017 emisă de pârâta C.N.A.I.R. - Direcţia Regională

de Drumuri și Poduri Iaşi, solicitând anularea deciziei nr. 3/2442 din 11.05.2017 ca fiind

nelegală, precum și plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces.

Prin sentinţa civilă nr. 2330/14.12.2017, Tribunalul Iaşi a admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului Sindicatul Drumarilor „Elie Radu” și, pe cale de

consecință, a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Compania

3

Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri și

Poduri Iași ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă în cauză.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Obiectul prezentei cauze îl constituie cererea de anulare a unei decizii emise de pârâta

cu privire la forma de realizare a pontajului zilnic al angajaților săi, fiind invocată încălcarea

drepturilor salariaților în raport de prevederile Codului muncii și ale contractului colectiv de

muncă. Prin urmare, instanța reține că în prezenta cauză sindicatul reclamant urmărește

ocrotirea drepturilor membrilor săi angajați ai pârâtei și nu drepturi proprii ale sindicatului ca

persoană juridică de drept privat.

Instanța reține că, potrivit art. 36 C.proc.civ., calitatea procesuală rezultă din

identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus

judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune

de fond. Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana

reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat; în cazul situaţiilor juridice pentru a

căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui ce se

poate prevala de acest interes. Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea trebuie să justifice

atât calitatea sa procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în

judecată, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se

întemeiază pretenţia sa.

Instanța constată că prin decizia ICCJ nr. 1 din 21 ianuarie 2013 (Decizia nr. 1/2013)

privind examinarea recursurilor in interesul legii s-a dispus că: „In interpretarea si aplicarea

unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (in prezent

abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabileşte că organizaţiile sindicale au

calitate procesuală activă în acţiunile promovate in numele membrilor de sindicat.”

Văzând că în prezenta cauză sindicatul reclamant nu a indicat și nu a depus

împuternicire din partea membrilor de sindicat în numele cărora a promovat acțiunea ce face

obiectul prezentei cauze, instanța reține că sindicatul reclamant nu a dobândit și nu justifică

legitimarea sa procesuală activă în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Sindicatul Drumarilor „Elie Radu” prin

care solicită admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare

la prima instanţă, cu plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul dosar, pentru

următoarele motive.

În primul rând, apreciază că soluţia instanţei este greşita, motivat de faptul că

legiuitorul a recunoscut legitimarea procesuală activă organizaţiilor sindicale prin dispozițiile

art. 267 lit. c Codul muncii și art. 28 din Legea nr. 62/2011. Aceste texte legale sunt clare, nu

necesită nicio interpretare şi ele trebuie aplicate ca atare, indiferent dacă soluţia legislativă

aleasă de legiuitor este una bună sau nu.

In fapt, judecătorul fondului nu a aplicat acest text legal, ci a făcut o interpretare a

acestuia. Apreciază că acolo unde legea nu distinge, nici instanţa nu trebuia să o facă.

În al doilea rând, obiectul cauzei vizează o chestiune negociată şi menţionată în

cuprinsul Contractului Colectiv de Munca şi vizează o parte semnatară a contractului colectiv

de muncă.

Obiectul cauzei vizează modul în care se efectuează pontarea de către salariaţii

intimatei. Între Sindicatul Drumarilor „Elie Radu” şi intimata din prezenta cauza s-a negociat

un contract colectiv de muncă - CCM 2015, în care, la art. 51, se prevede că pontajele se vor

face în funcţie de semnarea zilnică a condicii de prezenţă.

4

În data de 11.05.2017 intimata a emis decizia nr. 3/2442, prin care se prevede faptul că

„Începând cu data 15.05.2017, întocmirea pontajului se va face după prezenta din sistemul de

evidenţiere electronică”.

Potrivit art. 229 alin. 4 Codul Muncii coroborat cu art. 148 din Legea 62/2011:

„Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea

părţilor”, iar „Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi”.

Aceste texte de lege instituie forţa obligatorie a contractului colectiv de muncă pentru

părţile semnatare, contractul având putere de lege intre părţi, inclusiv în ceea ce priveşte

aducerea la îndeplinire a clauzelor contractului sub aspectul drepturilor și obligaţiilor

negociate la încheierea sa.

În plus, învederează şi dispoziţiile art. 41 alin. 5 din Constituţia României prin care se

garantează caracterul obligatoriu al convenţiilor colective între părţi.

În temeiul art. 148 din Legea nr. 62/2011, executarea contractului colectiv de muncă

este obligatorie pentru părţi, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de

muncă atrage răspunderea părților ce se fac vinovate de aceasta.

Dacă părţile contractante au stabilit un anumit mod de a se realiza pontajul, acesta

trebuia respectat, deoarece reprezintă voinţa părţilor.

Având în vedere ca intimata nu şi-a respectat prevederea contractuală astfel cum

aceasta a fost negociată de comun acord, Sindicatul a fost nevoit să intervină, respectiv să

atace deciziile companiei care contraveneau celor negociate.

Astfel, Sindicatul Drumarilor „Elie Radu” a intervenit pentru a sancţiona o conduită

care nu este în concordanţă cu cele negociate cu cealaltă parte semnatară a contractului

colectiv de muncă. Prezenta acţiune se înscrie în categoria acţiunilor care sunt la îndemâna

uneia dintre părţile contractului (colectiv de muncă) faţă de cealaltă parte care nu-şi respectă

obligaţiile, oricare dintre părţi având dreptul de a acţiona în instanţă cealaltă parte, fiindu-i

recunoscută calitatea procesuală activă.

În al treilea rând, interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile a fost făcută și de instanţa

supremă, prin Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, din motivarea căreia

reiese că Sindicatele pot sta în judecată ca şi reclamante: „Faptul că interpretarea dată de o

parte a jurisprudenţei şi doctrinei, în sensul că, potrivit art. 28 din Legea sindicatelor nr.

54/2003, organizaţiile sindicale acţionează in calitate de reclamante, a reprezentat și voinţa

legiuitorului a fost confirmat de evoluţia legislativă ulterioară abrogării Legii sindicatelor nr.

54/2003, și anume de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011,

republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizaţii. Atât

timp cât organizaţiei sindicale i se recunoaşte legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în

determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat,

cu modificările şi completările ulterioare, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului.”

Astfel, pe lângă dispoziţiile legale exprese anterior menţionate, avem şi interpretarea

acestor articole dată de instanţa supremă, care nu face altceva decât să recunoască

Sindicatului legitimare procesuală activă, astfel încât acesta poate sta în judecată în calitate de

reclamant.

În al patrulea rând, deciziile atacate vizează toţi salariaţii din cadrul CNAIR, dar şi

membrii de sindicat.

Daca ar merge după logica instanţei de fond, ar fi trebuit să existe 4200 de părţi în

prezentul dosar, soluţie care nu este viabilă.

5

În al cincilea rând, instanţele au admis în trecut acţiuni având ca obiect anularea unor

decizii date de angajator, respingând astfel de excepţii referitoare la lipsa calităţii procesuale

active a Sindicatului.

Pentru toate aceste motive, solicită instanţei să admită apelul astfel cum a fost

formulat, sa anuleze sentinţa pronunţată şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe

(având în vedere că nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei), cu plata cheltuielilor de judecată

efectuate cu prezentul dosar.

În drept, îşi întemeiază apelul pe dispoziţiile art. 466 si urm. C.proc.civ., Legea nr.

62/2011 și pe prevederile Codului muncii.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma

dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat.

Calitatea procesuală reprezintă una dintre condițiile esențiale ale acțiunii civile, având

o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între

părțile care își dispută dreptul în litigiu.

Conflictele dintre salariați și unitățile la care sunt încadrați cu privire la drepturile

rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă sunt conflicte de muncă.

Conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor

obligații decurgând din contractele colective de muncă, sunt conflicte referitoare la drepturile

salariaților, respectiv conflicte de drepturi.

Potrivit Legii nr. 62/2011, sindicatul este o formă de organizare voluntară a

angajaților, în scopul apărării drepturilor și promovării intereselor profesionale, economice și

sociale în relația cu angajatorul.

Potrivit prevederilor art. 28 din Legea nr. 62/2011, „(1) Organizațiile sindicale apără

drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici,

contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile

privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești,

organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau

aleși. (2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul

de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în

numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va

putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau

renunță la judecată în mod expres. (3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2),

organizațiile sindicale au calitate procesuală activă”.

Din analiza acestei prevederi, reiese că, deși organizația sindicală dobândește calitate

procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor lor de sindicat, aceasta este

condiționată de existența unui mandat expres care reprezintă modul de exercitare a drepturilor

de dispoziție procesuală din partea titularilor drepturilor subiective.

Această concluzie se deduce din topografia alineatelor din text, cel referitor la calitatea

procesuală activă (alin. 3) urmând după cel care prevede existența unei împuterniciri scrise

din partea membrilor (alin. 2).

Cu privire la natura mandatului, având în vedere prev. art. 2016 alin. 2 C.civ.

coroborat cu art. 85 și 86 C.proc.civ., instanța de apel reține că se impune o împuternicire

scrisă pentru introducerea acțiunii în justiție, o procură specială din care să rezulte în mod

expres că membrii de sindicat au mandatat Sindicatul Drumarilor „Elie Radu” să conteste

decizia nr. 3/2442, prin care angajatorul a decis ca începând cu data 15.05.2017, întocmirea

pontajului să se facă după prezența din sistemul de evidenţiere electronică.

6

Din analiza dispozițiilor art. 28 alin. 2 din Legea nr. 62/2011 rezultă că peste mandatul

general al oricărui sindicat care rezultă din însuși sensul ființării sale, scopul principal al

existenței unui sindicat fiind acela al apărării și promovării intereselor propriilor membrii, în

mod aparte, atunci când se pune problema unei reprezentări în instanță, trebuie să intervină un

mandat special. În cauza de față, apelantul reclamant nu a depus mandatul special în baza

căruia a promovat acțiunea de față.

Prin raportare la considerentele de mai sus, instanța de apel apreciază că numărul mare

al salariaților, membrii de sindicat, vizați de deciziile atacate este fără relevanță câtă vreme

pentru apărarea drepturile membrilor săi, ce decurg din contractele colective de muncă, așa

cum este și în cauza de față, un sindicat este îndreptățit să acționeze în instanță doar în numele

și pentru membrii de sindicat, calitatea sa procesuală activă fiind legitimată de mandatul

special primit de la membrii săi, astfel cum rezultă din interpretarea dată prin Decizia nr.

1/2013 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Apelanta a susținut că legitimarea sa procesuală activă este dată de calitatea de parte

semnatară a contractului colectiv de muncă a cărui nerespectare o reclamă în cauză. Din

conținutul contractului colectiv de muncă nr. 277/18.07.2015 rezultă că părțile contractante

sunt angajatorul, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.

și salariații, reprezentați de Sindicatul Drumarilor „Elie Radu”.

Prin urmare, apelantul nu este titularul, ci reprezentantul titularilor drepturilor

negociate prin contractul colectiv de muncă și a căror recunoaștere se solicită în cauză.

Urmare celor de mai sus, instanța de apel apreciază că, prin nedepunerea mandatului

cerut de lege, organizația sindicală nu este legitimată să exercite dreptul la acțiune în numele

membrilor de sindicat, angajați ai pârâtei, astfel că acțiunea este introdusă de o persoană fără

calitate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Curtea respinge apelul

declarat de reclamantul Sindicatul Drumarilor „Elie Radu” împotriva sentinţei civile nr.

2330/14.12.2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care o păstrează.

2. Adeverințe emise de angajatori anterior Ordinului nr. 590/2008 al Ministrului

Muncii și H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a

prevederilor Legii nr. 263/2010. Verificarea legalității

Temei de drept: Ordinul nr. 50/1990, pct. 7 și 8

Verificarea legalității refuzului Casei Județene de Pensii de a valorifica

adeverinţe emise anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Ordinului nr.

590/2008 al Ministrului Muncii, ori ale H.G. nr. 257/2011 privind sistemul unitar

de pensii publice, nu poate fi făcută prin raportare la aceste acte normative.

Împrejurarea că angajatorul a recunoscut prin adeverințe că activitatea

contestatorului s-a încadrat în grupa I de muncă nu înlătură posibilitatea casei de

pensii de a constata că adeverințele nu cuprind mențiunile referitoare la

procentul de timp desfășurat în aceste condiții și, pe cale de consecință, nu pot

avea valoare probatorie cu privire la dovedirea grupei de muncă.

Punctul 7 din Ordinul nr. 50/1990 stabilește un procent minim sub care

încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă nu se poate realiza (50% din timpul

efectiv lucrat pentru grupa I și 70% pentru grupa a II-a de muncă), însă

încadrarea făcută de angajator în raport de aceste limite minime nu exclude

7

necesitatea stabilirii în concret a procentului de timp efectiv lucrat în condiții de

grupa I sau grupa a II-a de muncă între limitele de 50% - 100% sau 70% - 100%.

Determinarea în concret a procentului de timp efectiv lucrat în grupa I sau a II-a

de muncă este, de asemenea, atributul angajatorului astfel cum rezultă din

prevederile punctului 7 și 8 din Ordinul nr. 50/1990.

Lipsa din adeverințele emise de angajator a acestui element referitor la

procentul de timp desfășurat în condițiile grupei I face imposibilă valorificarea

adeverințelor, menționarea acestui procent în adeverințele eliberate de angajator

prezentând relevanță juridică în stabilirea stagiului de cotizare, vârsta standard

de pensionare redusă și eventuala incidență a unor acte normative cu caracter

special adoptate în materia pensiilor.


octombrie 2018

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr.7322/99/2017 la data de

08.09.2017, contestatorul X, în contradictoriu cu intimatele Casa Teritorială de Pensii Iaşi şi

Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice, a solicitat

obligarea acestora la emiterea unei noi decizii de recalculare a pensiei, cu încadrarea în grupa

I de muncă, pentru perioada 01.11.1985 - 26.09.1994.

Prin sentinţa civilă nr. 383/28.02.2018, Tribunalul Iaşi a respins contestaţia

formulată de contestatorul X în contradictoriu cu intimatele Casa Judeţeană de Pensii Iaşi şi

Casa Naţională de Pensii Publice – Comisia Centrală de Contestaţii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Contestatorul X beneficiază de pensie anticipată parțială, drepturile de pensie fiindu-i

stabilite prin decizia nr. 333623/21.03.2016, începând cu data de 07.03.2016.

Cu cererea nr. 36712 din 06.04.2017, contestatorul a solicitat recalcularea pensiei

stabilite prin decizia nr. 333623/21.03.2016, prin luarea în considerare a adeverințelor care

atestă vechimea în grupa I de muncă, în perioada 01.11.1985-26.09.1994, respectiv adeverința

nr. 1339/17.11.2005, emisă de „I.I.R.U.C.” București; adeverințele nr. 2244/120/16.11.2005 și

nr. 2161/120/08.11.2005, emise de SC „Fortus” SA Iași.

Prin decizia nr. 333623 din 12.05.2017, intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a

respins cerere de recalculare, astfel cum a fost solicitată de către contestator, motivat de faptul

că nu a fost precizat procentul de timp de încadrare în grupa I de muncă.

Împotriva acestei decizii, contestatorul a formulat contestaţie, înregistrată la nr. 63300,

nesoluționată până la această dată.

Prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea intimatei Casa Județeană

de Pensii Iași, la emiterea unei noi decizii de recalculare a pensiei, cu valorificarea perioadei

01.11.1985-26.09.1994, ca reprezentând stagiu de cotizare în grupa I de muncă.

Instanţa reţine că, potrivit disp. art. 158 alin. 4 din Legea nr. 263/2010, adeverinţele

care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate,

numai în situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile

întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.

Or, în speţă, se reţine de către instanţă că adeverinţele nr. 1339/17.11.2005, emisă de

S.C. „I.I.R.U.C.” SA Bucureşti; nr. 2161/120/08.11.2005 și nr. 2244/120/16.11.2005 emise de

http://legeaz.net/legea-pensiilor/

8

SC „Fortus” SA Iași, nu au fost completate potrivit prevederilor legale, nefiind îndeplinită

condiția de formă impusă de legiuitor.

Reglementarea procedurii de eliberare a adeverinţelor de către angajatori sau

deţinătorii de arhive, a fost prevăzută prin Ordinului nr. 590/2008 al Ministrului Muncii, iar

actualmente este reglementată prin H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare

a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care, la Anexa 14,

prevede un formular tip al adeverinţei, prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de

muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă.

Astfel, prin Ordinul nr. 590 din 2008 Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse

din 15 septembrie 2008 a fost aprobată procedura privind modul de întocmire şi eliberare a

adeverinţelor prin care se atesta activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele

I şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare

stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie prevăzută în anexa care face parte integrantă

din ordin. Potrivit dispoziţiilor art. 2, acest ordin se aplica de către Ministerul Muncii,

Familiei şi Egalităţii de Şanse, Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale,

casele teritoriale şi locale de pensii, angajatori, precum şi de către deţinătorii arhivelor.

Cererile prin care persoanele interesate solicitau eliberarea adeverinţelor prin care se atestă

faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, şi-au desfăşurat activitatea în

locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă trebuiau a fi depuse la angajatori

sau la deţinătorii arhivelor acestora, după caz. Adeverinţele prevăzute la pct. 1 se întocmeau şi

se eliberau, conform modelului prevăzut în anexa care făcea parte integrantă din procedura

respectivă, pe baza documentelor, verificabile, aflate în evidenţele angajatorilor sau ale

deţinătorilor de arhive.

Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. 1 din H.G. nr. 257/2011, aplicabile în cauză,

adeverinţele prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie

2001, persoanele şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a

II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 14, numai pe baza

documentelor, verificabile, aflate în evidenţele angajatorilor sau ale deţinătorilor legali de

arhive.

Potrivit anexei 14 din H.G. nr. 257/2011, angajatorul trebuie să menţioneze procentul

din timpul efectiv de lucru pe care salariatul l-a desfăşurat în grupa superioară de muncă.

Modalitatea de acordare a grupelor de muncă pentru perioadele anterioare datei de

01.04.2001 a fost reglementată de Ordinul M.M.P.S. nr. 50/1990, iar potrivit disp. art. 1 din

acest ordin, în grupa I de muncă se încadrează locurile de muncă, activitățile și categoriile

profesionale cuprinse în anexa nr. 1. De asemenea, potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990,

beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, fără limitarea numărului, personalul care

este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi

reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează

efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2. Potrivit disp. art. 6

din Ordinul nr. 50/1990, „Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de

muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi,

ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea

persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat,

suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).”

Potrivit pct. 7 din Ordinul nr. 50/1980, ,,încadrarea în grupele I și II de muncă se face

proporțional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiția

9

ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puțin 50%, iar pentru grupa II, cel

puțin 70% din programul de lucru”.

Dovada activităţii în muncă a unui salariat se face cu carnetul de muncă, precum şi cu

alte acte emise de către unitate.

Din probatoriul administrat în cauză, respectiv adeverinţa nr. 1339/17.11.2005, emisă

de către SC „I.I.R.U.C.” SA București, nr. 2161/120/08.11.2005 și nr. 2244/120/16.11.2005,

emise de SC „Fortus” SA Iași, nu rezultă procentul de timp de lucru în care contestatorul și-a

desfășurat activitatea în grupa I de muncă.

Astfel, prin adeverinţa nr. 1339 din 17.11.2005, emisă de către SC „I.I.R.U.C.” SA

București, se arată că reclamantul a fost angajatul acestei unităţi, iar în perioada 01.11.1985 –

26.09.1994 a lucrat la punctul de lucru SC „Fortus” SA Iași, în regim de punct fix, unde a

executat lucrări de întreținere, reparații curente, reglaje și alte lucrări de asistență tehnică

necesare în vederea bunei funcționări a echipamentelor de turnătorie fontă, lucrând în același

condiții de muncă cu salariații societății, care au fost încadrați în grupa I de muncă, conform

adresei SC „Fortus” SA Iași, nr. 2244/16.11.2005.

S-a mai menționat că temeiul încadrării îl constituie Ordinul nr. 50/1990, art. 3

coroborat cu Anexa 1, art. 23 și 25.

Prin adeverința nr. 2161/120/08.11.2005, eliberată de SC „Fortus” SA Iași, se

adeverește că secțiile oțelărie electrică și turnătorie de fontă din SC „Fortus” SA Iași se

încadrează în grupa I de muncă și că adeverința s-a eliberat contestatorului în vederea

obținerii unei adeverințe pentru grupa I de muncă, aferentă perioadei noiembrie 1985 –

septembrie 1994, conform prevederilor Ordinului 50/1990, art. 3, coroborate cu anexa 1, art.

23 și 25.

De asemenea, prin adeverinţa nr. 2244/120/16.11.2005, eliberată de SC „Fortus” SA,

s-a adeverit că în perioada noiembrie 1985 – septembrie 1994, reclamantul a lucrat pe funcția

de inginer în cadrul „I.I.R.U.C.” București, Filiala Iași, la Punct fix SC „Fortus” SA Iași, unde

a desfășurat activități de întreținere, reparații curente, reglaje, precum și alte lucrări de

asistență tehnică necesare pentru buna funcționare a echipamentelor de analiză tip spectmetre

cu raze X, amplasate în Secțiile Oțelărie Electrică și Turnătorie de Fontă.

S-a mai menționat că, activitatea s-a desfășurat alături de categoriile de personal din

unitate și care se încadrează în grupa I de muncă.

Instanţa constată că niciuna din adeverinţele de mai sus nu cuprind procentul de timp

de lucru, în care contestatorul și-a desfășurat activitatea în grupa I de muncă, element

obligatoriu prevăzute de Anexa 14 la H.G. 257/2011.

Nu se poate reține susținerea contestatorului în privința îndeplinirii condițiilor, în

sensul că și-a desfășurat activitatea în permanență în condiții periculoase alături de categoriile

de personal din unitate care se încadrează în grupa I de muncă și că activitatea a fost în regim

de punct fix, cu norma întreagă, atât timp cât nu s-a făcut dovada procentului de muncă,

realizat în grupa I de muncă, element obligatoriu.

Așadar, față de prevederile imperative prevăzute de anexa nr. 14 din H.G. nr.

257/2011 în ceea ce privește modalitate de completare și modelul de adeverință, instanța

constată că în mod legal pârâta nu a valorificat adeverințele anterior menționate, deoarece

acestea nu respectă condițiile de valabilitate. Nu au fost îndeplinite condițiile de formă

imperative prevăzute de legislația în vigoare.

Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanţa constată neîntemeiată

contestaţia formulată de către contestatorul X, în contradictoriu cu intimatele Casa Teritorială

10

de Pensii Iaşi şi Casa Naţională de Pensii Publice – Comisia Centrală de Contestaţii, astfel că

a respins-o.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul X, considerând-o netemeinică

şi nelegală

Prin adeverinţa emisă de SC „Fortus” SA se atestă faptul că în perioada 01.11.1985-

26.09.1994 şi-a desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii cu angajaţii care au beneficiat de

grupa I de muncă. Astfel, nu se justifica un tratament diferenţiat față de ceilalţi salariaţi care

au lucrat în aceleaşi condiţii.

Prin decizia contestată se susţine că adeverinţa emisă de SC „IIRUC” SA ce stă la

baza cererii de recalculare nu este validă, întrucât încadrarea în grupa nu se face în baza

adresei SC „Fortus” SA.

Acest argument este contrazis de însuşi conţinutul adeverinţei amintite, menţionându-

se în final faptul că: „În acest sens, conform adresei SC „FORTUS” SA, domnul X

beneficiază pentru perioada susnumita de grupa a I-a de muncă”.

Lecturând ambele adeverinţe se poate observa că informaţiile avute în vedere în

cuprinsul celei emise de SC „I.I.R.U.C.” SA (angajatorul contestatorului) sunt fidel extrase

din cea emisa de SC „FORTUS” SA, societate în cadrul căreia și-a desfăşurat activitatea în

perioada noiembrie 1985-septembrie 1994, în regim de punct de lucru fix.

În privinţa procentului de timp de încadrare la grupa I de muncă, arată apelantul că

este evident faptul că și-a desfăşurat activitatea în permanență în condiţii periculoase, ca și în

cazul celorlalte categorii de personal, desfăşurând o activitate în regim de punct fix.

Solicită instanţei să observe că cele două adeverinţe au fost emise în cursul anului

2005, îndeplinind condiţiile de formă impuse de lege la acea dată. Mai mult decât atât, în

prezent, cele două societăţi emitente au fost lichidate, nemaifiind în măsură să emită noi

adeverinţe.

Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat şi

modificarea în tot a soluţiei instanţei de fond, în sensul admiterii contestaţiei.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma

dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat.

Verificarea legalității refuzului Casei Județene de Pensii de a valorifica adeverinţele

nr. 1339/17.11.2005, emisă de SC „I.I.R.U.C.” SA Bucureşti, nr. 2161/120/08.11.2005 și nr.

2244/120/16.11.2005, emise de SC „Fortus” SA Iași, nu poate fi făcută prin raportare la

dispozițiile Ordinului nr. 590/2008 al Ministrului Muncii, ori ale H.G. nr. 257/2011 pentru

aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de

pensii publice, deoarece adeverințele au fost emise anterior acestor acte normative.

Sub acest aspect, considerentele sentinței sunt nelegale, urmând a fi înlocuite cu cele

ce urmează.

Cele trei adeverințe a căror valorificare se solicită cuprind mențiuni legate de

încadrarea în grupa I de muncă, însă omit să precizeze procentul de timp desfășurat de

apelantul contestator în aceste condiții, conform prevederilor Ordinului ministrului muncii și

ocrotirilor sociale, al ministrului sănătății și al președintelui Comisiei Naționale pentru

Protecția Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor

profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea

pensionării.

11

Lipsa acestei mențiuni din cele trei adeverințe nu poate fi apreciată ca neavând

relevanță juridică, refuzul Casei Județene de Pensii de a le valorifica fiind justificat, în baza

dispozițiilor pct. 7 din Ordinul nr. 50/1990.

Împrejurarea că angajatorul a recunoscut prin adeverințe că activitatea contestatorului

s-a încadrat în grupa I de muncă nu înlătură posibilitatea casei de pensii de a constata că actele

depuse la dosarul de pensionare cu privire la încadrarea în grupa I de muncă, în speță

adeverinţele nr. 1339/17.11.2005, emisă de SC „I.I.R.U.C.” SA Bucureşti, nr.

2161/120/08.11.2005 și nr. 2244/120/16.11.2005, emise de SC „Fortus” SA Iași, nu cuprind

mențiunile referitoare la procentul de timp desfășurat în aceste condiții și, pe cale de

consecință, nu pot avea valoare probatorie cu privire la dovedirea grupei de muncă.

Punctul 7 din Ordinul nr. 50/1990 stabilește un procent minim sub care încadrarea în

grupa I sau a II-a de muncă nu se poate realiza (50% din timpul efectiv lucrat pentru grupa I și

70% pentru grupa a II-a de muncă), însă încadrarea făcută de angajator în raport de aceste

limite minime nu exclude necesitatea stabilirii în concret a procentului de timp efectiv lucrat

în condiții de grupa I sau grupa a II-a de muncă între limitele de 50%-100% sau 70%-100%.

Determinarea în concret a procentului de timp efectiv lucrat în grupa I sau a II-a de muncă

este, de asemenea, atributul angajatorului astfel cum rezultă din prevederile punctului 7 și 8

din Ordinul nr. 50/1990, conform cărora: „Perioada de timp în care o persoană are sarcina să

lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se stabilește prin

dispoziția conducerii unității sau prin prevederile legale care reglementează atribuțiile de

serviciu ce revin fiecărei persoane în raport cu funcția îndeplinită”; „Anul de muncă efectiv

lucrat în locuri cu condiții deosebite se stabilește prin totalizarea, până la obținerea unui an

complet de muncă, a perioadelor în care personalul a lucrat efectiv în locuri ce se încadrează

în grupele I și II de muncă ”.

Lipsa din adeverințele emise de angajator a acestui element referitor la procentul de

timp desfășurat în condițiile grupei I face imposibilă valorificarea adeverințelor, astfel că

intimata a procedat corect respingând cererea contestatorului de recalculare a drepturilor de

pensie.

Totodată, se reține că menționarea acestui procent în adeverințele eliberate de

angajator cu privire la încadrarea în grupe prezintă relevanță juridică în stabilirea dreptului la

pensie, în raport de acestea putând fi determinate de către casele teritoriale de pensii stagiul de

cotizare, vârsta standard de pensionare redusă și eventuala incidență a unor acte normative cu

caracter special adoptate în materia pensiilor.

Raportat la susținerile apelantului referitoare la situația altor lucrători, instanța de apel

reține că, în interpretarea dispoziţiilor art. 14 și a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 12 la

Convenţie, referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor

Omului şi a Libertăţii Fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauzele Fredin

c/Suede, Hoffman c/Autriche, Spadea et Scalambrino c/Italie, Stubbings et autres c/Royaume-

Uni) s-a apreciat că „diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii

între situaţii analoge şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau

rezonabilă”.

Din interpretarea Curţii rezultă că pentru a reţine o situaţie discriminatorie este necesar

a se stabili că persoane aflate în situaţii analoage beneficiază de un tratament preferenţial şi că

această distincţie nu îşi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

În speţa de faţă, instanţa constată că apelantul nu a făcut dovada faptului că alte

persoane, aflate în situaţii identice (care au adeverințe privind încadrarea în grupa I de muncă,

12

fără mențiunea referitoare la procentul de timp desfășurat în aceste condiții ) au beneficiat de

valorificarea perioadei lucrate în aceleaşi condiţii, la aceeaşi societate, în grupe de muncă.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de apel apreciază că adeverinţele nr.

1339/17.11.2005, emisă de SC „I.I.R.U.C.” SA Bucureşti, nr. 2161/120/08.11.2005 și nr.

2244/120/16.11.2005, emise de SC „Fortus” SA Iași nu îndeplinesc condițiile prevăzute de

Ordinul nr. 50/1990, astfel încât în mod corect nu au fost luate în considerare de Casa

Judeţeană de Pensii Iaşi ca înscrisuri doveditoare ale grupei I de muncă.

Prin urmare, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Curtea respinge apelul formulat de

contestatorul X împotriva sentinţei civile nr. 383/28.02.2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi,

sentință pe care o păstrează.

3. Dreptul la concediu de odihnă în cazul cumulului de contracte de muncă ale

aceluiaşi salariat. Principiul nediscriminării în cazul salariaţilor angajaţi cu

fracţiune de normă. Prioritatea de aplicare şi efectul direct al prevederilor

art. 7 din Directiva 2003/88/CE

Cuprins pe materii: Dreptul muncii; Drept social european;

Indice alfabetic: dreptul la concediul anual de odihnă; contractul de muncă cu timp

parţial; cumul de contracte de muncă; principiul nediscriminării; timpul de muncă şi

timpul de odihnă; Directiva 2003/88/CE şi Directiva 97/81/CE privitoare la Acordul Cadru

cu privire la munca pe fracţiune de normă

Temei de drept: art.144 şi urm C.muncii, art.3 alin.1 HG 250/1992, art.7 din

Directiva 2003/88 clauza 4 din Acordul-cadru cu privire la munca pe fracţiune de normă

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.

640/11.10.2018

Prin sentinţa civilă nr. 893/23.05.2018, Tribunalul Iaşi respinge acțiunea formulată de

reclamanta X în contradictoriu cu pârâtul spitalul.


Potrivit contractului individual de munca nr. 3221/30.12.2015, reclamanta X a fost

angajată pe perioada nedeterminată începând cu data de 01.01.2016, prin cumul de funcții, cu

½ norma, in funcția de medic specialist, specialitate medicină internă, în cadrul unității pârâte.

Fracțiunea de norma era stabilita la 3,5 ore/zi. În același timp, reclamanta îşi desfășoară

activitatea şi în cadrul universității, unde își exercită funcția de bază.

Reclamanta a fost angajată de către pârât prin cumul de funcții, în baza unui contract

individual de muncă pe perioadă nedeterminată cu jumătate de normă, conform art.20 din

Regulamentul privind timpul de muncă, organizarea și efectuarea gărzilor în unitățile publice

din sectorul sanitar care prevede că: „Personalul didactic din învăţământul superior medical şi

farmaceutic care desfăşoară activitate integrată prin cumul de funcţii, în baza unui contract cu

jumătate de normă, în unităţi sanitare unde funcţionează catedra sau disciplina didactică

prestează aceleaşi obligaţii de serviciu ca şi personalul medical şi farmaceutic încadrat cu

normă întreagă.

În cadrul prestaţiei integrate, personalul prevăzut la alin. (1) asigură activitate curentă

în cursul dimineţii şi gărzi, pe lângă atribuţiile funcţiei didactice, primind din partea unităţii

13

sanitare drepturile salariale aferente contractului individual de muncă prin cumul de funcţii cu

jumătate de normă, cu excepţia rezidenţilor.

Personalul didactic de la catedrele sau disciplinele care funcţionează în alte unităţi

decât cele sanitare va fi integrat în unităţi publice din sectorul sanitar, stabilite de Ministerul

Sănătăţii, la propunerea direcţiei de sănătate publică, de comun acord cu conducerea

instituţiilor de învăţământ superior de medicină şi farmacie.

Cadrele didactice care desfăşoară activitate integrată prin cumul de funcţii, în

condiţiile alin. (3), prestează o activitate aferentă unei jumătăţi de normă a unui medic sau

farmacist, în medie pe zi, primind drepturile salariale aferente contractului individual de

muncă, cu excepţia rezidenţilor.

Medicii şi farmaciştii pot desfăşura activitate integrată prin cumul de funcţii în spitale,

institute şi centre medicale clinice, centre de diagnostic şi tratament, laboratoare şi cabinete

medicale, farmacii cu circuit deschis şi circuit închis, direcţii de sănătate publică, unităţi de

cercetare ştiinţifică medicală sau farmaceutică, agreate de instituţiile de învăţământ superior

cu profil medico-farmaceutic uman.

Integrarea clinică, prin cumul de funcţii cu jumătate de normă, a medicilor şi

farmaciştilor în unităţi publice din sectorul sanitar se stabileşte de conducerea fiecărei unităţi

sanitare cu personalitate juridică, în limita posturilor normate şi a necesarului de servicii

medicale şi universitare şi se avizează de Ministerul Sănătăţii.

În cadrul programului de 7 ore în medie pe zi, medicii cu norma de bază în spital

desfăşoară activitate în cadrul ambulatoriului integrat al spitalului.

Modul concret de organizare a activităţii în sistem integrat unitate sanitară - cabinet de

specialitate din ambulatoriul integrat va fi stabilit de conducerea fiecărei unităţi sanitare, în

funcţie de modul de organizare a asistenţei medicale ambulatorii de specialitate, numărul de

medici pe specialităţi, precum şi de necesarul de servicii medicale spitaliceşti şi ambulatorii

de specialitate, cu respectarea prevederilor Ordinului ministrului sănătăţii publice nr. 39/2008

privind reorganizarea ambulatoriului de specialitate al spitalului.”

Potrivit art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 250/08.05.1992 privind concediul

de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu

specific deosebit şi din unităţile bugetare, salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă

funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit

numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Unitatea în care salariaţii cumulează le va

acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la

cealaltă unitate.

În aceste condiții, contractul individual de muncă trebuie încheiat cu respectarea

dispozițiilor art.2 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății,

art.17 alin.3, alin.1 lit. k) și alineatul privind durata normală a muncii, exprimată în ore/zi și

ore/săptămână, precum și impunerea încheierii unui act adițional la contract în caz de

modificare a elementului de la alin.2, în termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariției

modificării, cu excepția situației în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres

de lege.

Cât privește dispozițiile art.144 din Codul muncii, acestea conțin prevederi cu caracter

general, prin care se consfințește dreptul la concediu de odihnă ca formă principală a dreptului

salariatului la odihnă.

Modalitatea de exercitare a acestui drept este prevăzută în alte norme de completare,

norme care au caracter special, derogatoriu, vizând o anumită categorie de salariați.

14

Hotărârea Guvernului nr. 250/8 mai 1992, republicată, nu contravine normelor cu

caracter general prevăzut de art.144 Codul Muncii, ci le completează, stabilind durata

concediului în funcție de categoria de salariați vizată, vechimea în muncă a salariatului, etc.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal - prin

decizia nr. 1044 dată în dosarul nr. 2326/86/2009, a analizat dispoziţiile art. 3 din HG nr.

250/1992, constatând că acestea sunt legale şi a reţinut că, potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr.

250/1992: „Salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă

întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au

funcţia de bază. Unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără

plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate.”

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 6/1992 privind concediul de odihnă şi alte

concedii ale salariaţilor, în temeiul căreia este emis actul administrativ normativ în discuţie,

salariaţii au dreptul, în fiecare an calendaristic, la un concediu de odihnă plătit, cu o durată

minimă de 18 zile lucrătoare.

În analizarea excepţiei, instanţa trebuie să ţină seama de prevederile art. 4 alin. (2) teza

a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: „În cazul în care excepţia de nelegalitate

vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi,

cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la

momentul emiterii actului administrativ”.

Or, dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 nu contravin prevederilor legale

sus-menţionate, în vigoare la data emiterii actului normativ contestat ci, stabilind că salariaţii

au dreptul la un singur concediu de odihnă plătit, de la unitatea în care au funcţia de bază, este

în acord cu acestea.

Prevederile normative a căror nelegalitate este invocată nu contravin, însă, nici

prevederilor legale în vigoare în prezent, respectiv cele ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii,

care a abrogat Legea nr. 6/1992, potrivit cărora: „Dreptul la concediu de odihnă anual plătit

este garantat tuturor salariaţilor" [art. 139 alin. (1)] şi "Dreptul la concediu de odihnă anual nu

poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări" [art. 139 alin. (2)], în condiţiile în

care "Durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare" (art. 140).

De asemenea, prevederile normative contestate sunt în acord cu cele ale art. 41 alin.

(2) din Legea fundamentală, conform cărora "Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie

socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al

tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă

plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi

alte situaţii specifice, stabilite prin lege".

În final, ÎCCJ a constatat că prevederile normative supuse controlului de legalitate nu

încalcă drepturi fundamentale şi sunt în acord cu dispoziţiile legale în vigoare la data edictării

lor.

Față de aceste considerente, tribunalul, în baza disp. art. 266-275 din Codul muncii,

tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâtul spitalul.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta X prin care solicită instanţei

admiterea acestuia şi rejudecând cauza pe fond modificarea în tot a sentinţei apelate, să se

constate că este îndreptăţită la concediu de odihnă corespunzător cu timpul lucrat, începând cu

data de 01.08.2016; obligarea pârâtului să includă în contractul individual de muncă acest

drept; obligarea pârâtului să-i plătească indemnizaţia de concediu începând cu data de

15

01.08.2016, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului şi

până la data plăţii efective plus dobânda legală.

În fapt, susţine că prin sentinţa apelată, a fost respinsă cererea prin care solicită să se

constate faptul că, deşi a beneficiat iniţial de concediu de odihnă plătit, începând cu data de

01.08.2016 pârâta a refuzat acordarea acestuia şi astfel i-au fost încălcate drepturile stabilite

de lege, respectiv Codul muncii.

De asemenea, consideră că instanţa de fond a emis sentinţa atacată cu încălcarea şi

aprecierea greşită a normelor de drept material atunci când, după o motivare lapidară şi

contrară probelor de la dosar, instanţa a reţinut o situaţie de fapt şi de drept neconformă cu

realitatea.

Art. 35 din Codul muncii prevedea situaţia cumulului de funcţii şi obligaţia de a

declara norma de bază. Prin Legea nr. 40/2011 de modificare a Legii nr. 53/2003, legiuitorul a

înlăturat obligaţia salariatului de a declara funcţia de bază pentru a crea un regim juridic de

egalitate pentru toţi angajatorii.

Contractul individual de muncă dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi,

iar în cazul cumulului de funcţii, fiecare contract este independent.

O normă cuprinsă într-o hotărâre nu poate contraveni unei legi.

Astfel, prevederile Codului muncii a creat un regim de egalitate între toţi angajatorii,

inclusiv cei unde salariatul cumulând îşi exercita funcţia, aceştia trebuie să-i acorde toate

drepturile, nu numai pe cele salariale, printre care şi concediul de odihnă, motiv pentru care

solicită ca pârâtul să-i plătească indemnizaţia de concediu de odihnă începând cu data de

01.08.2016.

Indemnizaţia de concediu de odihnă se calculează în funcţie de salariul de bază şi

celelalte sporuri prevăzute de lege, nivelul minim fiind cel stabilit de art. 150 alin. (1) din

Codul muncii. Această reglementare se aplică în mod egal tuturor salariaţilor, fără niciun fel

de privilegiu şi nicio discriminare.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Regulamentul privind timpul

de muncă, organizarea şi efectuarea gărzilor în unităţile publice din sectorul sanitar:

„(1) Personalul didactic din învăţământul superior medical şi farmaceutic care

desfăşoară activitate integrată prin cumul de funcţii, în baza unui contract cu jumătate de

normă, în unităţi sanitare unde funcţionează catedra sau disciplina didactică prestează aceleaşi

obligaţii de serviciu ca şi personalul medical şi farmaceutic încadrat cu normă întreagă.

(2) În cadrul prestaţiei integrate, personalul prevăzut la alin. (1) asigură activitate

curentă în cursul dimineţii şi gărzi, pe lângă atribuţiile funcţiei didactice, primind din partea

unităţii sanitare drepturile salariale aferente contractului individual de muncă prin cumul de

funcţii cu jumătate de normă, cu excepţia rezidenţilor.

(3) Personalul didactic de la catedrele sau disciplinele care funcţionează în alte unităţi

decât cele sanitare va fi integrat în unităţi publice din sectorul sanitar, stabilite de Ministerul

Sănătăţii, la propunerea direcţiei de sănătate publică, de comun acord cu conducerea

instituţiilor de învăţământ superior de medicină şi farmacie.

(4) Cadrele didactice care desfăşoară activitate integrată prin cumul de funcţii, în

condiţiile alin. (3), prestează o activitate aferentă unei jumătăţi de normă a unui medic sau

farmacist, în medie pe zi, primind drepturile salariale aferente contractului individual de

muncă, cu excepţia rezidenţilor.”

Având în vedere cele prezentate, în aplicarea principiului devolutiv al apelului, solicită

instanţei să admită apelul formulat, să modifice în tot sentinţa apelată şi rejudecând cauza pe

16

fond, să se constate că este îndreptăţită la concediu de odihnă corespunzător cu timpul lucrat,

începând cu data de 01.08.2016; obligarea pârâtului să includă în contractul individual de

muncă acest drept; obligarea pârâtului să-i plătească indemnizaţia de concediu începând cu

data de 01.08.2016, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei de la data naşterii

dreptului şi până la data plăţii efective plus dobânda legală.

În drept, invocă prevederile Codului muncii, Ordinul nr. 870/2004 pentru aprobarea

Regulamentului privind timpul de muncă, organizarea şi efectuarea gărzilor în unităţile

publice din sectorul sanitar, art. 194 din Codul de procedură civilă.

Intimatul spitalul a depus întâmpinare prin care solicită respingerea ca netemeinic,

nelegal şi nefondat, apelul introdus de către X, pentru următoarele motive:

În fapt, reclamanta este angajata spitalului în funcţia de medic primar prin cumul de

funcţii, cu jumătate de normă, prin integrare clinică, conform contract individual de muncă nr.

3221/01.01.2016. Norma de bază a reclamantei este la universității şi nu în cadrul spitalului.

Potrivit art. 3 alin. 1 din HG nr. 250/1992: „Salariaţii care îndeplinesc prin cumul pe

lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediu de odihnă

plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Unitatea în care salariaţii cumulează le

va acorda la cerere un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la

cealaltă unitate”, iar conform art. 23 alin. 6 din Ordonanţa nr. 10/2007 s-a stabilit că rămân în

vigoare prevederile HG nr. 250/1995 privind concediul de odihnă şi alte drepturi de concedii

ale salariaţilor din administraţia publică, din regii autonome cu specific deosebit şi din

unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare.

Prin adresa nr. 2386 din data de 29.07.2016 Ministerul Sănătăţii expune prevederile

art. 3 alin. 1 din HG nr. 250/1992 republicată şi arată că, în această situaţie, medicii au dreptul

la indemnizaţii de concediu doar la unitatea unde şi-au ales norma de bază.

Norma de bază nu este în cadrul spitalului, conform CIM nr. 3221/01.01.2016, ci în

cadrul universității care i-a acordat reclamantei concediul de odihnă prevăzut de lege.

De asemenea, menţionează că nu se poate vorbi de încălcarea vreunei dispoziţii

cuprinse în Codul muncii care consacră dreptul la concediu de odihnă, ci de aplicarea unor

norme care reglementează în mod expres situaţia salariaţilor care cumulează mai multe

funcţii, în cadrul unor angajatori diferiţi. Ignorarea dispoziţiilor speciale care reglementează

această stare de fapt nu este permisă, de vreme ce prevederile HG nr. 50/1991 sunt în vigoare.

Instituirea procedurii de urmat în cazul salariaţilor care cumulează mai multe funcţii nu este

de natură a aduce atingere substanţei dreptului la concediu de odihnă al reclamantei, întrucât

are acest drept la angajatorul la care îşi exercită funcţia de bază.

În considerarea tuturor aspectelor de mai sus, întemeiate pe normele juridice invocate,

susţinute de materialul probator administrat, solicită respingerea apelului.

În drept, îşi întemeiază întâmpinarea pe prevederile art.205-208 din Codul de

procedură civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin

prisma dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată că apelul declarat de reclamantă

este fondat.

Situaţia litigioasă din prezenta cauză derivă din refuzul spitalului de a acorda concediu

de odihnă reclamantei X, angajată in funcţia de medic primar prin cumul de funcţii, cu

jumătate de normă, prin integrare clinică, conform contract individual de muncă nr.

3221/01.01.2016, în condiţiile în care norma de bază a reclamantei este la universitate şi nu în

cadrul spitalului.

17

Poziţia procesuală a pârâtului a fost îmbrățişată de prima instanţa, care a reţinut

aplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, potrivit cărora: „Salariaţii

care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au

dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Unitatea

în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de

concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate.” În argumentarea acestei soluţii, prima

instanţa a dat eficienţă juridică şi considerentelor deciziei nr. 1044 dată în dosarul nr.

2326/86/2009 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios

administrativ şi fiscal.

Este real că HG nr.250/1992, privind concediul de odihnă şi alte concedii ale

salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile

bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 17 mai 1992 şi

republicată în temeiul art. III din Hotărârea Guvernului nr. 314 din 9 mai 1995, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 17 mai 1995, cu toate modificările

ulterioare este un act normativ activ, nefiind abrogat nici expres, nici implicit. Însă chiar ca

act normativ în vigoare, aplicarea prevederilor hotărârii de guvern este strâns legata de cea a

forței juridice a acesteia, în ierarhia izvoarelor de drept. Or, relaţiile sociale destinate a fi

reglementate prin intermediul acestui act normativ şi ordinea juridică, în ansamblul său, nu au

rămas imuabile pe parcursul a mai bine de un sfert de secol, de la data publicării acestui act

normativ.

În consecinţă, soluţionarea litigiului de faţă nu poate depinde exclusiv de aplicarea

unei norme edictate în anul 1992, fără o analiză legislativă din perspectiva diacronică, dar mai

ales din perspectivă sistemică, în ansamblul izvoarelor de drept ce reglementează dreptul la

concediul anual de odihnă.

Din perspectivă istorică, se reţine că, aşa cum a invocat apelanta, Legea nr.53/2003 –

anterior modificării prin Legea nr.40/2011 – prevedea în dispoziţiile art. 35: „1) Orice salariat

are dreptul de a cumula mai multe funcţii, în baza unor contracte individuale de muncă,

beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea. (2) Fac excepţie de la

prevederile alin. (1) situaţiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilităţi pentru cumulul

unor funcţii. (3) Salariaţii care cumulează mai multe funcţii sunt obligaţi să declare fiecărui

angajator locul unde exercită funcţia pe care o consideră de bază.” Ca urmare a modificărilor

succesive, în prezent, dispoziţiile art. 35 Codul muncii prevăd: „(1) Orice salariat are dreptul

de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de

muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea. (2) Fac excepţie de

la prevederile alin. (1) situaţiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilităţi pentru

cumulul unor funcţii.”

În consecinţă, din perspectivă evolutiv istorică, conceptul tehnic-juridic al „funcţiei de

bază” a fost eliminat prin lege organică, astfel că prevederile HG nr. 250/1992 trebuie

apreciate, în raport de modificările legislative la nivel superior, ca fiind caduce. Aceeași

soluţie trebuie aplicată şi în legătură cu decizia nr. 1044/2010 dată în dosarul nr.

2326/86/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios

administrativ şi fiscal, în condiţiile în care analiza efectuată era anterioară modificărilor

operate prin Legea nr. 40/2011.

În consecinţă, în raport de stadiul actual al reglementării, din punct de vedere juridic,

reclamanta prestează munca în cumul, în baza a două contracte de muncă distincte, cu doi

18

angajatori diferiţi, un contract de muncă cu timp de lucru integral, respectiv un contract de

muncă cu timp parțial, potrivit art.103 din Codul Muncii încheiat cu pârâtul spitalul.

Or, potrivit art.144 C. muncii, dreptul la concediul de odihnă anual plătit este garantat

tuturor salariaților şi acest drept „nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau

limitări”. Prevederea legală imperativă nu distinge nici între tipul de contract încheiat, nici

între caracterul singular sau multiplu al contractelor încheiate.

Din perspectivă sistemică, pe tărâmul dreptului supranaţional, aspectele litigioase

deduse judecăţii în prezenta cauza intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/88/CE a

Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale

organizării timpului de lucru şi al Directivei 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997

privind acordul-cadru cu privire la munca pe fracţiune de normă, încheiat de UCIPE, CEIP şi

CES.

Având în vedere prioritar principiul supremaţiei de aplicare a dreptului Uniunii

Europene, consacrat iniţial de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene prin Hotărârea din

data de 15 iulie 19646/1964 în cauza Flaminio Costa împotriva E.N.E.L, se reţine că, la

nivelul Uniunii Europene, prin dispoziţiile art. 31 alin. 2 din Carta Drepturilor Fundamentale

a Uniunii Europene (2012/C 326/02) s-a consacrat, cu titlu de drept fundamental, că: „Orice

lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și

săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.”

Dispoziţiile art. 7 din Directiva 2003/88/CE stabilesc obligaţia statelor membre de a

lua măsuri necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel

puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor

prevăzute de legislațiile și practicile naționale; perioada minimă de concediu anual plătit nu

poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă

încetează.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a arătat că „dreptul fiecărui lucrător la concediul

anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social comunitar de o importanță

deosebită de la care nu se poate deroga și al cărui punere în aplicare de către autoritățile

naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres chiar în

Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale

organizării timpului de lucru” (Cauzele conexate C-350/2006 şi C-520/06, Hotărârea Curții

din 20.01.2009 Gerhard Schultz-Hoff (C-350/06) împotriva Deutsche Rentenversicherung

Bund și Stringer și alții (C-520/06) împotriva Her Majesty’s Revenue and Customs, paragraf

21). „Dreptul la concediul anual, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 7 din Directiva 2003/88, are o dublă finalitate,

și anume de a-i permite lucrătorului, pe de o parte, să se odihnească în urma îndeplinirii

sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă și, pe de altă parte, să dispună de

o perioadă de destindere și de recreere” (Cauza C-277/08, HOTĂRÂREA CURȚII din 10

septembrie 2009, în procedura Francisco Vicente Pereda împotriva Madrid Movilidad SA).

Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „(...) dintr-o jurisprudență

constantă a Curții rezultă că, în toate cazurile în care dispozițiile unei directive sunt, în ceea ce

privește conținutul, necondiționate și suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce

în fața instanțelor naționale împotriva statului fie atunci când acesta nu a transpus în

termenele stabilite directiva în dreptul național, fie atunci când a transpus în mod incorect

directiva în cauză (a se vedea în special Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 103,

precum și jurisprudența citată).

19

Or, articolul 7 din Directiva 2003/88 îndeplinește aceste criterii, dat fiind că pune în

sarcina statelor membre, în termeni neechivoci, o obligație de rezultat precisă și care nu este

supusă niciunei condiții cu privire la aplicarea normei pe care o prevede, constând în

acordarea unui concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni oricărui lucrător. Chiar dacă

articolul 7 din Directiva 2003/88 lasă statelor membre o anumită marjă de apreciere în

adoptarea condițiilor de obținere și de acordare a dreptului la concediul anual plătit pe care îl

prevede, această împrejurare nu afectează însă caracterul precis și necondiționat al obligației

prevăzute la acest articol. În această privință, trebuie să se observe că articolul 7 din Directiva

2003/88 nu se numără printre dispozițiile directivei menționate de la care articolul 17 din

aceasta permite să se deroge. Prin urmare, se poate determina protecția minimă care trebuie,

în orice caz, să fie pusă în aplicare de statele membre în temeiul acestui articol 7 (a se vedea,

prin analogie, Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 105; cauza C-282/10,

Hotărârea Curţii din 24 ianuarie 2012, Maribel Dominguez, paragrafele nr.23,24,25, 27).

În ceea ce priveşte Directiva 97/81, Curtea a realizat o largă analiză a domeniul de

aplicare în sens material în Cauzele conexate C-395/08 şi şi C-396/08, statuând: „Directiva

97/81 şi Acordul-cadru urmăresc, pe de o parte, să promoveze munca pe fracţiune de normă

şi, pe de altă parte, să elimine discriminările dintre lucrătorii pe fracţiune de normă şi

lucrătorii cu normă întreagă (a se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2008, Michaeler şi alţii,

C-55/07 şi C-56/07, Rep., p. I-3135, pct. 21). Conform obiectivului de eliminare a

discriminărilor dintre lucrătorii pe fracţiune de normă şi lucrătorii cu normă întreagă, clauza 4

din Acordul-cadru se opune, în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă, ca lucrătorii

pe fracţiune de normă să fie trataţi într-un mod mai puţin favorabil decât lucrătorii cu normă

întreagă comparabili numai din cauză că primii lucrează pe fracţiune de normă, cu excepţia

cazului în care tratamentul diferenţiat este justificat de motive obiective. (...)”

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că „definiţia noţiunii „lucrători cu

fracţiune de normă” în sensul acestui acord-cadru, prevăzută de clauza 3 alin. (1) din acesta,

cuprinde toţi lucrătorii, fără a face distincţie în funcţie de calitatea publică sau privată a

angajatorului lor (a se vedea, prin analogie cu Acordul-cadru privind munca pe durată

determinată, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Gavieiro Gavieiro şi Iglesias Torres, C-444/09

şi C-456/09, Rep., p. I-14031, pct. 39 şi 40, precum şi jurisprudenţa citată). Trebuie să se

considere, astfel cum a arătat Comisia, că definiţia „lucrătorilor […] care au un contract de

muncă sau un raport de muncă” în sensul clauzei 2 alin. (1) din Acordul-cadru privind munca

pe fracţiune de normă va influenţa domeniul de aplicare şi efectul util al principiului egalităţii

de tratament consacrat de respectivul acord-cadru.” (C-393/10, Hotărârea Curţii (Camera a

doua) 1 martie 2012 Dermod Patrick O’Brien, paragraful 38).

Curtea de Justiţie, în interpretarea principiului nediscriminării, a stabilit „Clauza 4

alin. (1) din Acordul-cadru care prevede că, în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în

muncă, lucrătorii pe fracţiune de normă nu sunt trataţi într-un mod mai puţin favorabil decât

lucrătorii cu normă întreagă comparabili numai din cauză că primii lucrează pe fracţiune de

normă, cu excepţia cazului în care tratamentul diferenţiat este justificat de motive obiective.

Interdicţia discriminării, prevăzută în dispoziţia menţionată, nu reprezintă decât expresia

specifică a principiului general al egalităţii, care face parte dintre principiile fundamentale ale

dreptului Uniunii (a se vedea Hotărârea din 12 octombrie 2004, Wippel, C-313/02, Rec., p.

I-9483, pct. 54 şi 56)” (cauzele -395/08 şi şi C-396/08, Hotărârea Curţii (Camera a doua) 10

iunie 2010, Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS) împotriva Tiziana Bruno, ant.

cit., parag. 55,56).

20

În ceea ce priveşte dreptul la concediu al lucrătorului pe fracţiune de normă, Curtea de

Justiţie a statuat că „dreptul la concediu anual plătit poate fi acordat proporţional cu perioada

lucrată; Curtea a stabilit ca articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene si articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării

timpului de lucru trebuie interpretate în sensul că nu se opun unor dispoziții sau practici

naționale, precum un plan social încheiat între o întreprindere și comitetul său de

întreprindere, în temeiul cărora dreptul la concediu anual plătit al unui lucrător căruia îi este

redus timpul de lucru este calculat potrivit regulii pro rata temporis (Cauzele conexate

C-229/11 și C-230/11, Alexander Heimann (C-229/11), Konstantin Toltschin (C-230/11)

împotriva Kaiser GmbH, Concluzii). În acelaşi sens, s-a reţinut că „este într-adevăr adecvat să

se aplice principiul pro rata temporis care reiese din clauza 4 alineatul (2) din Acordul-cadru

privind munca pe fracțiune de normă la acordarea concediului anual pentru o perioadă de

muncă pe fracțiune de normă. Așadar, pentru o astfel de perioadă, diminuarea dreptului la

concediu anual în raport cu cel acordat pentru o perioadă de muncă cu normă întreagă este

justificată de motive obiective.” (

C-486/08, Hotărârea Curții din 22 aprilie 2010,

Zentralbetriebsrat der Landeskrankenhäuser Tirols împotriva Land Tirol, paragraf 33).

Curtea a arătat expres: „Clauza 4 alin. (2) din Acordul-cadru cu privire la munca pe

fracţiune de normă şi art. 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretate în sensul potrivit căruia

calculul drepturilor la concediu anual plătit trebuie efectuat potrivit aceloraşi principii,

indiferent dacă este vorba despre stabilirea indemnizaţiei compensatorii pentru concediul

anual plătit neefectuat datorate în cazul în care raportul de muncă încetează sau despre

stabilirea soldului drepturilor la concediu anual plătit în cazul menţinerii raportului de

muncă.” (C-219/14, Hotărârea Curţii (Camera a şasea) din 11 noiembrie 2015, Kathleen

Greenfield împotriva The Care Bureau Ltd, ECLI:EU:C:2015:7459).

În consecinţă, întrucât dreptul la concediu de odihna este un drept necondiționat şi

imperativ, iar în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, lucrătorii pe fracţiune de

normă nu sunt trataţi într-un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu normă întreagă

comparabili numai din cauză că primii lucrează pe fracțiune de normă (clauza 4 din Acord)

revenea în sarcina pârâtului sarcina de a dovedi motivele obiective care determină tratamentul

diferențiat al reclamantei, în ceea ce priveşte acordarea concediului de odihnă. Simpla

prevedere în HG nr. 250/1992 este insuficientă în raport de principiul supremației dreptului

Uniunii, la care s-a făcut trimitere anterior. De altfel, în acest sens, CJUE a stipulat că

noţiunea „motive obiective”, astfel cum figurează în cuprinsul clauzei 4 alin. (1) din Acordul-

cadru privind munca pe fracţiune de normă, trebuie interpretată în sensul că nu permite

justificarea unei diferenţe de tratament între lucrătorii cu fracţiune de normă şi cei cu normă

întreagă prin faptul că această diferenţiere este prevăzută printr-o normă generală şi abstractă.

Dimpotrivă, noţiunea amintită impune ca inegalitatea de tratament în cauză să răspundă unei

necesităţi reale, să fie în măsură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit şi să fie necesară

pentru realizarea acestui scop [a se vedea, prin analogie cu clauza 5 pct. 1 lit. a) din Acordul-

cadru privind munca pe durată determinată, Hotărârea Del Cerro Alonso, citată anterior, pct.

57 şi 58].” ( C-393/10, Hotărârea Curţii, 1 martie 2012 Dermod Patrick O’Brien, punctul 64).

Trebuie subliniat că pârâtul nu a invocat sau justificat o astfel de împrejurare, deşi sarcina

probei îi incumba.

Față de aceste considerente şi întrucât potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de

Justiţie a Uniunii Europene, „instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei

21

sale, norme de drept al Uniunii are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme,

înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei

naţionale, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale

legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (a se vedea în special Hotărârea din 9

martie 1978, Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629, pct. 24, şi Hotărârea Kutz-Bauer, citată

anterior, pct. 73) (Cauza C-595/12, Hotărârea Curţii (Camera întâi) 6 martie 2014, Loredana

Napoli împotriva Ministero della Giustizia – Dipartimento dell’Amministrazione

penitenziaria, ECLI:EU:C:2014:128, parag. 46), trebuie acordată prevalența necesară

prevederilor directivelor invocate, ce au efect direct.

În acest sens, deşi limitat în plan vertical, efectul direct al directivei funcţionează ori

de câte ori statul nu şi-a îndeplinit obligatia de transpunere a directivei sau nu a transpus-o

corect. Curtea a subliniat că nu ar trebui să se permită unui stat membru să profite de propria

nerespectare a obligației de a transpune directiva și că un particular poate, prin urmare, să

invoce o dispoziție clară, precisă și necondiționată prevăzută într-o directivă împotriva

statului membru însuși. S-a reţinut că „potrivit unei jurisprudențe deopotrivă constante a

Curții, în cazul în care justițiabilii pot invoca o directivă nu împotriva unui particular, ci a

unui stat, aceștia pot invoca directiva în cauză indiferent de calitatea în care acționează statul

menționat, de angajator sau de autoritate publică. Astfel, în ambele cazuri, trebuie să se evite

posibilitatea ca statul să obțină avantaje de pe urma încălcării de către acesta a dreptului

Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, EU:C:1986:84, punctul 49,

Hotărârea din 12 iulie 1990, Foster și alții, C-188/89, EU:C:1990:313, punctul 17, precum și

Hotărârea din 14 septembrie 2000, Collino și Chiappero, C-343/98, EU:C:2000:441 punctul

22) (Cauza C- 413/15, Elaine Farrell, paragraf 32).

În ceea ce priveşte calitatea spitalului, în cauza C-180/04, Andrea Vasallo, intimata

unitate spitalicească a invocat excepția de inadmisibilitate a cererii de întrebare preliminară,

invocând că Directiva 1999/70 nu este direct aplicabilă în procedura principală, întrucât

directiva nu poate avea efect direct orizontal în condițiile în care spitalul nu este condus nici

de către statul italian, nici de către un minister. S-a susținut că spitalul este „un stabiliment

autonom cu proprii directori cărora li se solicită, în cadrul proiectului de management, să

aplice prevederile legislației naționale pe care nu o pot contesta și de la care nu pot deroga”.

Curtea de Justiție a respins aceasta teză defensivă, arătînd că „s-a statuat în mod constant că

o directivă poate constitui temei de acțiune nu numai împotriva autorităților Statului, dar și

împotriva organismelor și entităților care sunt sub autoritatea sau controlul Statului sau au

puteri speciale dincolo de cele ce rezultă în mod firesc din regulile aplicabile relațiilor dintre

particulari, cum ar fi autoritățile locale sau regionale cărora, indiferent de forma lor legală, li

s-au acordat puteri de către autoritățile publice și sub a lor supraveghere, pentru a asigura un

serviciu public (Cauza 103/88 Fratelli Costanzo [1989] ECR 1839, paragraf 31; Cauza C-

188/89 Foster și alții [1990] ECR I-3313, paragraf 19; and Cauza C-157/02 Rieser

Internationale Transporte [2004] ECR I-1477, paragraf 24).” C-180/04, Hotărârea Curții

(Camera a doua) din 7 septembrie 2006 Andrea Vasallo împotriva Azienda Ospedaliera

Ospedale San Martino di Genova e Cliniche Universitarie Convenzionate, paragrafele 24 și

26).

Or, în raport de efectul direct vertical al prevederilor art.7 din Directiva 2003/88 şi

principiul nediscriminării, consacrat de clauza 4 din Acordul Cadru cu privire la munca pe

fracţiune de normă, reţinând că dreptul fiecărui lucrător la concediul anual plătit este un

principiu al dreptului social comunitar de o importanță deosebită de la care nu se poate

22

deroga, se impune admiterea cererii privind recunoaşterea dreptului reclamantei la concediu

de odihnă plătit, neexistent vreun temei rezonabil sau obiectiv pentru a opera o derogare în

ceea ce priveşte contractul cu timp partial, încheiat în cumul. Dispoziţiile art. 3 din HG

250/1992 prevăd că salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o

normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în

care au funcţia de bază , însă unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un

concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate. Aceasta

dispoziţie nu reprezintă însă un remediu naţional eficient pentru a asigura respectarea

prevederilor art.7 din din Directiva 2003/88, de esența normei europene fiind garanția

dreptului salariatului la concediu plătit pentru munca depusă. De asemenea, interdicţia

expresă din dispoziţiile art.3 alin.3 din HG 250/1992 de a nu se depăşi drepturile cuvenite

salariaţilor încadraţi cu o normă întreagă este contrară clauzei 4 din Acordul Cadru cu privire

la munca pe fracţiune de normă şi principiului egalităţii, în general, întrucât salariaţii în cumul

nu se află într-o situaţie comparabilă cu lucrătorul cu un singur contract pe durata normală, cei

dintâi alocând un efort suplimentar pentru prestarea muncii corespunzătoare celui de al doilea

contract, astfel încât protecția sănătăţii şi securităţii sale reclama o perioada de concediu

aferentă muncii prestate în plus.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea includerii în contractul

individual de muncă a dreptului la concediu odihnă, acesta urmează a fi respins, întrucât cesta

este înscris în prevederile contractuale, CIM 3221/30.12.2015. Astfel, potrivit menţiunilor

existente la lit. i din contract, părţile au agreat expres clauza privind acordarea unui nr.de 25

de zile lucratoare de concediu, iar în cauza nu s-a făcut dovada modificării acestei prevederi

convenţionale, refuzul pârâtului vizând în cauza aplicarea prevederilor art.3 din HG 250/1992,

apărare înlăturată însă de instanţa.

Pentru aceste considerente, instanța admite apelul formulat de reclamanta X împotriva

sentinţei civile nr. 893/23.05.2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, pe care o va schimba în tot.

Instanța admite în parte acţiunea formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu

spitalul şi se va obliga pârâtul spitalul la acordarea concediului de odihnă corespunzător

timpului lucrat şi la plata în favoarea reclamantei a indemnizaţiei de concediu de odihnă

începând cu data de 01.08.2016, reţinându-se că acţiunea a fost introdusă la 08.12.2017, în

perioada de referinţă instituita de dispoziţiile art.145 alin.6 C.muncii.

În ceea ce priveşte accesoriile creanţei solicitate se reţine că prin actualizarea sumei cu

indicele de inflaţie se urmăreşte acoperirea prejudiciului efectiv suferit de reclamant în raport

de evoluţia puterii monetare, indicele de inflaţie reprezentând un calcul matematic aplicabil în

cazul unui fenomen specific economiei de piaţă, prin intermediul căruia se măsoară gradul de

depreciere a valorii banilor aflaţi în circulaţie, creanţa fiind adusă la valoarea ei actuală.

Actualizarea unei creanţe nu constituie o despăgubire în sensul art. 1531 Cod civil, ci se

subscrie obligaţiei principale, întrucât are menirea de a asigura îndeplinirea exactă a acesteia.

În acelaşi timp, potrivit art. 1531 şi art. 1535 din Codul civil, reclamanta este îndreptăţită la

acordarea daunelor interese moratorii, sub forma dobânzii legale.

Curtea respinge capătul de cerere referitor la obligarea includerii în contractul

individual de muncă a dreptului la concediu odihnă.

23

4. Preluarea posturilor de către o autoritate publică. Discriminare salarială.

Salarizarea angajaților din cadrul Agenţiei Domeniilor Statului la același

nivel stabilit și aflat în plată pentru personalul comparabil din cadrul

Secretariatul General al Guvernului

Egalizarea la nivelul maxim salarial aflat în plată se face, în cadrul

instituțiilor sau autorităților publice, la nivelul aceluiași ordonator de credite

căruia îi sunt subordonate financiar, în speță, Agenţia Domeniilor Statului și nu

la nivel național, prin raportare la Secretariatul General al Guvernului.

Preluarea posturilor Agenţiei Domeniilor Statului de către Secretariatului

General al Guvernului, care a devenit astfel ordonator principal de credite, nu

presupune automat și o salarizare identică a personalului din cadrul agenției cu

personalul din cadrul Secretariatului General al Guvernului, de vreme ce

reclamanții au continuat să exercite aceleași atribuții ca cele avute înainte de

preluare.

Temei de drept: Legea nr. 71/2015, OUG nr. 137/2000

Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr. 654/16

octombrie 2018

Prin cererea înregistrată la această instanţă, la data de 17.04.2018, reclamanţii X şi Y,

în contradictoriu cu pârâţii Secretariatul General Al Guvernului şi Agenţia Domeniilor

Statului, au solicitat: achitarea drepturilor salariale ale reclamanţilor începând cu data de

28.04.2014 conform grilei de salarizare, aplicabilă personalului încadrat pe funcţii similare la

Secretariatul General al Guvernului; să se dispună obligarea pârâţilor la achitarea diferenţelor

dintre salariile încasate efectiv şi cele datorate, actualizate cu dobânda legală şi indicele de

inflaţie, începând cu 28.04.2014 până la data 10.04.2017.

Prin sentința civilă nr. 568/24.05.2018, Tribunalul Iași admite excepţia lipsei

calităţii procesuale pasive a pârâţilor Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul

Agriculturii şi Dezvoltării Rurale excepţii invocate de aceşti pârâţi.

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii şi Y în contradictoriu cu pârâţii

Secretariatul General al Guvernului, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de

calitate procesuală pasivă.

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 28.04.2014

– 28.06.2014, excepţie invocată de pârâta Agenţia Domeniilor Statului.

Respinge ca prescrise pretenţiile reclamanţilor pentru perioada 28.04.2014 –

28.06.2014.

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii X şi Y în contradictoriu cu pârâta

Agenţia Domeniilor Statului şi, în consecinţă: obligă pârâta Agenţia Domeniilor Statului la

achitarea drepturilor salariale ale reclamanţilor, începând cu data de 29.06.2014, conform

grilei de salarizare aplicabilă personalului încadrat pe funcţii similare la Secretariatul General

al Guvernului, şi la plata diferenţelor dintre salariile încasate efectiv şi cele datorate,

actualizate cu dobânda legală şi indicele de inflaţie, începând cu aceeaşi dată; respinge capătul

de cerere vizând reîncadrarea reclamanţilor, conform grilei de salarizare aplicabilă

personalului încadrat pe funcţii similare la Secretariatul General al Guvernului şi la plata

24

diferenţelor dintre salariile încasate efectiv şi cele datorate, actualizate cu dobânda legală şi

indicele de inflaţie, începând cu data de 04.01.2017 până la data reîncadrării efective.

Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la obiectul cererii de chemare în

judecată şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, instanţa, cu privire la excepţiile

invocate în cauză (art. 248 Cod procedură civilă) reţine următoarele:

Lipsa calităţii procesuale pasive este întemeiată.

Pârâţii Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării

Rurale, nu au calitate procesuală motivat de faptul că ei nu sunt angajatorii reclamanţilor.

Excepţia prescrierii dreptului material la acţiune privind acordarea diferenţelor de

drepturi salariale pentru perioada 28.04.2014 – 29.06.2017, este întemeiată raportând data

introducerii acţiunii (29.06.2017) la dispozițiile art. 268 lit. c) C. muncii, art. 2524 C.civ. și

art. 2526 C.civ.

Cu privire la fondul cauzei:

Reclamanţii X şi Y sunt angajaţii pârâtei Agenţia Domeniilor Statului, fiind încadraţi

în funcţia de consilier juridic respectiv şef birou la Biroul Judeţean de Rentă Viageră Agricolă

Reprezentanţa Teritorială Vaslui.

Prin Legea nr. 268/2001, art. 4 „(1) Se înfiinţează Agenţia Domeniilor Statului,

instituţie de interes public cu personalitate juridică, cu caracter financiar şi comercial,

finanţată din surse extrabugetare, în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi

Pădurilor, având ca atribuţii:

a) exercitarea în numele statului a prerogativelor dreptului de proprietate asupra

terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului privat al statului;

b) gestionarea şi exploatarea eficientă a patrimoniului de stat, al cărui proprietar

mandatat este, precum şi privatizarea societăţilor comerciale prevăzute la art. 1 şi 2.

Prin mai multe acte normative, respectiv HG nr. 1503/2009 şi Legea nr. 17/2014,

Agenţiei Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de finanţare, respectiv din instituţie

finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat, astfel

că Secretariatul General al Guvernului a devenit ordonator principal de credite al ADS, care a

acordat, prin bugetul său, resursele financiare necesare ADS plăţii drepturilor salariale ale

tuturor salariaţilor, iar agenţia a trecut în subordinea directă a Secretariatul General al

Guvernului .

Astfel, potrivit dispoziţiilor Titlului II, art. 4, Agenţia Domeniilor Statului este

instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, prin bugetul

Secretariatului General al Guvernului, în subordinea Guvernului şi în coordonarea tehnică a

ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale.

Dacă până la data semnării protocolului de predare – primire şi de trecere a Agenţiei

Domeniilor Statului în subordinea directă a Secretariatului General al Guvernului salariile

angajaţilor acestei agenţii erau la latitudinea acesteia, având în vedere că era finanţată din

surse extrabugetare odată cu semnarea protocolului, în domeniul salarizării, au devenit

incidente prevederile Legii nr. 284/2010.

Fiind vorba despre o preluare efectivă, iar nu doar de o schimbare formală la nivelul

ordonatorului principal de credite, schema organizatorică a Secretariatul General al

Guvernului s-a mărit cu numărul posturilor preluate din Agenţia Domeniilor Statului, aceasta

fiind voinţa reală a legiuitorului.

Astfel, salarizarea personalului din cadrul A.D.S. a fost reglementată de Legea-cadru

nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice – Anexa I

25

(Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie”) Cap. II lit. A (Salarizarea

personalului contractual din administraţia publică centrală de specialitate, servicii

deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe centrale de specialitate, prefecturi, consilii

judeţene, municipii, administraţia publică locală - consilii, primării şi servicii publice din

subordinea acestora), pct. I. (Salarii pentru Administraţia publică centrală), Secţiunea 1

(Salarii de bază pentru funcţii de specialitate), litera a) Funcţii de conducere şi litera b) Funcţii

de execuţie.

Potrivit dispoziţiile cu caracter de principiu din Legea salarizării unitare nr. 284/2010,

dezvoltate în conţinutul art. 3 lit. c din Legea nr. 284/2010 (în forma în vigoare în anul / 2014)

sistemul de salarizare al salariaţilor bugetari are la bază, printre alte principii (enunţate la

literele a, b şi d), şi principii de echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi

remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare

privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale

personalului din sectorul bugetar.

Faptul că s-ar cuveni ca reclamanţilor să li se plătească salarii mai mici decât cele

plătite consilierilor juridici din cadrul aparatului de lucru al Secretariatului General al

Guvernului, ar echivala cu o nesocotire evidentă a principiului înscris în art. 3 lit. c din Legea

nr. 284/2010, iar acesta din urmă ar rămâne exclusiv o formă fără fond.

Astfel, salariaţilor din cadrul Agenţiei Domeniilor Statului noile salarii, corespunzător

grilelor, treptelor profesionale vechimii în muncă li s-ar fi cuvenit drepturile salariale

corespunzătoare consilierilor juridici ce funcţionau deja în structura Secretariatului General al

Guvernului de la data preluării Administraţiei Domeniului Statului,

Ulterior apariţiei Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice, actele normative care reglementează salarizarea în anii 2011, 2012,

2013 şi 2014 au prevăzut că nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare

corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu

modificările ulterioare.

Pentru a elimina anumite inechităţi în domeniul personalului plătit din fonduri publice

şi pentru a crea un climat economic sănătos, Guvernul României a adoptat OUG nr. 83/2014

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri

în domeniul cheltuielilor publice.

Potrivit art. l din O.U.G. nr. 83/2014: „(1) În anul 2015, cuantumul brut al salariilor de

bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care

beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă

pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași

condiții şi nu se aplică valoarea de referința și coeficienții de ierarhizare corespunzători

claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

(2) În anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte

elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda

lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu

cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura

în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.”

În consecință, articolul 1 din OUG nr. 83/2014 reglementează, de principiu, faptul că

în cursul anului 2015 cuantumul salariilor, sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, etc. de

26

care beneficiază personalul plătit din fondurile publice se menține la același nivel cu cel ce se

acordă pentru luna decembrie 2014.

Prin dispoziţiile Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea OUG nr. 83/2014 privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în

domeniul cheltuielilor publice, dispoziţii aplicabile începând cu data de 09.04.2015, s-a

introdus aliniatul 5 ind. 1 la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 cu următorul cuprins: „(51) Prin

excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi

din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din

cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5

din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai

mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice

pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca echivalarea drepturilor să privească doar o anumită

instituţie, ar fi stabilit în mod expres acest lucru. Pe de altă parte, actul normativ ar fi fost

aplicabil în sensul menţionat de minister doar dacă între expresiile „personalul din aparatul de

lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice” şi respectiv „salarizat la

acelaşi nivel” nu ar fi existat virgulă.

Referitor iarăşi la sfera persoanelor cărora li se aplică dispoziţiile art. 1 alin. 5 ind. 1

din O.U.G. nr. 83/2014, instanţa reţine că problema de drept a fost dezlegată de Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr.

23/26.09.2016, dată în interpretarea şi aplicarea acestei dispoziţii legale, în sensul că sintagma

„salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al

Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi

din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-

cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu

modificările şi completările ulterioare”.

Faţă de împrejurarea că această decizie a Î.C.C.J. este obligatorie pentru instanţe de la

data publicării ei în Monitorul Oficial (care a avut loc la 09.11.2016), conform art. 521 alin. 3

C.pr.civ., chiar dacă nu s-ar fi reţinut cele de mai sus, instanţa trebuie să dea curs celor

menţionate în această decizie.

Raportat celor reţinute, instanţa admite pretenţiile reclamanţilor pentru perioada

29.06.2014 – 31.12.2016, obligând pârâta Agenţia Domeniilor Statului la achitarea drepturilor

salariale ale reclamanţilor începând cu data de 29.06.2014 conform grilei de salarizare,

aplicabilă personalului încadrat pe funcţii similare la Secretariatul General al Guvernului şi la

plata diferenţelor dintre salariile încasate efectiv şi cele datorate, actualizate cu dobânda legală

şi indicele de inflaţie, începând cu aceeaşi dată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect reîncadrarea reclamanţilor

conform grilei de salarizare aplicabilă personalului încadrat pe funcţii similare la Secretariatul

General al Guvernului şi la plata diferenţelor dintre salariile încasate efectiv şi cele datorate,

actualizate cu dobânda legală şi indicele de inflaţie, începând cu data de 04.01.2017 până la

data reîncadrării efective, instanţa îl apreciază ca fiind neîntemeiat.

În primul rând, instanţa apreciază că Secretariatul General al Guvernului nu a avut

niciodată calitatea de angajator al reclamanţilor. Contractele individuale de muncă au rămas în

continuare în fiinţă, ADS este o instituţie cu personalitate juridică, ceea ce s-a schimbat a fost

doar finanţarea şi subordonarea administrativă a instituţiei.

27

Aceste schimbări nu pot conduce la obligarea angajatorului ca la fiecare modificare cu

privire la sursa de finanţare sau subordonare administrativă, să fie obligat să emită decizii de

reîncadrare. Nu există niciun temei de drept care să oblige angajatorul la emiterea deciziilor

de reîncadrare.

Cu privire la plata diferenţelor dintre salariile încasate efectiv şi cele datorate,

actualizate cu dobânda legală şi indicele de inflaţie, începând cu data de 04.01.2017, instanţa

reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 21, alin. 8 din OUG1/2017, personalul ministerelor,

organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, instituţiilor publice şi structurilor

care fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă îşi păstrează drepturile salariale avute la data

intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Instanţa apreciază că, la data de 04.01.2017, drepturile salariale ale reclamanţilor,

conform grilei de salarizare aplicabilă personalului încadrat pe funcţii similare la Secretariatul

General al Guvernului, au fost stabilite conform considerentelor deja expuse, neexistând nicio

motivaţie pentru care să reitereze asupra acestora, pârâta fiind obligată să achite aceste

diferenţe câtă vreme reclamanţii fac parte din statutul de funcţii şi statul de personal al

aparatului de lucru al Guvernului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul pârâta Agenţia Domeniilor

Statului, considerând-o nelegală și netemeinică.

Apelanta susţine că hotărârea instanței de fond a fost pronunţată cu aplicarea eronată a

normelor de drept material incidente în cauză.

Astfel, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive reţinând că Secretariatul

General al Guvernului şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu au calitate de

angajatori ai reclamanţilor, aspect corect, de altfel, apreciind încă, că pentru opozabilitate se

impune menţinerea acestora în proces.

Susţine că prin adoptarea actelor normative menţionate, respectiv HG nr. 1503/2009 şi

Legea nr. 17/2014, Agenţiei Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de finanţare,

respectiv din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la

bugetul de stat, astfel că SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI a devenit

ordonator principal de credite al ADS, care a acordat, prin bugetul său, resursele financiare

necesare ADS plătii drepturilor salariale ale tuturor salariaţilor.

Actele normative cu aplicabilitate în cadrul administraţiei publice centrale, în vigoare

la momentul preluării de către guvern, în subordinea sa a instituţiei şi ulterior, nu au prevăzut

nicio modificare a cuantumului drepturilor salariale existente în acel moment.

Pe de altă parte, apreciază apelanta că instanţa de fond nesocoteşte dispoziţiile Legii

nr. 17/2014 şi ale OUG nr. 1/2017 aprobată prin Legea nr. 129/2017.

De asemenea, învederează faptul că reglementarea salarizării personalului din cadrul

A.D.S. este diferită de cea a personalului din cadrul S.G.G. şi M.A.D.R., existând doar

identitate de anexă, nu şi de capitole, literă, număr şi număr curent în Legea nr. 284/2010 şi

Legea nr. 153/2017.

Instanța de fond a reţinut faptul că reclamanţii sunt salariații A.D.S. – reprezentanţa

Vaslui, încadraţi cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, iar în cauză sunt

aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. 5 ind. 1 din OUG nr. 83/2014 privind salarizarea

personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul

cheltuielilor publice, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015.

Faţă de aceste considerente, apreciază că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art.

art. 1 alin. 1, art. 5 alin. 1 şi alin. 1 ind. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat

28

prin Legea nr. 71/2015, precum şi art. 3 ind. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 57/2015 privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene,

precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte

normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, modificată prin O.U.G nr. 20/2016

şi O.U.G nr. 43/2016, potrivit cărora salarizarea personalului se realizează prin raportare la

nivelul maxim de salarizare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie

sau în specialitate, din cadrul aceleiaşi instituţii, şi nu prin raportare la funcţii, grade, trepte,

gradaţii, vechime în funcţie sau în specialitate, din cadrul ordonatorului principal de credite

(S.G.G. sau M.A.D.R.).

Invocă apelanta dispozițiile art. 1 alin. 1. art. 5 alin. 1 şi alin. 1 ind. 1 din O.U.G. nr.

83/2014, precum şi disp. art. 1 alin. 1 şi 2, art. 3 ind. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 57/2015, arătând

că în prezenta cauză, raportat la H.G. nr. 155/2016- Anexa 2 Structura organizatorică a A.D.S.

şi Regulamentul de Organizare şi funcţionare a A.D.S. (Anexa 2), A.D.S. este o instituţie

publică cu patrimoniu propriu, buget propriu de cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar

directorul general are calitatea de ordonator de credite.

În calitatea sa de instituţie publică, Agenţia Domeniilor Statului a respectat dispoziţiile

art. 6 din Legea nr. 284/ 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice potrivit căruia; (1) Gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi

autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite.

În concluzie, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Intimaţii X, Y, Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Agriculturii şi

Dezvoltării Rurale formulează întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului pârâtei

Agenţia Domeniilor Statului, ca nefondat.

În opinia intimaţilor, faptul că ADS are personalitate juridică și conducere proprie nu

are drept consecinţă faptul că acesta este angajatorul acestora, ci îi înlesneşte Agenţiei alte

consecinţe juridice, cât timp identitatea acestui angajator a fost stabilită prin lege, și în

contextul anterior Legii nr. 268/2001, înainte de modificarea sa prin Legea nr. 17/2014, fiind

salariaţii Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, reprezentanţi prin Agenţie, aceasta

din urmă reprezentând doar o interfaţă instituțională a realului angajator.

Legea nr. 17/2014, prin care ADS a trecut din subordinea Ministerului Agriculturii și

Dezvoltării Rurale în subordinea SGG, OUG nr. 24/2009 precum și conţinutul Protocolului de

predare - preluare nr. 16c/1443/2440/28.04.2014 fac dovada că intimaţii au făcut parte din

aparatul de lucru al Secretariatului General al Guvernului și, pe cale de consecinţă, din

aparatul de lucru al guvernului, iar conform definiţiei prevăzute de art. 20 din Legea nr.

90/2001: „Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Secretariatul General al

Guvernului, Cancelaria Primului Ministru și alte asemenea structuri organizatorice, cu

atribuţii specifice, stabilite prin Hotărâre a Guvernului.” Devin astfel aplicabile prevederile

art. 17 alin. (2) din O.U.G. NR. 86/2014.

Invocă intimaţii şi art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 24/2009 şi redau şi dispoziţiile Legii nr.

17/2014, art. 24 şi 25, arătând că Protocolul prevăzut la alin. 1 Secretariatului General al

Guvernului se predau elementele patrimoniale ale Agenţiei Domeniilor Statului, creditele

bugetare aprobate acestei instituţii și neutilizate, precum și numărul de posturi cu personalul

aferent.

Astfel a fost încheiat Protocolul nr. 16c/1443/244028.04.2014 în lumina cadrului legal

enunţat anterior, prin care pârâtul SGG a preluat atât cele 238 de posturi ale Agenţiei

Domeniilor Statului, cât și personalul care ocupa efectiv posturile respective, odată cu întreg

29

patrimoniul (art. 1 din protocol). Preluarea inclusiv a angajaţilor ADS semnifică integrarea

acestora în corpul salariaţilor SGG și face dovada că intenţia legiuitorului nu a fost doar de a

simplifica procedura de finanţare ADS, cum se susţine, ci de a le acorda acestora un statut

identic cu cel al angajaţilor apelantei.

Apreciază intimaţii că dovedesc astfel, lipsa unei motivări obiective și rezonabile,

pentru diferenţa de tratament salarial dintre salariaţii aflaţi anterior aprobării Legii nr.

17/2014, în structura SGG și cei preluaţi de la ADS, în baza noii legi, prin încheierea

protocolului menţionat. Situaţia intimaților-contestatori intră în sfera disfuncționalităților

salariale, în genul celor recunoscute de Guvernul României prin nota de fundamentare, cât și

în preambulul OUG nr. 20/2016, datorată unor nivele diferite de salarizare, pentru persoane

încadrate în aceeaşi funcţie și care prestează muncă de valoare egală, în cadrul aceleiaşi

instituţii ori în instituții de acelaşi fel, din cadrul unui sector.

Modificarea legislativă nu poate fi minimalizată li nici ignorată, suplimentarea

numărului de posturi ale Secretariatului General al Guvernului cu numărul de posturi aferent

Agenţiei Domeniilor Statului, cât și preluarea efectivă a personalului, reprezentant în fapt,

schimbarea statutului personalului ADS, prin asimilare cu cel SGG.

Aplicarea efectivă a dispoziţiilor Legii nr. 17/2014 și a Legii nr. 90/2001, ulterior

încheierii protocolului, trebuia să se concretizeze cu privire la toți salariaţii ADS, prin

realizarea unei încadrări și acordarea aceloraşi drepturi, și nu doar pentru conducerea ADS,

așa cum au fost practic aplicate.

Cuantumul salariilor nete ale personalului ADS trebuia recunoscut, modificat și achitat

de cele două pârâte ADS și SGG, conform grilei de salarizare aplicabilă personalului încadrat

în funcţii similare la SGG. Modalitatea concretă în care se realizează stabilirea salariilor la

nivelul fiecărei instituţii cu personalitate juridică aflată în aparatul de lucru al Guvernului este

prevăzută de art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 24/2009 privind stabilirea unor competente pentru

ordonatorul principal de credite al aparatului de lucru al Guvernului.

În acest sens, se invocă practică judiciară, respectiv, dosarul nr. 23777/3/2016 - Curtea

de Apel Bucureşti; Tribunalul Prahova - dosar nr. 48055/3/2017, Tribunalul Călăraşi - dosar

nr. 48020/3/2017, Tribunalul Neamţ - dosar nr. 48053/3/2017, Tribunalul Dolj - dosar nr.

48030/3/2017, Tribunalul Gorj - dosar nr. 48037/3/2017.

Consideră că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că „dacă legiuitorul ar fi

dorit ca echivalarea drepturilor să privească doar o anumită instituție, ar fi stabilit în mod

expres acest lucru. Referitor la sfera persoanelor cărora li se aplică dispoziţiile art. 1 alin. 5

ind. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, instanţa reține că problema de drept a fost dezlegată de Înalta

Curte de Casaţie și Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin

Decizia nr. 23/26.09.2016, dată în interpretarea și aplicarea acestei dispoziţii legale, în sensul

că sintagma „salariat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al

Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurentei, al Curţii de Conturi, precum și

din cadrul celorlalte autorităţi și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1), lit. a) din Legea

cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu

modificările și completările ulterioare”.

În ceea ce priveşte admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a SGG și

MADR, criticată în mod corect de către apelanta ADS, contestatorii intimați consideră că

aceste două pârâte ar fi trebuit să ia parte ca pârâţi în acest dosar nu numai pentru

opozabilitate. Dacă ar fi fost vorba doar despre o simplă schimbare a ordonatorului de credite,

așa cum se arata în motivarea Tribunalului Vaslui, nu avea niciun sens juridic încheierea

30

protocolului de predare-primire prin care practic, Secretariatul General al Guvernului a

preluat în responsabilitate tot ce se afla în răspunderea Ministerului, respectiv patrimonial

ADS, numărul de posturi cu personalul aferent. Tocmai pentru că a fost vorba despre o

preluare efectivă, iar nu doar de o schimbare formală la nivelul ordonatorului principal de

credite, schema organizatorică a Secretariatului General al Guvernului s-a mărit cu numărul

posturilor preluate de la ADS, ceea ce înseamnă că voinţa legiuitorului a fost cea sesizată

corect și de către intimaţii contestatori, și anume preluarea Agenţiei în subordinea directă a

Guvernului, prin Secretariatul sau General, în atare situaţie fiind justificată fără putinţă de

tăgadă, calitatea procesuală pasivă a SGG și MADR.

Având în vedere cele învederate, solicită respingerea apelului formulat de Agenţia

Domeniilor Statului și păstrarea Sentinţei Civile nr. 568 din 24.05.2018 ca fiind legală și

temeinică, iar în ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de SGG

și MADR, solicită, de asemenea a fi respinse.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 și 471 alin. 5, Cod Procedura Civila și pe

celelalte prevederi legale invocate în prezenta cauza.

Intimatul Secretariatul General al Guvernului, prin întâmpinarea formulată

arată că reclamanţii din cauza pendinte sunt angajaţi în cadrul A.D.S. cu contracte individuale

de muncă (raporturi contractuale), aspect subliniat chiar de către apelanta - pârâtă.

A.D.S. contestă soluţia de fond (privind admiterea acţiunii), exclusiv raportat la

aspectul respingerii cererii faţă de S.G.G, pe cale de excepţie.

Analizând acest unic motiv de atac, se poate observa că însăşi apelanta-pârâtă

recunoaşte raţionamentul corect aplicat de către instanţa de fond – în admiterea excepţiei

lipsei calităţii procesuale pasive a S.G.G. față de obiectul acţiunii.

Ca atare, în considerarea finalităţii juridice a unei cereri de atac, este evident că o

critică a soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, din perspectiva redată de către apelanta-

pârâtă, nu poate fi reţinută ca pertinentă.

A.D.S. admite inechivoc că S.G.G. nu este parte a raportului obligaţional născut ca

urmare a încheierii raporturilor juridice de muncă între reclamanţi (angajaţi cu contract

individual de muncă) şi A.D.S. (angajator).

În mod corect instanţa de fond a respins acţiunea faţă de Secretariatul General al

Guvernului, apreciind că raporturile procesuale sunt stabilite doar între reclamanţi şi

angajatorul A.D.S., doar aceştia fiind titularii raporturilor de drept (raporturi de muncă).

Potrivit doctrinei, în raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie distins între drepturile

reale şi cele obligaționale. În speţă, A.D.S. solicită implicit schimbarea subiectelor raportului

juridic civil obligaţional dedus judecăţii, însă, potrivit instanţei de fond, litigiul s-a născut ca

urmare a derulării în cadrul A.D.S. a raporturilor de muncă ale reclamanţilor şi a modului de

plată a drepturilor salariale, către aceştia, de către această instituţie.

Ca urmare, izvorul pretenţiei având ca obiect drepturi băneşti este dat de acte/fapte

juridice emise de către A.D.S., în mod individual, în exercitarea competenţelor sale. Drept

urmare, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului şi potrivit jurisprudenţei

(Decizia Î.C.C.J. nr. 13/2016, şi Decizia ICCJ. nr. 3522/16.10.2008), Secretariatul General al

Guvernului nu poate fi obligat în cauză, neputându-i-se opune o hotărâre judecătorească

privind legalitatea modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor.

Secretariatul General Guvernului nu are şi nu a avut niciodată calitatea de angajator al

reclamaţilor din cauza pendinte, în sensul strict atribuit de lege acestei noţiuni.

31

În plus, practica speţei a constatat că Protocolul nr. l6C/1443/28.04.2014, invocat de

către intimaţii-reclamanţi drept bază a raporturilor juridice stabilite între salariaţi şi pârâtul

Secretariatul General al Guvernului, nu a produs efecte juridice în privinţa raporturilor de

muncă ale intimaţilor - reclamanţi, acest protocol fiind semnat de către Secretariatul General

al Guvernului, doar în calitatea sa de ordonator principal de credite, iar nu în calitate de

angajator, el nefiind urmat de semnarea unor acte adiţionale la contractele individuale de

muncă ale acestora.

Or, simpla calitate a unei instituţii de a fi ordonator principal de credite, nu conferă

acesteia calitatea procesuală pasivă, în litigiile de muncă care se pot purta doar între salariaţi

şi angajatori.

Este evident că în urma modificărilor aduse în privinţa statutului Agenţiei Domeniilor

Statului, între Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării

Rurale (în organizarea de la acea dată), în calitate de ordonatori principali de credite, şi

A.D.S.» în calitate de ordonator secundar de credite, s-a semnat protocolul de predare -

primire prin care s-a stabilit că, pentru viitor, calitatea de ordonator principal de credite al

A.D.S. să fie deţinută de Secretariatul General al Guvernului, în vederea punerii în aplicare a

modificărilor aduse prin art. 4 alin.(l) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor

comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu

destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.

Apreciază intimatul că interpretarea legii trebuie făcută în spiritul şi litera ei, cu atât

mai mult cu cât actul normativ prin care s-au produs modificările cu privire la finanţarea

angajatorului intimaţilor-reclamanţi (A.D.S.) nu face referire la modul de salarizare a

acestora, nu a condus la modificarea explicită sau implicită a contractelor individuale de

muncă ale acestora şi nici nu a stabilit modul de salarizare a acestora, iar simpla menţiune

referitoare la modificarea numărului maxim de posturi ale S.G.G., corespunzător numărului

de posturi existente Ia nivelul A.D.S., nu a condus la schimbarea statutului intimaţilor-

reclamanţi, din salariaţi ai A.D.S., în salariaţi ai S.G.G.

Prin urmare, în lipsa unor dispoziţii care să permită o astfel de interpretare, este clar că

simpla semnare a protocolului de predare - primire nu a modificat raportul de muncă al

salariaţilor A.D.S. şi nici modul de salarizare a acestora, A.D.S. neintrând în structura

aparatului de lucru al Guvernului, ci trecând doar în subordinea Guvernului, fiind finanţată de

la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.

A.D.S. nu a fost supusă procedurii de reorganizare, ci doar i-a fost modificată sursa de

finanţare.

Prin urmare, în speţă, dispoziţiile de principiu ale art. 3 lit. b) din Legea nr. 284/2001

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nu sunt aplicabile, întrucât

şi anterior modificărilor aduse Ia statutul angajatorului, salariile intimaţilor - reclamanţi au

fost calculate potrivit acestui act normativ, iar munca efectivă a salariaţilor nu a suferit nicio

schimbare ca urmare a modificărilor Legii nr. 268/2001, munca intimaţilor-reclamanţi

neputând fi, prin urmare, echivalentă cu munca depusă de salariaţii S.G.G. încadraţi pe funcţii

asemănătoare.

Pe de altă parte, situaţia intimaţilor-reclamanţi produsă ca urmare a modificărilor

aduse Legii nr. 268/2001, prin Legea nr. 17/2004, nu este asemănătoare cu situaţia produsă

prin schimbarea regimului de finanţare a A.D.S. din cursul anului 2010, când prin Sentinţa

civilă nr. 4739/15.07.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus aplicarea

dispoziţiilor art. 2 alin.(3) şi (4) din O.U.G. nr. 1/2010, întrucât, pe de o parte regimul de

32

finanţare al angajatorului nu a fost schimbat, iar, pe de altă parte, în perioada în care s-au

produs modificările referitoare la ordonatorul principal de credite al A.D.S., la nivelul acestui

angajator nu era aplicabil nici un contract colectiv de muncă.

În plus, nici O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor

termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor

acte normativ, prin care s-a dispus modificarea O.U.G. nr. 71/2015, nu poate fi aplicată în

situaţia intimaţilor-reclamanţi, întrucât, prin prevederile acestei ordonanţe, legiuitorul a

urmărit egalizarea drepturilor salariale ale persoanelor care lucrează în condiţii diferite.

Intimaţii - reclamanţi sunt angajaţi doar ai A.D.S., şi nu ai S.G.G., situaţie în care drepturile

salariale ale personalului încadrat pe funcţii similare în cadrul S.G.G. nu le erau aplicabile.

În speţă, nu s-a aplicat niciuna dintre aceste măsuri de reorganizare, legea fiind

explicită în acest sens. Potrivit dispoziţiilor art. 232 Cod civil, „Reorganizarea persoanei

juridice este operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice

şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.”

În cazul de faţă, deşi interpretabilă, norma trebuie aplicată în sensul celor intenţionate

(declarativ şi practic) de către legiuitor, respectiv finanţarea directă, de la bugetul de stat, prin

bugetul S.G.G. a plăţii aferente raporturilor juridice încheiate între salariaţi şi angajatorul

A.D.S., iar nu a raporturilor juridice în sine.

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 268/2001, până la data

semnării protocolului de predare-preluare, finanţarea cheltuielilor curente ale Agenţiei

Domeniilor Statului se asigură din bugetul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale,

comparând dispoziţiile precitate, se observă, lesne, că intenţia legiuitorului şi finalitatea

juridică concretă a acestora vizează simplificarea procedurii de finanţare a activităţii A.D.S.,

care, până în momentul intrării în vigoare a Legii nr. I7/2014, se realiza tot de la bugetul de

stat, prin bugetul S.G.G. (ordonator primar) şi al M.A.D.R. (ordonator secundar), preşedintele

A.D.S. fiind ordonator terţiar (art. 5 alin.(5) Legea nr. 268/2001).

Intenţia de simplificare a procedurii financiare (prin raportare la Legea nr. 500/2002

privind finanţele publice, cu modificări şi completări) nu presupune, nicidecum, subrogarea

S.G.G. în drepturile şi obligaţiile A.D.S., în speţă neoperând prevederile art. 3 din H.G. nr.

329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor

publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană

şi Fondul Monetar Internaţional.

A.D.S. nu a fost supusă reorganizării, prin lege stabilindu-se doar un transfer exclusiv

al titlului de instituţie finanţatoare pentru A.D.S.. Prin urmare, nu s-a realizat nicio operaţiune

juridică a schimbării subiectelor raporturilor de muncă iniţial încheiate între intimaţii -

reclamanţi şi A.D.S., întrucât nu s-a realizat transmiterea drepturilor şi obligaţiilor (deci nici

transmisiunea şi nici transformarea obligaţiilor raporturilor juridice civile iniţiale). Ca un

detaliu suplimentar, chiar practica în speţe identice (Sentinţa civilă nr. 450/29.06.201S,

pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în Dosarul nr. 48049/3/2017, disjuns din Dosarul nr.

23894/3/2017, respectiv Sentinţa civilă nr. 1048/29.06.2018, pronunţată de Tribunalul Sălaj,

în Dosarul nr. 48056/3/2017, disjuns din Dosarul nr. 23894/3/2017) statuează că: „în nici un

caz, în opinia Tribunalului, egalizarea drepturilor salariale nu s-ar putea face în cauză prin

raportare la salariile S.G.G. având funcţia de expert funcţionar public, întrucât acest lucru ar

contraveni prevederilor legale mai sus citate și statuarilor obligatorii ale Î.C.C.J. din Decizia

nr. 23/2016 (privind interpretarea art. l alin.(l), (2) şi (5"1) din OUG nr. 83/2014 privind

33

salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015,- precum şi alte măsuri în

domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015)."

Potrivit aceleiaşi instanţe, anterior menţionate, în speţă, în privinţa reclamanţilor nu se

poate vorbi nici despre desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii cu un alt salariat al S.G.G.

având funcţia de expert, personal contractual, întrucât această funcţie generică de expert

priveşte în concret desfăşurarea unor activităţi diferite în funcţie de locul de muncă concret și

atribuţii din fişa postului.

Cu relevanţă în susţinerea acestor concluzii este şi următorul paragraf din

considerentele Deciziei nr. 23/2016: „Sintagma „salarizat la acelaşi nivel” care explicitează

categoriile de destinatari ai normei de excepţie de la art. l alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014,

aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şl completările

ulterioare, nu poate avea în vedere acelaşi nivel de salarizare stabilit în urma unei comparaţii

între personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului şi personalul din celelalte

autorităţi sau instituţii publice ocupă aceleaşi funcţii cu personalul din aparatul de lucru al

Parlamentului (chiar dacă identitatea de studii şi vechime în unele cazuri ar putea fi

întrunite)".

Prin H.G. nr. 155/2016 s-a dispus aprobarea structurii organizatorice şi a

regulamentului de organizare şi funcţionare ale Agenţiei Domeniilor Statului.

În situaţia în care s-ar fi aplicat una dintre măsurile reglementate de lege (privind

reorganizarea instituţiei publice), s-ar fi putut considera că S.G.G., în calitate de instituţie care

a absorbit autoritatea supusă desfiinţării, se substituie în drepturi şi obligaţii, inclusiv de

natură salarială, A.D.S.

Însă, în condiţiile în care prin toate actele normative în vigoare, A.D.S. este

reglementată ca persoană juridică de sine - stătătoare, cu organ propriu de conducere, apare ca

nefondată pretenţia emisa în contradictoriu cu S.G.G..

Actele juridice care atestă existenţa raporturilor juridice supuse analizei instanţei

(contractele individuale de muncă ale intimaţilor - reclamanţi), sunt încheiate cu angajatorul -

A.D.S. şi semnate/aprobate de către reprezentantul instituţiei, preşedintele A.D.S..

Având în vedere toate aspectele anterior expuse, este evident că nu poate fi opusă

nicio pretenţie de majorare salarială în sarcina S.G.G., care, în speţă, nu îndeplineşte nicio

calitate juridică faţă de intimaţii - reclamanţi (nu este angajator al acestora), neputând avea, pe

cale de consecinţă, nici calitate procesuală pasivă în cauza pendinte, iar atribuţia conferită

expres de Legea nr. 17/2014, nefiind de natură a atrage răspunderea în sensul solicitat în

acţiune.

Unica atribuţie a S.G.G. este cea prevăzută de dispoziţiile art. 27 din Lege, respectiv

aceea de a propune Ministerului Finanţelor Publice modificările ce decurg din aplicarea

normei, în structura bugetului de stat şi a bugetului S.G.G. (pentru A.D.S.).

Ca un ultim argument în sensul celor formulate, invocă disp. art. 6 alin.(4) din H.G.

nr.21/2017, cu modificări şi completări apreciind că, în ce priveşte solicitarea A.D.S. de

menţinere în cauză a S.G.G., pentru opozabilitate, este nefondată.

În sensul celor anterior enunţate invocă Decizia nr.3522/16.10.2008 a ICCJ - Secţia de

contencios administrativ şi fiscal, şi dispoziţiile Deciziei nr.13/2016, pronunţată de I.C.C.J, în

Dosarul nr.12/2016, referitoare la recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi

aplicarea dispoziţiilor art.21 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, cu modificările

şi completările ulterioare (Legea nr.500/2002), ale art.7 alin.(3) din OUG nr.30/2007 privind

organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările

34

ulterioare (OUG nr.30/2007), coroborate cu prevederile art.4 din Ordonanţa Guvernului

nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri

executorii, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr.22/2002), şi

ale art.222 din Codul civil, adoptat prin Legea nr.287 din 17 iulie 2009, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare (Codul civil), vizând calitatea procesuală pasivă a

acestui minister în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate

în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natura salarială, raportat ia

calitatea sa de ordonator principal de credit.

Având în vedere considerentele anterior expuse, solicită respingerea apelului declarat

de către apelanta - pârâtă Agenţia Domeniilor Statului, exclusiv în ceea ce priveşte cererea de

menţinere în cauză a Secretariatului General al Guvernului, şi, pe cale de consecinţă,

menţinerea dispoziţiei din Sentinţa civilă nr.56S/24.05.2018 a Tribunalului Vaslui, de

admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale a Secretariatului General al Guvernului.

Intimatul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin întâmpinarea

formulată, arată că, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana

reclamantului şi titularul dreptului afirmat, precum şi între persoana pârâtului şi cel despre

care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, reclamantul având obligaţia

să justifice, atât calitatea procesuală activă, cât şi pe cea pasivă, prin indicarea obiectului

cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa, în calitatea de

iniţiator al acţiunii.

Având în vedere că prin cauza dedusă judecăţii reclamanţii urmăresc realizarea unui

drept prin obligarea pârâtelor la plata unor drepturi salariale, însăşi reclamanţii recunoscând

faptul că în aplicarea OUG nr.1/2017, începând cu 01.01.2017 MADR a preluat în subordine

ADS, nu angajaţii, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a folosit sintagma "cu menţinerea

drepturilor salariale avute la data intrării în vigoare a ordonanţei", învederăm faptul că nu se

poate reţine că MADR a refuzat acordarea drepturilor salariale solicitate, fiind ţinut de

dispoziţiile OUG nr. 1/2017 să "preia în subordine ADS cu menţinerea drepturilor salariale

avute în plată la data preluării".

Invocă Decizia nr. 3522/2008 a ICCJ - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal şi

disp. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăţilor ce

deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi

înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, cu modificările şi completările ulterioare; calitatea

de parte într-un proces civil, arată apelantul, trebuie să corespundă calităţii de titular al unui

drept, respectiv al unei obligaţii ce formează conţinutul raportului juridic de drept material

dedus judecăţii. Mai precis, calitatea procesuală este titlul legal care îndreptăţeşte o persoană

să fie parte într-un proces. Din această cauză, se impune, pentru a putea fi exercitată acţiunea,

să coincidă calitatea procesuală activă cu calitatea de titular al dreptului dedus judecăţii şi nu

în ultimul rând calitatea procesuală pasivă cu calitatea de subiect pasiv al dreptului.

Or, pentru a fi „parte” în proces trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

calitate procesuală, capacitate procesuală și existența unui drept, lipsa uneia dintre acestea

atrăgând respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate.

Mai întâi, arată că Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu are şi nu poate avea

calitate procesuală pasivă, deoarece actele administrative prin care se stabilesc drepturile

salariate ale reclamanţilor şi orice alte acte ce privesc drepturile salariate ale acestora nu sunt

emise de subscrisul, ci de către ADS.

35

Invocă intimatul şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 268/2001, cu modificările şi

completările ulterioare, arătând că ADS este condusă de un director General, care are calitatea

de ordonator terţiar de credite şi răspunde de realizarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi de

folosirea creditelor bugetare, conform prevederilor Legii privind finanţele publice nr.

500/2002, cu modificările ulterioare.

De asemenea, activitatea de resurse umane şi activitatea financiară-contabilă, sunt

organizate şi funcţionează la nivelul ADS fiind coordonate de către directorul general. Prin

faptul că ADS se află în subordinea ministerului, calitatea acestuia de ordonator principal de

credite care repartizează instituţiilor subordonate creditele bugetare aprobate, nu constituie un

temei suficient pentru ca MADR sa aibă calitate procesuală pasivă cu privire la obiectul

cererii de chemare în judecată.

Învederează şi dispoziţiile O.G. nr.22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, care

înlătură necesitatea pronunţării unei hotărâri în contradictoriu şi cu MADR pentru

opozabilitate şi asta deoarece legiuitorul, printr-o lege specială de care este ţinută orice

persoană care cade sub incidenţa acesteia, deci inclusiv ministerul, reglementează

obligativitatea ordonatorilor principali de credite de a alimenta conturile instituţiilor din

subordine, în ipoteza existenţei unui titlu executoriu.

Drept urmare, formularea cererii de chemare în judecată şi în contradictoriu cu

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu-şi găseşte justificarea, cât timp există o normă

legală echivalentă din punctul de vedere al efectelor cu efectul unei hotărâri judecătoreşti prin

care s-ar admite o astfel de cerere.

După cum se poate observa, ministerul are calitatea de terţ în raport de solicitările din

cauză, neavând obligaţii directe faţă de reclamanţi. Având calitatea de terţ în raportul juridic

dedus judecăţii. în sarcina Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu se pot naşte nici

drepturi și nici obligaţii, deci nici calitate procesuală pasivă.

Pe de altă parte, litigiul s-a născut urmare derulării în cadrul ADS a raportului de

muncă ale reclamanţilor şi a modului de plată a drepturilor salariale de către această instituţie

către aceştia.

Deci, izvorul pretenţiei este dat de acte/fapte juridice emise de către ADS, în mod

individual, în exercitarea competenţelor sale. Drept urmare, potrivit principiului relativităţii

efectelor contractelor, pârâtului M.A.D.R. nu i se poate opune o hotărâre judecătorească

privind legalitatea modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor.

Dovada calităţii procesuale incumbă reclamanţilor prin indicarea obiectului cererii şi a

motivelor de drept şi de fapt pe care îşi întemeiază acţiunea. Or, dovada acestei calităţi nu este

făcută în cauză atât timp cât reclamanţii sunt angajaţi în cadrul ADS, având raport de muncă

cu această instituţie şi nu cu M.A.D.R.

În concluzie, apreciază că Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu are şi nu

poate avea calitate procesuală pasivă deoarece deciziile de încadrare/reîncadrare ale

reclamanţilor și orice alte acte administrative ce privesc drepturile salariale ale acestora nu

sunt emise de MADR, ci de către ADS.

Solicită intimatul a fi avute în vedere şi prevederile Codului Civil referitoare la

răspunderea persoanelor juridice de drept public.

În concluzie solicită respingerea apelului.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri.

Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările

intimatei și dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:

36

Reclamanţii X şi Y sunt angajaţii pârâtei Agenţia Domeniilor Statului, în funcţia de

consilier juridic respectiv şef birou la Biroul Judeţean de Rentă Viageră Agricolă

Reprezentanţa Teritorială Vaslui.

Agenţia Domeniilor Statului a fost înființată prin Legea nr. 268/2001. Prin Legea nr.

17/2014 Agenţiei Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de finanţare, respectiv din

instituţie finanţată integral din venituri proprii a devenit instituţie finanţată integral de la

bugetul de stat, astfel că Secretariatul General al Guvernului a devenit ordonator principal de

credite al ADS, care a acordat, prin bugetul său, resursele financiare necesare ADS plăţii

drepturilor salariale ale tuturor salariaţilor iar agenţia a trecut în subordinea directă a

Secretariatul General al Guvernului.

Astfel, potrivit art. 4 (1) așa cum a fost modificat prin art. 22 din Legea nr. 17/2014

Agenţia Domeniilor Statului este instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral

de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, în subordinea

Guvernului şi în coordonarea tehnică a ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 17/2014: „Numărul maxim de posturi al Secretariatului

General al Guvernului se suplimentează cu 238 de posturi, corespunzător numărului de

posturi al Agenţiei Domeniilor Statului”, iar potrivit art. 25 (1) În termen de maximum 15 zile

de la intrarea în vigoare a prezentei legi, între Agenţia Domeniilor Statului, Ministerul

Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Secretariatul General al Guvernului se va încheia un

protocol de predare-preluare, pe baza bilanţului de închidere întocmit de Agenţia Domeniilor

Statului, la data semnării acestuia. (2) Prin protocolul prevăzut la alin. (1) se predau

Secretariatului General al Guvernului elementele patrimoniale ale Agenţiei Domeniilor

Statului, creditele bugetare aprobate acestei instituţii şi neutilizate, precum şi numărul de

posturi cu personalul aferent.”

În aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 17/2014 între Secretariatul General al

Guvernului, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Agenţia Domeniilor Statului s-a

încheiat Protocolul de predare-primire nr. 16 C/1443/28.04.2014.

Problema juridică constă în a se stabili dacă la cuantificarea nivelului maxim al

salariului de încadrare al personalului din cadrul Biroului Judeţean de Rentă Viageră Agricolă

Reprezentanţa Teritorială Vaslui, structură din cadrul Agenţiei Domeniilor Statului, trebuie să

se ia în calcul ca termen de raportare nivelul maxim al salariului de încadrare al personalului

din cadrul Secretariatul General al Guvernului sau dacă un atare nivel trebuie să se raporteze

doar la nivelul Agenţiei Domeniilor Statului.

Analizarea problemei de drept trebuie făcută în contextul legislativ incident perioadei

litigioase, respectiv 28.04.2014 – 10.04.2017.

Curtea constată că în fapt salarizarea personalului contractual din cadrul Agenţiei

Domeniilor Statului s-a realizat având ca bază de referință dispozițiile legale aplicabile în

decembrie 2009, respectiv ale anexei 2 lit. B nr. crt. 1 din OUG nr. 10/2008.

Legea nr. 330/2009 a stabilit un sistem de salarizare unitar pentru personalul bugetar,

identificând un algoritm de calcul al salariului de bază prin raportare la coeficienți și clase de

ierarhizare aplicabili fiecărei categorii profesionale. Cu toate acestea, nu s-au aplicat în

stabilirea salariilor valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor

de salarizare prevăzuţi în anexele la acest act normativ, legiuitorul făcând trimitere ca nivel de

referință salariul lunii decembrie 2009.

După abrogarea Legii nr. 330/2009, deși a fost în vigoare Legea cadru nr. 284/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu s-au aplicat, nici de

37

această dată, valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de

salarizare prevăzuţi în anexele la acest act normativ, salarizarea personalului plătit din fonduri

publice a fost reglementată prin acte normative anuale de salarizare, respectiv Legea nr.

285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, OUG nr.

80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri

financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în

domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, cu

modificările ulterioare, OUG nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul

bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri

fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, OUG nr. 103/2013 privind salarizarea

personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul

cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi

completările ulterioare, OUG nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri

publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare,

OUG nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016,

prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările și

completările următoare, OUG nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea

personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri

fiscal-bugetare.

Așadar, toate aceste acte normative s-au raportat la salariul de încadrare acordat în

anul anterior, respectiv în luna decembrie 2009 pentru anul 2010, în luna octombrie 2010

pentru anul 2011, decembrie 2011 pentru anul 2012, decembrie 2012 pentru anul 2013,

decembrie 2013 pentru anul 2014, decembrie 2014 pentru anul 2015 și decembrie 2015 pentru

anul 2016, decembrie 2016 pentru ianuarie-aprilie 2017.

Prin Decizia nr. 201/2016, Curtea Constituțională a reținut că: ,,pct. 29 (…) deși după

anul 2010 legiuitorul și-a propus instituirea unui sistem de salarizare unic, care să aducă

transparență și previzibilitate în materia salarizării, în fapt, drepturile salariale s-au calculat

pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislației anterioare, în fiecare an actele normative

care au reglementat salarizarea personalului bugetar din fonduri publice făcând trimitere la

cuantumul drepturilor salariale din anul precedent. Astfel, în prezent, stabilirea acestor

drepturi este un proces dificil, care nu corespunde intențiilor pe care legiuitorul le-a avut

atunci când a conceput sistemul unic de salarizare și care face greu de înțeles principiile avute

în vedere în reglementarea drepturilor anumitor categorii socioprofesionale.” ,,pct. 31 (…)

Pentru motivele arătate mai sus, ce țin de istoricul legislativ, calculul drepturilor salariale se

face, în prezent, pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislației anterioare anului 2010

(…)”

Aceleași argumente au fost reținute de Curtea Constituțională și în Decizia nr.

295/2017, la pct. 20.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, prin Decizia nr. 10/2017 privind

examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări

sociale în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, că: ,,47. Toate actele normative anuale

de salarizare, fără excepție din 2010 și până în prezent, nu au făcut decât să reia dispozițiile

referitoare la valoarea de referință și la coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de

salarizare prevăzuți în anexele Legii-cadru nr. 284/2010, prevederi care nu au fost niciodată

aplicate.

https://lege5.ro/Gratuit/geztsnjyga/legea-cadru-nr-284-2010-privind-salarizarea-unitara-a-personalului-platit-din-fonduri-publice?d=2018-12-03

38

48. Practic, niciun angajat bugetar nu a primit plăți salariale potrivit acestei legi,

pentru că, prin acte normative anuale de salarizare, s-a derogat permanent, perpetuându-se

starea de tranziție. Așadar, s-a procedat doar la o "reîncadrare scriptică" a personalului

potrivit noilor grile, dar plata salariilor s-a "realizat faptic" la nivelul salariilor în plată din

decembrie 2009.

49. Așadar, este de reținut faptul că, deși personalul bugetar a fost reîncadrat în

conformitate cu dispozițiile legilor-cadru, el nu a fost salarizat în baza acestora, întrucât, la

stabilirea salariului, nu au fost aplicate valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare

corespunzători claselor de salarizare, care, trimițând la cadrul normativ în vigoare la nivelul

anului 2009, mențineau în plată cuantumul salarial din anii anteriori.”

În aceste circumstanțe, Curtea constată că analizarea nivelului la care trebuie să fie

făcută salarizarea reclamanților nu se poate face prin raportare la grilele de salarizare

prevăzute din anexele la Legea nr. 284/2010, astfel cum solicită reclamanții, raportarea la

grile urmând a fi făcută în cele ce urmează doar pentru a evidenția faptul că funcțiile deținute

și condițiile de desfășurare a activității, în sensul identificat de legiuitor, sunt diferite pentru

cele două categorii de salariați supuși comparabilității în situația pendinte.

Problema reală în cauză o constituie pretenția reclamanților de salarizare la același

nivel stabilit și aflat în plată pentru personalul comparabil din cadrul Secretariatul General al

Guvernului.

Curtea constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru salarizarea identică a

reclamanților, personal contractual în cadrul Biroului Judeţean de Rentă Viageră Agricolă

Reprezentanţa Teritorială Vaslui, structură din cadrul Agenţiei Domeniilor Statului și

personalul din cadrul Secretariatului General al Guvernului.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 83/2014 privind salarizarea personalului

plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice

(astfel cum a fost aprobată şi completată prin Legea nr. 71/2015), în anul 2015, cuantumul

brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de

încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel

cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii

de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea - cadru nr.

284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările

ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 51 din acelaşi act normativ, prin excepţie de la

prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte

instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul

Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din

aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici

decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru

fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară

activitatea în aceleaşi condiţii”.

De asemenea, conform art. 5 alin. 1 şi alin. 11 din acelaşi act normativ, „(1) În anul

2015, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi

instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în

funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile

similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituţiile

39

subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (11) Prin nivel de

salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu

cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie

2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au

beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte

aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau

promovării”.

Prin urmare, modificarea adusă O.U.G. nr. 83/2014 prin Legea nr. 71/2015 vizează

salariaţii care aveau stabilit un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât

cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare

funcţie/ grad / treaptă şi gradaţie.

De asemenea, potrivit dispozițiile art. 31 alin. 1 din O.U.G. nr. 57/2015 (astfel cum a

fost introdus prin O.U.G nr. 20/2016 şi modificat prin O.U.G. nr. 43/2016), prin excepţie de la

prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice

care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui

program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim

pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz,

va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul

instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin Decizia nr. 49/2018, pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept privind

interpretarea art. 31 alin. 1 din O.U.G. nr. 57/2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat

că egalizarea la nivelul maxim salarial aflat în plată se face, în cadrul instituțiilor sau

autorităților publice, la nivelul aceluiași ordonator de credite căruia îi sunt subordonate

financiar și nu la nivel național.

Or, în cauză, Curtea reține că, raportat la H.G. nr. 155/2016 – Anexa 1 (Structura

Organizatorică a Agenţiei Domeniilor Statului) şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a

Agenţiei Domeniilor Statului (Anexa 2), Agenţia Domeniilor Statului este o instituţie publică

cu patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie,

iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite (art. 1, art. 3 alin. 3 şi 4 alin. 1

lit. f din Regulament precum şi faptul că în structura organizatorică există Direcţia

economică).

Prin urmare, raportat la acest ordonator de credite, care este Agenţia Domeniilor

Statului, trebuie făcută analiza în stabilirea nivelului maxim al salarizării și nu raportat la

Secretariatul General al Guvernului.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta interpretarea că analiza trebuie făcută prin

raportare la nivelul de salarizare stabilit pentru ordonatorul principal de credite, respectiv

Secretariatul General al Guvernului, Curtea constată că nu este îndeplinită și cea de a doua

condiție impusă de legiuitor respectiv a existenței unor funcții similare și condiții de muncă

identice. Legiuitorul s stabilit o încadrare diferită în grile tocmai pentru a evidenția diferența

dintre atribuțiile concrete și condițiile de muncă ale salariaților care constituie element de

comparație.

Potrivit art. 31 alin. 1

1 din O.U.G. nr. 57/2015 (astfel cum a fost introdus prin OUG nr.

43/2016), sintagma „fiecare funcţie” prevăzută la alin. 1 reprezintă funcţiile prevăzute în

aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind

40

salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările

ulterioare”.

Or, în cauză, salarizarea personalului din cadrul Agenţiei Domeniilor Statului este

reglementată diferită de cea a personalului din cadrul Secretariatului General al Guvernului.

Astfel, salarizarea personalului din cadrul Agenţiei Domeniilor Statului a fost reglementată

de Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice – Anexa I (Familia ocupaţională de funcţii bugetare „administraţie”) Cap. II lit. A

(Salarizarea personalului contractual din administraţia publică centrală de specialitate, servicii

deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe centrale de specialitate, prefecturi, consilii

judeţene, municipii, administraţia publică locală - consilii, primării şi servicii publice din

subordinea acestora), pct. I. (Salarii pentru Administraţia publică centrală), Secţiunea 1

(Salarii de bază pentru funcţii de specialitate), litera a) Funcţii de conducere şi litera b) Funcţii

de execuţie. În schimb, salarizarea personalului din cadrul Secretariatului General al

Guvernului a fost reglementată de Anexa I (Familia ocupaţională de funcţii bugetare

„administraţie”) Cap. I lit. A (Salarizarea funcţionarilor publici), a)Funcţii corespunzătoare

categoriei înalţilor funcţionari publici, b) Funcţii publice de conducere şi c) Funcţii publice

generale de execuţie din Legea nr. 284/2010.

Pentru aceste considerente, Curtea constată nefondată cererea reclamanților, preluarea

posturilor Agenţiei Domeniilor Statului de către Secretariatului General al Guvernului, care a

devenit astfel ordonator principal de credite, nu presupune automat și o salarizare identică a

personalului din cadrul agenției cu personalul din cadrul Secretariatului General al

Guvernului, de vreme ce reclamanții au continuat să exercite aceleași atribuții ca cele avute

înainte de preluare. În aceste circumstanțe nu sunt aplicabile dispozițiile art. 17 alin. 2 din

OUG nr. 86/2014 invocate de apelanții intimați.

Curtea constată că, astfel, cauza juridică a dosarului pendinte nu o constituie

dispozițiile Legii nr. 71/2015 pentru a analiza salarizarea la nivel maxim pentru aceeași

categorie profesională care își desfășoară activitatea în aceleași condiții, prin raportare la

consacrarea jurisdicțională a dreptului la salarizarea acestor salariați din cadrul Agenţiei

Domeniilor Statului la nivelul personalului din cadrul Secretariatului General al Guvernului,

împrejurarea susținută prin hotărârile judecătorești invocate de intimați.

În ceea ce privește soluția adoptată de Tribunalul Iași sub aspectul excepţiei lipsei

calităţii procesuale pasive, Curtea constată că a dobândit autoritate de lucru judecat, în sensul

art. 430 (1) NCPC, reclamanții intimați, singurii care aveau interes în contestarea acesteia nu

au declarat apel împotriva dispoziției de admitere a excepției.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.proc.civ., admite

apelul, schimbă în parte sentința și respinge acțiunea.

5. Transformarea postului în post cu studii superioare. Obligarea pârâtului la

emiterea deciziei privind transformarea postului deținut la terminarea

studiilor superioare din „muncitor calificat" post de în inspector/consilier cu

studii superioare de lungă durată

Temei de drept: Legea nr. 284/2010 şi HG nr. 286/2011

Încadrarea şi promovarea în grade sau trepte profesionale imediat

superioare a personalului contractual din sectorul bugetar, plătit din fonduri

publice, este reglementată de dispoziţiile Legii 284/2010 şi HG nr. 286/2011.

41

Absolvirea de studii superioare este o condiţie sine qua non, dar nu suficientă

pentru promovarea pe un post cu studii superioare.


octombrie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta X a chemat în judecată

pârâtul Municipiul Iaşi prin Primar, solicitând: obligarea pârâtului la emiterea deciziei privind

transformarea postului pe care îl ocupa la terminarea studiilor superioare – iulie 2013,

respectiv „muncitor calificat”, în inspector/consilier (cu studii superioare de lungă durată)

începând cu luna iulie 2013; obligarea pârâtului la emiterea Deciziei de recalculare a

drepturilor salariale începând cu luna iulie 2013; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale

penalizatoare pentru diferenţele de drepturi salariale neachitate; obligarea la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2404 din 28.12.2017 pronunțată de Tribunalul Iaşi a fost

respinsă acţiunea formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi prin

Primar.


Reclamanta a fost angajata pârâtului încă din anul 2002, pe funcția de barman în

cadrul complexului Hotelier Municipal restaurant Fast Food - Direcția Piețe conform

contractului individual de munca nr. 18710/15.03.2002.

Prin actul adițional nr. 73673/16.08.2010 i s-a modificat locul de muncă, în sensul că

reclamanta - începând cu data de 16.08.2010 - a ocupat funcția de personal auxiliar în cadrul

Direcției de Administrare a Patrimoniului Public și Privat.

Începând cu data de 3.05.2016 reclamanta desfășoară activitatea de inspector de

specialitate conform contractului nr. 45948/28.04.2016.

Reclamanta a absolvit Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice și a fost

licențiată în luna iulie 2013, conform diplomei de licență anexate la dosar. Având în vedere că

este absolventă de studii superioare, a solicitat obligarea pârâtului la emiterea deciziei privind

transformarea postului pe care îl ocupa la terminarea studiilor superioare – iulie 2013,

respectiv „muncitor calificat”, în inspector/consilier (cu studii superioare de lungă durată)

începând cu luna iulie 2013.

Potrivit prevederilor art. 26 din Legea 284/2010 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, promovarea

se realizează în conformitate cu regulamentul-cadru.

Hotărârea nr. 286 din 23 martie 2011 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind

stabilirea principiilor generale de ocupare a unui post vacant sau temporar vacant

corespunzător funcţiilor contractuale şi a criteriilor de promovare în grade sau trepte

profesionale imediat superioare a personalului contractual din sectorul bugetar plătit din

fonduri publice prevede la art. 2 că Regulamentul prevăzut la art. 1 se aplică personalului

contractual din: a) instituţiile şi autorităţile publice, respectiv Parlamentul, Administraţia

Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte

autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea

acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de

stat, bugetele fondurilor speciale.

42

Regulamentul privind stabilirea principiilor generale de ocupare a unui post vacant sau

temporar vacant corespunzător funcţiilor contractuale şi a criteriilor de promovare în grade

sau trepte profesionale imediat superioare a personalului contractual din sectorul bugetar plătit

din fonduri publice prevede la art. 41 că prin promovare se asigură evoluţia în carieră a

personalului contractual, prin trecerea într-un grad superior sau treaptă profesională

superioară, într-o funcţie de conducere sau într-o funcţie pentru care este prevăzut un nivel de

studii superior.

Alin. 4-6 din același articol arată că: „Promovarea într-o funcţie pentru care este

prevăzut un nivel de studii superior se face prin transformarea postului din statul de funcţii în

care aceasta este încadrat într-un post prevăzut cu studii superioare de scurtă sau de lungă

durată, al cărui grad profesional este imediat superior celui de debutant, cu menţinerea

gradaţiei avute la data promovării, ca urmare a obţinerii unei diplome de nivel superior şi a

promovării examenului organizat în acest sens, cu respectarea prevederilor art. 41.1, 44 şi 45.

(5) Propunerea de promovare într-o funcţie cu un nivel de studii superior, ca urmare a

absolvirii de către salariat a unor forme de învăţământ superior în specialitatea în care îşi

desfăşoară activitatea sau considerată de autoritatea ori instituţia publică ca fiind utilă pentru

desfăşurarea activităţii, justificată de necesitatea modificării fişei de post, se face de către

şeful ierarhic superior la cererea salariatului, însoţită de copia legalizată a diplomei de licenţă,

respectiv a diplomei de absolvire sau, după caz, de adeverinţa care să ateste absolvirea

studiilor, eliberate de o instituţie de învăţământ superior acreditată, şi este aprobată de către

conducătorul autorităţii ori instituţiei publice.

(6) Promovarea într-o funcţie pentru care este prevăzut un nivel de studii superior se

face numai în măsura în care conducătorul autorităţii sau instituţiei publice decide ca

atribuţiile din fişa postului să fie modificate în mod corespunzător.”

Din economia acestor dispoziții rezultă că promovarea într-o funcţie pentru care este

prevăzut un nivel de studii superior se face prin transformarea postului din statul de funcţii și

numai în măsura în care conducătorul autorităţii sau instituţiei publice decide ca atribuţiile din

fişa postului să fie modificate în mod corespunzător.

Așadar, rezultă fără tăgăduire că modificarea organigramei și transformarea postului

deținut este atributul ordonatorului de credite și, implicit, al legislativului local și anume

Consiliul Local Iași.

Oportunitatea modificării structurii organizatorice este lăsată de legiuitor la latitudinea

conducătorul unității.

Propunerea de promovare într-o funcție cu un nivel de studii superior, ca urmare a

absolvirii de către salariat a unor forme de învățământ superior în specialitatea în care își

desfășoară activitatea sau considerată de autoritatea ori instituția publică drept utilă pentru

desfășurarea activității, justificată de necesitatea modificării fișei de post, se face de către

salariat și este însoțită de copia legalizată a diplomei de licență, respectiv a diplomei de

absolvire sau, după caz, de adeverința care să ateste absolvirea studiilor, eliberate de o

instituție de învățământ superior acreditată, și este aprobată de către conducătorul autorității

ori instituției publice.

Rezultă clar din textul enunțat mai sus că absolvirea de studii superioare este o

condiție sine qua non, dar nu suficientă pentru promovarea pe un post cu studii superioare.

Totodată, așa cum rezultă din dispozițiile art. 41 din HG nr. 286/23 martie 2011,

promovarea într-o funcţie pentru care este prevăzut un nivel de studii superior se face prin

43

transformarea postului şi urmare a promovării examenului organizat în acest sens, cu

respectarea prevederilor art. 41.1, 44 şi 45.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen și motivat, reclamanta X, sub

următoarele aspecte:

Prin sentinţa civilă nr. 2404/28.12.2017, instanţa a admis faptul că, în conformitate cu

prevederile art. 41 și urm. din HG nr. 286 din 23 martie 2011, absolvirea de studii superioare

este o condiţie sine qua non, dar nu suficientă pentru promovarea pe un post cu studii

superioare.

Cu toate acestea, Municipiul Iaşi a procedat la transformarea postului la terminarea

studiilor superioare, doar unor angajați din cadrul Direcţiei de Administrare a Patrimoniului

Public și Privat, aplicând astfel un tratament discriminatoriu, iar contestatoarea nu a beneficiat

de prevederile legii în vigoare, chiar dacă în perioada 16.08.2010 - 3 mai 2016 (când a

susţinut și promovat examenul pentru inspector debutant), a desfăşurat activitatea unui

inspector/consilier, întocmind multe contracte de închiriere, adrese, desfăşurând program cu

publicul, soluţionând numeroase petiţii, motivat de lipsa de personal şi complexitatea

activităţilor desfăşurate în cadrul Serviciului de Administrare Spații cu Destinaţie de

Locuinţă, D.A.P.P.P., din cadrul Primăriei Municipiului lași, respectiv gestionarea a 515

locuinţe.

În acest caz, ordonatorul de credite, respectiv primarul, a procedat la promovarea

preferenţială a angajaţilor, fără a respecta normele de etică în administraţia publică, fără a lua

în considerare faptul că reclamanta desfăşura activităţi complexe specifice unui

inspector/consilier, fără a ține cont de rezultatele profesionale ale acesteia.

Prin urmare, în cazul în care Municipiul lași, prin Primar, nu va formula întâmpinare,

contestatoarea cere instanţei să solicite direct autorităţilor publice, informații cu privire la

transformarea postului pentru angajaţii care au absolvit studii superioare în perioada 2013 -

2016, precum și motivul care a stat la baza transformării posturilor pentru aceste persoane.

Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea

constată că este nefondat apelul formulat pentru următoarele considerente:

Apelanta, angajată pe mai multe posturi/funcții în cadrul intimatei, a absolvit în luna

iulie 2013 Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice, solicitând, în acest context,

obligarea intimatului la emiterea deciziei privind transformarea postului pe care îl ocupa la

terminarea studiilor superioare din muncitor calificat, în inspector/consilier (cu studii

superioare de lungă durată) începând cu luna iulie 2013.

Încadrarea şi promovarea în grade sau trepte profesionale imediat superioare a

personalului contractual din sectorul bugetar, plătit din fonduri publice, este reglementată de

dispoziţiile Legii nr. 284/2010 şi HG nr. 286/2011.

Conform art. 26 din Legea nr. 284/2010: „(1) Încadrarea şi promovarea personalului

plătit din fonduri publice pe funcţii, grade sau trepte profesionale se fac potrivit prevederilor

din statute sau alte acte normative specifice domeniului de activitate, aprobate prin legi,

hotărâri ale Guvernului sau act administrativ al ordonatorului principal de credite.

(2) În situaţia în care promovarea personalului bugetar în funcţie, grad sau treaptă

profesională nu este reglementată prin statute proprii, promovarea se face de regulă pe un post

vacant existent în statul de funcţii.

(3) În situaţia în care nu există un post vacant, promovarea personalului plătit din

fonduri publice în funcţii, grade sau trepte profesionale se va face prin transformarea postului

din statul de funcţii în care acestea sunt încadrate într-unul de nivel imediat superior.

44

(4) Promovarea în grade sau trepte profesionale imediat superioare se realizează pe

baza criteriilor stabilite prin regulament-cadru, ce se aprobă prin hotărâre a Guvernului, dacă

nu este reglementată altfel prin statute sau alte acte normative specifice.

(5) Promovarea în grade sau trepte profesionale imediat superioare se face din 3 în 3

ani, în funcţie de performanţele profesionale individuale, apreciate cu calificativul "foarte

bine", cel puţin de două ori în ultimii 3 ani, de către comisia desemnată prin dispoziţie a

ordonatorului de credite bugetare, din care fac parte sindicatele sau, după caz, reprezentanţii

salariaţilor.

(6) Activitatea profesională se apreciază anual, ca urmare a evaluării performanţelor

profesionale individuale, de către conducătorul instituţiei publice, la propunerea şefului

ierarhic, prin acordare de calificative: "foarte bine", "bine", "satisfăcător" şi "nesatisfăcător".

Ordonatorii principali de credite stabilesc criteriile de evaluare a performanţelor profesionale

individuale conform criteriilor prevăzute la art. 5 lit. c) şi pot stabili şi alte criterii de evaluare

în funcţie de specificul domeniului de activitate.

(7) Ocuparea unui post vacant sau temporar vacant se face prin concurs sau examen pe

baza regulamentului-cadru ce cuprinde principiile generale şi care se aprobă prin hotărâre a

Guvernului sau alte acte normative specifice.

(8) Ordonatorul principal de credite, în raport cu cerinţele postului, stabileşte criterii

de selecţie proprii în completarea celor prevăzute la alin. (7). ”

Potrivit HG nr. 286/2011 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea

principiilor generale de ocupare a unui post vacant sau temporar vacant, corespunzător

funcţiilor contractuale şi a criteriilor de promovare în grade sau trepte profesionale imediat

superioare a personalului contractual din sectorul bugetar plătit din fonduri publice,

reglementează că ocuparea unui post vacant sau temporar vacant se face prin concurs sau

examen.

„1) Prin promovare se asigură evoluţia în carieră a personalului contractual, prin

trecerea într-un grad superior sau treaptă profesională superioară, într-o funcţie de conducere

sau într-o funcţie pentru care este prevăzut un nivel de studii superior.

(2) Promovarea personalului contractual din sectorul bugetar în grade sau trepte

profesionale se face, de regulă, pe un post vacant, iar, în situaţia în care nu există un asemenea

post, se face prin transformarea postului din statul de funcţii în care acesta este încadrat într-

unul de nivel imediat superior.

(3) Promovarea într-o funcţie de conducere se face pe un post vacant cu respectarea

prevederilor art. 1 - 40 referitoare la ocuparea unui post vacant prin concurs sau examen.


face prin transformarea postului din statul de funcţii în care aceasta este încadrat într-un post

prevăzut cu studii superioare de scurtă sau de lungă durată, al cărui grad profesional este

imediat superior celui de debutant, cu menţinerea gradaţiei avute la data promovării, ca

urmare a obţinerii unei diplome de nivel superior şi a promovării examenului organizat în

acest sens, cu respectarea prevederilor art. 41 ind. 1, art. 44 şi art. 45.

(5) Propunerea de promovare într-o funcţie cu un nivel de studii superior, ca urmare a

absolvirii de către salariat a unor forme de învăţământ superior în specialitatea în care îşi

desfăşoară activitatea sau considerată de autoritatea ori instituţia publică ca fiind utilă pentru

desfăşurarea activităţii, justificată de necesitatea modificării fişei de post, se face de către

şeful ierarhic superior la cererea salariatului, însoţită de copia legalizată a diplomei de licenţă,

respectiv a diplomei de absolvire sau, după caz, de adeverinţa care să ateste absolvirea

45

studiilor, eliberate de o instituţie de învăţământ superior acreditată, şi este aprobată de către

conducătorul autorităţii ori instituţiei publice.


face numai în măsura în care conducătorul autorităţii sau instituţiei publice decide ca

atribuţiile din fişa postului să fie modificate în mod corespunzător.”

Ca atare, trecerea într-un grad, o treaptă profesională sau o funcţie superioară se face

de regulă pe un post vacant sau temporar vacant, iar în situaţi în care nu există un asemenea

post se face prin transformarea postului din statul de funcţii în care acestea sunt încadrate

într-unul de nivel imediat superior.

Atât dispoziţiile Legii nr. 284/2010, cât şi cele ale HG nr. 286/2011 pentru aprobarea

Regulamentului-cadru privind stabilirea principiilor generale de ocupare a unui post vacant

sau temporar vacant, corespunzător funcţiilor contractuale şi a criteriilor de promovare în

grade sau trepte profesionale imediat superioare a personalului contractual din sectorul

bugetar plătit din fonduri publice, reglementează că ocuparea unui post vacant sau temporar

vacant se face prin concurs sau examen, însă „numai în măsura în care conducătorul autorităţii

sau instituţiei publice decide ca atribuţiile din fişa postului să fie modificate în mod

corespunzător”.

Așa fiind, modificarea organigramei și transformarea postului deținut este atributul

ordonatorului de credite și implicit al legislativului local și anume Consiliul Local Iași.

Oportunitatea modificării structurii organizatorice este lăsata de legiuitor la latitudinea

conducătorul unității, potrivit art. 40 alin. 1 lit. a Codul Muncii angajatorul are prorogativa

organizatorică, este singurul în măsură să stabilească structura organizatorică a unităţii,

dreptul de a stabili atribuţiile salariaţilor potrivit fiecărui post/funcție/loc de muncă existente

în organigramă.

Nici susţinerea reclamantei în sensul că alţi salariaţi au fost trecuți pe alte funcţie prin

transformarea postului la terminarea studiilor superioare, nu justifică modificarea încadrării

reclamantei apelante pe funcţia respectivă.

În speţă, reclamanta apelantă solicită modificarea retroactivă a încadrării sale pe post,

astfel că este fără relevanţă juridică, faţă de obiectul cauzei, această din urmă susținere.

Concluzionând, Curtea constată, așa cum corect a reținut prima instanță, atât

dispoziţiile Legii nr. 284/2010, cât şi cele ale HG nr. 286/2011, prin care se aprobă doar

criteriile privind angajarea și promovarea în funcții, grade și trepte profesionale a personalului

contractual din unitățile bugetare, nu impun în sarcina angajatorului obligația de organiza

examen sau concurs de promovare.

6. Lipsa calității de reprezentant al societăţii apelante. Distincţia dintre mandatul

legal şi mandatul convenţional. Limitele mandatului convenţional; dovada

împuternicirii acordate avocatului sau consilierului juridic

Cuprins pe materii: Drept procesual civil; Legea societăților comerciale;

Indice alfabetic: reprezentarea persoanei juridice în judecată; cererea formulată

prin reprezentant; lipsa dovezii calităţii de reprezentant; dreptul avocatului de a exercita

calea de atac

Temei de drept: art. 80, art.82, art. 84 şi art.151 C.proc.civ.; art.87 C.proc.civ.

46

Curtea de Apel Iași, Secția litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.

823/27.11.2018

Prin sentința civilă nr. 218/07.02.2018 Tribunalul Iași admite în parte acţiunea

formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâta SC „BSS” SRL; obligă pârâta să

încheie cu reclamantul act adiţional la contractul individual de muncă nr.1841/04.09.2014

prin care reclamantul să fie încadrat pe funcţia de stivuitorist începând cu data pronunţării

prezentei sentinţe, 25.04.2017; obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 9000 lei

daune morale; respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la stabilirea retribuţiei

cuvenite pentru funcţia de stivuitorist; respinge cererea pârâtei privind obligarea

reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel SC „BSS” SRL, considerând-o nelegală și

netemeinică.

Intimatul formulează întâmpinare prin care invocă excepţia lipsei calităţii de

reprezentant a societăţii a dnei Y întrucât aceasta nu este administratorul societăţii, având

funcţia de Director Executiv, iar pe fond solicită respingerea apelului ca nefondat.

Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și

dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:

Cererea de apel împotriva sentinţei civile nr.1375/04.07.2017 a fost formulată de SC

„BSS” SRL., reprezentantă prin administrator R.G., prin avocat C.F.

Față de excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată prin întâmpinare în raport de

prevederile art. 151 C.proc.civ., apelanta a depus certificat constatator de la registrul

comerțului din care rezultă calitatea de persoane împuternicite a asociaților Z şi Q şi procura

specială autentificată sub nr.1909 din 03.11.2017 la biroul notarului public.

Din dezbaterile de la termenul din 27.11.2018 a rezultat că apelul a fost formulat de

către Y, care are calitatea de director executiv al societăţii şi a fost împuternicită în mod

expres de către administratorii societăţii, inclusiv în ceea ce priveşte formularea de

contestaţie, obiecțiuni, în faţa instanţelor de judecată, cererea de apel fiind semnată și de

avocat.

Prioritar, din punct de vedere procesual, trebuie subliniat că instanţa va avea în vedere

exclusiv înscrisurile depuse în timpul judecării cauzei, întrucât, potrivit art. 394 alin. 3

C.proc.civ. după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul

cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.

În consecinţă, în limitele probațiunii realizate, în analiza excepţiei lipsei dovezii

calităţii de reprezentant, sunt necesare, pentru rigurozitatea procesuală, câteva distinctii

tehnico juridice esentiale.

Mai întâi, în planul dreptului substanţial, art. 209 alin. (1) din Codul civil prevede

că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de

administrare, de la data constituirii lor. În lipsa organelor de administrare, până la data

constituirii acestora, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana

juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice

desemnate în acest scop, aşa cum prevede art. 210 alin. (1) din Codul civil.

În acelaşi sens, în cazul societăților cu răspundere limitată, art.197 alin.1-3 din Legea

31/1990 republicată şi modificată prevede: „(1) Societatea este administrată de unul sau mai

mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea

generală. (2) Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de

47

administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă

acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau

juridice, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune. (3) Dispoziţiile art. 75, 76, 77

alin. (1) şi 79 se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată.” Or, potrivit art. 75 din acelaşi

act normativ dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de

stipulaţie contrară în actul constitutiv. Conform art.76 dacă actul constitutiv dispune ca

administratorii să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate; în caz de divergenţă

între administratori, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului

social. Pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii, poate

decide un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitate, chiar

momentană, de a lua parte la administraţie.

Față de dispozițiile normative anterior expuse rezultă că reprezentarea legală a

societăţii cu răspundere limitată este în mod exclusiv legiferata în favoarea administratorilor,

asociaţi sau neasociați, iar potrivit art. 194 alin. 1 lit. b din Legea nr. 31/1990, cu modificări

ulterioare, doar adunarea generală a asociaţilor poate să desemneze administratorii şi cenzorii,

să îi revoce/demită şi să le dea descărcare de activitate, precum şi să decidă contractarea

auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter obligatoriu, potrivit legii.

În al doilea rând, în plan procesual, persoanele juridice, în speţă, societăţile

comerciale pe acţiuni pot fi reprezentate legal sau convențional.

În ceea ce priveşte reprezentarea legală, dipoziţiile art. 151 alin. 4 C.proc.civ.

stipulează „reprezentanţii persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras

din registrul public în care este menţionată împuternicirea lor.”

În consecinţă, mandatul de reprezentare în raport cu terţii sau în justiţie rezultă din

înregistrarea la registrul comerțului a mandatului de reprezentare acordat.

În ceea ce priveşte reprezentarea conventională a persoanei juridice, art. 84 alin. 1

C.proc.civ. stabilește că persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor

de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.

În consecinţă, în faţa instanței, persoana juridică poate fi reprezentantă legal, potrivit

art.75 din Legea nr. 31/1990 anterior citat, sau convențional, prin avocat sau consilier juridic.

Aplicând concluziile judiciare anterioare la situaţia dedusă judecăţii se reţine că

apelanta s-a prevalat în susținerea cererii de apel atât de actele societare, cât şi de

împuternicirea nr.24505/27.11.2015.

Potrivit celor dintâi, în speţă extrasul din actul constitutiv al societăţii SC „BSS” SRL,

persoane împuternicite sunt Z şi Q, în calitate de administratori, Q, având și funcția de

preşedinte.

Pe lângă actul constitutiv, apelanta a prezentat împuternicirea nr.1909 din 03.11.2017

prin care asociații Z şi Q împuternicesc pe dna Y „să angajeze legal societatea în relaţiile cu

persoanele fizice şi juridice române sau străine, putând negocia, încheia sau semna orice fel

de contracte sau documente privitoare la SC „BSS” SRL, va putea lua orice fel de hotărâri

privind activitatea societăţii, pe care o va administra cu puteri depline, atât în ţara cât şi în

străinătate, în lipsa oricăruia dintre administratori. (...) mandatara, Y, va reprezenta societatea

în faţa organelor de control abilitate, va semna actele de control şi va putea face

ociecţiuni/contestaţii/plângerii la organele competente”.

Din punct de vedere legal, actul juridic prezentat are valoare de mandat general, însă

nu face dovada calităţii de reprezentant procesual al numitei Y pentru societatea apelanta SC

„BSS” SRL, întrucât mandatarul nu are calitatea de avocat sau consilier juridic. Astfel, din

http://legeaz.net/legea-514-2003-organizare-exercitare-profesie-consilier-juridic/

48

analiza comparativă a dispoziţiilor art. 83-84 C.proc.civ. rezultă că reprezentarea

conventională prin mandatar este permisă doar în cazul persoanelor fizice, nu şi în cazul

persoanelor juridice. Nici calitatea de reprezentant legal nu a fost dovedită, întrucât

dispoziţiile art. 75 şi urm. din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificări ulterioare,

limitează expres dreptul de reprezentare în favoarea administratorilor, desemnați de adunarea

generală, fiind obligatoriu înregistrarea la registrul comerţului a numelui persoanelor

împuternicite să reprezinte societatea. În consecinţă, faţă de caracterul imperativ al textului în

raport şi de prevederile art. 151 alin. 4 C.proc.civ. anterior expuse, în justiţie reprezentarea

legală a persoanei juridice poate fi realizată doar de titularul legal al dreptului de reprezentare.

Nu se poate deroga prin convenţii particulare de la normele de interes general, iar în acest

sens nu poate fi desemnat un administrator de fapt, prin intermediul unei procuri de

reprezentare, eludându-se toate regulile de functionare a societăţii cu răspundere limitată. În

consecinţă, procura prezentată nu poate valora juridic nici procură de reprezentare legală, nici

procura de reprezentare conventională.

În consecinţă, lipseşte, în sensul art.151 alin.4 C.proc.civ. şi art.75 şi urm. din Legea

31/1990, dovada calităţii de reprezentant legal a numitei Y pentru SC „BSS” SRL.

În ceea ce priveşte semnarea cererii de apel de către avocat, nu s-a făcut dovada

potrivit art. 85 C.proc.civ. a calității de reprezentant convențional al semnatarului cererii.

Potrivit art. 85 alin. 3 C.proc.civ. împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau

persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte prin înscris, potrivit

legilor de organizare şi exercitare a profesiei.

Deşi la dosar a fost depusă împuternicirea avocațiala seria CT 01/994/2017 din

25.04.2018 prin care SC „BSS” SRL o împuterniceşte pe d-na avocat K să redacteze, semneze

şi să suţină cererea de apel, asistare/reprezentare dosar nr. 3216/99/2017 al Curţii de Apel Iaşi,

aceasta împuternicire a fost emisă şi anexata cererii de apel formulata prin Y pentru SC

„BSS” SRL. Or, în condiţiile în care s-a statuat anterior că această persoană nu a dovedit nici

calitatea de reprezentant legal, nici pe acea de reprezentant convențional al societății apelante

rezultă că înscrisul depus nu este valid, motiv pentru care nu s-a făcut dovada calităţii de

reprezentant conventional al avocatului cu drept de a semna cererea de apel în prezenta cauză.

Din punct de vedere procesual, legea permite exercitarea căii de atac în lipsa unui mandat

valabil, într-o singură ipoteză, cea prevăzută de art. 87 alin. 2 C.proc.civ. care stabileste:

„Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără

mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin

neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva

hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de

parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.” Or, în

cauză, avocatul K nu a reprezentat partea în faţa primei instanţe, SC „BSS” SRL fiind

reprezentată de avocat AB. În consecinţă, dispoziţia de excepţie nu este aplicabilă, avocatul

fiind ţinut să probeze valabilitatea „împuternicirii” sale, întrucât potrivit art. 82 C.proc.civ.

„când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele

părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea

va fi anulată”. Or, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a fost invocată de intimat

prin întâmpinare şi era în sarcina apelantei ca în termenul acordat de la comunicarea din

15.10.2018, până la 27.11.2018 să aducă toate dovezile necesare în combaterea excepţiei

invocate, inclusiv dovada că, în fapt, contractul de asistenţa juridică a fost încheietă cu unul

din reprezentanții legali ai societăţii, dovada neprodusă în prezenta cauză.

http://legeaz.net/legea-514-2003-organizare-exercitare-profesie-consilier-juridic/

49

În ceea ce priveşte înscrisul depus după închiderea dezbaterilor, vizând „însuşirea

apelului”, fără indicarea vreunui temei cauzal, acesta nu poate fi analizat faţă de prevederile

exprese ale art. 394 alin. 3 C.proc.civ. anterior citate.

Potrivit art. 82 alin. 1 C.proc.civ. când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de

reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea

lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

În consecinţă, în raport de prevederile art.82 C.proc.civ. cu referire la art. 151 alin. 2 şi

alin. 4 C.proc.civ., Curtea admite excepția lipsei calității de reprezentant a SC „BSS” SRL și,

în consecință, anulează apelul formulat de SC „BSS” SRL împotriva sentinţei civile

nr.218/07.02.2018 a Tribunalului Iaşi.

7. Încetarea contractului individual de muncă în temeiul art. 55 lit. b din Codul

muncii. Neîntrunirea acordului de voință a părților pentru încetarea

raporturilor de muncă

Încetarea contractului individual de muncă este determinată, în concepția

legiuitorului, de întrunirea voinței juridice a ambelor părți de a pune capăt

raporturilor de muncă (alcătuită din consimțământ și cauză), voința internă

trebuind a fi concordantă voinței declarate, exteriorizate prin semnarea actului

juridic. În structura voinței juridice există o componentă intelectuală, pe care se

grefează și una volitivă. Elementul intelectual al voinței juridice reprezintă

prefigurarea realității în contextul unei nevoi care se vrea a fi satisfăcută prin

instrumentul juridic al actului juridic civil. Elementul intelectual este dublat de un

element volitiv, adică de hotărârea de a încheia actul, activat de un motiv

determinant. Acest proces psihologic este urmat de exteriorizarea hotărârii.

Odată ce voința internă concordă voinței declarate vorbim de existența

consimțământului.

Temei de drept: art. 55 lit. b din Codul muncii

Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia civilă nr.

836/11.12.2018

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Iași, contestatoarea X, a formulat în

contradictoriu cu intimata SC „Y” SRL, contestaţie împotriva deciziei de încetare a

contractului individual de muncă, prin care solicită anularea deciziei de încetare a contractului

individual de muncă, emisă de intimată fără număr de înregistrare şi fără a fi datată; obligarea

intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu

celelalte drepturi de care subsemnata ar fi beneficiat, potrivit art. 80 alin. (1) din Codul

muncii; repunerea părţilor în situaţia anterioară şi reintegrarea în muncă a subsemnatei,

potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii; obligarea intimatei la plata de daune morale,

apreciate la valoarea de 5000 lei, potrivit art. 253 alin. (1) şi (2) din Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 333/ 21.02.2018, Tribunalul Iași a respins acţiunea formulată

de contestatoarea X în contradictoriu cu intimata SC „Y” SRL, luând act că intimata nu

solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Iași, contestatoarea X a formulat în

contradictoriu cu intimata SC „Y” SRL, contestaţie împotriva deciziei de încetare a

50

contractului individual de muncă, prin care solicită anularea deciziei de încetare a contractului

individual de muncă, nr. 73/21.06.2017,obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu

salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care subsemnata ar fi

beneficiat, potrivit art. 80 alin. (1) din Codul muncii; repunerea părţilor în situaţia anterioară

şi reintegrarea în muncă, potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii; obligarea intimatei la plata

de daune morale, apreciate la valoarea de 5000 lei, potrivit art. 253 alin. (1) şi (2) din Codul

muncii;

În fapt, reclamanta a fost salariata intimatei în baza contractului individual de muncă

nr. 74/25.10.2016 pe perioadă nedeterminată, ocupând funcţia de casier.

Potrivit deciziei de încetare nr. 73/21.06.2017 rezultă ca raportul de muncă al

contestatoarei a încetat la data de 21.06.2017 conform art. 55 lit. b din Codul muncii.

Din interpretarea textului de lege prevăzut de art. 55 lit. b, rezultă că încetarea

contractului individual de muncă este guvernat de principiul consensualismului, ca şi

contractul individual de muncă, astfel încât acordul părţilor privind încetarea raporturilor de

muncă nu trebuie să îmbrace o anumită formă. Aşa fiind, înţelegerea părţilor poate fi dovedită

prin orice mijloc de probă.

Legalitatea încetării contractului individual de muncă în temeiul dispoziţiilor art. 55

lit. „b” din Legea nr. 53/2003 presupune cu necesitate ca manifestarea de voinţă să fie

neechivocă.

În speţă, decizia a fost semnată de contestatoare fără obiecțiuni, în aceeași formă în

care a fost semnat contractul de muncă și actul adițional la contractul de muncă, asumându-și

conținutul.

Totodată, este e reținut că salariata contestatoare a semnat și statul de plată privind

salariul pe luna iunie și statul de plată privind compensarea în bani a concediului de odihnă.

Din depoziția martorului propus de contestatoare, rezultă că în momentul semnării

contractului de munca i se dădea la semnat și o decizie de încetare a contractului individual de

munca. Arată că ea a semnat și decizia de încetare. Este de reţinut că martora a arătat că nu

știe dacă reclamanta a semnat o decizie de încetare a raportului de muncă odată cu semnarea

contractului individual de muncă, deoarece aceasta a fost angajată înaintea ei. Din declarația

martorei propuse de intimată se reţine că este șefă de magazin și că știe că raportul de muncă

al reclamantei a încetat prin demisie. Arată că a primit cererea de demisie și a trimis-o la

contabilă. Salariații nu sunt obligați la angajare sa semneze alte acte decât cererea de angajare,

contractul de muncă și fișa postului. La data încetării raportului de muncă al reclamantei nu se

știa în firmă că este însărcinată. Așadar, din depozițiile martorilor nu rezultă că această

decizie de încetare a fost semnată în același timp cu semnarea contractului individual de

muncă.

În ceea ce privește înmânarea adeverinței medicale șefei de magazin care urma să o

înmâneze administratorului societății, instanța reţine că în raport de decizia de încetare prin

acordul părților supusă analizei, nu prezintă interes, nefiind relevantă starea de graviditate în

condițiile art. 55 lit. b din Codul muncii. În ceea ce privește starea de graviditate, prevederile

art. 60 statuează interdicții la concedierea salariaților și nu interdicții la încetarea raportului de

muncă prin acordul parților, astfel că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauza pendinte.

Deoarece încheierea contractului este rezultatul consimțământului părților, mutuus

conssensus, tot acordul lor de voința poate duce la încetarea sa, mutuus dissensus. Contractul

individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea

nu este condiţionată sub aspectul fondului şi a formei decât de realizarea acordului liber

51

exprimat de către angajat şi angajator în sensul enunţat. în cauza acordul a fost exprimat prin

semnarea deciziei de încetare, așa cum a fost exprimat în momentul semnării contractului

individual de muncă,cu atât mai mult cu cât petenta a semnat și statele de plată privind

lichidarea drepturilor bănești.

Codul muncii nu prevede o anumită formă în situația încetării raportului de muncă

prin acordul părților, astfel că actul prin care încetează raportul de munca trebuie să

materializeze acordul de voință fără a fi supus unor condiții de formă prevăzute de Codul

muncii.

Având în vedere argumentația din precedent, raportat la dispozițiile legale în vigoare,

instanța consideră neîntemeiată contestația, astfel că respinge cererea de anulare a deciziei de

încetare și având în vedere modalitatea de soluționare a cererii principale, instanța, pe cale de

consecință, respinge și cererile subsidiare.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea X, considerând-o

nelegală și netemeinică.

Consideră apelanta că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că decizia de încetare a

contractului de muncă este întocmită cu respectarea dispoziţiilor legale, având în vedere că

înregistrarea acesteia şi datarea s-au făcut ulterior comunicării către aceasta a unui exemplar

din decizia emisă. Exemplarul primit de apelantă nu conţine aceste elemente. De asemenea,

apreciază că instanţa nu a avut în vedere că în cuprinsul deciziei nu era prevăzut faptul că

aceasta poate fi contestată, instanţa la care poate fi introdusă contestaţia şi termenul în care

aceasta poate fi contestată.

Cu privire la celelalte aspecte solicitate a fi avute în vedere de către instanţa de fond,

aşa cum se poate constata, instanţa nu le-a analizat, apreciind că decizia a fost emisă prin

acordul părţilor. Acest lucru este în totalitate neadevărat, întrucât apelanta nu a solicitat

niciodată încetarea contractului de muncă. Deşi în considerente, instanţa reţine faptul că

martora intimatei a arătat că a primit demisia apelantei în scris, acest înscris nu a fost

niciodată solicitat de instanţă şi depus la dosarul cauzei.

Tribunalul Iaşi a instituit o prezumţie de legalitate cu privire la actele emise de

intimată şi nu a luat în considerare nici unul din argumentele invocate de apelantă sau

demonstrate în fața instanţei cu martori şi înscrisuri.

Persoana care s-a prezentat în calitate de martor al intimatei nu este şi nu a fost

niciodată șefa de magazin la magazinul la care apelanta îşi desfăşura activitatea.

Nici una din afirmaţiile acestei martore nu corespund realităţii, întrucât toţi angajaţii

sunt condiţionaţi, la momentul semnării contractului de muncă de semnarea unor pagini

necompletate care ulterior sunt folosite de către angajator. Această practică este una foarte

veche şi poate fi confirmată de toţi angajaţii societăţii.

De asemenea, este lipsit de orice logică să solicite apelanta adeverinţă prin care se

atestă faptul că este însărcinată pentru a fi comunicată angajatorului şi în acelaşi timp să

solicite încetarea contractului de muncă.

Consideră apelanta că semnarea statului de plată şi primirea drepturilor salariale

aferente perioadei lucrate nu pot echivala cu acceptarea, fără obiecţiuni a deciziei de încetare

a contractului de muncă.

Arată apelanta că a depus la dosarul instanţei înscrisuri din care reiese în mod clar

faptul că aceasta a vrut doar să facă dovada faptului că este însărcinată, nu să înceteze

contractul de muncă.

52

Solicită a se avea în vedere faptul că acum are doi copii minori şi doar soțul acesteia

are venituri. Se poate constata din toată atitudinea, inclusiv cea avută pe parcursul derulării

procedurii în faţa primei instanţe, că intimata este de rea-credinţă şi a încercat, dar a şi reuşit

să convingă instanţa, fără a prezenta înscrisuri în acest sens, că apelanta a solicitat încetarea

contractului de muncă.

Solicită a se constata că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este argumentată doar

pe susţinerile făcute de martorul mincinos al pârâtei şi nu au fost luate în considerare nici una

din dovezile clare aduse de apelantă şi susţinute de martoră.

Pentru motivele mai sus arătate solicită admiterea apelului şi modificarea în tot a

sentinţei apelate, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi să se

dispună anularea deciziei de încetare a contractului individual de muncă prin acordul părților,

cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi

reactualizate şi cu celelalte drepturi de care aceasta ar fi beneficiat, potrivit art. 80 alin. (1) din

Codul muncii; să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi reintegrarea în muncă,

potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii şi nu în ultimul rând obligarea intimatei la plata de

daune morale, apreciate la valoarea de 5000 lei, potrivit art. 253 alin. (1) şi (2) din Codul

muncii.

Intimata formulează întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat.

Arată intimata că prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a reţinut în mod corect

faptul că apelanta a fost salariată în cadrul societăţii în baza contractului individual de muncă

nr. 74/25.10.2016 ocupând funcţia de casier.

Potrivit Deciziei nr. 73/21.06.2017 de încetare a contractului individual de muncă,

situaţia creată a intervenit ca urmare a acordului părților.

Legalitatea încetării contractului individual de muncă în temeiul art. 55 lit. b) din

Legea nr. 53/2003 presupune ca manifestarea de voinţa să fie neechivocă, în speță, decizia a

fost semnată de apelantă fără obiecțiuni, în aceeaşi formă în care a fost semnat și contractul

individual de muncă, dar și actul adiţional la acest contract, reclamanta asumându-și întreg

conţinutul.

Totodată a reţinut instanţa de fond că salariata apelantă a semnat și statul de plată

privind salariul pe luna iunie și statul de plată privind compensarea în bani a concediului de

odihnă, astfel societatea încheindu-și în mod legal și onorabil toate obligaţiile față de salariată.

Nu cunoaşte motivul real care a determinat-o pe contestatoare să conteste propria

voinţă, însă din declararea motivării s-a gândit probabil că va duce în eroare instanţa și va

primi anumite sume de bani pe nedrept.

Iniţiativa de încetare a contractului individual de muncă a venit din partea apelantei și

nu la solicitarea intimatei, dovada în acest sens stând semnătura acesteia de pe Decizia nr. 73

din 21,06.2017 fiind de acord cu decizia și, de asemenea, faptul că și-a făcut lichidarea

semnând cele două state de plată pentru drepturile salariale și pentru concediu.

Mai mult, contestatoarea face trimiteri la doctrină și jurisprudență fără nicio bază

legală. Raportat la situaţia de fapt a cauzei, în cazul de încetare a raporturilor de muncă de

comun acord, este necesar ca părţile să-și materializeze acordul de voinţă prin consimțământ,

indiferent cine are iniţiativa încetării contractului, aceasta reprezentând o ofertă făcută

celeilalte părți, fiind necesară acceptarea ofertei, materializată printr-o decizie semnată și

confirmată de ambele părți. Contestatoarea și-a manifestat întâi verbal consimţământul, a

semnat decizia și a primit un exemplar în data de 21.06.2017, atunci când i s-a făcut și

lichidarea drepturilor băneşti, primind sumele cuvenite de aceasta.

53

Dacă situaţia de fapt ar fi cea relatată de apelantă ar trebui să lipsească semnătura de

primire a deciziei (semnătura prin care aceasta și-a arătat acordul și achiesarea la decizia de

încetare a contractului individual de muncă), or, decizia a fost semnată și însuşită de

contestatoare, decizia fiind întocmită la solicitarea ei.

În ceea ce priveşte relatarea conform căreia contestatoarea a fost nevoită să semneze la

angajare mai multe foi albe, justificând astfel existența semnăturii, ci pe decizia de încetare a

contractului individual de muncă, solicită a se observa că, în primul rând, semnătura

contestatoarei apare în partea stânga a paginii, fix în dreptul locului destinat semnăturii, fiind

practic imposibilă efectuarea unui fals. De asemenea, contestatoarea avea calea înscrierii în

fals a acestui document, ceea ce nu a făcut. Mai mult, faptul că aceasta nu este de bună

credinţă cu privire la această acţiune reiese din faptul că, deși contestă semnătura din decizie,

nu aduce în discuţie semnăturile de pe statele de plată, prin care, de asemenea, și-a însuşit

lichidarea salarială și încetarea contractului de muncă.

Referitor la obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care contestatoarea ar fi beneficiat, solicită

respingerea acestei cereri ca neîntemeiată.

De asemenea, solicită respingerea capătului de cerere prin care apelanta solicită

obligarea intimatei la plata de daune morale, apreciate la valoarea de 5000 lei ca nefondate, în

contextul în care, derogând de la regula generală instituită de Codul muncii, dovada

prejudiciului moral suferit de contestatoare cade în sarcina acesteia, iar în speţă apelanta

contestatoare nu a adus un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură

drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate și nici nu a dovedit legătura de

cauzalitate dintre încetarea contractului individual de muncă (făcut prin acordul părților) și

impactul acestui acord asupra sa.

Mai mult, fiind vorba despre acordul apelantei în încetarea contractului de muncă nici

nu poate intra în discuţie o asemenea solicitare din partea acesteia.

Având în vedere cele arătate mai sus și lipsa bunei credinţe a apelantei în promovarea

prezentei acţiuni solicită respingerea contestaţiei ca neîntemeiată și nefondată cu obligarea

acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers juridic.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 27.11.2018, instanţa a invocat, din oficiu, prin

raportare la dispozițiile art. 466 alin. 4 C.proc.civ., a motivului de apel referitor la nulitatea

deciziei de încetare a contractului de muncă, având în vedere că instanţa fondului s-a

pronunţat asupra acestei excepţii prin încheierea de şedinţă din data de 25.10.2017, iar prin

motivele de apel nu se contestă această încheiere.

În termenul de pronunţare, ambele părţi au depus concluzii scrise.

Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările

intimatei și dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:

Raporturile de muncă dintre apelanta-contestatoare X și intimata SC „Y” SRL s-au

desfășurat în baza contractului individual de muncă nr. 74/25.10.2016 salariata ocupând

funcţia de casier, pe perioadă nedeterminată. La data de 21.06.2017 aceste raporturi de muncă

au încetat în baza art. 55 lit. b din Codul muncii, în acest sens fiind întocmită și semnată de

ambii parteneri decizia nr. 73/21.06.2017.

Contestatoare X a supus controlului judecătoresc legalitatea acestei decizii, susținând

că nu și-a exprimat acordul pentru încetarea contractului individual de muncă și că angajatorul

a dorit, în realitate, finalizarea raporturilor întrucât a aflat că este însărcinată. Tribunalul Iași a

54

respins cererea reținând, în esență, că salariata și-a exprimat acordul prin semnarea deciziei de

încetare, cu atât mai mult cu cât a semnat și statele de plată privind lichidarea drepturilor

bănești.

Potrivit dispozițiilor art. 55 lit. b din Codul muncii, care constituie temeiul de drept al

deciziei în discuție, „Contractul individual de muncă poate înceta astfel: (…) b) ca urmare a

acordului părţilor, la data convenită de acestea”.

Curtea apreciază că încetarea contractului individual de muncă este determinată, în

concepția legiuitorului, de întrunirea voinței juridice a ambelor părți de a pune capăt

raporturilor de muncă (alcătuită din consimțământ și cauză), voința internă trebuind a fi

concordantă voinței declarate, exteriorizate prin semnarea actului juridic. În structura voinței

juridice există o componentă intelectuală, pe care se grefează și una volitivă.

Curtea notează că elementul intelectual al voinței juridice reprezintă prefigurarea

realității în contextul unei nevoi care se vrea a fi satisfăcută prin instrumentul juridic al actului

juridic civil. Elementul intelectual este dublat de un element volitiv, adică de hotărârea de a

încheia actul, activat de un motiv determinant. Acest proces psihologic este urmat de

exteriorizarea hotărârii. Odată ce voința internă concordă voinței declarate vorbim de

existența consimțământului.

Urmând reperele mai sus arătate, Curtea analizând susținerile părților și probele

cauzei, constată că măsura încetării contractului individual de muncă, în ipoteza art. 55 alin.

(1) lit. b, nu a întrunit acordul ambelor părți, respectiv a salariatei.

Probele cauzei (depoziția martorei 1, copie după modelul tip de decizie de încetare a

contractului individual de muncă și adresa de înaintare a acesteia, ambele semnate de către

martoră, adeverința medicală emisă de medicul specialist la data de 21.06.2017, certificatul de

naștere al minorului , decizia de încetare a contractului individual de muncă al contestatoarei

fără dată și număr de înregistrare, extrasul din convorbirea cu șefa de magazin, de pe

meseenger) conduc la concluzia că afirmațiile contestatoarei făcute în susținerea contestației

sunt reale și de natură a conduce la anularea actului juridic emis de angajator.

Adeverința medicală emisă de medicul specialist atestă că X era însărcinată la data de

21.06.2017. Martora 1 a declarat că în ziua în care contestatoarea, cu care era colegă, a

anunțat la serviciu că este însărcinată, a fost încunoștințată de către patron că „de a doua zi

urma să nu mai lucreze acolo”. De aceste informații martora a luat la cunoștință de la colegii

de serviciu și de la șefa de magazin, în ziua anunțului nefiind în activitate.

Declarația martorei 2 nu va fi reținută de instanță, întrucât aceasta nu era colegă de

serviciu la aceeași unitate cu contestatoarea, fiind șef de magazin la un alt punct de lucru și

prin urmare nu era într-o relație directă de colaborare ori subordonare cu aceasta. Angajatorul,

care are atribuții de organizare a unității și de stabilirea a atribuțiilor fiecărui salariat conform

art. 40 din Codul muncii și în același timp are sarcina probei conform art. 272 din Codul

muncii, nu a prezentat nicio dovadă, că această salariată a avut delegate atribuții de gestionare

a activității magazinului din cartierul „A.” unde contestatoarea avea locul de muncă, pe

perioada în care, susține aceasta că lipsea șeful de magazin de la această unitate. Dimpotrivă,

din depoziția martorei 1 care susține afirmațiile contestatoarei, punctul de lucru din „A.” avea

șef de magazin. Așadar, nu există nicio rațiune pentru care martora 2 ar fi trebuit să știe

despre sarcina salariatei X sau că aceasta să îi fi comunicat adeverința de sarcină. Actul

demisiei salariatei nu a fost depus de către angajator la dosar și prin urmare afirmația martorei

că i-a fost înmânată de către aceasta este nesustenabilă.

55

Afirmațiile apelantei contestatoare, în sensul că, odată cu semnarea contractului

individual de muncă, a semnat în alb și decizia de încetare a acestuia, sunt susținute de

depoziția martorei 1, care declară că se află într-o situație asemănătoare, în sensul că a semnat

în alb decizia de încetare a contractului individual de muncă odată cu semnarea contractului,

fără să dea importanță la conținutul acesteia.

Împrejurarea rezultată din depoziția martorei 1 în sensul că era o practică, ca odată cu

semnarea contractului individual de muncă, angajatorul să prezinte salariatului și o decizie de

încetare a acestuia, pe care acesta să o semneze, este susținută de modelul tip de decizie de

încetare a contractului individual de muncă și adresa de înaintare a acesteia, ambele semnate

de către martoră, și de decizia de încetare a contractului individual de muncă al contestatoarei

fără dată și număr de înregistrare. Aceste dovezi indirecte creează prezumția că apelanta-

contestatoare X a semnat decizia de încetare a contractului individual de muncă la momentul

angajării, ulterior, angajatorul, aflând de sarcina salariatei și dorind astfel să pună capăt

raporturilor de muncă, a completat olograf decizia, cu data de încetare a contractului și cu

număr și dată de înregistrare.

Curtea relevă că, în condițiile în care apelanta-contestatoare X era însărcinată în 13

săptămâni la momentul emiterii decizie de către angajator, este total improbabilă teza conform

căreia aceasta ar fi dorit să pună capăt raporturilor de muncă cu intimata. Este contrar oricărei

raţiuni ca o persoană care abia începuse raporturile de muncă de cca 8 luni, care nu avea o altă

opţiune lucrativă şi știa că este însărcinată în 3 luni, sarcină care impunea protecția aferentă

sistemului de asigurare medicală, să renunţe la toate beneficiile legale decurgând dintr-un

raport de muncă. Aceasta cu atât mai mult cu cât salariata, fiind în derularea raporturilor de

muncă, ar fi beneficiat de concediu de maternitate și, ulterior, pentru creșterea copilului și de

indemnizația aferentă acestora.

Ipoteza lansată de angajator și însușită de instanța de fond în sensul că salariata și-a

dorit încetarea relațiilor de muncă, întrucât a semnat fișa de lichidare, pe de o parte, nu are

susținere probatorie, iar pe de altă parte nu este un element de natură să susțină

consimțământul apelantei. Salariata a semnat statul de plată pentru drepturile aferentei lunii

iunie 2017 și statul de plată pentru indemnizația cuvenită pentru concediul de odihnă, în acord

deplin cu dispozițiile art. 168 din Codul muncii.

În aceste circumstanțe, Curtea constată că sub aspectul ambelor componente,

intelectuale și volitive, a voinței juridice, necesare pentru validitatea deciziei, nu se conturează

o dorință și o nevoie a salariatei de a pune capăt raporturilor de muncă cu intimata care să fie

satisfăcută prin instrumentul juridic al actului juridic civil litigios.

Așa cum a subliniat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, „odată dobândit un loc

de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanții care să-i asigure stabilitatea,

neputând fi conceput că prevederile constituționale ar asigura libertatea de a obține un loc de

muncă, dar nu și garantarea păstrării acestuia” [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 279 din

23 aprilie 2015 (M. Of. nr. 431 din 17 iunie 2015)], dar aceste garanții nu trebuie absolutizate,

pentru că reglementările legale care urmăresc asigurarea stabilității raporturilor juridice de

muncă, a drepturilor și obligațiilor angajaților și angajatorilor au menirea să asigure

desfășurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios, echitabil, dar trebuie

să asigure apărarea deopotrivă a intereselor legitime atât ale salariaților, cât și ale

angajatorilor [a se vedea Decizia nr. 506 din 4 octombrie 2005 (M. Of. nr. 982 din 4

noiembrie 2005)].

56

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 55 alin. 1 lit. b și art. 80

din Codul muncii coroborat cu art. 278 din Codul muncii și art. 1204 din Codul civil, anulează

decizia nr. 73/21.06.2017 de încetare a contractului individual de muncă emisă de SC „Y”

SRL, dispune reintegrarea contestatoarei pe postul avut anterior încetării contractului

individual de muncă, obligă SC „Y” SRL la plata către contestatoarea X a unei despăgubiri

egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi

beneficiat salariata, cu aplicarea dobânzii legale, începând cu data producerii efectelor

deciziei nr. 73/21.06.2017 şi până la reintegrarea efectivă.

În ceea ce priveşte daunele morale, Curtea reține că elementele atragerii răspunderii

patrimoniale pentru prejudiciul moral suferit din perspectiva dispoziţiilor art. 253 din Codul

muncii sunt îndeplinite în speţă.

Fapta ilicită a angajatorului constă în emiterea unei decizii nelegale de încetare a

contractului individual de muncă.

Dispoziţiile art. 270 din Codul muncii în temeiul cărora sarcina probei în conflictele

de muncă revine angajatorului, creează în favoarea angajatului o prezumţie relativă, cea ce

presupune că prejudiciul a fost produs în dauna salariatei prin această măsură nelegală a

angajatorului.

Curtea constată că simpla anulare a deciziei, ce viza raportul de muncă cu apelanta nu

constituie per se, o reparare echitabilă şi suficientă, în principiu, a prejudiciului suferit.

Măsura a avut un impact asupra vieții private a contestatoarei în condiţiile în care pierderea

locului de muncă de către aceasta implică în mod necesar consecinţe tangibile asupra

bunăstării materiale a sa şi a familiei sale. O atare măsură este de natură a crea un

dezechilibru și la nivel emoțional.

De asemenea, daunele morale trebuie subsumate și interdicţiei absolute instituite în

sarcina oricărui angajator de a aplica un tratament diferit unui salariat de sex feminin, exclusiv

pe temeiul sarcinii.

Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene „concedierea

unui lucrător de sex feminin în cursul sarcinii sau a concediului său de maternitate pe motive

legate de sarcină şi/sau de naşterea unui copil reprezintă o discriminare directă pe criterii de

sex, contrară art. 2 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din Directiva 76/207” (actualmente art. 14 din

Directiva 2006/54/CE) Curtea a apreciat că „orice altă interpretare a art. 2 alin. (1) şi a art. 5

alin. (1) din Directiva 76/2007 ar restrânge sfera de aplicare a protecţiei acordate de dreptul

comunitar femeii gravide, care a născut de curând sau care alăptează, contrar structurii şi

evoluţiei normelor dreptului comunitar care reglementează egalitatea dintre bărbaţi şi femei în

acest domeniu.”- Cauza C-460/06, Hotărârea Curţii (Camera a treia) 11 octombrie 2007

Nadine Paquay împotriva Société d’architectes Hoet Minne SPRL, ECLI:EU:C:2007:601,

partial parag. 29, 40-41).

Or, potrivit jurisprudenţei Curţii, Directiva nu stabileşte „o anumită măsură în caz de

încălcare a interdicţiei discriminării, ci lasă statelor membre libertatea de a alege între

diferitele soluţii care asigură realizarea obiectivului Directivei 76/207, în funcţie de diferitele

situaţii care pot apărea. Totuşi, măsurile apte să asigure restabilirea egalităţii efective a

şanselor trebuie să asigure o protecţie jurisdicţională efectivă şi eficientă şi să aibă un efect

disuasiv real asupra angajatorului (a se vedea Hotărârea von Colson şi Kamann, 14/83,

EU:C:1984:153, pct. 23 şi 24, Hotărârea Draehmpaehl, C-180/95, EU:C:1997:208, pct. 25,

precum şi Hotărârea Paquay, C-460/06, EU:C:2007:601, pct. 45).

57

Cuantumul sumei de 5000 lei este în opinia Curţii suficient pentru a compensa

prejudiciul moral cauzat, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea

produsă, determinând o îmbogăţire fără justă cauză în persoana contestatoarei.

Pentru aceste considerente, Curtea, având în vedere şi dispoziţiile art. 480 alin. 2

C.proc.civ., admite apelul declarat de contestatoarea X şi schimbă în parte sentința, astfel:

admite, în parte, acţiunea formulată de contestatoarea X în contradictoriu cu intimata SC „Y”

SRL; anulează decizia nr. 73/21.06.2017 de încetare a contractului individual de muncă emisă

de intimata SC „Y” SRL; dispune reintegrarea reclamantei pe postul avut anterior încetării

contractului individual de muncă; obligă intimata SC „Y” SRL la plata către contestatoarea X

a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi

de care ar fi beneficiat salariata, cu aplicarea dobânzii legale, începând cu data producerii

efectelor deciziei nr. 73/21.06.2017 şi până la reintegrarea efectivă; obligă intimata SC „Y”

SRL la plata către contestatoarea X a sumei de 5000 lei cu titlu de daune morale.

Cererea apelantei-contestatoare X privind obligarea intimatei - pârâte SC „Y” SRL la

plata cheltuielilor de judecată pentru fond şi apel a fost respinsă, întrucât nu s-a făcut dovada

acestora.

trimestrul iv/2018

Documents