terapeutica bolilor spirituale - premise antropologice

8/14/2019 Terapeutica bolilor spirituale - Premise antropologice

1/10

Liceul Pedagogic Carmen Sylva

Timisoara Sectie Seminar TeologieOrtodoxa

~ anul V de studiu ~

Premise

antropologice.

Sanatateaprimordiala si

originea bolilor

Materia de studiu :Formare duhovniceasca

Elev : Botos Remus-Emilian Data : 30.10.2007

1


2/10

Sanatatea omului este vazuta de Sfintii Parinti, ca fiind desavarsirea omului, prin

indumnezeirea naturii umane. Facand pe om dupa chipul si asemanarea Sa, Dumnezeu a spus :

Eu am zis, Dumnezei sunteti. (Psalmi 81,6). Sfantul Vasile cel Mare adaoga : omul este o

creatura careia i s-a poruncit sa devina Dumnezeu.

La creare, omul avea desavarsirea facultatilor sale spirituale si a puterii de intelegere,

parcurgand imitarea lui Dumnezeu; facultati care i-L faceau cunoscut pe Creatorul sau, cat si a

vointei libere a omului capabila a se indrepta spre Dumnezeu si puterilor si trasaturilor ce

reproduceau in om iubirea dumnezeiasca, in drumul spre unirea cu Dumnezeu. Desavarsireafacultatilor tin de faptul ca au fost create dupa chipul celor care Ii sunt proprii lui Dumnezeu, ca

o icoana a insusirilor Lui si ca constituie capacitatea omului de a deveni asemenea lui

Dumnezeu, cu conditia sa nu se departeze de El si sa se deschida continuu harului Sau. Adam

avea deja in mare parte asemanarea cu Dumnezeu, trebuind sa o duca la desavarsire. Detinea

toate virtutiile, cu firea omului destinata a se impartasi de tot binele, intelepciunea si tot ce se

intelege ca fiind bun foarte. Sfintii Parinti confirma acestea cu tarie, continuand sa afirme ca

nu i-au fost date insa in chip deplin, mai trebuind ca omul sa le puna in practica prin

participarea activa la planul lui Dumnezeu.

In Rai, omul era asemenea unui prunc, sporind in cele bune, pana ajungea la starea

barbatului desavarsit. Astfel se disting chipul de asemanare, prin deplinatatea chipului, pana ladesavarsirea in asemanare, asemanare care trebuia dobandita prin vointa sa libera, iar astazi

dobandind aceasta prin a fi crestin in toata puterea cuvantului. Sufletul va primi astfel, obiectul

doririi noastre, ca rasplata a virtutii, cand mintea si ratiunea se vor unii cu Acela cu care suntem

inruditi prin natura creatiei. Asemanarea cu Dumnezeu, apartine deci in mod firesc omului, de la

creare, in natura sa fireasca, iar atingerea telului acesta, fiind si scopul crearii omului. Sa-Mi

fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfant Sunt (Levitic 20,26). Trebuie insa gasit

rodul conlucrarii vointei omenesti cu harul lui Dumnezeu, in libertatea totala de a se unii cu

Dumnezeu, sau de a refuza conlucrarea si neparticiparea la implinirea scopului pentru care a

fost creat si departandu-se de Dumnezeu, condamnandu-se singur la osanda vesnica, impreuna

cu razvratitii diavoli.Omul traia in Rai, viata cea adevarata, fara nici un fel de dezbinare in nimeni si nimic,

cu simturi tefere si fara abateri la nevoile de astazi (foame, somn,etc.), fara temeri, tristeti,

dureri, cu simturi intregi si nemiscate, spre contopirea cu Dumnezeu, care era prieten, familie si

casa, acestea fiind starea paradisiaca in care se afla omul. Iar prin pacatul originar al

protoparintilor nostri, ei au parasit calea pe care ii asezase Dumnezeu si deci si telul harazit lui

in insasi natura sa, indumnezeirea omului. Astfel si-a intunecat oglinda sufletului, ce-L oglindeape Creator, iar omul devenind despartit, virtutiile i-au slabit. Chipul lui Dumnezeu de nesters,

exista in continuare in omul cazut, dar nu mai este scos si luminat prin legatura de dinainte cu

Dumnezeu, neajungand la desavarsire in starea paradisiaca, a ajuns sa se desfigureze si sa se

intunece, prin pacat, ajungand pana la uitarea aproape complet a adevaratei sale naturi, ajungand

sa o cunoasca prin glasurile revelate ale proorocilor, ca fiind doar umbra bunurilor viitoare si

nu insusi chipul lucrurilor, din care Adam a cazut (Evrei 10,1).Prin venirea lui Hristos, la aproximativ 5000 de ani de la Adam, omenirea a fost

restaurata in natura sa originara, redobandind capacitatea de a ajunge din nou la desavarsire,

scopul pentru care fusese creat, Hristos redand unirea umanului in persoana Sa cu Persoana

divina, neincetand a fi nici Dumnezeu, nici om, ducand la desavarsirea naturii umane in chip

intim si total cu Dumnezeu, restabilind menirea intre om si Dumnezeu, anume unirea cu El,

2


3/10

lucru prin care omul trebuie sa exceleze cu eforturile sale proprii, prin virtuti si ascultarea

poruncilor Domnului.

Hristos ne-a aratat in El, chipul omului adevarat, fara nici un fel de cadere, in El

realizandu-se chipul omului cel nou, cu cele doua firi, chemand omenirea la imitarea Lui

(Romani 8, 29), pana la dobandirea asemanarii, om-Dumnezeu, Hristos reusind sa faca ceea ce

Adam a fost incredintat sa faca si nu a putut, desi a fost creat dupa insusi chipul Logosului

(Cuvantul lui Dumnezeu Hristos). Astfel, fundamental vorbind, omul a fost creat fiinta

hristologica, cu judecata mintii, ca sa putem cunoaste pe Hristos, vointa ca sa ne avantam spreEl, libertate pentru a face acest lucru neconditionat, caci suntem chip al Dumnezeirii, si aducere

aminte pentru a-L purta cu noi, ca inceput si tel final in toate. (I Corinteni 8, 6; Apocalipsa 22,

13), pentru care s-au intemeiat toate, si doar indreptandu-se spre Dumnezeu omul devine cu

adevarat om.

Sfantul Apostol Pavel, vorbeste despre zidirea lui Hristos, pana vom ajunge cu totii la

starea unitatii credintei in cunoasterea Fiului lui Dumnezeu (...) (Efeseni 4, 12-14), in El si prin

El, fara a uita sa mentionam ca fiecare persoana a Sfintei Treimi, contribuie intr-un fel la

implinirea iconomiei Dumnezeiesti, Hristos unindu-ne cu Tatal si Duhul Sfant. Se dobandesc

impreuna si se conditioneaza reciproc. Asadar, sanatatea si desavarsirea sufletului, o constituie

asemanarea cu Hristos, prin Duhul, in Tatal. A duce o viata virtuasa, pentru om, inseamna a traiin conformitate cu propria sa natura, prin virtuti, omul regasindu-se pe sine, revine la ceea ce

este dupa fire, cu incununarea lor in iubirea de Dumnezeu si de aproape.

Fara putinta de a savarsi raul si a se abate de la binele absolut si a incalca porunca lui

Dumnezeu, Adam nu s-ar mai fi numit liber, iar ispita nu ia dat raul in sine ci doar posibilitatea

cunoasteri lui, ramanand fara nici un fel de urmare, daca omul refuza sa i sa supuna, iar prin

acceptare, indulcirea si infaptuirea pacatului, oamenii au fost supusi si urmarilor pacatului si

departarii de Dumnezeu, cazand in nefiinta, golindu-se de gandirea continua, despre cu si in

Dumnezeu, gandind la binele si raul despre care incepuse sa aibe cunoastere, deschizand usa

fiintei lui spre o cunoastere asemanatoare cu cea din starea paradisiaca, dupa care va incepe sa

tanjeasca, dar alterand complet ascensiunea, prin permiterea cugetarii si raului, care nurespecta conditia fireasca de alipire cu Dumnezeu, a cazut in cea mai rea neoranduiala (Sfantul

Maxim Marturisitorul).

Potrivit creatiei, toate sunt supuse Creatorului, cu libertate. Cand insa una din fapturi, se

revolta si nu asculta in libertatea ce o are de Facator, a format in ea insasi raul. Rautatea devine

astfel, abaterea de bunavoie de la starea conforma firii, la una contrara firii, care este pacatul.

Departandu-se de Dumnezeu, omul se departeaza de sine insusi, pe langa sufletul propriuzis,ca un al doilea suflet (Sfantul Macarie Egipteanu), asemanandu-se dobitoacelor celor fara de

minte, continua Sfantul Maxim Marturisitoru, ba chiar intrecandu-le in irationalitate, mutand

ratiunea dupa fire in una contrara firi, ramanand o miime de om. De aceea Domnul ii numeste

morti, pe cei ce nu au cunostinta de Cale, Adevar si Viata, deci spre indumnezeire, caci spune :

Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor (...) (Luca 9, 60).

Astfel omul fara Dumnezeu crezand ca traieste, si adeseori chiar gandind ca traieste dinplin, nu realizeaza ca este un cadavru viu. Sfantul Simeon noul Teolog spune : Mortii nu se pot

vedea intre ei, nici nu se pot plange unul pe altul. Cei cu adevarat vii, urmasii lui Hristos,

vazandu-i astfel, gem de durerea celor morti si ii plang, precum sfintii din cer si de pe pamant,

pentru cei peste care sta moartea, dar ei cred ca traiesc, orbi si surzi carora li se pare ca vad si

aud si cugeta ca niste nebuni lipsiti de cunostinta, caci este cu putinta sa traiesti fara sa ai viata

3


4/10


5/10

de intregul suflet ). Urmand mintii, raspandita si impartita de multimea gandurilor pe care ea

insasi le naste si de senzualul care il primeste, toate celelate facultati ale omului, hartuite si

zapacite pe deasupra de multimea patimilor, sunt cunduse in toate directiile, facand din om o

fiinta divizata la toate nivelurile. Iata, astfel ca necunosaterea lui Dumnezeu este cu adevarat

maica si doica tuturor relelor (Sfantul Marcu Ascetul). Cumplit lucru este nestiinta,

necunoasterea, mai presus de toate cele cumplite, un intuneric de il pipai cu mana. (Iesire 10,

21). Iata deci cum notiunea de rau, este o nascocire din vointa libera a diavolului, si mai tarziu a

omului (prin diavol), raul este o fantasmagorie. Raul nu are substanta, spre deosebire de bine, eleste o non-existenta, este o stare, binele in schimb fiind realitate simtita, un fapt. Este non-

existenta, caci este necunoastere, negare, respingere, uitare si impotrivirea izvorului atot ce

exista. Golindu-se de gandul la Dumnezeu, s-au golit de existenta. (Sfantul Atanasie)

Oamenii respingand gandul binelui, au inceput sa gandeasca si sa-si nascoceasca cele ce nu

sunt continua Sfantul Atanasie. Eu sunt Cel ce Sunt (Iesire 2, 14), omul ce este in afara Lui,

nu cunoaste decat neantul sau lipsa lui Dumnezeu, in nebunia mintii lui. Ajungand afara de

sine, nascoceste ceea ce n sunt si le da chip lor (Dionisie Areopagitul). Nemaivazand chipul lui

Dumnezeu din el, temeiul fiintei sale, nici ratiunile spirituale ale creeatiei, ramane in fata unei

realitati goale de orice semnificatie.

Cand omul priveste creatia ca lipsita de Dumnezeu, ajunge in delir : Si a zis cel nebun ininima sa: nu este Dumnezeu, desi cele nevazute ale Lui, se vad de la facerea lumii,

intelegandu-se din fapturi, adica vesnica lui putere si indumnezeire. (Psalmi 13, 1; Romani 1,

2). Cu ochii sufletului inchisi el numai cunoaste nimic, chiar si atunci cand crede ca stie ceva,

scruteaza neantul drept realitate. Precum atunci cand apare soarele si tot pamantul e luminat,

cineva inchizand strans ochii, isi inchipuie si naluceste intunericul, fara sa fie intuneric, umbla

ratacind, caznd si rostogolindu-se in intuneric, socotind ca nu este lumina. Chiar ajunge sa

vada , toata creatia independenta, existand prin sine. Acesta este delirul ! Toata creatia exista,

isi are sensul, valoarea si realitatea prin Dumnezeu; pentru El exista, legata de El.

El este alfa si omega oricarei fapturi. Avem dea face cu o atitudine idolatra fata de o

fiinta, de fiecare data cand ea inceteaza a mai fi transparenta pentru Dumnezeu, atunci fiinta Ilascunde pe Dumnezeu si se inchide in sine, nefiind de folos nici omului sa urce spre Dumnezeu,

nici sie-si , nici lui Dumnezeu, omul atribuinui slava care se cuvenea lui Dumnezeu. S-au

ratacit in gandurile lor si inima lor cea ratacita sa intunecat. Zicand ca sunt intelepti, au ajuns

nebuni si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios, cu asemanarile chipului omului

celui stricat (...) (Romani 1, 21-22), caci au ajuns fara de minte si au nesocotit harul dat lor, caci

spune Sfantul Clement Alexandrinul, nimic nu mi se pare ca a umplut mai mult de nebunieviata omeneasca, precum indeletnicirea cu atat ravna de cele materiale, schimband adevarul lui

Dumnezeu in minciuna. (Romani 1, 25), care pune un acoperamant din inselaciunea

senzualului, care leaga si de sperantele lucrurilor sensibile, impiedicand trecerea lui la cele

inteligibile. (Origen).

Din cauza ca a incalcat porunca, sufletul a ajuns jucaria potrivnicilor, tocind inclinarea

lui spre cele Dumnezeiesti, ajungand sa numai vada cele ce i-au facut si chiar crede ca asa a fostde la inceput. (Sfantul Grigorie Palama). Ajunge la o multime de cunostiinte, corespunzatoare

multimii de aparente printre care se misca. Precum cunostiintele stiintiifice. Ele stau in legatura

cu scopurile oamenilor, isi i-au forma dupa gandirea celor care s efolosesc de ele, si se schimba

cu usurinta dupa punctiul de vedere al celor care le detin. Astfel ca cunostiintele omului umple

vidul intelectual (creat prin pierderea modului de cunoastere spirituala) cu scopul de ai satisface

nevoile, adesea materiale, cele mai multe dictate de patimi, oferindu-i iluzia unei veritabilea.

5


6/10

cunoasteri, aparent umplandu-i golul ce il simte, fara a vedea ca nu-si poate implini prin ele

adevaratul sau destin: indumnezeirea. Cunosterea trupeasca, este cunoastre desrta goala de

Dumnezeu, ce naste neputinta rationala in cugetarea lui Dumnezeu, punand-o syb stapanirea

trupului, grija ei fiind cu totul in lumea aceasta. (Sfantul Isaac Sirul).

Patologia dorintei si a placerii

Omul a frost creat in vederea unirii cu Dumnezeu, cu facultatea poftitoare sadita in fireasa, pentru a putea sa-L doreasca pe Dumnezeu, sa tinda spre inaltarea si unirea cu El. SpreHristos trebuie sa fie toata ravna, la fel cum menirea ochiului este sa caute si sa se sature de

lumina, urechea cu sunetele, iar sufletul se implineste numai cand Il afla pe Dumnezeu. El a

adat la zidire, mintii o anumita capacitate de placere, prin acre sa se poata bucura in chip tainic

de El, ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Caci orice este inafara lui Dumnezeu produce o

placere neindestulatoare si marginita. La inceput, omul nu cunostea si nu avea trebuinta de

placerea legata de simturi. Inainte de cadere, omul iubeaq pe Dumnezeu, dupa cadere, a inceputsa se iubeasca pe sine, despertindu-si mintea de cele inteligibile. Sfaintii Parinti, considera

iubirea de placere ca pe cea dintai si cea mai mare boala sufleteasca a omului caqzut.,

Vrajmasul, a induplecat pe om cu viclenie sa-si miste dorinta spre altceva din cele ce sunt. IarSfantul Maxdim spune: Cautand placerea din pricina iubirii trupesti din noi insine, si fugand de

durere din acesta pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi, facatoare de stricaciune, dupa

cum sunt timpurile la indemnul modului lui (uman) de a fi.

Omul, dupa cedere, si-a intors puterea de-a iubi, mutandu-si tot elanul mintii de la

realitatile dumnezeiesti spre lucrurile pamantesti si josnice, cu sufletul prada tuturor patimilor,

ne spune Sfantul Grigorie de Nyssa. Trupul pofteste impotriva impotriva duhului, iar duhul

impotriva duhului, caci ele se impotrivesc unul altuia. (Galateni 5, 17). Grija de una, duce la

departarea celeilalte. Ioan Gura de Aur spune: De aceea dragostea noastra de Hristos este slaba,

caci irosim dragostea cu toata puterea ei in cele lumesti. Sfantul Diador al Foticeei se intreaba

Ce pofta va mai avea omul de bunatatile lumii, cel ce e hranit de dragostea Dumnezeiasca ? Prin pacat, el gusta din pomul cunostiintei binelui si raului, dorind desfatarea cu cele sensibile,

(la care inca nu ajunse-se), paraseste binele absolut si uni, experimenteaza si inaugureaza un

mod de existenta, in care, pentru el, binele si raul ajung sa se confunde, socotind foarte adesea

de la cadere, raul ca fiind bine, unde placerea devine criteriul binelui. Mintea se divizeaza intr-o

multitudine de dorinte eterogene si contradictorii. Asfel ca sufletul, dupa satisfacerea unei

placeri sau pofte, tot simte in sine un gol, ca mai apoi sa apara durerea si intristatrea (nu

neaparat durerea fizica).

Sufletul, de la crearea omului, este suflarea de viata din Duhul lui Dumnezeu, care, de

la cadere va tinde mereu, continuu, indiferent de starea in care s-ar afla, spre unirea cu

Dumnezeu, prin Hristos, in Duhul Sfant, sau de altfel tinde spre scopul crearii lui. Caci la acestlucru se referea Hristos, cand a spus femeii samarinence: Orice va beaq din aceasta apa, va

inseta din nou, cel ca va bea insa din apa pe care ii voi da-o Eu, acela nu va mai inseta in veac.

(Ioan 4, 13-14). Sfantul Nicolaqe Cabasila, plin de Duh Sfant: Oare ar fi bunatatile cu care

suntem incarcati, fie chiar toate bunatatile lumii, omul cutreiera printre ele, trecand de la una la

alta, prin sferele acestei lumi, si privind mai departe, cautand ceva ce niciodata nu va gasi in

acesta lume (...), iar sufletul alterat fiind de pacat, spre dorinte si placeri lumesti, traieste intr-o

stare de permanenta frustrare, caci nu-si poate potoli setea de Hristos, indispensabila fiintei, de

la creare.

6


7/10

Patologia agresivitatii

Alaturi de puterea poftitoare, sufletul detine ca facultate a sa, si puterea agresiva. Cea

dintai functie a agresivitatii la omul sanatos (anume, Adam inainte de cadere si omul restaurat in

Hristos), este de a se impotrivi la tot ceea ce il poate indeparta de Dumnezeu, abatandu-l din

calea spre indumnezeire, pusa de Dumnezeu in suflet pentru a putea lupta contra diavolilor,

ispitelor sau oricaror fel de ganduri necurate. Sfantul Isihie Sinaitul spune: Mania neprihanita,ne-a fost daruita ca un scut si platosa, contra demonilor, si folosirea ei in chip drept, ca apararede satana. Iutimea, mania si ura trebuie sa vegheze la porti, impotriva celui cu inima impietrita,

care vine ca un fur sa ia comoara dumnezeiasca. Mania este a arma de departe contra celui ce-i

sopteste sa vina la placerile trupului, iar iutimea (partea patimasa) lupta cu demonii.

Caci fara manie impotriva patimilor, nu e curatie in om. Se dovedeste folositoare mai ales

in rugaciune. Pentru a ajunge la vederea curata, trebuie sa respingem cu manie, toate gandurile

cele viclene. E proprie mintii, ura cea contrara raului, fara ura impotriva dusmaniei, nu sedescopera cinste in suflet. Sa uram fapta rea, dar nu si omul ce a facut-o. (Sfantul Maxim

Marturisitorul).

O alta functie a agresivitatii este permiterea omului sa lupte pentru dobanmdireabunurilor duhovnicesti, caci: Imparatia cerurilor se ia cu staruinta, si cei ce se silesc o

dobandesc pe ea. (Matei 11, 12; Luca 16, 16). Mania intareste pofta, deci sa luam seama, sa fie

spre dorirea lui Dumnezeu. A lupta pentru orice, inseamna lupta pentru a ajunge la tel, si lupta

pentru pastarea lui. Evraghie Ponticul ne spune ca : Indemnul de-a ne intoarce cu iutime

impotriva demonilor, ia forma unei manii virtuase, inteleapta si sfanta, conform psalmistului:

Maniati-va dar nu gresiti., (Psalmi 4, 4). Insa pacatul ia pervertit si acesta putere ajungand sa

se razboiasca pentru bunurile materiale desarte si felurite,dorinte patimase, psatrandu-si functia

de iscusita lupta pentru dobandirea placerii.

Nemailuptand cu demonii si invoindu-se cu momelile si victoriile lor, omul isi intoarce

mania impotriva semenilor, vazand in ei, fie un obstacol in atingerea placerilor sau dorintelor,fie cauza a iubirii egoiste pentru sine insusi. Avva Isaia ne spune: Tanjim dupa cele

materiale, in locul poruncii iubirii, si in grijindu-ne de ele, ne razboim cu oamenii in timp ce se

cuvine sa punem iubirea de orice om, mai presus de cele vazute si decat insusi trupul nostru,

indicand filautia (iubirea de sine insusi) ca principala cauza a bolii folosirii maniei, de dragul

placerii unii impotriva altora, omul atunci vietuind contrar ratiunii, innebuneste in delir; iar cel

mai grav mod, in care omul cazut foloseste mania, este impotriva lui Dumnezeu. Iar aceasta, cat

si folosirea maniei in general in scop rau, este datorita orientarii date celorlalte doua puteri ale

sufletului: ratiunea si dorinta, ea fiind folosita la implinirea scopurilor acestora. Sfantul Nichita

Stithatul spune : Iutimea sta la hotarul dintre pofta si ratiune, fiind fiecaruia arma in miscarea

lor contrara firii, sau cu firea spre spre cele dumnezeiesti, devine arma a dreptatii contrademonilor (...).

Patologia libartatii

Omul a fost creat liber, adica stapn pe vointa proprie si puterea de a voii, in felul in care

doreste, fiind una din insusirile firii Dumnezeiesti. Daca sila, obligatia ne-ar dirija viata, chipul

din om nu ar mai fi unul Dumnezeiesc , ci fals. Cum se mai poate vorbi de un chip al naturii

7


8/10

absolute (zidit cu totul dupa asemanarea lui Dumnezeu) cand el e sugrumat si robit de sila?

Prin libertatea ce ia dat-o Dumnezeu omului, a dorit sa-l faca partas propriei Sale

desavarsiri. Prin libertate omul este asemenea lui Dumnezeu, libertatea fiind o insusire a

sufletului rational. Vointa, este a sufletului rational, ne spune Sfantul Maxim. Sfantul Grigorie

de Nyssa, continua: Cel care a fost zidit intru totul asemenea lui Dumnezeu, trebuia sa fie din

fire liber si stapan pe vointa proprie, pentru ac apoi participarea la bunurile Dumnezeisti, sa fie

rasplata unor stradanii virtoase, sau neascultarea poruncilor Lui.Daca i-ar fi fost impuse, fara deschidere libera a vointei sale, nu avea insusirile lui

Dumnezeu, acum era in Rai, caci era obligat sa nu asculte de vrajmas, si era ca alt animal, fara

sa mai fie numit de Dumnezeu coroana creatiei , si sa asculte de porunca lui Dumnezeu.

Omul, unit cu Dumnezeu prin virtute, implineste libertatea absoluta. Doar patrsndu-si toata

insusirile conforme cu firea, in deplina libertate de altfel, a alta insusire, se poate numi cu

adevarat, dupa chipul lui Dumnezeu. Libertatea absoluta, este asemanarea cu neatarnatul si

autodeterminantul, fiind una singura si inrudindu-se cu ea insasi. (...) mai spune Sfantul

Grigorie de Nyssa. Cum Dumnezeu este izvorul a toata virtutea in Dumnezeire, vor fi cei ce se

cvor lepada in libertatea lor de toata rautatea. Marcul Ascetul numeste poruncile lui Duymnezeu

porunci ale libertatii. Iar Fericitul Augustin spune: Nu exista decat o singura libertate : cea asfintilor si acelor care asculta legea Dumnezeiasca, cea plina de iubire, ceilalti sunt robiti de tot

ce este inafara si la mila lu Dumnezeu. Daca veti ramane in cuvantul Meu, veti cunoaste

adevarul, iar adevarul va va face liberi (Ioan 3, 31), ne spune Mantuitorul.

Dumnezeu nu delibeareaza. A delibera inseamna a nu avea cunostiinta de ceva. Desigur

omul are libertatea de a se intoarce de la bine, si sa ajunga la rau, fiind inzestrat cu liberul

arbitru, adica propria vointa libera in libertatea de la Dumnezeu, avand puterea si libertatea sa

cedeze impotriva atacurilor diavolului sau nu, Dumnezeu dandu-i odata cu libertatea si

cunostiinta bunei ei folosiri, caci nimic rau nu exista, daca nu iese din vointa. Un barbat

neispitit si neincercat, spune Sfantul Ioan Damaschin, nu este vrednic de nimic. In incercarea

pazirii poruncii, el va primi nemurirea si indumnezeirea drept rasplata a virtutii. Prin ispita,libertatea devine cu adevarat libertatea absoluta, prin ea fiind aprobata vointa, caci pricina

relelor este prostia nostra de a alege raul in locul binelui Sfantul Grigorie.

Instrainandu-se de Dumnezeu, paqna la venirea lui Hristos, oamenii nu au mia fost liberi.

Prin libertatea in pacat, el face din sine insusi un dumnezeu, facandu-se independent de

adevaratul Dumnezeu, caci precum spune apostoului: Toate-mi sunt slobode, dar nu toate-mi

sunt de folos. (I Corinteni 6, 12) Dobandind prin pacat liberul arbitru, el experimenteazanehotararea si nesiguranta, pierzandu-se in dualitatea binelui si a raului, luand raul drept bine, si

binele drept rau. Asadar, omul cazut, fara Hristos, se crede liber, traieste defapt tintuit de trup si

stapanit de lege si patimile lui, supus simturilor si tiraniei poftelor, sclavul placerii si suferintei

si slujitor raului. Astfel, omul fara Dumnezeu, este incatusat de douia ori: prin iubnirea lumii cu

toate desertaciunile si in cele launtrice, cu sufletul inconjurat, imprejmuit, inchis cu ziduri si

inlantuit cu lanturile intunericului, de duhurile rautatii. Asadar omul nu va putea fi niodata liber,fara o viata cu Hristos si in Hristos.

Patologia memoriei

Memoria ia fost data omului la creatie, ca prin ea sa-si aminteasca mereu de Dumnezeu.

Macarie Egipteanul spune : Crestinul este dator sa-si aminteasca mereu de Dumnezeu, mai des

8


9/10

chiar decat respira. Implicit aceasta este aducerea aminte de poruncile lui Dumnezeu, din

necuprinsa Sa dragoste. Inceputul purtarii nostre placute lui Dumnezeu este a ne gandi statornic

la El, si binecavantarile lui din fiecare zi a viaetii noastre. Ele ne indeamna sa-i rasplatim lui

Dumnezeu prin rugaciune, staruinta in virtuti, facand cu ravna si dorinta sfanta voia Lui. Cea

mai potrivita este rugaciunea inimii, care rostita neincetat, este aducerea continua aminte de

Dumnezeu. Isaac Sirul spune: Unirea duhovniceasca este amintirea nepetluita care arde in

inima ca un dor infocat. Astfel el se poate feri de patimi si poate spori in virtuti, fiind si

conditia dragostei de Dumnezeu si impartasirea ei recdiproca. Rusinandu-se inima de bunatatilesi dragostea aratata de Domnul se va umple de dragostea si dorul Lui.

Sfantul Calist Ptriarhul spuna: Aducerea mereu aminte de Dumnezeu, face mintea

curata si plina de raze Dumnezeiesti. Astfel omul Il pastreaza pe Dumnezeu, inauntrul fiintei

sale, fara sa ne lasam cuprinsi de grijile pamantesti si mult spurcatele patimi. Aducerea aminte

de Dumnezeu devine izvorul unei iubiri desavarsite (Psalmi 76, 4), fiind memoria inimii

curate care invinge si alunga demonii. Prin pacat ea devine bolnava, precum pestele iesit din

apa, la fel si mintea fara aducere aminte de Dumnezeu. Iadul si aduncul ierzarii sunt cunoscute

de Dumnezeu. (Pilde 15, 11) unde iadul este nestiinta si pierzarea este uitarea, amandoua

ducand la moartea duhovniceasca. Ele, impreuna cu nepasarea lenesa, sunt cei trei uriasi ai

vrajmasului, de la care vin toate patimile si relele omului. Sfantul Diadih al Foticeei ne spuneiar: Adam si Eva, ispititi de placerea simturilor, au inceput sa uite de Dumnezeu, caci simturile

omului slabesc tinerea de minte a inimii. Omul pana nu a privit la pomul oprit cu placere, isi

amintea cu grija de porunca Dumnezeieasca, caci spune Sfantul Marcu Ascetul : tot cel ce uita

de Dumnezeu, cauta placerea desfranata.

Memoria fara Dumnezeu si imaginatia, sunt chiele ce deschid portile sufletului spre toate

puterile intunericului. Sfantul Talasie Libianul remarca foarte frumos : exista trei cai prin care

omul primeste ganduri: prin lucrarea simturilor, prin amintiri si starea mustului sau amestecarea

trupului. Astfel se pastreaza amintirea greselilor trecute, urmele patimilor pentru a le ademeni

si placerile si dorintele, din care se nasc ademenirile, si iata memoria fara aducerea aminte de

Dumnezeu este trezita, pornita si folosita de demoni, devenind un sanctuar sau laborator dedistrugerea sistematica si in etape, a sufletului spre osanda vesnica. Caci cu cat sta memoria in

amintirea lui Dumnezeu mai mult, va pastra mai putin amintirile si desertaciunile lumesti, si

desigur, invers.

Amintirea binelui, fara imitarea lui Hristos si ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu, nu

este cale spre desavarsire, caci memoria isi aminteste si de rau, cantarindu-l cu binele, din

cunostiinta binelui si raului, unde insa raul apasa balanta, caci pare dulce si bun, ducand in finalprin neascultarea noastra si impotrivirea de Dumnezeu, pana la a ne condamna noi insine la

vesnica osanda, cand insa putem sa fim cu Hristos biruitori.

Patologia imaginatiei

Imaginatia are ca functie fireasca permiterea omului sa reprezinte lucrurile sensibile,

legate deci de simtire si simturi. Transforma senzatiile in imagini, avand o reprezentare a

perceptiei si capacitatii reproducerii. Imaginatia poate fi producatoare de imagini, reproductive

sau creatoare. In satrea primordiala, imaginatia era reprezentata creaturilor existente, fiind

nepatimitoare, iar Adam nu cunostea inchipuirea necuviincioasa. Imaginatia lui era simpla,

fara nimic rau, avandu-si rostul in cadrul contemplarii naturale, fiind transparenta la ratiunile

9


10/10

duhovnicesti (logoi), la fapturi si energiile Dumnezeiesti, percepute nemijlocit si contemplate

spre slava lui Dumnezeu, cu vise curate ce ii intareau sanatatea sufletului, fara sa-si inchipuie pe

Dumnezeu, care era transcendent in fiecare faptura, si fiind pururea mai presus de orice

cugetare. Cresterea duhovniceasca implica si depasirea acestei imaginatii bune, odata cu

depasirea lumii sensibile, in unirea cu Dumnezeu, si prin rugaciunea curata, cu nici un fel de

patimire si lepadarea de orice fel de imaginatie posibila. La acest nivel de contemplare, omul

este strans unit cu Dumnezeu, chiar si in somn, in lumina Sfantului Duh, acolo pana unde si

ingerii doresc sa priveasca. (I Petru 1, 12), numindu-se chiar vederi si descoperiri. Prin pacat,imaginatia a devenit mijloc de separare de Dumnezeu, omul umplandu-se mintea cu produsele

imaginatiei, din patimi, mai ales din imaginatia creatoare, creandu-si lumi fantasmagorice din

patimile care le are, exprimate din realitate, amintiri si vise.

Imaginatia, in legatura cu memoria pervertita, vor stapani mintea si ratiunea, obligandu-

le sa le urmeze in toata mocirla intinsa de diavoli, ce va duce pana la razvratirea sau negarea lui

Dumnezeu, sau nepasarea de existenta Lui, astfel, fiinta umana va rataci mereu din nalucire in

nalucire. Sfintii Calist si Ignatie Xanhopol vorbesc despre ea si impotrivirea ei, inchipuind-o

asemenea miticului Dedal, care se schimba in multe chipuri.

In viata launtrica a omului cazut, ocupa un loc onorabil, in stransa legatura si concurenta

cu patimile si aprovizionarea lor. Ea lucreaza si aduncand naluciri, flamandului de mancare,poftitorului de placeri si desfranare, formelor de femei, sau de slava desarta,cinstiri de la

oameni, sau pizmasului necazuri celui pizmuit, acestea in stare de somn sau de veghe.Sfantul

Nichita spune : Dupa preocuparea omului dinluantru si dupa grijile lui, sunt miscarile trupului

si nalucirile mintii, iar Sfantul Maxim continua : Cand creste dorirea pacatoasa, mintea isi

naluceste materiile placerilor, in veghe sau somn. Astfel imaginatia, devine principalul

instrument al lucrarii diavolesti, fiind poarta principala de intrare in suflet, asemenea unui pod al

demonilor. Neavand imaginatia la dispozitie, diavolii nu ar mai putea fauri ganduri si imagini

mincinoase, prin cele mai dezgustatoare scopuri diavolesti, omul fiind hartuit si robit cu totul,

prin aceasta pricinuind si caderea omului, caci asa l-a despartit pe Adam de Dumnezeu, dandu-

i nalucirea demnitatii Dumnezeiesti . omul aproape nevazand nici astazi , ca este indepartat totmai mult de Dumnezeu si sufletul ii este tot mai bolnav.

Acestea toate si mai mari decat acestea, le lucreaza vrajmasul, neincetat sapand la

temelia intregii fiintei noastre, pentru a ne pierde de la Dumnezeu si a ne duce cu sine in chinul

cel vesnic, in care se osandeste. Dar noi, cu taria credintei, prin nadejde in dragoste, ascultarea

cu osardie de poruncile si jugul usor al lui Dumnezeu, cat si straduirea implinirii cat mai multor

virtuti, in Domnul, vom birui cu brat puternic, in numele Domnului Dumnezeului nostru siMantuitorului Iisus Hristos, caruia se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu

Tatal si cu Duhul Sfant, in vecii vecilor, amin.

10

terapeutica bolilor spirituale - premise antropologice

Documents