TEMA1. Filosofia şi ştiinţa, obiectul de studiu şi rolul lor în societate. Filosofia medicinii. Istoria filosofiei şi istoria

medicinii. Tipurile istorice de filosofie şi etapele de dezvoltare a medicinii

2. Filosofia şi ştiinţa. Filosofia şi cunoştinţele biomedicale. Filosofia medicinii.

Filosofia contemporană – filosofie a supravieţuirii

4. Etapele de dezvoltare ale medicinii: caracteristică generală

2.1. Obiectul ştiinţei

• Ştiinţa constituie o formă a conştiinţei sociale care înglobează un domeniu de activitate al cărui scop este acela de a studia fenomenele şi procesele din natură, societate şi gândire, însuşirile, raporturile dintre ele,legităţile lor.

Aşadar, ştiinţa o putem interpreta ca o sferă de activitate umană specifică, care în mod substanţial se deosebeşte de celelalte domenii de activitate, de exemplu, religioasă, estetică, morală, inginerească, economică, politică, cotidiană etc.

• Dezvoltarea conceptului de ştiinţă e necesar de realizat utilizând modul de abordare sistemic - de activitate.

2.2. Filosofia şi ştiinţa

• Încă din antichitate filosofia se află într-o permanentă interacţiune cu ştiinţele concrete.

• Mulţi savanţi celebri au fost şi filosofi (Platon, Aristotel, J.Bruno, N. Copernic, R.Descartes, Z.Freud, B. Russel ş.a.).

• Filosofia receptează şi prelucrează în mod permanent informaţii din diferite domenii, integrează diverse cunoştinţe umane şi formează un tablou ştiinţific al lumii unitar.

• În acelaşi timp filosofia nu pretinde la rolul ştiinţei ştiinţelor, de a include în sine toate cunoştinţele.

• Ştiinţele concrete au obiectul lor de studii, metodele şi legile lor, nivelul lor de generalizare a cunoştinţelor.

Locul filosofiei în sistemul ştiinţelor

• Obiectul

de cercetare

• Grupele

de ştiinţe

Natura Societatea Omul

Ştiinţele medico-biologice Ştiinţele antopologice Ştiinţele sociale

Probleme filosof. ale ştiinţ.naturale şi medicina

Filosof. şi medic.antropologică

Filosofia socială

F i l o s o f i a

2.3. Filosofia şi cunoştinţele biomedicale

• Dintre ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filosofia interacţionează la modul cel mai proxim şi de o manieră permanentă.

• Ca şi filosofia medicina are obiectul său omul. • Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina nu poate exista.

Iar pentru rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie să fie competenţi în problemele naturalist-ştiinţifice, social-politice, economice ş.a.

• De aceea cei mai mari medici au fost şi filosofi celebri (Empedocle, Hipocrat, Aristotel, Celsius, Galen, Sextus Empiricus, Avicena, F.Bacon, Paracelsius, M.Servet, G.Galilei, Harvei, La Metrie, K.Linnei, Z. Freud, K.Jaspers, H. Selie ş.a.).

• Filosofia îi ajută pe medici să pătrundă mai profund în domeniul lor de activitate, să utilizeze mai bine şi eficient cunoştinţele medicale în aspect teoretic şi practic.

2.4. Filosofia şi cunoştinţele biomedicale

• Scopul principal în studierea filosofiei în instituţia de învăţământ superior medical constă în formarea şi dezvoltarea personalităţii multilateral dezvoltate a viitorului medic pe baza însuşirii legilor existenţei, a dezvoltării sociale şi culturale, a realizărilor gândirii filosofice mondiale şi naţionale.

• Studiul filosofiei constituie o şcoală, confirmată de experienţa multiseculară, a gândirii raţionale,care permite de a forma o concepţie modernă ştiinţifică şi umanistă despre lume, bazele filosofice ale gândirii clinice, comportamentul profesional medical, bazat pe etica profesională şi morala general umană.

2.5. Noţiune de filosofie a medicinii

• Filosofia medicinii – compartiment al filosofiei ştiinţei, obiectul căreia îl constituie studiul integral al medicinii drept un domeniu deosebit al activităţii umane în toate aspectele ei:

• ontologic• gnoseologic• metodologic • etic• axiologic• antropologic• structural• dinamic (legităţile dezvoltării medicinii) etc.• Filosofia medicinii – aceasta-i o direcţie filosofică, care cercetează

cele mai generale particularităţi şi legităţi ale activităţii ştiinţifico-cognitive în medicină.

2.6. Profilizarea studiului filosofiei în instituţia de învăţământ superior medical presupune:

• Evidenţierea influenţei reciproce a filosofiei şi medicinii teoretice;

• Analiza interacţiunii lor la etapa actuală; • Aprecierea importanţei viziunilor conceptualo-

metodologice şi filosofice a marilor medici;• Formarea reprezentării ştiinţifice despre necesitatea

filosofiei şi a statutului ei în sistemul cunoaşterii teoretice;• Abordarea rolului filosofiei (în primul rînd a dialecticii) în

analiza conţinutului categoriilor medicale;• Analiza problemelor filosofice (metodologice) ale medicinii

şi importanţa concepţiilor contemporane, care pretind la rolul de metodologie a medicinii.

2.7. Filosofia contemporană – filosofie a supravieţuirii

• Omenirea nu poate exista decît în limitele unor parametri strict determinaţi ai mediului fizic, biologic şi social.

• Omenirea ca parte a noosferei a păşit în epoca dezvoltării ireversibile, care depinde de acutizarea problemelor globale.

• Actualmente problema cheie în supravieţuirea umanităţii constă în elaborarea “Strategiei Omului” coordonată cu “Strategia Naturii”.

• Strategia de supravieţuiere a omenirii presupune totalitatea diferitor activităţi ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant.

• Deaceea ea trebuie să se bazeze pe o nouă filozofie – filozofia supravieţuirii. • Medicina, care se ocupă cu problemele omului şi optimizării condiţiilor

sociale, poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea problemelor globale, la elaborarea noilor orientări valorice.

• Pentru formarea conştiinţei globale e necesar de a reconştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu natura, relaţiile dintre diferite comunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea către trecut, istorie, cultură, strămoşi etc.

4.1. Istoria medicinii şi obiectul ei.• Istoria medicinii este o disciplină atât medicală cât şi istorică. Dacă medicina se ocupă cu diferite probleme

teoretice şi practice ale sănătăţii omului(etiologia, diagnosticul, tratamentul, profilaxia maladiilor, etc.), atunci istoria medicinii se ocupă cu legităţile apariţiei şi dezvoltării gândirii medicale .

• Istoria medicinii studiază problemele apariţiei şi dezvoltării concepţiilor medicale,al tabloului medical la diferite etape istorice.

• Istoria medicinii prezintă de asemenea un câmp larg de interacţiune, interconexiune şi concurenţă a ideilor şi paradigmelor medicale.

4.2. Periodizarea istoriei medicinii

Evidenţiem următoarele perioade istorice de evoluţie a medicinii.

• Şamanică (societatea preistorică)• Antică. (mil. III a. Ch.-sec.VI p. Ch.) [Mesopotamia,

Egipt, India, China, Persia, Grecia, Roma].• Medievală (sec.V-XIV).• Renascentistă. (sec.XV-XVI).• Modernă. (sec. XVII - prima jum. a sec. XIX).• Contemporană. (a doua jum. a sec. XIX - sec. XXI).

4.3. Medicina antică europeană• Şcolile de medicină ale vechii Ellade, au o contribuţie

importantă în dezvoltarea şi desăvârşirea artei şi ştiinţei medicale de mai târziu. Multe dintre aceste şcoli medicale au existat în aceleaşi localităţi în care au funcţionat şi şcolile de filosofie sau în imediata vecinătate a acestora.

• Knidos şi Kos. Aceste două colonii de pe litoralul Asiei Mici vor deveni, cu timpul, patria şi centrul de necontestat al medicinii, ale cărei solide influenţe se fac simţite până în zilele noastre. Şcoala din Kos trăieşte prin dinastia Hipocraţilor şi mai ales a unuia dintre ei, considerat părintele medicinii- Hippocrates al II-lea.

• Iluştri reprezentanţi ai medicinii antice europene au fost: Hippocrates al II-lea şi Galenus

4.4. Medicina medievală• Creştinismul a preluat în est şi vest tradiţia medicală: în estul bizantin ca

religie de stat, în vestul germanic prin ordinele călugăreşti. Ambele drumuri se vor întâlni în medicina Evului Mediu pe a cărei scenă se instalează şi Islamul

• Primele instituţii cu caracter spitalicesc apar sub influenţa ideilor şi sentimentelor creştine traduse în faptă: mila şi milostenia, ajutorarea aproapelui căzut în nevoie, sprijinul frăţesc al celui de o seamă cu tine, caritatea.

• Conciliul din Niceea (325) hotăra ca fiecare episcop să treacă fără întârziere la organizarea unor cămine pentru bolnavi, invalizi şi cei lipsiţi de mijloace.

• Istoriografia medicală consemnează apariţia primei instituţii răspunzând cerinţelor unui adevărat spital - anul 370 d. Ch. Era opera lui Vasile cel Mare (329-379), episcop de Cezareea-Capadokia, astăzi Kaiseri (Turcia).

• La începuturile sale, creştinismul dezvoltă propriile idei asupra etiopatogenezei bolilor. Conform acestora, boala este o pedeapsă pentru făptuirea unui păcat, o stare de posesiune similară tulburării pricinuită de diavol, sau urmarea unor vrăji. Consecinţele terapeutice impuneau: rugăciunea, postul, penitenţa, pelerinaje la locuri considerate sfinte.

6.4. Medicina medievală islamică• Rhazes (Abu Bakr al Rhazi, 865-925.) medic şef şi conducător al spitalelor din

Raj de lângă Teheran şi ulterior al celui din Bagdad, în cadrul cărora va desfăşura o activitate remarcabilă în direcţia dezvoltării medicinii timpului său. în peste 140 de scrieri dintre care Cartea lui Al Mansur, Vindecarea în decurs de o oră, Cartea tainelor, monografiile Guta, Reumatismul, Colicile, Litiaza renală şi biliară, Tratatul variolei şi rujeolei se ridică la valoarea celor mai remarcabile lucrări redactate în literatura de specialitate.

• Colecţia postumă de cazuri clinice El Haivi, publicată de elevii săi, este de o acurateţe şi precizie demne de invidiat; autorul consemnează datele Personale, simptomatologia, discută diagnosticele posibile, Prognosticul, tratamentul şi rezultatele obţinute.

• Avicena (Abu Aii al Hussein Ibn Abdillah Ibn Şina, 980-1037.) se naşte în localitatea Efşene, nu departe de Buhara. Savant şi erudit, abordează aproape toate domeniile de activitate ştiinţifică, autor a peste 150 de lucrări în care reia bună parte din temele filosofice aristotelice pe care încearcă să le reconcilieze cu neoplatonicismul şi cu dogmatismul teologic.

• Opera sa principală din domeniul medical, Canonul Medicinii, în care încearcă o vastă sinteză a ştiinţelor naturale cu geometria, fizica, ştiinţele matematice şi astronomia precum şi între galenism şi aristotelism.

4.5. Centre de învăţământ medical medieval

• ŞCOALA DE MEDICINĂ DE LA SALERNO• UNIVERSITATEA DIN BOLOGNA• UNIVERSITATEA DIN PADOVA (PADUA)• UNIVERSITATEA DIN MONTPELLIER• UNIVERSITATEA DIN PARIS

4.6. Medicina epocii Moderne

• William Harvey (1578- 1657). Împreună cu Colombo este considerat autorul teoriei circulaţiei sângelui.

• Claude Bernard (1813-1878). Creatorul medicinii experimentale. Timp de douăzeci şi doi de ani abordează în laborator cele mai variate teme de fiziologie

• Louis Pasteur (1822- 1895) creatorul microbiologiei şi imunologiei moderne. Descoperă după 1877 vibrionul holeric la păsări, studiul antraxului, posibilităţile de profilaxie a contagiunii prin vacinare. Reuşeşte să pună la punct diverse vaccinuri contra holerei găinilor, antraxului şi a erizipelului porcin, utilizând culturi de bacili cu virulentă atenuată. Descoperă streptococul, stafilococul şi pneumococul (1880). Creatorul vaccinei antirabice -1885. Fondatorul Institutului Pasteur – 1888.

• Rudolf Cari Virchow 1821 Creatorul anatomopatologiei celulare. Concluziile numeroaselor sale lucrări se pot rezuma: celula este unitatea anatomo-funcţională, sediul unor acţiuni fizico-chimice, bază a desfăşurării proceselor metabolice de asimilare, dezasimilare şi reproducere celulară.