decizii relevante trimestrul iv 2013 - curtea de apel ploiesti

Curtea de Apel PloieştiDecizii Relevante Trimestrul IV 2013

Întocmit

Grefier Documentarist,

Luciu Ana - Maria

CuprinsSecţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Cerere de revocare a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical.Instanţa competentă să soluţioneze calea de atac

Conţinutul noţiunii de imparţialitate reglementat de dispoziţiilor art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi interpretat prin jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului. Judecător care s-a pronunţat prin două sentinţe diferite în aceeaşi cauză. Lipsa din sentinţă a argumentaţiei proprii.

Individualizarea pedepsei. Criterii pentru stabilirea cuantumului şi a modalităţii de executare a sancţiunii de drept penal în raport de scopul pe care aceasta trebuie să îl îndeplinească.

Citarea nelegală a inculpatului. Casare cu trimitere la prima instanţă.

Rezolvarea separată a acţiunii civile conform art.348 C.pr.pen. şi art.445 C.pr.pen., anularea înscrisului constatat a fi fals.

Recunoaşterea sancţiunilor pecuniare. Comportamente care încalcă reglementările privind traficul rutier. Domeniul de aplicare.

Încadrarea juridică. Lovirea victimei şi pierderea a 4 dinţi din faţă. Sluţire.

2

Constituire de parte civilă la urmărirea penală. Ucidere din culpă. Renunţare la acţiunea civilă pentru a fi soluţionată pe cale separată. Neconstituire de parte civilă în instanţă.

Starea de recidivă prev. de art. 37 lit.a Cod penal. Revocare liberare condiţionată pentru restul neexecutat. Temeiul contopirii restului neexecutat cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

Uciderea din culpă. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind regimul circulaţiei pe drumurile publice. Latură subiectivă. Culpă comună. Traversarea carosabilului de către victimă, prin loc nepermis.

Cauze care înlătură consecinţele condamnării. Reabilitarea judecătorească. Instanţa competentă. Condiţiile reabilitării judecătoreşti. Neachitarea obligaţiilor civile şi a cheltuielilor judiciare stabilite prin hotărârea de condamnare.

Acţiunea civilă în procesul penal. Vătămare corporală din culpă.Nerespectarea dispoziţiilor legale privuind regimul circulaţiei pe drumurile publice. Calitate procesuală activă. Repararea pagubei. Daune materiale. Daune morale. Contribuţie lunară la întreţinerea părţii civile.

Secţia a I Civilă

Aplicarea greşita a dispoziţiilor privind taxele de timbru. Cale de atac.

Excepţia autorităţii de lucru judecat. Condiţii pentru existenţa identităţii de obiect.

Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Condiţia de legalitate impusă de lege - desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Cheltuieli de judecată. Lipsă culpă procesuală. Art.274 alin.1 Cod procedură civilă.

Contestaţie la titul reprezentat de o hotărâre judecătorescă. Aspecte care pot fi valorificate prin intermediul acesteia.

Raport de expertiză depus cu o zi înainte de termenul fixat. Solicitarea părţii de amânare a cauzei. Respingerea cererii. Consecinţe.

3

Contestaţie împotriva deciziei de concediere dispusă în temeiul art. 65 al.1 din Legea 53/2003, Codul Muncii.

Cerere având ca obiect acordarea tichetelor de masă. Invocarea clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Existenţa în convenţia colectivă de muncă a unei norme de trimitere la dispoziţiile legii speciale. Consecinţe.

Revocarea măsurii plasamentului în regim de urgenţă. Greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 68 şi 69 din Legea nr. 272/2004.

Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Condiţia de legalitate impusă de lege - desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Secţia a II – a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

Contestarea ordinului de delegare a unui funcţionar public. Instanţa competentă. Nerelevanţa rangului instituţtiei publice emitente.

Taxa pentru emisiile poluante achitată după data de 1.01.2013. Compatibilitatea sa cu dispoziţiile comuniare în materie.

Cursuri de master. Încadrarea lor în categoria studiilor reglementate de art.52 din Legea nr.188/1999.

Îmbogăţirea fără justă cauză, determină necesitatea acoperirii prejudiciului către persoana prejudiciată.

Reverificarea şi analizarea tuturor cererilor privind plăţile naţionale complementare directe în sectorul zootehnic pentru anul 2008, prin solicitare oficială a confirmărilor scrise de la organele fiscale teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice şi ale unităţilor administrativ teritoriale, impusă de Curtea de Conturi pentru APIA, legalitatea măsurii.

Impozitarea veniturilor obţinute din închirierea bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul personal, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului impozabil.

4

Suspendarea executării hotărârilor judecătoreşti, posibilitatea solicitării suspendării sentinţei atacate cu recurs pe cale de ordonanţă preşedinţială.

Aplicarea greşita a dispoziţiilor privind taxele de timbru. Cale de atac.

Decizii Relevante

Trimestrul IV 2013

5

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de

Familie

[1] Cerere de revocare a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical.Instanţa competentă să soluţioneze calea de atac.

Cod procedură penală, art.42 şi art. 27 pct.3

Cererea vizând revocarea măsurii tratamentului medical la care a fost obligată făptuitoarea ŢG face parte dintre cele care se referă la executarea hotărârilor penale şi de aceea recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de Judecătoria Câmpina în această materie nu poate fi soluţionat decât de tribunal ca instanţă material competentă, aşa cum rezultă din norma legală imperativă prevăzută de art.27 pct.3 Cod pr.pen.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1634 din 28 noiembrie 2013.

Prin sentinţa penală nr. 314 din 24 septembrie 2013 pronunţată de judecătorie s-a respins sesizarea formulată de petenta Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucuresti-Cabinetul Medical Dr. B.A. L., ca neîntemeiată.

În temeiul disp. art. 192 alin. 2 Cod proc. penală petenta a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr.2176/204/2013, Direcţia de Sănătate Publica a Municipiului Bucureşti - Cabinetul Medical Dr. B. A.L., în calitate de medic al făptuitoarei Ţ. G., obligată la tratament medical prin sentinţa penala nr.259/05.10.2010, rămasa irevocabila prin decizia nr.855/27.10.2010, a solicitat încetarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical potrivit disp.art.113 Cod penal, având în vedere ca motivele care au stat la baza acesteia nu mai subzistă.

Examinând actele dosarului, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr.259/05.10.2010 pronunţată de judecătorie şi devenită definitivă, în baza art.113 cod penal s-a dispus obligarea făptuitoarei Ţ.G. la tratament medical până la însănătoşire.

6

Măsura de siguranţă dispusă de instanţă a fost pusă în executare, făptuitoarea fiind repartizată de Direcţia de Sănătate a municipiului Bucureşti să efectueze tratamentul de specialitate la Cabinetul Medical Dr. B. A. L.

La data de 20.06.2013, în conformitate cu dispoziţiile instanţei de fond din 18.06.2013, a fost emisă adresă către SML Ploieşti, în vederea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice a făptuitoarei, pentru a se confirma dacă într-adevăr mai subzistă motivele ce au impus luarea măsurii de siguranţă.

Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică depus la fila 34 din dosarul cauzei la 13.09.2013 a rezultat că făptuitoarea prezintă diagnosticul episod psihotic în antecedente, remis în prezent şi, având în vedere internările repetate, conform actelor medicale prezentate, s-a recomandat menţinerea măsurii de siguranţă prev. de art. 113 Cod penal, motiv pentru care prima instanţă a respins sesizarea de revocare a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a exercitat recurs petenta Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti – prin Cabinetul. Dr. B. A. L. ca medic primar psihiatru (fila 4-7) criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie cu motivarea rezumativă că probele au fost apreciate în mod superficial ceea ce a condus la o dezlegare inechitabilă a cererii de revocare a măsurii de siguranţă la care a fost supusă făptuitoarea Ţ. G..

Astfel a fost criticată expertiza medico-legală psihiatrică efectuată în cauză deoarece constatările medicilor experţi din comisie sunt favorabile făptuitoarei iar examenul stării sale psihice actuale este prezentat fără recomandări iar în concluziile finale ale Raportului se recomandă în mod paradoxal, continuarea tratamentului. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi pe fond, admiterea solicitării de revocare a măsurii obligării la tratament medical a făptuitoarei. În şedinţa publică a dezbaterilor, procurorul a invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel de a soluţiona recursul de faţă. Curtea, verificând cu prioritate această excepţie a constatat că potrivit art.27 pct.3 cod pr.pen., tribunalul judecă recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii(….) în materia executării hotărârilor penale. Măsura de siguranţă a obligării făptuitoarei la tratament medical luată printr-o hotărâre judecătorească definitivă (sentinţa penală nr. 259/2010 a judecătoriei şi decizia penală nr. 855/2010 a tribunalului) a fost pusă în executare, potrivit art.429 cod pr.pen., de Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti în sensul repartizării şi supravegherii sub aspectul administrării tratamentului medical de medicul primar psihiatru B.A. L. Drept consecinţă, cererea vizând revocarea măsurii tratamentului medical la care a fost obligată făptuitoarea Ţ. G. face parte dintre cele care se referă la executarea hotărârilor penale şi de aceea recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de ludecătorie în această materie, nu poate fi soluţionat decât de tribunal ca instanţă material competentă, aşa cum rezultă din norma legală imperativă sus-citată. Astfel fiind, în temeiul art.42 cod pr.pen. comb.cu art. 27 pct.3 din acelaşi cod, Curtea admiţând excepţia invocată, a declinat în favoarea tribunalului competenţa materială de soluţionare a recursului declarat de recurenta petentă.

(Judecător Simona Petruţa Buzoianu)

[2] Conţinutul noţiunii de imparţialitate reglementat de dispoziţiilor art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi interpretat prin jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului. Judecător care s-a pronunţat prin două sentinţe diferite în aceeaşi cauză. Lipsa din sentinţă a argumentaţiei proprii.

Cod procedură penală, art.47 CEDO, art.6 prf.1

7

Faptul pronunţării unei sentinţe iniţiale prin care a schimbat încadrarea juridică a faptelor şi apoi s-a dezinvestit prin declinare de competenţă, iar după emiterea regulatorului de competenţă, printr-o altă sentinţă a soluţionat cauza în fondul său în baza încadrărilor juridice din actul de inculpare coroborat cu lipsa evidentă din sentinţa apelată a unei argumentaţii proprii şi cu însuşirea integrală şi necondiţionată a situaţiei de fapt prezentate de acuzare, inclusiv referirea la probe prin citarea identică în conţinutul considerentelor, a unor pasaje din declaraţiile martorilor şi a unora dintre concluziile expertizelor de specialitate dispuse şi efectuate în faza de urmărire penală, îl plasează pe judecător în cazul de incompatibilitate prev.de art.47 cod pr.pen şi echivalează nu doar cu nemotivarea hotărârii ci denotă părtinirea comportamentului său procesual în favoarea acuzării în condiţiile în care nu s-a făcut o judecată proprie a faptelor prezentate prin actul de inculpare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 211 din data de 24 octombrie 2013.

Prin sentinţa penală nr. 375 din 16 octombrie 2012 pronunţată de tribunal au fost condamnaţi:

-inculpatul C. E.. pentru comiterea unei infractiuni de înşelăciune în formă continuată, în baza art.215 al.1,2 si 5 C.pen, si art.41 al.2 C.pen. cu aplic. art.74, 76 al.1 şi 2 C.pen (faptă din perioada 1999-31.12.2002) la pedeapsa de 8 ani închisoare si 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a,b C.pen., cu exceptia dreptului de a alege, după executarea pedepsei principale. In baza art.71 C.pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art.64 lit.a,b C.pen., cu exceptia dreptului de a alege, pe perioada executarii pedepsei principale. În baza art. 121, 122 al.1 lit.d C.pen.,s-a constatat prescrisă răspunderea penală a aceluiaşi inculpat pentru infractiunile prev. de art.291 C.pen., art. 292 C. pen. şi art.43 din Legea 82/1991 rap. la art.289 C.pen. cu aplic. art.41 al.2 C.pen.

-inculpatul A. F. pentru comiterea unei infracţiuni de instigare la înşelăciune în formă continuată prev.de art.25 C.pen. rap. la art.215 al.1, 2 si 5 c.pen., cu aplic. art. 41 al.2 C.pen. ( faptă din perioada 1999-31.12 2002) la pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev.de art.64 lit.a,b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege, după executarea pedepsei principale.

In baza art.71 C.pen.s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art.64 lit.a,b C.pen., cu exceptia dreptului de a alege, pe perioada executării pedepsei principale.

În baza art. 121, 122 al.1 lit.d C.pen., s-a constatat prescrisă răspunderea penală pentru infractiunile prev. de art.25 rap.la art.291 C.pen., art. 292 C. pen. cu aplic.art.41 al.2 c.pen.

Cei doi inculpaţi au fost obligaţi în solidar cu partea responsabilă civilmente SC L-S.C. SRL Filipeşti de Târg, la plata sumei de 49.927.452 024 lei (ROL) despăgubiri civile reprezentand taxe vamale neachitate, către Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti. Inculpaţii au fost obligaţi şi la câte 45.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarele: Prin două rechizitorii având nr. 182/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie-Secţia de urmărire penală şi criminalistică înregistrat la tribunal sub nr. 7018/105/2007 şi nr. 1444/P/2007 al aceluiaşi parchet înregistrat la tribunal sub nr. 4251/105/2008 au fost trimişi în judecată cei doi inculpaţi acuzaţi de comiterea infracţiunilor de mai sus.

La data de 4 noiembrie 2008 cele două dosare: nr.7018/105/2007 şi nr. 4251/105/2008 au fost conexate, prin reunirea cauzelor în scopul unei mai bune administrări a justiţiei.

În faza de cercetare judecătorească au fost luate declaraţii inculpaţilor au fost audiaţi martori a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară şi s-au depus înscrisuri. Pe baza materialului probator administrat în cele două faze ale procesului, tribunalul a stabilit că iniţial, după sesizarea instanţei cu rechizitoriul nr. 182/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie-Secţia de urmărire penală şi criminalistică înregistrat la tribunal sub nr.7018/105/2007 s-a pronunţat o sentinţă de desesizare respectiv sentinţa penală nr. 609/2008 prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea prev.de art. 215 al. 1, 2 şi 5 C.pen.,cu aplicarea art.41 al.2. c.pen., faţă de inculpatul C.E. în infracţiunea prev.de art. 9 lit.b,c din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 al.2. c.p., iar faţă de inculpatul A. F. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea prev.de. art 25 C.pen. rap. la art.215 alin.1, 2 şi 5

8

C.pen.,cu aplicarea art. 41 al.2. c.p., în infracţiunea prev. de art. 25 c.p., rap.la art. 9 lit.b si c din Legea 241/2005 , cu aplicarea art. 41 al.2. c.p, cauza fiind trimisă spre competentă soluţionare la judecătorie.

La rândul său, judecătoria prin sentinţa penala nr.7/12.01.2010 a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor celor doi inculpaţi, din infracţiunile prev.de art. 9 lit.b. şi c cod penal, din Legea 241/2005 în infracţiunile pentru care cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată şi constatând conflictul negativ de competenţă a sesizat Curtea de Apel Ploieşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă. S-a mai arătat că prin sentinţa penala nr.29/8.03.2010 Curtea de Apel Ploieşti a stabilit că încadrarea juridică corectă a faptelor pentru care inculpaţi au fost trimişi în judecată este cea din rechizitoriu, motiv pentru care s-a dispus continuarea judecăţii ca instanţă competentă de către tribunalul, conform încadrării juridice date prin actul de sesizare al instanţei.

În fondul dreptului, tribunalul a stabilit rezumativ vinovăţia celor doi inculpaţi pronunţând sentinţa recurată nr.375 din 16 octombrie 2012. Împotriva acesteia, în termen legal au exercitat apeluri ambii inculpaţi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Motivând apelurile în scris apelanţii-inculpaţi au formulat în esenţă critici comune susţinând rezumativ în principal că sentinţa apelată este afectată de nulitate absolută ceea ce atrage desfiinţarea ei în totalitate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond în raport cu cazul de incompatibilitate prev.de art.47 alin.2 cod pr.pen., iar în subsidiar, că sentinţa este nulă şi datorită lipsei motivării acesteia. Pe fondul cauzei, apelanţii-inculpaţi au criticat de asemenea în comun dezlegarea dată acţiunii penale solicitând achitarea pentru că faptele nu există, nu le-au comis ori le lipseşte vinovăţia ca element constitutiv-invocând temeiurile juridice ale art.10 lit.a, c şi d cod pr.pen, iar în latură civilă au criticat greşita stabilire a obligaţiei de despăgubire atât în privinţa lor cât şi a societăţii parte responsabilă civilmente SC L.-S. C. SRL Filipeştii de Târg. Curtea, examinând sentinţa apelată în raport de criticile formulate de cei doi apelanţi-inculpaţi, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză şi de actele şi lucrările dosarului dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum impune art.371 alin.2 cod pr.pen.,a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia pentru considerentele care succed: Sesizarea instanţei de fond a fost făcută iniţial de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 29 octombrie 2007 când la tribunalul a fost înaintat rechizitoriul nr.182/P/2005, formându-se dosarul penal nr.7018/105/2007. La termenul de judecată din 4 noiembrie 2008 prima instanţă a dispus conexarea la această cauză a dosarului nr.4251/105/2008 cu motivarea că privind pe aceeaşi inculpaţi, referindu-se la fapte similare dar pretins comise într-o altă perioadă dar în aceleaşi locuri, face incidente dispoziţiile art.32 şi art.35 cod pr.pen., pe de o parte iar pe de alta, a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunile prev.de art.215 alin.1,2 şi 5 cod penal, art.43 din Legea nr.82/1991 şi art.289 cod penal în infracţiunea de evaziune fiscală prev.de art.9 alin.1 din Legea nr.241/2005.(filele 165-166 vol.I dosar fond). Ulterior, prin sentinţa penală nr.609 pronunţată la data de 22 decembrie 2008 prima instanţă, luând concluziile părţilor a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpaţilor aşa cum a fost învestită, în infracţiunile de evaziune fiscală în formă continuată prev.de art.9 lit.b şi c din Legea nr.241/2005 cu aplic.art.41 alin.2 cod penal(câte o faptă pentru fiecare din perioada 1999-2003) şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în raport de aceste noi încadrări juridice în favoarea judecătoriei. La rândul său, judecătoria a înregistrat la data de 3 februarie 2009 dosarul declinat sub nr.484/204/2009 iar prin sentinţa penală nr.7 pronunţată la data de 12 ianuarie 2010 a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunile de evaziune fiscală în formă continuată prev.de art.9 lit.b şi c din Legea nr.241/2005 cu aplic.art.41 alin.2 cod penal(câte o faptă pentru fiecare din perioada 1999-2003) în cele cuprinse în actul de inculpare şi, constatând conflictul negativ de competenţă, a sesizat Curtea de Apel Ploieşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă. În dosarul nr.74/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti s-a pronunţat sentinţa penală nr.29 din 8 martie 2010 prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, cu motivarea că art.41 alin.1 cod pr.pen. reglementează situaţia în care instanţa sesizată cu judecarea

9

unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca chiar dacă constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. Această sentinţă, astfel motivată fiind definitivă, pronunţată în regulator de competenţă a clarificat chestiunea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, astfel că dosarul a fost reînregistrat la tribunalul sub acelaşi număr, fixându-se prim termen de judecată la 9 decembrie 2012(vol.II dosar fond). Cauza a fost instrumentată şi soluţionată prin sentinţa apelată nr. 375 din 16 decembrie 2012, de acelaşi judecător care a pronunţat şi sentinţa penală nr.609 pronunţată la data de 22 decembrie 2008, făcând astfel incidente dispoziţiile art.47 alin.2 cod pr.pen. privind cazul de incompatibilitate potrivit cu care nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.

Prin Decizia în interesul legii nr.I din 16 ian.2006 a Secţiilor Unite ale ÎCCJ (publicată în Monitorul Oficial al României nr.291 din 31 martie 2006) a fost admis recursul în interesul legii privind aplicabilitatea dispoziţiilor art.47(2) cod pr.pen., decizându-se că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

Această dezlegare, obligatorie pentru instanţe conform art.4145 alin.4 cod pr.pen.,are în vedere ipoteza în care judecătorul dispune anterior judecăţii, schimbarea încadrării juridice a faptei din actul de inculpare şi consecvent acestei soluţii, se pronunţă prin hotărâre asupra acestei noi încadrări juridice, stabilind sau nu răspunderea penală a persoanei trimise în judecată.

Spre deosebire de ipoteza de mai sus, în cauza de faţă acelaşi judecător-care iniţial şi-a exprimat părerea pe care a expus-o prin sentinţa penală nr.609 pronunţată la data de 22 decembrie 2008 în termeni clari, neechivoci în sensul că activitatea infracţională a celor doi inculpaţi trimişi în judecată nu îmbracă forma infracţiunilor pentru care a fost sesizată instanţa ci pe aceea a infracţiunilor de evaziune fiscală în raport de care şi-a declinat competenţa în favoarea instanţei inferioare(judecătoria) ulterior, prin sentinţa penală nr.375 din 16 decembrie 2012, inconsecvent cu propria opinie şi fără să argumenteze ce elemente de fapt sau de drept au determinat noua sa părere asupra încadrării juridice a faptelor, a stabilit răspunderea penală a inculpaţilor pentru fiecare dintre infracţiunile deduse judecăţii prin cele două rechizitorii conexate şi a dispus condamnarea acestora, respectiv constatarea intervenţiei prescripţiei răspunderii penale pentru unele dintre fapte, astfel cum s-a expus în cele ce preced.

Această modalitate nu numai că nu face incidentă decizia în interesul legii sus-citată dar îl plasează pe judecătorul fondului în cazul de incompatibilitate prevăzut de art.47 alin.2 cod pr.pen., de asemenea sus-citat fiindcă face dovada lipsei sale de imparţialitate, principiu fundamental care guvernează actul de justiţie, înscris atât în Constituţie (art.124 alin.2) cât şi în art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Stabilind că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, legea fundamentală garantează dreptul oricărei persoane la actul de justiţie ce trebuie guvernat între altele şi de imparţialitate, ca şi principiu de bază al unei societăţi democratice şi al unui stat de drept.

Dacă în legislaţia penală naţională expresia acestui principiu constituţional este reglementată prin stabilirea cazurilor de incompatibilitate cuprinse în Secţiunea 1 din Capitolul II al codului de procedură penală, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului(denumită în continuare CEDO) care face parte din dreptul intern acţionând prioritar în conformitate cu art.20 din Constituţie, imparţialitatea este expres definită în art.6 prf.1 şi se referă în esenţă, conform jurisprudenţei dezvoltate de instanţa de contencios european, la încrederea pe care o instanţa într-o societate democratică trebuie sa o inspire publicului.

Conform Principiilor Generale enunţate în Hotărârea Micallef contra Maltei, imparţialitatea denotă absenţa prejudecăţii sau a părtinirii, existenţa sau inexistenţa acestora putând fi testată pe mai multe căi.O instanţă este prezumată a fi imparţială, până la proba contrară. Ca probe contrarii, se pot avea în vedere, printre altele, ostilitatea sau reaua-intenţie manifestată de judecător, din motive personale ori convingerile intime ale acestuia.

În hotărârea CEDO pronunţată în data de 26 aprilie 2011 în cauza Steulet c. Elveţiei (cererea nr. 31351/06) Curtea s-a pronunţat cu privire la imparţialitatea unui judecător care a calificat în cadrul unei decizii jurisdicţionale drept „şicanatoare” plângerea penală introdusă de o persoană.

10

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=884682&portal=hbkm&source=externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649

Curtea a statuat că soluţia dată de acelaşi judecător într-un alt proces ce îl privea pe acelaşi reclamant nu poate fi considerată, ipso facto, ca fiind afectată de parţialitate.

Pentru a reţine că art. 6 prf. 1 din Convenţie nu a fost încălcat, Curtea a constatat, în primul rând, că adjectivul „şicanator” este întâlnit atât în jurisprudenţa tribunalelor elveţiene, cât şi în doctrină, şi nu reprezintă un termen utilizat exclusiv cu scopul de a evidenţia o judecată de valoare depreciativă cu privire la personalitatea reclamantului, ci mai degrabă un concept juridic ce prezintă o semnificaţie tehnică.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte participarea aceluiaşi judecător în procese diferite ale aceluiaşi reclamant, s-a reţinut că nu este de natură a pune sub semnul îndoielii imparţialitatea judecăţii, din moment ce era vorba despre un proces total distinct, judecătorul neavând a statua de mai multe ori asupra aceloraşi chestiuni. Cu titlu de principiu, Curtea a amintit, în cauza Padovani c. Italiei (26 februarie 1993, paragraf 27) că este fundamental ca într-o societate democratică tribunalele să inspire încredere justiţiabililor, art. 6 par. 1 din Convenţie impunând ca fiecare instanţă să fie imparţială(par. 35-38).Imparţialitatea poate fi apreciată sub diverse aspecte, distingându-se un demers subiectiv, ce tinde a determina ceea ce judecătorul gândeşte în forul său interior într-o cauză anume, şi un demers obiectiv, cu scopul de a cerceta dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa (Piersack c. Belgiei, 1 octombrie 1982, par. 30, şi Grieves c. Regatului Unit -16 decembrie 2003, nr. 57067/00, par. 69).

Graniţa dintre cele două noţiuni nu este însă ermetică, din moment ce nu numai conduita unui judecător poate, din punct de vedere al unui observator exterior, să atragă îndoieli obiectiv justificate cu privire la imparţialitatea sa, ci poate fi vorba şi despre convingerea sa personală (Kyprianou c. Ciprului-nr..73797/01 prf. 119). Analiza jurisprudenţei Curţii permite a se distinge între două tipuri de situaţii susceptibile a reprezenta o lipsă de imparţialitate a judecătorului. Dacă primul este de ordin funcţional şi priveşte cazurile în care conduita personală a judecătorului nu este deloc discutabilă ci spre exemplu, exercitarea de către aceeaşi persoană a unor funcţii diferite în cadrul procesului judiciar (Piersack, citată anterior), suscită dubii obiectiv justificate cu privire la imparţialitatea instanţei al doilea tip de situaţii este de ordin personal, raportându-se la conduita judecătorilor într-o cauză anume.

O astfel de conduită poate fi suficientă pentru a ridica unele temeri legitime şi obiectiv justificate (a se vedea cauza Buscemi c. Italiei, nr. 29569/95, par. 67), dar ea poate ridica o problemă în egală măsură şi în cadrul demersului subiectiv (Lavents c. Letoniei, 28 noiembrie 2002, nr. 58442/00, par. 118-119).

Din această perspectivă, depinde de circumstanţele conduitei litigioase modul în care se recurge la testul obiectiv sau subiectiv. Curtea a subliniat în mai multe rânduri că imparţialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară (Hauschildt c. Danemarcei, 24 mai 1989, par. 47).Simpla circumstanţă ca un magistrat să se fi pronunţat deja în cadrul unui alt proces privindu-l pe acelaşi reclamant nu poate aduce, prin ea însăşi, atingere imparţialităţii judecătorului (a contrario, cauza Indra c. Slovaciei, 1 februarie 2005, nr. 46845/99, par. 51-53).

Alta este situaţia, însă, în cazul în care hotărârile anterioare conţin referinţe sau anticipări cu privire la litigii ce urmează a fi tranşate (Craxi III c. Italiei, decizie din 14 iunie 2001, nr. 63226/00) sau dacă chestiunile abordate în cursul celei de-a doua proceduri sunt analoage celor cu privire la care judecătorul s-a pronunţat anterior (Mancel şi Branquart c. Franţei, 24 iunie 2010, nr. 22349/06, prf. 37).

Această din urmă ipoteză se regăseşte în cauza de faţă sub două aspecte: pe de o parte este fără putinţă de tăgadă că prin sentinţa penală nr.609 pronunţată la data de 22 decembrie 2008 judecătorul constituit în instanţă de fond şi-a exprimat părerea cu privire la acţiunea penală dedusă judecăţii, câtă vreme a analizat în concret încadrările juridice ale faptelor cu care a fost învestit prin ambele rechizitorii(fila 177 verso alin.5 din dosar 7018/105/2007 vol.I ataşat) şi a hotărât printr-o sentinţă definitivă să se dezînvestească.

Ulterior, dovedind lipsă de imparţialitate, deşi îşi exprimase printr-un act procedural definitiv opinia în legătură cu acţiunea penală exercitată de acuzare, a continuat judecata, pronunţând şi sentinţa penală nr.375 din 16 decembrie 2012 în considerentele căreia a argumentat eronat că”prin sentinţa penală nr.29/8.03.2010 a Curţii de Apel Ploieşti s-a dispus ca încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată este cea din rechizitoriu”(fila 189 alin.5 dosar 7018/105/2007 vol.III).

11

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=870469&portal=hbkm&source=externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649

În realitate, sentinţa Curţii de Apel Ploieşti nr. 29/8.03.2010 care a soluţionat conflictul negativ de competenţă, având rolul de regulator al competenţei, nu cuprinde nicio referire la corecta sau greşita încadrare juridică a faptelor ci este motivată pe incidenţa dispoziţiilor art.41 alin.1 cod pr.pen. în sensul că o instanţă sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca chiar dacă constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare, ceea ce a determinat stabilirea competenţei în favoarea tribunalului iniţial sesizat de parchet.

Drept urmare Curtea nu a identificat în regulatorul de competenţă nicio menţiune de natură a justifica conduita procesuală a judecătorului fondului care s-a considerat învestit cu judecata acţiunii penale potrivit încadrărilor juridice ale celor două rechizitorii pe de o parte, iar pe de alta, nu se regăsesc în considerentele vreunei încheieri de şedinţă ori ale sentinţei pronunţate ulterior motivele ce l-au determinat pe judecător să renunţe la opinia sa anterioară privind încadrarea juridică a faptelor considerate iniţial a întruni elementele infracţiunii de evaziune fiscală, pentru ca apoi să fie reconsiderate infracţiuni de înşelăciune agravată sub forma autoratului ori a instigării.

În egală măsură, Curtea consideră că lipsa de imparţialitate este dovedită şi prin motivarea sentinţei apelate. Analizând considerentele acesteia, se constată că situaţia de fapt din cele două acte de sesizare a instanţei este preluată identic, cu aceiaşi termeni şi aceleaşi expresii ca reprezentând analiza făcută de prima instanţă câtă vreme după sintagma”examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoare” este redată integral prin copiere situaţia de fapt prezentată în rechizitoriul nr.182/P/2005 vol.I, la pct.G denumit situaţia de fapt, de la paginile 23 la 71, exact în succesiunea alineatelor înscrise în actul de inculpare ca şi în sentinţă la filele 189 alin.ultim până la fila 197 alin.6 (vol.III dosar fond).

În Cauza Kiprianou contra Greciei sus-citată, CEDO a constatat că din conduita procesuală a instanţei, care a culminat cu motivarea hotărârii, se putea desprinde lipsa unei impartialităţi. Au fost avute în vedere iniţierea unor proceduri sumare, cuvintele folosite în motivarea deciziei, toate acestea denotând eşecul detaşării judecătorilor de situaţia existentă.

Lipsa evidentă din sentinţa apelată a unei argumentaţii proprii coroborată cu însuşirea integrală şi necondiţionată a situaţiei de fapt prezentate de acuzare, inclusiv referirea la probe prin citarea identică în conţinutul considerentelor, a unor pasaje din declaraţiile martorilor şi a unora dintre concluziile expertizelor de specialitate dispuse şi efectuate în faza de urmărire penală precum şi a calităţii de pretins asociat a inculpatului C.E. în societatea SC L.-S. C. SRL Filipeştii de Târg, calitate pe care nu a avut-o niciodată fiind exclusiv administrator al acesteia, aşa cum s-a arătat deja, echivalează nu doar cu nemotivarea hotărârii ci denotă părtinirea comportamentului procesual în favoarea acuzării în condiţiile în care nu s-a făcut o judecată proprie a faptelor prezentate în actele de sesizare, nu s-a argumentat luarea în considerare a unora dintre depoziţiile martorilor date în faza nepublică a procedurii şi asupra cărora cu prilejul cercetării judecătoreşti aceştia au revenit, de ce probleme esenţiale ce au fost supuse examinării instanţei de fond nu au constituit obiectul verificării ce trebuia exercitată în conformitate cu dispoziţiile care reglementează judecata în primă instanţă.

Astfel, confirmând în întregime situaţia de fapt expusă de acuzare, judecătorul fondului nu a motivat de exemplu: de ce concluziile expertizei în specialitatea industrie alimentară administrată în faţa sa (Exp.S.B.I.) au fost înlăturate preferându-se valorificarea concluziilor unei expertize similare efectuate în faza de urmărire penală dar de un expert având o altă specialitate decât cea la care se referă activitatea pretins infracţională, de ce concluziile expertizei contabile-efectuate de asemenea doar în faza nepublică a procedurii judiciare (exp.V. P.)-nu au fost verificate punctual prin prisma depoziţiilor martorilor salariaţi ai societăţii care au avut legătură directă cu procesul de producţie precum şi a rapoartelor de producţie întocmite în perioada vizată şi nu în ultimul rând cu declaraţiile autentificate la notarul public făcute pe proprie răspundere de inculpatul C.E. privind capacitatea tehnologică de procesare a materiei prime, care sunt motivele pentru care depoziţia martorului P.S. N.-medic veterinar al societăţii, dată în faza cercetării judecătoreşti guvernate de principiile statului democratic de drept, a fost înlăturată dându-se valenţă juridică celei luate aceluiaşi martor în faza nepublică a procesului, etc.

Pentru toate aceste motive, Curtea constatând că apelurile sunt fondate în privinţa criticii principale formulate de apelanţii-inculpaţi, ceea ce face de prisos analizarea celorlalte aspecte supuse examinării instanţei de control judiciar, în temeiul art. 379 pct.2 lit.b cod pr.pen., rap.la art.197 alin.2 şi art.47 alin.2 din acelaşi cod, le-a admis cu consecinţa desfiinţării în tot a sentinţei

12

penale nr.375 din 16 octombrie 2012 pronunţată de tribunalul trimiţând cauza spre rejudecare la prima instanţă, pentru ca aceasta în condiţii de imparţialitate şi independenţă să pronunţe o nouă hotărâre prin aplicarea corectă a tuturor principiilor şi garanţiilor unui proces echitabil şi fundamentată în fapt şi în drept pe baza probatoriilor al căror examen de legalitate şi temeinicie trebuie să-l exercite efectiv inclusiv prin luarea în considerare a apărărilor formulate de inculpaţi pe calea apelurilor de faţă.

(Judecător Simona Petruţa Buzoianu)

[3] Individualizarea pedepsei. Criterii pentru stabilirea cuantumului şi a modalităţii de executare a sancţiunii de drept penal în raport de scopul pe care aceasta trebuie să îl îndeplinească.

Cod penal, art. 52, art. 72

La individualizarea pedepsei aplicate pentru infracţiunea comisă, instanţa fondului deşi a argumentat că inculpatul este recidivist, fiind multiplu condamnat anterior, a orientat în mod nejustificat sancţiunea penală înspre minimul special dat de noile limite calculate după reducerea cu o treime a acestora, potrivit art.3201 alin.7 cod pr.pen, astfel că pedeapsa nu este proporţională cu fapta săvârşită care, prin consecinţele produse asupra victimei coroborate cu persoana inculpatului, are o gravitate deosebită ce trebuia sancţionată pentru a răspunde exigenţelor de represiune, corecţie, prevenţie şi reeducare a infractorului.


Prin sentinţa penală nr.722/10.09.2013 judecătoria l-a condamnat pe inculpatul M. V la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, faptă prev.şi ped.de art.182 alin.2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a şi b Cod penal şi art. 320 1 alin.7 Cod procedură penală.

Conform art. 33 lit. a cod penal a constatat că prezenta infracţiune este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 388/10.05.2011 a a aceleiaşi instanţe şi pe care a descontopit-o în componentele sale pe care apoi, potrivit art. 36 alin. 1 Cod penal le-a recontopit, stabilind pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, sporită cu 6 luni, astfel că a dispus ca în final inculpatul să execute în total 5 ani şi 6 luni închisoare.

S-a constatat că inculpatul este arestat în executarea unei pedepse definitive. În temeiul art. 36, alin. 3 Cod penal s-a scăzut din pedeapsa aplicată perioada în care inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv, precum şi în executarea pedepsei definitive, începând cu data de 25.02.2011, la zi.

S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 448/2011 emis în baza Sentinţei penale nr. 388/10.05.2011 a judecătoriei şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei în baza prezentei sentinţe.

S-a luat act că partea vătămată N. S. nu s-a constituit parte civilă. Conform art. 14 alin. 3, lit. b Cod procedură penală cu referire la art.998 Cod civil a fost

obligat inculpatul la plata a 3948,25 lei despăgubiri civile reprezentând daune materiale către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă B..

Potrivit art. 191 Cod procedură penală inculpatul a fost obligat şi la 500 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut rezumativ că în noaptea de 10.02.2011, în jurul orelor 23,30 inculpatul M.V. i-a aplicat părţii vătămate N. S. mai multe lovituri

13

cu pumnii şi picioarele în zona capului şi abdomenului cu consecinţa producerii unor traumatisme cranio-faciale şi abdominale, care au necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijiri medicale şi care i-au pus în primejdie viaţa.

Conform raportului de expertiză medico-legală nr. A14/50/777/26.04.2011, urmare loviturilor primite, victima a suferit un traumatism cranio-facial cu escoriaţii şi echimoze faciale şi un traumatism abdominal, contuzie renală bilaterală cu hematurie macroscopică. Datorită celui din urmă traumatism, după pregătirea preoperatorie, în data de 19.02.2011, partea vătămată a fost supusă unei intervenţii chirurgicale, practicându-se cistorafia (sutura vezicii urinare).

Spitalul Judeţean de Urgenţă B. unde victima a fost internată în perioada 11.02-02.03.2011-Secţia Chirurgie-Urologie, prin adresa nr.9978/03.06.2013 s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 3.948,25 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare.

Înaintea începerii cercetării judecătoreşti, inculpatul a declarat că recunoaşte fapta reţinută în actul de sesizare şi nu solicită administrarea de probe solicitând ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte.

Situaţia de fapt astfel reţinută prin actul de inculpare şi recunoscută de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182, alin.2, Cod penal cu aplicarea art. 37, lit. a şi b, Cod penal.

Starea de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b, Cod penal este atrasă de condamnarea inculpatului prin sentinţa penală nr.5/04.01.2002 a judecătoriei, la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsă executată până la 8 iunie 2001 iar cea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit.a Cod penal, este dată de condamnarea anterioară a inculpatului la o pedeapsă de 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 439/26.05.2008 pronunţată de aceeaşi judecătorie , pedeapsă executată în perioada 31.12.2008-14.08.2010, când a fost liberat condiţionat cu un rest de pedeapsă rămas neexecutat de 472 zile, iar prezenta faptă a fost săvârşită anterior împlinirii acestei durate.

La dozarea pedepsei aplicate, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 Cod penal dar şi statutul său de recidivist şi i-a aplicat acestuia pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit.a Cod penal, constatând că infracţiunea din cauza de faţă este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv anterior, a descontopit pedeapsa de 5 ani închisoare în pedepsele componente de 5 ani închisoare, 4 ani închisoare, 2 ani închisoare, 3 ani închisoare şi 472 zile închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.439/26.05.2008 a judecătoriei, pentru care a dispus revocarea liberării condiţionate.

Apoi, în baza art. 36 alin.1 cod penal a contopit toate pedepsele şi menţinând revocarea liberării condiţionate pentru restul de pedeapsă de 472 zile închisoare, rămas neexecutat, a stabilit pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare pe care a sporit-o cu 6 luni motivat de numărul infracţiunilor săvârşite şi de pericolul social al acestora, astfel că pedeapsa finală ce va fi executată de inculpat este de 5 ani şi 6 luni închisoare.

Instanţa de fond a constatat că inculpatul este arestat în executarea unei pedepse definitive şi în temeiul art. 36 alin. 3 cod penal, a scăzut din pedeapsa aplicată spre executare, perioada în care inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv, precum şi perioada executată, începând cu data de 25.02.2011- la zi.

Pe cale de consecinţă, a fost anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 448/2011 emis în baza sentinţei penale nr. 388/10.05.2011 a judecătoriei şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei în baza prezentei sentinţe.

În latură civilă, instanţa a lua act că partea vătămată N. S. nu s-a constituit parte civilă.Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a exercitat recurs Parchetul de pe lângă

judecătorie, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.Sub un prim aspect, recurentul-parchet a susţinut că pedeapsa aplicată de instanţa fondului

nesocoteşte criteriile de individualizare şi nu ţine seama de starea de recidivă postcondamnatorie şi executorie în care inculpatul se află şi nici de urmările produse asupra victimei căreia viaţa i-a fost primejduită de agresiunea exercitată asupra sa prin cauzarea unor traumatisme cranio-faciale şi abdominale vindecabile în 30-35 zile de îngrijiri medicale. Sub un al doilea aspect, s-a criticat omisiunea aplicării dispoziţiilor art.7 din Legea nr.76/2008 referitoare la prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii

14

profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, în condiţiile în care infracţiunea comisă de acesta se află printre cele prevăzute în actul normativ sus-citat. Curtea, verificând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi a actelor şi lucrărilor dosarului dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept astfel cum prevede art.3856 alin.3 cod pr.pen., în limita motivelor de casare prev.de art.3859 alin.3 din acelaşi cod, a constatat că este afectată legalitatea şi temenicia acesteia, pentru considerentele care succed: Prima instanţă a analizat în mod corect şi complet actele şi lucrările dosarului şi a stabilit răspunderea penală a inculpatului M.V. pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă pevăzută de art.182 alin.2 cod penal şi pe care acesta a recunoscut-o solicitând ca judecata sa să aibă loc conform procedurii simplificate de judecată pentru a beneficia de reducerea limitelor pedepsei, aşa încât instanţa de fond a evocat şi aplicat corect dispoziţiile art.3201 alin 7 cod pr.pen. Cu toate acestea, la individualizarea pedepsei aplicate pentru infracţiunea comisă, instanţa fondului deşi a argumentat că inculpatul este recidivist, fiind multiplu condamnat anterior, a orientat în mod nejustificat sancţiunea penală înspre minimul special dat de noile limite calculate după reducerea cu o treime a acestora, potrivit art.3201 alin.7 cod pr.pen, adică acelea cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 6 ani şi 8 luni închisoare. Astfel, Curtea a considerat că pedeapsa de 2 ani închisoare este nejustificat de blândă, nefiind proporţională cu fapta săvârşită care, prin consecinţele produse asupra victimei coroborate cu persoana inculpatului, are o gravitate deosebită ce trebuia sancţionată astfel încât pedeapsa să răspundă exigenţelor de represiune, corecţie, prevenţie şi reeducare a infractorului.

În egală măsură, potrivit fişei de cazier judiciar aflate la fila 65 dosar urm.pen., inculpatul M. V. a fost condamnat anterior prin sentinţa penală nr. 388/10.05.2011 a judecătoriei, definitivă prin decizia penală nr. 993/07.07.2011 a Curţii de Apel Ploieşti la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat şi conducerea unui autovehicul fără permis iar prin sentinţa penală nr.439/26.05.2008 a aceleiaşi judecătorii, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea unor infracţiuni de furt calificat.

Aceste pedepse anterioare dovedesc rezistenţa opusă de inculpat faţă de procesul de reeducare şi îndreptare dar atrag şi incidenţa dispoziţiilor art.37 lit.a şi b cod penal referitoare la recidiva poscondamnatorie şi cea postexecutorie în care inculpatul se află, aşa cum în mod corect a stabilit instanţa fondului.

Perseverenţa infracţională, înţeleasă ca stăruinţa şi insistenţa în atitudinea de a intra în conflict cu legea penală, nu poate fi negată şi constituie un element important în procesul de individualizare a pedepsei care diferenţiază o persoană ce nu a săvârşit infracţiuni în decursul existenţei sale, de cea care a comis astfel de fapte şi care atrag agravarea răspunderii sale penale în condiţii de recidivă postexecutorie.

Este de netăgăduit că pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în aşa manieră încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii şi să evite în viitor comiterea unor fapte antisociale.

Astfel, după o condamnare în anul 2008 la pedeapsa de 3 ani închisoare executată în regim de detenţie între 31 decembrie 2008 şi 14 august 2010, când a fost liberat condiţionat-având un rest de pedeapsă neexecutat de 472 zile închisoare- inculpatul M. V. a comis din nou-în timpul liberării condiţionate-alte infracţiuni pentru care a fost din nou condamnat, în anul 2011 la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare, în condiţiile în care activitatea sa infracţională a început încă din anul 1991 când a fost întâia dată condamnat pentru comiterea unor infracţiuni de furt calificat pentru care a fost arestat preventiv şi apoi încredinţat colectivului de muncă pentru 2 ani.

În aceşti termeni, în mod judicios recurentul-parchet a criticat soluţia primei instanţe în privinţa individualizării pedepsei aplicate inculpatului pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, în condiţiile aplicării art.3201 cod pr.pen. dar şi ale recidivelor postcondamnatorie şi postexecutorie în care acesta se află, solicitarea agravării răspunderii sale penale prin majorarea cuantumului pedepsei penale fiind deplin justificată. Drept consecinţă, reţinând ca fiind fondată şi cea de a doua critică a recurentului referitoare la omisiunea primei instanţe de a dispune prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilelor genetice ale acestuia în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, deşi dispoziţiile art.7 din Legea nr.76/2008, Curtea a casat în parte în latură penală sentinţa şi rejudecând

15

în fond, a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare stabilită prin sentinţa recurată în pedepsele componente de: 2 ani închisoare aplicată inculpatului pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă prev.de art.182 alin.2 cod penal cu aplic.art.37 lit.a şi b cod penal şi cu aplic.art.3201 alin.7 cod pr.pen, 5 ani închisoare, 4 ani închisoare, 2 ani închisoare, 3 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr.388/10.05.2011 a judecătoriei şi 472 zile închisoare, rest rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.439/26.05.2008 a aceleiaşi judecătorii, pentru care s-a revocat liberarea condiţionată conform sentinţei penale nr. 388/10.05.2011 precum şi sporul de pedeapsă de 6 luni închisoare. Apoi, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă prev.de art.182 alin.2 cod penal cu aplic.art.37 lit.a şi b cod penal şi cu aplic.art.3201 alin.7 cod pr.pen., de la 2 ani închisoare la 3 ani şi 6 luni închisoare pe care, în baza art.36 alin. 1 cod penal a contopit-o cu pedepsele componente precum şi cu sporul de pedeapsă de 6 luni închisoare aplicat prin sentinţa penală nr.388/10.05.2011 a Judecătoriei Buzău stabilind pedeapsa rezultantă cea mai grea aceea de 5 ani şi 6 luni închisoare care va fi executată de inculpat. În baza art. 36 alin. 3 cod penal a dedus din pedeapsa rezultantă, perioada executată de inculpat de la 25.02.2011-la zi. În egală măsură, în baza art.7 din Legea nr.76/2008 a dispune prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilelor lor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, menţinând în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

( Judecător Simona Petruţa Buzoianu )

[4] Citarea nelegală a inculpatului. Casare cu trimitere la prima instanţă.

Cod proc. penală, art.177, art. 291, art.38515, art. 3856

În cazul în care judecarea cauzei la instanţa de fond a avut loc în lipsa inculpatului, care nu a fost legal citat, deşi a indicat adresa la care locuia atât timpul urmăririi penale, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, soluţia care se impune este de casare a sentinţei şi trimitere a cauzei la prima instanţă, pentru rejudecare, cu citarea legală a tuturor părţilor.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1402 din 15 octombrie 2013.

Prin sentinţa penală nr.105/11.06.2013 pronunţată de Judecătoria M, în baza art.2151 al.1 C.pen. cu aplic. art.41 al.2 C.pen., inculpatul PMD a fost condamnat la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată, faptă din perioada 31.03.2011 – 07.04.2011, parte vătămată SC S SRL Mizil.

Inculpatului i s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prevăzută de art.71 al.2 C.penal

În baza disp.art.81 C.pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, calculat conform art.82 C.pen. În baza art.71 alin.5 C.pen., a fost suspendată executarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege, aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de mai sus.

În baza art.359 C.pr.pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art.83 şi 84 C.pen., privind revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare sau al neexecutării obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare.

În baza art.346 C.pr.pen. rap. la art.14 al.3 şi art.346 C.pr.pen. raportat la art.998 - 999 C.civ. vechi şi art.3 din Legea nr.71/2011 de aplicare a Noului Cod Civil, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de SC S SRL şi a fost obligat inculpatul să plătească SC S SRL suma de

16

10.612,66 lei (din care 10.192,66 lei reprezintă contravaloarea combustibilului însuşit fără drept, iar 420 lei reprezintă suma retrasă de pe cardul părţii vătămate, fără drept).

Au fost respinse în rest pretenţiile părţii civile.În baza art.199 al.3 C.pr.pen. s-a dispus scutirea dl. avocat BI de plata amenzii în cuantum

de 500 lei, aplicată prin încheierea din 13.05.2013.În temeiul art.191 al.1 C.pr.pen., inculpatul fost obligat la plata sumei de 600 lei,

reprezentând cheltuieli judiciare către stat, iar în conformitate cu disp. art.193 al.2 C.pr.pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată avansate de partea vătămată – onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr.336/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria M s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului PMD, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată prev. de art.2151 alin.1 C.pen. cu aplic. art.41 al.2 C.pen.

Prin actul de sesizare a instanţei de fond s-a reţinut în sarcina inculpatului PMD că, în perioada 31.03-07.04.2011, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de şofer la SC S SRL Mizil, şi-a însuşit cantitatea de 1727 litri motorină, prin folosirea unui card primit de la angajator în scopul alimentării cu combustibil a autocamionului încredinţat spre exploatare, cauzând un prejudiciu în cuantum de 15.000 lei, care nu a fost acoperit.

Situaţia de fapt astfel reţinută prin actul de sesizare a rezultat din următoarele mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale: sesizarea părţii vătămate şi declaraţii (filele 5, 21 -23, 50-54), documente depuse de partea vătămată (filele 39-41), contractul individual de muncă al inculpatului ( filele 6-8), fişa postului (filele 9-11) şi decizia de desfacere a contractului de munca (fila 42), adresa de la ITM Prahova (f.12), suport electronic tip CD şi documentele transmise de SC M C SRL Braşov (filele 14-20), declaraţiile martorilor (filele 24-25,43-44) şi declaraţiile inculpatului (filele 27-29,55-59).

Audiat în cursul urmăririi penale inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, declarând că nu a avut reprezentarea faptului că săvârşeşte ceva ilegal şi a folosit cardul de combustibil cu acordul angajatorului, pentru a-şi recupera drepturile salariale.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că inculpatul PMD a fost angajat al părţii vătămate SC S SRL Mizil, în funcţia de şofer, aşa cum atestă contractul individual de muncă pe durată determinată nr.0000115/1/29/24.03.2011, înregistrat la ITM Prahova.

În această calitate, inculpatul a primit spre exploatare de la angajator autocamionul cu nr. de înmatriculare ........., destinat în principal transportului internaţional de mărfuri, iar la data de 25.03.2011 s-a dispus în sarcina sa efectuarea unei curse în Germania.

Potrivit Regulamentului de ordine interioară al părţii vătămate, la plecarea în cursă inculpatul a primit actele maşinii, scrisoarea de transport marfă, foaia de parcurs, licenţele de transport şi două carduri. Unul dintre cele două carduri era în valută, în limită de 100 euro (pentru plata taxelor şi a diurnei) şi altul pentru alimentare cu motorină.

Cardul de combustibil era emis de Diesel One 24 România şi se putea folosi la anumite staţii de alimentare cu carburanţi din ţară şi străinătate în limita a 1000 litri pe zi, dar nu mai mult de 2000 litri pe săptămână, urmând ca, după finalizarea cursei, şoferul să prezinte la societate foaia de parcurs şi bonurile de alimentare pentru decont.

Inculpatul a efectuat cursa în Germania în perioada 25-31.03.2011, iar la întoarcere a descărcat marfa la Sfântu Gheorghe, după care a primit ordin de încărcare marfă din Braşov şi dispoziţie de descărcare Chiajna. La Braşov inculpatul a încărcat parţial camionul, urmând ca diferenţa de marfă să o încarce din Ploieşti, după care să-şi continue drumul către destinaţie.

Ulterior, inculpatul a primit dispoziţie de a încărca marfă de la Kaufland Ploieşti pentru Germania, însă a refuzat efectuarea cursei şi, după o discuţie telefonică cu martorul BL, administratorul SC S SRL, a abandonat autocamionul, lăsând în cabina acestuia cheile şi documentele, nu şi cardul de alimentare combustibil, pe care l-a luat cu el.

Potrivit extraselor de cont depuse la dosarul de urmărire penală (filele 18-20), în perioada imediat următoare inculpatul a folosit cardul de alimentare, alimentând mai multe autovehicule în Braşov, cu cantitatea de 1727 litri motorină în valoare de 10.192,66 lei.

17

La termenul de judecată din data de 22 aprilie 2013, citat fiind la domiciliul indicat de SEIP, precum şi la imobilul unde locuieşte fără forme legale, inculpatul a trimis cerere pentru lipsă de apărare (fila 21 dosar), încuviinţată de instanţă.

La termenul de judecată din data de 20 mai 2013, faţă de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală şi faţă de poziţia procesuală a inculpatului, care nu s-a prezentat în faţa instanţei, dar nici nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, instanţa a apreciat că se impune efectuarea cercetării judecătoreşti, motiv pentru care a dispus citarea şi audierea, în şedinţă publică, a martorilor din acte – numiţii BL, GM şi MM.

Inculpatul nu a solicitat şi nu a administrat nicio probă în apărare.În cursul urmăririi penale inculpatul a declarat că, înainte de plecarea în cursa de Germania,

a stabilit cu administratorul firmei SC S SRL, martorul BL, ca, în cazul în care acesta din urmă nu va avea bani să-l plătească, inculpatul să poată achiziţiona motorină cu ajutorul cardului încredinţat de societatea angajatoare, până la concurenţa sumei datorate pentru cursa externă.

Susţinerile inculpatului nu sunt însă confirmate de niciuna dintre probele administrate, declaraţiile martorilor BL (administratorul părţii vătămate) şi ale celorlalţi doi martori, coroborându-se cu înscrisurile depuse de părţi – inclusiv contractul de muncă înregistrat la ITM Prahova (fila 6 d.u.p.) atestând, aşa cum susţine administratorul societăţii angajatoare, că, pentru serviciul prestat ca şofer la SC S SRL, PMD primea un salariu de 740 lei.

Instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt expusă mai sus coroborând probele administrate în cursul urmăririi penale cu cele administrate în cursul judecăţii, în primul rând înscrisuri, dar şi declaraţiile martorilor şi ale părţii vătămate. În acest sens, instanţa a reţinut că inculpatul PMD şi-a însuşit cantitatea de 1727 litri motorină, prin folosirea fără drept a cardului primit de la angajator în scopul alimentării cu combustibil a autocamionului încredinţat spre exploatare.

S-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului PMD care, în perioada 31.03-07.04.2011, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de şofer la SC S SRL Mizil, şi-a însuşit cantitatea de 1727 litri motorină prin folosirea unui card primit de la angajator în scopul alimentării cu combustibil a autocamionului încredinţat spre exploatare, cauzând un prejudiciu în cuantum de 15.000 lei, neacoperit, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, prevăzută de art.2151 al.1 C.pen. cu aplic.art.41 al.2 C.pen.

Potrivit art.2151 al.1 C.pen., delapidarea este infracţiunea care constă în folosirea, însuşirea sau traficarea de un funcţionar, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, dacă prin aceasta s-a produs un prejudiciu.

Elementul material al laturii obiective al infracţiunii de delapidare îl constituie acţiunea inculpatului de a-şi însuşi contravaloarea a 1727 litri motorină, folosind în acest scop, fără drept, cardul încredinţat de partea vătămată (persoană juridică). Urmarea imediată constă în scoaterea definitivă a contravalorii combustibilului vândut (a banilor) din sfera patrimonială a persoanei vătămate şi producerea unei pagube acesteia.

Legătura de cauzalitate rezultă din chiar materialitatea faptei.Inculpatul a acţionat cu intenţie directă, astfel cum este configurată prin art.19 al.1 pct.1 lit.a

C.pen., prevăzând şi urmărind producerea rezultatului faptelor sale, fapta fiind săvârşită în scopul de a obţine un folos material injust, respectiv sumele de bani reprezentând contravaloarea combustibilului înstrăinat.

Potrivit art.1 din Legea nr.22/1969, gestionar, în înţelesul legii, este acel angajat al unui agent economic care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a unui agent economic, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile. Or, potrivit probelor administrate în cursul urmăririi penale, inculpatul avea, prin fişa postului, atribuţii de gestionar în sensul celor prevăzute de art.1 din Legea nr.22/1969, prin primirea de la societate a cardului de combustibil în vederea alimentării autocamionului încredinţat spre exploatare, pe timpul efectuării cursei de transport mărfuri, în ţară şi străinătate, inculpatul dobândind implicit si calitatea de gestionar de fapt, în raport de cantitatea de carburant gestionată prin folosirea acelui instrument electronic, in scopul stabilit de angajator.

Pentru aceste motive, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului, considerând că vinovăţia acestuia a fost pe deplin dovedită în cauză, iar la individualizarea pedepsei a avut în vedere, potrivit disp. art.72 C.pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege, modalitatea concretă de

18

săvârşire a faptei, atitudinea inculpatului din cursul urmăririi penale (de nerecunoaştere a faptei săvârşite) şi în faţa instanţei (unde nu s-a prezentat, deşi a avut cunoştinţă de existenţa procesului penal), precum şi lipsa antecedente penale, motive pentru care s-a orientat spre minimul special prevăzut de lege.

În consecinţă, în baza art.2151 al.1 C.pen. cu aplic.art.41 al.2 C.pen. inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi i s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prevăzută de disp. art.71 al.2 C.pen.

Instanţa de fond nu a interzis inculpatului dreptul de a vota în alegerile legislative, având în vedere dispoziţiile art.3 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum au fost interpretate prin Hotărârea pronunţată de CEDO în data de 06.10.2005 în cauza Hirst contra Marii Britanii, prevederi incidente în baza art.20 din Constituţia României.

Art.3 din Protocolul 1 garantează atât dreptul de a vota în cadrul alegerilor legislative, cât şi dreptul de a participa în calitate de candidat în cadrul acestora.

Cu privire la dreptul de a alege, instanţa de fond nu a considerat că pedeapsa interzicerii exerciţiului acestuia este justificată în cauza de faţă de un scop legitim, având în vedere natura infracţiunii săvârşite de inculpat, aceasta nefiind aptă să atragă o nedemnitate a inculpatului de a participa la viaţa socială prin exercitarea dreptului de vot în alegerile legislative.

În ce priveşte cealaltă componentă a dreptului la alegeri libere prevăzut de art.3 din Protocolul 1, constând în dreptul de a participa în calitate de candidat şi care în cuprinsul art.64 alin.1 lit.a C.pen. este inclus în dreptul de a fi ales în funcţii elective publice, prima instanţă a apreciat că exercitarea acestui drept este incompatibilă de iure cu executarea pedepsei penale.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, instanţa de fond a apreciat că faţă de circumstanţele personale ale acestuia, lipsa antecedentelor penale şi vârsta avută la data comiterii faptei, executarea pedepsei în regim de detenţie apare ca fiind o măsură prea aspră, care nu va duce la îndreptarea condamnatului, astfel că rolul de constrângere şi scopul pedepsei pot să fie realizate şi prin suspendarea executării acesteia, ceea ce implică atenţionarea inculpatului asupra posibilităţii revocării acestei măsuri în cazul săvârşirii unor noi infracţiuni în termenul de încercare sau al neexecutării obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, astfel încât inculpatul să nu mai comită alte infracţiuni în viitor.

De aceea, în baza art.81 C.pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, calculat conform art.82 C.pen.

În baza art.71 al.5 C.pen., a suspendat executarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege, aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de mai sus.

În baza art.359 C.pr.pen., a atras atenţia inculpatului asupra disp.art.83 şi 84 C.pen., privind revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare sau al neexecutării obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare.

În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de fond a constatat că, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti (fila 14 dosar) partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, sumele solicitate fiind 10.192,66 lei – reprezentând c/val. a 1772 litri motorină însuşiţi pe nedrept, 99 euro – reprezentând suma retrasă de inculpat, fără drept, de pe cardul societăţii, 1000 lei – reprezentând valoarea cheltuielilor legate de staţionarea autocamionului şi 4.000 lei – reprezentând daune morale.

Repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de lege în termen precişi şi cuprinzători, care evocă neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura intrinsecă a acestuia.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic, psihic şi afectiv, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc. – criterii care se subsumează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs. Or, în cauză, deşi partea civilă face vorbire despre un prejudiciu de imagine, nu s-au făcut dovezi în acest sens.

19

În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, instanţa de fond a apreciat că se impune îndestularea părţii civile cu contravaloarea prejudiciului suferit de aceasta la data comiterii infracţiunii (10.192,66 lei – reprezentând c/val. a 1772 litri motorină şi 420 euro – reprezentând cei 99 euro retraşi de inculpat de pe cardul societăţii). Drept urmare, în baza art.346 C.pr.pen. rap. la art.14 al.3 şi art.346 C.pr.pen. raportat la art.998 - 999 C.cv. vechi şi art.3 din Legea nr.71/2011 de aplicare a Noului Cod Civil, s-a admis în parte acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul să plătească SC S SRL numai daune materiale în cuantum de 10.612,66 lei (din care 10.192,66 lei reprezintă contravaloarea combustibilului însuşit fără drept, iar 420 lei reprezintă suma retrasă de pe cardul părţii vătămate, fără drept), partea civilă nedovedind nici pretinsul prejudiciu de imagine şi nici cheltuielile efectuate cu staţionarea autocamionului. De altfel, în lipsa oricăror documente în acest sens, instanţa a avut în vedere declaraţiile martorilor audiaţi nemijlocit, care au arătat că inculpatul a parcat autocamionul în parcarea societăţii (MM) sau într-o zonă nepăzită din aproprierea unei societăţi comerciale (BL).

De asemenea, analizând înscrisurile depuse de apărătorul numit din oficiu pentru inculpat, în susţinerea cererii de reexaminare, instanţa a apreciat că acestea fac dovada imposibilităţii prezentării avocatului în instanţă la termenul la care s-a dispus aplicarea amenzii judiciare şi, drept urmare, în baza art.199 al.3 C.pr.pen., a admis cererea de reexaminare a amenzii aplicate prin încheierea din 13.05.2013 şi a dispus scutirea sa de plata amenzii dispuse.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul PMD. În motivarea recursului, s-a arătat că principala critică a sentinţei penale se referă la faptul cercetarea judecătorească s-a făcut cu vicierea procedurii de citare cu inculpatul, fiind încălcate dispoziţiile art.177 C.pr.pen., potrivit cărora un inculpat se citează la adresa unde locuieşte şi pe cale de consecinţă trebuie observat că, aşa cum rezultă din actele de urmărire penală, a fost citat în Braşov, strada T şi în TV, nr., sc., bl., ap..

Or, la fila 55 dosar urmărire penală se află ultima declaraţie dată în calitate de inculpat în data de 04.01.2013, în care aduce la cunoştinţă celui în faţa căruia a dat declaraţia că în acte figurează cu domiciliul în Braşov, str.T, bl.A.2, sc.B, ap.13, cu menţiunea fără forme legale în Braşov, B-dul M.

Niciunul din actele de citare a inculpatului în faza de cercetare judecătorească nu s-a făcut la această adresă, deşi din actele de la urmărirea penală rezulta, fără dubiu, că fără forme legale domicilia la o altă adresă.

Având în vedere că un învinuit sau inculpat se citează la adresa unde locuieşte, consideră că cercetarea judecătorească la instanţa de fond s-a realizat cu încălcarea procedurii de citare, pentru că instanţa avea posibilitatea să-l citeze şi la această ultimă adresă, astfel că s-a făcut o încălcare gravă a dreptului de a participa la dezbaterea procesului, împrejurare în care se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre judecată la instanţa de fond, pentru ca inculpatul să participe la dezbateri şi pentru a i se permite să-şi facă apărările specifice fazei de cercetare judecătorească în primă instanţă.

A doua critică a sentinţei pronunţate de instanţa de fond se referă la faptul că, tocmai datorită neparticipării la judecată, cercetarea judecătorească este una formală. Se repetă doar declaraţiile de martori, care sunt identice cu cele date în faza de urmărire penală, fără ca inculpatul să aibă posibilitatea să se apere.

Din declaraţiile date la urmărirea penală rezultă că s-a aflat în relaţii contractuale cu reprezentantul societăţii, care nu i-a plătit la un moment dat retribuţia ce i se cuvenea şi, din această cauză, a înţeles să nu mai lucreze la această firmă.

Totodată, din dosarul de urmărire penală, rezultă că administratorul societăţii a susţinut că nu a avut o convorbire telefonică cu inculpatul, fapt ce impunea ca instanţa de fond să recurgă la procedura confruntării dintre inculpat şi reprezentantul societăţii.

Este adevărat că a efectuat doar două transporturi, dar ele au fost pe distanţe lungi (Germania, Danemarca), aceste aspecte fiind foarte importante pentru a stabili raporturile dintre inculpat şi administrator şi să se verifice dacă există infracţiunea de delapidare.

A treia critică se referă la acuzaţia reţinută în sarcina sa, anume infracţiunea de delapidare. În opinia sa, specific infracţiunii de delapidare este însuşirea unui bun care se află în gestiunea şi în administrarea inculpatului. Obiectul care i se impută este contravaloarea motorinei, care la momentul pretinsei sustrageri nu era nici în gestiune şi nici în administrarea sa. Dacă se

20

făcea dovada că din autovehiculul încredinţat pentru a face transporturile respective sustrăgea motorină, se putea reţine această infracţiune. Dar inculpatul a dispus pe nedrept de cardul pe care chiar partea civilă i l-a încredinţat şi, din acest punct de vedere, acţiunea care i se impută este specifică abuzului de încredere, pentru că dacă s-ar admite că a comis o infracţiune este aceea că a dispus pe nedrept de un bun mobil, respectiv de cardul încredinţat de partea civilă pentru reglarea diferendelor dintre inculpat şi societate. De aceea, instanţa de fond s-a pripit atunci când a dat gir acestei acuzaţii cu care a fost trimis în judecată inculpatul, cu atât mai mult cu cât nu a făcut verificările necesare pentru a stabili dacă acesta a comis sau nu fapta, tocmai prin nerespectarea procedurii citării.

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate de recurent, dar şi din oficiu sub toate aspectele potrivit dispoziţiilor art.3856 alin.3 C.pr.pen., a constatat că recursul declarat este fondat pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că la data de 24.01.2013, când inculpatul a fost audiat la Parchetul de pe lângă Judecătoria M, a arătat că domiciliul său este în Braşov, strada T, nr., bloc , scara , ap., dar locuieşte fără forme legale la adresa din Braşov, b M, nr., ap.

Pentru termenul de judecată din data de 22.04.2013 de la instanţa de fond, inculpatul a trimis la dosarul primei instanţe, prin curier şi prin fax, trei cereri prin care a solicitat acordarea unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării şi angajării unui avocat ales şi a arătat că domiciliul său ales este în Braşov, b M, nr., bloc , ap. (filele 29-33 dosar fond).

În încheierea de şedinţă din data de 22.04.2013, instanţa de fond menţionează faptul că inculpatul a solicitat amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare, însă nu s-a dispus şi citarea acestuia la noua adresă indicată nici la acel termen şi nici la termenele următoare, inculpatul figurând cu termen în cunoştinţă. Nici apărătorul din oficiu de la instanţa de fond al inculpatului nu a luat legătura cu acesta, iar cauza a fost soluţionată fără ca inculpatul să mai fie citat.

Curtea a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.177 alin.1 şi 2 C.pr.pen., inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar … dacă printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul indicat.

Potrivit dispoziţiilor art.291 alin.1 C.pr.pen., Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare.

Prin urmare, Curtea a apreciat că judecarea cauzei la instanţa de fond a avut loc în lipsa inculpatului, care nu a fost legal citat, deşi acesta a indicat adresa la care locuia atât timpul urmăririi penale, la data de 24.01.2013 când a fost audiat la Parchetul de pe lângă Judecătoria M, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, anterior termenului de judecată din data de 22.04.2013.

Faţă de aceste considerente, în baza art.38515 pct.2 lit.c rap. la art.3856 alin.3 Cod procedură penală, Curtea a admis recursul declarat de inculpatul PMD împotriva sentinţei penale nr.105/11.06.2013 a Judecătoriei M, pe care o a casat-o şi a trimis cauza la prima instanţă pentru rejudecare, cu citarea legală a tuturor părţilor.

În baza art.192 alin.3 C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

( Judecător Lucian Crăciunoiu)

[5] Rezolvarea separată a acţiunii civile conform art.348 C.pr.pen. şi art.445 C.pr.pen., anularea înscrisului constatat a fi fals.

Cod proc. penală, art. 348, art. 445

Potrivit art.348 C.pr.pen, „instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă asupra reparării pagubei materiale şi a daunelor morale în cazurile prevăzute în art.17,

21

iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi stabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Prin interpretarea disp. art.445 C.pr.pen., atunci când un înscris a fost constatat a fi fals în totul sau în parte, se dispune anularea acestuia parţială sau totală după caz”.


Prin sentinţa penală nr.1046 din 14 mai 2013 a Judecătoriei Ploieşti, în baza art.86 alin.1 din OUG nr.195/2002 republicată, cu aplic.art.320/1 alin.7 C. pr.pen., s-a dispus condamnarea inculpatului B.C.V. la pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană fără a poseda permis de conducere.

Totodată, în baza art.25 C.pen., rap.la art.288 alin.1 C.pen., cu aplic. art.320/1 alin.7 C.pr.pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de instigare la infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, iar în baza art.291 C.pen., cu aplic. art.320/1 alin.7 C.pr.pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de uz de fals.

Conform art.33 lit.a şi art.34 alin.1lit.b C.pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 8 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiţionat, conform art.81 alin.2 C.pen., pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 8 luni, prev.de art.82 C.pen., atrăgându-se atenţia asupra consecinţelor prev.de art.359 C.pr.pen..

În fapt, s-a reţinut că la data de 14 octombrie 2009, organele de poliţie fiind n exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv supravegherea traficului rutier, a oprit în vederea verificării autoturismul cu numărul de înmatriculare ..., condus de inculpatul B.C.N. pe drumurile publice Ploieşti.

Cu această ocazie, s-a constatat că inculpatul nu deţine permis de conducere, iar înscrisul de care s-a folosit şi prezentat organelor de poliţie a fost falsificat, aşa cum rezultă din înscrisurile înaintate de organele competente la dosarul cauzei.

Sentinţa a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, ca fiind nelegală, prin aceea că instanţa de fond a omis a dispune desfiinţarea înscrisurilor falsificate, respectiv a permisului de conducere prezentat organelor de poliţie, aşa cum prevăd disp.art.348 şi art.445 C.pr.pen..

Curtea de Apel Ploieşti prin decizia penală nr.1311 din 01 octombrie 2013, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, a casat în parte hotărârea primei instanţe şi în baza art.348 C.pr.pen., şi art.445 C.pr.pen., a dispus anularea permisului de conducere declarat fals – seria .., nr......, eliberat pe numele inculpatului B.C.N., menţinând restul sentinţei atacate.

Din motivarea deciziei instanţei de control judiciar rezultă că hotărârea primei instanţe este nelegală cu privire la omisiunea de a dispune desfiinţarea înscrisurilor falsificate în temeiul art.348 şi art.445 C.pr.pen..

Astfel, prima instanţă reţinând vinovăţia inculpatului B.C.N. şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la fals material în înscrisuri oficiale prev.de art.25 C.pen., rap.la art.288 alin.1 C.pen., nu a dat eficienţă şi dispoziţiunilor textelor de lege mai sus invocate, în sensul că a omis să dispună desfiinţarea actului constatat fals, respectiv a permisului de conducere falsificat.

Prin admiterea recursului, a fost astfel înlăturată nelegalitatea primei instanţe sub acest aspect.

(Judecător Vasile Mărăcineanu)

[6] Recunoaşterea sancţiunilor pecuniare. Comportamente care încalcă reglementările privind traficul rutier. Domeniul de aplicare.

Proceduri prevăzute în legi speciale. Dispoziţii privind cooperarea cu Statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei - Cadru 2005/214/JAI a Consiliului, din 24 februarie 2005

22

privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare. Competenţa judecătoriei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Sentinţa penală nr. 204 din 30 octombrie 2013.

Autorităţile germane au solicitat instanţei de judecată recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti germane împotriva numitului A.Gh.S., prin care acesta a fost obligat la o sancţiune pecuniară cu amendă în cuantum de 403,50 euro, pentru comiterea unei contravenţii rutiere într-o localitate din Germania, respectiv conducerea unui autovehicul cu o greutate mai mare decât cea legal admisă.

Judecătoria Câmpina sesizată cu soluţionarea cauzei şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, prin sentinţa penală nr. 302/13.09.2013, competenţă care este atrasă de disp. art. 132 alin.1 din Legea nr. 302/2004 republicată.

Curtea de Apel Ploieşti, la rândul său şi-a declinat competenţa, conform art. 42 cod procedură penală, în favoarea Judecătoriei Câmpina şi constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, conform art. 43 alin.1 c.pr.penală a dispus sesizarea instanţei supreme, în temeiul art. 42 alin.3 c.pr.penală, pentru a se pronunţa asupra acestui conflict negativ.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:În conformitate cu disp. art. 187/40 alin.1 pct.33 din Legea nr. 302/2004 republicată,

comportamentele care încalcă reglementările privind traficul rutier, dacă se pedepsesc în statul emitent membru al Uniunii Europene, dau loc la recunoaşterea şi executarea hotărârii fără a fi necesară verificarea dublei incriminări, conform Secţiunii a 4-a din Capitolul II, din Titlul VII al Legii nr. 302/2004, chiar dacă potrivit legislaţiei române, aceasta constituie contravenţie.

În aplicarea acestui principiu, instanţa competentă este judecătoria căreia îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei, în temeiul art. 25 c.pr.penală, care are competenţă materială generală în materie penală, iar Curţii de Apel, numai anumite tipuri de cauze expres prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în speţă.

(Judecător Traian Logojan)

[7] Încadrarea juridică. Lovirea victimei şi pierderea a 4 dinţi din faţă. Sluţire.

C.pr.pen., Art. 168 şi art. 169 D. nr.71/2007 a ICCJ-SU

Lovirea părţii vătămate în zona feţei de către inculpat cu pumnii, lovituri care i-au cauzat un număr de 16-18 zile îngrijiri medicale şi pierderea a 4 dinţi din faţă. Încadrarea juridică a faptei este infracţiunea de sluţire, prev. de art. 182 cod penal.


Prin sentinţa penală nr. 200 din 9.10.2012 a Judecătoriei Răcari, s-a dispus respingerea cererii de schimbarea încadrării juridice în art. 180 alin.2 cod penal, din cea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin.2 cod penal, în temeiul căruia inculpatul O.I. care a lovit victima, i-a cauzat acesteia îngrijiri medicale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 16-18 zile îngrijiri medicale, precum şi pierderea a 4 dinţi din faţă.

Recursul declarat şi de acest inculpat, a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 1580 din 20.11.2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

În considerarea deciziei se reţine, în esenţă, că pierderea celor 4 dinţi din faţă, urmare acţiunilor violente ale inculpatului asupra victimei, au creat victimei o dezarmonie substanţială în fizionomia acesteia, vindecarea neputând avea loc pe cale naturală, situaţie în care violenţele asupra părţii vătămate nu pot constitui o simplă infracţiune de lovire, prev. de art. 180 al.2 cod penal.

23


[8] Constituire de parte civilă la urmărirea penală. Ucidere din culpă. Renunţare la acţiunea civilă pentru a fi soluţionată pe cale separată. Neconstituire de parte civilă în instanţă.

Inculpat trimis în judecată pentru infracţiunea de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin.2 cod penal; Moştenitorii victimelor au declarat în instanţă că înţeleg să solicite obligarea inculpatului la despăgubiri pe cale separată în temeiul unei acţiuni civile. Nedecăderea moştenitorilor din dreptul de a apela la o instanţă civilă pentru repararea pagubei cauzate de inculpat prin infracţiune.


Inculpatul I.A. a fost trimis în judecată de către Parchet, prin rechizitoriu pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin.2 cod penal, două victime.

Judecătoria Mizil, prin sentinţa penală a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea sus-menţionată, luându-se act că moştenitorii victimelor la termenul din 17 iunie 2013, prin apărător, au declarat că înţeleg să solicite repararea prejudiciilor materiale şi morale, pe calea unei acţiuni civile separate într-o cauză civilă în cadrul termenului de prescripţie, aceasta în condiţiile în care nici nu s-a precizat cuantumul despăgubirilor, operând dreptul de opţiune prev. de art. 15 cod pr.penală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs asigurătorul O I B prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule Bucureşti, pe care a criticat-o pentru nelegalitate întrucât, în mod greşit instanţa de fond a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei, contrar prevederilor legal procesual penale.

Recursul asigurătorului a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 1536 din 13.11.2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

În considerentele deciziei se reţine, în esenţă că, dreptul la opţiune, între instanţa civilă şi penală, a încetat în momentul constituirii ca parte civilă.

Instanţa de recurs a reţinut că, Judecătoria Mizil, a respectat principiul disponibilităţii părţilor, ceea ce nu echivalează cu o dezinvestire a instanţei în rezolvarea laturii civile şi nici cu o disjungere a cauzei.

Instanţa nu a lăsat nerezolvată latura civilă, cu atât mai mult cu cât părţile nu au înţeles să-şi precizeze cuantumul despăgubirilor pretinse şi nici probele necesar a fi administrate, astfel că acestor părţi li s-a rezervat dreptul la o acţiune civilă separată.


[9] Starea de recidivă prev. de art. 37 lit.a Cod penal. Revocare liberare condiţionată pentru restul neexecutat. Temeiul contopirii restului neexecutat cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

Cod penal, art. 37

În cazul revocării restului de pedeapsă rămas neexecutat urmare liberării condiţionate se contopeşte în baza art. 61 teza a-III-a din Codul penal şi nu în temeiul art. 39 alin.2 cod penal.


24

Prin sentinţa penală nr. 122 din 14.08.2013, a Judecătoriei Pătârlagele, trei inculpaţi au fost

condamnaţi pentru infracţiunea de furt calificat.Pentru unul din cei trei inculpaţi – E.C.- care a fost condamnat la o pedeapsă privativă de

libertate, în temeiul art. 39 alin.2 cod penal, s-a contopit la 4 ani închisoare aplicată în cauză, cu restul neexecutat de 284 zile din pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.1203/25.07.2011 a Judecătoriei Buzău, pedeapsa rămasă de executat fiind de 4 ani închisoare, reţinându-se starea de recidivă prev. de art. 37 lit.a cod penal.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pătârlagele a fost admis în ce priveşte pe inculpatul sus-arătat şi s-a casat în parte, în latură penală sentinţa, constatând că, revocarea restului neexecutat de 284 zile din pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1203/25.07.2011 a Judecătoriei Buzău, a avut loc în temeiul art. 61 cod penal.

În consecinţă, s-a dispus contopirea acestui rest neexecutat cu pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracţiunea dedusă judecăţii, în temeiul art. 61 teza a-III-a cod penal, şi nu în baza art. 39 al.2 cod penal, cum greşit a stabilit instanţa de fond.

Aceasta în condiţiile în care inculpatul condamnat anterior la 3 ani închisoare a fost liberat condiţionat conform art. 61 cod penal, rămânând un rest neexecutat de 284 zile închisoare, în intervalul de la liberarea condiţionată până la expirarea executării pedepsei.

În atare situaţie, sunt incidente disp. art. 61 teza a-III-a cod penal, care impun revocarea liberării acestui rest neexecutat, precum şi contopirea acestuia cu pedeapsa de 4 ani închisoare şi nu, în baza art. 39 al.2 cod penal, chiar dacă s-a reţinut şi starea de recidivă prev. de art. 37 lit.a cod penal, care sub aspectul contopirii cu alt temei legal, în speţă faţă de liberarea condiţionată executorie referitor la care sunt aplicabile dispoziţii legale exprese pentru contopire.


[10] Uciderea din culpă. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind regimul circulaţiei pe drumurile publice. Latură subiectivă. Culpă comună. Traversarea carosabilului de către victimă, prin loc nepermis. Cod penal, art. 47, art.178 alin. 2 OUG nr. 195/2002 rep., art. 35 alin. 1, art.48Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 1391/2006, cu modificările şi completările ulterioare, art. 148, art.16

Culpa făptuitorului specifică laturii subiective ce întregeşte conţinutul legal al infracţiunii de ucidere din culpă, este determinată de faptul că, deşi cunoştea că printr-o lege specială i s-au indicat situaţiile în care poate cauza moartea altor persoane şi regulile apte pentru evitarea producerii unui astfel de rezultat socialmente periculos, el le-a nesocotit, sperând în mod uşuratic că acesta nu se va produce.

Astfel, traversarea străzii prin loc nepermis, de către o persoană în vârstă de 82 ani, interceptată în mişcare, pe trotuarul limitrof şi într-o zonă cu risc de pericol, nu poate înlătura prezumţia legală de culpă a conducătorului auto, în producerea unui eveniment rutier, deoarece conduita imprudentă a victimei nu constituie o împrejurare ce nu ar fi putut fi prevăzută în sensul art. 47 Cod penal, dacă făptuitorul a nesocotit dispoziţiile art. 148 şi art.16 din Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 1391/2006, cu modificările şi completările ulterioare, date în aplicarea art.35 şi art.48 din OUG.nr.195/2002.


25

Prin sentinţa penală nr. 1498 din data de 01.07.2013, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prev. şi ped. de art.178 alin.1 şi alin.2 Cod penal, la pedeapsa de 2(doi) ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării conform art. 81-83 Cod penal.

Totodată, s-au admis acţiunile civile exercitate de furnizorii de servicii medicale, precum şi partea civilă persoană fizică, dispunându-se obligarea acestuia, alături de asigurătorul de răspundere civilă auto, la plata sumelor reprezentând cheltuieli ocazionate de spitalizarea victimei, precum şi a daunelor materiale şi morale solicitate de aceasta din urmă.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

S-a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct.2 rap. la art. 10 lit.d Cod procedură penală şi exonerarea de orice răspundere penală şi civilă, susţinându-se că lipseşte latura subiectivă din conţinutul legal al infracţiunii de ucidere din culpă, întrucât s-a dovedit că accidentul de circulaţie din data de 1.04.2007 s-a datorat exclusiv victimei, care a traversat carosabilul printr-un loc nepermis, deşi în imediata apropiere se afla amenajat şi marcat un loc special în acest sens.

Recursul nu este fondat.Potrivit dispoziţiilor art.178 alin. 2 Cod penal, latura subiectivă ce întregeşte conţinutul legal

al infracţiunii de ucidere din culpă, este realizată şi atunci când se dovedeşte că decesul unei persoane este consecinţa nerespectării de către autorul faptei a dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere stabilite pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, respectiv efectuarea unei activităţi.

Aşadar, răspunderea penală este atrasă de culpa făptuitorului, constând în aceea că, deşi cunoştea că printr-o lege specială i s-au indicat situaţiile în care poate cauza moartea altor persoane şi regulile apte pentru evitarea producerii unui astfel de rezultat socialmente periculos, el le-a nesocotit, sperând în mod uşuratic că acesta nu se va produce.

În ce priveşte exerciţiul activităţii de conducător auto amator prin dispoziţiile art. 35 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 republicată, s-a instituit obligaţia ca în cadrul conducerii unui autovehicul pe drumurile publice să se adopte un comportament care să nu afecteze siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 48 din acelaşi act normativ orice conducător auto trebuie să respecte regimul legal de viteză determinat pe segmentul de drum unde se deplasează dar şi să o adapteze funcţie de condiţiile de trafic, astfel încât să poată efectua orice manevră, pentru evitarea eventualelor consecinţe prejudiciabile ivite, în condiţii de deplină siguranţă.

În aplicarea acestor regulilor de circulaţie, prin articolul 148 şi 16 din Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 1391/2006, cu modificările şi completările ulterioare, s-au instituit şi măsuri de prevedere, respectiv obligaţia ca în timpul conducerii, autovehiculul să fie echipat cu sistem de frânare eficient iar conducătorul auto să nu aibă preocupări de natură a-i distrage în mod periculos atenţia, fiindu-i interzisă totodată şi folosirea instalaţiilor de sonorizare la un nivel de zgomot care ar afecta deplasarea în siguranţă a lui şi a celorlalţi participanţi în trafic. În speţă, este de necontestat că la data de 01 aprilie 2007, în jurul orelor 13:00, inculpatul a condus un autoturism, deplasându-se pe o stradă din municipiul Ploieşti, sectorul de drum având circulaţia restricţionată cu limitare de viteză la 30 km/h, iar în dreptul unui bloc, a accidentat victima, femeie în vârstă de 82 ani, angajată în traversarea străzii din dreapta spre stânga, faţă de sensul de mers al acestuia şi prin loc neamenajat în acest scop.

Impactul a avut ca urmare producerea unor leziuni traumatice grave, rezultatul letal intervenind în aceeaşi zi, deşi s-au acordat îngrijiri medicale de specialitate, prin raportul medico-legal de necropsie concluzionându-se că acesta s-a datorat şocului traumatic hemoragic consecutiv unui traumatism contuziv prin lovire cu şi de corpuri şi planuri dure, soldat cu ruptură de mezenter şi hemoperitoneu, între acestea şi deces existând directă şi imediată legătură de cauzalitate.

Prin declaraţiile date inculpatul a recunoscut şi s-a confirmat prin documentaţia întocmită de organele de poliţie, cu ocazia cercetării locului faptei, că evenimentul rutier s-a produs în condiţii normale de trafic rutier, victima fiind acroşată la circa 6,5 metri faţă de aleea de acces pietonal în parcarea blocului respectiv, iar în prealabil, atenţia i-a fost distrasă de prezenţa pe carosabil a unui prieten, pe care l-a salutat atât verbal cât şi sonor.

26

De asemenea, prin procesul verbal încheiat la acea dată, s-a constatat şi faptul că la momentul impactului autoturismul condus a circulat cu defecţiuni grave la sisteme de frânare şi direcţie, starea tehnică a acestuia punând în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la traficul rutier.

Probele directe menţionate se coroborează cu expertizele tehnice întocmite de către doi dintre experţii judiciari desemnaţi în faza de urmărire penală, prin care s-a concluzionat că avariile multiple prezentate de autoturismul implicat în evenimentul rutier nu puteau proveni în totalitate din impactul cu victima, iar la acest moment s-a deplasat cu o viteză de cel puţin 29,50 km/h şi total ineficientă raportat la limita de viteză restricţionată, în sectorul de drum respectiv.

S-a stabilit şi faptul că, accidentarea victimei putea fi evitată dacă aceasta nu se angaja în traversare prin loc nepermis, dar şi de către recurent, în cazul secundului impunându-se efectuarea unei manevre de frânare energică şi atenţie la condiţiile de trafic, situaţie în care ar fi putut să observe din timp prezenţa pietonului pe marginea carosabilului, (în loc să fie preocupat să-şi salute martorul cunoştinţă).

În susţinerea ultimului punct de vedere, s-a invocat nerespectarea regulilor prevăzute în art. 35 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 republicată, i-ar fi dat posibilitatea să-şi îndeplinească obligaţia privind adoptarea unei conduceri preventive în situaţia creată (trecerea piciorului de pe pedala de acceleraţie deasupra pedalei de frână), dar evident şi sub condiţia ca autoturismul să se fi aflat într-o bună stare tehnică, respectiv fără defecţiuni la sistemul de frânare care au afectat eficienţa frânării.

Cât priveşte starea de pericol s-a apreciat că aceasta a apărut în momentul apropierii victimei de partea carosabilă, având în vedere că exista un spaţiu verde între carosabil şi trotuar, întrerupt numai în dreptul unei alei de acces auto sau treceri pentru pietoni, stare de fapt care ar fi trebuit să fie avută în vedere în cazul unei conduite preventive, de către orice conductor auto.

La exercitarea controlului jurisdicţional se reţine că, în mod întemeiat, prima instanţă a înlăturat raportul de expertiză tehnică întocmit de cel de-al treilea expert judiciar în aceeaşi fază procesuală, ca fiind neconcludent pentru stabilirea culpei în producerea evenimentului rutier din data de 01 aprilie 2007.

Din analiza concluziilor formulate, rezultă că acestea nu se coroborează cu împrejurările de fapt dovedite prin celelalte probe administrate în cauză, nu se valorifică starea tehnică a autoturismului la momentul impactului şi nici conduita adoptată de inculpatul recurent, raportat la interceptarea martorului în trafic.

Or, cel puţin sub ultimul aspect, prin declaraţiile date, martorul (prieten al inculpatului) a învederat în mod constant, că aflându-se în parcarea blocului, la momentul pătrunderii pe stradă, inculpatul a efectuat un viraj stânga, după care, răspunzând la salutul său, l-a semnalizat prin ridicarea mâinii, cât şi sonor, gesturi însoţite de întoarcerea capului în direcţia sa şi urmate aproape concomitent de acroşarea victimei, femeie în vârstă de 82 ani, care se angajase în traversarea drumului, prin loc nepermis, deşi la circa 15 metri era amenajat un pasaj pietonal.

Prin urmare, prin probe pertinente şi concludente pentru stabilirea vinovăţiei în cadrul accidentelor de circulaţie s-a dovedit că pe tronsonul de circulaţie unde acţiona şi restricţia de viteză la 30 km/oră, la data de 01 aprilie 2007 în jurul orelor 13:00, acesta a condus autovehiculul prezentând defecţiuni tehnice majore la sistemul de frânare, fără a respecta dispoziţiile legale şi a se supune măsurilor de prevedere impuse de textele de lege menţionate în precedente, el sperând în mod uşuratic că rezultatele conduitei imprudente, inclusiv moartea unei persoane, nu se vor produce.

În atare situaţie, este cert că prezumţia legală de culpă nu poate fi înlăturată prin conduita imprudentă a victimei, deoarece traversarea unei străzi prin loc nepermis, de către o persoană în vârstă de 82 ani, interceptată în mişcare, pe trotuarul limitrof, într-o zonă cu risc de pericol, nu constituie o împrejurare ce nu ar fi putut fi prevăzută în sensul art. 47 Cod penal. Rezultând aşadar, că prin hotărârea adoptată prima instanţă a stabilit corect existenţa faptei şi vinovăţia(culpa concurentă) inculpatului în producerea accidentului de circulaţie din data de 01.04.2007, având ca urmare decesul victimei, condamnarea acestuia pentru infracţiunea de ucidere din culpă prev. şi ped. de art. 178 alin. 2 Cod penal, este legală, iar motivele de casare invocate, în principal, prin recursul exercitat, nu sunt fondate.

27

(Judecător Elena Negulescu)

[11] Cauze care înlătură consecinţele condamnării. Reabilitarea judecătorească. Instanţa competentă. Condiţiile reabilitării judecătoreşti. Neachitarea obligaţiilor civile şi a cheltuielilor judiciare stabilite prin hotărârea de condamnare. Cod penal, art. 137 rap. la art. 135Cod proc. penală, art. 495, art. 499, art.414/5 alin.4Decizia LXXX111 (83) /2007a ÎCCJ – Secţiile Unite, dată în interesul legii,publicată în Monitorul Oficial nr. 780 din 21 noiembrie 2008

În caz de modificare a normelor de competenţă materială, cererea de reabilitare va fi soluţionată de instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii acesteia.

Cererea de reabilitare judecătorească privind condamnările pentru infracţiuni contra patrimoniului, poate fi admisă numai dacă se face şi dovada că în termenul calculat conform art. 135 Cod penal, cel condamnat a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la care a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat în mod expres ori s-a probat că nu i-a fost cu putinţă să achite sumele stabilite, în ultima situaţie, instanţa având posibilitatea să acorde, un termen de până la 6 luni pentru plata în parte sau în tot a sumelor datorate.


Prin sentinţa penală nr.387 din 16 august 2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a admis cererea condamnatului intimat, domiciliat în municipiul Târgovişte, dispunându-se reabilitarea judecătorească a acestuia în privinţa condamnării de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.862/31.05.2005, pronunţată de aceeaşi instanţă, definitivă prin decizia penală nr.861/ 03.11.2006 a Curţii de Apel Ploieşti.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, criticând-o ca fiind nelegală, susţinându-se că în mod greşit, s-a dispus reabilitarea judecătorească a acestuia, deoarece nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor cumulativ enumerate sub dispoziţiile art. 137 Cod penal.

Recursul este fondat.Verificând hotărârea atacată, pe baza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, în raport de

motivele de reformare invocate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, precum şi din oficiu conform art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, rezultă că aceasta a fost adoptată cu nesocotirea dispoziţiilor ce permit reabilitarea judecătorească în cazul condamnărilor definitive pentru infracţiuni contra patrimoniului. Sub un prim aspect, curtea constată că potrivit dispoziţiilor art. 495 Cod proc. penală, au fost interpretate prin Decizia LXXX111 (83) /2007, pronunţată de ÎCCJ – Secţiile Unite, în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr.780 din 21 noiembrie 2008, în caz de modificare a normelor de competenţă materială, cererea de reabilitare va fi soluţionată de instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii. Prin sentinţa penală nr. 862/31 mai 2005 a Judecătoriei Târgovişte, definitivă prin decizia penală nr. 861/03 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, intimatul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, compusă din pedeapsa de 6 luni închisoare stabilită pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplic. art. 13 şi art. 37 Cod penal şi 2 ani închisoare, consecinţă a revocării suspendării condiţionate conform art. 83 Cod penal de care a beneficiat prin sentinţa penală nr. 56 /22 februarie 1999 a Tribunalului Dâmboviţa.

28

Aceste infracţiuni, conform art.27 pct.1 lit.e) Cod procedură penală, modificate prin art. XVIII pct. 3 din Legea nr. 202/2010, la data de 24 mai 2013 la momentul condamnării definitive, cât şi în prezent, se judecă în primă instanţă de tribunal. Dezlegarea problemelor de drept judecate conform art.414/5 alin.4 Cod proc. penală de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia anterior menţionată este obligatorie pentru instanţe. În atare situaţie, chiar dacă în raport de legea penală în vigoare la 31.05.2005, cauza s-a judecat în primă instanţă de Judecătoria Târgovişte, rezultă că legal, Tribunalul Dâmboviţa s-a considerat ca fiind competent material să se pronunţe la primul grad de jurisdicţie asupra cererii de reabilitare judecătorească înregistrată pe rol la data de 25.05.2013.

Examinând pe fond, temeinicia soluţiei adoptate prin hotărârea atacată se constată însă, că starea de fapt s-a stabilit greşit iar dispoziţiile art. 137 Cod penal, ce permit reabilitarea judecătorească în cazul condamnărilor definitive la pedeapsa închisorii de până la 5 ani, pentru infracţiuni contra patrimoniului şi prin care inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, precum şi a despăgubirilor civile solicitate de părţile civile în procesul penal, au fost greşit interpretate.

Din coroborarea acestor texte de lege cu prevederile art. 495 şi art. 499 Cod proc. penală, se determină concluzia că în situaţia unor astfel de condamnări cererea de reabilitare judecătorească poate fi admisă numai dacă se face dovada că în termenul de 4 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate, cel condamnat nu a suferit o nouă condamnare, are asigurată existenţa prin muncă sau alte mijloace oneste şi a avut o bună conduită.

La acestea se adaugă condiţia de achitare în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirilor civile la care a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat în mod expres ori s-a dovedit că nu i-a fost cu putinţă să achite sumele stabilite, în ultima situaţie, instanţa având posibilitatea să acorde, un termen de până la 6 luni pentru plata în parte sau în tot a sumelor datorate.

Prin sentinţa penală nr. 862/31 mai 2005 a Judecătoriei Târgovişte, definitivă prin decizia penală nr. 861/03 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţându-se condamnarea inculpatului intimat, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, s-a admis şi acţiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă DGFP Dâmboviţa ANAF Târgovişte.

Ca urmare, instanţele judecătoreşti au dispus obligarea acestuia, în solidar cu partea responsabilă civilmente persoană juridică administrată, la plata sumei de 1.286.453.888 lei despăgubiri civile, cu dobânzile legale aferente până la data achitării integrale a debitului.

De asemenea, conform art. 191 Cod proc. penală prima instanţă a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 2.450.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Întrucât din menţiunile efectuate pe biletele de liberare eliberate de administraţia locului de deţinere, rezultă că în executarea acestei sentinţe condamnatul a fost arestat în intervalul 23 mai 2002 – 05 septembrie 2003, respectiv 21 noiembrie 2006 – 07 decembrie 2006, într-adevăr pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare poate fi considerată ca executată la data de 04 februarie 2008.

Aşa fiind, în mod corect, prin sentinţa atacată tribunalul a constatat ca fiind îndeplinită condiţia prev. de art. 137 alin. 1 lit. a) Cod penal deoarece prin certificatul de cazier judiciar emis de IPJ Dâmboviţa s-a dovedit că ulterior liberării condiţionate el nu a mai suferit o altă condamnare, termenul de 5 ani şi 3 luni calculat conform art. 135 alin. 1 lit. a) Cod penal pentru a cere reabilitarea judecătorească, împlinindu-se la data de 04 mai 2013.

Pe de altă parte, prin înscrisurile eliberate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, declaraţiile fiscale privind veniturile realizate în anii 2010 şi 2011 şi cazierul fiscal eliberat la 21 mai 2013, s-a probat şi îndeplinirea condiţiei prev. de art. 135 alin. 1 lit. b) Cod penal, respectiv faptul că acesta s-a reintegrat social, asigurându-şi existenţa prin mijloace licite în cadrul întreprinderii individuale înfiinţate în anul 2009, a avut o bună conduită, este orientat către respectarea legii şi a normelor de convieţuire socială.

Prima instanţă a apreciat greşit însă, că îndeplinirea condiţiilor anterior menţionate este suficientă pentru reabilitarea judecătorească a condamnatului intimat în raport de condamnarea de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 862/2005 a Judecătoriei Târgovişte.

Aceasta având în vedere că el a recunoscut şi nici nu s-a făcut dovada că ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a achitat parţial sau în întregime cheltuielile de judecată şi

29

despăgubirile civile la care a fost obligat în folosul statului, respectiv al părţii civile, ori a fost împiedicat în vreun mod în executarea cu bună credinţă a acestor obligaţii, datorită unor situaţii obiective de natura acelora menţionate în art. 499 Cod proc. penală.

Certificatul eliberat la data de 21.05.2013 de autoritatea fiscală competentă, ce atestă că acesta nu are fapte înscrise în cazierul fiscal, nu este concludent sub ultimul aspect întrucât, potrivit art. 1 şi 2 din OG nr. 75/20 august 2001 republicată, o astfel de evidenţă a contribuabililor persoane fizice şi juridice se organizează numai în cazul în care au săvârşit fapte sancţionate de legile fiscale, financiare, vamale, precum şi cele care privesc disciplina financiară, deci nu şi pentru debitele datorate bugetului consolidat al statului cu titlu de cheltuieli judiciare sau despăgubiri civile acordate părţilor civile, prin hotărâri penale definitive.

Separat de acestea, din actele procedurale instrumentate în ambele faze procesuale rezultă că, deşi i s-au acordat mai multe termene de judecată şi s-au adus la cunoştinţă dispoziţiile art. 495 – 499 Cod proc. penală, privind posibilitatea îndeplinirii acestor obligaţii în termen de până la 6 luni, condamnatul intimat nu a înţeles să beneficieze de acest drept, susţinând că în opinia sa nu datorează nici o sumă de bani bugetului de stat, deoarece în lipsa plăţii benevole, în prezent a intervenit prescripţia executării silite a debitelor stabilite prin hotărâre penală.

Faţă de cele ce preced, în lipsa depunerii unor înscrisuri doveditoare privind renunţarea părţii civile, persoană juridică de interes public, la despăgubirile şi respectiv cheltuielile judiciare acordate statului conform art. 191 Cod proc. penală, menţiunile efectuate în declaraţiile nr.200 depuse pentru anii 2009-2011 şi recunoaşterea că ulterior punerii în libertate condiţionată şi până în prezent acesta a realizat venituri suficiente, desfăşurând activităţi comerciale prin nouă firme, se determină concluzia că în cazul condamnatului intimat nu se poate dispune reabilitarea judecătorească pentru pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 862/2005 a Judecătoriei Târgovişte, întrucât el nu s-a aflat în imposibilitatea legală de executare a dispoziţiilor civile stabilite în sarcină cu autoritate de lucru judecat. Cum dispoziţiile procedurale penale sunt de strictă interpretare, la exercitarea controlului jurisdicţional se reţine că în mod greşit, tribunalul a dispus reabilitarea judecătorească a acestuia, deoarece nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor cumulativ enumerate sub dispoziţiile art. 137 Cod penal. Rezultând aşadar, că sentinţa adoptată este contrară legii, respingându-se excepţia de necompetenţă materială, se va admite recursul declarat de parchet şi procedându-se la casarea acesteia, în rejudecare conform art. 38515 pct. 2 lit. d) Cod proc. penală, pe fond, se va respinge cererea de reabilitare introdusă de acesta la data de 24 mai 2013, ca neîntemeiată.


[12]Acţiunea civilă în procesul penal. Vătămare corporală din culpă.Nerespectarea dispoziţiilor legale privuind regimul circulaţiei pe drumurile publice. Calitate procesuală activă. Repararea pagubei. Daune materiale. Daune morale. Contribuţie lunară la întreţinerea părţii civile.

Cod proc. penală , art. 14 şi 16 Cod penal, art. 184 alin. 1 şi 3, OUG nr. 195/2002 rep., art.35 alin.1, art.45 alin.1 şi 3 şi art.47 Legea nr. 136/1995 privind regimul asigurărilor şi reasigurărilor, art. 49-50art. 999 Cod Civil (renumerotate art. 1391 NCC)Rezoluţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei nr. 75/1975

În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, cuantumul prestaţiei lunare cuvenite părţii civile,, trebuie să reprezinte întocmai echivalentul câştigului din muncă de care a fost lipsită până la data soluţionării cauzei şi este împiedicată să-l dobândească în continuare, ca

30

efect al reducerii capacităţii de a muncii, prin pierderea funcţiei unui organ, consecinţă a infirmităţii permanente, determinate prin expertiza medico-legală de specialitate.

Pe de altă parte, dreptul la reparare a prejudiciului nepatrimonial este recunoscut numai pentru persoana vătămată direct prin fapta ilicită a inculpatului, acesteia putându-i-se acorda o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1696 din 6 decembrie 2013.

Prin sentinţa penală nr. 2488/27.12.2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, admiţându-se acţiunile civile disjunse conform art. 320/1 alin.5 Cod proc. penală, între altele, s-a dispus obligarea inculpatei alături de asiguratorul de răspundere civilă şi la plata sumelor de 15.000 euro daune materiale şi de 30.000 euro daune morale către partea civilă MEV, precum şi de 10.000 euro cu titlu de daune morale către partea civilă MŞ, soţul acesteia.

De asemenea, în favoarea primei părţii civile s-a stabilit şi o prestaţie periodică lunara în cuantum de 350 lei, începând cu data de 05.09.2009 şi până la data încetării stării de invaliditate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recursuri părţile civile, persoane fizice precum şi asigurătorul de răspundere civilă, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

Motivele de casare invocate sunt fondate, în parte.Potrivit dispoziţiilor art. 14 şi 16 Cod proc. penală acţiunea civilă exercitată în procesul

penal are ca obiect exclusiv tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în principal, iar în subsidiar şi a altor persoane care, prin efectul legii ori convenţional sunt chemate să contribuie solidar, după caz alături sau în subsidiar, pentru acoperirea pagubelor produse prin infracţiunile deduse judecăţii instanţei penale şi a căror reparare este guvernată de legea civilă.

Prima instanţă investită cu soluţionarea laturii civile conform art. 3201 alin. 7 Cod proc. penală, a constatat corect întrunirea cumulativă a condiţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în persoana inculpatei-intimate, precum şi cele privind răspunderea asigurătorului alături de aceasta, astfel cum impun dispoziţiile art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, în cazul prejudiciilor produse de către autoturismele asigurate de răspundere civilă, în cadrul accidentelor de circulaţie.

Din acest punct de vedere întemeiat, s-a reţinut că izvorul pretenţiilor civile, obiect al acţiunilor civile exercitate de recurenţii-persoane fizice, decurge din fapta ilicită a inculpatei, deoarece prin sentinţa penală nr. 732/17 aprilie 2013 pronunţată de aceeaşi instanţă, a fost condamnată definitiv pentru două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal, parte vătămată minorul MPC şi prev. de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal, parte vătămată MEV, mama acestuia.

Astfel, la soluţionarea laturii penale, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că faptele au fost comise în cadrul evenimentului rutier din data de 05 septembrie 2009, când în condiţii de vizibilitate oferită de lumina farurilor, pe un carosabil uscat, conducând autoturismul proprietate personală, în afara localităţii, aceasta a pierdut controlul volanului şi pătrunzând pe contrasens, a intrat în coliziune cu autoturismul condus de partea civilă MŞ şi având ca pasageri pe partea civilă MEV, soţia sa împreună cu fiul minor, partea civilă MPC.

Potrivit rapoartelor de expertiză medico-legale întocmite în cauză, în împrejurările de fapt menţionate, cele trei părţi civile au suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de 8-9 zile, 100 zile, respectiv 25-30 zile de îngrijiri medicale, în cazul secundei având ca urmare şi pierderea ochiului stâng, aspect ce constituie infirmitate fizică permanentă.

Primindu-se drept concludent raportul de expertiză tehnică auto, prin sentinţa penală s-a reţinut iar la soluţionarea laturii civile a procesului penal (disjunsă conform art. 320/1 alin. 7 Cod proc. penală) s-a confirmat că accidentul de circulaţie, respectiv vătămarea corporală a părţilor civile, s-a datorat culpei exclusive a inculpatei-intimate, constând în nerespectarea normelor de circulaţie rutieră prev. de art. 35 alin. 1, art. 45 alin. 1 şi 3 şi art. 47 din OUG nr. 195/2002 republicată.

Prin acţiunile civile exercitate, părţile vătămate MEV şi MŞ au solicitat obligarea inculpatei şi asiguratorului de răspundere civilă la plata sumelor de 15.000 euro daune materiale, precum şi de 1.500 euro daune materiale, ocazionate de internarea şi îngrijirea minorului parte vătămată.

31

Cu aceeaşi ocazie, acestea s-au constituit părţi civile, secundul în nume propriu şi pentru minorul său, cu sumele de 200.000 euro, respectiv câte 50.000 euro daune morale, reprezentând compensarea prejudiciilor personal nepatrimoniale, suferite consecinţă a traumatismelor produse din culpa exclusivă a inculpatei.

În fine, partea civilă MEV a solicitat şi obligarea acestora la plata unei contribuţii lunare la întreţinere, consecinţă a pierderii capacităţii de muncă, începând cu data producerii evenimentului rutier şi până la încetarea stării de invaliditate constatată prin decizia de pensionare emisă de autoritatea competentă.

Faţă de cele ce preced, sub un prim aspect, curtea constată că în speţă, în mod judicios prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, precum şi pentru persoana asigurată, în limitele obligaţiilor asumate printr-un contract de asigurare de răspundere civilă auto, dispunând obligarea inculpatei-intimate alături de asiguratorul de răspundere civilă la plata sumei de 15.000 euro daune materiale solicitate prin acţiunile civile exercitate împreună de către părţile civile MEV ŞI MŞ, în nume propriu.

Întinderea acestora nu este exagerată şi satisface întocmai principiile ce reglementează repararea unor astfel de prejudicii, potrivit legii civil, având în vedere că prin documentaţia medicală depusă în ambele faze procesuale s-a dovedit că din culpa exclusivă a inculpatei, ulterior producerii evenimentului rutier, traumatismele corporale grave suferite de partea civilă MEV au impus multiple internări în spitale de specialitate, în cadrul cărora s-au efectuat intervenţii chirurgicale finalizate prin eviscerarea globului ocular stâng şi protezarea acestuia cu implant de bilă.

Pe de altă parte, din raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză rezultă că în cadrul evenimentului rutier aceeaşi parte civilă a suferit contuzie toracală abdominală, fractură bazin, fracturi femur bilateral şi dreapta, paralizie sciatic bilaterală, deci traumatisme care în mod notoriu, justifică susţinerile necesităţii alocării sumelor de bani precizate prin notele scrise, ca reprezentând cheltuieli efectuate pentru plata celor trei martori însoţitori, respectiv efectuarea igienei proprii, a activităţilor zilnice din gospodărie, inclusiv creşterea şi îngrijirea minorului în vârstă de 7 ani.

Mai mult, din actele medicale depuse la judecata recursului, se determină concluzia că şi în prezent atari consecinţe prejudiciabile materiale continuă deoarece traumatismele corporale menţionate au impus o serie de internări în cadrul serviciilor de ortopedie şi oftalmologice, practicându-se intervenţii chirurgicale postoperatorii pentru vindecarea fracturilor multiple ale membrelor inferioare, respectiv reconstrucţia globului ocular stâng pentru ameliorarea sechelelor funcţionale ireversibile.

La acestea se adaugă declaraţiile celor şapte martori propuşi în dovedirea pretenţiilor materiale solicitate, toţi confirmând plata sumelor achitate pentru serviciile prestate în folosul respectivei părţi civile, după caz, împrumuturile acordate direct sau prin soţul său partea civilă MŞ, al cărui cuantum apare mai mult decât rezonabil pentru îngrijirea pe perioada internărilor medicale ori post operatorii, a unui bolnav diagnosticat cu gravele traumatisme corporale reţinute prin expertiza medico -legală, ca necesitând pentru vindecare cel puţin 100 zile de îngrijiri medicale.

Şi suma de 350 lei acordată cu titlu de prestaţie lunară la întreţinerea părţii civile MEV, calculată începând cu 05.09.2009, data producerii evenimentului rutier şi până la încetarea stării de invaliditate, s-a stabilit corect.

Cuantumul acesteia corespunde întocmai dispoziţiilor art. 1387 NCC privind repararea prejudiciilor produse prin vătămarea corporală suferită, reprezentând întocmai echivalentul câştigului din muncă de care a fost lipsită până la data soluţionării cauzei şi este împiedicată să-l dobândească în continuare, ca efect al reducerii capacităţii de muncă, prin pierderea funcţiei şi protezarea oculară a ochiului stâng, infirmitate permanentă, determinată prin expertiza medico-legală de specialitate.

Faptul că la data producerii evenimentului rutier partea civilă nu era încadrată în muncă, nu constituie suficient temei pentru înlăturarea dreptului la reparaţie sub acest aspect, cât timp fiind în vârstă de 41 ani avea deplină capacitate fizică şi intelectuală, efectua activităţi casnice şi de îngrijire a copilului în vârstă de 7 ani, iar pe de altă din conţinutul deciziei de pensionare rezultă că anterior a obţinut venituri permanente, cotizând la fondul de asigurări sociale o perioadă de 14 ani şi 7 luni.

32

Prin urmare, motivele de reformare invocate de asigurătorul de răspundere civilă sub aspectele analizate, nu sunt fondate.

Cât priveşte soluţionarea cererilor formulate de cele trei părţi civile vizând acordarea daunelor morale, la exercitarea controlului jurisdicţional se constată că motivul de reformare invocat de partea civilă MEV, vizând întinderea daunelor morale acordate prin sentinţa adoptată la primul grad de jurisdicţie, este însă pe deplin justificat.

Determinarea obligaţiei de plată în limita sumei de 30.000 euro, în sarcina inculpatei-intimate, alături de asigurătorul de răspundere civilă auto este injustă şi nu satisface criteriile privind sumele acordate cu titlu de compensaţie în materia daunelor morale, astfel cum s-au cristalizat în jurisprudenţa internă şi se regăsesc inclusiv în ghidul întocmit prin grija Fondului de Protecţie a Victimelor Accidentelor de Circulaţie şi Societăţilor de Asigurare reactualizat în anul 2012.

Este real că atari sume nu trebuie să reprezinte o amendare excesivă a inculpatului şi nici să constituie o sursă de îmbogăţire a părţii civile, dar în circumstanţele cauzei, prima instanţă era datoare să observe că, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 35 alin. 1, art. 45 alin. 1 şi 3 şi art. 47 din OUG nr. 195/2002 republicată, conducând autovehiculul în condiţii normale de trafic din culpă exclusivă inculpata a produs părţii civile MEV grave traumatisme corporale (contuzie toraco-abdominală, fractură bazin, fracturi femur bilateral şi dreapta şi oculare), ce au necesitat pentru vindecare cel puţin 100 de zile de îngrijiri medicale.

S-a dovedit de asemenea, că pentru îngrijirea acestora recurenta a fost supusă unor suferinţe fizice şi psihice de excepţie, prin internări repetate în spitale de specialitate, intervenţiile chirurgicale practicate conducând la pierderea ochiului stâng şi protezarea acestuia, deci o infirmitate fizică permanentă posttraumatică, consecinţele prejudiciabile personal nepatrimoniale (estetice), prelungindu-se şi în prezent şi impunând noi examene, operaţii, consiliere psihică şi psihologică, raportat la modificările de personalitate şi reinserţie socială intervenite în cazul unei femei în vârstă de 41 de ani, ultimele operaţii fiind efectuate în noiembrie 2013.

De aceea, având în vedere limitele poliţei de asigurare, precum şi Ordinul CSA/2008, în circumstanţele cauzei, curtea apreciază că se impune majorarea daunelor morale acordate părţii civile MEV, de la suma de 30.000 euro la suma de 75.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cuantum apreciat ca fiind suficient pentru asigurarea unui just echilibru între prejudiciul personal nepatrimonial suferit şi infracţiunea stabilită în sarcina inculpatei-intimate, ce se va suporta alături de asigurătorul de răspundere civilă auto.

Motivul de reformare invocat de recurentul asigurator vizând nelegala obligare alături de inculpata intimată, la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale în folosul părţii civile MŞ, este fondat.

Obiectul procesului penal, în prezenta cauză l-au constitui exclusiv infracţiunile de vătămare corporală comise de inculpata-intimată privind părţile vătămate MEV şi MPC, respectiv mama şi fiul minor, deoarece prin rechizitoriul nr. 9127/P/2009 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii de vătămare corporală prev. de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal privind pe partea civilă MŞ, constatându-se că nu este îndeplinită cerinţa numărului de zile de îngrijiri medicale, arătată sub textul incriminatoriu.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 999 Cod Civil (renumerotate art. 1391 NCC), astfel cum în mod constatat au fost interpretate în jurisprudenţa internă şi comunitară, inclusiv Rezoluţia Comitetului de Miniştrii ai Consiliului Europei nr. 75/1975, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dreptul la reparare a prejudiciului nepatrimonial este recunoscut numai pentru persoana vătămată direct prin fapta ilicită a inculpatului, acesteia din urmă putându-i-se acorda o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Drept consecinţă, la exercitarea controlului jurisdicţional rezultă că, nelegal, prima instanţă, prin hotărârea atacată a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă MŞ sub acest aspect, dispunând obligarea inculpatei şi asiguratorului la plata sumei de 10.000 euro daune morale, reprezentând prejudiciu personal nepatrimonial, cauzat prin vătămarea corporală a părţilor civile MEV şi MPC, soţia şi fiul acestuia.

Pentru argumentele de fapt şi de drept detaliate în precedente conform art. 38515 pct. 2 lit. d) Cod proc. penală, curtea va admite recursurile declarate de părţile civile şi de asigurătorul de

33

răspundere civilă, va casa în parte sentinţa primei instanţe, şi rejudecând acţiunile civile exercitate de acestea, pe fond, va înlătura aspectele de netemeinicie şi nelegalitate anterior menţionate.


Decizii Relevante34

Trimestrul IV 2013

Secţia I Civilă

[13] Aplicarea greşita a dispoziţiilor privind taxele de timbru. Cale de atac.

Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată, iar împotriva modului de stabilire a acestora se poate formula cerere de reexaminare la aceeași instanță”.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 3464 din 7 noiembrie 2013.

Prin decizia civilă nr. 3464/7 noiembrie 2013 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta AM.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că prin cererea de recurs se încearcă o repunere în discuție a cuantumului taxei judiciare de timbru datorate pentru cererea de apel, criticându-se modalitatea de stabilire a acesteia, fără însă a se formula cerere de reexaminare.

Reexaminarea este singura posibilitate prevăzută de lege pentru cel nemulțumit de cuantumul taxei judiciare de timbru la plata căreia a fost obligat, cale de atac specifică la care recurenta nu a apelat.

Prin prezenta decizie, nu se poate concluziona în sensul dorit de recurentă , textul de lege fiind clar sub acest aspect, astfel că potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997,

35

determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată, iar împotriva modului de stabilire a acestora se poate formula cerere de reexaminare la aceeași instanță. Cererea se soluționează de către un alt complet, în cameră de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.

Textul de lege nu include posibilitatea căi de atac a recursului, cale de atac extraordinară, pentru motive limitativ prevăzute de lege, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

(Judecător Dumitru Violeta)

[14] Excepţia autorităţii de lucru judecat. Condiţii pentru existenţa identităţii de obiect.

Cod proc.civilă, art. 304 pct. 9Vechiul Cod de proc.civilă, art. 1201

Raţionamentul juridic prezentat de cele două instanţe anterioare este greşit, fiind realizat printr-o eronată aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1201 din vechiul Cod de procedură civilă, împrejurare de natură să atragă incidenţa cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 din vechiul Cod de proc.civilă.

Argumentele prezentate de instanţe anterioare, că atât timp cât ar exista o diferenţă de suprafaţă între terenul revendicat în cele două dosare, nu există identitate de obiect, sunt vădit eronate, deoarece condiţia sine qua non pentru a determina existenţa unei identităţi de obiect este scopul final urmărit de reclamanţi.

Or, în speţă, în ambele cauze, scopul este acelaşi şi constă în reaşezarea gardului pe linia de hotar stabilită prin sentinţa civilă nr. 4324/1983 a Judecătoriei Ploieşti, pretenţia reclamanţilor fiind justificată, în ambele dosare, de aceeaşi faptă a părţii adverse, deci nu de mutări succesive ale gardului, singura diferenţă fiind dacă această mutare s-a realizat printr-o acaparare de 20 mp, sau de „cca 50 mp”.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 3009 din 23 octombrie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 939 pronunţată de Judecătoria Ploieşti la data de 23.01.2011, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta R.S.A., ca neîntemeiată.

S-a admis în parte acţiunea precizată şi i-a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi paşnică posesie, suprafaţa de teren de 22 m.p., situată în municipiul P, str. , nr., judeţul P, identificată în punctele ......, din varianta nr. 2-Anexa nr. 3 a raportului de expertiză întocmit de ing. D.Z.

S-a stabilit linia de hotar pe aliniamentul ............, conform variantei nr. 2-Anexa nr. 3 a aceluiaşi raport, astfel că terenul aparţinând reclamanţilor va avea perimetrul dat de punctele de contur N-29-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-35-38-1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-M-N, iar terenul apar-ţinând pârâţilor va avea perimetrul dat de punctele de contur 26-27-N-M-10-9-8-7-6-5-4-3-2-1-25-26.

S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a fost obligată pârâta R.S.A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1188 lei. Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, ca situaţie de fapt, că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3358/24.004.1971 (f.118), reclamanţii au dobândit imobilul situat în P, str., nr. , jud. P, în suprafaţă de 300 m.p teren loc de casă, cotă indiviză din suprafaţă de 485 m.p, precum şi apartamentul B, situat pe terenul menţionat mai sus.

Prin sentinţa civilă nr. 4324/25.05.1983, pronunţată în dosarul nr. 10450/1982 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a dispus ieşirea din indiviziune a reclamanţilor din prezenta cauză cu ICRAL Ploieşti, conform raportului întocmit de expert C.A.-completare şi a deciziei CP Judeţ Prahova nr. 806/1993, în sensul că linia de hotar este cea trasată cu roşu pe schiţa

36

de plan, prin punctele A-N care delimitează imobilele şi A-B-C-D-E-F, care delimitează terenurile părţilor, prin aceeaşi sentinţă fiind respinsă ca nefondată cererea de intervenţie formulată de pârâta PP.

Ulterior, prin decizia nr. 635/10.04.1984 a CP al Judeţului Prahova a fost completat art. 1 lit. a din Decizia nr. 806/26.04.1983, stabilindu-se că lotul care aparţine statului are o suprafaţă de 201,80 m.p., reclamanţii având suprafaţa de 300 m.p..

În baza sentinţei civile nr. 4324/25.05.1983 şi a deciziei nr. 635/10.04.1984 a CP al Judeţului Prahova, reclamanţii au obţinut autorizaţia nr. 107/1984 pentru executarea gardului despărţitor.

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 228-N/06.11.1996, numita P.P. a dobândit de la S.C C S.A în baza prevederilor art. 9 din Legea 112/1995, imobilul situat în str..., format din 2 camere de locuit, antreu, hol, balcon, culoar, bucătărie, baie, şopron, magazie, gard, precum şi terenul în suprafaţă de 85 m.p., care reprezintă o cotă indiviză de 100% din terenul situat sub construcţiile care s-au cumpărat.

La data de 17.01.2001 a fost încheiat contractul de închiriere nr. 30848 între numita P.P. şi Primăria municipiului Ploieşti, având ca obiect închirierea suprafeţei de 131 m.p, situat în Ploieşti, str. ...

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub. nr. 4823/30.10.2009 la BNP I C, numita P.P. a înstrăinat pârâtei R.S.A. imobilul proprietatea acesteia, situat în P, str. R, nr. , jud. P, compus din teren în suprafaţă de 85 m şi locuinţa C1, iar pentru restul terenului aferent construcţiei de 131 m.p., aflat în proprietatea C L al municipiului Ploieşti, noul dobânditor a încheiat contract de închiriere.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâta R.S.A., instanţa de fond a reamintit că articolul 1201 din Codul civil prevede că este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate.

Conform art. 166 din Codul de procedură civilă, excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de către părţi sau de către judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs.

În acest context, s-a reţinut că în primul proces, părţi au fost reclamanţii din prezenta cauză şi numiţii P.P. şi R.I., iar în prezentul proces sunt părţi reclamanţii şi numita R.S.A.. Deşi formal, nu este îndeplinită condiţia cu privire la părţi, a arătat instanţa, întrucât R.S.A.este dobânditor cu titlu particular (care nu este ţinut de obligaţiile autorului său şi nici nu este continuatorul personalităţii acestuia), s-a apreciat că această condiţie a autorităţii de lucru judecat este totuşi îndeplinită, astfel că succesorului cu titlu particular îi poate fi opusă hotărârea obţinută de autorul său, înainte de data transmiterii.

De asemenea, a reţinut judecătoria, cauza prezentei cereri de chemare în judecată este aceeaşi cu cea din procesul anterior, pretenţia reclamanţilor fiind întemeiată pe dreptul de proprietate obţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3358/24.004.1971 şi pe sentinţa civilă nr. 4324/25.05.1983 a Judecătoriei Ploieşti.

Referitor la obiectul cererii de chemare în judecată, deşi formal este acelaşi cu cel din dosarul nr. 16862/1994, respectiv acţiune în revendicare, instanţa a stabilit, analizând considerentele sentinţei civile nr. 4727/06.05.1997 a Judecătoriei Ploieşti, că obiectul este diferit.

Potrivit acestor considerente, a reţinut prima instanţă, reclamanţii au pretins o suprafaţă de teren mai mare decât cea pe care o deţineau potrivit actelor de proprietate, dar analizând şi probele administrate în prezenta cauză, respectiv raportul de expertiză, din care a reieşit că reclamanţii au o suprafaţă cu 18 m.p mai mică decât cea din actele de proprietate, instanţa a apreciat că nu există identitate de obiect, şi astfel, nu subzistă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă.

Pe fondul cauzei, faţă de dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, prima instanţă a stabilit că se va raporta la dispoziţiile Codului Civil în vigoare la data introducerii cererii.

Instanţa a arătat că, în baza art. 480 Cod civil, dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu care conferă titularului, exerciţiul liber şi nestingherit al tuturor prerogativelor sale - posesia, folosinţa şi dispoziţia - afară de cazul în care dreptul este dezmembrat prin voinţa acestuia din urmă.

În urma expertizei, efectuate în prezenta cauză de ing. D.Z., a reieşit, a arătat judecătoria, că terenul în litigiu are o suprafaţă de aproximativ 22 m.p. şi că pârâţii au acaparat din terenul

37

proprietatea reclamanţilor, care au cu 18 m.p. mai puţin decât deţin în actele de proprietate, în timp ce pârâţii deţin cu aproximativ 23,20 m.p. în plus faţă de suprafaţa din actele de proprietate.

Deşi din declaraţiile celor doi martori audiaţi în cauză nu a reieşit data la care a avut loc această acaparare de teren, dacă a fost anterior sau ulterior soluţionării dosarului nr. 16862/1994, prima instanţa a apreciat că în raport cu considerentele sentinţei nr. 4727/06.05.1997 a Judecătoriei Ploieşti, dar şi cu raportul de expertiză administrat în cauză, această acaparare de teren a avut loc ulterior pronunţării sentinţei nr. 4727/06.05.1997.

În baza art. 584 Cod Civil, instanţa de fond a stabilit linia de hotar pe aliniamentul 6-7-8-9-10-M-N, conform variantei nr. 2-Anexa nr. 3 a raportului de expertiză întocmit de ing. D.Z..

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor ca pârâţii să fie obligaţi să mute gardul pe hotarul stabilit de sentinţa civilă nr.4324/1983 a Judecătoriei Ploieşti şi în caz de refuz reclamanţii să fie abilitaţi să pună gardul pe aliniamentul stabilit pe cheltuiala pârâţilor, instanţa a stabilit că este neîntemeiată, arătând că pe de o parte, pârâţii nu pot fi obligaţi să respecte hotarul stabilit de sentinţa civilă nr. 4324/1983, acesta pierzându-şi puterea executorie, ci doar să respecte dispozitivul prezentei hotărâri. Pe de altă parte, s-a arătat că acest capăt de cerere ţine de executarea silită, în conformitate cu dispoziţiile art. 5802 Cod proc. civilă, aceasta cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 3711 Cod proc. civilă, „debitorul are obligaţia de a executa de bunăvoie obligaţia stabilită prin titlul executoriu”.

Împotriva sentinţei şi a încheierii de şedinţă din data de 09.05.2011 au declarat apel pârâţii R.S.A. şi P.P., solicitând admiterea apelului şi respingerea acţiunii în baza excepţiei de autoritate de lucru judecat invocată de către pârâta R.S.A.

In subsidiar, s-a solicitat completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize topografice, sau schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Apelantele au susţinut că în mod nelegal instanţa de fond a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât există tripla identitate cerută de lege.

Obiectul cererilor este identic, au apreciat apelantele, iar instanţa fondului nu trebuia să facă referire la probatoriile administrate în cauză, pentru a aprecia greşit că este doar formal acelaşi cu al cererii formulate în dosarul nr.16862/1994.

Au precizat apelantele că, faţă de situaţia invocată în dosarul nr. 16862/1994, nu s-a precizat data la care s-ar fi făcut pretinsa acaparare, iar la interogatoriul administrat, intimaţii-reclamanţi au răspuns că solicita ceea ce fusese judecat ca obiect în 1997, dorind, pe cale ocolită, punerea în executare a acelei sentinţe. Acelaşi lucru, au arătat apelantele, a reieşit din opinia expertului consilier B.L., care a concluzionat că nu există nicio desfiinţare a gardului existent ori mutare a acestuia, învederând că expertiza D.Z. este o copie a expertizei vechi, întocmită de ing. C.A.. Totodată, în varianta omologată de instanţă, intimaţii-reclamanţi primesc 4 mp în plus faţă de ceea ce posedă, conform contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce nu poate fi considerat toleranţă admisă de lege.

La data de 23 octombrie 2012, Tribunalul Prahova a pronunţat decizia civilă nr. 576, prin care a respins ca neîntemeiată cererea apelantelor-pârâte R.S.A. şi P.P. de completare a probatoriului.

S-au respins ca nefondate apelurile şi s-a dispus obligarea apelanţilor la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, tribunalul a reţinut că, din punct de vedere

al obiectului cererii de chemare în judecată, deşi formal este acelaşi cu cel din dosarul nr. 16862/1994, respectiv acţiune în revendicare, prima instanţă de fond a reţinut corect, analizând considerentele sentinţei civile nr. 4727/06.05.1997, că obiectul este diferit.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4727/06.05.1997 pronunţată în dosarul 16862/1994, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1905/22.07.1998 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a reţinut că solicitarea intimaţilor-reclamanţi din prezenta cauză, era ca pârâţii să le lase în deplină proprietate terenul în suprafaţă de aproximativ 50 m.p. situat în P, str. R, nr. , judeţul P, solicitare respinsă ca neîntemeiată cu motivarea că „aşa cum s-a stabilit şi prin expertiza efectuată în cauză, reclamanţii sunt proprietarii unui teren în suprafaţă de 300 m.p., nu de 332 m.p., ceea ce se revendică fiind tocmai acest surplus de 32 m.p. cu privire la care reclamanţii nu au calitatea de proprietari”.

38

Cererea a fost respinsă deoarece intimaţii-reclamanţi au pretins o suprafaţă de teren mai mare decât cea pe care o deţineau, potrivit actelor de proprietate.

Or, în baza unui probatoriu administrat în legătură cu rezolvarea în fond a pricinii, reiese că intimaţii-reclamanţi au o suprafaţă cu 18 m.p mai mică decât cea din actele de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3358/24.004.1971, completat cu sentinţa civilă nr. 4324/25.05.1983, pronunţată în dosarul nr. 10450/1982 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, şi decizia C P Judeţ Prahova nr. 806/1993 precum şi decizia nr. 635/10.04.1984 a C P al Judeţului Prahova.

In acest sens, a arătat tribunalul, sunt şi celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, respectiv contract de vânzare-cumpărare nr. 228-N/06.11.1996, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub. nr. 4823/30.10.2009 la BNP IC, raportul de expertiză întocmit de dl. expert D.Z. şi contractul de închiriere nr. 30848717.01.2001, precum şi actul adiţional la contractul de închiriere nr. 30848/17.01.2001.

De aceea, dacă, cauza prezentei cereri de chemare în judecată este aceeaşi cu cea din procesul anterior, pretenţia intimaţilor-reclamanţi este diferită, a stabilit tribunalul, sub acest aspect, apelurile formulate fiind nefondate.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că în mod corect, prima instanţă a apreciat că în raport cu considerentele sentinţei nr. 4727/06.05.1997, dar şi cu raportul de expertiză administrat în cauză, din care a rezultat că reclamanţii au mai puţin teren decât cel ce reiese din actele proprietate, acapararea de teren a avut loc ulterior pronunţării sentinţei nr. 4727/06.05.1997.

Împotriva deciziei a declarat recurs, în termenul legal reglementat de art. 301 Cod proc. civil, pârâta R.S.A., criticând-o ca nelegală, din perspectiva cazurilor de modificare reglementate de art. 304 pct. 6 – 9 Cod proc. civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că în mod nelegal instanţa de apel a menţinut soluţia judecătoriei, prin care s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

A susţinut recurenta că în cauză erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 din vechiul Cod civil şi art. 166 Cod proc.civilă, existând tripla identitate cerută de lege.

Recurenta a apreciat că tribunalul a încălcat şi dispoziţiile art. 295 Cod proc. civilă, precum şi pe cele reglementate de art. 480 Cod civil.

A învederat recurenta că în apel se impunea completarea probatoriului, întrucât expertiza de la fond era defectuos întocmită şi repeta expertiza întocmită în anul 1983 de ing. C.A.

Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că în cauză erau incidente dispoziţiile art. 405 alin. 1 Cod proc. civilă, întrucât reclamanţii nu au precizat data la care s-ar fi realizat pretinsa acaparare.

S-a menţionat că instanţele au ignorat considerentele sentinţei civile nr. 4727/1997 a Judecătoriei Ploieşti, în care s-a tranşat definitiv problema hotarului; că probele testimoniale nu au dovedit acapararea de teren pretinsă de reclamanţi; că expertul nu a făcut măsurători corecte;că reclamanţilor li s-a acordat mai mult teren decât se menţionează în actele lor de proprietate.

Ultima critică a vizat faptul că tribunalul nu s-a pronunţat pe motivul de apel prin care s-a învederat că dispozitivul sentinţei este greşit şi în contradicţie cu varianta a 2-a, schiţa nr. 3 din raportul de expertiză întocmit la fond de ing. D.Z.

S-a solicitat admiterea recursului, în principal modificarea ambelor hotărâri, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi respingerea acţiunii, iar în subsidiar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi completarea probatoriului, aceleiaşi instanţe de apel.

La data de 23 octombrie 2013, Secţia I Civilă a Curţii de Apel Ploieşti a pronunţat decizia nr. 3009, prin care a admis recursul declarat de pârâta R.S.A. şi a modificat în tot decizia nr. 576/23.10.2012 pronunţată de Tribunalul Prahova şi sentinţa civilă nr. 939/23 ianuarie 2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în sensul că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele considerente :Cu referire la primul motiv de recurs, prin care s-a invocat nelegala soluţionare a excepţiei

autorităţii de lucru judecat, Curtea a reamintit că potrivit dispoziţiilor art. 1201 din vechiul Cod civil, incidente speţei, este autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate.

39

Curtea a notat, sub acest aspect, că „autoritatea de lucru judecat” reprezintă o parte a „puterii de lucru judecat”, existenţa unei hotărâri judecătoreşti putând fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii.

În speţa pendinte, recurenta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 4727 pronunţată de Judecătoria Ploieşti la data de 6.05.1997 în dosarul nr.16862/1994, hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Examinând sentinţa menţionată, instanţele anterioare au stabilit că în speţa dedusă judecăţii, condiţia identităţii reglementată de art. 1201 din vechiul Cod civil nu este îndeplinită decât în privinţa părţilor şi a cauzei, obiectul celor două litigii fiind însă diferit, întrucât în dosarul nr. 16852/1994 „reclamanţii ar fi pretins o suprafaţă mai mare de teren decât cea pe care o deţineau potrivit actelor de proprietate”, în timp ce în litigiul pendinte, din probele administrate a reieşit că „reclamanţii au o suprafaţă cu 18 mp mai mică decât cea din actele de proprietate” (pagina 6 din decizia recurată).

Raţionamentul juridic prezentat de cele două instanţe este greşit, fiind realizat printr-o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1201 din vechiul Cod civil, împrejurare de natură să atragă incidenţa cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.

Curtea a menţionat că potrivit doctrinei, obiectul cererii de chemare în judecată reprezintă atât pretenţia formulată prin cerere, cât şi dreptul subiectiv invocat.

În acest context, pentru a exista identitate de obiect între cele două acţiuni, este suficient să rezulte că scopul final urmărit de reclamanţi este acelaşi în ambele litigii.

Această condiţie este îndeplinită în speţa pendinte, întrucât se constată că, în ambele procese, reclamanţii au urmărit să valorifice acelaşi drept de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3158/1971 şi atestat de sentinţa civilă nr. 4324/25.05.1983 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, pretinzând în ambele cauze, ca pârâta P.P. să fie obligată „să pună gardul pe hotarul stabilit prin sentinţa civilă nr. 4324 din 25.V.1983”, întrucât aceasta ar fi mutat gardul pe un alt hotar, acaparând din terenul proprietatea reclamanţilor o suprafaţă de 20 mp (pricina pendinte), respectiv o suprafaţă „de cca 50 m.p.” (în dosarul nr. 16862/1994).

În acest context, este absolut evident că în litigiul de faţă, reclamanţii nu au invocat un fapt nou, ce ar fi fost săvârşit de pârâtă după pronunţarea hotărârii judecătoreşti din primul dosar şi care ar fi constat într-o nouă acaparare de teren, de natură să determine o nouă solicitare de repunere a gardului pe hotarul iniţial, acest lucru rezultând fără dubii din însăşi cererea de chemare în judecată din prezentul dosar, aflată la fila 3 dosar fond.

Argumentele prezentate de instanţele anterioare, că atât timp cât ar exista o diferenţă de suprafaţă între terenul revendicat în cele două dosare, nu există identitate de obiect, sunt vădit eronate, deoarece condiţia sine qua non pentru a determina existenţa unei identităţi de obiect este, astfel cum s-a arătat anterior, scopul final urmărit de reclamanţi. Ori, în speţă, în ambele cauze, scopul este acelaşi şi constă în reaşezarea gardului pe linia de hotar stabilită prin sentinţa civilă nr. 4324/1983 a Judecătoriei Ploieşti, pretenţia reclamanţilor fiind justificată, în ambele dosare, de aceeaşi faptă a părţii adverse, deci nu de mutări succesive ale gardului, singura diferenţă fiind dacă această mutare s-a realizat printr-o acaparare de 20 mp, sau de „cca 50 mp”.

Este evident, în acest context, că obiectul celor două acţiuni antamează asupra aceleiaşi probleme de drept, care a primit deja o rezolvare, prin sentinţa civilă nr. 4727/6.05.1997 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, definitivă şi irevocabilă.

Ca atare, Curtea a constatat că, contrar celor reţinute de instanţele anterioare, în prezenta cauză există tripla identitate de obiect, cauză şi părţi, impusă de art. 1201 din vechiul Cod civil (act normativ aplicabil speţei, în raport de data înregistrării litigiului), soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat pronunţată de instanţa de fond şi validată de instanţa de apel fiind astfel, nelegală.

În considerarea acestor argumente de fapt şi de drept, constatând incidenţa cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, Curtea a procedat, în temeiul art. 312 alin. 1, 2, 3 şi 4 Cod proc. civilă, la admiterea recursului şi modificarea în tot a ambelor hotărâri, în sensul că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, cu consecinţa respingerii acţiunii precizată ca inadmisibilă.

Faţă de validarea primului motiv de recurs, Curtea a constatat că în cauză nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs formulate de pârâta R.S.A.

40

(Judecător Andra-Corina Botez)

[15] Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Condiţia de legalitate impusă de lege - desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Codul muncii – art. 65 alin 2

Potrivit art 65 alin 2 Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

În caz de litigiu, instanţa judecătorească este cea care apreciază caracterul real şi serios al motivelor invocate de angajator la concedierea salariatului, formându-şi convingerea pe baza probatoriului administrat.

Caracterul efectiv, real al desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat, rezultă din programul de restructurare şi reorganizare a societăţii, proiectul de concediere colectivă, tabelul nominal al personalului disponibilizat, organigramele şi ştatele de funcţii ale unităţii anterioare şi ulterioare concedierii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 2685 din 8 octombrie 2013.

Prin decizia civilă nr. 2685/8.10.2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de intimata S.C.X S.R.L. împotriva sentinţei civile 242/31.01.2013 a Tribunalului Prahova, constatând legalitatea şi temeinicia acesteia.

În conformitate cu prevederile art. 65 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit art.65 alin.2 Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.


Caracterul efectiv, real al desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat rezultă din programul de restructurare şi reorganizare a societăţii, proiectul de concediere colectivă, tabelul nominal al personalului disponibilizat, organigramele şi ştatele de funcţii ale unităţii anterioare şi ulterioare concedierii.

Potrivit dispoziţiilor art. 272 Codul muncii, în conflictele de drepturi, sarcina probei este răsturnată, în sensul că ea nu revine salariatului contestator, potrivit adagiului onus probandi incubit actori, ci angajatorului, Curtea Constituţională statuând în decizia nr. 320/2005, că această procedură specială, derogatorie „are menirea de a asigura soluţionarea cu celeritate a conflictelor de muncă, în primul rând, in interesul salariatului, al apărării raporturilor de muncă şi al exercitării dreptului la muncă”.

Sub un prim aspect, se impune a se preciza că nu s-a depus la dosar bilanţul societăţii la data de 31.12.2011, pentru a se putea face o analiză care să reflecte dificultăţile economice cu care pretinde recurenta că s-a confruntat şi care au impus implementarea unei noi structuri organizatorice cu desfiinţarea a 25 de posturi, printre care şi cel al contestatoarei.

De altfel, din organigramele aferente anilor 2011 şi 2012 (existente la dosar) se reţine că în cadrul departamentului SSM numărul de angajaţi este acelaşi.

Mai mult decât atât, cu o lună de zile anterior concedierii contestatoarei, recurenta-intimată anunţa disponibilitatea angajării unei persoane pe un post identic cu cel pretins desfiinţat (a se vedea în acest sens, fila 29 dosar fond).

41

În acest context, în raport de actele dosarului, Curtea apreciază că desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei nu a avut un caracter real, ceea ce conduce la nelegalitatea deciziei de concediere.

În considerarea argumentelor expuse, constatând legalitatea şi temeinicia sentinţei, Curtea, în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabilă în speţă faţă de prevederile art. 24 şi art. 25 alin. 1 Cod proc. civilă, forma actuală) a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Cristina Paula Brotac)

[16] Cheltuieli de judecată. Lipsă culpă procesuală. Art.274 alin.1 Cod procedură civilă.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii”. Acţiunea introductivă a fost formulată de un avocat, în calitate de reprezentant al reclamanţilor, care a şi semnat acţiunea, indicându-se de către acesta şi faptul că domiciliul procesual ales al reclamanţilor este la sediul Cabinetului său de avocat, însă pe parcursul judecării pricinii la prima instanţă nu s-a depus la dosar dovada calităţii de reprezentant convenţional a avocatului care a promovat acţiunea în numele intimaţilor-reclamanţi, iar intimaţii-reclamanţi nu au confirmat mandatul invocat prin formularea acţiunii, neînsuşindu-şi acţiunea promovată în numele acestora, neratificând, prin urmare, actele făcute în numele acestora de cel ce nu avea calitatea de reprezentant. În acest context este evident că nu se poate reţine că intimaţii-reclamanţi ar avea în procesul de faţă vreo culpă procesuală, care să conducă la concluzia obligării acestora la cheltuieli de judecată către cei doi pârâţi.


Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.627/18/2012, disjunsă din dosarul nr.10552/118/2011 ... prin avocatul ... au chemat în judecată pe pârâţii ... şi Sindicatul ... solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea protocolului nr. 888/20.01.2006 încheiat între pârâta SC ... şi Sindicatul ..., pentru modificarea parţială a contractului de prestări servicii încheiat la 14.12.2001 între SNP P SA şi RSe, anularea protocolului menţionat pentru reducerea nivelului de salarizare negociat în contractele individuale de muncă, pentru depăşirea mandatului general al liderului de sindicat în angajarea organizaţiei sindicale de trecere la o salarizare defavorabilă membrilor de sindicat şi pentru încălcarea dreptului la negocieri colective în materie de muncă, cu consecinţa anulării şi a protocoalelor subsecvente nr. 1713/22.12.2006, nr. 4077/29.03.2007 şi nr. 1895/20.03.2008.

Au fost expuse în cuprinsul acţiunii considerentele de fapt şi de drept ce au determinat promovarea acesteia.

Pârâta SC ... a formulat întâmpinare, prin care a solicitat ca apărătorul reclamanţilor să facă dovada mandatului său, sens în care să depună la dosar copie de pe contractul de asistenţă juridică, iar în cazul în care această cerinţă nu se va îndeplini, s-a solicitat anularea acţiunii.

Şi pârâtul Sindicatul ... a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia lipsei de interes, excepţia puterii de lucru judecat, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată pentru motivele expuse în cuprinsul întâmpinării.

Prin sentinţa civilă nr. 757/15.02.2012, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Pe rolul Tribunalului Prahova, pârâta SC ... a formulat întâmpinare, prin care a solicitat ca reclamanţii să precizeze dacă îşi însuşesc sau nu acţiunea promovată în numele acestora şi să

42

precizeze dacă l-au împuternicit pe avocatul ...ca în numele şi pe seama lor să promoveze prezenta acţiune, în caz contrar cerându-se anularea acţiunii.

Prin aceeaşi întâmpinare pârâta SC ... a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia lipsei de interes, excepţia puterii de lucru judecat, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată pentru motivele arătate în cuprinsul întâmpinării

Prin sentinţa civilă nr. 240 din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Prahova a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamanţilor invocată din oficiu şi a anulat cererea formulată de reclamanţi.

Prin aceeaşi sentinţă a fost respins capătul de cerere privind obligarea reclamanţilor la cheltuieli de judecată ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea formulată la data de 17.10.2012, reclamanţii ... au solicitat anularea cererii pentru lipsa calităţii de reprezentant a apărătorului şi în subsidiar, renunţarea la judecată, arătând că nu confirmă mandatul avocaţial, această cerere fiind semnată şi parafată de avocatul ales ....

Întrucât această cerere a fost formulată de avocat şi în lipsa confirmării de către reclamanţi (aspect precizat de reclamantul .... în ceea ce-l priveşte în faţa instanţei) a mandatului iniţial invocat prin formularea acţiunii, instanţa din oficiu a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamanţilor.

Având în vedere dispoziţiile art.67-72 din Cod pr.civilă şi faptul că potrivit art.67 alin. 1 Cod pr.civilă, părţile îşi pot exercita drepturile procedurale personal sau prin mandatar şi ţinând cont că reclamanţii nu înţeleg să mandateze avocatul ... să îi reprezinte în instanţă şi nu doresc niciun alt apărător, nedorind să îşi exercite drepturile procedurale nici personal, tribunalul a conchis, faţă de lipsa calităţii de reprezentant al reclamanţilor, în temeiul disp.art. 161 alin. 1şi 2 Cod pr.civilă că se justifică anularea cererii pentru lipsa calităţii de reprezentant.

Instanţa a apreciat că faţă de aceste susţineri, nu se mai impune punerea în discuţie a excepţiilor prescrierii dreptului la acţiune şi a lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii de reprezentant fiind o excepţie peremptorie prioritară, ce conduce la stingerea litigiului.

Capătul de cerere privind obligarea reclamanţilor la cheltuieli de judecată a fost respins ca neîntemeiat, pe motiv că nu s-a făcut proba unor cheltuieli de judecată în acest ciclu procesual, iar pe de altă parte, SC ... a fost de acord cu cererea de anulare a litigiului, formulată de către reclamanţi, neexistând dovedită vreo culpă procesuală.

Împotriva sentinţe primei instanţe au declarat recurs pârâţii SC ...şi Sindicatul ... criticând sentinţa tribunalului ca nelegală şi netemeinică, invocând prevederile art. art.3041, 304 pct.6 şi 9 Cod pr.civilă.

În esenţă, criticile recurenţilor au vizat greşita respingere de către tribunal a cererii acestora referitoare la cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr.2677 din data de 8 octombrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că motivele de recurs formulate de recurenţii-pârâţi sunt, practic, identice, astfel încât acestea au fost analizate împreună.

S-a arătat că prin sentinţa recurată a fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamanţilor, invocată din oficiu şi s-a anulat cererea, fiind respins capătul de cerere privind obligarea reclamanţilor la cheltuieli de judecată ca neîntemeiat.

A reţinut Curtea că în conformitate cu disp.art. 274 alin. 1 Cod pr.civilă, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia ”partea care cade în pretenţii”.

Reclamantul se află în culpă procesuală, printre altele: dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată ori calea de atac exercitată a fost anulată ca netimbrată; dacă cererea s-a perimat; dacă reclamantul a chemat în judecată o persoană străină de raportul juridic dedus judecăţii; dacă renunţă la judecată sau la dreptul subiectiv; dacă pretenţiile sale nu sunt întemeiate, în tot sau în parte - culpa procesuală, în acest caz, priveşte partea de pretenţii considerate neîntemeiate.

43

În speţa de faţă s-a arătat că nu se poate reţine însă culpa procesuală a intimaţilor-reclamanţi, nejustificându-se, în consecinţă, obligarea acestora la cheltuieli de judecată în sensul celor solicitate de recurenţii-pârâţi.

Astfel, ceea ce este specific în speţa dedusă judecăţii, a reţinut instanţa de recurs, este faptul că acţiunea introductivă, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Constanţa, a fost formulată de un avocat, în calitate de reprezentant al reclamanţilor, care a şi semnat acţiunea, indicându-se de către acesta şi faptul că domiciliul procesual ales al reclamanţilor este la sediul Cabinetului său de avocat, însă pe parcursul judecării pricinii la prima instanţă nu s-a depus la dosar dovada calităţii de reprezentant convenţional a avocatului care a promovat acţiunea în numele intimaţilor-reclamanţi, iar intimaţii-reclamanţi nu au confirmat mandatul invocat prin formularea acţiunii, neînsuşindu-şi acţiunea promovată în numele acestora, neratificând, prin urmare, actele făcute în numele acestora de cel ce nu avea calitatea de reprezentant.

În contextul dat, mai sus arătat, s-a conchis că este evident că nu se poate reţine că intimaţii-reclamanţi ar avea în procesul de faţă vreo culpă procesuală, care să conducă la concluzia obligării acestora la cheltuieli de judecată către cei doi pârâţi.

S-a mai reţinut că într-adevăr, la dosarul de fond au fost depuse de către recurenţii-pârâţi dovezi privind cheltuielile de judecată suportate de aceştia, constând în onorariu de avocat, în cazul recurentului Sindicatul ...,respectiv cheltuieli de transport şi cazare, în cazul recurentei SC ...A, iar faptul că SC .... a fost de acord cu admiterea excepţiei, pe care o invocase, practic, prin întâmpinarea depusă la dosar la Tribunalul Prahova, nu putea constitui un argument pentru respingerea cererii referitoare la obligarea intimaţilor-reclamanţi la cheltuieli de judecată, însă având în vedere considerentele ce preced, din care rezultă că nu se poate reţine, în pricina de faţă, în cazul intimaţilor-reclamanţi, culpa procesuală a acestora, s-a concluzionat că soluţia primei instanţe apare ca fiind corectă.

S-a apreciat că împrejurarea că în alte dosare, disjunse din dosarul iniţial înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa şi care au fost soluţionate de diferite tribunale din ţară prin admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, reclamanţii din acele cauze au fost obligaţi la cheltuieli de judecată către cei doi pârâţi - soluţii rămase irevocabile prin decizii ale diferitelor curţi de apel din ţară - nu poate justifica, având în vedere considerentele mai sus expuse, admiterea recursurilor, practica judiciară neconstituind izvor de drept.

Totodată, s-a arătat că nici jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a CEDO la care recurenţii au făcut trimitere în motivele de recurs nu constituie un argument pentru admiterea recursurilor, câtă vreme nu se poate reţine în cauză culpa procesuală a reclamanţilor.

Faţă de cele ce preced, Curtea a privit recursurile ca nefondate, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă le-a respins, reţinând că în cauză nu sunt incidente niciunele din motivele de modificare a sentinţei invocate de recurenţi în motivarea recursurilor, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică.

(Judecător Adriana Maria Radu) [16] Contestaţie la titul reprezentat de o hotărâre judecătorescă. Aspecte care pot fi valorificate prin intermediul acesteia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 4130 din 10 decembrie 2013

Prin Decizia nr. 4130 din 10 decembrie 2013 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I Civilă a respins recursul formulat de debitoarea S.N.T.F.M. SA împotriva Sentinţei civile nr. 761 din 26 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia I Civilă în contradictoriu cu creditorul S.I. , ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, potrivit art. 399 al. 1 teza II Cod pr. civ. dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811 Cod pr. civ. se poate face contestaţie şi când sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.

44

Aşadar, pe calea contestaţiei la titlu nu poate fi modificat dispozitivul, ci doar se clarifică, se interpretează măsurile dispuse de instanţă prin titlu executoriu.

În alte cuvinte, această procedură a fost pusă la dispoziţia părţii interesate pentru situaţia în care din clupa instanţei dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar, ceea ce poate genera dificultăţi de executare.

În nici un caz, în cadrul contestaţiei la titlu instanţa nu este îndrituită să examineze fondul raporturilor juridice dintre părţi, pentru că pe această cale s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a titlului executoriu.

Asemănător, pe calea unei astfel de contestaţii nu pot fi cenzurate nemulţumirile legate de modul efectiv de executare, pentru acestea partea interesată având la îndemână procedura contestaţiei la executarea propriu-zisă.

Raportând aceste consideraţii generale la speţa pendinte Curtea constată că, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, dispoziţia din titlu executoriu în discuţie, respectiv Sentinţa civilă nr. 580 din 17 aprilie 2012 a Tribunalului Buzău – Secţia I Civilă este clară, fără a genera dificultăţi de executare.

În realitate nemulţumirile recurentei, ce se regăsesc atât în conţinutul contestaţiei, cât şi a cererii de recurs, vizează pe de o parte nemulţumiri privind chiar fondul raportului juridic litigios, iar pe de altă parte, suma stabilită în cadrul dosarului de executare silită cu titlu de debit, împrejurări constate în mod corect şi de tribunal.

Niciunul din aceste aspecte nu pot face obiect de contestaţie la titlu, eventualele greşeli de judecată neputând fi invocate decât prin căile de atac împotriva hotărârii, iar în privinţa executării propriu-zise recurenta având deschisă o altă cale.

De altfel, hotărârea invocată în susţinerea contestaţiei şi aflată la filele 10 – 12 dosar fond, menţionată şi în cuprinsul motivelor de recurs, este pronunţată într-un litigiu de muncă, deci în cadrul unei cauze în care instanţa a avut a se pronunţa pe fondul raportului juridic litigios.

(Judecător Adriana Maria Radu)

[17] Raport de expertiză depus cu o zi înainte de termenul fixat. Solicitarea părţii de amânare a cauzei. Respingerea cererii. Consecinţe.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 4139 din 10 decembrie 2013

Prin Decizia nr. 4139 din 10 decembrie 2013 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I Civilă a fost admis recursul formulat de reclamanţii P.I. şi U.G. împotriva Sentinţei civile nr.1723 din 14.06.2013 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia I Civilă în contradictoriu cu pârâta S.C.U. S.A. şi casată hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, în cauză, tribunalul a încuviinţat la solicitarea reclamanţilor, recurenţi în prezenta fază procesuală, proba cu expertiză tehnică specialitatea organizarea muncii, salarizare şi normare având obiectivele arătate în încheierea de şedinţă de la fila 63 dosar fond.

Raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 13.06.2013, cu o zi înainte de termenul fixat pentru judecată, respectiv 14.06.2013.

Pe de altă parte, apărătorul recurenţilor prin cerere scrisă depusă la dosar a solicitat faţă de această împrejurare acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de raportul de expertiză.

Totodată, potrivit art. 209 al. 1 Cod pr. civ. expertul numit este dator să-şi depună lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

Nerespectarea acestui termen poate atrage pentru expert sancţiunea prevăzută de art. 1081

alin. 1 pct. 2 lit. c Cod pr. civ., iar pentru părţi îndrituirea de a cere amânarea judecăţii în vederea studierii lucrării de expertiză.

În situaţia în care părţile uzează de un astfel de drept, instanţa de judecată nu poate păşi la judecată.

45

Procedând în acest mod tribunalul a pricinuit reclamanţilor o vătămare constând în aceea că aceştia nu au avut posibilitatea, în lipsa respectării termenului de 5 zile de a studia şi a îşi exprima punctul de vedere cu privire la raportul de expertiză.

Curtea nu a putut reţine susţinerile instanţei de fond că poate trece la judecată faţă de împrejurarea că prin aceiaşi cerere avocatul a arătat că pricina se poate soluţiona şi în lipsă.

O astfel de menţiune a urmărit împiedicarea unei eventuale suspendării a litigiului, de vreme ce până la respectivul moment procesual niciuna din părţi nu solicitase judecata în lipsă.

Având în vedere argumentaţia expusă Curtea a constat că sunt fondate criticile recurenţilor privitoare la soluţionarea cauzei în condiţiile în care raportul de expertiză nu a fost depus la dosar în termenul prevăzut de art. 209 Cod pr. civ. şi fără a li se da posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul său deşi formulaseră o solicitare expresă în acest sens.

O astfel de neregularitate procedurală nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea respectării drepturilor procedurale ale părţilor.

Într-o atare situaţie Curtea nu a mai analizat criticile legale de modul de soluţionare de către tribunal a chiar fondului raportului juridic litigios.


[18] Contestaţie împotriva deciziei de concediere dispusă în temeiul art. 65 al.1 din Legea 53/2003, Codul Muncii.

Legea 53/2003, Codul Muncii, art. 65 al.1

Termenul de 45 de zile prevăzut de art.211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 pentru contestarea deciziei de concediere curge de la data luării la cunoştinţă a deciziei de concediere şi nu de la data comunicării hotărârii asociatului unic prin care s-a luat măsura reducerii postului sau prin care s-a acordat preavizul.

Pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii de concediere se impune pe lângă aprecierea îndeplinirii condiţiilor de formă prevăzute de art.76 din Codul muncii, cu referire la art. 64 , art. 61 lit. c), d) şi art. 56 lit. f) din Codul Muncii, verificarea împrejurării dacă desfiinţarea locului de muncă este efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 3593 din 13 noiembrie 2013

Prin decizia nr. 3593/ 13 noiembrie 2013 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de intimată împotriva sentinţei civile nr.945 pronunţată la 1 aprilie 2013 de Tribunalul Prahova şi a modificat în parte sentinţa în sensul că a respins contestaţia împotriva deciziei de concediere ca neîntemeiată şi a menţinut dispoziţia privind respingerea excepţiei tardivităţii. Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut sub aspectul excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei că din actele şi lucrările dosarului rezultă că măsura desfacerii contractului individual de muncă al intimatului contestator a fost dispusă prin decizia nr.438/13.11.2012( f.5), adusă la cunoştinţa acestuia la data de 21.11.2012, conform confirmării de primire (f.60).

Formularea contestaţiei la executare şi depunerea acesteia la instanţă la data de 11.02.2012, s-a realizat în cadrul termenului de 45 de zile prevăzut de art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia „măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă (…) pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă”.

Chiar dacă societatea angajatoare a luat măsura reducerii postului ocupat de către angajator mai înainte şi i-a comunicat acestuia prin adresa nr. 86/01.06.2012 şi prin notificarea nr.94/13.06.2012 (comunicate prin scrisoare recomandată la data de 18.06.2012), că postul pe care este încadrat se desfiinţează datorită dificultăţilor economice ale firmei, că i se acordă un preaviz de

46

45 de zile lucrătoare, iar după expirarea acestui termen, respectiv la 06.08.2012, încetează contractul de muncă în temeiul art. 65 alin. 1 din Legea 53/2003 ( Codul Muncii), curtea a constat că măsura efectivă de desfacere a contractului de muncă s-a luat numai prin decizia contestată.

Chiar dacă recurenta a intenţionat să-l concedieze pe contestator anterior emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, contestatorul a prezentat mai multe certificate de concedii medicale, în perioada de valabilitate a cărora, angajatorul nu ar fi putut emite o decizie de desfacere a contractului de muncă, fără să încalce prevederile art. 60 alin.1 lit. a din Codul muncii.

Tocmai de aceea, pentru că a considerat necesar să dispună în mod expres desfacerea contractului de muncă, recurenta a emis decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 438/13.11.2012( f.5), în raport de care în mod temeinic şi legal s-a apreciat de către prima instanţă că s-a formulat în termen contestaţia ce face obiectul prezentei cauze.

Analizând cauza sub toate aspectele, în raport de motivul de recurs prev. de art. 3041 Cod pr. civilă, invocat de recurentă şi în raport de motivul de recurs încadrat în raport de dezvoltarea făcută de recurentă în prevederile art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, curtea a reţinut că prin decizia de concediere nr. 438/13.11.2012, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, motivat de desfiinţarea postului ocupat de acesta, în temeiul art. 65 al.1 din Legea 53/2003, Codul Muncii.

Decizia de concediere a fost întocmită, cu respectarea prevederilor art.76 din Codul muncii, privind menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă. Astfel decizia face referire în cuprinsul ei la notificarea din 1.06.2012( f.48) prin care angajatorul i-a acordat preavizul de 45 de zile lucrătoare şi l-a înştiinţat de dificultăţile economice care au determinat desfiinţarea postului şi la hotărârea asociatului unic nr. 86/1.06.2012 prin care s-a luat măsura desfiinţării postului ocupat de către contestator, conţinând astfel motivele care determină concedierea precum şi durata preavizului.

Referitor la criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, determinate ca menţiuni obligatorii potrivit art. 76 lit.c), numai în cazul concedierilor colective, se constată că nu erau necesare în cauză, faţă de caracterul individual şi nu colectiv al concedierii.

De asemenea nu era necesară nici propunerea unor locuri de muncă vacante, faţă de referirea normei cuprinsă în lit.d) a art. 76 la art. 64 din Codul muncii.

Astfel se reţine că dispoziţiile art. 64 din Codul muncii au în vedere numai situaţiile în care concedierea se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 61 lit.c) şi d) şi la art. 56 lit.f) din Codul muncii. Astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii prin Decizia nr.6/2011, în cazul desfiinţării locului de muncă potrivit art. 65 din Codul muncii, angajatorului „nu îi revine obligaţia de a oferi salariatului un alt loc de muncă”.

Cu toate acestea, se constată că în cuprinsul deciziei se face menţiunea că nu există locuri de muncă vacante în cadrul societăţii, compatibile cu pregătirea profesională şi capacitatea de muncă a contestatorului.

Referitor la prevederile art. 65 alin.2 din Codul muncii, potrivit cărora „ desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”, Curtea Constituţională, a reţinut în decizia nr.417/2007 că textul respectiv „ nu permite încetarea contractului de muncă prin voinţa unilaterală a angajatorului pentru motive invocate arbitrar sau în mod abuziv, astfel încât prin asemenea măsuri să poată fi îngrădit exerciţiul dreptului la muncă”.

Astfel Curtea Constituţională a constatat că prevederile legale mai susmenţionate corespund exigenţelor prevăzute de art. 24 lit.a) din Carta socială europeană care menţionează „ dreptul lucrătorilor de a nu fi concediaţi fără un motiv întemeiat”.

Tocmai aplicarea acestui text de lege, respectiv desfiinţarea efectivă a locului de muncă determinată de o cauză reală şi serioasă este vizată în esenţă prin criticile aduse de recurentă sentinţei primei instanţe.

În acest sens se reţine din actele depuse la dosar, că într-o perioadă de avânt economic al societăţii, prin Hotărârea asociatului unic al societăţii, înreg. sub nr.2560/30.12.2008 (f.66), s-a dispus înfiinţarea postului de „ manager zonă „ , în subordinea directorului de vânzări al punctului de lucru, post pe care a fost angajat la data de 29 iulie 2010, contestatorul ( f. 68).

Din rapoartele de vânzări întocmite pentru perioadele 1.01.2011-31.03.2011(f.21-32) şi respectiv 1.04.2011- 31.05.2011( f.33-47) comparativ cu rapoartele de vânzări întocmite pentru

47

aceeaşi perioadă a anului 2012, respectiv 1.01.2012-31.05.2012( f.16-20), rezultă că activitatea angajatorului a suferit reduceri semnificative de vânzări în anul 2012.

Acest fapt justifică din punct de vedere economic măsura luată de asociatul unic al societăţii prin Hotărârea înregistrată sub nr. 86/1.06.2012( f.10), de a desfiinţa începând cu 1.06.2012, postul de manager zonă al salariatului contestator.

Prin urmare măsura de reducere a postului ocupat de către contestator a fost determinată de o cauză reală şi serioasă.

Pe de altă parte se constată că măsura de desfiinţare a postului ocupat de către contestator a fost efectivă, aşa cum rezultă din compararea organigramei societăţii întocmită la data de 1.01.2009 (f.67 dosar), cu organigrama din 1.06.2012 (f.14). Astfel, în cea de a doua organigramă menţionată nu mai figurează divizia menţionată în prima dintre acestea, divizie din care făcea parte şi locul de muncă al contestatorului, potrivit menţiunii făcute în fişa postului managerului de zonă ( f.70 dosar de fond).

Se reţine astfel că în mod justificat şi cu respectarea dispoziţiilor legale, în baza Hotărârii nr. 86/1.06.2012 a Asociatului unic, cu referire la toate celelalte documente evidenţiate mai sus, s-a emis decizia de concediere ce îl viza pe recurentul contestator.

Faţă de cele arătate, Curtea reţine că desfiinţarea locului de muncă al contestatorului a fost una efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă, concedierea acestuia făcându-se cu respectarea dispoziţiilor art. 65 alin.2 din Codul muncii. Reţinând faţă de cele arătate că sentinţa primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a legii, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct.9, 3041 şi art.312 al.1 şi 3 Cod procedură civilă, a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa cu privire la soluţia pe fondul cauzei în sensul că a respins contestaţia ca neîntemeiată, menţinând dispoziţia cuprinsă în sentinţă privind respingerea excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei.

(Judecător Petrosina Mădălina Graure)

[19] Cerere având ca obiect acordarea tichetelor de masă. Invocarea clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Existenţa în convenţia colectivă de muncă a unei norme de trimitere la dispoziţiile legii speciale. Consecinţe.


Prin Decizia nr. 3127 din 24 octombrie 2013 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I Civilă a admis recursul declarat de pârâta R.A.T.P. PLOIEŞTI, reorganizată sub denumirea de SC T.C.E. SA, împotriva Sentinţei civile nr. 1876 din 25 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia I Civilă în contradictoriu cu reclamantul S. T. din Ploieşti şi a modificat în tot recurată în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a avut în vedere că, iniţial Tribunalul Prahova – Secţia I Civilă a fost investit cu o acţiune având două petite şi anume: obligarea pârâtei, recurentă în prezenta fază procesuală să respecte contractul colectiv de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Prahova sub nr. 285/31.07.2012, precum şi obligarea aceleiaşi pârâte la plata către salariaţii societăţii a contravalorii tichetelor de masă, de 9 lei/zi, începând cu data de 01.07.2012 şi până la data plăţii efective.

Procedând la soluţionarea cauzei tribunalul a admis acţiunea sub aspectul ambelor capete de cerere.

La fundamentarea acestei soluţii au stat în principal două argumente şi anume: pe de o parte împrejurarea că pârâta nu ar fi respectat prevederile art. 93 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, iar pe de altă parte, faptul că dreptul salariaţilor de a li se acorda tichetele de masă în baza respectivului

48

contract reprezintă un drept de creanţă care se poate înscrie în noţiunea de bunuri într-o accepţiune largă, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii ce face obiectul prezentei căi de atac.

Sub cele dintâi categorii de reţineri ale tribunalului Curtea a constatat că, în adevăr, la nivelul unităţii pârâte, pentru perioada ce a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, a existat încheiat Contract Colectiv de Muncă.

Potrivit art. 93 din acesta toţi salariaţii beneficiază de alocaţie de hrană sub forma tichetelor de masă, cu respectarea dispoziţiilor legale.

În alte cuvinte, chiar convenţia colectivă face trimitere din punct de vedere al condiţiilor de acordare a tichetelor de masă la dispoziţiile legii speciale.

Ori, în lumina dispoziţiilor art. 1 al. 2 din Legea nr. 142/1998 tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar, şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.

Raportând aceste consideraţii generale la speţa pendinte, Curtea a constatat că tribunalul, deşi a reţinut în mod corect care sunt dispoziţiile aplicabile raportului juridic litigios, a realizat o interpretare greşită a acestora, concluzionând în mod nelegal că atâta timp cât este reglementată de contractul colectiv de muncă, acordarea tichetelor de masă devine obligatorie, indiferent de dificultăţile financiare ale pârâtei, criticile recurentei vizând aceste aspecte fiind fondate.

Faţă de aceste modul de interpretare de către instanţa de recurs a clauzei contractului colectiv de muncă invocat drept izvor al obligaţiei de către reclamant prin raportare la textele de lege la care acesta face trimitere în mod expres, potrivit raţionamentului expus în precedent, Curtea a constatat că sunt fondate şi criticile recurentei vizând modul de apreciere de către tribunal a situaţiei de fapt rezultată din probatorii.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul de fond, respectiv mai multe Hotărâri ale Consiliului Local Ploieşti, cel care avea abilitatea legală de a aproba Bugetul de venituri şi cheltuieli al recurentei pârâte, fie prin rectificarea bugetului iniţial aprobat pentru 2012, fie prin limitarea de la chiar aprobare a bugetului pe anul 2013, la nivelul unităţii nu au existat pentru perioada ce face obiectul cereri de chemare în judecată sume aprobate cu această destinaţie, în limitele menţionate în contractul colectiv de muncă.

Pe de altă parte, acordarea tichetelor de masă fiind condiţionată, în baza a chiar clauzei din contractul colectiv de muncă la respectarea dispoziţiilor legale, respectiv de existenţa unor sume cu această destinaţie în bugetul de venituri al pârâtei finanţată exclusiv din bugetul local, pentru neplata acestora nu era necesară o negociere între parteneri sociali sau o convocare a acestora, aşa cum a reţinut în mod eronat instanţa de fond.

Curtea nu poate avea în vedere nici reţinerile tribunalului referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de conţinutul explicit al dispoziţiilor legale mai sus invocate tichetele de masă se acordă numai dacă angajatorul are capacitatea financiară de a suporta costurile acestora.

În alte cuvinte, prin prevederea acestora în contractul colectiv de muncă, dar în lipsa disponibilităţilor financiare, salariatul nu dobândeşte un drept, ci doar o vocaţie, care nu cade sub incidenţa protecţiei reglementate de norma europeană.


[20] Revocarea măsurii plasamentului în regim de urgenţă. Greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 68 şi 69 din Legea nr. 272/2004.

Cod proc.civilă, art. 304 pct. 9Legea nr. 272/2004, art. 68 şi 69

În speţa pendinte, prin probele administrate în cele două faze procesuale – fond şi recurs – reclamanta-recurentă a dovedit că împrejurările ce au determinat dispunerea măsurii plasamentului de urgenţă faţă de minora T.A.M. s-au modificat în prezent, astfel încât este în

49

interesul superior al minorei încetarea acestei măsuri şi dispunerea reintegrării copilului în familia naturală.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 3914 din 27 noiembrie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 440, pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 12.02.2013, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta T.G..

Pentru a hotârî astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:Prin sentinţa civilă nr. 1835/28.10.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr.

24845/3/2010*, a fost admisă cererea formulată de reclamanta DGASPC-B şi a fost menţinută măsura de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă, dispusă prin dispoziţia nr. 4423/29.04.2010, pentru copilul T.A.M., născut la 3.04.1997, la unchiul matern, T.D.

S-a reţinut că, prin dispoziţia sus-menţionată s-a instituit măsura plasamentului în regim de urgenţă pentru minoră la unchiul matern, T.D. ca urmare a împrejurării că aceasta a fost depistată pe raza S.x.B., de către agenţii din cadrul DGPC-S.x.B, fără supraveghere. S-a constatat că mama copilului se află internată la SA O, suferind de tulburări neuropsihice.

S-a mai reţinut, de asemenea, că, la data de 5.10.2011, s-a depus la dosar raportul de expertiză medico-legală psihiatrică dispus în cauză, ale cărui concluzii sunt în sensul că, din datele existente la dosar, din evaluarea directă şi prin internare, precum şi prin celelalte elemente probatorii existente în cauză, comisia a apreciat că afecţiunea psihică a pârâtei T.G. împiedica la acel moment posibilitatea de îngrijire a copilului său, cu recomandarea ca, până la reevaluarea afecţiunii psihice în cadrul Comisiei de Expertiză Medico-Legală Psihiatrică, după o perioadă de minim 2 ani de evoluţie asimptomatică a bolii, de la ultimul episod psihotic, minora să locuiască cu mama sa numai în prezenţa unei terţe persoane.

Tot ca situaţie de fapt, tribunalul a reţinut că din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat în prezenta cauză de Comisia de primă expertiză medico-legală psihiatrică din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, a reieşit că prin sentinţa penală nr. 259/5.10.2010 a Judecătoriei Câmpina a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina.

În baza art. 113 Cod penal s-a dispus obligarea numitei T.G. la tratament medical până la însănătoşire.

Potrivit pct. 5.5 din raport, în prezent, reclamanta se află sub incidenţa măsurilor de siguranţă cu caracter medical prevăzute de art. 113 Cod penal.

Comisia a apreciat că, la momentul actual, reclamanta are capacitatea de a se îngriji de copilul său minor, sub rezerva amendamentelor expuse la punctul 5 al raportului, în sensul că: va continua să se prezinte lunar la medicul psihiatru curant care îi va aprecia statusul psihic şi va anunţa de urgenţă Autoritatea Tutelară – Serviciul de Protecţie Minori, când apar modificări semnificative revelatoare ale apariţiei unui nou episod psihotic; va continua tratamentul sub supravegherea doctorului curant psihiatru; managerul de caz al minorei va evalua periodic climatul familial şi calitatea vieţii minorei alături de mama ei.

Tribunalul a reamintit că măsura de siguranţă a obligării la tratament medical prevăzută de art. 113 Cod penal, se dispune dacă făptuitorul, din cauza bolii ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate şi constă in obligaţia impusă acestuia de a se prezenta în mod repetat la tratament medical, până la însănătoşire, la locul şi la datele fixate pentru tratament.

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se ia pe timp nedeterminat, până la însănătoşirea făptuitorului sau cel puţin până la ameliorarea stării acestuia şi încetarea stării de pericol.

Atunci când temeiurile care au impus obligarea la tratament medical au încetat, se poate solicita încetarea măsurii de siguranţă.

Atât timp însă cât nu s-a dispus încetarea măsurii de siguranţă instituite prin sentinţa penală nr. 259/5.10.2010 a Judecătoriei Câmpina, a concluzionat tribunalul, nu se poate prezuma că a fost înlăturată starea de pericol care a stat la baza luării acestei măsuri.

50

În acest context, a stabilit prima instanţă, nu se poate reţine ca fiind în interesul copilului revocarea măsurii plasamentului, instituită prin dispoziţia nr. 4423/29.04.2010 şi menţinută prin sentinţa civilă nr. 1835/28.10.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 24845/3/2010*, cererea reclamantei fiind astfel, neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termenul legal prevăzut de art. 128 din Legea nr. 272/2004, reclamanta T.G., criticând-o ca nelegală.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că probele au fost apreciate de instanţa de fond într-un mod superficial, cu consecinţa pronunţării unei situaţii inechitabile.

A apreciat recurenta că în mod eronat, tribunalul a considerat că atât timp cât temeiurile care au impus obligarea la tratament medical nu au încetat, nu se poate solicita încetarea măsurii de siguranţă.

În speţă, a susţinut recurenta, a dovedit prin raportul de expertiză I.M.L. că s-a însănătoşit, în prezent dispunând de capacitatea de a îngriji copilul său minor, sub rezerva amendamentelor expuse la cap. V din lucrarea menţionată.

De asemenea, a învederat recurenta, această situaţie rezultă şi din raportul de anchetă socială efectuat de D.G.A.S.P.C.-P.

Recurenta a mai susţinut că prevederile Legii nr. 272/2004 nu sunt condiţionate de măsura de siguranţă prevăzută de dispoziţiile art. 113 Cod pr. civilă, iar din dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 272/2004, rezultă cu claritate că instanţa este obligată să modifice măsura de protecţie dispusă, în condiţiile în care, împrejurările avute în vedere la luarea acesteia s-au schimbat.

A concluzionat recurenta că în cauză a dovedit îndeplinirea celor două condiţii esenţiale prevăzute de Legea nr. 272/2004 pentru admiterea cererii - modificarea împrejurărilor care au stat la baza instituirii măsurii de protecţie şi faptul că reintegrarea în familia naturală este în interesul copilului - soluţia instanţei de fond, fiind astfel vădit nelegală.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii.În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 Cod pr. civilă.Intimata D.G.A.S.P.C.–P. a formulat, conform dispoziţiilor art. 115 Cod pr. civilă,

întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei, în sensul încetării plasamentului în regim de urgenţă faţă de minora T.A.M. la unchiul matern, T.D. şi reintegrarea copilului în familia mamei, T.G.

În motivarea cererii, intimata a învederat că din actele medicale obţinute a rezultat că recurenta este vindecată şi nu se mai află sub tratament psihiatric, episodul psihotic pe care l-a avut fiind remis integral.

De asemenea, a arătat intimata, în urma vizitelor efectuate de reprezentanţii D.G.A.S.P.C.-B. s-a constatat că recurenta deţine un apartament compus din patru camere, trei balcoane şi dependinţe, modern utilat şi curat întreţinut şi că îşi vizitează în fiecare weckend copilul.

S-au anexat întâmpinării raportul privind situaţia minorei întocmit de intimată, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 546/1998 şi nr. 545/1998 de BNP „E B”, un cupon de pensie al recurentei, declaraţia recurentei dată la D.G.A.S.P.C. –s-x-B, certificat medical nr. 4762/2013, adresa nr. 31780/15 noiembrie 2013 a D.G.A.S.P.C.- s.x.B şi copie a cărţii de identitate a recurentei.

La data de 27 noiembrie 2013, Secţia I Civilă a Curţii de Apel Ploieşti a pronunţat decizia civilă nr. 3914, prin care a admis recursul declarat de reclamanta T.G. şi a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a dispus revocarea măsurii plasamentului în regim de urgenţă pentru minora T.A.M. şi reintegrarea minorei în familia naturală, cu reluarea de către reclamantă a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele considerente :Ca prim aspect, Curtea a notat că motivele de recurs formulate permit încadrarea în cazul de

modificare reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă (act normativ aplicabil litigiului, în raport de data înregistrării acestuia).

În limitele acestui motiv de recurs, Curtea a menţionat că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fie atunci când nesocoteşte o normă de drept substanţial, fie atunci când interpretează greşit norma juridică dedusă judecăţii.

51

Motivul de recurs subzistă în cauză, soluţia pronunţată de Tribunalul Prahova realizând o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale care au relevanţă şi incidenţă în speţă, şi anume a dispoziţiilor art. 68 şi art. 69 din Legea nr. 272/2004.

Curtea a reamintit că, potrivit textelor de lege menţionate, împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială (printre care se află şi măsura în litigiu, a plasamentului în regim de urgenţă) trebuie verificate trimestrial de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului, iar în situaţia în care aceste împrejurări s-au modificat, instanţa judecătorească dispune, la sesizarea direcţiei, a părinţilor ori a unui reprezentant legal al copilului, sau chiar a acestuia din urmă, modificarea măsurii sau după caz, încetarea măsurii.

În speţa pendinte, prin probele administrate în cele două faze procesuale - fond şi recurs - reclamanta-recurentă a dovedit că împrejurările care au determinat dispunerea măsurii plasamentului de urgenţă faţă de minora T.A.M., prin dispoziţia nr. 4423/29.04.2010 emisă de D.G.A.S.P.C.-s.x.B, ce a fost menţinută prin sentinţa civilă nr. 1835/28.10.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-au modificat în prezent, astfel încât este în interesul superior al minorei încetarea acestei măsuri şi dispunerea reintegrării copilului în familia naturală.

Constatările Curţii, au avut în vedere, sub acest aspect, împrejurarea că măsura de protecţie specială a fost determinată de faptul că în perioada emiterii dispoziţiei nr. 4423/29.04.2010, mama minorei - reclamantă în prezenta cauză - se afla internată la SA O, suferind de tulburări neuropsihice, minora fiind depistată, în acest context, de către agenţii din cadrul DGPC-s.x.B, nesupraveghiată.

Tot ca situaţie de fapt, Curtea a notat că în actul medical depus în recurs chiar de către intimata D.G.A.S.P.C. Prahova - certificatul nr. 4769/16.09.2013 eliberat de medic primar psihiatru dr. B.L. - se menţionează expres că recurenta-reclamantă a prezentat diagnosticul de „episod psihotic acut” în anul 2009, că „sub tratament, episodul s-a remis integral”, context în care, emitentul actului a concluzionat că „pacientul este vindecat şi tratamentul nu mai este necesar” (fila 42 dosar recurs).

Această situaţie se coroborează cu rapoartele efectuate de reprezentanţii D.G.A.S.P.C.-P.. 2189B/19.11.2013, respectiv ai D.G.A.S.P.C.-s.x.B nr. 31780/2013 şi deosebit de important cu concluziile intimatei, exprimate prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de recurs, în care s-a solicitat expres Curţii încetarea măsurii plasamentului în regim de urgenţă şi reintegrarea minorei în familia mamei, T.G. (filele 31-34 şi respectiv 28-29 dosar)

În acest context, s-a arătat că aprecierea realizată de instanţa de fond, că atât timp cât nu s-a dispus încetarea măsurii de siguranţă instituită prin sentinţa penală nr. 259/5.10.2010 a Judecătoriei Câmpina, de obligare a reclamantei T.G., în temeiul dispoziţiilor art. 113 Cod penal, la tratament medical până la însănătoşire, nu se poate prezuma că ar fi fost înlăturată starea de pericol care a stat la baza luării acestei măsuri, nu poate fi validată de către Curte, în contextul în care, actul medical depus chiar de către intimată, atestă că reclamanta s-a vindecat şi că nu se mai impune efectuarea niciunui tratament.

În raport de aceste situaţii de fapt, Curtea, având în vedere interesul superior al minorei, statuat de art. 2 din Legea nr. 272/2004 şi poziţia exprimată de însăşi instituţia abilitată de lege să monitorizeze aplicarea măsurilor de protecţie specială, a constatat incidenţa cazului de modificare reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă.

În considerarea acestor argumente de fapt şi de drept, Curtea a procedat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 - 3 Cod pr. civilă, la admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii, cu consecinţa revocării măsurii de siguranţă a plasamentului în regim de urgenţă a minorei T.A.M. şi reintegrarea acesteia, în familia naturală, cu reluarea de către reclamantă a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti.

(Judecător Andra-Corina Botez)

52

[21] Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Condiţia de legalitate impusă de lege - desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Codul muncii – art. 65 alin 2

Potrivit art 65 alin 2 Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.


Caracterul efectiv, real al desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat, rezultă din programul de restructurare şi reorganizare a societăţii, proiectul de concediere colectivă, tabelul nominal al personalului disponibilizat, organigramele şi ştatele de funcţii ale unităţii anterioare şi ulterioare concedierii.


Prin decizia civilă nr. 2685/8.10.2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de intimata S.C.X S.R.L. împotriva sentinţei civile 242/31.01.2013 a Tribunalului Prahova, constatând legalitatea şi temeinicia acesteia.

În conformitate cu prevederile art. 65 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit art.65 alin.2 Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.


Caracterul efectiv, real al desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat rezultă din programul de restructurare şi reorganizare a societăţii, proiectul de concediere colectivă, tabelul nominal al personalului disponibilizat, organigramele şi ştatele de funcţii ale unităţii anterioare şi ulterioare concedierii.

Potrivit dispoziţiilor art. 272 Codul muncii, în conflictele de drepturi, sarcina probei este răsturnată, în sensul că ea nu revine salariatului contestator, potrivit adagiului onus probandi incubit actori, ci angajatorului, Curtea Constituţională statuând în decizia nr. 320/2005, că această procedură specială, derogatorie „are menirea de a asigura soluţionarea cu celeritate a conflictelor de muncă, în primul rând, in interesul salariatului, al apărării raporturilor de muncă şi al exercitării dreptului la muncă”.

Sub un prim aspect, se impune a se preciza că nu s-a depus la dosar bilanţul societăţii la data de 31.12.2011, pentru a se putea face o analiză care să reflecte dificultăţile economice cu care pretinde recurenta că s-a confruntat şi care au impus implementarea unei noi structuri organizatorice cu desfiinţarea a 25 de posturi, printre care şi cel al contestatoarei.

De altfel, din organigramele aferente anilor 2011 şi 2012 (existente la dosar) se reţine că în cadrul departamentului SSM numărul de angajaţi este acelaşi.

Mai mult decât atât, cu o lună de zile anterior concedierii contestatoarei, recurenta-intimată anunţa disponibilitatea angajării unei persoane pe un post identic cu cel pretins desfiinţat (a se vedea în acest sens, fila 29 dosar fond).

53

În acest context, în raport de actele dosarului, Curtea apreciază că desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei nu a avut un caracter real, ceea ce conduce la nelegalitatea deciziei de concediere.

În considerarea argumentelor expuse, constatând legalitatea şi temeinicia sentinţei, Curtea, în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabilă în speţă faţă de prevederile art. 24 şi art. 25 alin. 1 Cod proc. civilă, forma actuală) a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Cristina Paula Brotac)

54

Decizii Relevante

Trimestrul IV 2013

Secţia a II – a Civilă, de Contencios

Administrativ şi Fiscal

55

[22] Contestarea ordinului de delegare a unui funcţionar public. Instanţa competentă. Nerelevanţa rangului instituţtiei publice emitente.

Legea nr.188/1999Legea nr.2/2013Noul Cod de procedură civilă

În condiţiile în care reclamantul are calitatea de funcţionar public, iar ordinul contestat de către acesta vizează raportul său de serviciu – delegarea fiind un caz de modificare a raportului de serviciu al funcţionarului public -, competenţa soluţionării cererii de anulare a ordunhului revine Tribunalului Buzău – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, întrucât aceasta este instanţa de contencios administrativ competentă material, în circumscripţia căreia îşi are sediul reclamantul, iar rangul instituţiei publice emitente este irelevant, faţă de modficarea legislativă, introdusă prin dispoziţiile art. IV din Legea nr.2/2013.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Sentinţa nr. 217 din 4 octombrie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 551/42/2013, reclamantul ILC a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună anularea Ordinului nr. 625/31.05.2013, prin care s-a dispus în mod nelegal detaşarea sa pe o perioadă de maxim 6 luni la DGFP Neamţ pe funcţia publică de conducere teritorială vacantă de director executiv gradul II, de pe aceeaşi funcţie ocupată în cadrul DGFP Buzău.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Ordinul 625/31.05.2013 a fost detaşat pe o perioadă de maxim 6 luni, de pe funcţia de director executiv gradul II clasa 80 de salarizare ocupată la DGFP Buzău, pe aceeaşi funcţie în cadrul DGFP Neamţ, însă a refuzat în mod expres această detaşare, întrucât se încadrează în dispoziţiile art. 89 alin (3) lit c) din Legea nr. 188/1999 rep. privind statutul funcţionarilor publici, motivat de starea sănătăţii sale, dovedită cu certificat medical. A precizat reclamantul că şi-a exprimat în mod expres refuzul detaşării, în sensul că a consemnat acest punct de vedere pe comunicarea din data de 04.06.2013, prin care i s-a adus la cunoştinţă ordinul emis şi a comunicat pârâtei şi înscrisurile care atestă starea de boală, respectiv referatul medical nr. ..... emis de IC F, C M I şi N, scrisoarea medicala nr. .......... emisă de Cabinet Medical Ambulatoriu din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţe Buzău şi scrisoarea medicală nr. ........ a Spitalului Judeţean de Urgenţe Buzău.

Reclamantul a mai menţionat că în intervalul de timp ce s-a scurs după comunicarea refuzului detaşării, pârâta nu a răspuns solicitărilor sale, situaţie în care a înaintat acesteia la data de 18.06.2013 o cerere prin care a solicitat să se ia act de faptul că stăruie în refuzul detaşării, potrivit disp. art. 89 alin 3 lit. c) din Legea 188/1999, însă nu a primit răspuns. S-a mai arătat că, potrivit art. 87 alin 1 din Legea 188/1999, mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici se realizează prin modificarea raportului de serviciu, fie prin eficientizarea activităţii instituţiilor sau autorităţilor publice, fie în interesul funcţionarului, iar una dintre modalităţile de modificare a raportului de serviciu o constituie detaşarea şi modul, condiţiile şi perioadele în care se efectuează detaşarea sunt reglementate în cuprinsul art. 89 din Legea 188/1999. Dispoziţiile art. 89 alin. 3 din această lege, prevăd însă şi dreptul funcţionarului public de a refuza detaşarea dacă se află într-una din situaţiile enumerate în textul legal, iar refuzul său este justificat şi se încadrează în prevederile textului citat, întrucât starea sănătăţii dovedită cu certificat medical face contraindicată detaşarea.

În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar ordinul contestat, adresa nr.8836/2013, referatul medical nr.713/2013 şi scrisoare medicală nr.2879 /9135/2013.

56

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, motivat în esenţă de faptul că măsura detaşării acestuia a fost dispusă cu respectarea tuturor prevederilor legale în materie, în interesul serviciului.

La termenul de judecată din data de 4.10.2013, potrivit dispoziţiilor art.131 al.1 din NCPC, Curtea a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale, faţă de care a rămas apoi în pronunţare.

Examinând excepţia precizată, Curtea constată următoarele :Obiectul cererii introductive vizează anularea ordinului nr.625/2013, emis de către pârâtă,

prin care s-a dispus detaşarea reclamantului, în calitate de funcţionar public, la DGFP Neamţ. Potrivit dispoziţiilor art. IV din Legea nr.2/2013 „ articolul 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe."

Or, în condiţiile în care reclamantul are calitatea de funcţionar public, iar ordinul contestat de către acesta vizează raportul său de serviciu – delegarea fiind un caz de modificare a raportului de serviciu al funcţionarului public -, Curtea consideră că este competent să soluţioneze prezenta cauză Tribunalul Buzău – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, întrucât aceasta este instanţa de contenciops administrativ în circumscripţia căreia îşi are sediul reclamantul, iar rangul instituţiei publice emitente este irelevant, faţă de modficiarea legislativă anterior citată.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.132 al.3 c.pr.civilă, Curtea a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa judecăţii cauzei în favoarea Tribunalului Buzău – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal.

(Judecător Ionel Stănescu)

[23] Taxa pentru emisiile poluante achitată după data de 1.01.2013. Compatibilitatea sa cu dispoziţiile comuniare în materie.

Legea nr.9/2012OUG 50/2008OG 92/2003TCE - art.110

Taxa pentru emisiile poluante achitată după încetarea suspendării dispoziţiilor art.2 lit.i, art.4 al.2 şi art.5 al.1 din Legea nr.9/2012 nu este discriminatorie şi nu încalcă prevederile art.110 din TCE .

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 9223 din 1 noiembrie 2013.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 288/120/2013, reclamantul

GB Na chemat în judecată pârâţii S R prin M F P, DGFP D, A F P P şi A Fpentru M, pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 2310 lei, achitată cu titlu de taxă pe poluare, cu dobânda legală aferentă, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că pentru a puntea înmatricula în România autoturismul marca Ford Focus, a fost obligat la achitarea taxei pe poluare în cuantum de 2310 lei, în condiţiile în care autoturismul a fost achiziţionat din Belgia.

În opinia reclamantului, taxa pe poluare încalcă normele comunitare, respectiv art. 28, 30 şi 90 din Tratatul CE, fiind destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme

57

second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, taxa neaplicându-se în egală măsură şi autovehiculelor second-hand deja înmatriculate în România şi revândute pe piaţa internă.

Prin întâmpinarea formulată în temeiul art. 115 Cod Procedură Civilă, M F P prin DGFP Dâmboviţa, a solicitat respingerea cererii reclamantului ca nelegală şi netemeinică. Se arată că decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule a fost emisă conform OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare, la data intrării acesteia în vigoare abrogându-se art. 2141-2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În condiţiile desfiinţării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la reaşezarea acestei metodologii şi eliminarea reglementărilor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depăşea 3 ani. În acest context, a fost necesar să se întreprindă unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare.

În ce priveşte dispoziţiile art. 148 alin. 2 din Constituţia României, pârâta precizează faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privinţa rezultatului, însă autorităţile naţionale au competenţa de a alege forma şi mijloacele prin care dispoziţiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte. Faţă de pretinsa încălcare a disp. art. 110 din TCE, invocată de reclamantă, pârâta arată că acestea au în vedere reglementarea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne. Taxa pe poluare se aplică tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate în România, fie româneşti, fie străine, iar principiul „poluatorul plăteşte” pe care se bazează şi instituirea taxei pe poluare este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene.

Pârâta a apreciat, totodată, că dispoziţiile art. 117 Cod procedură fiscală nu sunt aplicabile în speţă întrucât restituirea solicitată de reclamantă nu poate fi încadrată în niciuna din situaţiile stabilite de art. 117 lit. a)-h) din actul normativ menţionat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege.

Totodată, pârâta a arătat că restituirea taxei se face conform condiţiilor reglementate în art. 8 din OUG nr. 50/2008, iar reclamantul nu se regăseşte în nici un dintre condiţiile enumerate la acest articol.

S-a solicitat respingerea capătului de cerere referitor la calculul dobânzii legale, acesta fiind întemeiat pe OG nr. 9/2000, ordonanţă care a fost abrogată prin art. 11 din Ordonanţa nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar.

În ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, s-a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prev. de art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă.

Pârâtul Mi F P a solicitat chemarea în garanţie a A F pentru M, pentru obligarea acestuia la plata sumei de 2310 lei, reprezentând taxă pe poluare, cerere respinsă de instanţă, înainte de a acorda cuvântul în dezbateri.

Prin sentinţa nr.1067/25.02.2013, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamant, a obligat pârâţii să restituie acestuia suma de 2310 lei, reprezentând contravaloare taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu dobânda legală aferentă, precum şi la plata către reclamant a sumei de 747,3 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că solicitarea reclamantului este întemeiată pentruu considerentele următoare:

Reclamantul a achitat cu chitanţa seria TS4A nr. 5341274/08.01.2013, suma de 2310 lei cu titlu de taxă pentru emisiile poluante, pentru autovehiculul marca Ford Focus, procurat dintr-un stat membru al Uniunii Europene, procedură în urma căreia s-a finalizat operaţiunea de înmatriculare în România a acestui autoturism.

Taxa pentru emisiile poluante i-a fost percepută reclamantului invocându-se dispoziţiile Legii nr. 9/2012 - fiind emisă de către AFP Pucioasa decizia nr. 316/08.01.2013 privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.

Reclamantul a formulat cerere de restituire a sumei încasată nelegal cu titlul de taxă pentru emisiile poluante, înregistrată la AFP Pucioasa sub nr. 439/08.01.2013.

Taxa pe poluare a fost introdusă prin OUG nr. 50/2008, care a suferit modificări prin OUG 108/2008, OUG nr. 208/2008, OUG nr. 117/2009, OUG nr. 118/2010.

58

OUG nr. 50/2008 a fost abrogată prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, act normativ în vigoare la data la care reclamantul s-a adresat pârâtei AFP Pucioasa cu cererea de restituire a sumei achitată cu aceste titlu.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule:

” (1) Obligaţia de plată a taxei intervine:a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România;b) la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri

dintre cele la care se face referire la art. 3 si 8;c) la reintroducerea în parcul naţional a unui autoturism, în cazul în care, la momentul

scoaterii sale din parcul naţional, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7;

Rezultă aşadar, din dispoziţiile Legii nr. 9/2012, că pentru un autoturism produs în România sau alt stat membru al UE nu se percepe taxa pentru emisiile poluante la o nouă înmatriculare, dacă anterior autoturismul a fost înmatriculat tot în România, dar, că se percepe taxa dacă autoturismul produs în ţară sau în alt stat membru este înmatriculat prima dată în România.

Se impune astfel, a se stabili dacă Legea nr. 9/2012 este compatibilă cu prevederile legislaţiei comunitare în această materie.

În privinţa reglementărilor comunitare în materie, instanţa reţine că scopul general al art.110 din TFUE este să asigure libera circulaţie a mărfurilor între statele membre, în condiţii concurenţiale normale, prin eliminarea tuturor formelor de protecţie ce pot rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte state membre.

Chiar dacă taxa pentru emisiile poluante nu reprezintă o taxă vamală directă, faţă de caracterul său special şi aplicabilitatea discriminatorie între autoturismele second-hand deja înmatriculate în România şi cele care provin din alte state membre UE, este evident caracterul său echivalent al unei taxe vamale.

În consecinţă, tribun alul a apreciat că taxa pentru emisiile poluante reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii, iar reglementarea acesteia nu poate fi justificată prin satisfacerea unor cerinţe obligatorii ale interesului public.

Prin urmare, tribunalul a reţinut că Legea nr. 9/2012 este contrară art.110 din TFUE, fiind destinată să diminueze introducerea în ţară a unor autoturisme deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul de faţă.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată la 7 aprilie 2011 în cauza C-402/09 Tatu c. României, stabilind că art. 110 se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit, încât descurajează importul de vehicule de ocazie, fără însă a descuraja cumpărarea de vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură pe piaţa naţională.

În consecinţă, întrucât potrivit art. 148 alin. 2 din Constituţia României, tratatele constitutive ale Uniunii Europene se aplică prioritar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, iar art. 110 TFUE interzice restricţionarea liberei circulaţii a mărfurilor, tribunalul a constatat că acţiunea prin care reclamanta a solicitat restituirea sumei achitate cu titlu de taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule este întemeiată, motiv pentru care o va admite.

Pentru repararea integrală a prejudiciului încercat de reclamant prin plata taxei, pârâţii au fost obligaţi să achite şi folosul nerealizat potrivit art. 1489 Noul Cod Civil, constând în dobânda legală calculată potrivit art. 124 coroborat cu art. 70 alin. 1 Cod Procedură Fiscală şi a Ordinului Ministrului Finanţelor nr. 1899/2004 privind procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor.

Potrivit art. 274 Cod procedură civilă, pârâţii au fost obligaţi şi la plata sumei de 747,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs MF P, prin mandatar DG a F P Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea recursului, s-a arătat că în mod eronat prima instanţă a apreciat că în cauză sunt aplicabile în mod direct dispoziţiile comunitare, respectiv art.90 din Tratatul CE, în realitate

59

acestea fiind inaplicabile, întrucât taxa urmează a fi plătită, potrivit dispoziţiilor art.4 din OUG 50/2008, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România şi la repunerea în circulaţie, după încetarea unei exceptări sau scutiri, dintre cele la care se face referire la art.3 şi 9 din OUG50/2008, precum şi că reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile de execpţie, prevăzute de art.3 al.2, astfel că obligaţia plăţii taxei pe poluare este legal datorată.

Recurentul a mai arătat că, potrivit jurisprudenţei CJUE, art.110 este încălcat atunci când taxa aplicată asupra produselor importate şi celor indigene similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite, că tratatul şi nici alte acte adoptate de către instituţiile Uniunii nu interzic perceperea unei taxe precum cea specială pentru autovehicule şi autoturisme, ci doar nasc discuţii cu privire la modul de calcul al acesteia, precum şi că principiul „poluatorul plăteşte”, care a stat la baza reglementării taxei pe poluare, este acceptat la nivelul UE, existând în 18 state membre o taxă aplicabilă la înmatricularea autovehiculelor.

S-a mai arătat că există un proiect la nivelul Comisiei Europene de armonizare cu privire la regimul taxei de poluare, care va deveni după aprobare obligatoriu pentru statele membre, că nu se poate reţine faptul că taxa de poluare reglementată prin dispoziţiile OUG 50/2008 introduce un regim discriminator – aspect dovedit de faptul că departamentul responsabil al Comisiei Europene a apreciat că autorităţile române au luat măsurile necesare (prin OUG 117/2009) pentru respectarea legislaţiei comunitare şi că legislaţia română în materie este conformă cu art.110 TFUE, concluzii ce au determinat propunerea clasării cauzei în care s-a ridicat această problemă – ceea ce s-a publicat în Jurnalul Oficial al UE sub nr. C29/8 din 5.02.2010, precum şi că dispoziţiile art.8 al.5 din HG 686/2008 au statuat că restituirea sumelor reprezentând diferenţa de taxă se face din bugetul fondului pentru mediu.

La termenul de judecată din data de 1.11.2013, Curtea a luat act de schimbarea denumirii mandatarului DGFP Dâmboviţa, intervenită prin HG 520/2013 şi OUG 74/2013, în sensul că în prezent aceasta este Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.

Prin concluzii scrise, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, aceasta constatând în mod corect faptul că taxa pentru emisii poluante este contrară dreptului comunitar, solicitând totodată obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate si a dispoziţiilor art.304 pct.9 si art.304 ind.1 c.pr.civ., Curtea retine următoarele:

Prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat restituirea sumei de 2310 lei, achitată cu titlu de taxă pe poluare, precum şi la plata dobânzii aferente, de la data plăţii şi până la restituirea efectivă a acesteia.

Curtea constată că taxa contestată a fost achitată la data de 8.01.2013, cu titlu de taxă pentru emisii poluante, stabilită în temeiul Legii nr.9/2012.

Raportat la momentul precizat, Curtea constată că dispoziţiile art.2 lit.i, art.4 al.2 şi art.5 al.1 din Legea nr.9/2012, a căror aplicare fusese suspendată prin dispoziţiile art.1 din OUG 1/2012 până la data de 1.01.2013, erau aplicabile.* Curtea reţine că întreaga jurisprudenţă internă s-a exprimat în sensul că taxa « pe prima înmatriculare », ca şi cea « pe poluare » diminuează sau este destinată sa diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate intr-un alt stat membru, cumpărătorii fiind orientaţi din punct de vedere fiscal să achiziţioneze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România .

S-a mai precizat că sistemul de taxare nu trebuie să fie discriminatoriu, întrucât pentru autovehiculele second-hand de pe teritoriul României înmatriculate deja nu se percepe această taxă, ca pentru autovehiculele second-hand înmatriculate pe teritoriul altui stat comunitar membru al U.E .

De asemenea, la data de 7.04.2011, CJUE s-a pronunţat în cauza având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare, în sensul că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având

60

aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”. Ulterior, aceleaşi concluzii au fost reluate în hotărârea din 7.07.2011 pronunţată de către CJUE în cauza Nisipeanu c. Statului Român

Curtea constată că întregul raţionament juridic precizat anterior are ca fundament două situaţii premisă, respectiv aceea că taxa instituită prin Codul fiscal şi OUG 50/2008 se aplica doar pentru autovehiculele second-hand importate din vreunul dintre statele membre ale U.E. ( unde au fost deja înmatriculate şi pentru care s-a achitat o taxă similară) în vederea înmatriculării lor în România, iar nu şi pentru cele second-hand achiziţionate de pe piaţa internă, precum şi că taxele aferente celor două categorii de autovehicule sunt stabilite în mod diferit, în favoarea celor de pe piaţa naţională.

Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule reglementată de dispoziţiile art.214 ind.1 – 3 din Codul fiscal şi taxa pe poluare reglementată de OUG 50/2008, a fost incidentă doar prima ipoteză menţionată anterior, discriminarea şi nesocotirea dispoziţiilor comunitare fiind generată de perceperea taxelor doar pentru autovehiculele second hand, achiziţionate din vreunul dintre statele membre UE, unde fuseseră deja înmatriculate, iar nu şi pentru cele second hand, achiziţionate de pe piaţa internă, unde erau deja înmatriculate – împrejurare statuată în întreaga jurisprudenţă internă, inclusiv în cele două hotărâri CJUE amintite.

Altfel spus, s-a apreciat discriminatoriu faptul ca, după intrarea în vigoare a celor două reglementări precizate, doar pentru autovehiculele importate din statele membre UE şi înmatriculate în România să se perceapă taxa, iar nu şi pentru autovehiculele similare indigene, aflate deja în parcul naţional, cu ocazia transferului dreptului de proprietate, respectiv al transcrierii acestuia.

Curtea constată că Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante, în încercarea de a remedia această discriminare, a introdus în cadrul dispoziţiilor art.4 obligaţia de plată a taxei „ a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare; b) la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 şi 8; c) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7. Obligaţia de plată a taxei intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”.

Practic, prin reglementarea din al.2, mai sus citată, legiuitorul a introdus obligaţia plăţii taxei şi pentru autovehiculele second-hand, achiziţionate de pe piaţa internă, unde au fost deja înmatriculate şi pentru care nu s-a plătit vreuna dintre taxele reglementate de Codul fiscal sau OUG 50/2008, cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România.

Aşadar, potrivit Legii nr.9/2012, taxa pentru emisiile poluante trebuia achitată, atât pentru autovehiculele second-hand importate, ce urmau a fi înmatriculate pentru prima dată în România, cât şi pentru cele achiziţionate de pe piaţa internă, unde erau deja înmatriculate, cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în ţară, dacă pentru acestea nu se achitase anterior taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule şi taxa pe poluare.

Curtea constată că, urmare a suspendării dispoziţiilor art.2 lit.i , art.4 al.2 şi art.5 al.1 din Legea nr.9/2012, prin dispoziţiile art.1 din OUG 1/2012, instanţele de judecată au apreciat că discriminarea introdusă prin reglementările Codului fiscal şi OUG 50/2008, amintită anterior, se menţine şi în cazul acestui act normativ, tocmai ca urmare a faptului că taxa continua să fie datorată doar pentru autovehiculele din prima dintre cele două categorii amintite anterior (cele importate din statele membre UE, cu ocazia primei înmatriculări în România).

Or, la data de 8.01.2013, când s-a achitat taxa contestată în prezenta cauză, ca urmare a încetării suspendării dispoziţiilor menţionate, taxa se datora pentru toate din categoriile reglementate de art.4 din Legea nr.9/2012, discriminarea analizată fiind astfel înlăturată.

61

* Curtea constată că prima instanţă, în considerentele sentinţei recurate, a făcut referire la altă “discriminare”, decât cea precizată şi reţinută în considerentele jurisprudenţiale amintite.

Astfel, instanţa de fond a apreciat că obligaţia plăţii taxei pentru emisii poluante se circumscrie unei taxe vamale echivalente , astfel că taxa menţionată reprezintă un obstacol îm calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii, astfel că Legea nr.9/2012 este contrară dispoziţiilor art.110 din Tratatul CE – sens în care s-a pronunţat şi CJUE în cadrul deciziei Tatu contra Statului Român.

Or, Curtea apreciază că raţionamentul instanţei de fond, precizat, este eronat, sub aspectul următoarelor considerente :

În niciun caz nu se poate considera că taxa pentru emisii poluante, ca şi cea pentru prima înmatriculare, reglementată de Codul fiscal, şi cea pe poluare, prevăzută de OUG 50/2008, este o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale la import.

Astfel, Curtea consideră că toate taxele (de prima înmatriculare, de poluare şi pentru emisiile poluante) au ca fapt juridic generator prima înmatriculare a unui autovehicul în România după intrarea în vigoare a actelor normative care le-au reglementat (o aplicare anterioară fiind imposibilă, ca urmare a principiului neretroactivităţii legii civile), deci fie introducerea lui în parcul naţional, fie prima transcriere a dreptului de proprietate a celor aflate în parcul naţional, după intrarea în vigoare a Legii nr.9/2012, pentru care nu a fost deja achitată una dintre taxele precizate.

De asemenea, Curtea constată că chiar CJUE a recunoscut în deciziile sale (cauzele Brzezinski, Tatu, Nisipeanu..etc) dreptul statului membru UE de a impune o taxă cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul său, cu condiţia ca aceasta să nu fie aplicată discreţionar şi să nu încalce prevederile art.90 din TCE.

Astfel, în cauza C-313/05 Brzezinski, CJUE a reţinut că “o acciză care se aplică tuturor autoturismelor în temeiul primei lor înmatriculări pe teritoriul unui stat membru, iar nu în temeiul faptului că trec frontiera nu constituie o taxă vamală la import şi nici o taxă cu efect echivalent în înţelesul articolului 25 CE, ci intră în sfera regimului general intern de impozitare a mărfurilor şi trebuie, prin urmare, analizată în raport cu articolul 90 CE”.

În mod similar, în cauza Tatu CJUE a reţinut că “..art.110 TFUE nu urmăreşte să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota sau baza impozabilă a impozitelor existente..... ”.

Ca urmare, potrivit jurisprudenţei precizate, Curtea apreciază că Statul Român avea dreptul să impună o taxă aplicabilă autovehiculului nou introdus în parcul său naţional, indiferent de faptul plăţii anterioare a unei taxe similare cu ocazia introducerii acestuia în parcul naţional al altui stat membru, singura condiţie fiind ca taxa să nu fie contrară prevederilor art.90, respectiv să nu creeze un regim fiscal discriminatoriu în raport cu produsele similare indigene.

Altfel spus, nu există nicio discriminare, nelegalitate sau neconvenţionalitate în faptul perceperii unei taxe pentru poluare/emisiile poluante cu ocazia importării unui autovehicul dintr-unul dintre statele membre UE (unde a fost achitată o taxă similară) şi înmatriculării în România, aceasta fiind în realitate o expresie a dreptului Statului Român de a reglementa măsuri fiscale aplicabile pe teritoriul său, singura condiţie fiind ca taxa internă să nu fie aplicată discriminatoriu, în sensul precizat anterior.

Curtea mai reţine că, în cauza Tatu, CJUE a statuat că “ în ce priveşte taxele aplicabile autovehiculelor, în lipsa unei armonizări în materie, rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri..”. De asemenea, Curtea reţine că în cauza Maciej Brzezinski, CJUE a arătat că “articolul 90 primul paragraf CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei accize aplicate autoturismelor în temeiul primei lor înmatriculări pe teritoriul unui stat membru în măsura în care valoarea accizei aplicate anumitor vehicule de ocazie achiziţionate în alt stat membru depăşeşte valoarea reziduală a aceleiaşi taxe încorporată în valoarea de piaţă a vehiculelor similare înmatriculate anterior în statul membru care instituie acciza, verificarea acestui aspect fiind de competenţa instanţei naţionale”, concluzie reluată şi în cauzele Tatu şi Nisipeanu.

Totodată, în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. a mai statuat că „ există o încălcare a articolului 90 - primul paragraf din Tratatul C.E. atunci când impozitul aplicat produsului de import ș i cel aplicat

62

produsului naţional similar sunt calculate diferit ș i după metode diferite, care conduc, fie chiar ș i în cazuri limitate, la un impozit mai mare aplicat produsului de import” (cauza Maciej Brzezinski).

Concluzionând, din toate aceste repere jurisprudenţiale, rezultă fără echivoc, mai întâi, că OUG 50/2008 şi Legea nr.9/2012 nu pot fi considerate ca fiind taxe cu efect echivalent unei taxe vamale la import, ci expresiea dreptului Statului Român de a reglementa măsuri fiscale aplicabile pe teritoriul său.

Apoi, Curtea consideră că actele normative menţionate nu pot fi calificate, ab initio, ca fiind contrare dispoziţiilor art.90/art.110 din Tratatul CE, respectiv ca fiind un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii, aşa cum a reţinut prima instanţă, ci o asemenea calificare trebuie să fie fundamentată pe faptul creării unui regim fiscal discriminatoriu în raport cu produsele similare indigene , prin aplicarea unui mod şi metode diferite de calcul, de natură a conduce, fie chiar ș i în cazuri limitate, la un impozit mai mare aplicat produsului de import

Or, raportat la dispoziţiile Legii nr.9/2012 în vigoare la data plăţii taxei, Curtea reţine că în prezenta cauză reclamantul nu a făcut dovada, fie că că suma achitată cu titlu de taxă pentru emisiile poluante ar depăşi valoarea reziduală a aceleiaşi taxe încorporată în valoarea de piaţă a vehiculelor similare înmatriculate deja în România, fie că Legea nr.9/2012 ar impune un mod de calcul diferit al taxei pentru autovehiculele de import, faţă de cele indigene, cu rezultatul unor impozite sporite pentru autovehiculele din prima categorie, astfel că nu poate fi reţinută vreo încălcare a dispoziţiilor art.110 din TCUE, sub aspectul menţionat. * Curtea mai consideră că nu se poate aprecia ca fiind discriminatorie opţiunea legiuitorului de a lega obligaţia plăţii taxei pentru emisiile poluante de faptul generator precizat (prima înmatriculare/transcriere a dreptului de proprietate în România, după intrarea în vigoare a actelor normative ce au reglementat taxa), iar nu de faptul poluării propriu-zise - în sensul că toate autovehiculele poluează, iar nu doar cele care se regăsesc în situaţiile premisă amintite -, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, acesta este o opţiune de reglementare a legiuitorului, recunoscută chiar de către CJUE, care are şi dreptul de a stabili condiţiile de impunere a taxei.

În consecinţă, Curtea consideră că în mod greşit prima instanţă a reţinut existenţa unei discriminări şi nerespectarea prevederilor art.110 din TFUE, astfel că obligarea pârâţilor să restituie reclamantului suma achitată cu titlu pentru emisiile poluante, actualizată cu dobândă legală, este nelegală şi netemeinică. Ca urmare, potrivit dispoziţiilor art.304 pct. 9, art.304 ind.1 si art.312 al.3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.


[24] Cursuri de master. Încadrarea lor în categoria studiilor reglementate de art.52 din Legea nr.188/1999.

Legea nr.188/1999Legea nr.288/2004Legea nr.84/1995

Cursurile de master organizate la nivelul anilor 2010 -2012 erau calificate legal ca fiind o formă de învăţământ universitară, astfel că faţă de aceasta erau pe deplin aplicabile dispoziţiile art.52 din Legea nr.188/1999. În consecinţă, nu se putea finanţa şi deconta de la bugetul consiliul judeţean contravaloarea acestora.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 10503 din 5 decembrie 2013.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 9126/120/2012, Sindicatul Administraţia Judeţeană Dâmboviţa, în numele şi pentru membrii de sindicat: PA M, S S L, M RE,

63

IO C, S F, JM, OE, LD E, R MC, CCR, PRA, PSO, OMB, a chemat în judecată pe PCJD, pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa să se anuleze dispoziţia P C J D nr. 385/26.09.2012.

În motivarea cererii, reclamanţii au precizat că, începând cu anul 2010, au urmat o perioadă de pregătire denumită „master”, în cadrul UV din Târgovişte, sumele reprezentând contravaloarea acestei forme de pregătire fiind suportate de către CJ D, în baza art. 40 din Acordul Colectiv de Muncă nr. 21B/31.01.2008, a actelor adiţionale la acesta, înregistrate sub nr. 1-23, a art. 51 din Legea nr. 188/1999 şi a Codului muncii.

Interpretarea autorităţii de audit financiar cu privire la aplicabilitatea textelor de lege identificate în cuprinsul lit. D pct. 1 din Raportul de control nr. 3096/23.08.2012 în materia finanţării de la bugetul local a studiilor de masterat, ca şi formă de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici din aparatul propriu al instituţiei este eronată, având în vedere următoarele motive: în accepţiunea art. 15 din Legea nr. 84/1995 a învăţământului, în vigoare la data când membrii de sindicat au urmat această formă de pregătire, sistemul naţional de învăţământ cuprinde următoarele niveluri: e) învăţământ superior: învăţământ universitar şi învăţământ postuniversitar.

Potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. 2 din aceeaşi lege, învăţământul postuniversitar se realizează prin studii aprofundate de specialitate, masterat, studii academice, postuniversitare, doctorat, studii postuniversitare de specializare şi cursuri de perfecţionare postuniversitare.

Reclamanţii au arătat că potrivit art. 52 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, „nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local, studiile universitare sau studiile de doctorat”.

Reclamanţii consideră că, din interpretarea textelor de lege enunţate, rezultă fără dubiu că masterele reprezentau, la data când au fost plătite studiile de pârât, studii postuniversitare de învăţământ superior şi nu studii postuniversitare, motiv pentru care au fost plătite legal.

În altă ordine de idei, se susţine că această formă de perfecţionare a fost făcută la solicitarea pârâtului, dovadă fiind referatele întocmite de şefii de birou şi de directorul de cabinet al P C J D.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii, arătând că măsura a fost dispusă pentru recuperarea prejudiciului creat patrimoniului autorităţii publice prin plata şcolarizării în anii universitari 2010-2012 a celor 13 salariaţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 188/1999.

Temeiul legal al dispoziţiei rezidă în încălcarea prevederilor art. 52 din Legea nr. 188/1999, respectiv faptul că salariaţii C J D nu puteau beneficia de studii de master finanţate din bugetul local, atâta timp cât aceste studii reprezintă ciclul II al studiilor universitare, iar nu forme de perfecţionare profesională.

În acest sens sunt prevederile Legii nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare şi art. 3 alin. 1 din HG nr. 404/2006 privind organizarea şi desfăşurarea studiilor universitare de masterat.

În privinţa componenţei sumei, s-a arătat că, urmare a verificărilor efectuate de C de C D, s-a constatat plata nelegală a sumei de 69.420 lei, la care s-au perceput penalităţi în sumă de 3838 lei.

Din relaţiile comunicate de U V Târgovişte, prin adresele nr. 3052/16.04.2013 şi 4228/29.05.2013, rezultă că cei 13 salariaţi au urmat în perioada 2010-2012 programul de studii universitare de master de 3-4 semestre.

Prin sentinţa nr.2371/10.06.2013 Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea formulată de reclamanti, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 52 din Legea nr. 188/1999, nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local studiile universitare sau studiile de doctorat, că în aplicarea Legii nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare şi a HG nr. 404/2006, în anii 2010- 2012, U V din Târgovişte a organizat, atât program de studii postuniversitare de master de 2 – 3 semestre, cât şi programe de studii universitare de master de 3 – 4 semestre, că, potrivit contractelor de studii nr. 11897 şi 11898/24.09.2010 (filele 77–81 ale dosarului) şi adresei nr. 4228/29.05. 2013, reclamanţii au beneficiat de studii universitare de master (120 credite) de 4 semestre, contractul însuşi calificând cursurile ca fiind de şcolarizare, precum şi că, în conformitate cu art. 52 din Legea nr. 188/1999, asemenea cursuri nu sunt considerate forme de perfecţionare profesionale, astfel că nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau bugetul local.

64

S-a mai reţinut că funcţionarii publici reclamanţi, beneficiind de sume care nu li se cuveneau potrivit legii, în temeiul art. 85 alin. 1 rap. la art. 84 lit. b din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, sunt obligaţi la restituire.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs reclamantul S „A J D, solicitând modficarea acesteia, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea recursului, s-a arătat că prin sentinţa recurată a fost respinsă acţiunea, prin care s-a solicitat anularea dispoziţiei preşedintelui CJ Dâmboviţa nr.385/26.09.2012, dispoziţie prin care le-au fost imputate, cu titlu de sume acordate necuvenit, taxele plătite de intimată în baza Contractelor de şcolarizare - master nr.l 1897/24.09.2010 şi 11898/24.09.2010, că suma totală imputată se ridică la 69.420 lei, la care s-au adăugat, cu titlu de beneficii nerealizate suma de 3.838 lei, iar calitatea de debitori le revenea, ca beneficiari ai cursului de maşter contractat de C JD.

Recurentul a mai arătat că în anul 2010 - în temeiul art.50 şi 51 din Legea nr.188/1999 republicată, C J D a contractat cu U „V" Târgovişte organizarea şi desfăşurarea cursurilor de perfecţionare profesională în specializarea master „Relaţii şi comunicare în administraţia publică" (12 participanţi), respectiv „Administraţie publică europeană" (1 participant), derularea acestor cursuri având loc în anii universitari 2010-2011 şi 2011-2012, iar participarea la acestea neafectând programul profesional al funcţionarilor publici, că pentru desfăşurarea acestora s-au încheiat contractele de şcolarizare - master nr. 11897/24.09.2010 şi 11898/24.09.2010, contracte ale căror articole III, prevăd: „Prezentul contract se încheie pentru anii de studii 2010-2012 (doi ani), data de începere si cea de încheiere a programului, precum şi calendarul acestuia vor fi stabilite de Prestator", precum şi că iniţiativa organizării acestei forme de perfecţionare profesională - în cadrul programului anual de perfecţionare a personalului propriu al C J D -, a aparţinut autorităţii publice prin referate întocmite de compartimentele de specialitate supuse aprobării preşedintelui, referate prin care au fost desemnaţi şi participanţii - funcţionari publici.

S-a mai învederat că întreaga operaţiune a fost aprobată şi ordonanţată prin aplicarea vizei controlului preventiv propriu (art.l0 OG 119/1999) a serviciului juridic şi a direcţiei economice, taxa de şcolarizare fiind plătită din sumele prevăzute cu această destinaţie din bugetul anual al C JD , aprobat conform legii, atât în anul 2010 ,cât şi în anul 2011, iar C de C D a efectuat controlul legalităţii operaţiunilor economico-financiare, rapoartele întocmite cu aceste ocazii, nereţinând nelegalitatea cheltuielii efectuate cu programul de perfecţionare profesională.

Auditul efectuat de aceeaşi C de C D - pentru perioada 01.01.2012 - 31.05.2012 a sesizat brusc plata nelegală reprezentând: „... contravaloarea studiilor universitare de masterat în sumă de 69.420 lei pentru un număr de 13 salariaţi ai aparatului propriu, în condiţiile în care acestea nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul local". (Raport pag.6), această plată din bugetul local fiind efectuată anterior perioadei supuse verificării în 2012, respectiv în anul 2010, iar rapoartele întocmite pentru anii 2010 şi 2011 nu reţineau neegalitatea cheltuielii.

S-a mai arătat că raportul de control din 17.08.2012 apreciază că prin această plată au fost încălcate prevederile Legii nr.273/2006 - art.23 alin.l, Legii nr.188/1999 art.52, Legii nr.288/2004 art. 1 alin.l şi HG nr.404/2006 art.3 alin.l, iar persoanele cu atribuţii în domeniul abaterilor prezentate sunt P C JD şi directorul DJAP, că în baza deciziei nr. 39/30.08.2012 prin care C de C D solicita recuperarea pagubei produse de la cei 13 salariaţi, a fost emisă dispoziţia nr.385/26.09.2012 a cărei anulare face obiectul prezentului litigiu, că soluţia pronunţată de către prima instanţă este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legii (art.304 pct.9 C.proc.civ.) , întrucât aceasta a ignorat complet natura juridică a răspunderii patrimoniale si condiţiile acesteia, aplicabilitatea dispoziţiilor art.85 alin.l raportat la art.84 lit.b din Legea 188/1999 fiind circumscrisă îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.75, precum şi că angajarea răspunderii civile pentru „nerestituirea în termenul legal a sumelor ce s-au acordat necuvenit" (art.84 lit.b) poate avea loc doar dacă este urmarea unei încălcări cu vinovăţie, de către funcţionarul public a îndatoririlor de serviciu (art.75 din Lege), practica instanţelor de judecată fiind unanimă în acest sens (decizia nr. 1658 din 20 martie 2007 a ÎCCJ - Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

Recurentul a mai arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a reclamanţilor, câtă vreme contractul de şcolarizare (Master) s-a încheiat între două terţe persoane juridice - C J D şi U „VTârgovişte, independent de orice faptă a recurenţilor şi nu există din partea acestora nicio încălcare a atribuţiilor de serviciu cauzatoare de pagubă, nu s-a dovedit

65

vinovăţia lor în încheierea contractului, stabilirea formei de perfecţionare profesională urmată sau existenţa vreunei atribuţii în domeniul în care s-ar fi produs abaterea şi, în plus, raportat la condiţiile art.84 alin.l lit.b – ei nu au încasat necuvenit nicio sumă, taxa de şcolarizare fiind virată direct prestatorului, nexistând un termen legal de restituire a acesteia, termen pe care să-l fi depăşit .

S-a mai asusţinut că stricta invocare a dispoziţiilor art.85 alin.l raportat la art.84 lit.b din Lege, fără corelarea acestora cu prevederile art.75 - nu poate justifica legal, obligarea recurenţilor la restituirea sumei imputate, că suma apreciată ca pagubă reprezintă o cheltuială publică, astfel că legalitatea sau nelegalitatea acestei cheltuieli trebuie raportată cu prioritate la legislaţia administraţiei publice, că problema esenţială a acestei cauze o reprezintă calificarea studiilor de masterat ca fiind studii universitare sau studii preuniversitare, că aparent, există o contradicţie între sintagmele folosite în legislaţia învăţământului şi în legislaţia administraţiei publice, că în opinia recurenţilor folosirea sintagmei „universitare" pentru toate cele trei trepte ale învăţământului superior are semnificaţia organizării lor în cadrul (mediul) universitar, căci sistemul învăţământului superior nu cunoaşte forme de organizare a masteratului şi/sau doctoratului în afara cadrului universitar, precum şi că, prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art.52 din Lege anr.188/1999 rezultă că studiile de masterat pot fi finanţate din bugetul de stat sau bugetul local.

Recurentul a precizat că, interpretând forţat normele legale citate, C C a dat prevalentă Legii nr.288/2004, considerând că, raportat la art.l alin.l din această lege, studiile de masterat sunt tot studii universitare şi se încadrează în sintagma „universitare" din art.52 al Legii nr.188/1999, neputând fi finanţate de la bugetele publice, că această interpretare, însuşită de intimată şi confirmată de instanţa de fond, trebuie respinsă, mai ales că Legea nr.188/1999 a fost completată şi republicată prin apariţia Legii nr.2/2013, ulterior deci apariţiei Legii nr.288/2004 cât şi Legii nr. 1 /2011 - Legea educaţiei naţionale, fiind evident că legiuitorul a înţeles să confirme art.52 în forma ce a justificat plata taxei de masterat, iar Legea nr.188/1999 R este o lege organică, normele sale neputând fi abrogate sau modificate implicit, pentru a vorbi de prevalenta art.l alin.l din Legea nr.288/2004 ,faţă de art.52 din Legea nr.l88/1999 rep.

S-a mai învederat că o hotărâre de guvern nu poate modifica o lege organică, că rezultă, contrar interpretării restrictive a art. 1 alin. 1 din Legea nr.288/2004, că universităţile pot derula programe de studii de master, plătite evident de instituţia publică, din moment ce norma se referă la raportul juridic dintre aceşti parteneri (alin.3), de la bugetul public - M.E.C.T.S. putându-se plăti studii universitare de master (alin.4), că teza C de C D, conform căreia toate studiile de master fiind studii universitare - ciclul II - nu pot fi plătite din bugetul public, este contrazisă şi de HG nr.268/2013, apărută la 15 mai 2013 privind „Cifrele de şcolarizare pentru învăţământul preuniversitar de stat finanţat de la bugetele locale, pentru învăţământul preuniversitar de stat finanţat de la bugetele locale, pentru învăţământul preuniversitar militar finanţat de la bugetul de stat, precum şi numărul de locuri - granturi de studii din instituţiile de învăţământ superior de stat (deci finanţare de la buget public n.n) pentru anul şcolar/universitar 2013-2014", că în anexa la HG nr.268/2013 pct.2.2 figurează „Numărul locurilor pentru studii universitare de masterat, precum şi că, faţă de toate aceste considerente, reiese cu evidenţă că sentinţa civilă nr.2371/10 iunie 2013, analizând formal legile incidente, face o interpretare greşită a acestora, pronunţând astfel o hotărâre vădit nelegală.

Prin întâmpinare intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând că sentinţa instanţei de fond nr. 2371/10.06.1013 este legală şi temeinică, dispoziţia nr. 385/26.09.2012 privind imputarea sumelor acordate necuvenit unor funcţionari publici din cadrul C JD fiind corect menţinută ca fiind legală, întrucât aceasta a fost emisă în baza prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevederi care reglementează răspunderea civilă a funcţionarilor publici, respectiv a art. 85, măsura fiind aplicată pentru recuperarea prejudiciului creat patrimoniului autorităţii publice, prin plata şcolarizării (masterat) în anii universitari 2010-2012 a celor 13 salariaţi, plată nerecuperată de la aceştia.

Atât prejudiciul, cât si luarea măsurilor de recuperare a acestuia, inclusiv recuperarea sumei de 69.420 lei şi a beneficiilor nerealizate î 1 sumă de 3.838 lei, reprezentând taxe de înscriere, înmatriculare şi disertaţie cu şcolarizarea (masterat) în anii universitari 2010-2012 la U V pentru 13 salariaţi al C J D, au fost constatate de C C a României - prin Decizia nr. 39/30.08.2012, act emis în

66

urma acţiunii controlul legalităţii operaţiunilor economico-financiare pe perioada 01.01.2012 - 31.05.2012, efectuată la C J D.

Temeiul legal în baza căruia s-a constatat producerea prejudiciului îl constituie încălcarea prevederilor art. 52 din Legea 188/19)9, respectiv făptul că salariaţii C J D nu puteau beneficia de studii de masterat finanţate din bugetul local, atâta timp cât aceste studii reprezintă studii universitare, iar nu forme de perfecţionare profesională, că în acest sens sunt prevederile Legii nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare şi art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 404/2006 privind organizarea şl desfăşurarea studiilor universitare de masterat.

Recurentul a depus la dosar adresa nr.88874/2013, emisă de către U V din Târgovişte.Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de

art. 304 Cod pr.civilă precum şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 Cod pr.civilă, Curtea reţine că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Situaţia de fapt existentă în cauză, aşa cum a fost reţinută de către instanţa de fond, nu a fost contestată de către vreuna dintre părţi, astfel că urmează a nu fi reiterată.

Curtea consideră că problema care s-a ridicat în prezenta cauză, relevată, de altfel, şi de către recurent în cadrul motivelor de recurs, este aceea a calificării juridice a cursurilor de master absolvite de către funcţionarii publici reclamanţi, respectiv dacă acesta se încadrează sau nu în sfera de incidenţă a interdicţiei reglementată prin dispoziţiile art.52 din Legea nr.188/1999 rep, conform cărora „nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local studiile universitare sau studiile de doctorat”.

În acest sens, Curtea reţine că poziţia exprimată de către recurent a fost aceea că respectivele cursuri de master constituie o formă de studii postuniversitare, care nu se încadrează în categoria „studiilor universitare sau de doctorat” reglementata de art.52, mai sus citate.

Curtea consideră că pentru a face o analiză corectă a acestui aspect se impune o interpretare sistematică şi istorico-teleologică a actelor normative incidente în materie, invocate, de altfel, de către părţi în cauză.

Astfel, Curtea reţine că iniţial Legea nr.84/1995 a organizat învăţământul pe niveluri (art.15 al.4), iar în cadrul dispoziţiilor art. 15 al.5 lit.e a clasificat învăţământul superior în două categorii, respectiv învăţământ universitar şi învăţământ postuniversitar – clasificare în vigoare şi la data încheierii contractelor de şcolarizare – master nr.11897 şi nr.11898, ambele din data de 24.09.2010.

Trebuie precizat că iniţial învăţământul universitar era organizat (art.57- ulterior abrogat prin dispoziţiile Legii nr.288/2004) în două forme – de scurtă şi de lungă durată -, iar învăţământul post universitar era organizat ( art.70 al.2, modificat ulterior de dispoziţiile Legii nr.288/2004 ) în următoarele forme “studii aprofundate, doctorat, studii academice postuniversitare, studii de specializare şi cursuri de perfecţionare”.

Ulterior, a intrat în vigoare Legea nr.288/2004, care a organizat (art.1 al.1) studiile universitare pe trei cicluri, respectiv “studii universitare de licenţă, studii universitare de masterat şi studii universitare de doctorat”.

Curtea reţine aşadar că, practic, Legea nr.84/1995 şi Legea nr.288/2004 nu erau corelate suficient, în ce priveşte formele de organizare a învăţământului superior, întrucât prima reglementa masteratul şi doctoratul ca formă de învăţământ post universitar , iar concomitent cealaltă ca cicluri de învăţământ universitar.

Ulterior, la data de 9.02.2011 a intrat în vigoare Legea nr.1/2011, care a abrogat Legea nr.84/1995 şi prin care s-a înlăturat necorelarea precizată anterior, în sensul că noul act normativ a clasificat învătământul în preuniversitar şi superior (Titlul II şi III), acesta din urmă fiind organizat în instituţii de învăţământ superior sau universităţi (art.114 al.2), cu următoarele forme de programe de studii : de licenţă, de master şi de studii universitare de doctorat ( art.140 al.1-4).

De asemenea, Legea nr.1/2011 a organizat învăţământul superior pe trei cicluri, respectiv Ciclul I – Studii universitare de licenţă (Secţiunea a 10-a, ), Ciclul II – Studii universitare de master (Secţiunea a 11-a) şi Ciclul III – Studii univeristare de doctorat (Secţiunea a 12-a) – astfel că s-a realizat uniformizarea organizării învăţământului superior, conform prevederilor Legii nr.288/2004. Concluzionând, după intrarea în vigoare a Legii nr.1/2011, masterul era organizat exclusiv ca ciclul II de studii universitare.

67

Curtea consideră că, raportat la situaţia expusă, trebuie avute în vedere principiile generale în materia aplicării legii în timp, respectiv cele care reglementează concursul dintre legea generală şi cea specială.

Curtea consideră că Legea nr.84/1995 este o lege generală, care reglementează organizarea învăţământului, iar Legea nr.288/2004 este o lege specială, care reglementează doar o anumită formă de învăţământ, respectiv cel universitar, astfel că în concursul dintre acestea norma specială se aplică cu prioritate faţă de cea generală, conform principiului „specialia generalibus derogant ”.

Aşadar, deşi nu s-a prevăzut expres, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.288/2004, învăţământul universitar se organizează exclusiv în formele prevăzute de aceasta, astfel că de la acxest moment masterul a devenit o formă de invăţământ universitar.

De altfel, această formă de învăţământ a fost ulterior expres reglementată prin HG 404/2006, care a calificat-o expressis verbis în dispoziţiile art.1 ca fiind „studii universitare” – în deplină concordanţă cu dispoziţiile Legii nr.288/2004- calificare aplicabilă, conform dispoziţiilor art.34 al.1 din HG 404/2006, începând cu anul universitar 2006-2007, deci aplicabilă şi studiilor de master urmate de funcţionarii publici din prezenta cauză..

Mai trebuie precizat că interdicţia reglementată de dispoziţiile art.52 din Legea nr.188/1999, conform căreia „nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local studiile universitare sau studiile de doctorat”, a fost introdusă prin Legea nr.251/2006, deci după reglementarea masterului în forma de al doilea ciclu de studii .

Totodată, Curtea constată că sintagma „studii universitare”, menţionată anterior, nu a fost definită de către legiuitor, situaţie faţă de care, având în vedere şi principiul de drept ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus, rezultă cu evidenţă că interdicţia reglementată de dispoziţiile art.52 din Legea nr.188/199 operează asupta tuturor studiilor universitare, respectiv pentru toate cele trei cicluri (de licenţă, masterat şi doctorat).

Este corect că, faţă de această concluzie, forma de redactare a dispoziţiilor art.52 apare ca fiind parţial pleonastică, în sensul că precizarea expresă a studiilor doctorale este inutilă, câtă vreme acestea se încadrează în categoria studiilor univeristare, însă această împrejurare este lipsită de relevanţă în cauză, în ceea ce priveşte legalitatea şi temenicia actului administrativ contestat.

Ca urmare, la nivelul anilor 2010 -2012, cand funcţionarii publici au urmat şi absolvit cursurile de master, acestea erau calificate legal ca fiind o formă de învăţământ universitară, astfel că faţă de aceasta erau pe deplin aplicabile dispoziţiile art.52 din Legea nr.188/1999, citate anterior, consecinţa fiind aceea ca nu se putea finanţa şi deconta de la bugetul Consiliul Judeţean Dâmboviţa c/val. acestora, dispoziţia contestată fiind, sub acest aspect, legală şi temenică.

Curtea mai reţine că, faţă de dispoziţiile legale precizate anterior, nu este relevant faptul că aceste cursuri de master au fost urmate de către funcţionarii publici reprezentaţi de recurent în interesul instituţiei şi cu acordul reprezentanţilor acesteia, întrucât interdicţia decontării prevăzută de art.52 din Legea nr.188/1999 este aplicabilă necondiţionat, deci indiferent de aspectele menţionate.

Ca urmare, Curtea urmează să înlăture susţinerile recurentului, vizând acest aspect, precum şi lipsa de vinovăţie a funcţionarilor publici.

Astfel, Curtea apreciază, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii funcţionarilor publici care au beneficiat nelegal de decontarea c/val. masterului, nu este relevantă existenţa vinovăţiei lor faţă de plata sumei menţionate – câtă vreme simpla nelegalitate a decontării masterului atrage obligaţia beneficiarilor studiilor de a restitui sumele achitate pentru acestea, independent de vreo culpă a lor.

Totodată, nu sunt relevante nici susţinerile privind faptul că nu fucnţionarii publici au primit sumele imputate, acestea fiind achitate organizatorului studiilor de master, câtă vreme este evident că beneficiarii studiilor sunt funcţionarii publici semnatari ai cererii introductive, iar sumele au fost plătite în contul acestora de catre intimatul pârât. În plus, Legea nr.188/1999 se completează cu legislaţia muncii, iar dispoziţiile art.256 din Legea nr.53/2003 prevăd obligaţia salariatului de a restitui, atât sumele încasate nedatorat, cât şi contravaloarea serviciilor prestate, la care nu era îndreptăţit – situaţie ultimă existentă în cauză, câtă vreme funcţionarii publici menţionaţi nu erau îndreptăţiţi să beneficieze de decontarea studiilor de master.

68

Curtea mai reţine că în cauză nu sunt incidente considerentele exprimate de către ICCJ – SCAF în cadrul deciziei nr.1658/2007, invocate de către recurent, întrucât speţa respectivă este diferită de cea pendinte.

Astfel, în cauza menţionată, instanţa supremă a apreciat că anularea/modificarea unei încadrări într-o funcţie publică nu poate opera retroactiv, pentru perioada anterioară emiterii actului administrativ prin care a fost dispusă o asemenea măsură, astfel că încadrarea (greşită) a fost menţinută pentru trecut – situaţie faţă de care s-a impus şi păstrarea încadrării salariale corespunzătoare acesteia, mai ales că funcţionarul public a fost remunerat în această perioadă corepunzător funcţiei îndeplinite şi că nu se poate reţine culpa sa referitor la greşita încadrare în funcţia publică.

Or, în prezenta cauză nu este incidentă situaţia de fapt şi de drept expusă, întrucât aceasta priveşte obligaţia funcţionarilor publici de restituire a c/val studiilor de master decontate în mod nelegal.

Mai mult, Curtea constată că există o decizie a ICCJ – SCAF, într-o speţă identică, prin care instanţa supremă a menţinut calificarea cursului de master ca fiind aceea de „studii universitare”, interdicţia decontării acestuia de la bugetul local, precum şi obligarea funcţionarului public de a restitui contravaloarea studiului de master, decontată nelegal (decizia nr.1628/2012).

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale deja precizate şi celor prevăzute de art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.32 al.1 c.pr.civilă, Curtea a respins recursul, ca nefondat.


[25] Îmbogăţirea fără justă cauză, determină necesitatea acoperirii prejudiciului către persoana prejudiciată.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 78 din 1 octombrie 2013.

Prin decizia nr. 78 din 1 octombrie 2013 Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de suspendare a executării sentinţei nr.67/28.01.2013, ca neîntemeiată, a respins apelul declarat de pârâta, împotriva sentinţei civile nr.67 din data de 28 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova, precum şi a cererii de suspendare a executării sentinţei civile nr.67 din data de 28 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.453/105/2012, în contradictoriu cu reclamantul, ca nefondat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub numărul 453/105/2012 reclamantul în contradictoriu cu pârâta a solicitat să fie obligată la plata sumei de 1.366.786,65 lei ce reprezintă contravaloarea facturilor scadente şi neachitate la care se adaugă actualizarea cu rata inflaţiei şi aplicarea dobânzii legale calculate de la data scadentă până la data efectuării plăţii.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 1232/09.04.2008 care la art. V din contract, aportul părţilor prevede: „asociatul secund pentru realizarea activităţilor economice ce formează obiectul prezentului contract contribuie cu un aport social constând în : i) costuri personal”. Aceste costuri personal reprezintă salariile datorate celor 22 angajaţi ai Laboratorului care au desfăşurat activitate în societate, au emis facturi către debitoare începând cu data de 18.08.2008, o parte din ele au fost achitate, altele achitate parţial, însă cea mai mare parte nu au fost achitate către reclamant.

A mai arătat că în luna ianuarie 2011 au formulat notificare către pârâtă în vederea rezolvării neînţelegerilor pe cale amiabilă, notificarea a rămas fără nici un fel de răspuns. Au solicitat şi actualizarea debitului cu rata inflaţiei şi dobânda legală aplicată la suma astfel actualizată. Mai arată că în luna aprilie 2011 au introdus o primă cerere de chemare în judecată prin care au solicitat acelaşi lucru ca în prezenta cerere, aceasta fiind anulată ca netimbrată la data de 14.12.2011 şi potrivit art. 2539 NCC „Dacă reclamantul în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiţia ca noua cerere să fie admisă”.

69

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri şi interogatoriu prin sentinţa nr. 67 din 28.01.2013Tribunalul Prahova a admis acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.366.786,65 lei reprezentând c/val facturi scadente şi neachitate la care se adaugă actualizarea cu rata de inflaţie plus dobânda legală de la data scadenţei până la data efectuării plăţii.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că raporturile juridice invocate de reclamanta sunt născute sub imperiul vechiului Cod civil , astfel încât, instanţa a analizat aceste raporturi din perspectiva principiului îmbogăţirii fără justă cauză care nu avea la acel moment o consacrare expresa.

La data de 09.04.2008 intre reclamanta în calitate de asociat prim şi parata în calitate de asociat secund s-a încheiat Contractul de asociaţiune în participaţiune pe o durata de cinci ani .

Scopul contractului viza eficientizarea serviciilor medicale paraclinice de laborator.În privinţa aporturilor parţilor asociatul prim se angaja sa pună la dispoziţie spaţiu

laboratoare , personal de specialitate şi echipamente specifice( art 5.3) , iar asociatul secund printre altele sa suporte costuri personal (art5.1 lit.i).

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecata din clauzele contractului interes prezintă obligaţia asociatului secund de a prelua personalul care îţi desfăşoară activitatea în laborator. Astfel potrivit Capitolului VIII lit d personalul preluat de la asociatul prim va fi preluat prin detaşare şi menţinut pe toata perioada derularii Contractului cu respectarea prevederilor Lg. 53/2003 şi a Contractului colectiv de munca la nivel de ramura sanitara.

Din probe rezultă că părţile au procedat imediat la punerea în executare a contractului, asociatul prim îndeplinindu-şi obligaţia asumata conform art VIII lit.c în sensul ca a pus la dispoziţia asociatului secund personalul calificat existent, adică un număr de 22 de angajaţi, fără însă a emite dispoziţie de detaşare aşa cum rezultă din prevederile legale, aspect acceptat de către asociatul secund.

Interpretând clauzele contractului şi în raport de modul în care părţile au înţeles sa pornească în executarea acestuia, instanţa a apreciat că termenul de detaşare nu este uzitat în accepţiunea Codului Muncii, ci pentru definirea ideii de punere la dispoziţie şi de preluare a personalului de specialitate care urma sa-si îndeplinească atribuţiile în spatiile puse la dispoziţie de către asociatul prim, preluarea fiind în strânsă legătura cu executarea obligaţiei de plata a costurilor de către asociatul secund. Mai mult, trimiterea la dispoziţiile Legea nr.53/2003, vizează în opinia instanţei doar respectarea şi asigurarea protecţiei salariaţilor.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că din înscrisurile existente, angajaţii puşi la dispoziţie de către asociatul au desfăşurat activităţile specifice, respectiv serviciile medicale paraclinice de laborator, plata acestora fiind făcuta contrar obligaţiilor prevăzute în contract de către asociatul prim.

Instanţa a apreciat ca efectuarea plăţii salariilor personalului angajat, de catre asociatul prim este în deplina consonanţă şi cu principiul juridic consacrat în dispoziţiile art. 47 pct.4 din CM, pentru evitarea prejudicierii directe a personalului, în condiţiile în care asociatul secund nu si-a executat obligaţia ce-i incuba ( art.5 Contract )

Ca urmare a achitării drepturilor salariale către angajaţi, asociatul prim –reclamantul, a emis către asociatul secund paratul, facturile fiscale aferente, unele dintre ele fiind achitate în totalitate -f.nr.81/18.06.2008, f.nr.86/20.06.2008, factura nr.265/30.12.2008 achitata parţial, restul facturilor –filele 46-49 şi 53-72 nefiind achitate, însumând o valoare totala de 1.366.786,65 lei, conform situaţiilor de plata –fila 39 dosar.

A mai reţinut totodată prima instanţă ca obligaţia de plata s-a născut direct în temeiul contractului de asociere, aspect recunoscut implicit prin achitarea unei parti din datorie, şi nu în temeiul unor raporturi de munca. Mai mult, deşi s-a susţinut ca imediat încheierii contractului a solicitat reclamantei ducerea la îndeplinire a detaşării, parata nu a făcut dovada celor afirmate, astfel încât instanţa să poată interpreta clauzele contractului altfel decât cele arătate în paragrafele de mai sus.

Împrejurarea ca la un interval de peste un an de zile de la încheierea contractului, reclamanta a emis o Decizei de detaşare a personalului, nu are relevanţă faţă de obiectul cauzei, fiind evident ca aceasta a fost emisa pe fondul neînţelegerilor intervenite intre partenerii contractuali, şi mai précis faţă de refuzul paratei de a mai efectua plata facturilor şi cum pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plata a costurilor de personal, acestea fiind suportate de către reclamant, este evident ca patrimonial

70

paratei s-a mărit pe seama celui aparţinând reclamantei, fără a exista o cauza legală , intervenind astfel faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justa cauză .

În consecinţă, raportat la caracterul subsidiar al acţiunii privind îmbogăţirea fără justă cauză, instanţa a apreciat că reclamanta nu mai are la dispoziţie, la acest moment niciun alt mijloc procedural.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta. Ulterior, apelanta pârâtă a completat cererea de apel şi în temeiul art. 280 alin. 1 din

Codul de procedură civilă a solicitat suspendarea executării sentinţei nr. 67/20013 până la soluţionarea apelului.

Curtea analizând actele şi lucrările dosarului, motivele cererilor formulate (cererea de apel şi cererea de suspendare a executării sentinţei nr. 67 din 28.01.2013 pronunţată de Tribunalul Prahova până la soluţionarea apelului) urmează să le respingă ca fiind nefondată şi respectiv neîntemeiată.

Cu privire la apelul formulat în cauză, motivele de apel invocate sunt nefondate.Astfel, între reclamant în calitate de asociat prim şi pârâtă în calitate de asociat secund, s-

a încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 1232/9.04.2008, pe o perioadă de 5 ani, de la 9.04.2008 până la 9.04.2013 având ca obiect asociaţiunea în participaţiune, întemeiată pe disp.art. 251-256 din Codul comercial şi art. 190 alin. 4 lit. c din Legea 95/2006 privind reforma sănătăţii.

Potrivit contractului, asociaţii au convenit să desfăşoare în comun, activităţi de medicină de laborator în cadrul laboratorului din incinta Spitalului Municipal.

La art.V din contract s-au prevăzut aporturile părţilor, printre care pentru asociatul prim „personal de specialitate” şi pentru asociatul secund „costuri de personal ”.

De asemenea, la capitolul VIII din contract se prevăd drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Astfel, printre acestea la litera c) se prevede obligaţia asociatului - prim de a pune la dispoziţia asociatului -secund laboratoarele de analize medicale (inclusiv spaţiu) precum şi personalul calificat existent, necesar efectuării serviciilor medicale paraclinice de laborator, iar la litera d) obligaţia asociatului- secund de a prelua personalul care îşi desfăşoară activitatea în laborator. Personalul preluat de la asociatul- prim va fi preluat prin detaşare şi menţinut pe toată perioada derulării contractului cu respectarea prevederilor Legii 53/2003-Codul muncii cu modificările şi completările ulterioare şi a Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară. Drepturile salariale ale personalului preluat şi celelalte drepturi prevăzute în Contractele colective de muncă se păstrează pe toată durata derulării contractului şi se corelează cel puţin la nivelul prevăzut de reglementările în vigoare pentru unităţile sanitare publice.

Fără îndoială, raporturile juridice dintre părţi sunt născute sub imperiul vechiului Cod civil şi Cod comercial, urmând a se analiza principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi aplicarea disp.art. 251-256 din Codul comercial.

Astfel, în cauză nu s-a pus problema anulării contractului respectiv, însă se pune problema îmbogăţirii fără justă cauză.

Cum bine a reţinut prima instanţă, la dosar există înscrisuri din care rezultă că angajaţii puşi la dispoziţie de către asociatul- prim au desfăşurat activităţi medicale de laborator, iar dispoziţiile Legii nr. 52/2003 la care se face trimitere vizează de fapt asigurarea protecţiei salariaţilor, obligaţia de plată născându-se în temeiul contractului în participaţiune.

Ca atare, motivele de apel legate de aportul la capitalul social al asocierii în participaţiune, în sensul că nu poate fi asimilat cu o creanţă din fonduri fiscale este nefondat, deoarece potrivit clauzelor contractuale asociatul -secund s-a obligat să suporte costurile de personal, însă nu a procedat ca atare.

Astfel, deşi apelanta contestă acest aspect aşa cum s-a arătat mai sus, la Capitolul V pct. i din contract, se precizează expres că are această obligaţie, pe care nu şi-a executat-o.

Ca atare, asociatul-prim plătind salariile personalului în discuţie, s-a substituit în sarcinile asociatului-secund, care s-a îmbogăţit fără justă cauză, existând obligaţie contractuală (Capitolul V pct. i din contractul în participaţiune) de a contribui cu un aport social constând şi în costurile de personal.

Ca atare, independent de lipsa suspendării contractelor de muncă pe perioada detaşării sau de lipsa detaşării însăşi, este evident că salariaţii trebuiau plătiţi pentru munca efectuată, iar

71

obligaţia de plată către asociatul- prim rezultă din însuşi dispoziţiile contractului în participaţiune şi nu din dispoziţiile Codului muncii.

Cu privire la cererea de suspendare a executării sentinţei nr. 67 din 28.01.2013 a Tribunalului Prahova, întemeiată pe dispoziţiile art. 280 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că, potrivit art. 280 din Codul de procedură civilă şi art. 403 alin. 3 din acesta, cererea de suspendare a executării vremelnice până la soluţionarea apelului se va putea face fie odată cu apelul, fie deosebit în tot cursul instanţei de apel, în cazuri urgente.

În cazul de faţă, cererea respectivă s-a făcut prin completarea cererii de apel, însă cererea de suspendare a executării sentinţei nr. 67/28.01.2013 până la soluţionarea apelului este neîntemeiată.

Astfel, motivele de apel formulate sunt nefondate, iar celelalte motive invocate în cadrul cererii de suspendare privitoare la lipsa semnăturilor pe statele de plată, la existenţa a două facturi în aceeaşi lună şi la concluziile raportului de expertiză efectuat în altă cauză sunt neîntemeiate, cât timp, pârâta nu a solicitat la fond sau în apel în condiţiile art. 295(2) Cod pr. civilă proba cu expertiză, care să verifice documentele în discuţie.

(Judecător Rodica Duboşaru)

[26] Reverificarea şi analizarea tuturor cererilor privind plăţile naţionale complementare directe în sectorul zootehnic pentru anul 2008, prin solicitare oficială a confirmărilor scrise de la organele fiscale teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice şi ale unităţilor administrativ teritoriale, impusă de Curtea de Conturi pentru APIA, legalitatea măsurii.

O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, art. 12Ordinul MADR nr.295/ 2007, art.6 alin.(2)

Măsurile stabilite de Curtea de Conturi în sarcina recurentei - reclamante de a solicita confirmări scrise de la organele fiscale pe plan local şi de a reanaliza eligibilitatea cererilor prin prisma existenţei datoriilor restante, sunt excesive în raport de atribuţiile legale ce incumbau funcţionarilor APIA, potrivit prevederilor OMADR 295/2007.

Din prevederile OMADR 295/2007 rezultă cu claritate că personalul APIA nu era ţinut să efectueze cercetări suplimentare pentru a stabili veridicitatea declaraţiei privind inexistenţa datoriilor la bugetul de stat şi la bugetul local, această condiţie fiind considerată îndeplinită prin simpla depunere a declaraţiei pe propria răspundere.


Prin cererea introdusă la Curtea de Apel Ploieşti la 29 septembrie 2011 şi înregistrată sub nr. 830/42/2011 reclamanta APIA a formulat, în contradictoriu cu C C A R, plângere împotriva încheierii nr.77 din 12 septembrie 2011, pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul C de C a R, prin care a fost respinsă contestaţia sa împotriva Deciziei nr.14 din 27 iunie 2011, emisă de C C, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea actelor administrative contestate.

Reclamanta a arătat că executarea măsurii dispuse prin decizia criticată, de reverificare şi analiză a tuturor cererilor privind plăţile naţionale complementare directe în sectorul zootehnic pentru anul 2008, prin solicitare oficială a confirmărilor scrise de la organele fiscale teritoriale ale M F P şi ale unităţilor administrativ teritoriale, nu este posibilă.

Reclamanta a mai susţinut că aprecierea pârâtei potrivit căreia prin încasarea respectivului sprijin financiar de către producătorii agricoli în baza unor declaraţii ce nu au avut corespondent în realitate s-ar fi creat un prejudiciu bugetului de stat nu rezistă, întrucât măsura dispusă, de

72

recuperare a acestor sume apreciate ca necuvenite ar afecta însăşi fondul reglementării pentru care aceste ajutoare au fost şi sunt acordate din bugetul de stat, respectiv de susţinere a exploataţiilor de bovine şi ovine deţinute de producătorii agricoli, cu atât mai mult cu cât, prin actualizarea acestora, consecinţa previzibilă este desfiinţarea acestor exploataţii, în mare parte de subzistenţă, prin intrarea fermierilor în incapacitate de plată.

În termen legal, în temeiul dispoziţiilor art.115 şi următoarele din Codul de procedură civilă, pârâta C C a R a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.

APIA, a formulat în cauză cerere de intervenţie accesorie, precizând că înţelege să susţină acţiunea reclamantei şi a solicitat instanţei anularea Deciziei nr.14 din 27 iunie 2011, emisă de C de C Buzău şi a Încheierii nr.77 din 12 septembrie 2011, emisă de C de C - Comisia de soluţionare a contestaţiilor.

În motivarea cererii sale, intervenienta a arătat că, prin actele normative adoptate în aplicarea reglementărilor comunitare în domeniu, respectiv OUG nr. 125/2006 şi Ordinul MAPDR nr.295/2007, România este singurul stat din Uniunea Europeană care a introdus lipsa datoriilor la bugetul de stat şi/sau la bugetele locale ca şi condiţie de eligibilitate pentru acordarea primei în cadrul plăţilor directe complementare în sectorul zootehnic.

Din lecturarea Ordinului MAPDR nr. 295/2007 rezultă cu claritate că personalul APIA nu era ţinut să efectueze cercetări suplimentare pentru a stabili veridicitatea declaraţiei privind inexistenţa datoriilor la bugetul de stat şi/sau la bugetul local, această condiţie fiind considerată îndeplinită prin simpla depunere a declaraţiei pe propria răspundere.

Prin urmare, măsurile stabilite de C C Buzău în sarcina reclamantei de a solicita confirmări scrise de la organele fiscale pe plan local şi de a reanaliza eligibilitatea cererilor prin prisma existenţei datoriilor restante, sunt excesive în raport cu atribuţiile legale ce incumbau funcţionarilor APIA, potrivit prevederilor Ordinului MAPDR nr.295/2007.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa nr. 1932 din 26 aprilie 2013 Tribunalul Buzău a respins acţiunea formulată de reclamantă şi cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenientă.

Examinând acţiunea formulată de reclamantă, în contextul dispoziţiilor legale incidente, tribunalul a constatat că pârâtele nu au reţinut în sarcina reclamantei nerespectarea condiţiilor legale referitoare la acordarea sprijinului financiar în cadrul plăţilor naţionale directe complementare, ci faptul că această instituţie nu a verificat îndeplinirea condiţiei de eligibilitate privind lipsa datoriilor restante la bugetul de stat şi la bugetele locale,în sensul că nu a verificat realitatea declaraţiilor pe proprie răspundere date de beneficiarii primelor. Conducerea entităţii auditate nu a solicitat, de la organele teritoriale de administrare fiscală ale Ministerului Finanţelor Publice şi ale unităţilor administrativ-teritoriale,confirmări scrise cu privire la veridicitatea declaraţiilor pe proprie răspundere privind existenţa/inexistenţa datoriilor la bugetul de stat şi la bugetul local, deşi potrivit art.6 din Ordinul MAPDR nr.295/ 2007 avea obligaţia să verifice corectitudinea înscrisurilor din cererea de solicitare a primei cu documentele anexate acesteia.

Prin urmare, câtă vreme reclamanta este responsabilă de implementarea schemelor de plăţi directe pentru agricultură, având ca sursă de finanţare Fondul european pentru garantare în agricultură (FEGA), Fondul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală (FEADR), dar şi fonduri din bugetul naţional, acesteia îi revine obligaţia de a recupera sumele necuvenite acordate sub formă de sprijin, neputând fi reţinute susţinerile acesteia în sens contrar.

Tribunalul a apreciat ca nerelevante susţinerile reclamantei cu privire la însărcinarea altor instituţii publice cu activităţi suplimentare de verificare a unor datorii restante, precum şi obligaţia formulării de plângeri penale, dar şi cu privire la imposibilitatea realizării măsurilor impuse, motivată pe de o parte de multitudinea schemelor de sprijin gestionate de reclamantă, dar şi de natura juridică diversă a datoriilor beneficiarilor acestor scheme.

La momentul acordării primelor – în anul 2008 – legislaţia relevantă prevedea drept condiţie necesară eligibilităţii cererii lipsa datoriilor la bugetul de stat sau la bugetul local ale solicitantului. Certificatele obţinute de la autorităţile fiscale competente în determinarea acestor debite înlătură posibilitatea reclamantei de a aprecia cu privire la scopul pentru care a fost acordat sprijinul financiar, dar şi cu privire la buna credinţă a solicitanţilor.

73

Împotriva sentinţei nr. 1932 din 26 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Buzău au declarat recurs reclamanta şi intervenienta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurentele au susţinut în esenţă că instanţa fondului nu a observat faptul că impunerea unei astfel de condiţii a fost excesivă şi fără o justificare legală, inclusiv din punct de vedere al legislaţiei comunitare, întrucât a creat premise false care au îngreunat procesul de subvenţionare a activităţii desfăşurate de crescătorii de animale, dincolo de împrejurarea că în această chestiune Comisia Europeană a precizat textual in răspunsul dat Federaţiei Crescătorilor de Bovine din România la scrisoarea acesteia nr. 06/15. 02. 2012, faptul că " nu a autorizat niciodată România, să aplice astfel de condiţii de eligibilitate pentru acordarea plăţilor directe naţionale complementare”, iar comunicările României de solicitare a autorizării plăţilor directe naţionale complementare, pentru perioada 2007 - 2011, nu conţineau criterii de eligibilitate legate de datoriile beneficiarilor la bugetul de stat.

Instanţa fondului nu a observat nici faptul că Ordinul MADR nr. 295/2007, prevede expres doar declaraţia pe proprie răspundere a solicitantului fără ca în articolele următoare să fie reglementate alte verificări în sarcina personalului APIA, motiv pentru care dispoziţiile art. 12 indice 1, alin 2 din OUG m". 125 / 2006, reţinute de tribunal în considerentele soluţiei date, referitoare la încasarea unor sume de la bugetul de stat prin înscrierea sau atestarea de date nereale pe documentele de decontare aferente sprijinului financiar prevăzut de ordonanţă, nu sunt aplicabile în speţă întrucât, declaraţia pe proprie răspundere a solicitanţilor privind lipsa datoriilor restante, nu poate fi calificată drept "document de decontare aferent sprijinului financiar acordat în baza ordonanţei invocate."

Certificatele obţinute de la autorităţile fiscale competente, reţinute în considerentele soluţiei de instanţa fondului drept modalitate prin care se înlătura posibilitatea reclamantei de a aprecia cu privire la scopul pentru care a fost acordat sprijinul financiar, dar şi cu privire la buna credinţă a solicitanţilor, nu au fost incluse în documentele prevăzute de Ordinul MADR nr. 295/2007, ce trebuia depuse de solicitanţi în susţinerea cererii pe exploataţie/pe cap de animal, astfel încât nici reclamanta nu le putea solicita, întrucât o eventuală solicitare în acest sens, ar fi reprezentat, cel puţin un adaos la lege, în condiţiile în care acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.

Pentru motivele de drept şi de fapt invocate, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate, iar pe fond admiterea cererii aşa cum a fost formulată.

Examinând sentinţa recurată Curtea a reţinut că recursurile sunt fondate, potrivit considerentelor ce urmează:

Prin sentinţa atacată şi actele contestate s-a reţinut în mod greşit faptul că A.P.I.A. avea obligaţia de a verifica veridicitatea declaraţiilor pe proprie răspundere referitoare la datoriile restante faţă de bugetul de stat şi/sau bugetul local la data limită de depunere a cererilor, invocându-se prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură precum şi ale O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010.

Din prevederile OMADR 295/2007 rezultă cu claritate că personalul APIA nu era ţinut să efectueze cercetări suplimentare pentru a stabili veridicitatea declaraţiei privind inexistenţa datoriilor la bugetul de stat şi la bugetul local, această condiţie fiind considerată îndeplinită prin simpla depunere a declaraţiei pe propria răspundere.

OUG nr.125/2006 nu prevede în sarcina Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură obligaţia verificării veridicităţii declaraţiilor fermierilor beneficiari, date pe proprie răspundere sau să solicite autorităţilor locale sau Direcţiei Generale a Finanţelor Publice informaţii cu privire la existenţa datoriilor restante ale fermierilor la bugetul de stat sau la bugetele locale la data depunerii cererilor sau la data analizării acestor cereri.

Prevederile art.6 alin.(2) din Ordinul MADR nr.295/ 2007 se referă doar la verificarea cererilor sub aspectul corectitudinii înscrisurilor din cererea de solicitare a primei, cu documentele anexate acesteia, fără ca recurenta să fie abilitată prin vreun text de lege să efectueze investigaţii la organele teritoriale fiscale sub aspectul veridicităţii declaraţiilor date pe proprie răspundere, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut expres sancţiunea legii penale.

74

Aşa cum susţine recurenta-reclamantă, efectuarea unor investigaţii la organele teritoriale fiscale ar fi condus la încălcarea termenelor prevăzute de lege în ceea ce priveşte autorizarea la plată a respectivelor cereri, cu consecinţe negative asupra accesării de către solicitanţi a acestor fonduri nerambursabile.

Prevederile OG nr.14/2010 în ceea ce priveşte recuperarea sumelor nu sunt aplicabile în speţă, deoarece aceste forme de sprijin au fost reglementate de OUG nr.125/2006 şi acordate anterior intrării în vigoare a OUG nr.14/2010, astfel încât aplicarea acesteia din urmă, inclusiv în ceea ce priveşte procedura recuperării acestor sume, ar încălca principiul neretroactivităţii legii.

Prin urmare, sumele acordate în baza OUG nr.125/ 2006 nu pot fi considerate ajutor necuvenit în condiţiile OG nr.14/2010, astfel încât incidenţa acesteia în ceea ce priveşte procedura de recuperare prin emiterea titlurilor de creanţă este nelegală întrucât prevederile O.G. nr. 14/2010 nu se aplică acestor scheme de sprijin financiar, ci ajutoarelor de stat enumerate de legiuitor în acest act normativ.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 14/2010, ''Se consideră ajutor necuvenit sumele acordate în temeiul prezentei ordonanţe şi utilizate pentru alte scopuri decât cele pentru care au fost solicitate, sumele acordate prin înscrierea sau atestarea de către beneficiari a unor date ori situaţii nereale pe documentele de decontare aferente ajutorului prevăzut în prezenta ordonanţă sau cu încălcarea în orice mod a prevederilor prezentei ordonanţe''.

În cauză, niciuna dintre aceste situaţii nu poate fi reţinută întrucât nu s-a stabilit un alt scop al utilizării sumelor decât cel pentru care au fost solicitate, datele nereale înscrise în unele dintre declaraţiile pe propria răspundere privesc existenţa/inexistenţa datoriilor bugetare, iar nu decontarea ajutorului, iar prin actele administrative contestate nu s-a reţinut vreun alt mod de încălcare a OG nr.14/2010, în raport de care se putea face o analiză a respectării legalităţii.

Instanţa a apreciat, aşadar, în mod eronat faptul că trebuia verificat însuşi conţinutul declaraţiei pe proprie răspundere întrucât legea nu impunea astfel de obligaţii în sarcina Centrelor Judeţene APIA, iar o eventuală solicitare în acest sens, ar fi adăugat la lege.

Prin urmare, măsurile stabilite de Curtea de Conturi în sarcina recurentei - reclamante de a solicita confirmări scrise de la organele fiscale pe plan local şi de a reanaliza eligibilitatea cererilor prin prisma existenţei datoriilor restante, sunt excesive în raport de atribuţiile legale ce incumbau funcţionarilor APIA, potrivit prevederilor OMADR 295/2007.

Examinând prevederile art. 9 alin 3 din OUG nr. 125/2006 se reţine că nu este prevăzută această condiţie a inexistenţei datoriilor faţă de bugetul de stat sau local, această condiţie fiind menţionată numai în art. 2 şi urm. din OMADR nr. 295/2007, care prin condiţia impusă a încălcat prevederile art. 13 din OUG nr. 125/2006, care prevedea obligaţia stabilirii tuturor condiţiilor exclusiv în acord cu reglementările comunitare în domeniu.

Impunerea unei astfel de condiţii a fost excesivă şi din punct de vedere al legislaţiei comunitare, în această chestiune Comisia Europeană a precizat in răspunsul dat Federaţiei Crescătorilor de Bovine din România la scrisoarea acesteia nr. 06/15. 02. 2012, faptul că " nu a autorizat niciodată România, să aplice astfel de condiţii de eligibilitate pentru acordarea plăţilor directe naţionale complementare, iar comunicările României de solicitare a autorizării plăţilor directe naţionale complementare, pentru perioada 2007 - 2011, nu conţineau criterii de eligibilitate legate de datoriile beneficiarilor la bugetul de stat.

Mai mult, ulterior reglementării date prin ordinul MAPDR nr.295/2007 însuşi legiuitorul a înţeles, prin Ordinul MADR nr. 165/2011, să elimine prevederile art.2¹ alin.(1) lit.d) din textul de lege invocat, în ceea ce priveşte stabilirea ca o condiţie de eligibilitate a cererilor, lipsa datoriilor la bugetul de stat şi local, fapt ce confirmă susţinerea recurentei-reclamante în sensul că menţinerea acestor dispoziţii ar lovi practic în scopul de fond al reglementării în sine, şi anume acela de susţinere a producătorilor agricoli.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1) şi 3), Curtea a admite recursurile formulate de reclamantă şi intervenientă a modificat în tot sentinţa în ceea ce priveşte fondul cauzei şi a admis cererea de anulare şi cererea de intervenţie accesorie şi în consecinţă a anulat Decizia nr. 14/27.06.2011 emisă de Curtea de Conturi a României menţinută prin Încheierea nr.77 din 12 septembrie 2011, emisă de Curtea de Conturi a României.

(Judecător Elena Tănăsică)75

[27] Impozitarea veniturilor obţinute din închirierea bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul personal, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului impozabil.

Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, actualizat, art.62, alin.11 şi art.43, alin.1, lit.c

În cazul veniturilor obţinute din închirierea bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul personal, venitul brut se stabileşte pe baza chiriei prevăzute în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 10910 din 16 decembrie 2013.

Prin cererea înregistrată sub nr. 7105/114/2012 pe rolul Tribunalului Buzău reclamanta DE a formulat în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Buzău contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr.199/09.05.2012, a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 289/9.05.2012 şi a Deciziei nr.178/11.07.2012, solicitând admiterea contestaţiei, anularea actelor administrativ fiscale, cu consecinţa exonerării de plata obligaţiilor fiscale.

În fapt, reclamanta a arătat că la data de 09.05.2012 în urma întocmirii raportului de inspecţie fiscală din aceeaşi dată, pârâta D.G.F.P. Buzău a emis Decizia de impunere nr. 199 prin care s-au stabilit obligaţii fiscale în sumă de 13.807 lei din care suma de 10.800 lei impozit pe venit pentru perioada 19.09.2009 -18.09.2012 şi 3.007 lei dobânzi/majorări de întârziere.

În esenţă s-a susţinut de către reclamantă că a încheiat un contract de închiriere privind un teren în suprafaţă de 190 m.p. situat în Buzău, strada , în care s-a prevăzut că societatea comercială datorează suma de 90.000 lei pentru folosinţa acestui teren cu trei ani înainte de semnarea contractului, urmând ca ulterior să plătească suma de 5.000 lei/lună cu titlu de chirie, la data încheierii contractului primindu-se suma de 90.000 lei.

Ulterior chiriaşul nu şi-a mai achitat chiria pentru perioada mai 2011 – aprilie 2012, iar impozitul pe venitul obţinut din cedarea folosinţei bunurilor, trebuia stabilit în funcţie de veniturile efectiv realizate şi încasate de reclamantă, acesta fiind şi scopul depunerii celor două declaraţii de către cei care obţin venituri din cedarea folosinţei bunurilor.

S-a susţinut că prin raportul de inspecţie fiscală s-a reţinut un impozit pe venit în sumă de 13.807 lei care însă nu este corect stabilit, fiind consecinţa interpretării greşite a dispoziţiilor art. 61 al.1 , art.63 al.1 raportate la art.82 şi 83 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal. Organul fiscal a stabilit impozit pe venit şi pentru perioada mai 2011-aprilie 2012 când aşa cum a dovedit nu a încasat nici o sumă cu titlu de chirie, în prezent contractul de închiriere fiind reziliat.

Pârâta D.G.F.P. Buzău a formulat în cauză întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa nr. 1607 din 03 aprilie 2013 Tribunalul Buzău a admis acţiunea formulată de reclamanta DE şi a dispus anularea actelor administrativ fiscale atacate cu consecinţa exonerării de plată a impozitului pe profit în sumă de 3.320 lei şi a accesoriilor aferente în sumă de 100 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a obţinut venituri conform unui contract de închiriere, din cedarea folosinţei unui bun imobil, fără a depune la organele fiscale o declaraţie privind veniturile estimate în termen de 15 zile de la încheierea contractului de închiriere şi odată cu înregistrarea la organul fiscal a acestui contract.

Instanţa a apreciat acţiunea formulată ca fiind întemeiată reţinând că reclamanta a obţinut venituri din închirierea unei suprafeţe de teren însă la calcularea impozitului pe venituri prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului impozabil conform art. 43 al.1 lit.”c” din legea nr.571/2003 organul de control nu a avut în vedere faptul că pentru perioada mai 2011-aprilie 2012 proprietarii

76

nu au obţinut nici un venit, chiriaşul societate comercială neachitând chiria aferentă de 5.000 lei lunar din lipsă de fonduri băneşti, fapt necontestat de către pârâtă.

Dispoziţiile art. 43 al.1 lit.”c” din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal prevăd că, în situaţia de fapt în care se află şi reclamanta, cota de impozit este de 16% şi se aplică asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din fiecare categorie pentru determinarea impozitului pe venit, respectiv din cedarea folosinţei bunurilor.

Faptul că reclamanta nu a înregistrat contractul de închiriere la organul fiscal în vederea impunerii, se sancţionează contravenţional, însă aceasta nu poate fi obligată la plata unui impozit decât numai raportat la venitul efectiv realizat şi încasat din cedarea folosinţei bunurilor, cu atât mai mult cu cât s-a făcut dovada faptului că pentru perioada iunie 2011-septembrie 2012 chiriaşul nu a achitat chiria lunară stabilită prin contractul de închiriere pentru folosinţă teren care a ajuns la termen la data de 19.09.2012.

În consecinţă au fost anulate în parte actele administrativ fiscale şi anume, Raportul de inspecţie fiscală din data de 09.05.2012 şi Decizia de impunere nr.199/9.05.2012 privind impozitul pe venit stabilit de organele de inspecţie fiscală numai în ceea ce priveşte suma de 3.320 lei impozit pe venit stabilit în plus şi suma de 100 lei majorări de întârziere aferente.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D G a FP Buzău, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Susţine recurenta faptul că instanţa de fond a apreciat in mod eronat ca "impozitul pe venit obţinut din cedarea folosinţei bunurilor trebuie stabilit numai in funcţie de veniturile realizate si încasate de proprietar ", fără a se avea in vedere faptul că venitul din cedarea folosinţei bunurilor a fost stabilit în baza art.62. alin.1 şi 2 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal.

Contribuabilul nu a declarat organului fiscal veniturile din cedarea folosinţei bunurilor şi în consecinţă organul de control a stabilit impozitul pe venit datorat cât şi accesoriile aferente pentru neplata la scadenţă.

Impozitul pe venit a fost calculat prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului impozabil conform art.43, alin.1, lit.c din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, actualizat, iar veniturile impozabile cât şi impozitul aferent au fost calculate pe perioada 19.09.2009 - 18.09.2012 când expiră contractul de închiriere şi nu până la sfârşitul anului.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, schimbarea în tot a sentinţei atacate şi menţinerea actelor administrativ fiscale atacate ca fiind temeinice şi legale.

Examinând sentinţa recurată Curtea a reţinut că recursul este fondat potrivit considerentelor ce urmează:

În urma raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 09.05.2012 recurenta a stabilit că reclamanta DE a obţinut venituri conform unui contract de închiriere, din cedarea folosinţei unui bun imobil, fără a depune la organele fiscale o declaraţie privind veniturile estimate în termen de 15 zile de la încheierea contractului de închiriere şi odată cu înregistrarea la organul fiscal a acestui contract.

Recurenta a stabilit venitul din cedarea folosinţei bunurilor în baza art.62. alin.1 şi 2 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, actualizat, care prevede: „(1) Venitul brut din cedarea folosinţei bunurilor din personal, altele decât veniturile din arendarea bunurilor agricol totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură stabilite potrivit contractului încheiat între părţi, pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării acestora. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispoziţiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă. (2) Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut. "

Conform art.62, alin.11 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, actualizat: „În cazul veniturilor obţinute din închirierea bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul personal, venitul brut se stabileşte pe baza chiriei prevăzute în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei”.

Întrucât reclamanta-intimată nu a declarat organului fiscal veniturile din cedarea folosinţei bunurilor, organul de control a stabilit impozitul pe venit datorat cât şi accesoriile aferente pentru neplata la scadenţă. Impozitul pe venit a fost calculat prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului impozabil conform art.43, alin.1, lit.c din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, actualizat,

77

numai pentru perioada 19.09.2009 - 18.09.2012 când expiră contractul de închiriere şi nu până la sfârşitul anului cum susţine reclamanta.

Motivarea instanţei de fond constând în aceea că pentru perioada mai 2011- aprilie 2012 proprietarii nu au obţinut nici un venit, chiriaşul societate comercială neachitând chiria aferentă de 5.000 lei lunar din lipsă de fonduri băneşti, este lipsită de temei legal întrucât „venitul brut se stabileşte pe baza chiriei prevăzute în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei”.

Mai mult, reţinerea instanţei de fond constând în aceea că impozitul pe venitul obţinut din cedarea folosinţei bunurilor trebuie stabilit numai în funcţie de veniturile realizate şi încasate de proprietar nu au corespondent în dispoziţiile legale anterior menţionate, chiar dacă s-a făcut dovada faptului că pentru perioada iunie 2011-septembrie 2012 chiriaşul nu a achitat chiria lunară stabilită prin contractul de închiriere pentru folosinţă teren, care a ajuns la termen la data de 19.09.2012.

În temeiul contractului încheiat între părţi reclamanta are posibilitatea să recupereze de la chiriaş sumele ce reprezintă chiria neachitată acest aspect fiind lipsit de relevanţă în stabilirea impozitul pe venitul obţinut din cedarea folosinţei bunurilor.

Prin urmare, faptul că reclamanta nu a încasat sumele din contract pe perioada mai 2011- aprilie 2012 nu se susţine din punct de vedere legal pentru a influenţa impozitul pe venit stabilit.

Pentru nevirarea la termenele legale a TVA-ului suplimentar s-au calculat obligaţii fiscale accesorii în sumă totală de 3.026 lei potrivit art.119 şi art. 120 din OG ar.92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă a admis recursul declarat de pârâtă, a modificat în tot sentinţa şi a respins acţiunea.

(Judecător Elena Tănăsică)

[28] Suspendarea executării hotărârilor judecătoreşti, posibilitatea solicitării suspendării sentinţei atacate cu recurs pe cale de ordonanţă preşedinţială.

C.proc. civ. privind procedura ordonanţei preşedinţiale, art. 996-998Legea nr. 554/2004 şi art. 484 Cod procedură civilă, art. 14

Această procedură special reglementată şi derogatorie de la dreptul comun este aplicabilă numai în situaţia în care legea nu prevede o altă procedură prin care să se poată obţine suspendarea executării hotărârii judecătoreşti.

În lipsa unei prevederi exprese, nu poate fi folosită procedura specială a ordonanţei preşedinţiale, pentru suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti care poate fi dispusă numai în temeiul şi condiţiile prevăzute de art.484 din Noul Cod de procedură civilă.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 02.07.2013, sub numărul 5673/105/2013, reclamantul C L a solicitat pe calea ordonanţei preşedinţiale în temeiul art. 998 alin.2 C. proc. civ., în contradictoriu cu ADOR ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării sentinţei nr. 223/2013 pronunţată la data de 11.06.2013 de Tribunalul Prahova, Secţia a-II-a civilă în dosarul nr. 3936/105/2013 până la soluţionarea litigiului asupra fondului având ca obiect anularea Hotărârii nr. 4/2013 a Consiliului Local.

Pârâta ADOR a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de emitere a ordonanţei preşedinţiale invocând în principal excepţia inadmisibilităţii cererii iar în subsidiar respingerea cererii ca neîntemeiată pentru neîndeplinirea cumulativă a condiţiile expres reglementate de art. 996 şi urm. C. proc. civ.

78

Prin sentinţa nr. 2370 din 23 iulie 2013 Tribunalul Prahova a respins cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamant, ca inadmisibilă.

Prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 2370 din 23 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova reclamantul C L a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A susţinut că între cele două instituţii de drept, respectiv ordonanţa preşedinţială (art.996 N.C.P.C.) şi suspendarea executării în cadrul căii de atac a recursului (art.484 alin.2 NCPC), sunt deosebiri fundamentale, atât în ceea ce priveşte efectele rezultate prin măsurile adoptate de către instanţele investite cu soluţionarea acestora, cât şi în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale fiecăreia.

În opinia recurentei ordonanţa ar fi fost inadmisibilă, în ipoteza în care cererea de suspendare a sentinţei nr.2023/11.06.2013 s-ar fi cerut până la soluţionarea recursului formulat împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, în cadrul dosarului nr. 3936/105/2013, însă petitul cererii de ordonanţă preşedinţială a fost formulat foarte clar, în sensul solicitării suspendării sentinţei până la soluţionarea litigiului asupra fondului.

În ceea ce priveşte termenul pentru care apelanta solicită suspendarea sentinţei nr.2023/11.06.2013 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. 3936/105/2013, conform art.484 alin.2 N.C.P.C, arată că acesta priveşte suspendarea până la pronunţarea instanţei de fond, respectiv până la pronunţarea instanţei legal investită cu cererea privind anularea H.C.L.nr.4/2013 (dos. nr.5845/105/2013 al Tribunalului Prahova).

De asemenea, întrucât din reglementarea celor două instituţii - art.484 alin.2 şi art.996 NCPC nu rezulta nicio incompatibilitate între aceste proceduri, consideră ca prin sentinţa apelată i s-a îngrădit accesul liber la justiţie şi nu este asigurat un proces echitabil.

Fiind încălcate astfel două dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul liberului acces la justiţie şi principiul dreptului la un proces echitabil, a solicitat să se respingă excepţia inadmisibilităţii, ca nefondată.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, arată faptul că cererea de ordonanţă preşedinţială ce formează obiectul dosarului este admisibilă, îndeplinind cumulativ condiţiile stabilite de art. 996 C. proc. civ., după cum urmează: aparenţa dreptului, caracterul provizoriu al măsurilor, existenţa unor cazuri grabnice, respectiv neprejudecarea fondului.

Examinând sentinţa apelată Curtea a reţinut că apelul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:

Prima instanţă a făcut o justă interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, pronunţând o sentinţă legală şi temeinică, criticile apelantului fiind nefondate.

Astfel, s-a reţinut că pe rolul Tribunalului Prahova, Secţia a-II-a Civila, de Contencios Administrativ si Fiscal se află în curs de soluţionare litigiul ce are ca obiect anularea Hotărârii Consiliului Local nr.4/2013 privind stabilirea impozitelor si taxelor locale pentru anul 2013, cerere înregistrata sub nr. 5845/105/2013.

Pârâta-intimată a solicitat pe cale separata, suspendarea executării actului administrativ contestat, respectiv a Hotărârii Consiliului Local nr. 4/2013 pană la soluţionarea definitivă si irevocabilă a litigiului privind anularea acestui act administrativ, dosar înregistrat sub nr. 3936/105/2013 şi soluţionat pe fond de Tribunalul Prahova, la data de 11.06.2013, prin sentinţa nr.2023/2013 prin care s-a admis cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, iar, împotriva sentinţei reclamantul a formulat recurs.

Reclamantul, CL al Municipiului Ploieşti, a solicitat pe calea ordonanţei preşedinţiale în temeiul art. 998 alin.2 Cod procedură civilă în contradictoriu cu ADOR ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării sentinţei nr. 2023/2013 pronunţată la data de 11.06.2013 de Tribunalul Prahova, Secţia a-II-a civilă în dosarul nr. 3936/105/2013 până la soluţionarea litigiului asupra fondului având ca obiect anularea Hotărârii nr. 4/2013 a Consiliului Local.

Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 996-998 C.proc. civ. privind procedura ordonanţei preşedinţiale.

Aceasta fiind situaţia de fapt, în mod corect judecătorul fondului a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulate pe calea ordonanţei preşedinţiale, motivat de faptul că, in lipsa unei prevederi legale exprese, procedura specială a ordonanţei preşedinţiale nu poate fi folosită in locul sau pentru atingerea scopului unei alte proceduri.

79

Potrivit art. 996 Cod procedură civilă, instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Această procedură special reglementată şi derogatorie de la dreptul comun este însă aplicabilă numai în situaţia în care legea nu prevede o altă procedură prin care să se poată obţine suspendarea executării hotărârii judecătoreşti.

Cu privire la posibilitatea deschisă părţii de a solicita suspendarea executării sentinţei civile nr. 2023/2013, astfel cum s-a solicitat în prezenta cauză instanţa a reţinut corect că în cauză au relevanţă dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi art. 484 Cod procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 14, alin.(4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, hotărârea prin care se pronunţa suspendarea este executorie de drept, iar recursul nu este suspensiv de executare, singura cale prin care se poate obţine suspendarea sentinţei civile nr. 2023/2013 rezultată din coroborarea dispoziţiilor art. 14 din lege cu dispoziţiile art. 484 Cod procedură civilă fiind cea din procedura comună, nefiind necesar să se recurgă la o procedură specială.

Prin urmare, reclamantul-recurent avea posibilitatea să urmeze procedura întemeiată pe dispoziţiile art.484, alin.(2) Cod procedură civilă care dă posibilitatea instanţei sesizată cu judecarea recursului să dispună motivat suspendarea sentinţei atacate.

Dispoziţiile art. 484, alin.(2) - Cod procedură civilă statuează că "La cererea recurentului formulata in condiţiile art. 83 alin. (2) si (3), instanţa sesizata cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs in alte cazuri decât cele la care se refera alin, (1). Cererea se depune direct la instanţa de recurs alăturându-se o copie certificată de pe cererea de recurs şi dovada depunerii cauţiunii prevăzută la art.718. În cazul în care cererea se face înainte de a ajunge dosarul la instanţa de recurs, se va alătura şi o copie legalizată de pe dispozitivul hotărârii atacate cu recurs”.

Dispoziţiile Legii nr. 554/2004, lege specială referitoare la soluţionarea litigiilor in materia contenciosului administrativ, inclusiv in faza cailor de atac, se completează în mod coerent cu cele ale Codului de procedura civila, acesta din urma reprezentând dreptul comun in materie.

Suspendarea executării hotărârilor judecătoreşti poate fi dispusă numai in baza textelor de lege care reglementează această procedură de drept comun pe care recurentul era obligat sa o respecte si sa parcurgă in totalitate respectiva procedură, neavând deschisa calea altor proceduri speciale.

Este reală susţinerea recurentului constând în aceea că între cele două proceduri, respectiv ordonanţa preşedinţială (art.996 N.C.P.C.) şi suspendarea executării în cadrul căii de atac a recursului (art.484 alin.2 NCPC), sunt deosebiri fundamentale, însă una o exclude pe cealaltă, în sensul că atunci când se prevede o procedura de drept comun, nu se poate recurge la procedura specială.

Dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut şi nu conferă recurentului posibilitatea să urmeze o altă cale decât cea prevăzută de lege pentru atingerea scopului dorit.

Ca atare, s-a reţinut corect că în lipsa unei prevederi exprese, nu poate fi folosită procedura specială a ordonanţei preşedinţiale, pentru suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti care poate fi dispusă numai în temeiul şi condiţiile prevăzute de art.484 din Noul Cod de procedură civilă.

În baza dispoziţiilor art. 480 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul, menţinând ca temeinică şi legală sentinţa atacată.

(Judecător Elena Tănăsică)

[29] Aplicarea greşita a dispoziţiilor privind taxele de timbru. Cale de atac.

80

Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată, iar împotriva modului de stabilire a acestora se poate formula cerere de reexaminare la aceeași instanță”.


Prin decizia civilă nr. 3464/7 noiembrie 2013 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta AM.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că prin cererea de recurs se încearcă o repunere în discuție a cuantumului taxei judiciare de timbru datorate pentru cererea de apel, criticându-se modalitatea de stabilire a acesteia, fără însă a se formula cerere de reexaminare.

Reexaminarea este singura posibilitate prevăzută de lege pentru cel nemulțumit de cuantumul taxei judiciare de timbru la plata căreia a fost obligat, cale de atac specifică la care recurenta nu a apelat.

Prin prezenta decizie, nu se poate concluziona în sensul dorit de recurentă , textul de lege fiind clar sub acest aspect, astfel că potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată, iar împotriva modului de stabilire a acestora se poate formula cerere de reexaminare la aceeași instanță. Cererea se soluționează de către un alt complet, în cameră de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.

Textul de lege nu include posibilitatea căi de atac a recursului, cale de atac extraordinară, pentru motive limitativ prevăzute de lege, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

(Judecător Violeta Dumitru)

81

decizii relevante trimestrul iv 2013 - curtea de apel ploiesti

Documents