TRANSHUMANTA

Transhumanţa este mişcarea sezonieră a turmelor de oi, insotite de cativa asini (= magari), capre, cai si bovine care se deplaseaza vara spre pasunile de munte si iarna spre pasunile de campie si lunci, pasuni plasate, adesea la sute de kilometri .

A aparut si s-a dezvoltat ca o necesitate economica, pentru crescatorii de oi, care nu dispun in zonele de origine, de suficiente resurse furajere necesare cresterii si exploatarii efectivelor de ovine. In Europa, transhumanta se practica in Scandinavia, Franta, Italia, Elvetia, Spania, Turcia, Georgia, Bulgaria, Romania. Poporul nomadic sami din Scandinavia, îşi mută renii parţial domesticiţi între regiuni. Începând cu anii 1970, în Norvegia ca. 15.000 de reni sunt transportaţi anual cu vase de debarcare către pajiştile de vară pe insule sau pe locuri greu accesibile altfel. In Romania, pastoritul a avut dintotdeauna o importanta remarcabila in economia agrara. Exista in Romania adevarate comunitati pastorale, care se clasifica in mai multe grupuri. Mocanii, o comunitate pastorala autohtona de oieri, erau pana de curand asociati cu transhumanta. Se pare ca exista doua mari comunitati de mocani, ambele aflate in Transilvania: pe de o parte tutuienii (sau marginenii), localizati in Marginimea Sibiului, pe de alta mocanii din zona Sacelelor, la est de Brasov numiti uneori barseni sau "adevaratii mocani". Acestora li se adauga si alte grupuri mai mici: Mocanimea Vaii Ariesului, aflata intre comuna Bistra, unde incepe Tara Motilor, pana aproape de Cheile Turzii, mai degraba insa crescatori de vite cornute decat de oi; Mocanimea Ampoi-Intregalde (judetul Alba); Mocanimea Sieu-Monor (judetul Bistrita-Nasaud). Unii dintre cercetatorii care s-au ocupat de acest subiect sustin ca se pot identifica si alte grupuri ale mocanilor, insa baza lor se regaseste totusi in grupurile deja mentionate. Acesti pastori transilvaneni ajungeau in calatoriile lor la sud de Dunare, atat in Dobrogea, cat si in Cadrilater, Rumelia Orientala, chiar Grecia. De multe ori mocanii jonctionau cu aromanii, de asemenea practicanti traditionali ai ciobanitului si nomazi innascuti. In urma coabitarii acestora, grupuri de aromani s-au intors alaturi de mocanii margineni, stabilindu-se chiar in Marginimea Sibiului si punandu-si amprente lingvistice asupra graiului. Aromanii, raspanditi in toata Peninsula Balcanica, erau la randul lor impartiti in mai multe categorii. Despre saracaciani, se stie ca alcatuiau o confrerie pastorala in Grecia, insa exista destule speculatii despre originea etnica a acestora. Una dintre ipoteze sustine ca ar apartine ramurii aromanesti a farserotilor. Pana de curand, saracacianii practicau transhumanta si nomadismul in zone muntoase ale Greciei, ramanand relativ izolati de restul populatiei sedentare. Transhumanta in Dobrogea la jumatatea secolului al XIX-lea

Inceputurile practicarii transhumantei se pierd in negura vremurilor indepartate ale perioadei dacice. Numeroase documente confirma practicarea acesteia, de catre ardelenii si oltenii de la munte, in zonele de campie din sudul si vestul Romaniei actuale si mult mai departe, si in est, pana la muntii Caucaz, iar spre vest pana in Istria si insulele Dalmatiene de la Marea Adriatica . Carpaţii şi Dunarea alcatuiesc - dintotdeauna -axele sale vitale, centre naturale de gravitaţie care au concentrat masa etnică românească, orientând sensul mişcărilor sale şi configurând astfel polii unităţii etnice, suprapusă celei geografice. Destinul istoric atât de convulsionat al Dobrogei îşi revelă însă caracterele de permanenţă, mai presus de aparenţa unor evoluţii întâmplătoare, la confluenţa impulsurilor ce s-au ciocnit în această răscruce de anvergură geopolitică continentală. Concluzia relevată de N. lorga "în faţa unei hărţi germane", cum că " românii din Dobrogea reprezintă expansiunea naturală a poporului nostru pe cele două maluri ale Dunării" este, astfel, în "logica" împrejurărilor geo-istorice, un silogism comun, ilustrat şi de caracterul compact al teritoriilor ocupate de ei pe "mai bine de o treime" a provinciei, faţă cu aspectul "pestriţ", dispersat al arii de locuire a alo-genilor. Aceasta şi caracterul de "oameni ai locu-lui" explică, între altele, de ce între atâtea neamuri aşezate în Dobrogea - cea cu 25 de etnii - care "au fost şi nu mai sunt sau sunt şi nu au fost", singuri românii "au fost şi sunt". Aceasta le-a conferit atributele unui factor integrator fără similitudini în peisajul etnic al Dobrogei. Căci, dacă pentru vechii eleni pământul dintre Dunăre şi Mare nu reprezentase decât "un inel din cingătoarea de colonii înperiplul pontului Euxin "; pentru romani "o continuare a Moesiei spre nord"; pentru bulgari – "un accident al năvălirii, al cuceririi...pe care alt accident, de acelaşi fel, putea să-l înlăture", o etapă în sforţarea spre uzurparea şi substituirea Imperiului bizantin "prin bulgari"; pentru turci -"un bastion" menit să asigure supremaţia Porţii la Dunăre şi Marea Neagră; pentru geto-daci, daco-români, români ea a fost mereu doar "celălalt ţărmal Dunării", chemând "aceeaşi populaţie pe amândouă malurile. " Astfel, între ţinuturile carpatice şi cele transdanubiene s-a statornicit, durabil, o reţea de drumuri de-a lungul cărora oameni şi bunuri au circulat cu mai multă sau mai puţină intensitate, dar constant, ţesând legături, determinând impulsuri a căror viabilitate a creat necesitatea, a imprimat caractere de permanenţă. Unul era "drumul codrului", pornind de la poalele Carpaţilor Meridionali şi urmând râurile din bazinul argeşean, spre a atinge marea, după ce traversa Codrii Vlăsiei şi ai Deliormanului. Altul pornea din Bărăgan, continuându-se dincolo de Dunăre şi "tăind"

Dobrogea pe la mijloc - "drumul stepei". In sfârşit, "drumul luncii Şiretului", în care se întâlneau câteva din cele mai directe păsuri carpa-tine, lega aşezările transilvane cu Dunărea şi ţărmul mării. Astfel, în mod natural, în afară de orice colonizări ca politică de stat sau efecte colaterale ale invaziilor, spre Dobrogea şi-au încrucişat drumurile şi locuitori din vecinătatea luncii Dunării şi păstori coborâţi din aşezările din umbra Carpaţilor. Imaginea "Daciei în miniatură" pe care o inspira Dobrogea mijlocului de secol XIX lui I. lonescu del a Brad - confirmată ceva mai târziu şi de relatarea lui Nifon Bălăşescu despre prezenţa aici a românilor veniţi "din toată romănimea" - reprezenta, în această ordine de idei, percepţia cu valoare probatorie a produsului unei întregi evoluţii istorice. Absenţa graniţei propriu-zise şi a unei bariere etnice străine care să fie interpusă pe aceste traiectorii de circulaţie inter-românească au facilitat continuitatea contactelor şi alimentarea naturală cu conaţionali a populaţiei autohtone. Nu aparţine, desigur, întâmplării faptul că de-a lungul Dunării, în segmentul său dobrogean, de pe malurile lacului Razim până la Silistra, a subzistat chiar şi încondiţiile stăpânirii otomane, cu dislocările de populaţie care au însoţit-o, o zonă etno-geografică de concentrare predilectă a românilor. Pe de o parte, lunca şi bălţile Dunării reprezentau "domeniul pescarului român "; pe de altă parte, iradierea românilor în interiorul Dobrogei s-a produs "pe cale pastorală". Regiunile de bălţi ale lalomiţei şi Brăilei au devenit - graţie caracteristicilor climatului - arii de atracţie pentru păstorii din vecinătate, ca şi din Carpaţi sau podişul Transilvaniei, care pendulau regulat cu turmele până la Dunăre, Nistru şi chiar dincolo de acesta, spre ţărmul mării. Se reconfirma astfel tendinţa naturală a populaţiei podişurilor de a-şi revărsa surplusul spre şesurilede la poale, cum observa Simion Mehedinţi. De-alungul lanţului carpatic, din Bucovina, urmând curbura Carpaţilor şi coborând în linie dreaptă spre Porţile de Fier, exista o salbă de aşezări păstoreşticu o populaţie de cea 200.000 oameni, care-şi mânau turmele prin cele 9-10 pasuri, între păşunile alpine şi adăposturile bălţilor dinspre gurile Dunării. Carpaţii Ţării Româneşti şi lunca Dunăriise constituiau, astfel, între "cele mai însemnate arii de convergenţă a turmelor transhumante", reunindoieri munteni, moldoveni sau ardeleni. Fenomenul, însumând "câteva secole de istorie socială românească", a cuprins şi Dobrogea între destinaţiile favorite. Documentele oferă indicii asupra descinderii mocanilor în provincie într-un arc de timp cuprins între începutul sec. alXV-lea şi sec. al XVII-lea, incluzând şi ipoteza precedenţei caracterului negustoresc al "expansiunii"

mocanilor. Concluzia lui P.N. Panaitescu, însuşită şi de D. Şandru, se întemeia pe considerarea convergenţei majorităţii drumurilor oierilor spre porturi de la Dunăre şi Mare, ca importante centre comerciale, a rolului Silistrei de important centru de desfacere a mărfurilor mocăneşti şi nod al drumurilor de aprovizionare a Constantinopolului, ca şi pe statutul Constanţei de centru de aprovizionare pe mare a capitalei Imperiului, în ciuda interesului minor arătat de turci componentei maritime a vieţii provinciei. Câteva considerente au întreţinut fenomenul. Abundenţa păşunilor, libertatea de mişcare dobândită contra unei taxe modice, fiscalitatea mai moderată au constituit circumstanţe atractive, compensatorii în economia aşezământului transhumantei, grevată de dificultăţi şi riscuri majore. Interesul administraţiei otomane de atragere a acestui preţios contingent de contribuabili şi furnizori de seu, carne de oaie şi brânzeturi" cu mare căutare in Turcia " a motivat, pe de altăparte, un anume "regim preferenţial" rezervat mo-canilor în Dobrogea, faţă de condiţia lor din regiunile învecinate. Afluxul oierilor din centrele pastorale transilvane spre Dobrogea a fost în aceste împrejurări considerabil. Este semnificativă în acest sens metafora unor călători din prima jumătate a sec. al XIX-lea cărora spaţiul dobrogean de la Varna şi Balcic în sus le părea "o mare stână de ciobani ardeleni". Ei proveneau din 29 centre pastorale transilvane, aşezări libere, dar mai mult de jumătate din efectivele turmelor aflate la iernat în Dobrogea aparţineau unor mocani din Săliştea, Satulung, Poiana. In însemnările sale, I. lonescu de la Bradcita şi alte aşezări mamă bine reprezentate de sălaşurile mocăneşti din Dobrogea, precum: Săcele, Valea, Tclecea, Galişu (Galiştea), Răşinari, Rădeni, s.a. Trecerea turmelor în Dobrogea se făcea prin schelele de la Zimnicea, Giurgiu, Olteniţa,Călăraşi, Gura Ialomiţei ( Piua Petrii ), Brăila, cărora li s-au adăugat din 1854 Calafat şi Turnu. Dar punctele de trecere cele mai frecventate de oieri erau Brăila, Gura Ialomiţei (Piua Petrii), Olteniţa, Giurgiu. Conditiile schelelor care înregistrau pasajul turmelor sunt probatorii pentru amploarea şi, mai târziu, declinul păstontului transhumant, cu consecinţe resimţite, nu întâmplător, şi în Dobrogea. Astfel, un raport de la începutul anului 1818 al viceconsulului austriac din Galaţi nota trecerea peste Dunăre, pe la Brăila şi Hârşova, a peste10.000 oi şi 1500 cai în 60 tunare, îndreptându-se spre sălaşuri din Babadag, Ederles, Constanţa, Hârşova. In 1831, numai la schela Brăila erau înregistrate 143.244 oi, 219 măgari şi 1635 cai, pentru ca în toamna 1834 turmele trecute în Dobrogea să numere 248.181 oi. O mărturie indirectă a amploarei şi constanţei "expansiunii" mocanilor

în Dobrogea - o evaluare globală indică aproximativ 1.000.000 de oi şi vite la iernat în 1833 Analiza statistică îngăduie însă observatorului ilustrarea şi unui alt aspect subsecvent fenomenului transhumant : stabilirea în Dobrogea a mocanilor. Este concluzia pe care o sugerează, pe de o parte, numărul considerabil mai mic de oi cere veneau după iernat prin aceleaşi schele - fără a omite posibilitatea trecerii lor şi prin alte puncte -dar şi înregistrarea unor turme atât de neînsemnate numeric. Tendinţa era marcată la mijlocul sec. al XIX - lea când I. Ionescu de la Brad nota în însemnările sale rămânerea peste vară cu deosebire a mocanilor din Săcelc, Sălişte şi Poienari care "au căşile de 15-20 de ani în Dobrogea". Sunt probatorii în acest sens şi rezultatele anchetei din 1940,care indică date dinainte de 1800 pentru momentul stabilirii în Dobrogea a strămoşilor mocani ai localnicilor. Aportul demografic al mocanilor în Dobrogea, deşi diminuat la începutul celei de adoua jumătăţi a sec. al XIX-lea, a continuat să semanifeste însă, îndeosebi ca efect al dezvoltării componentei comerciale a transhumantei. Unii mocani aveau să revină în aceste împrejurări în Transilvania, alţii au emigrat în Bulgaria sau America, în timp ce unii aveau să se stabilească în Dobrogea, întemeind aşezări pe lângă vechi vetre româneşti ca Adâncată, Alimanu, Ciocârlia, Cochirleni, Casimcea, s.a. Cei mai întreprinzători însă, au încercat revitalizarea păstoritului transhumant prin practica -anexă a colportajului (comerţului ambulant), menită să refacă echilibrul unei economii pastorale tot mai labile. Oierii transportau spre plaiurile transhumantei cuţite, foarfece, furcide fier, fiare de plug, cazane, sfeşnice, racle de lemn pentru conservarea brânzei şi untului, bărdăuţe, farfurii de lemn, cojoace, hamuri, cizme, chimire, postavuri, piepteni, pripoane, fluiere, corzide vioară, tutun, opinci, "braşovenii", peşte proaspăt şi sărat, fructe, alte mărunţişuri. Cererea de produse păstoreşti este ilustrată şi de preţurile superioare la desfacerea acestora în raport cu cerealele. Astfel, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în economia gospodăriei rurale ponderea veniturilor provenite din creşterea animalelor era de 20,4%, faţă de numai 8% în cazul culturilor vegetale. Pe de altă parte, comerţul cu pici şi lână înstare brută sau manufacturate a cunoscut, începândcu sfârşitul sec. al XVlII-lea, o evoluţie considerabilă, ilustrată, între altele, şi prin dezvoltarea industriei casnice textile în satele mărginenilor şi săcelenilor. Nu este întâmplătoare nici convertirea unor mocani în angrosişti în comerţul cu lână. La mijlocul sec. al XIX-lea producţia de lână din aşezările păstoreşti din zona dunăreană era apreciată la cea 4 milioane livre englezeşti, calitatea acesteia făcând-o atractivă pe piaţa franceză şi rusă.

Fără a reduce "agenţii" istorici la aceasta, este însă semnificativ în contextul analizei noastre faptul că amploarea fenomenului transhumant a avut, în primul rând, rosturi economice integrate circuitelor inter-româneşti, care au configurat şi spaţiul unităţii economice "în care oamenii de la munte nu pot trai fără cei de la şes, cât si cei de la baltă si de la pădure. Mocanii au constituit "artere vii" ale daco-românismului care au "urzit şi întărit unitatea naţională. "Pe cale pastorală ei au prelungit în dreapta Dunării fenomenul transculturaţiei din restul spaţiului românesc, implicat, cum se ştie, procesului degeneză a conştiinţei naţionale. Drumurile de transhumanta, erau corect marcate pe harti, in trecut, si depaseau granitele Romaniei. Astazi, acestea se regasesc numai intre granitele Romaniei, insa tot pe vechile directii (S - E, N - V, S - V). In fata evolutiilor sociale si agricole ale secolului al 21-lea, transhumanta, este intr-un continuu declin. Acum, este practicata numai de ciobanii din judetele Sibiu, Hunedoara, Gorj, Brasov, etc. La nivel european transhumanta este recunoscuta prin Carta europeana a transhumantei semnata in anul 1997 la Cuenca, Spania.

Semitranshumanţa

Transhumanţa limitată (semitranshumanţa) constă în deplasarea ovinelor, mai ales Ţurcane, mai rar Ţigăi, la distanţe de 30-80 km în perioada de vară, după tuns, din zonele depresionare şi submontane spre păşunile montane. Spre toamnă, oile se întorc din nou în sate sau la odăi (şoproane din lemn construite pe fâneţe în apropierea satelor la 6-12 km) unde sunt hrănite cu fân de deal, coceni de porumb, frunzare şi cantităţi mici de concentrate (100-200 gr/zi). Acest tip de transhumanţă este specific zonelor: Argeş, Buzău, Vrancea, Sebeş-Alba, Haţeg, Bistriţa-Năsăud.

Transhumanţa tradiţională

Transhumanţa clasică (tradiţională) se realizează pe distanţe mult mai mari (100-500 km) prin pendulare între munte şi câmpie, pentru a folosi eficient toate resursele furajere disponibile (păşuni montane, mirişti, fâneţe otăvite, etc.). Acest tip de transhumanţă este practicat, de obicei, de crescătorii de oi cu efective mai mari din zonele submontane. Cei din zonele Sibiului, Valea Sebeşului, Valea Jiului, se deplasează la începutul toamnei spre Câmpia de Vest prin Valea Mureşului, Crişului sau Someşului, iar cei din zonele Săcelele Braşovului, Vaideeni, Novaci, Vâlcea spre Balta Brăilei, în lunca Dunării sau Dobrogea, şi revin în satele natale

primăvara. Aici păşunează 1-2 luni pe fâneţe şi după ce vând o parte din miei şi tund oile, se deplasează pentru perioada de vară la păşunile din zona montană. Transhumanţa a avut un trecut glorios, are un prezent modest şi poate avea (sau nu) şi un viitor.

Bibliografie

Dr. Sorin Mureseanu - Transhumanta si românism în Dobrogea la jumatatea secolului al XIX www.tulcealibrary.ro