tatal nostru

of 23/23
I. INTRODUCERE In cursul perioadei itinerante, Domnul, raspunzand la cererea ucenicilor de a-I invata cum sa se roage, le-a daruit rugaciunea cea mai de pret, rugaciunea prin excelenta, care va fi inaltata de credinciosii tuturor neamurilor de atunci si pana la sfarsitul veacurilor, Tatal nostru. Matei, care in Evanghelia sa nu respecta intotdeauna prea fidel cronologia, o include, din considerente de ordin logic, in cadrul predicii de pe munte, si anume in sectiunea rezervata sfaturilor privind rugaciunea cea mai potrivita prin care omul se poate apropia de Dumnezeu. Ar rezulta in acest caz ca ea a fost alcatuita de Iisus in primul Sau an de activitate. Majoritatea exegetilor sunt insa de parere ca versiunea lui Luca, dupa care rostirea rugaciunii Tatal nostru, cunoscuta si sub numele de "rugaciune domneasca", a avut loc dupa parasirea Galileii, este cea autentica. Luca consemneaza in Evanghelia sa imprejurarile in care Domnul a rostit rugaciunea domneasca, ceea ce constituie un argument in plus in favoarea acestei versiuni. El arata ca, odata, dupa ce ucenicii Il privisera pe Iisus rugandu-Se, asa cum Ii era obiceiul, unul dintre ei - evanghelistul nu il numeste - Ii spuse: „Doamne, invata-ne sa ne rugam, cum a invatat si Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11, 1). Este miscatoare aceasta cerere, care dovedeste inca o data smerenia ucenicilor si faptul ca ei se simteau intocmai unor copii fata de Domnul lor, de la Care asteptau totul. Trebuie retinut de asemenea ca si Sfantul Ioan Botezatorul, straduindu- se sa-i formeze pe ucenicii sai, ii invatase cum sa se roage. Fiii unui duh nou aveau nevoie de un nou tip de rugaciune, care sa corespunda spiritualitatii specifice perioadei harului; de aceea, desi pietatea iudaica poseda numeroase rugaciuni, potrivite pentru toate nevoile, ucenicii lui Hristos aspirau spre o rugaciune mai pura, rupta de contingent si redusa la esential. Numai Fiul Tatalui putea sa-i invete o asemenea rugaciune, concentrata la maximum, bogata in substanta dogmatica si in semnificatii mistice, dar totodata expresia celei mai smerite adoratii. 1

Post on 27-Jun-2015

125 views

Category:

Documents

5 download

Embed Size (px)

TRANSCRIPT

I.

INTRODUCERE

In cursul perioadei itinerante, Domnul, raspunzand la cererea ucenicilor de a-I invata cum sa se roage, le-a daruit rugaciunea cea mai de pret, rugaciunea prin excelenta, care va fi inaltata de credinciosii tuturor neamurilor de atunci si pana la sfarsitul veacurilor, Tatal nostru. Matei, care in Evanghelia sa nu respecta intotdeauna prea fidel cronologia, o include, din considerente de ordin logic, in cadrul predicii de pe munte, si anume in sectiunea rezervata sfaturilor privind rugaciunea cea mai potrivita prin care omul se poate apropia de Dumnezeu. Ar rezulta in acest caz ca ea a fost alcatuita de Iisus in primul Sau an de activitate. Majoritatea exegetilor sunt insa de parere ca versiunea lui Luca, dupa care rostirea rugaciunii Tatal nostru, cunoscuta si sub numele de "rugaciune domneasca", a avut loc dupa parasirea Galileii, este cea autentica. Luca consemneaza in Evanghelia sa imprejurarile in care Domnul a rostit rugaciunea domneasca, ceea ce constituie un argument in plus in favoarea acestei versiuni. El arata ca, odata, dupa ce ucenicii Il privisera pe Iisus rugandu-Se, asa cum Ii era obiceiul, unul dintre ei - evanghelistul nu il numeste - Ii spuse: Doamne, invata-ne sa ne rugam, cum a invatat si Ioan pe ucenicii lui (Luca 11, 1). Este miscatoare aceasta cerere, care dovedeste inca o data smerenia ucenicilor si faptul ca ei se simteau intocmai unor copii fata de Domnul lor, de la Care asteptau totul. Trebuie retinut de asemenea ca si Sfantul Ioan Botezatorul, straduindu-se sa-i formeze pe ucenicii sai, ii invatase cum sa se roage. Fiii unui duh nou aveau nevoie de un nou tip de rugaciune, care sa corespunda spiritualitatii specifice perioadei harului; de aceea, desi pietatea iudaica poseda numeroase rugaciuni, potrivite pentru toate nevoile, ucenicii lui Hristos aspirau spre o rugaciune mai pura, rupta de contingent si redusa la esential. Numai Fiul Tatalui putea sa-i invete o asemenea rugaciune, concentrata la maximum, bogata in substanta dogmatica si in semnificatii mistice, dar totodata expresia celei mai smerite adoratii. Luca nu face nici o precizare cu privire la locul unde a avut loc acest episod, ci spune doar: "Pe cand Se ruga Iisus intr-un loc.." (Luca 11, 1). Domnul Se roaga deci inainte de a darui ucenicilor cel mai de pret dar: rugaciunea prin care se pot apropia de Tatal. Legand acest moment de cel imediat anterior, adica de oprirea lui Iisus in casa din Betania, s-a tras concluzia ca rugaciunea Tatal nostru a fost rostita pentru prima data in apropiere de Betania. Aceasta presupunere este intarita si de traditie. Se stie ca Betania era asezata in apropiere de Muntele Maslinilor. Pe coasta de apus a acestui munte a fost inaltata de Constantin cel Mare o bazilica, pe locul unde se banuieste ca Domnul S-a rugat si i-a invatat pe ucenici sa se roage. Mai tarziu cruciatii si apoi carmelitele franceze au ridicat aici un locas de rugaciune, cunoscut sub numele de Pater noster. La Matei, inainte de a-i invata pe ucenici Tatal nostru, Iisus ii sfatuieste sa evite rugaciunile lungi, prolixe, proprii paganilor, si sa se limiteze la esential, "ca stie Tatal vostru de cele ce aveti trebuinta mai inainte ca sa cereti voi de la El" (Matei 6, 8). Rugaciunea nu trebuie sa fie o insiruire de cereri, mai mult sau mai putin egoiste, ci un act de smerita adoratie, o incercare de a intra in comuniune cu Dumnezeu si de a face ca, prin harul Sau, El sa devina prezent in sufletul nostru.

1

Dintru inceput Iisus ii indeamna pe ucenici sa-L cheme pe Dumnezeu "Tata", asa cum de altfel Il numise si in predica de pe munte. Pana atunci, evreii Il chemau pe Dumnezeu "Tata" doar sporadic, in unele din rugaciunile lor. Folosind aceasta denumire, Domnul vrea sa sublinieze relatia de tip nou ce avea sa se stabileasca, in perioada harului, intre om si Dumnezeu, credinciosul situandu-se in pozitia de copil al Tatalui ceresc. Totodata insa, prin termenul de "Tata" Hristos descopera ceva din taina inaccesibila a Sfintei Treimi. Numirea de "Tata" indica insusirea specifica, proprie primei Persoane din Sfanta Treime, de a naste pe Fiul din vesnicie; Dumnezeu este Tata prin esenta, prin fire. Iisus va starui, in continuare, asupra eficacitatii rugaciunii si, cu acest prilej, indemnandu-i pe credinciosi sa persevereze in cererile adresate Tatalui, va spune: "Daca voi, rai tiind, stiti sa dati fiilor vostri daruri bune, cu cat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da Duh Sfant celor care cer de la El!" (Luca 11, 13). Aceasta relatie este de o insemnatate capitala pentru talcuirea rugaciunii de fata. Ucenicii Il solicitasera pe Hristos, de la ei pornise initiativa de a cere sa li se arate calea spre a se apropia de Dumnezeu. Iisus nu putea sa-i lase deci fara raspuns, dupa cum nici Tatal nu ii va respinge pe cei care Ii vor cere darul Sfantului Duh. De aceea ii indeamna El sa se roage pentru a primi Duhul Sfant, pentru ca numai la umbra lucrarii Duhului pot oamenii sa cuteze a-L chema pe Dumnezeu "Tata". Marturia Sfantului Pavel din epistola catre romani vine sa intareasca afirmatiile de mai sus. "Caci cati sunt manati de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu", spune apostolul neamurilor, si tot el adauga: "Pentru ca n-ati primit iarasi un duh al robiei, spre temere, ci ati primit Duhul infierii, prin care strigam: Avva! Parinte!" (Rom. 8, 14, 15). Numai luminati de Sfantul Duh vor dobandi cei ce cred constiinta dependentei filiale fata de Dumnezeu, pe Care Il vor privi ca pe un adevarat parinte, asa cum se constata si din citatul paulin, caci termenul Avva, Parinte, preluat din aramaica, are un pronuntat caracter de duiosie, marcand disparitia distantei dintre om si Dumnezeu. Spre a putea rosti rugaciunea Tatal nostru este deci necesar ca ucenicul sa fi inaintat pe calea desavarsirii. Poate chiar de aceea a asteptat Mantuitorul ultimele luni ale misiunii Sale spre a pune la indemana ucenicilor aceasta rugaciune. Tatal nostru este darul facut de Fiul, in impreuna lucrare cu Duhul, celor care cred in El. Tot conform marturiei pauline, se stie ca Sfantul Duh este Cel ce vine in ajutor slabiciunii noastre, invatandu-ne cum sa ne rugam si rugandu-Se pentru noi cu suspine negraite (Rom. 8, 26). Sfantul Duh Se alatura deci Fiului spre a le oferi oamenilor un mijloc cat mai potrivit pentru a-L slavi pe Dumnezeu. II. ANALIZA

II.1 Adresarea sau Invocatia Iisus ii invata pe ucenici - si pe noi toti - sa-L numim pe Dumnezeu "Tatal nostru", evitand formula "Tatal meu", cu un caracter prea individualist. Crestinul nu se roaga niciodata doar pentru el, ci pentru toti fratii si in comuniune cu ei. Chiar in rugaciunea sa personala, acesta trebuie sa se simta solidar cu ceilalti, evitand a da glas propriilor nazuinte, a se gandi numai la sine. Rugaciunea data de Hristos oglindeste duhul comunitar, prezent pururea in viata Bisericii. II.2 Dupa invocatia "Tatal nostru", Iisus adauga cuvintele: "Carele esti in ceruri". Intre aceasta invocatie introductiva si relativa, care o expliciteaza, pare ca exista o contradictie, un

2

abis de netrecut. Ne adresam lui Dumnezeu chemandu-L "Tata", numire ce indica o maxima apropiere, o inrudire spirituala, certitudinea ca El este pururea cu noi si ca vegheaza asupra noastra. Expresia "Carele esti in ceruri" accentueaza insa celalalt aspect al Dumnezeirii, si anume distanta care o desparte de creaturi. In predica de pe munte, Iisus spusese: "Roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns" (Matei 6, 6), subliniind astfel ca Dumnezeu Se afla pe veci invaluit intr-un mister de nepatruns. In rugaciunea Tatal nostru se gasesc deci inmanuncheate cele doua fatete ale Divinitatii: Dumnezeu este Tatal, Care prin mijlocirea Fiului Sau a venit in preajma oamenilor spre a-i mantui, dar tot El este si vesnicul Ascuns si Nerevelat, a Carui fiinta va ramane pururea inaccesibila oricarei creaturi. Prima parte a rugaciunii domnesti este axata pe nadejdea in venirea imparatiei, de aceea cererile care o alcatuiesc sunt orientate eshatologic, vizand definitiva instaurare a acesteia. Mantuitorul va evita sistematic sa includa aspiratii de ordin egoist in aceasta rugaciune model. Chiar cand vor aparea cereri cu caracter mai personal, ele vor avea in vedere numai dobandirea mantuirii, fiind straine de orice nazuinta de ordin lumesc. II.3 Prima dintre ele, "sfinteasca-se numele Tau", a pus oarecare probleme exegetilor, deoarece este singurul caz din Noul Testament cand verbul, folosit la forma pasiva, Il are ca subiect pe Dumnezeu. Evreii foloseau formula consacrata "a sfinti numele lui Dumnezeu", ceea ce insemna a dori ca numele divin sa fie recunoscut drept sfant. Expresia poate parea paradoxala, caci Dumnezeu nu are nevoie de vreo confirmare umana spre a fi socotit sfant. Ea accentueaza insa caracterul de dialog pe care il are intreaga rugaciune: Dumnezeu asteapta de la om unele adeziuni si marturisiri, fara de care Imparatia nu va putea lua fiinta. Omul se roaga pentru un tel mai presus de posibilitatea sa de intelegere, dar la a carui realizare va contribui si el. Imparatia este, dupa cum se stie, un dar facut de Dumnezeu oamenilor; totusi, omul trebuie sa se roage pentru venirea acesteia, grabind astfel prin participarea lui instaurarea sa definitiva. Fericitul Augustin crede ca prin formula de mai sus cerem ca numele lui Dumnezeu sa fie socotit sfant de toti oamenii, iar Sfintii Ciprian si Chiril al Ierusalimului subliniaza ca astfel exprimam dorinta ca numele divin sa fie slavit prin propria noastra viata. A sfinti numele lui Dumnezeu presupune deci nu numai a-L preamari pe Tatal, a marturisi credinta in sfintenia si atotputernicia Sa, ci si a face ca, prin mijlocirea neinsemnatei noastre existente, sa straluceasca puterea sfintitoare a lui Dumnezeu. Trebuie subliniat ca, in Vechiul Testament, prin numele lui Dumnezeu se intelegea ceea ce Dumnezeu descoperea oamenilor despre Sine. In aceasta privinta, teologia veterotestamentara era insa extrem de sumara, ea evitand o analiza mai aprofundata a datelor oferite de revelatie. Insa dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu i se vor deschide omului alte posibilitati de scrutare a misterului divin. Cel care va arunca mai multa lumina asupra acestor taine, relevand existenta unei distinctii fundamentale intre fiinta divina, etern inaccesibila cunoasterii umane, si energiile sau lucrarile dumnezeiesti, care fac posibil ca Dumnezeu sa intre in relatie cu omul si sa i Se descopere, va fi Sfantul Grigorie Palama. Cand Iisus, in rugaciunea arhiereasca, va spune: "Si le-am facut cunoscut numele Tau si-l voi face cunoscut" (Ioan 17, 26), El va avea in vedere tocmai ceea ce energiile descopera din fiinta divina, fata lui Dumnezeu care intra in relatIe cu lumea.

3

II.4 "Vie Imparatia Ta"; si aceasta cerere poate surprinde. Mantuitorul Insusi va spune ucenicilor Sai: "Tatal vostru a binevoit sa va dea voua Imparatia" (Luca 12, 32). Imparatia este dar dumnezeiesc si totusi suntem indemnati a ne ruga pentru sosirea acesteia. Pare ca Dumnezeu asteapta ca noi sa-L rugam sa grabeasca venirea noului eon. Cu cat vor fi mai multi aceia care vor implora cucernic ca Imparatia sa le fie daruita, aspirand la depasirea actualei etape si la trecerea definitiva in perioada eshatologica, cu atat mai repede va sosi Imparatia Tatalui. II.5 A treia cerere, "faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant", indica renuntarea din partea noastra la orice veleitate personala, precum si fagaduiala de a ne pleca intru totul hotarari lor divine. Mantuitorul, in ceasul de grea cumpana de la Ghetsimani, va da pilda totalei resemnari si a acceptarii neconditionate a celor randuite de Tatal, cand va spune: "Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39). Cel care izbuteste sa primeasca senin tot ceea ce Dumnezeu ii va trimite va fi pregatit pentru Imparatie. Hristos ii indeamna insa pe ucenici sa se roage nu numai pentru ca fiecare din ei sa dobandeasca puterea de a se pleca la voia Tatalui, dar si pentru ca "precum in cer asa si pe pamant", pretutindeni, pe toate planurile lumii create, hotararile divine sa fie primite si ascultate, pentru ca astfel "Dumnezeu sa fie toate in toti", dupa cuvantul apostolului (1 Cor. 15, 28). Aceasta reunire a intregii creatii, reintoarsa definitiv la Dumnezeu, dupa ce va fi renuntat la orice tendinta de autonomie, nu se va realiza, desigur, decat la sfarsitul veacurilor, cand Imparatia fiului se va preschimba in aceea a Tatalui (I Cor. 15, 24). De fapt, Imparatia, pentru venirea careia ni se cere sa ne rugam, nu va fi deplina decat atunci cand numele lui Dumnezeu va fi adorat de toate fapturile si voia Sa indeplinita pretutindeni. Cele trei cereri din prima parte a rugaciunii Tatal nostru nu vor putea fi deci implinite intru totul decat la transfigurarea finala, adica in etapa eshatologica. Este insa tulburator ca noi, oamenii slabi si pacatosi, suntem indemnati de Insusi Fiul lui Dumnezeu a ne ruga zilnic pentru aceste lucruri minunate, ce sunt atat de departe de noi si de limitata noastra putere de intelegere. S-ar parea ca Dumnezeu asteapta totusi de la om un raspuns, o participare mai mult sau mai putin activa, spre a reinnoi intreaga creatie, zidind "ceruri noi si pamant nou", in care, dupa cuvantul apostolului, "locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13). Versurile lui Peguy dovedesc o intuitie geniala: "Atarna de noi ca Dumnezeu sa nu fie lipsit de zidirea Sa, spune poetul. Daca in prima parte a rugaciunii cererile noastre au drept scop intemeierea Imparatiei, fiind orientate eshatologic, in a doua parte ele au un caracter mai personal, intrucat au in vedere conditiile carefac posibila mantuirea individuala. Pentru ca sa putem participa la Imparatia pentru care ne rugam va trebui ca inca din cursul actualei existente sa nu fim lipsiti de painea "cea spre fiinta", sa fim despovarati de greutatea propriilor pacate si feriti de actiunea vatamatoare a celui rau. II.6 Prima cerere - "painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi" cuprinde o intreaga doctrina antropologica. Expresia de "paine spre fiinta", nu se gaseste in Noul Testament decat in doua locuri, respectiv in cele doua versiuni ale rugaciunii domnesti, proprii lui Matei si lui Luca. De fapt, termenul apare foarte rar in textele grecesti. Origen il

4

socotea chiar creat de evanghelisti si il traducea prin cuvantul "substantial, echivalentul traducerii "painea cea spre fiinta" din Biblia romaneasca, expresie pe care o socotim mai potrivita decat cea din Biblia de la Ierusalim, unde se spune "painea noastra zilnica". Rugandu-ne pentru painea cea spre fiinta, ne rugam ca Dumnezeu sa ne daruiasca ceea ce este esential pentru viata noastra trupeasca si sufleteasca. Iisus ne indeamna anume sa cerem paine, hrana de capetenie a omului, care asigura existenta sa fizica, fiind insa susceptibila totodata, prin primirea harului, de a se preface in Euharistie si de a deveni astfel mijloc de regenerare spirituala si izvor de mantuire. Hristos nu putea sa-l invete pe om a cere paine exclusiv pentru trup, El, Care respinsese ispita de a face din dobandirea painii telul suprem al vietii. Cerand deci painea cea spre fiinta, Il rugam pe Tatal sa ne dea tot ceea ce stie El ca ne este necesar pentru a infrunta greutatile acestei vieti fara a ne primejdui mantuirea. Ca aceasta ruga nu vizeaza exclusiv satisfacerea unei necesitati biologice rezulta si din faptul ca Domnul nu ne invata sa cerem o hrana oarecare, ci painea, adica acel element care, prin consacrare, va deveni insusi sfantul Sau trup. Prefacerea euharistica asigura asadar painii insusirea sfinteniei. Invatandu-i pe ucenici sa se roage: "Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi" - asa cum apare in versiunea lui Matei - Donmul doreste sa limiteze grija omului cu privire la cele necesare sustinerii vietii, la prezentul imediat. Preocuparea pentru viitor trebuie evitata, deoarece grija, punand stapanire pe om, l-ar putea abate de la adevarata sa vocatie. Chiar si atunci cand expresiei "painea cea spre fiinta" i se atribuie o semnificatie spirituala, ea referindu-se la ceea ce este indispensabil in vederea mantuirii, indemnul de a ne ruga doar pentru ziua respectiva ramane valabil. Avem nevoie de atata putere cat sa facem fata greutatilor si ispitelor proprii zilei prezente. Pentru crestinul adevarat, convins ca se afla permanent sub obladuirea parinteasca a Tatalui, esential este ca, in cuprinsul fiecarei zile, sasi indeplineasca fara sovaiala datoria, cu gandul la Hristos si sub umbra ocrotitoare a Sfantului Duh. De aceea el nu se framanta pentru viitor, nu se intreaba daca va veni o clipa cand nu va mai fi in stare sa infrunte ispitele si poate se va prabusi. Stiind ca Dumnezeu nu il va parasi niciodata, ucenicul lui Hristos nu se lasa coplesit de povara unor asemenea intrebari si isi limiteaza atentia si cererea la clipa prezenta, cunoscand ca in cuprinsul acesteia se pot afla ascunse atat mantuirea cat si damnarea sa. II.7 A doua cerere, "si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", este o recunoastere implicita a starii de pacat in care ne aflam toti. Mantuitorul va mai arata in parabola cu vamesul si fariseul ca rugaciunea cea mai bine primita de Dumnezeu este aceea prin care omul cere iertarea greselilor. A fi constient de aceasta si a te ruga cu smerenie pentru iertare constituie primul pas pe calea mantuirii, caci o asemenea marturisire presupune recunoasterea faptului ca mantuirea este un dar de la Dumnezeu. Totodata, ea implica si o infinita indulgenta fata de pacatele celorlalti. Numai aceia care vor aseza raporturile lor cu semenii sub semnul dragostei atoateintelegatoare, si nu al dreptatii, care cantareste si masoara, vor putea fi iertati. De aceea Hristos ne povatuieste sa iertam gresitilor nostri pentru ca si Tatal sa ne ierte noua. Acela care iarta fratelui renunta la orice ambitie personala, la orgoliul sau, caci de cele mai multe ori omul trebuie sa ierte ceea ce socoteste drept atingere a demnitatii sale, drept incalcare a drepturilor sale. Iertand, el face act de smerenie, pregatindu-si sufletul in vederea primirii harului, care nu coboara decat asupra acelora deveniti permeabili la energiile divine, prin intelegerea compatimitoare a greselilor aproapelui.

5

Trebuie subliniat ca in versiunea greaca a Evangheliei dupa Matei apare o alta formulare, susceptibila de o interpretare mai larga: "Si ne iarta noua datoriile noastre, precum si noi iertam datornicilor nostri. Si aici este vorba, fara indoiala, de greselile pe care fiecare le savarseste, dar credem ca termenul de "datorii" implica o semnificatie sporita. Datoriile neplatite, care il apasa pe fiecare om, sunt toate faptele de milostenie pe care le-ar fi putut face, dar le-a omis, tot ce a asteptat in zadar Tatal de la el. De la fiecare dintre noi Tatal asteapta atat rodirea maxima a darurilor primite, cat si o atentie sporita fata de cei din jur si de intreaga zidire, precum si o recunostinta nemarginita pentru purtarea Sa de grija. Insa cine poate afirma ca nu a omis macar vreuna din aceste indatoriri, ca nu a inselat sperantele pe care Tatal ceresc le-a legat de viata sa? Pentru asemenea datorii uitate trebuie sa cerem iertare; dar spre a avea aceasta indrazneala trebuie ca la randul nostru sa iertam celor ce ne-au facut vreun rau. Oricat de grav ar gresi aproapele fata de noi, suntem datori sa-l iertam, cunoscand ca si daca l-am ierta de saptezeci de ori cate sapte, iertarea noastra tot nu ar putea compensa datoriile infinite si nicicand achitate pe care le avem noi fata de Dumnezeu. De fapt, datoriile fata de aproapele sunt tot atat de nelimitate si de imposibil de onorat in mod plenar ca si cele fata de Dumnezeu. Indeplinindu-le insa, chiar in modul imperfect, specific actualei conditii umane, ne platim totusi intr-o mica masura datoriile fata de Dumnezeu. Din aceasta imensa discrepanta intre ceea ce datoram lui Dumnezeu si ceea ce putem indeplini, in vederea unei relative echivalente, rezulta obligatia imperativa de a ierta, caci daca vom ierta din inima, dragostea atoateiertatoare a Tatalui va sterge si datoriile noastre, ramase mereu neacoperite. II.8 "Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau" (Matei 6, 13; Luca 11, 4) este a treia cerere dintre cele cu caracter personal, care ar necesita un intins comentariu. Trebuie insa sa ne limitam la sublinierea catorva puncte esentiale. Inca din epoca apostolica s-a simtit nevoia de a se evita eventuala interpretare gresita conform careia s-ar putea trage concluzia ca Dumnezeu il atrage pe om in ispita. In epistola Sfantului Iacov se spune clar ca Dumnezeu "nu ispiteste pe nimeni" (Iacov 1, 13). Ispita tine insa de conditia umana de dupa cadere. Existenta spiritului rau, pennanent preocupat de a defonna opera Creatorului, face ca, in actualul eon, omul sa fie vesnic tinta atacurilor sale. Desi, prin moartea Sa pe cruce, Hristos il va deposeda de putere, totusi, pana la Judecata, duhul intunericului va continua sa unelteasca impotriva omului si sa-l amageasca in mii de chipuri. Dumnezeu ingaduie uneori ca acesta sa fie supus la asemenea ispite pentru ca astfel sa se smereasca, cunoscand cat este de slab. Niciodata insa cel credincios nu va fi ispitit peste puterile sale, dupa cum spune Sfantul Pavel: Dar credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui ca sa fiti ispititi mai mult decat puteti, ci o data cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda" (1 Cor. 10, 13). Odata ispita infranta, omul va spori duhovniceste, astfel incat intristarea lui se va preface in bucurie. Incercarile si ispitele pot deveni deci, pentru cei alesi, trepte spre cer. Hristos va arata ca Tatal curata mladitele cele bune "ca mai multa roada sa aduca" (Ioan 15, 2). Daca ispita vine de cele mai multe ori de la cel rau, ea se intoarce adesea impotriva lui, devenind pentru ucenicul lui Hristos prilej de desavarsire. Este si aceasta una dintre antinomiile vietii duhovnicesti.

6

Cunoscand ca ispitele ne ameninta la tot pasul, Domnul ne invata sa ne rugam pentru a fi feriti de astfel de incercari sau, in cazul ca acestea ne-ar incolti, pentru a ni se da puterea de a le invinge. Ne indeamna de asemenea sa cerem ca Dumnezeu sa ne pazeasca de lucrarea malefica a spiritului celui rau: "Ci ne izbaveste de cel rau". Si asupra acestui punct au existat divergente intre exegeti. Parintii greci au tras concluzia ca Mantuitorul il are aici in vedere pe satana, pe cand cei latini cred ca ar fi vorba numai de rau in general. Deoarece Mantuitorul a vorbit in numeroase randuri de interventia spiritului rau in viata oamenilor, infatisat ca un duh personal, si nu ca o entitate abstracta, este greu de presupus ca tocmai in rugaciunea domneasca, adevarata calauza pentru viata spirituala, s-a referit la rau ca la un principiu impersonal. Iisus trebuia sa atraga atentia oamenilor asupra primejdiei reprezentate de duhul intunericului, ferindu-i de a se amagi cu privire la originea raului. De altfel, in rugaciunea arhiereasca, rostita dupa Cina cea de Taina, El Se va ruga astfel pentru ucenicii Sai: "Nu ma rog ca sa-i iei din lume, ci ca sa-i pazesti pe ei de cel viclean" (Ioan 17, 15), afirmand deci din nou ca exista o forta personala, care primejduieste continuu mantuirea oamenilor. Prin aceasta ruga, omul cere sprijin in lupta purtata, in cursul existentei pamantesti, cu puterile intunericului, pe care nu le poate infrunta decat cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, asa cum va arata Iisus cu alt prilej (Matei 12, 28). Totodata, el se roaga pentru a trece "din moarte la viata" (Ioan 5, 24) calcand biruitor peste pragul ce desparte cele doua registre existentiale, deoarece cel rau "are stapanirea mortii" (Evr. 2, 14). Biruinta impotriva duhului intunericului inseamna deci implicit dobandirea mantuirii vesnice si intrarea in Imparatie, a carei instaurare definitiva atarna tocmai de infrangerea puterii intunericului. Desi, prin continutul lor, toate aceste trei cereri se refera direct la aspiratiile noastre personale, ele sunt totusi straine de orice tendinta egoista, nevizand, in ultima instanta, decat dobandirea unor gratii ce ne vor deschide portile Imparatiei, a carei venire o cerem in prima parte a rugaciunii domnesti. II.9 Ca incheiere a rugaciunii domnesti, Domnul asaza formula pe care in cult o rosteste numai preotul: "Ca a Ta este imparatia si puterea si slava in veci" (Matei 6, 13). Prin ea marturisim ca Imparatia, care sta in centrul acestei rugaciuni, este de origine divina. Lui Dumnezeu Ii apartine de asemenea puterea de a zidi si de a implini toate. Cand omul face fapte placute lui Dumnezeu, tot la El, izvor infinit de daruri si de binecuvantari, afla puterea de a le savarsi. Slava pe care Iisus o atribuie de asemenea Tatalui - in cultul crestin, aceasta formula finala cuprinde intreaga Sfanta Treime, aceeasi inchinare aducandu-se tuturor Persoanelor divine este una din lucrarile sau energiile prin care Dumnezeu, Care in fiinta Sa va ramane vesnic ascuns, Se descopera omului, spre a-i ingadui sa-L cunoasca si sa-L adore. Imparatia, puterea si slava apartin deci lui Dumnezeu; dar pe cand Imparatia este darul facut de Dumnezeu oamenilor, puterea si slava sunt lucrari divine, care se vor descoperi in toata plenitudinea abia in Imparatia de la sfarsitul veacurilor.

7

III. UTILITATE IN LINGVISTICA COMPARATA Traduceri ale rugciunii au fost mult vreme utilizate pentru comparaii rapide ntre limbi, datorat i faptului c primii filologi erau cretini, i o mare parte din acetia erau preoi. Datorit activitilor misionare, de-a lungul istoriei, una din primele cri traduse n noile limbi descoperite era Biblia, i prin urmare, cele mai accesibile texte n orice limb erau traduceri pariale sau totale ale Bibliei. De exemplu, singurul text existent n limba gotic este Codex Argenteus, reproducerea incomplet a Bibliei lui Ulfilas. n ultima perioad ns, aceast practic a nceput s fie combtut, att din considerente ce in de neutralitate religioas, ct i din considerente de ordin practic: rugciunea "Tatl Nostru" folosete o form de exprimare ce difer de modul de vorbire curent ntr-o anumit limb. n lingvistica din Uniunea Sovietic, din motive ideologice, se foloseau Operele Complete ale lui V.I. Lenin, avnd n vedere c fuseser traduse n toate limbile uniunii, dar i n principalele limbi ale secolului XX. De mai multe ori s-au fcut referiri la Tatl nostru al lui Georg Stiernhielm. Acest Tatl nostru apare sub titlul Walachica [Ungua] ca ultimul dintr-o serie de versiuni romanice din Tatl nostru la sfritul prefeei lui Stiernhielm De linguarum origine, n ediia i traducerea sa din Ulfilas: D. N. / Jesu Christi I SS. / Evangelia / Ab I Ulfila / Gotho-rum in Moesia Episcopo / Circa Annum Nato Cliristo CCCLX. I Ex I Graeco Gothice translata, nune cum Parai- / lelis Ver-sionibus, Sveo-Gothic, Norraen, seu / Islandic et, vulgata Latin / edita, Stockholm, 1671. Mai nti s-a referit la acest text, chiar dac doar n treact, L. ineanu1, care, firete, na-1 cunotea direct2. Ulterior, A. Bitay3 face trimitere la acelai text pe baza informaiei directe, ncerend s soluioneze i problema sursei sale, cu o propunere demn de luat n seam. In sfrit, independent de Bitay, G. Bonfante s-a referit ntr-un important articol la Tatl nostru romnesc al lui Stiernhielm i 1-a reprodus pentru prima oar, practic fr greeli. Din aceste motive, intenia noastr nu este de a reveni asupra acestui Tatl nostru, ci de a releva mai curnd nsemntatea ce-i revine contribuiei lui Stiernhielm la istoria cunoaterii romnei n Europa occidental, de a urmri istoria ulterioar a acestui Tatl nostru al su i problema sursei lui Stiernhielm, aducnd pentru aceasta din urm un argument, dup cte ni se pare, decisiv. Pentru a putea aprecia n mod just nsemntatea contribuiei lui Stiernhielm, este important s ne reprezentm mai nti contextul su teoretic. Acest context i, ntr-o anumit privin, principala problem care l preocup pe Stiernhielm n prefaa sa este distincia ntre limb(Ungua) i dialect(dial ectus ). n legtur cu aceasta, el spune: Lin-guae inter se substantia, ceu subjectu; Dialecti vero Accidenti differunt, Linguae Materia, Dialecti forma distinguuntur. Olingua s-ar descompune ndialect i, iar acestea devin cu timpullinguae de sine stttoare: Conversio haec est perpetua: unam linguam abire in diversas Dialectos. Et ultra; singulas Dialectos, diuturnitate temporis, convalescere in lin-guas". Drept criteriu al caracterului de sine stttor al limbilor, Stiernhielm ia n considerare, n mod corect, absena inteligibilitii reciproce: Linguas vero pro diversis habeo eas, quae eo inter se intervallo distant: ut ipsae voces substantiales, et forma Accidentalis prorsus aliena videantur, adeo nt vulgo inter se colloqaentes, nullo modo, nisi per interpre-tem, mutuo se intelligere queant". Cnd el consider deci limbile romanice drept limbi noi, Stiernhielm este astfel de prere c ele ar fi

8

devenitlinguae de sine stttoare i c nu ar mai fidialect i (el avnd, firete, n vedere, nainte de toate, distanarea limbilor romanice fa de latin i nu att relaiile dintre limbile romanice). El prezint Tatl nostru n latin i n aptelimbi romanice tocmai ca exemplu al diferenierii limbilor (adic al acestordialec ti devenitelinguae ): Ut eius quod in Dissertatione de linguis de ortu linguarum novarum diximus, specimen aliquod exhibeamus. En tibi, benevole Lector, septem linguas novas ex rana Latina natas exhibemus. Idem judicium capere potes de innumeris aliis". Deci, n cazul Irai Stiernhielm, nu este nicidecum vorba de vreuna dintre culegerile obinuite de Tatl nostru din acea vreme. Textul romnesc al Tatlni nostru pe care l citeaz Stiernhielm sun dup cum urmeaz: Paerinthele nostru cela ce eti en cheri. Svintzas caese numele teu. Vie enperetziae ta. Facaese voe ta, cum en tzer, ase si pre paementu. Paene noastre tza/saetzioace, dae noaae astezi. Si lase noaae datorii le noastre, cum si noi se laesaem/ datornitzilor notri. Si nu dutze preno i la ispitire: tze ne mentueste prenoi de viclianul. Amin.

. In acest text, despririle eronate ale cuvintelor (Svintzas caese, datorii le etc.) provin n mod cert de la Stiernhielm. Si noi se laesaem este probabil o greeal de tipar pentru Si noi le laesaem. Ciudat este saetzioace, evident n loc desaetzioase: dac nu este o greeal de tipar, ar putea fi un lapsus al informatorului lui Stiernhielm, care, datorit obinuinei de a scrie cu chirilice, se poate s fi scris n loc de lat. s litera chirilic omofon c. Insui faptul c acest Tatl nostru romnesc a aprut ntr-o lucrare att de important a unui om cu prestigiul lui Stiernhielm confer acestui text o importan cu totul aparte. Dar el este important i din motive interne, att ca text romnesc publicat n strintate, ct i datorit contextului n care este prezentat de Stiernhielm. In primul rnd, acesta este primul text al unui Tatl nostru romnesc bine cunoscut i prezentat drept romanic dintre cele aprute n Europa occidental. Primul Tatl nostru romnesc aprut n afara Romniei, i anume cel al lui Luca Stroici, a rmas total necunoscut n Occident. Primul Tatl nostru romnesc aprut n vreo culegere de Tatl nostru, cel prezentat de H. Megiser, n Specimen quinquaginta diversarum atque inter se differentium linguarum, et Dialecto-rum, Frankfurt, 1603, nu este plasat printre textele romanice, ci printre textele n limbile pe care Megiser nu le poate clasifica, ntre Hungarice" i Finnonice, vel lingua silvestrium Laporum". La J.Wilkins, care n An Essay towards a Real Character, and a Philosophical Language, Londra, 1668, p. 435 i urm. preia textul lui Megiser, acesta apare ntre versiunile slave ale Tatlui nostru, ntre cea srb i cea ceh. In al doilea rnd, textul lui Stiernhielm este relativ corect fa de celelalte versiuni romneti ale Tatlui nostru publicate n strintate. Dup cte constat, este chiar cea mai corect dintre toate versiunile romneti ale Tatlui nostru aprute pn la 1817, inclusiv, n strintate. Toate versiunile romneti ale Tatlui nostru aprute n secolele al XVII-lea i al XVIII- lea n culegerile occidentale de Tatl nostru, inclusiv unele ale lui Hervs, l au la origine fie pe Megiser, fie pe Stiernhielm. Wilkins preia textul ui Megiser. Andreas Miiller preia, pe de o parte, textul lui Megiser (pe care l consider valah) i, pe de alt parte, textul lui Stiernhielm (pe care l consider vel). Iar dintre cele trei texte romneti ale lui Chamberlayne, primul,

9

cel pretins vel, l are la origine, prin intermediul lui Andreas Miiller, pe Stiernhielm, cel de-al doilea(Wla chic e), prin intermediul lui Birndorff i Miiller (sau Wilkins), pe Megiser, iar cel de-al treilea ([Wlachice] aliter), tot prin intermediul lui Birndorff i Miiller, din nou pe Stiernhielm. De aici rezult, la Chamberlayne, urmtoarele filiere de transmitere: 1) STIERNHIELM Muller2 Chamberlaynej: 2) MEGISER Wilkins, Miillerj (Birndorff) Chamber-i 3) STIERNHIELM Muller2 (Birndorff) Chamber-layne. Iar culegerile ulterioare de Tatl nostru pn la Hervs snt dependente, n aceast privin, de Miiller, de Chamberlayne sau de amndoi. La nceputul transmiterii att de complicate la prima vedere n Europa occidental a versiunilor romneti ale Tatlui nostra stau, deci, doar dou texte: cel al lui Megiser i cel al lai Stiernhielm. Sarsa lui Megiser nu a putut fi pn acum descoperit44. Aceeai dificultate o ntmpinm i cu textul lui Stiernhielm: de unde deinea Stiernhielm informaia sa cm privire la latinitatea romnei? De la cine putea el obine, n ndeprtata Suedie, un Tatl nostru romnesc i nc unul att de corect? A. Bitay i-a exprimat opinia conform creia informatorul lui Stiernhielm ar fi fost nvatul romn Nicolae Milescu (16381708). In acest sens, el aduce mai multe argumente, cele ntemeiate reducndu-se la unul singur ns i anume la acela c Milescu a locuit un timp la Stockholm i ar fi avut astfel posibilitatea s-i comunice lui Stiernhielm acest Tatl nostru. Acest argument este, firete, revelator, ntruct Milescu l-ar fi putut ntlni ntr-adevr pe Stiernhielm. Se tie c Gheorghe tefan, domnul Moldovei ntre 1653 i 1658, dup mazilirea de ctre turci, a ajuns, la sfritul ndelungatelor sale peregrinri prin diferite ri (ntre care Suedia), n Po-merania, unde a trit pn la moarte (1688) la Stettin, ca protejat al regelui Carol al Xl-lea al Suediei, cu care se aliase nc de pe vremea domniei sale n Moldova. In anul 1664, prsete Constantinopolul i sosete la Stettin Via Berlin, unde se oprete pentru ctva timp la principele elector Friedrich Wilhelm von Brandenburg tnrul, pe atunci, nvat Nicolae Milescu, care ocupase deja n Moldova un post la cancelaria domneasc a lui Gheorghe tefan, intrnd din nou n slujba acestuia. n octombrie 1666, este trimis ca sol al acestuia la Stockholm, unde st vreo nou luni i unde intr n legatar cu ambasadorul francez, marchizul Amauld de Pomponne (un nepot de frate al celebrului Antoine Arnauld), pentru care scrie, n februarie 1667, Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens. In iulie 1667 Milesca pleac mai departe la Paris, cu scrisori ale regelui Suediei ctre Lradovic al XlV-lea, iar de la Paris se ntoarce n acelai an la Stettin. De aceea, este foarte posibil ca el s se fi n-tlait, n timpul ederii sale la Stockholm, cu Stiernhielm poate n casa ambasadorului francez sau prin mijlocirea acestuia i s-i fi scris, respectiv dictat, Tatl nostru romnesc. Presupunerea c Tatl nostru romnesc al lui Stiern-hielm provine de la Milescu este deci ndreptit, iar A. Bitay a avut, n aceast privin, fr ndoial, o idee fericit. Aceast presupunere ns devine certitudine prin compararea cu un alt Tatl nostru care s-a dovedit a proveni de la Milescu. Din nou la Constantinopol dup moartea lui Gheorghe tefan i dup o scurt edere n Moldova , Milescu scrie, n decembrie 1669, pentru Thomas Smith, capelan al ambasadei engleze i paroh al bisericii anglicane, cinci file care conin, ntre altele, i un Tatl nostru romnesc cu scriere chirilic. Aceste file au fost donate de ctre Smith, mpreun cu alte manuscrise, n 1683, bibliotecii bodleiene de la Oxford, unde se gsesc i astzi, la nceputul i la sfritul unui manuscris turcesc. Textul autograf al lui Milescu cu Tatl nostru prezint

10

similitudini frapante cu textul lui Stiernhielm. n vederea comparrii lor, redau aici ambele texte n ortografie modern, pstrnd totui particularitile de limb:

Stiernhielm Printele nostru, cela ce eti n ceri, svinasc-se numele tu, vie mpria ta, fac-se voia ta, cum n cer ae i pre pmntu. Pnea noastr cea sioas d nou astzi. i las nou datoriile noastre, cum i noi le lsm datornicilor notri. i nu duce pre noi la ispitire, ce ne mntuiete pre noi de vicleanul. Amin.

Milescu Printele nostru, cela ce eti n ceriuri, svinasc-s numele tu, vie mpria ta, fac-s voia ta, cum n ceriu ae i pre pmntu. Pinea noastr cea sioas d-ne nou astzi. i iart nou datoriile noastre, dup cum i noi lsm datornicilor notri. i nu ne aduce pre noi la ispitire, ce ne mntuete de vicleanul. Amin. Nici una dintre versiunile cunoscute mie, provenind de la persoane diferite, nu seamn att de mult una cu alta. Deosebirile ce pot fi constatate ntre cele dou texte: n ceri/n ceriuri, d nou astzi/d-ne nou astzi, i las nou datoriile/i iart nou datoriile, cum i noi le lsm/dup cum i noi lsm, i nu duce pre noi/i nu ne aduce pre noi, ce rie mntuete pre noi/ce ne mntuete snt toate variante care pot aprea la redarea acestui text de ctre un singur vorbitor. Frapant, dar n cazul lui Milescu explicabil, este numai forma pinea n cel de-al doilea text fa de pnea n primul. Mult mai caracteristice snt n schimb concordanele, care nu apar toate laolalt la nici o alt pereche de versiuni dintre cele cunoscute nou: Printele nostru, cela ce eti, vie mpria ta, fac-se voia ta, p(i)nea noastr cea sioas, datoriile noastre, cum i noi (le) lsm, datornicilor notri, la ispitire, mntuete, de vicleanul. Alte versiuni romneti din Tatl nostru au n aceste cazuri: Tatl nostru, care eti,respectiv ce eti, s vie mpria ta, (s) fie voia ta, plinea noastr (cea) de toate zilele, grealele noastre, iertm, greiilor notri, n ispit, izbvete, de cel Ru.

11

IV. VARIANTE ALE TEXTULUI TATL NOSTRU IN LIMBILE ROMANICE ACTUALE LATINAPater noster qui es in celis Sanctificentur nomen tuum Adveniar regnum tuum Fiat voluntas tua Sicut in caelo et in terra Panem nostrum cotidianum Da nobis hodie Et dimitte nobis debita nostra Sicut et nos dimitimus debitoribus nostris Et ne nos inducas in temptationes Sed libera nos a malo Amen! ROMANA

Tatl nostru care eti n ceruri, sfineasc-se numele Tu, vie mpria Ta, fac-se voia Ta, precum n cer aa i pe Pmnt. Pinea noastr cea de toate zilele, d-ne-o nou astzi i ne iart nou greelile noastre precum iertm i noi greiilor notri i nu ne duce pe noi n ispit ci ne izbvete de cel ru. C a Ta este mpria i puterea i mrirea, acum i pururea i n vecii vecilor. Amin. FRANCEZA Notre Pre, qui tes aux cieux ; Que votre nom soit sanctifi ; Que votre rgne arrive ; Que votre volont soit faite sur la terre comme au ciel. Donnez-nous aujourd'hui notre pain quotidien (ou : de ce jour). (Et) pardonnez-nous nos offenses, comme nous pardonnons ceux qui nous ont offenss. (Et) ne nous laissez pas succomber la tentation. Mais dlivrez-nous du mal. Ainsi soit-il. Amen.

12

PORTUGHEZA Pai Nosso que estais no Cu, santificado seja o vosso Nome, venha a ns o vosso Reino, seja feita a vossa vontade assim na terra como no Cu. O po nosso de cada dia nos dai hoje, perdoai as nossas ofensas assim como ns perdoamos a quem nos tem ofendido, e no nos deixeis cair em tentao, mas livrai-nos do Mal. Amm. SPANIOLA Padre nuestro, que ests en los Cielos, santificado sea tu nombre, venga tu Reino, hgase tu voluntad as en la tierra como en el cielo. El pan nuestro de cada da dnoslo hoy, y perdnanos nuestras deudas as como nosotros perdonamos a nuestros deudores, y no nos dejes caer en la tentacin, mas lbranos del mal. Amen. ITALIANA Padre nostro, che sei nei cieli, sia santificato il tuo nome, venga il tuo regno, sia fatta la tua volont come in cielo cos in terra. Dacci oggi il nostro pane quotidiano, e rimetti a noi i nostri debiti come noi li rimettiamo ai nostri debitori, e non ci indurre in tentazione, ma liberaci dal male. Amen

13

V. ALTE VARIANTE ALE TEXTULUI TATL NOSTRU LATINA VULGARA Pater Noster qui es in caelis: sanctifictur Nomen Tuum; advniat Regnum Tuum; fiat volntas Tua, sicut in caelo, et in terra. Panem nostrum cotidianum da nobis hdie; et dimtte nobis dbita nostra, sicut et nos dimttimus debitribus nostris; et ne nos indcas in tentatinem; sed lbera nos a malo. Amen. GREACA , , , . [ ] .

14

BIBLIOGRAFIE

Coseriu, Eugen Limba romana in fata occidentului, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1994

15