terapie scheme cognitive

7/16/2019 Terapie Scheme Cognitive

http://slidepdf.com/reader/full/terapie-scheme-cognitive 1/11

R E Z U M A T

Lucrarea de faţă şi-a propus să aducă contribuţii la nivel teoretic, metodologic şiempiric-aplicativ.

La nivel teoretic am realizat o sistematizare critică a teoriilor existente îndomeniul copingului şi o integrare a teoriei schemelor dezadaptative timpurii cu stilulde coping.

Efortul nostru a constat în reorganizarea strategiilor deja existente prinintermediul unei meta-analize.

Dintre aceste teorii, de menţionat cea a lui Paulhan şi Bourgeois (1995), caredefinesc copingul activ ca o acţiune care constă în a modifica direct termenii relaţiei

persoană-mediu prin eforturi comportamentale active, constând în a înfrunta problema pentru a o rezolva.

Contrar copingului activ este cel pasiv, care constă în a nu face nimic deschis.Această inactivitate în faţa unui stresor este adesea legată de o stare emoţională

negativă, cum ar fi depresia, ca şi de o atitudine de negare.Copingul evitant constă în a deturna atenţia de la sursa stresului (evitare).

Această strategie este cea mai utilizată. Ea se traduce prin practicarea unui sport, arelaxării sau refugiul în activităţile de timp liber, etc.; individul are impresia că acesteactivităţi reduc tensiunea emoţională şi conferă o stare de sine.

Altfel spus, copingul evitant poate să genereze o categorie de activităţi maidegrabă negative, mai ales addicţii (fumat, băut, medicamente) cu scopul de a fugi dedetresa emoţională.

Opus copingului evitant, copingul vigilent focalizează atenţia persoanei pe problemă cu scopul de a o controla mai bine. Include strategii cum ar fi căutareainformaţiilor suplimentare şi implementarea/punerea în funcţiune a unei soluţii pentru arezolva problema. Încă o dată vigilenţa poate să conducă persoana să adopte o atitudinenegativă, când ea devine obsedată de problema sa fără să găsească o soluţie eficace şieste un fel de hipervigilenţă.

Adesea copingul centrat pe problemă este confundat cu cel activ, şi copingulcentrat pe emoţie cu cel pasiv. Aceste erori nu sunt de sens, căci categoriile de strategiinu sunt teoretic separate de strategiile specifice, ele depind de contextul situaţiei.

Copingul activ şi/sau evitant poate fi de asemenea clasificat şi după metodeleutilizate pentru a face faţă: persoana va utiliza strategii fie comportamentale, fiecognitive. Moos (1993) a propus patru categorii de bază în copingul activ/evitant cudouă subtipuri asociate:

- copingul activ/cognitiv: această categorie include analiza logică (a căutamodalităţi diferite pentru a rezolva problema), ca reinterpretarea pozitivă (gândul că esteîntr-o situaţie mai bună decât alţii care suferă de probleme mai importante);

- coping activ/comportamental: se găseşte aici căutarea susţinerii (a vorbi cu un prieten) şi implementarea unei acţiuni pentru a rezolva problema (a concepe un plan şia-l urma);

- coping evitant/cognitiv: în această categorie se distinge evitarea cognitivă (auita complet problema) şi acceptarea resemnată (a accepta problema dar a pierdesperanţa regăsirii mulţumirii sale);

- coping evitant/comportamental: această categorie se referă la căutarea de alteactivităţi şi, de asemenea, descărcarea emoţională (a ţipa cu scopul de a-şi elibera

frustrarea).

1



Toate aceste definiţii servesc ca baze pentru a descrie tipurile de coping cel maides citate.

Actual în domeniul copingului, cercetătorii încearcă să-şi reorganizezeconceptualizarea cu scopul de a fi mai exhaustiv şi de a lua în calcul diversitateamanifestărilor sale, în mod mai precis decât «dispoziţie» şi «personalitate». Cum propun

Skinner şi colab. (2003), «problema fundamentală cu identificarea categoriilor de bazăeste că acest concept nu defineşte un comportament precis care poate fi observat înmanieră echivocă, nici o credinţă care poate fi formulată în manieră obiectivă. Este maidegrabă un construct de organizare, utilizat cu scopul de a înţelege mulţimea actelor pecare individul le utilizează cu scopul de a face faţă evenimentelor stresante».

Pentru a studia influenţa proceselor motivaţionale şi cognitive, CHENG (2003) aexaminat un aspect precis al copingului: supleţea (coping flexibility). El explică faptulcă această noţiune de supleţe pare să intereseze din ce in ce mai mult cercetătorii incoping. În sfârşit, supleţea copingului ar fi o metodă pentru a înţelege acest proces ca“meta-capacitate”. Această capacitate de a modula alegerea strategiilor utilizate esteimplicată într-o bună adaptare mentală (Cheng, 2001) şi ea este cel mai des legată de

context.CHENG (2003) subliniază că, pentru ca acest coping să opereze, trebuie să fie

ajustate cu fineţe strategiile utilizate. Pentru a ajunge aici, individul îşi va utilizacapacităţile cognitive. Autorul a ales să examineze aici facilitatea discriminantă, adicăacea capacitate a individului ce-i permite să estimeze situaţia şi să aleagăcomportamente adaptate ca răspuns la contingenţele schimbătoare. Această facilitatediscriminantă pare să regleze comportamentele de coping în legătură cu diverşi indici ceconstituie un context precis. De fapt, indivizii demonstrând o capacitate importantă afacilităţii discriminante sunt mai supli in ceea ce priveşte utilizarea strategiilor decoping. Facilitatea discriminantă este aleasă ca o capacitate cognitivă pentru aceststudiu. Ca şi procesele cognitive, cele motivaţionale influenţează copingul, căci acestaeste cel mai des orientat către un scop (a rezolva o problemă, a diminua anxietatea etc.).

După Lazarus şi colegii săi, copingul are două funcţii principale: poate permitemodificarea problemei care se afla la originea stresului şi reglarea răspunsurilor emoţionale asociate acestei probleme, deci modificarea sinelui (Lazarus şi Folkman,1984, Lazarus şi Launiter, 1978).

În ceea ce priveşte ajustarea la stresul profesional, numeroase studii i-au fostconsacrate (în jur de 30 după Latack şi colab., 1992). Acest autor propune, pentru asintetiza rezultatele din literatură, un model raţional în patru factori combinândfinalitatea copingului (centrat pe problemă, centrat pe emoţie) cu procesele mobilizate(cognitive, comportamentale). Ar fi deci patru strategii de coping elaborate în faţa

situaţiilor profesionale aversive: centrată pe problemă-cognitivă (a panifica o activitate,etc.), centrată pe problemă - comportamentală (a face ceea ce trebuie făcut, etapă cuetapă, etc.); emoţional-cognitivă (a gândi că este un câştigător care ajunge să învingădificultăţile, etc.); emoţional-comportamentală (exprimarea evitării în faţa colegilor,etc.).

Ar părea că, dintr-un punct de vedere foarte general, strategiile de copingcentrate pe emoţie şi pe evitare sunt adaptative şi eficace mai ales pe termen scurt, dar că, în situaţii în care individul are posibilitatea să acţioneze pentru a modifica unelecondiţii care sunt la originea stresului, aceste forme de coping nu trebuie să depăşeascăo anumită importanţă, şi încă mai puţin să înlocuiască recurgerea la strategii orientatespre sarcină. În asemenea situaţii, eforturile orientate spre persoană sau de evitare

trebuie să fie deci cu necesitate completate cu strategii centrate pe problemă, care sedovedesc mai eficace pe termen lung.

2



Definiţiile obişnuite ale mecanismelor de apărare şi de coping subliniază celedouă diferenţe principale. Mecanismele de apărare sunt inconştiente şi involuntare, iar

procesele de coping sunt conştiente şi voluntare, intenţionate.Astfel, mecanismele de apărare sunt orientate către conflictele interne şi legate

de psihopatologie, iar mecanismele de coping sunt flexibile, comportamentale, orientate

către adaptarea pozitivă la realitatea externă, legate de sănătatea mentală şi de starea de bine.Scopul celor două categorii este acelaşi – adaptarea.Plutchik (1995) a postulat că mecanismele de apărare şi procesele de coping sunt

derivate din emoţiile de bază: fiecare mecanism de apărare inconştient şi fiecaremodalitate de coping s-ar fi dezvoltat pentru a-l ajuta pe subiect să facă faţă unei emoţii

particulare; mecanismele de apărare apar în prima copilărie sau mai târziu în copilărie,în timp ce modalităţile de coping, concepute ca o strategie conştientă de rezolvare a

problemelor, se achiziţionează mai târziu, rezultând din experienţele de viaţă. Astfel,«fiecărei apărări primitive şi inconştiente a sinelui îi corespunde un stil de coping realistşi conştient».

Miclea propune acel continuum cognitiv defensiv cu următoarele precizări(Miclea, 1995):

Analiza teoretică a constructelor cognitive defensive ne conduce la câtevaconcluzii cu implicaţii metodologice importante. După cum s-a demonstrat de Miclea înstudiul sau, negarea defensivă vizează anihilarea formării unei reprezentări interne atraumei la diverse niveluri de prelucrare a informaţiei, represia caută să obturezereactualizarea reprezentărilor traumatice deja formate; proiecţia le recunoaşte prezenţaîn conştiinţă sau le atribuie unor factori externi; raţionalizarea porneşte de la asumarearesponsabilităţii pentru impactul de traumă, dar caută să o revalorifice pozitiv şi să

justifice comportamentul dezadaptativ. În fine, intelectualizarea/izolarea vizează directinformaţia traumatică, se preocupă excesiv de prelucrarea ei, dar o disociază deimplicaţiile sale emoţionale.

Pe baza acestor rezultate, Miclea conchide că cele cinci mecanisme cognitivedefensive pot fi plasate pe un continuum în funcţie de gradul de eludare a situaţieistresante. Toate sunt strategii evitative, dar gradul de evitare este variabil. Aceastăsituaţie este exprimată grafic în figura următoare.

Continuumul cognitiv defensiv.

Evitaret ––– ̄ ––––––––––––– ̄ ––––––––––– ̄ ––––––––––– ̄ ––––––––––– ̄ ––––––– ►Confruntare

Negarea Represia Proiecţia Raţionalizarea Intelectualizarea-

defensivă izolarea

Băban, în teza sa de doctorat „Rolul mediatorilor psihologici în evaluarea şiadaptarea la stres”, din 1997, subliniază că „ajutarea ca formă adaptativă învăţatăimplică efort conştient doar dacă forma de coping a fost puţin practicată. O strategie decoping des utilizată se automatizează şi este activată cu un control conştient minim sauchiar fără”. Băban apreciază că evidenţierea caracterului procesual nu presupuneeliminarea rolului personalităţii în determinarea configuraţiei strategiilor de ajustare.Băban apreciază că personalitatea mediază răspunsul de coping.

Această chestiune a ordinii intervenţiei apărării şi a copingului este importantă prin posibilele sale implicaţii terapeutice. Dacă mecanismele de apărare intervin mai

întâi, nu ne putem limita la ameliorarea copingului neglijând apărările. Dacă nu, procesele de coping, sigur mai performante, riscă să se vadă orientate către problemele

3



secundare, derivate, rezultând din intervenţia mecanismelor de apărare, în timp ce problema iniţială va rămâne neglijată. Învăţarea modalităţilor de coping mai funcţionale prin terapii cognitiv-comportamentale poate ameliora problemele create sau agravate prin mecanismele de apărare, dar reactivarea automată poate menţine sau relansa problemele sau poate provoca altele, în timp ce acţiunea lor nu va fi recunoscută şi

modificată; sau că acele conflicte contra cărora ele acţionează nu vor putea fi reperate şisuficient de bine gestionate.Autorii, Schwarzer şi Knoll (2002), citaţi de Hartmann (2008), disting patru

tipuri de coping ce permit să facă faţă evenimentelor din trecut, prezent sau viitor:copingul reacţional (reactiv); anticipat (anticipatory), preventiv (preventive) şi copingul

proactiv sau dinamic (proactive coping). Aceste diferite tipuri de coping depind de perspectiva temporală şi de certitudinea subiectivă a survenirii evenimentelor.

Copingul reacţional poate fi definit ca un efort pentru a gestiona un evenimentdin trecut sau din prezent (de exemplu, un accident, pierderea locului de muncă), printr-un fenomen de compensare a pierderii sau acceptării. O altă posibilitate constă înreajustarea obiectivelor, căutarea unor beneficii sau a unui sens pentru modificarea

vieţii. Acest coping poate fi orientat către problemă, emoţie sau relaţii sociale. Reiadeci, în parte, demersul clasic al copingului.

Copingul anticipativ se diferenţiază de cel reactiv prin faptul că evenimentulcritic nu a survenit încă, dar este iminent şi sigur. Este vorba de un efort pentru agestiona riscul perceput în raport cu o situaţie. Funcţia copingului constă în căutarearezolvării problemei prin creşterea efortului, căutând ajutorul şi investind resurse

personale. O altă soluţie constă în a nu lua în considerare riscul, de exemplu redefinindsituaţia ca fiind mai puţin ameninţătoare, prin distragere sau prin obţinerea de încurajăride la ceilalţi.

Copingul preventiv constă în anticiparea şi pregătirea pentru evenimenteleexcepţionale din viaţă, fără legătură cu o situaţie stresantă acută – ca, de exemplu, unhandicap fizic sau o boală, graţie resurselor de rezistenţă (economii, legături sociale şicapacităţi) cu scopul de a micşora severitatea impactului. Astfel, dacă evenimentulstresant va surveni, consecinţele ar fi mai puţin severe.

Copingul proactiv sau dinamic este numit de Schwarzer şi Knoll (2002), citaţi deHartmann (2008), «prototipul» copingului pozitiv. Este vorba de un coping care faceapel la eforturi pentru a construi resurse generale orientate pentru valorificareaoportunităţilor şi evoluţie personală, care să permită să facă faţă stresorilor

potenţial/viitori. Modelul lui Aspinwall şi Taylor (1997) a fost reluat de Schwarzer şiKnoll (2002), în elaborarea teoriei lor.

sigur coping coping

reacţional anticipativ

coping proactivdinamic

dureri (pierderi ameninţăridin trecut) viitoare şi oportunităţi

coping preventiv

nesigur

Fig.1.7. Perspectiva copingului în termeni de temporalitate şi certitudine (Schwarzer şiKnoll, 2002, citaţi de Hartmann, 2008).

4



Teoria copingului pozitiv este un demers nou, care se înscrie în câmpul psihologiei pozitive; aceasta punând accentul pe beneficiile potenţiale ale«sentimentelor pozitive» (positive feelings), ce permit indivizilor, comunităţilor şisocietăţilor să se deschidă (Seligman şi Csikszentmihalyi, 2000, citaţi de Hartmann,2008).

Copingul pozitiv are două direcţii: pe de o parte, gestiunea cerinţelor cu„proactive coping theory” sau „future – oriented proactive coping” care tocmai a fostdescris; pe cealaltă parte, căutarea sensului (searching for meaning), concept în legăturăcu cercetările asupra emoţiilor pozitive, pe care Folkman şi Moskowitz (2000) lenumeau „The oderside of coping”.

Psihologia pozitivă a permis explorarea afectelor reglatorii benefice aleemoţiilor pozitive şi implicaţiile lor asupra strategiilor utilizate pentru a regla emoţiilenegative. Pare totuşi importantă precizarea că nu pretindem că ar exista dihotomiaemoţii pozitive-negative.

În realitate studiul modern al emoţiilor pune accentul pe valoarea lor adaptativăarătând că este vorba de fenomene reglatoare sau fenomene de reglat (Philippot, 2007,

citat de Hartmann, 2008). În acest sens, distincţia «emoţii negative» şi «emoţii pozitive»este puţin pertinentă şi se disting două teorii în legătură cu copingul. Este vorba de unmodel procesual al reglării emoţionale şi de teoria, «copingului de confruntareemoţională». Primul model sugerează că emoţiile trebuie să fie reglate, în timp ce aldoilea permite distincţia dintre strategie de evitare a emoţiilor şi strategia de confruntarea emoţiilor, strategii care sunt confundate în sistemele tradiţionale de măsurare alecopingului.

Măsurarea copingului rămâne o ambiţie în mare parte nerealizată de cercetare,chiar dacă definiţiile copingului au fost precizate; diversitatea lor face dificilă măsurareastrategiilor de coping. Dacă adăugăm toate celelalte variabile care intervin prinmodelele propuse, evaluarea copingului devine încă şi mai complicată. Instrumentediverse, adesea de orientări diferite, nu servesc la măsurarea copingului într-un modsatisfăcător sau uniform.

De la mijlocul anilor 70, majoritatea cercetărilor în ceea ce priveşte copingulsunt centrate asupra punerii la punct a instrumentelor de măsură a copinguluiautoadministrate. Majoritatea acestor instrumente vizează evaluarea dimensiunilor saustilurilor generale de coping. Cercetarea a produs puţine instrumente de măsură acopingului solide din punct de vedere psihometric.

Stone şi colaboratorii (1991) au rezumat dificultăţile majorităţii scalelor,examinând trei probleme: domeniul, perioada şi cheia răspunsurilor. Autorii sugereazăcă domeniul problemei, adică contextul său, este important, căci anumite strategii nu

sunt aplicabile în toate domeniile. Într-un cuvânt, itemii nu sunt aplicabili în toatedomeniile. De asemenea, perioada pune probleme, căci printre scalele la care subiectultrebuie să răspundă privind o perioadă precisă nu se ştie dacă subiectul răspundereferindu-se la reacţiile imediate sau la strategiile activate mai târziu, adesea lasăptămâni după. Din această cauză, strategiile măsurate nu sunt egale, şi intervinvariabilele non-controlate, căci perioada ar putea fi foarte lungă.

În sfârşit, cheia răspunsurilor face dificilă interpretarea răspunsurilor. Pentru căcea mai mare parte a instrumentelor utilizează o scală Likert, nu este evident că ştiiexact vrea să spună persoana când răspunde de exemplu „uneori” sau „adesea”; pragulva fi evident dificil pentru fiecare persoană.

Aceste critici, valabile de altfel, nu semnifică faptul că măsurile copingului sunt

inutilizabile. Cercetarea în acest domeniu este activă şi promiţătoare, se poate crede cătestele vor fi din ce în ce mai performante într-un viitor apropiat.

5



În domeniul evaluării copingului nu există interviu semi-structurat, nici scale deevaluare utilizabile pentru cotarea interviurilor, nici teste care să permită evaluarea

proceselor de coping, nici scale de cotare pentru testele proiective. Această carenţăreflectă absenţa conexiunii dintre cercetarea asupra copingului şi clinică. Aceasta sedatorează în mare parte insuficienţelor psihometrice demonstrate de majoritatea

chestionarelor de evaluare a copingului. Ameliorarea lor ar necesita confruntarea unuiinterviu semi-structurat cu o scală de referinţă, fără care o validitate de construct rămânealeatorie.

Concepţia lui Young, centrată asupra schemelor dezadaptative timpurii, nu seîndepărtează de teoriile cognitive, dar, comparativ cu teoriile lui Beck, prezintă maimulte diferenţe:

- pune accent pe rolul schemelor dezadaptative timpurii;- subliniază în mod egal procesele care menţin rigiditatea acestor scheme;- nu adoptă clasificările din DSM IV, dar examinează schemele inadaptate tipice

mai degrabă decât criteriile diagnostice stabilite;

- analizează istoriile de viaţă ale subiecţilor pentru a explica formarea schemelor şi le utilizează în terapie;

- asigură un rol relativ important emoţiilor în terapie.Plecând de la modelul teoretic al lui Beck şi colab. (1979), Young propune 4

construcţii teoretice adiţionale. Trebuie notat totuşi că aceste construcţii au fost deasemenea menţionate de Beck şi colab. (1990), dar Young (1990) le-a definit mai clar.Acestea sunt:

- Schemele precoce inadaptate;- Menţinerea schemei prin distorsionarea informaţiei;- Evitarea schemelor;- Compunerea schemelor.Young nu pretinde să avanseze o teorie completă a personalităţii şi a tulburărilor

sale, subliniind că gândurile sale sunt fructul observaţiilor clinice. Este deci vorba mai puţin de o teorie ştiinţifică, cât mai ales de o metodologie terapeutică.

Schemele cognitive îşi găsesc originea în copilăria timpurie şi au următoarelecaracteristici:

• Reprezintă pentru individ adevăruri esenţiale, absolute şi suficiente,exprimarea schemelor fiind de cele mai multe ori sub forma: ,,dacă...atuncitrebuie să’’.

• Se perpetuează şi sunt dificil de modificat, iar datorită faptului că suntconturate începând cu o vârstă fragedă, devin familiare, iar eventuale

modificări ale acestor scheme sunt percepute de individ ca o ameninţare, elcăutând să protejeze integritatea şi validitatea acestor constructefundamentale pentru el.

• Schemele disfuncţionale pot antrena şi probleme psihopatologicecaracteristice Axei I a DSM.

• Schemele disfuncţionale sunt activate de evenimente relevante pentruscheme, un eşec real sau doar perceput ca atare va activa o schemă decompetenţă şi individul se va simţi ameninţat, în timp ce o respingere

posibilă sau percepută va activa o schemă de abandon şi în consecinţăsubiectul se va comporta ca atare.

• Schemele pot fi activate şi pe parcursul intervenţiei psihologice, provocând reacţii emoţionale din partea pacientului care pot fi prelucrate încadrul terapiei, ajutând la identificarea şi conştientizarea conţinutului

6



schemei, respectiv a consecinţelor emoţionale şi comportamentale pe carele are activarea sa.

• Schemele sunt rezultatul experienţei repetate, rolul familiei şi al persoanelor semnificative din viaţa subiectului fiind fundamental îndezvoltarea lor.

• Schemele tind să se automenţină, prin activarea şi menţinerea înmemorie doar a informaţiilor concordante cu schema, ignorareainformaţiilor neconcordante cu ea şi respectiv prin producerea de informaţiiconcordante atunci când acestea nu există (menţinerea schemelor cognitive

prin distorsionarea procesărilor informaţionale).• Datorită faptului că activarea schemelor cognitive se asociază adesea cu

trăiri emoţionale neplăcute, individul îşi dezvoltă strategii de evitare aactivării acestor scheme. Aceste strategii sunt de mai multe tipuri: strategiide evitare cognitivă (blocarea voluntară sau automată a gândurilor),comportamentală (subiectul evită situaţiile care prezintă un risc ridicat de

activare a schemelor) şi afectivă (asociată cu evitarea cognitivă, constă înnegarea emoţiilor, subiectul descriindu-şi starea ca un vid emoţional, esteincapabil să simtă ceva).

• Schemele cognitive se automenţin şi datorită unor strategii decompensare, strategii care constau în adaptarea de comportamente opuse,utilizate excesiv şi rigid, pentru a menţine schemele (de ex. un subiect carese consideră incapabil va avea manifestări comportamentale care ţin de

perfecţionism) (Young, 1990).În modelul propus de Young se descriu 8 paşi în identificarea schemelor

cognitive disfuncţionale:1. Identificarea problemelor psihologice principale (se realizează în interviul

iniţial).2. Administrarea CSC şi interpretarea rezultatelor.3. Educarea subiectului în legătură cu schemele cognitive (Young a conceput

un model de manual în acest sens) .4. Activarea schemelor disfuncţionale pe parcursul desfăşurării sesiunii

terapeutice şi în afara acesteia prin: imagerie dirijată, discutarea unor evenimente neplăcute, analiza viselor, terapia de grup, lectura unei cărţi sauvizionarea unor filme. La finalul acestui pas subiectul este familiarizat cutehnicile de automonitorizare.

5. Confruntarea subiectului cu strategiile de evitare a activării schemelor şi cuacelea de compensare a acestora.

6. Identificarea acelor comportamente care sunt determinate de distorsionarea procesărilor informaţionale prin intermediul schemelor disfuncţionale.

7. Integrarea informaţiei într-o istorie coerentă (stabilirea unor conexiuni întreexperienţele din trecut şi cele pe care le trăieşte în prezent).

8. Diferenţierea între schemele primare, secundare şi cele asociate (Young,1990).

Identificarea schemelor cognitive disfuncţionale se finalizează prin întocmireaunui model cognitiv al funcţionării psihice a individului, fiind un pas esenţial îndesfăşurarea demersului terapeutic.

Pornind de la modelele teoretice propuse de Lazarus, Beck şi Young seîntocmeşte un model coerent care explică problemele psihologice prezentate de subiectşi permite direcţionarea tehnicilor de intervenţie cognitiv-comportamentală.

7



Pentru a facilita identificarea schemelor disfuncţionale, Young propune unchestionar pornind de la experienţa sa clinică în tulburările de personalitate.

Am propus, în prezenta lucrare, un model explicativ multifactorial (careintegrează modelele, conceptele şi ipotezele anterioare) cu aplicabilitate în optimizareastrategiilor de coping, model ce integrează conceptul de schemă cognitivă cu cel de

coping. Acesta a stat la baza elaborării următorului plan de evaluare cognitiv-comportamentală a schemelor dezadaptative timpurii şi a strategiilor de coping la personalul destinat misiunilor speciale.

Propunem următoarele etape:• SCID II – interviu clinic

o chestionar de personalitate;• Chestionarul schemelor cognitive.

o varianta din franceză cu 213 itemi;• Instrumente de măsură a strategiilor de coping:

o COPE;•

Evaluarea strategiilor de coping corelate cu schemele dezadaptativetimpurii prin integrarea datelor obţinute şi conceptualizarea clinică.Menţionăm utilitatea acestui demers de evaluare, dintr-o perspectivă cognitiv-

comportamentală, a schemelor dezadaptative timpurii şi a stilurilor de coping, susţinutăde următoarele asumpţii:

1. Schemele dezadaptative timpurii sunt structuri cognitive bazale cu impacttrans-situaţional;

2. Schemele dezadaptative timpurii sunt un factor de vulnerabilitate pentrudezvoltarea problemelor emoţionale şi comportamentale (utilizarea unor strategii de coping dezadaptative);

3. O asociere pozitivă dintre schemele cognitive dezadaptative şi alte

distorsiuni cognitive (credinţe iraţionale, gânduri automate, atitudinidisfuncţionale);

4. O asociere pozitivă dintre schemele cognitive dezadaptative şi anxietate şidepresie (evaluate ca şi complexe de manifestări cognitive,comportamentale, fiziologice şi subiective);

5. O asociere pozitivă între schemele cognitive dezadaptative şi distres;6. O asocierea negativă între schemele cognitive dezadaptative şi acceptarea

necondiţionată a propriei persoane, ca factor protectiv la confruntarea cusituaţiile negative de viaţă;

7. Chestionarul Schemelor Dezadaptative Timpurii discriminează psihopatologicul de normalitate;

8. Chestionarul Schemelor Dezadaptative Timpurii, împreună cu SCID II,reprezintă instrumente cu bune calităţi psihometrice de investigare atulburărilor de personalitate;

9. Fiecărei scheme dezadaptative timpurii îi corespund anumite strategii decoping dezadaptative.

Tot la nivel teoretic, lucrarea noastră aduce în prim plan, pentru prima dată în psihologia românească, terapia schemelor, propusa de Jeffrey E. Young şi colegii săiîncepând cu anii 90. Ideea de bază a teoriei lui Young este aceea că aceste scheme suntconsecinţa nevoilor afective fundamentale care nu au fost satisfăcute în timpulcopilăriei. Young propune 5 seturi de nevoi afective fundamentale la fiinţa umană:

a) Securitatea legată de ataşamentul faţă de ceilalţi (care include: stabilitatea,securitatea, educaţia atentă şi acceptarea);

8



b) Autonomia, competenţa şi simţul identităţii;c) Libertatea de exprimare a nevoilor şi emoţiilor;d) Spontaneitatea şi jocul;e) Limitele şi autocontrolul.Un individ sănătos mental este o persoană care ajunge să-şi satisfacă în mod

adaptat nevoile sale afective fundamentale, apreciază Young (2007), apelând la strategiide coping adaptative, flexibile.Din interacţiunea dintre temperamentul înnăscut al copilului şi mediul său din

copilăria timpurie, va rezulta mai mult frustrarea, decât satisfacerea acestor nevoiafective de bază.

Finalitatea intervenţiilor din Terapia Schemelor este ca pacienţii să găseascămodalităţi/strategii de coping adaptative pentru a-şi satisface aceste nevoi afectivefundamentale.

Young a observat patru timpuri de experienţe de viaţă precoce care concură laconstituirea schemelor dezadaptative:

• Frustrarea nevoilor – ea survine atunci când copilul trăieşte o carenţă a

nevoilor fundamentale în mediul său din perioada copilăriei timpurii: îilipsesc elemente importante cum ar fi stabilitatea, înţelegerea sau dragostea.El achiziţionează atunci scheme cum ar fi cea de lipsă afectivă sau abandon.

• Traumatizarea sau victimizarea – în acest caz, copilul este victimizat saumaltratat şi dezvoltă schemele de Neîncredere/Abuz, deImperfecţiune/Ruşine sau de Teamă de pericol sau de boală.

• Excesul de satisfacere a nevoilor. Copilul primeşte de la părinţii săi un excesde lucruri bune, chiar dacă ar fi mai sănătos pentru el să le primească încantitate mai moderată. În cazul schemelor de Dependenţă/Incompetenţă şide Drepturi Personale Exagerate/Grandoare, copilul este rareori maltratat;

dimpotrivă, este mai degrabă răsfăţat, îngrijit cu dragoste. Nevoile afectivecentrale ale copilului nu sunt satisfăcute; se dezvoltă schemele autonomiei şilimitelor. În acest caz avem de-a face cu părinţi care se implică prea mult înviaţa copilului, îl hiperprotejează sau, dimpotrivă, îi dau în exces libertate şiautonomie, fără nicio limită.

• Internalizarea sau identificarea selectivă cu persoane importante. Copilul seidentifică cu părintele de la care internalizează gândurile, experienţele,comportamentele. Unele dintre identificări şi internalizări devin scheme,altele devin stiluri coping sau altele devin moduri.

După parcurgerea fazelor de diagnostic şi de informare se poate trece la cea deschimbare, în care facem apel la tehnici cognitive, emoţionale, comportamentale şi

interpersonale pentru a schimba schemele şi a modifica stilurile de coping.Se începe în general schimbarea prin tehnici cognitive. În faza anterioară

terapeutul a completat deja formularul de conceptualizare a cazului şi îi explică pacientului rolul schemelor dezadaptative şi a stilului de coping în menţinerea problemelor actuale. Rolul metodelor cognitive este acela de a-l ajuta pe pacient săocupe o poziţie puternică pentru a-şi contesta schema şi a-şi întări modul său de AdultSănătos.

Demersul de bază al terapiei schemelor este confruntarea empatică.În etapa cognitivă a tratamentului, confruntarea empatică este de fapt

accentuarea motivelor care îi fac pe pacienţi să aibă astfel de credinţe - adică originea încopilărie a acestora - tot arătând că aceste credinţe sunt dezadaptative şi duc la scenariide viaţă disfuncţionale pe care pacienţii trebuie să le schimbe pentru a le fi mai bine.

9



Confruntarea empatică va recunoaşte trecutul, distingând realităţile trecutului decele ale prezentului. Astfel îl va ajuta pe pacient să vadă lucrurile aşa cum sunt şi să leaccepte.

Confruntarea empatică impune trecerea sistematică de la empatie la probarealităţii.

Este important ca terapeutul să utilizeze tehnicile cognitive într-o anumită ordinecare să asigure construcţia durabilă a ansamblului strategic cognitiv.a. Testarea validităţii schemelor.

b. Reconsiderarea argumentelor în favoarea schemei.c. Evaluarea avantajelor şi inconvenientelor răspunsurilor de adaptare ale

pacientului.d. A pune în dialog «partea schemei» cu «partea sănătoasă».e. Fişele «memo-flash».f. Jurnalul schemelor.Etapa următoare este cea de activare a schemelor în timpul şedinţelor terapeutice

cu scopul analizării sentimentelor ce apar odată cu acestea. Cea mai des utilizată metodă

este lucru cu imageria - care aduce în mod imediat şi dramatic informaţii centrale; astfelcă reprezintă adesea modalitatea cea mai eficientă de identificare a schemelor.Prezentăm numai o scurtă ilustrare a acestei metode în scop diagnostic (Young, 2007).

Scopurile acesteia sunt:1. Identificarea şi declanşarea schemelor pacientului.2. Înţelegerea originii schemelor în copilărie.3. Legătura dintre problemele actuale şi scheme.4. Identificarea emoţiilor asociate schemei.

Metodele emoţionale propuse de terapia schemelor au două scopuri:1. declanşarea emoţiilor legate de schemelor dezadaptative timpuri;2. rematernarea pacientului pentru a-şi vindeca emoţiile şi a-şi acoperi parţial

nevoile nesatisfăcute din copilărie.La majoritatea pacienţilor, apreciază Young, tehnicile emoţionale apar ca fiind cele care

produc schimbarea cea mai profundă. Graţie travaliului emoţional, pacienţii ajung săfacă trecerea de la cunoaştere la nivel intelectual pe care au achiziţionat-o despreinexactitatea schemelor lor la convingerea emoţională a acestei erori.

La nivel metodologic, traducerea, adaptarea şi etalonarea pe populaţia supusăstudiului a unui inventar de coping şi a unui chestionar al schemelor cognitive dinliteratură (COPE şi CSC), a constituit unul din obiectivele lucrării.

La nivel empiric, am propus programul de optimizare individualizat, cecuprinde tehnici diagnostice şi de intervenţie psihologică inspirate din terapia schemelor

propusă de Young, luând în considerare rezultatele studiului întreprins de noi, în carevariabila dependentă a fost strategia de coping, iar cea independentă a fost reprezentatăde schemele dezadaptative timpurii.

În ceea ce priveşte studiul nostru, acesta a avut următoarele obiective:1. traducerea, adaptarea şi validarea preliminară a chestionarelor utilizate

(COPE şi CSC);2. analiza validităţii interne, a puterii de discriminare şi a fidelităţii scalelor;4. etalonarea pe 5 clase, pentru fiecare scală;5. obţinerea, prin asocierea dintre scalele componente ale fiecărui chestionar în

parte, prin metoda quickcluster, a factorilor principali;6. interpretarea rezultatelor obţinute;

7. realizarea foii de profil pentru personalul destinat misiunilor speciale.

10



Studiile efectuate de noi, ca şi cele din literatura de specialitate, susţin ideea căChestionarul Schemelor Cognitive (Young, Brown, 1990) întruneşte normele devaliditate şi fidelitate cerute chestionarelor de personalitate, putând fi utilizat în vedereaidentificării şi cuantificării lor.

Chestionarul este extrem de util deoarece oferă o colecţie mare de scheme

cognitive, facilitând demersul diagnostic care va ghida ulterior intervenţia psihoterapeutică.Cu toate acestea mai sunt necesare o serie de studii de validare, în care să se

evidenţieze relaţia clară între simptome şi schemele cognitive evidenţiate de chestionar.De asemenea, un studiu în care să se ia în considerare un lot clinic alcătuit din pacienţicare au numai un diagnostic pe axa II a DSM, respectiv un alt lot clinic în care pacienţiiau atât un diagnostic pe axa I, cât şi un diagnostic asociat de tulburare de personalitatear scoate în evidenţă relaţia exactă între tipul de tulburare de personalitate şi cele maifrecvente scheme disfuncţionale care le caracterizează (Curşeu şi colab., 2000).

În ceea ce priveşte scorurile medii la scalele chestionarului COPE, constatăm căcele mai mari scoruri s-au obţinut la copingul prin planificare (similar rezultatelor

generale obţinute pe populaţia românească), urmate de copingul activ şi reinterpretarea pozitivă. Cea mai puţin utilizată formă de coping la personalul destinat misiunilor speciale este pasivitatea comportamentală, faţă de populaţie generală, unde este negarea.

Pentru subgrupurile de gen (bărbaţi vs. femei) au fost efectuate diferenţe alemediilor şi nu s-au constatat diferenţe semnificative (spre deosebire de studiile francezede validare a instrumentului), motiv pentru care nu am alcătuit etaloane în funcţie desex.

Denumirea şi descrierea factorilor de coping – obţinuţi la personalul destinatmisiunilor speciale:

I. Coping orientat pe problemă,II. Coping orientat pe emoţie,III. Coping evitativ.

Studiul nostru a vizat copingul – trăsătură – stil de coping, astfel că acestinstrument de măsură multidimensional al copingului are bune calităţi psihometrice înacest format dispoziţional.

Instrumentul propune/realizează o discriminare mai acurată a stilurilor decoping decât alte instrumente (ex. CISS), graţie unui evantai larg de dimensiuni.

Se prefigurează necesitatea unui studiu pentru validarea variantei prescurtată(Brief – COPE), ca şi validarea externă a instrumentului.

În ceea ce priveşte relaţia dintre scheme şi coping, acestea corelează pozitiv saunegativ, fără să fie însă corelaţii puternice, ceea ce susţine într-o mare măsură premisa

teoretică de la care am pornit, şi anume că variabilele de personalitate nu sunt identicecu stilurile de coping, aşa cum susţineau McCrae şi Costa, în 1990. Această premisăteoretică este susţinută şi de Băban, în 1997.

Putem conchide ca activarea unei scheme sau ansamblu de scheme determinăopţiunea pentru anumite stiluri de coping. Aceasta ipoteza poate fi validată şi prinanalizarea modificărilor apărute la nivelul copingului, dacă se intervine la nivelulschemei cognitive.

Cu siguranţă că stilul de coping nu este o formă statică şi nici inflexibilă derăspuns.

Convingerea fermă a autoarei este că aceste metode de diagnostic şi terapie potcontribui în mod substanţial la ameliorarea schemelor dezadaptative timpurii şi,

implicit, a strategiilor de coping.

11

terapie scheme cognitive

Documents