Tânarul şi Ortodoxia-între supravieţuire şi identitate

Bună seara şi bine aţi venit la o nouă conferinţă ASCOR; vomîncepe ca de obicei, printr-o rugăciune ... Împărate ceresc...

Pentru început, dorim să ne cerem scuze pentru faptul că invitatul din seara aceasta, şi anume Pr. Prof. Viorel Holbea de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, nu a putut să fie în această seară între noi să susţina conferinţa. Ne pare sincer rău şi nouă, ca organizatori, pentru că nu a reuşit parintele să vină în această seară la Iaşi, dar în acelaşi timp, avem o mare bucurie, pentru că într-un timp foarte scurt ne-a ajutat Dumnezeu ca să-l avem ca invitat pe Părintele Diacon Sorin Mihalache, asistent la Catedra de Teologie Morală de la Facultatea de Teologie din Iaşi.

Tema conferinţei din această seară este Tânarul şi Ortodoxia-între supravieţuire şi identitate.

Înainte de a da cuvântul părintelui, am dori să amintim câteva lucruri despre invitatul din această seară. Acum, sigur, dacă ar fi sa vorbim despre bogata experientă a părintelui, ar însemna să terminăm conferinţa din această seară înainte de a-i da ocazia invitatului să spună ceva referitor la temă. Şi atunci, vom aminti doar câteva dintre ele: în prezent, părintele este doctoand la Facultatea de Filosofie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, domeniul Ontologie şi Metafizica- tema Ontologia Persoanei. În perioada 2005-2007 a absolvit studiile de Master la Facultatea de Teologie Ortodoxa Dumitru Staniloae din Iaşi, domeniul Teologie Sistematică, modulul Teologie Biblică si Sistematică. În perioada 2003-2005 parintele a absolvit studiile de Master in Fizica Teoretica la Facultatea de Fizica Universitatea Alexandru Ioan Cuza. În perioada 2001-2003 a făcut studiile de Master în Psihologie, în perioada 2000-2002, studii de Master in Filosofie; in 2002 a devenit licenţiat in Teologie Ortodoxă şi în anul 1998, licenţiat la Facultatea de Matematică- Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.

Aşa cum am spus, nu vom aminti întreaga experienţă, dar vrem să mai mentionăm doua lucruri şi anume, faptul că în perioada 1992-1993 părintele a fost secretar executiv al Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocsi Roamâni, filiala Iaşi, iar în perioada 1993-1997, a fost preşedinte al acestei Asociaţii.

Acum dorim, ca în această seară să dăruiască Dumnezeu părintelui „cuvânt cu putere multă” şi fiecare dintre noi, primind acest cuvânt, să ne întoarcem mai îndreptati la casele noastre, aşa cum spune cuvântul Evangheliei; această putere a

1

cuvântului să o primim în inimile noastre si să se transforme într-o putere lucrătoare, care sa ne ajute sa împlinim cu fapta ceea ce ni se va da să cunoaştem prin cuvânt. Şi...aş vrea să mai spun un singur lucru: răspunsurile care se vor da în această seară vor fi pe măsura cautărilor noastre, pentru că fiecare dintre noi căutam ceva şi pentru toate problemele noastre, în măsura în care ne dorim, putem afla răspuns şi putem primi îndrumare pentru a şti cum să ne pregătim spre a fi partaşi la Bucuria Nasterii Mantuitorului Nostru Iisus Hristos. Acum vom da cuvantul părintelui.

Mulţumesc pentru invitaţie; în primul rând, îmi cer scuze că în seara asta am ajuns un pic mai târziu am avut ore pana la ora 6 dar, am incercat sa nu refuz Asociaţia ASCOR, pentru că, la rândul meu, când am fost student, în perioada cât am făcut activitate la ASCOR, mi s-a întamplat şi mie ca, în anumite împrejurari, invitaţi, care erau asteptatţ de asociaţia noastră, să nu poată veni şi mi-a fost foarte greu să mă gândesc că aş putea să vin la o conferinţă în această seară şi să suplinesc vizita unui oaspete de seamă de la Facultatea din Bucureşti, având o tema pe care, probabil a pregătit-o foarte bine...întrucat am ascultat această invitatie şi am primit-o în foarte scurt timp. Şi, deşi mă mustră conştiinţa că am răspuns pozitiv invitaţiei ASCOR-ului, pentru că nu ştiu în ce masura o să reuşesc în seara asta să acopăr nevoile dumneavoastră şi întrebările dumneavoastră, am venit mai mult din dorinţa de a ajuta Asociaţia, pentru că de multe ori se întampla ca asociatiile de studenti, în special ASCOR-ul, să facă foarte multe lucruri bune dintr-o bunavointă, şi atunci când ei inşişi au nevoie de ajutor, ar trebui ca noi să dăm dovadă de bunavoinţă.

Prin urmare, în seara asta o să-ncerc...poate-o să ne străduim împreuna în partea a doua, să adâncim câteva înţelesuri cu privire la temă, care, de altfel, este o temă deosebit de dificilă...şi poate că împreună vom fi câştigaţi şi să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să avem inspiraiţa şi bunalucrare împreuna, ca să adâncim câteva inţelesuri cu privire la subiect.

Tânarul şi Ortodoxia-supravieţuire şi identitate, între supravieţuire şi identitate, de la supravieţuire la identitate, mai mult decât supravieţuire întru identitate...există foarte multe valenţe, pe care titlul conferinţei din această sear îl are şi asta, nu pentru faptul că el ar reprezenta o metaforă, cât pentru faptul că trăim într-o lume, care pune nenumărate probleme în acest sens.

Dacă ar fi să discutăm special cu referire la această temă, ar trebui să facem în primul rând câteva precizări cu privire la tânărul despre care se face vorbire, despre ce timp vorbim, ce înţelegem prin Ortodoxie şi la ce se referă supravieţuirea şi identitatea.O să vă rog sa-mi îngăduiţi să facem la început câteva precizrăi cu privire la context.

2

Noi încercăm adesea să depăşim dificultăţile pe care ni le pune lumea în viaţa personală sau în viaţa profesională, căutând soluţii, care să împace, cât de cât, lucrurile. Căutam adesea soluţii de ordin profesional sau de ordin material, de ordin emoţional, apelând la un prieten sau la cunoştinţe. Felul în care oamenii încearcă să-şi rezolve problemele lor personale este cunoscut de noi toţi, întrucat fiecare a avut la un moment dat o situaţie mai grea şi a încercat s-o rezolve într-un fel sau altul. Ceea ce trebui însă adâncit cu privire la felul cum obţinem o soluţie bună, în privinţa unei probleme de un ordin sau de celălalt, este înţelegerea lumii în care noi trăim. Atunci când ne străduim să-nţelegem lumea, este necesar să pătrundem cu mintea procesele şi fenomenele sociale, care se petrec în jurul nostru şi să-nţelegem, că suntem exponenţi ai unei comunităţi, care are un fel de a fi şi care, la un moment dat a ajuns la o anumită situaţie de ordin psihologic, cultural sau spiritual. Fără o înţelegere mai adâncă a lumii în care trăim, soluţionarea problemelor pe care le avem, de ordin spiritual, cultural, profesional sau familial, este dificilă.

Majoritatea părinţilor filocalici, spre exemplu, încercând să lucreze virtutea, au făcut-o de fiecare dată „în pachet” cu înţelegerea modului în care firea noastră cade. De fiecare dată când au cultivat un punct tare, o funcţie curată a sufletului, au fost foarte atenţi la vulnerabilităţile pe care le are firea umană. N-au încercat să dezvolte doar virtutea, ci să adânceascâ foarte atent ţi precis care sunt vulnerabilităţile ei, ca solutia să fie una de durată. De asta, majoritatea părinţilor, când recomandă începutul vieţii duhovniceşti, nu o fac prin a trece-n revistă o serie întreagă de virtuţi, care trebuie cultivate de către un monah sau de către un creştin din lume, ci au început cu lucruri foarte simple; spre exemplu, răbdarea. A pune în capul listei virtuţilor răbdarea ar putea să însemne pentru unii, care nu cunosc virtuţile creştine, un lucru superficial, sau foarte simplu. “Viaţa spirituală începe cu răbdarea”: e prea puţin, ar putea spune mulţi dintre noi, care într-un fel sau altulsuntem nerăbdători în a primi din partea cuiva, îmbunătăţit spiritual nişte soluţii surprinzătoare cu privire la viaţa interioară. Dacă primim sfaturi de ordin duhovnicesc, care ne recomandă să avem răbdare ni se pare prea puţin pentru început. Asta-i surprinzator, într-un fel, pentru că noi ştim, că răbdarea o putem cultiva cât de cât; nu ne pare a fi o soluţie nouă. Dificultatea de a depăşi o anumită problemă conjuncturală e o situaţie comună. Dar lucrurile încep aşa tocmai pentru faptul că o soluţie pe termen lung cu privire la vindecarea noastră de ordin spiritual sau cultural, sau identitar, începe cu o înţelegere foarte bună a contextului. În cadrul literaturii filocalice, contextul este natura umană căzută şi afectată de căderea însăşi, asupra căreia se lucrează.

Părinţii filocalici, ca să lucreze la vindecarea lor, au luat aminte în primul rând la vulnerabilităţile firii umane cazute; s-au gândit...pe ce mă pot sprijini în firea mea umană şi pe ce nu mă pot sprijini; care sunt lucrurile bune pe care le am şi trebuie să le cultiv şi care sunt lucrurile rele pe care trebuie să le elimin. Această cunoaştere

3

bună a contextului ar trebui să servească şi în această seară pentru o înţelegere bună a temei.

Trăim într-un anumit fel de lume şi, ca să vorbim despre tineret şi Ortodoxie-supravieţuire şi identitate, ar trebui să trecem în revistă câteva precizări cu privire la lumea în care trăim.

Al doilea gând, care s-ar potrivi în preambulul ideilor, pe care aş dori să vi le spun, ar fi că, e foarte dificilă evaluarea lumii în care trăim. Dacă ne propunem să fim membri într-o comunitate şi să ne trăim credinţa- să spunem, Ortodoxia, în cazul nostru, ca pe o trăsătură puternică a identităţii noastre, ar trebui să vedem despre ce lume vorbim; iar evaluarea lumii este un proces foarte dificil, pentru că suntem în mijlocul ei.

Există un principiu foarte simplu în cibernetică, spre exemplu, care spune că un sistem nu poate fi apreciat din interior. Ca cineva să-si dea seama ce se-ntâmplă cu un sistem, ar trebui să iasă în afara lui, să-l părăsească. Din interior, nu pot să spun tot ce se-ntâmplă cu un sistem, pentru că sunt parte din el. Asta este şi una din problemele pentru care psihologia a remarcat că oamenii nu reuşesc să-şi răspundă la-ntrebări cu privire la ei înşişi; pentru că oamenii sunt un sistem complex, să spunem, dac-ar fi să gândim din perspectivă psihologică sau cibernetică şi ei nu pot să aprecieze un sistem de complexitatea lor printr-un sistem de aceeasi complexitate; adică oamenii nu pot să se întoarcă în ei inşişi şi să se evalueze obiectiv. Acest gând o să-l reluăm poate mai târziu, când vom vorbi despre una din trăsăturile lumii pe care noi o avem astăzi la îndemană.

Deci, această a doua idee din preambul ar dori să spună, într-un fel, că e foarte dificil să evaluăm o lume în care noi trăim; suntem înşurubaţi în această realitate, o consumăm într-un fel sau altul, în fiecare zi. Ne este foarte dificil să desenăm chipul acestei lumi, ca să sesizăm cu adevărat cine este „partenerul nostru de viaţă zilnică” acestei lumi, cu obligaţiile ei, cu...eu ştiu...dificultăţile ei şi cu şansele ei. E foarte dificilă această evaluare.

Persoane, care au încercat să catalogheze situaţia contemporană, au trecut prin foarte multe etape. Pentru aceia dintre dumneavoastra, care sunt familiarizaţi cu teoriile culturale, ştiţi prea bine că se vorbeşte de o modernitate, de o postmodernitate...de un postmodernism...unii dintre autori vorbesc de un post-postmodernism...şi tendinţa generală a acestor categorizări este, de fapt, să surprindă aceste trăsături din ce in ce mai greu de surprins, referitoare la lumea în care trăim. Si s-a scris enorm despre asta; există şi foarte multă liteatură în limba română, sunt cărţi traduse din autorii străini, care au încercat să surprindă, de fapt, ce se-ntâmplă cu lumea în care trăim.

E important să înţelegem acest „înţeles” al lumii în care trăim, pentru că în raport cu ea ne definim o identitate; noi nu putem să fim şi să existăm ca persoană

4

decât în relaţie cu cineva. Nu putem să ne manifestăm o identitate, decât, eventual, în diferenţă cu cineva. Ca să am o identitate, trebuie să sesizez diferenţa cu cineva în raport cu care eu sunt diferit şi aceasta este identitatea mea. Ori lumea în care trăim are un chip, care fuge de pe-o zi pe alta: e foarte greu de surprins. Spre exemplu, cineva(o să fac abstracţie de nume, ca să simplificăm mesajul) a spus că una din caracteristicile timpului nostru sau una din caracteristicile culturale ale postmodernităţii este că nu suportă nicio caracteristică. E ceva foarte greu de surprins. E-o lume greu de fixat. De regulă un balaur pe care vrei să-l învingi caută să-l descoperi, să vezi unde-i coada şi unde-i capul...ca să ştii ce să tai. E foarte greu să lupţi cu cineva care n-are nicio identitate. Când cineva spune că are un mesaj, poţi să-l deconstruieşti; faci o analiză critică a lui şi vezi unde-i sunt resorturile, trebuie desfiinţat şi trebuie păstrat şi potrivit căror argumente ceva merge si ceva nu merge. Dar în condiţiile în care o societate sau o cultură este atât de diformă, încât nu are structură, nu are nicio zisă, care să o caracterizeze, nu are nicio etichetă potrivită care putem să o punem peste ea, e foarte dificil să mă lupt cu ea, sau departe de orice intenţie războinică, să mă definesc pur şi simplu în ea şi în raport cu ea.

De asta, mulţi dintre autorii, care-au încercat să caracterizeze lumea de astăzi, au spus că e foarte dificil ca ceva să fie surprins în ea ceva specific şi că ceea ce vedem de fapt, este absenţa caracteristicilor pe care societăţile din urmă le-au avut în istorie. Acest postmodenism sau această postmodernitate înseamnă o post-modernitate, o ruptură totală cu ceea ce a reprezentat modernitatea. E important să spunem acest lucru, pentru că mai există un gând, care ar trebui spus în acest preambul: modernitatea a reprezentat un spaţiu cultural unde creştinii şi-au definit foarte greu identitatea. Şi există foarte multe argumente de ordin cultural pe care le putem invoca aici. Creştinii şi-au găsit foarte greu un loc în modernitate. Modernitatea nu mai este o lume, care să aibă un chip creştin; are foarte puţine trăsături de ordin creştin, deşi are instrumente care o pot face sa fie mai creştină decât în trecut. În modernitate s-au descoperit mijloacele de comunicare, mijloacele de transport; şi tot în modernitate există enorm de mult potenţial în a face bine altora, spre exemplu. Dar modernitatea nu le-a folosit în a încreştina lumea, deşi a avut această şansă. Prin mijloacele de comunicare în masă, noi putem face o lume mai bună; prin mijloacele de transport...putem face o lume mai bună. Astăzi, în lume există un miliard de creştini, care se revendică de la mesajul lui Hristos; în Africa sunt mai puţini săraci. Acolo, anual, zeci de mii de persoane mor de foame. Din Germania în Africa sunt două ore de mers cu avionul. Dacă cineva ia nişte alimente, care a doua zi expiră în magazinele din Germania şi care, oricum sunt distruse, şi le urcă într-un avion şi merge doua ore şi le paraşutează în Africa, acolo sunt oameni salvaţi de la moarte. Şi, deşi sunt un miliard de creştini în lume, faptele bune nu sunt făcute la nivelul instrumentelor pe care le avem. Am putea ajuta lumea enorm, daca am folosi actual.

5

Tipul acesta de cultură şi de.... este specific modernităţii. ... Există foarte mulţi gânditori, care au vorbit despre asta, au sesizat câteva caracteristii prin care modernitatea s-a manifestat: dezvoltarea tehnologică ar fi unul dintre ele, ruptura dintre spaţiul familial şi spaţiul profesional este altul. Oamenii au un comportament diferenţiat, spune Max Weber. Spun că într-un fel se comportă acasă, într-un alt fel se comportă la servici. Acasă îşi cultivă relaţiile emoţionale, afective: iubirea, dragostea faţă de oameni, pentru că acolo au de-a face cu semenii lor. La serviciu au un alt spirit: de afacerist, nu trebuie să fii milostiv, trebuie să-ţi iasă afacerea. Această ruptură între spaţiul familial şi cel profesional, Weber o subliniază ca fiind una din caracteristicile modernităţii. Există nenumărate alte caracteristici. Si interesant este că în post-modernitate, lumea în care noi trăim asăzi, nici măcar aceste trăsături cât de cât inteligibile ale timpului şi ale culturii în care trăim nu mai pot fi surprinse aşa de uşor. Şi-atunci, în raport cu aceasta cultură, care se mişcă, care este foarte diversă, e foarte dificil să ne afirmam identitatea, într-un fel consistent.

Am adus câteva cărţi aici, care încearcă să surprindă câteva lucruri cu privire la modernitate, la postmodernitate sau la postmodernism- există şi aici diferenţe; am putea intra în detalii, dar cred că nu toate sunt semnificative pentru tema din seara asta. Doar câteva caracteristici, care să descrie felul lumii în care noi trăim...ca dupa aceea, să sesizăm că există o reală dificultate în a ne defini ca persoane într-o astfel de cultura.

Una din caracteristicile societăţii noastre este hiper- sau super- sau turbo-producţia. Se produce enorm de mult. Ştiinţa şi tehnologia au oferit lumii contemporane enorm de multe oportunităţi şi foarte multe şanse iar lumea le-a exploatat la maximum şi-a ajuns să producă enorm. Se produce foarte mult prin industrie şi tehnologie. N-o să intru în detalii, pentru că este doar un preambul la ceea ce noi vrem să abordăm în seara asta, dar aş dori să spun câteva lucruri despre producţie, tocmai ca să încercăm să înţelegem până unde a ajuns, de fapt, ideea de produs şi de producţie pe scară largă. Există câteva statistici, care arată că, spre exemplu, în industria de autoturisme. În 1970 o întreprindere, nu ne interesează firma, producea 4 tipuri de autoturisme, iar în 1984 aceeaşi întreprindere produce 200.000 de tipuri diferite de autoturisme. 200.000 de tipuri, nu 200.000 de bucăţi! Sunt 200.000 de tipuri diferite de maşini! Deci este o exagerată producţie, care exploatează resursele umane şi care nu pune stavilă deloc ideei de consum, ci exagerează din ce în ce mai mult acest comportament.

În 1970, o firmă de pantofi făcea 500-600 de produse, 500-600 de bucăţi de adidaşi, să zicem, sau de pantofi- în trei sau patru feluri: erau cu un anumit model, cu un alt model, cu limbă mai mare, cu limbă mai mică, să zicem. Astăzi, aceeaşi firmă produce 600-700 de tipuri diferite de pantofi şi milioane de bucăţi. Tipul acesta de

6

exagerare a diversitaţii modelelor, a etichetelor, a dus la exagerarea producţiei, la apariţiei unui chip al abundenţei. Trăim într-o lume de o abundenţă, copleşitoare, în care există milioane de produse pe gustul fiecăruia, mii de etichete, sute de mii de tipuri de produse, unele, care se adresează unora, altele, care se adresează altora. În 1960, o familie, spre exemplu, primea 1000-1600 de clipuri publicitare pe zi prin intermediul televiziunii. Astăzi, producţia de clipuri publicitare a crescut de câteva sute ori. Numai în România sunt mai multe zeci de canale de televiziune, locale şi naţionale. Pe fiecare canal există sute de minute de reclame pe săptămână. Zeci de produse, milioane de dolari cheltuiţi în reclamele publicitare; toate se adresează conştiinţei noastre, ochiului nostru, care reţine într-un fel sau altul, sute de mii de imagini pe zi. Reclamele au pătruns şi în autobuze, au cucerit şi strada, prin panourile publicitare. Există o tendinţă expansionistă a pieţei, care vrea să ne confişte tot spaţiul intim şi tot timpul individual. Nici în autobuz nu ne mai putem gândi la noi înşine, pentru că există un ecran pe care rulează o reclamă publicitară! Şi acest excedent al imaginii, de fapt, ne confiscă o foarte mare parte din timp. Şi, aşa cum spunea un alt teoretician al postmodernismului, una din trăsăturile culturii contemporane este un puternic deficit de reflecţie cu privire la sine şi la propriul rost. Oamenii nu mai au timp şi nu mai au energie psihică să se gândească la ei înşişi, la ce fac ei în timpul zilei. Atenţie! Nu la identitatea lor, asta-i mult mai mult. Ei n-au timp să se gândească la ei înşişi. Şi nu este doar un deficit de atenţie cu privire la ei înşişi, este un deficit de atenţie şi de reflecţie cu privire la rostul familiei. Nici familia nu mai judecă şi evaluează lucrurile ei, realizările ei, realizările de ordin cultural, financiar, planurile pe termen lung, educaţia copilului. Astea nu mai sunt subiecte de reflecţie pe agenda familiei, care este extrem de mult consumată între serviciu şi divertisment; serviciul, un mare consumator psihologic, tensionant, stresant, obositor, epuizant şi divertismentul, ca o necesitate de recreere, relaxare şi de încărcare energetică pentru o altă zi de serviciu. Şi în acest pachet divertisment-responsabilităţi de servici, familiile nu mai reuşesc să reflecteze cu privire la planurile lor, la destinaţia lor, la educaţia copilului, la starea lor spirituală, la starea lor culturală...Şi singura formă de petrecere a timpului liber, mai consistentă, este, de fapt, divertismentul.

Există un mare deficit de reflecţie şi cu privire la comunitate şi la rostul comunităţii. Dacă avem o mare problemă cu deficitul de reflecţie personală, există un deficit şi mai mare cu privire la rostul comunităţii. Oamenii comunităţilor nu se mai întâlnesc ca să reflecteze cu privire la rostul ei, cu privire la faptele ei. De fapt, faptele unei comunităţi aproape că nici nu există. Există câţiva „gardieni ai comunităţii”, asociaţiile nonguvernamentale din spaţiul civic, asociaţiile civice, de fapt, care fac activităţi pentru comunităţi şi în numele comunităţii, dar, de fapt, comunitatea se întâlneşte numai prin reprezentanţi, ei nu se întâlnesc toţi să discute despre ceva...Şi majoritatea celor care lucrează în proiectele de dezvoltare comunitară ştiu cât este de greu pentru cineva din afară să coboare într-o comunitate şi să-i scoată pe oameni din

7

casă, în numele unui ideal, care-i interesează pe ei, nu pe cei care vin acolo. Pentru că oamenii nu mai reflctează nici la comunitate şi nici măcar la rostul ei- cel de pe-o zi pe alta, nicidecum la identitatea ei în istorie...sau în spaţiu cultural- asta-i ceva foarte complicat, pentru că necesită mai mult timp.

Nu există sau există un mare deficit de reflecţie cu privire la rostul unei naţiuni. Dacă ne uităm în discursurile politice, multe din teoriile postmodernităţii vorbesc despre absenţa naţiunii din discursul politic. Oamenii nu se mai revendică...ca aparţinândunei naţiuni, ci se revendică...ca aparţinând unui grup, unei categorii sociale, eventual unei corporaţii transnaţională, care excede, depăşeşte naţiunea; e mai importantă decât naţiunea, în ordinea experienţei lui directe. Şi-atunci, şi în chestiunea naţiunii există un mare deficit. Astăzi vorbesc despre naţiune numai extremiştii; foarte rar se mai vorbeşte despre ceea ce se spunea curent în spaţiul răsăritean, că naţiunile au un rost în istorie şi că neamurile vor fi chemate la judecată cu toate împreună; Sfântul Maxim Mărturisitorul spune la un momentat dat: fiecare om se naşte in locul, în timpul şi în naţiunea unde este maxim folositor. Asta înseamnă că Dumnezeu nu ne rânduieşte să ne naştem într-o ţară, care n-are nicio legătură cu darurile noastre. De asta vorbesc şi psihologii: există un ethos, care pătrunde în psihic prin părinţi; faptul că şapte ani de-acasă trăiesc într-o cultură se impregnează în mine, într-o manieră pe care eu n-o pot controla. Orice-aş face mai târziu, există mecanisme şi resorturi, care se declanşează potrivit acestui prim dat în primul timp al educaţiei, în primii şapte-opt-zece ani de viaţă, în interiorul unei familii şi-a unei culturi.

Limba pe care o vorbesc, cântecele pe care le ascult se impregnează în structurile mele psihologia chiar date de ordin neuroştiinţific, arată cât de mult este schimbat omul de ceea ce face în mod inconştient şi nesemnificativ-(crede el)...Lucrurile mici ne zidesc într-o manieră surprinzătoare. Muzica pe care-o ascultăm, timpul pe care-l petrecem cu prietenii, tipul de comunicare pe care-l dezvoltăm, cuvintele pe care le folosim- toate lucrurile astea ne zidesc într-un fel foarte interesant şi foarte sigur. Noi...foarte puţin timp, de fapt, -şi psihologia confirmă asta, suntem cu adevărat conştienţi de noi înşine, cu trecutul nostru, cu prezentul nostru, cu potenţialul nostru şi cu vulnerabilităţile noastre. Foarte mare parte a timpului nostru, dacă nu toată viaţa, trecem de pe-o zi pe alta, supravieţuim la limita unei conştiinţe foarte superficiale. Acest tip de viaţă, l-a amendat Heidegger, când a spus că doreşte, speră într-o ieşire a fiinţei din uitare; fiinţa a intrat într-o uitare...de sine; oamenii nu mai gândesc cu privire la ei inşişi, nu mai reflectează cu privire la ei înşişi. Există deci şi un deficit de reflecţie la nivel personal, şi un deficit de reflecţie la nivel familial, un altul de reflecţie la nivel comunitar dar şi la nivel naţional,

Mai există un deficit de reflecţie: la nivel global. Uitaţi-vă cum se dezvoltă industria, în ce stadiu a ajuns cosumul de resurse, tulburarea echilibrului ecologic...s-a generalizat, de fapt, supraconsumul. Şi multe dintre minţile, care mai au cât de cât sensibilitate pentru natură, avertizează asupra faptului că lumea intră într-o perioadă

8

de autodistrucţie iminentă şi ireversibilă, dacă lucrurile nu sunt oprite din timp. Oricum s-a ajuns foarte departe, având în vedere pretenţiile civilaţiei contemporane, că este una raţională sau pretenţiile oamenilor de ştiinţă că sunt raţionali...Pentru că şi cei care sunt politicieni şi iau decizii, au trecut prin şcoli şi au învăţat ştiinţă; dar învăţătura din şcoală şi licenţa de la o facultate nu este o dovadă că oamenii sunt raţionali, în sensul latin al termenului(ratio in latină înseamnă măsură, să avem măsură, să ştim când să ne oprim). Or şi la nivel global există un deficit de reflecţie; şi asta complică şi mau mult lucrurile. Acestea sunt argumentele pentru care, a reflecta cu privire la identitate poate fi o chestiune foarte complicată astăzi.

Dacă ar fi numai asta, poate n-ar fi aşa greu; dar lumea ne mai dă ceva, ne mai complică existenţa cu altceva. Pe de-o parte ne ia acest timp al reflecţiei... Suntem fiinţe vulnerabile. E greu. Trebuie să mergi cu ochii închişi în tramvai şi cu dopuri în urechi. Eventual; să nu vezi nimic pe stradă ca să te poţi gândi la tine însuţi: pentru că pe ambele nu le poţi face în acelaşi timp. Neuroştiinţele dovedesc că oamenii nu pot să performeze două tipuri de activităţi în acelaşi timp, şi în anumite situaţii nici măcar succesiv! Oamenii care se specializează pe prelucrat senzaţii şi percepţii nu mai au abilitatea să gândească imeidat la ei înşişi. E un autohandicap pe care şi-l fac prin dezvoltarea excesivă a unei expertize.

De fapt, orice expertiză creează un handicap. Vreau să mă dezvolt în a asculta foarte multă muzică şi să-mi fac o cultură sistematică în muzică sau în cultura video..şi să privesc foarte multe filme- este un tip de expertiză pe care vreau să mi-l cultiv. Foarte bine! Dar e un tip de expertiză care îmi poate afecta capacitatea de a reflecta cu privire la mine însumi. Şi asta a spus şi literatura patristică; Sfinţii Părinţi aveau un foarte mare control asupra senzaţiilor şi percepţiilor asupra cărora reflectau şi-asupra cărora se-ncredinţau; nu făceau chiar orice. Deci, în afară de această expunere totală a lumii, invitaţia ei prin sute de imagini şi prin sute de stimuli...care ne răpeşte timpul de reflecţie interioară, există, o altă provocare care vine tot din partea lumii şi care este o expertizare, o invitaţie spre a trăi viaţa mai mult senzorial, decât cognitiv. Dacă lumea ne-ar dezvolta capacităţile cognitive, adică ale cunoaşterii raţionale, tot ar fi ceva. Pitagora, spre exemplu, în şcolile tradiţionale de filosofie, cerea exerciţii ale minţii pentru cei care voiau să se desăvârşească pe calea filosofiei, O minte foarte încercată, care ştie să spargă lucrurile şi să vadă iluziile şi să le îndepărteze şi să vadă lucrurile bune şi să le păstreze, e o minte câştigată. Ar fi bine dacă am trăi într-o astfel de lume, dar lumea nu numai că nu ne dezvoltă capacităţile cognitive şi ne consumă timpul de reflecţie, lumea ne invită la senzaţii, la percepţii, la lucruri „dulci”, foarte îmbietoare, foarte seducătoare dar goala de sens.

Există psihologi şi cercetători din teoria culturii care se uită la lumea de astăzi şi descoperă caracteristici foarte interesante. Am mai invocat cu alte ocazii texte care caracterizează, spre exemplu, consumul sau divertismentul (înţelegeţi prin divertisment tot ceea ce poate face un om în timpul liber)...ca liturghie; divertismentul

9

este o liturghie a omului contemporan. Ce face omul într-un spaţiu eclesial în răsărit? Merge într-un loc unde sunt şi alţi semeni; asta se întâmplă şi în corul divertismentului nu există oameni care să consume divertismentul singuri; majoritatea îl consumă împreună cu cineva. Ce mai face omul când se duce la liturghie? Cântă. Există o bogăţie de senzaţii care copleşesc simţurile: vede icoane, aude muzică, simte mirosul de tămâie şi are împreună cu el oameni care trăiesc acelaşi lucru; trăieşte o bucurie împărtăşită şi de alţii. Există o observaţie foarte interesantă pe care o fac Sfinţii Părinţi cu privire la bucurie. Împărtăşită, bucuria se înmulţeşte iar tristeţea se împuţinează. Asta-i foarte interesant; asta înseamnă că noi fiinţial suntem pregătiţi să ne-mpărtăşim bucuriile şi să ne-mpărtăşim suferinţele, pentru că, inclusiv psihologic, asta se dovedeşte de ajutor...că bucuriile cresc şi suferinţele se împuţinează; deci nu-i o întâmplare că oamenii simt nevoia să comunice despre acestea.

În lumea în care trăim, oamenii merg în spaţiile de divertisment, sunt împreună cu alţii, ascultă muzică, simt un ambient plăcut, văd lumini şi există o bucurie trăită împreună cu celălalt şi un fel de consacrare a unui timp prezent; ora aceea pe care cineva o petrece într-un spaţiu de divertisment este o oră care seamănă foarte mult cu ora liturghiei. Oamenii se întorc de la cumpărături şi vorbesc despre asta ca despre un refreshement –ceva proaspăt: mă simt foarte bine, am cumpărat ceva, ne-am înnoit garderoba... este un soi de simbol care arată că oamenii simt nevoia, totuşi, să se înnoiască... Părinţii văd dorinţa de achiziţii vestimentare ca un semn a ceea ce ne-a mai rămas din deprinderea omului de a se înnoi interior. Faptul că trupul îmbătrâneşte pe parcursul vieţii noastre arată că nu el trebuie înnoit...cu etichete. Cel ce se poate înnoi perpetuu, chiar dacă trupul îmbătrâneşte, e sufletul; dar oamenii nu lucrează la înnoirea sufletului, pentru că e un tip, de activitate care necesită foarte multă concentrare şi care, în lumea de astăzi este mai greu posibilă...tocmai din cauză că ea invită spre senzaţie, spre percepţie, spre gust...dulce, îmbietor.

Acest tip de civilizaţie în care noi trăim este unul în care trebui să ne definim identitatea...şi e foarte greu asta. Şi ştiţi de ce? Pentru că identitatea este una care trebuie lucrată în timp; identitatea unei persoane este dată de apartenenţa fiinţială la unele valori. Entitatea mea nu este dată de limbaj, pentru că sunt oameni care vorbesc aceeaşi limbă cu mine şi cu care nu mă-nţeleg; eu nu-mi găsesc nicio parte din ceea ce ma defineste într-înşii; în multe situaţii nu avem ceva care să ne unească, deci nu neaparat limba îmi dă identitatea. Identitatea nu mi-o dă nici apartenenţa la o istorie, pentru că, iată, istoria poate fi interpretată în mai multe feluri. Dacă chemaţi trei istorici să discute despre acelaşi eveniment, o să vedeţi opinii diferite. Şi-atunci, dacă nici în limbă nu-mi găsesc în mod deplin identitatea, nici în istorie, de unde îmi trag identitatea? Dacă ar fi să răspundem la întrebarea asta şi să ţinem cont de ce am spus până acum, am putea să spunem că oamenii, în general, nu mai reflectează cu privire la identitatea lor astăzi, pentru că datele pe care ei le prelucrează sunt de cu totul alt ordin. Ei prelucrează senzaţii, percepţii, calcule economice, ce facem în weekend, ce

10

tip de divertisment consumăm, dar datele acestea nu le oferă material de lucru pentru obţinerea unei identităţi, decât dacă este o identitate foarte superficială- apartenenţa la un fan-club al trupei de muzică pop...e o identitate, care poate să subziste un timp. Dar ce se-ntâmplă dacă trupa nu mai cântă? Sau dacă scoate un album care nu îmi mai place? O să devin fan al altei trupe. De unde îmi vine identitatea? Ea poate să fie reprezentată la apartenenţa temporară la un set de valori, dar cât timp nu este angajată toată fiinţa în această identitate pe care eu vreau s-o recunosc ca fiind a mea, eu nu mă regăsesc complet într-însa. Pot să spun că ascult muzică şi sunt un fan al unei trupe, dar atunci când mănânc, când dorm, când plâng pentru că prietena mea m-a supărat, mai sunt eu acel fan al trupei ? Este o identitate care apare secvenţial în viaţa noastră: vine trupa, cântă şi pleacă; atunci mă regăsesc în grupul fanilor ei, dar când trupa pleacă, eu îmi reiau viaţa. Nu este o identitate în sens filosofic; pentru că identitatea în sens filosofic trebuie să fie legată intim şi ultim de mine. Identitatea nu-i ceva ce îmbrac şi lepăd. Or ca oamenii să ajungă la această să aibă o identitate cu care să se unească fiinţial, ei trebuie să judece, să reflecteze, să coboare în adâncul fiinţei lor şi să lucreze cu aceste forţe, puteri, facultăţi ale sufletului, care sunt acolo. Dar tipul de viaţă de care vă spuneam nu ne dă voie să facem aşa ceva; e un tip de societate care ne fură tocmai asta.

Noi nu ajungem să mai reflectăm cu privire la noi înşine la faptele pe care le facem astăzi. Câţi dintre noi se pot gândi în fiecare seară la ce-au făcut în timpul zilei? Câţi dintre noi îşi ţin un jurnal foarte strict cu ceea ce fac bun şi ceea ce rău, cu ceea ce puteau face bine? Foarte puţini. Deci noi nu reflectăm la faptele noastre. Cu cât mai puţin reflectăm la ceea ce ar putea să însemne identitatea noastră, cea pe care n-o debarasăm de noi înşine din când în când, ci una cu care să ne unim fiinţial. Caracterizarea lumii acesteia care se grăbeşte foarte tare să consume senzaţii, percepţii, gusturi, plăceri este făcută în una din cărţile lui Gilles Lipoveski, pe care în ultimul timp am tot invocat-o pentru că surprinde foarte bine aceste lucruri. Iată ce spune: „ Epoca răbdării fericite, când experienţa aşteptării era un element al bucuriei, se îndepărtează, lăsând locul unei culturi a nerăbdării şi a satisfacerii imediate a dorinţelor”. Fac o fotografie, o văd, o transmit, o şterg din memoria aparatului. Plăcerea se conjugă aici cu experienţa instantaneităţii. În civilizaţia hipermomentului serviviile livrate în termen de 24 de ore se înmulţesc. Proporţia călătoriilor decise în ultima clipă, ca şi a rezervărilor târzii creşte. Este vremea aşteptării zero, al lui ce vreau, când vreau, unde vreau, pretinzând să obţină totul imediat, în orice zi, în orice moment. În vreme ce ofertele şi cererile în timp real cresc, omul devine alergic la cea mai mică întârziere- devorat cum este de timpul comprimat, de instantaneitate şi de urgenţă. Înverşunarea în a comprima timpul a fost interpretată ca unul din semnele instaurării unei noi condiţii temporale a omului, marcată de sacralizarea prezentului- de un prezent absolut, autosuficient, din ce în ce mai detaşat de trecut şi de viitor.

11

Cum să putem reflecta cu privire la identitatea noastră, la ce ne este fiinţial în noi, dacă noi desfiinţăm trecutul şi viitorul? Este esenţial în spiritualitatea creştină trecutul...şi viitorul. Pentru că în trecut s-a întâmplat Întruparea, în viitor va veni Împărăţia lui Dumnezeu şi Judecata. Sfinţii Părinţi se gândesc la moarte ca să poată trăi viaţa cum trebuie. Şi moartea nu-i acum, e în viitor; nu-i un fapt petrecut deja, ca să fie în trecut; e ceea ce urmează să fie. Ei nu se gândesc doar la ce fac acum; ei se gândesc la ceea ce urmează să le spună Dumnezeu la Judecată despre fapta lor. Deci identitatea, din perspectivă răsăriteană este una care înghite şi trecutul, şi viitorul. Asumă toate greşelile din trecut cineva care lucreză smerita cugetare, gândindu-se la ce a făcut rău şi reamintindu-şi ce a făcut rău, chiar dacă lucrurile au fost iertate deja...ca să nu uite cât de vulnerabilă este fiinţa umană; faptul că am greşit este mai reprezentativ pentru mine, decât faptul că am fost iertat. E bine că am fost iertat, dar nu este măsura şi meritul meu; e meritul Lui Dumnezeu că a făcut asta. Lui trebuie să-i mulţumesc; dar îmi pomenesc în continuare greşelile ca să nu uit că sunt forte vulnerabil şi pot pierde lupta oricând, şi ca şă înţeleg că îmi este salvatoare dragostea Lui.

Or, asumarea unei identităţi presupune această comprimare: aducerea trecutului în prezent, ca să-l fac ca unul care s-a petrecut alaltăieri...şi pot cădea din nou în acel păcat...sau ieri mi-a făcut bine Domnul, nu acum vreo zece ani; pentru că, de fapt, îmi face bine în fiecare secundă...Dar şi amintirea, pomenirea foarte frecventă a viitorului, pentru că în viitor este Judecata, izbăvirea şi toate celelalte. Şi un om care sacralizează prezentul nu are nici viitor, nici trecut. Un om care trăieşte numai în prezent poate avea identitate? El aproape că nici nume nu are, pentru că şi numele presupune o taină a persoanei, un om care a acumulat o anumită experienţă. Or, omul contemporan nu se gândeşte la trecut şi la viitor: el sacralizează prezentul. El nu se mai gândeşte ce va fi mâine sau la ce-a făcut ieri rău; lasă asta în seama altora. Şi-atunci trăieşte prezentul foarte intens. Tipul ăsta de civilizaţie în care trăim sacralizarea prezentului este un tip de civilizaţie în care noi, ca tineri, ne descoperim foarte greu identitatea.

Pe de altă parte, societatea de consum a descătuşat forţele oamenilor orientaţi spre divertisment atât de tare, încât nici religia- mai ales religia din spaţiile capitaliste, n-a reuşit să le ofere ceva în schimb. Şi autorii care vorbesc despre asta- şi Gilles Lipoveski invocă şi acest lucru, vorbesc despre incapacitatea resurselor religioase creştine din spaţiul occidental de a oferi omului o cale consistentă de a se detaşa de această lume, ca să poată privi în interiorul lui şi să recupereze această pierdere de sine, stare în care a ajuns prin intermediul societăţii de consum. Şi el spune aşa: „ Nici chiar religia nu mai constituie un baraj în calea înaintării în lumea consumului. Spre deosebire de trecut, Biserica nu se mai prevalează de noţiunea de păcat de moarte, nu mai exaltă nici ideea de sacrificiu, nici pe aceea de renunţare. Rigorismul şi culpabilizarea s-au atenuat considerabil, ca şi vechile tematici ale

12

suferinţei şi ale mortificării.” Am putea să spunem că e o lume mai pozitivă astăzi: nu mai vorbim de sacrificiu, nu mai vorbim de mortificare, oamenii sunt mai bucuroşi. Am putea să spunem că e chiar mai bine aşa. Ia uitaţi ce spune: „ În vreme ce ideile de plăcere şi de dorinţă sunt din ce în ce mai puţin asociate cu ispitirea, credinţa potrivit căreia oamenii trebuie să-şi poarte crucea pe acest pământ începe să fie eclipsată. Nu e vorba atât de a inculca acceptarea încercărilor, cât de a răspunde decepţiilor aduse de mitologiile laice. Dintr-o religie centrată pe ideea de mântuire în Viaţa de Apoi, creştinismul („apusean” –am spune noi), s-a transformat într-o religie în slujba fericirii pe lumea aceasta, punând accentul pe valorile de solidaritate, de iubire, de armonie, de pace interioară, împlinirea completă a persoanei. Rezultă că suntem nu atât martorii unei reveniri a fenomenului religios, cât a unei reinterpretări globale a creştinismului, care s-a adaptat idealurilor de fericire, hedonism, înflorire a individului, difuzate de capitalismul de consum. Universul consumului n-a însemnat moartea religiei, ci instrumentul adaptării ei la civilizaţia modernă a fericirii terestre”. Asta vrea să spună, de fapt, că, într-o societate a consumului, într-o...rostogolire a poftei „consumeriste”- (înţelegând aici nu un consum pentru cineva care merge să facă piaţa, ci un consum de senzaţii, de percepţii, într-o lume care ne invita să percem, să privim) în această rostogolire culturală spre un hiperconsum, inclusiv valorile creştine au fost „incubate”, au fost consumate şi transformate spre ceva care slujeşte ideea consumului şi ideea fericirii în senzaţii. Şi pentru cei care cunosc teologia nu-i un lucru străin faptul că teologia protestantă a şi spus că prosperitatea este un semn al faptului că Dumnezeu ne iubeşte; Atunci, consumul n-ar fi decât o bucurie a celui care trăieşte într-un univers plin de daruri pe care le primeşte de la Dumnezeu.

Am vrut să spun- (şi există multe texte care vorbesc despre asta), că lumea contemporană are nişte caracteristici care ne fac pe noi să luptăm foarte greu cu ea. Noi, realmente, trebuie să ne poziţionăm împotriva acestei lumi, nu ieşind pe stradă şi manifestând zgomotos- pentru că în general creştinii n-au făcut revoluţie pe orizontală, ci să facem o transformare în noi înşine. Or din punctul ăsta de vedere, lumea pe care noi o traversăm astăzi este una care nu ne ajută să ne edificăm cu privire la noi înşine. Şi-atunci ar trebui să ne poziţionăm altfel faţă de dânsa. Pe de o parte, aceasta este prima din ideile pe care am vrut să vi le spun.

Atunci când vorbim despre identitatea noastră ar trebui să luăm aminte la...ce lume este cea în care ne situăm; pentru că de fiecare dată când facem pace cu lumea pe anumite segmente de realitate, care ne falsifică şi ne înstrăinează faţă de noi înşine, riscăm să nu ne mai regăsim. Ar trebui să facem foarte multe declaraţii de de-solidarizare faţă de lume, ca să ne păstrăm specificul nostru.

13

Dificultatea subiectului din seara asta mai are un punct, şi anume faptul că vorbim despre Tineri şi Ortodoxie. Această temă presupune foarte multe dificultăţi; există deja o tensiune între tineri şi ortodoxie. Există foarte multe texte de specialitate, din medicină, din psihologie care arată faptul că oamenii, la vârsta tinereţii nu sunt prea pregătiţi să primească lucruri pe termen lung, să respecte adevăruri adânci. Oamenii sunt foarte schimbători, sunt foarte vulnerabili. Într-un trup tânăr nici funcţiile biologice nu sunt desăvârşite, în sensul...de a fi ajuns la un echilibru, ci există o fluctuaţie a lor, care îi dau tânărului o anumită tendinţă spre a fi într-un fel astăzi şi spre a fi într-un alt fel mâine, spre a declara astăzi ceva şi spre a se schimba mâine. Tinerii nu şi-au desăvârşit convingerile; sunt într-o căutare permanentă. Şi-atunci când societatea contemporană este una a simţurilor, oamenii reuşesc foarte greu să se definească pe ei înşişi. Dacă un adult care, să zicem, sesizează în lume un monstru care ne poate cuceri într-un mod riscant, şi resping în ceea ce trebuie respins şi luptă pentru o bună cunoaştere de sine, un tânăr oare cum face asta? Este foarte greu să facă asta. De fapt, e aproape imposibil, pentru că vârsta lui este una care nu-i permite să coboare în el însuşi, nici dac-ar sta singur, fără prea mulţi stimuli dinafară. Pentru că el n-a învăţat asta, el nici nu-şi cunoaşte sinele, nu tie cine este. De fapt, el este într-un şantier, el este într-un lucru permanent; el nu şi-a desăvârşit opera –(ca o sculptura), şi nu este în situaţia de a veni în fiecare zi doar să o şteargă de praf ca s-o recunoască; el nici măcar n-a început sculptura. Şi-atunci, de unde să aibă el o identitate pe care s-o păstreze? Or, un suflet de tânăr sau un om care, tânăr fiind, vrea să-şi desăvârşească identitatea într-o lume care-l invită să consume stimuli şi senzaţii, este un tânăr care-şi va desăvârşi identitatea în timpul acestui consum, numai că acest consum al lumii îi alterează şi puterile sufletului şi-i falsifică mult identitatea. Şi-atunci, la sfârşitul acestei experienţe simultane, de a consuma lumea dulce şi de a-mi sculpta statuia identităţii mele, va iaşi ceva foarte diform, amestecat. Un tânăr care se revendică şi de la o anumită identitate, dar este şi fan al nu ştiu cărei trupe, este şi creştin, dar îl contrazice pe nu ştiu care, posteşte, dar, din alte motive- de ordin medical, face şi yoga, că-i sănătos, are şi o viaţă de creştin, el, de fapt, şi-a desăvârşit identitatea, făcând lucruri care ţin de căutarea identităţii de ordin spiritual, dar, în acelaşi timp, şi printr-un consum masiv dintr-o lume care nu este creştină, în cea mai mare parte a ei. E foarte greu să combini două lucruri contradictorii şi să iasă ceva frumos, desăvârşit, foarte armonios. Lucrurile care sunt antitetice nu prea se combină în mod armonios. S-ar putea ca, estetic, să fie un efect: să fac un tablou în alb şi negru şi să iasă; dar să ştiţi că, din punct de vedere moral, filosofic, teologic, dogmatic, epistemologic, binele şi răul nu dau într-o combinaţie lucruri interesante. Dau cel mult minciuni sau jumătăţi de adevăruri, dar nu sunt adevăruri în care să cred în mod fiinţial şi asta să mă transforme într-un mod benefic. Atunci oamenii sunt diformi într-o lume care încearcă să se desăvârşească păstrând şi dintr-o parte, şi din cealaltă către ceva.

14

Deci exisă mai multe dificultăţi- şi-o să le reiau, pentru că acum vreau să mai pomenesc una. Pe de o parte, există o societate a consumului care refuză, ne interzice să ne gândim la noi înşine- unu. Doi: nu ne dezvoltă capacităţile cognitive, ci ne învaţă să fim consumatori de senzaţii, de percepţii, ne dezvoltă o anumită arie din cortex, ne învaţă să fim specialişti în gusturi, în mirosuri, în ritmuri muzicale, în imagini, comparăm efecte speciale din diferite filme, avem tot felul de experienţe artistice. Ne amintim de tot felul de scene din filme, avem o cultură imagistică ieşită din comun. Asta performăm, de fapt, în mare parte din timp. Există statistici aici, în cartea aceasta- statistici care sunt imbatabile, care arată că oamenii consumă 300 de ore de film cinematografic pe an. Nu-i rău asta; n-a zis nimeni despre...cultura cinematografică nu foloseşte, dar la sfârşitul acestei experimente cinematografice- dacă la sfârşitul anului, cineva pune într-un jurnal ce-a învăţat el semnificativ pentru viaţa lui din filmele respective, o să vedeţi că sunt foarte puţine învăţături din prea multe ore de cinematograf. Atunci ne întrebăm dacă nu cumva experienţele respective puteau fi trase dintr-altă parte, într-un mod mai eferent.

Deci, am făcut o recapitulare, pentru că, în afară de aceste lucruri care fac dificilă reflecţia noastră cu privire la identitate, mai avem şi vârsta tânără, care are specificităţile ei; si-n afară de asta, mai există una, şi anume, o societate extrem de bogată-n valori şi care nu presupune şi metode de a le analiza şi de a le valida.

Într-o altă carte- n-am să spun autorii, pentru că vreau să nu complicăm mesajul, se spune-aşa: exista un timp în care existau constrângeri de ordin moral, în perioada Evului Mediu latin, din societatea occidentală, în care Biserica spunea foarte clar ce este bine, ce este rău, iar persoanele care voiau să facă rău...Inchiziţia, în general, a avut o putere foarte mare şi a interzis multe din lucruri. Astăzi, aceste constrângeri ale tradiţiei sunt reduse şi pluralitatea crescândă a contextelor, independente unele de altele, se desfăşoară în viaţa unui om, apărând un număr tot mai mare de oameni, de cuvinte, de valori, de indivizi, de roluri, înzestraţi toţi cu identităţi nestabilite încă sau stabilite doar sumar, confruntaţi astfel cu nevoia de a construi şi de a face diverse alegeri între timp”. Ce vrea să spună acest text? Oamenii nu numai că nu reflectează cu privire la ei înşişi, ca să definească pe ei însăsi şi să consolideze identitatea; între timp mai trebuie să facă şi nişte alegeri- unele dintre ele, chiar existenţiale. Potrivit căror principii le vor face, dacă ei nu ştiu cine sunt? Pentru că în mod normal- sigur, când alegem o pereche de pantofi, ăsta nu-i un lucru reprezentativ pentru identitatea noastra, dar în momentul în care trebuie să alegem, spre exemplu, dacă ne mutăm cu serviciul în Arabia Saudită sau rămânem în România, şi n-avem o identitate spirituală bine definită, s-ar putea să plecăm pentru bani; şi mai târziu, când descoperim că identitate spirituală este importantă, s-o facem într-un mod foarte amestecat şi diform, pentru că am început să consumăm spiritualitate şi să ne punem întrebări de acest gen într-un alt ambient cultural decât

15

acela în care ne-am născut şi rezultatul să fie ceva foarte ciudat. Deci oamenii sunt puşi în faţa unor alegeri consistente, de ordin existenţial; şi astăzi lumea circulă enorm şi se stabileşte cu serviciul în altă parte, se îndrăgosteşte de cineva şi se căsătoreşte cu cineva care vine din altă religie. Cunosc exemple dintre prietenii mei: sunt oameni care s-au căsătorit, au avut şi doi-trei copii, numai că ea era din India, el era din spaţiul creştin. Amândoi erau creştini, că ea era anglicană, dar ea venea, totuşi din India; au crezut că iubirea lor poate depăşi această barieră culturală şi la ei...n-a mers. Există oameni la care merge: eu nu zic că aceste căsătorii mixte nu sunt binevenite, dar vreau să spun că oamenii, mai înainte de a trăi foarte puternic identitatea lor, care poate fi şi spirituală, şi de alt tip, sunt puşi în faţa unor alegeri consistente care le afectează viaţa pe termen lung. Şi atunci, potrivit căror judecăţi şi a căror valori fac aceste hotărâri? Or, asta vrea să spună aici că: e foarte riscant să facem alegeri înainte de a ne defini. Acţiunile ce trebuie alese, acţiunile ce sunt alese dintre altele ce puteau fi alese, dar n-au fost alese, sunt cele care trebuie apreciate, măsurate şi evaluate. Evaluarea reprezintă un element indispensabil al alegerii, al luării unei decizii. E nevoia ce o simt oamenii, ca factorii de decizie-ei înşişi, să reflecteze foarte clar asupra datelot în legătură cu care trebuie să decidă. Odată ce s-a ajuns la evaluare, spune autorul- şi aici este foarte interesant, devine evident că „util” nu este neapărat „bun”, „frumos” nu trebuie neapărat să fie „adevărat”. Odată ce s-a pus problema criteriilor de evaluare, dimensiunile aprecierii încep să se ramifice şi să crească în direcţii tot mai îndepărtate unele de altele. Drumul cel drept, odată unitar şi indivizibil, începe să se despartă în „rezonabil” din punct de vedere economic, „plăcut” din punct de vedere estetic, „corect” din punct de vedere moral. Acţiunile pot fi bune într-un sens, greşite în altul. Care acţiuni trebuie apreciate şi după care criterii? Această carte, scrisă de Sigmund Baumann, care este un celebru profesor de sociologie şi politologie London School of Economies- i-am pomenit numele şi şcoala, ca să mă prevalez de autoritatea lui, arată, de fapt criterii adevărate de judecată cu privire la ce fac ei în următoarea perioadă de timp. Şi când întrebăm pe cineva, cu luciditate, despre un rost anume, el ne va spune că s-ar putea să fie bun, din punct de vedere al utilităţii, dar să nu fie bun din punct de vedere moral, că ai putea sa-l priveşi şi-aşa, dar ai putea să-l priveşti şi-aşa. Şi intrăm într-o criză, pentru că, vis-a-vis de identitate unele lucruri trebuie să fie foarte clare. Când cineva are o identitate foarte bine definită, confuziile valorice nu prin bine deloc. În creştinism, cel puţin în literatura patristică, lucrurile au fost foarte clare: nu există lucruri gri; toate lucrurile din lumea asta sunt bune în esenţă şi pot fi rele, pentru că-s corupte; iar care sunt rele şi sunt corupte nu sunt bune pentru noi şi ar trebui să le elimoinăm. Nu există loc în care Sfinţii Părinţti să scrie undeva: nu ştim dacă ăsta este păcat sau nu. Or, atunci când vine o valoare de genul ăsta, care dintr-o perspectivă s-ar putea să fie bine, dintr-o altă perspectivă s-ar putea să nu fie bine- tipul ăsta de confuzie nu ne consolidează

16

identitatea, chiar ne-o pune într-un pericol serios, dacă ele fac referire la ceea ce identitatea noastră conţine.

Ei bine, am terminat cu dificultăţile...Vreau doar să mai spun trei idei. În consolidarea ideii de libertate pe care tinerii o au şi faptul de a vedea în Ortodoxie o sursă a identităţii lor, există în acelaşi timp, o şansă şi un mare risc pentru tineri. Până acum am vorbit doar de dificultăţile pe care societatea noastră ni le pune stavilă în a ne descoperi identitatea. Şi sunt mai multe decât am zis eu; şi le-am prezentat şi cu nepricepere, pentru că sunt lucruri foarte adânci, care sunt cutremurătoare cu privire la viaţa noastră. Dincolo de lucrurile astea, ar trebui spuse două idei.

În primul rând, ca tineri, există un mare risc în a înţelege Ortodoxia ca identitate şi o să spun imediat de ce, şi există o mare şansă. O să vă rog să îmi permiteţi să termin cu şansa ca să fim optimişti. Riscul în a înţelege Ortodoxia, pentru cei tineri, este superficialitatea. Ortodoxia nu este o sumă de idei, nu este un ritual liturgic, nu este o colecţie de cărţi- Sfânta Scriptură, nu este o colecţie de texte patristice, nu este o sumă de cuvinte cheie şi cu atât mai puţin, o listă de adevăruri dogmatice, spuse în Crez. Ortodoxia este o experienţă eclesială. Două lucruri sunt importante aici: experienţa- şi-am mai spus cu altă ocazie că, nefiind nici sentiment, nici emoţie, experienţa angajează de fapt toate facultăţile- n-o să mai insist acum, dar fapul că este experienţă presupune angajarea tuturor facultăţilor sufleteşti, şi asta este foarte interesant. Când Sfinţii Părinţi au spus de experienţă, au spus un lucru total; din perspectivă umană nu există un tip de situaţie psihologică sau existenţială mai tare ca experienţa, în înţelesul ei religios. Oamenii fac sport cu trupul, am spune noi, şi uneori fac şi cu psihicul, pentru că uneori, ca atlet, trebuie să ştii când trebuie să dai totul. Unii oameni lucrează cu mintea: sunt ingineri şi proiecteză ceva. Toate preocupările umane pe care cineva le are în interiorul unei profesii angajează diferite facultăţi ale sufletului. Când iubim pe cineva, iubim foarte mult cu inima; când îmbrăţişăm pe cineva, îmbrăţişăm cu trupul; când suferim, suferim cu trupul şi cu psihicul. Experienţa religioasă este singura care angajeză total toate funcţiile şi facultăţile sufletului nostru. Am spus asta ca să facem distincţia între înţelesul curent al cuvântului „experienţă” şi înţelesul ortodox, adânc, al termenului „experienţă”. Şi am spus-o aici, pentru că am spus că Ortodoxia presupuneun risc pentru cei tineri, inclusiv pentru mine, din cauza faptului că experienţa înseamnă în sens ortodox angajarea totală a fiinţei noastre. Atâta timp cât nu trăim Ortodoxia potrivit tuturor facultăţilor noastre, noi nu putem spune că am descoperit-o, că am înţeles-o şi că o putem asuma ca identitate. Şi ca să dau un mic exemplu despre ce înseamnă experienţă totală, o să spun doar atât: Nicodim Aghioritul vorbea despre importanţa rugăciunii interioare- a Rugaciunii Inimii, şi, când vorbeşte despre Rugăciune Inimii, Nicodim vorbeşte despre faptul că mintea, când se roagă, este ca un om care slujeşte lui Dumnezeu. Un om care slujeşte lui Dumnezeu, potrivit textelor Scripturii şi a textelor patristice, pune la dispoziţia lui Dumnezeu tot ce are; nu slujeşte lui

17

Dumnezeu şi se gândeşte la altceva. Mintea, când slujeşte lui Dumnezeu, pune tot ce are în slujba lui Dumnezeu- toate facultăţile ei, toate puterile ei, toate gândurile ei sunt îndreptate spre El şi spre nimic altceva. Oamenii care se gândesc şi la altceva decât Dumnezeu când se roagă, nu au încă experienţa plenară a Ortodoxiei. Ar putea s-o reducă la citirea cu limba şi cu buzele a unor rugăciuni, dar nu este asta; ea este o experienţă eclezială.

Al doilea cuvânt- „eclesial”, este iarăşi foarte important, pentru că Ortodoxia nu se desăvârşeşte stând acasă şi citind câteva cărţi sau mergând la duhovnic şi-atât, având o viaţă monastică, de anahaoret ascuns pe undeva, printr-o peşteră. Ortodoxia este un angajament existenţial total, în cadrul unei comunităţi rugătoare, care este Biserica. Oamenii sunt în interiorul Bisericii ortodocşi- dacă sunt ortodocşi, sau catolici- dacă sunt catolici, sau protestanţi- dacă sunt protestanţi. Nu pot fi ortodocşi, catolici sau protestanţi în afara Bisericii, pentru că biserica este parte din această Ortodoxie. Cât timp Ortodoxia este doar experienţă si nu este eclesială, nu este Ortodoxie. Deci, pe de-o parte, trebuie să trăim total această experienţă angajând tote puterile sufletului nostru. Împărţiri scolastice spuneau că există voinţă, există intelect, există afect; da, pot fi folosite şi astea, dar există foarte multe alte puteri, inclusiv imaginaţia. Toate ar trebui puse în slujba lui Dumnezeu, iar eclesial, comunitatea este cea în care există şi Hristos, şi îngerii, şi harul care lucrează, şi credincioşii, şi preotul, şi Sfintele Taine pe care Biserica ni le dă. Cele două nu sunt deloc opuse, sunt una şi-aceeaşi. Oamenii care au o experienţă totală a credinţei, nu pot s-o aibă decât în Biserică şi oamenii care trăiesc cu adevărat în Biserică nu pot fi decât angajaţi total în asta. Sfinţii Părinţi au văzut o identitate între experienţă şi eclesial, în sensul teologic al termenului. Şi asta este foarte important pentru noi, pentru căutarea identităţii noastre, pentru că, dacă ar fi să răspundem la întrebarea „Unde-o găsim?”, o găsim în această experienţă eclesială; n-o găsim într-o carte, ci în experienţa eclesială. Nu-i de la noi, ci-i de la această experienţă, pentru că ne înâlnim cu alţii şi ne descoperim. Or, atât de departe au mers cu identifiacrea între experienţă şi eclesial, încât au spus că înăuntrul omului Biserică; noi suntem Biserică înăuntrul nostru. Şi e Biserică şi unde mergem să ne rugăm cu ceilalţi, şi este Biserică şi în Cosmosul întreg, pentru că un cosmos întreg dă slavă lui Dumnezeu-aşa au văzut Părinţii: peste tot au văzut Biserică şi unde nu era, era chemată să devină Biserică. Şi când au vornit de Biserica exterioară, au spus că „peste tot păsările dau slavă lui Dumnezeu”, ele participă la o Liturghie. Raţionalitatea creaţiei slăveşte pe Dumnezeu şi Îl mărturiseşte pe El. Şi noi ştim astăzi în cosmologie, că oriunde ne uităm, recepţionăm o rază de lumină, care ne spune ceva despre Universul în care trăim şi ceea ce spune acea rază de lumină este, fără greşeală, un mesaj despre cum a fost făcută lumea. Şi peste tot este Biserică în afară. Este Biserică în interiorul comunităţii, pentru că acolo e preotul care slujeşte, acolo sunt Tainele Bisericii şi acolo este sursa prin care lumea devine Biserică. De asta preotul, când sfinţeşte apa în ziua Bobotezei, iese în lume şi stropeşte cu

18

aghiazmă toată creaţia şi cântă „În Iordan, botezându-Te, Tu, Doamne...”. Creaţia întreagă este chemată să fie sfinţită. El nu sfinţeşte numai oamenii, sfinţeşte şi animalele şi întreg universul, pentru că Universul este chemat să devină Biserică. Biserica făcută de trupurile noastre şi de preot şi de harisme, de Taine, face din Cosmos o Biserică.

Şi înăuntru avem Biserica. Şi Sfântul Nicodim Aghioritul, care este un Părinte excepţional în tradiţia greacă, vorbeşte despre faptul că mintea omului este preot care slujeşte lui Dumnezeu. Inima omului este Altarul unde se slujeşte lui Dumnezeu. Voinţa omului este cea care trebuie să fie jertfită pentru Dumnezeu şi rugăciunea este tămâia care se înalţă către Dumnezeu, pentru că există o cântare în Psalmi, care spune: „Ca tămâia înaintea Ta, rugăciunea mea.” Deci toate funcţiile trupului şi ale psihicului nostru şi ale sufletului nostru sunt angajate în această experienţă eclesială. Corpul face metanii, vocea cântă, mintea este preot, inima este altar, voinţa este jertfită, rugăciunea este jertfă. Deci n-au văzut nicăieri lucruri care să fie separate de destinaţia lor spre Împărăţia Lui Dumnezeu, lucruri care să n-aibă nicio legătură cu lucrarea Lui Dumnezeu; practic, peste tot au văzut ceva care să fie reprezentativ. De ce? Pentru că lumea e făcută de Dumnezeu şi Dumnezeu n-a făcut lumea cu deşeuri- lucruri bune şi lucruri rele, chestiuni care au ieşit bine şi le păstrez şi chestiuni care au ieşit rele şi le arunc la coş. Dumnezeu a făcut lumea bună, şi dacă a zis că e bună, e bună toată; şi dacă-i bună toată, înseamnă că toată suportă îndumnezeirea, într-un fel sau altul. Deci nimic din ceea ce este în Univers nu rămâne înafara Bisericii, în ultimă instanţă. De asta Otodoxia este experienţă eclesială şi nu doar experienţă, pentru că toate sunt chemate să devină Biserică, iar noi suntem chemaţi să devenim preoţi, indiferent dacă suntem preoţi slujitori sau preoţi neslujitori.

În ultimă instanţă- şi cu asta închei, de ce Ortodoxia este o şansă pentru tineri? Ei bine, sunt foarte multe lucruri de spus aici, mai ales pentru faptul că vă începeţi viaţa: aveţi şansa, pentru că sunteţi la acest început de drum al existenţei dumneavoastră. Dacă vă folosiţi timpul într-un mod autentic şi „forjaţi”, adâncind în dumneavoastră sensul şi identitatea dumneavoastră, e foarte bine, pentru că aveţi din timp posibilitatea să alegeţi această identitate şi s-o cultivaţi. Şi când veţi ajunge la 35-40 de ani şi veţi avea o încercare mare în viaţă, veţi avea o identitate din interiorul căreia vă veţi putea poziţiona şi veţi spune: asta nu accept, identitatea mea, valorile în care cred nu-mi dau voie să fac asta; pentru mine asta este rău, pentru mine asta este bun; la asta nu renunţ cu niciun chip. Şi când veţi ajunge în intersecţiile astea existenţiale, în care va trebui să alegeţi ceva, veţi avea o limpezime suplimentară, pe care un om dintr-un spaţiu cultural fără identitate va fi foarte greu s-o rezolve. Asta e una din şansele pe care le aveţi. A doua şansă ca tineri, cu trimitere la identitatea asta, este felul în care vă puteţi dezvolta dumneavoastra în a câştiga această identitate. Şi ca

19

şi creştini, eu aş spune că există o şansă teribilă, pentru că- am mai spus-o şi cu alte prilejuri, nu există niciun lucru din lumea asta care să fie interesant şi care să nu fie folositor în ordine spirituală. Ăsta este Creştinismul şi din cauza asta este el foarte seducător, cum a spus Rafael Noica, care a trecut cam prin toate curentele creştine până a ajuns la Ortodoxie. E seducător Creştinismul, pentru că nu lasă nimic în afară, nimic omenesc nu lasă nevalorificat; nicio pasiune nu este rea în sine, ea trebuie dozată; şi toate lucrurile pe care le fac oamenii pot să fie sfinţitoare, ajutătoare pentru ei; unii cercetează Universul sau cercetează conştiinţa umană- tot ce fac ei poate să fie o lucrare care să-i ajute să crească interior şi să-şi descopere identitatea lor. Or asta este o şansă pentru dumneavoastră, pentru că, iarăşi, sunteţi la început de drum şi aţi putea să vă dozaţi interesele şi să vă faceţi o ierarhie în pasiuni alegându-le pe cele care vă slujesc identităţile şi limpezirii dumneavoastră ca persoane.

Al doilea lucru care ar trebui spus aici este dragostea, care este foarte importantă. Iubirea este cea specifică acestei vârste. Dragostea este o casă, în care, dacă am intrat, foarte multe din problemele noastre s-au rezolvat. Ea este şi o ispită în acelaşi timp, pentru că putem cădea foarte uşor într-însa. Există nenumărate texte, care vorbesc despre ce potenţial teribil are iubirea în a ne edifica pe noi înşine. Şi aici sunt foarte multe lucruri de spus. Pentru că oamenii, în general, caută în lume lucruri plăcute, lucruri care să fie interesante, lucruri care să fie, eu ştiu, originale, noi, surprinzătoare. Sfântul Maxim Mărturisitorul se uită la toate astea şi spune că niciodată fericirea umană nu va fi mulţumită de ceva ce-o să găsească în lumea asta. Cel mai scump lucru pentru om şi pe care omul doreşte să-l satisfacă în lumea asta, ăsta este: să primească fericire. Or fericirea lui nu poate fi hrănită cu nimic din lumea asta, în sens desăvârşit. El nu se poate odihni în fericirea lui, decât numai în Dumnezeu. Mintea omului are tendinţa să cunoască foarte multe lucruri şi să îmbrăţişeze multe lucruri, să pătrundă în ele şi să le vadă rostul şi sensul. Sfântul Maxim mai spune ceva: că mintea lui niciodată nu se va odihni, decât în Dumnezeu; nici în ea însăşi nu se odihneşte. El spune că mintea, în general, se lipeşte de toate lucrurile şi încearcă să le înţeleagă şi asta-i natura ei: că nu stă niciodată. E mare dificultatea pentru minte să pătrundă în ea însăşi, să-şi vadă firea ei, jucăuşă, lipicioasă, curioasă să-nţeleagă. Dar nu acest lucru este cel mai dificil, spune, nu pătrunderea minţii în ea însăşi este cel mai dificil, ci odihna ei, iar odihna ei este în Dumnezeu. E interesant: când mintea se odihneşte în Dumnezeu, fericirea omului este asigurată, dar nu din lumea asta, ci din el.

Or iubirea este ceea ce noi credem că e o şansă pentru noi, tinerii. Şi eu am zis să pomenesc despre iubire în seara asta, pentru că vârsta aceasta este vârsta iubirii. Oamenii care trăiesc o iubire autentică, chiar dacă sunt departe de Dumnezeu, au o şansă să se apropie; chiar dacă sunt departe de identitatea lor, au o şansă să se apropie de identitatea lor, să-şi definească şi identitatea, şi rostul cu ocazia asta, şi să-şi pătrundă sensul lor adânc- cine sunt eu? Sfântul Maxim spune ce trist este că lumea

20

cunoaşte foarte multe lucruri, despică lucrurile, intră în structura lor, caută foarte multe răspunsuri şi găseşte multe răspunsuri, despre Univers, despre viaţă- un singur lucru nu face omul: nu intră asupra luişi ca să vadă cine este el, să-şi folosească toate competenţele minţii sale ca să intre în sufletul său şi să vadă el cine este. Şi stă toată viaţa şi trăieşte, consumându-şi zilele pe obiectele din jurul lui, luându-le şi despicându-le, şi analizându-le, şi împropriindu-le, şi transformându-le; dar nu-şi folodeşte mintea în a pătrunde cel mai mare mister pe care-l are la dispoziţia simţurilor: chiar el însuşi. Şi noi avem zeci de exemple de cercetători care au luat Nobel în chimie şi care s-au sinucis până la urmă; adică toată cunoaşterea nu le-a folosit; au văzut de multe lucruri interesante, dar până la urmă n-au coborât cu capacitatea minţii lor, cu aceste instrumente teribile de a face distincţii, să intre în ei înşişi şi să se analizeze cu acest potenţial, pentru că mintea lor s-a dezvoltat enorm şi au ajuns cu mintea lor să priceapă foarte multe lucruri şi ce folos, pentru că ei înşişi au rămas necunoscuţi. Or cel mai aproape mister de noi înşine nu este un obiect care este aici, ci este chiar conştiinţa mea- ea este cea mai aproape de centrul atenţiei mele. Or, cum pot să trec cu atenţia mea pe lângă ea şi să mă uit la obiecte? Şi să nu mă uit în mine însumi, să văd cine sunt eu, că misterul de a cunoaşte lumea e mai mare decât orice lucru cunoscut din ea, faptul că pot să cunosc spune ceva spectaculos despre mine. Or psihologii şi neuroştiinţele astăzi spun că creierul este cea mai mare taină şi aşa este: în complexitate este foarte mare, iar neurologii spun că-i mai complex decât tot Universul, deşi din Univers se cunoaşte 5%, creierul uman şi mai puţin cunoscut.

De ce am spus asta? Mă pregătesc să închei(sper să reuşesc). Iubirea este, de fapt, cheia care ne ajută să pătrundem în noi înşine. Iubirea este cea care ne ajută să ne detaşăm de obiecte şi să ne apropiem de subiecte. Iubirea ne învaţă că cel din faţa noastră nu poate fi niciodată asumat ca obiect, ci trebuie să-l iau ca subiect. Şcoala iubirii este prima şcoală în care oamenii învaţă că în afară de obiecte, mai există şi altceva în Univers: subiectele, care nu pot fi tratate niciodată ca obiecte, da’ niciodată! Şi de fiecare dată când tratez un subiect ca obiect, pierd enorm de mult, şi eu, şi din el pierd foarte mult. Şi de asta iubirea, pe care astăzi generaţia tânără o are la dispoziţie, este o şansă extraordinară de a pătrunde un pic din identitatea noastră, de a ne detaşa de lume şi de a ne apropia un pic de acel sine, despre care spuneam la început că este foarte greu accesibil. O relaţie interpersonală cu cineva este o relaţie extraordinară care ne ajută pe noi să ne apropiem de noi înşine, într-un fel. Am câteva texte- şi cu asta o să-l rog pe domnul preşedinte, care este extrem de onest şi de bine educat să mă oprească...Sunt câteva texte care vorbesc despre asta şi o să le dau citire cât pot de încet, dar în acelaşi timp n-o să mai fac digresiuni pe marginea lor, ca să vă las însuşi textul să vorbească despre asta.

Deci, despre dragoste este vorba:„ Îmi eşti necesar pentru ca să înlocuiesc grija de mine cu grija de tine,

pentru ca să te pun în locul eului meu; atât de intim îmi devii când te iubesc, atât de

21

una cu mine eşti, atât de mult te atrag în centrul existenţei mele, încât îmi substitui eul meu, tu ţii locul eului meu, tu ţii în mine locul persoanei prime, fără a înceta de a fiinţa independent de mine.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că prin iubire, fiecare atrage pe semenul său atât de mult în sine, în intenţiile sale şi-l preferă sieşi, pe cât îl respingea înainte în singurătate. „În iubire, am să-ţi comunic ţie anumite sensuri şi dacă tu asculţi cu înţelegere, câştig şi eu o nouă înţelegere a lor, eu câştig în adâncime, îmi devin transparent mie însumi ca subiect, prin faptul că pătrund în adâncimea subiectului tău sau prin faptul că tu îmi deschizi liber adâncimile mele. Dragostea s-ar realiza atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă, deplină două subiecte. Prin iubire pătrunzi în intimitatea unui semen, în sâmburele fiinţei lui, mai mult decât pătrunzi în fiinţa unui obiect pe care-l asimilezi prin mâncare. Ce e mai mult trupeşte? Să consumi ceva. Când consumi ceva, în fiinţa ta este introdusă fiinţa obiectului pe care l-ai consumat. În iubire, pătrunderea în fiinţa celuilalt e mai tare decât a mânca obiecte- mere sau alimente. Asta înseamnă că iubirea dă o experienţă a intimităţii şi a adâncimii celuilalt care îmi poate sugera adâncimea şă identitatea mea. Dacă n-am descoperit identitatea mea şi am o criză a identităţii...şi asta vreau să vă spun, de aia am citit textul, dacă am o criză de identitate şi n-am unde s-o găsesc, este vremea să mă străduiesc să iubesc pe cineva. Dacă iubesc pe cineva, am şansa să mă apropii de o identitate pe care n-o am eu, dar o descopăr în altcineva, de o profunzime pe care eu n-o ştiu în mine, dar o văd în altul şi învăţând adâncimea lui şi intimitatea lui, încep să mi-o descopăr pe-a mea. Deci iubirea este o deschidere şi o şansă de a ne adânci în identitatea noastră. De aceea iubirea e suprema cale de cunoaştere fără restrângere, nici a libertăţii mele. Nici a libertăţii altuia. Chipul ideal pe care şi-l făureşte despre sine cel ce mă iubeşte, pe baza unor latenţe reale din mine sau din el, sau din amândoi, mă modelează în sensul lui, dar în acelaşi timp, mi-l face pe le mai apropiat şi mă sileşte să mă fac asemenea lui. Iubirea transformă foarte mult. Când iubim oamenii prin dragostea lor noi încercăm inconştient să devenim ceea ce ei ne solicită indirect să devenim prin dragostea lor. Fiecare, când iubeşte pe cineva, îl vede într-un anumit fel; s-ar putea ca el să nu fie aşa, dar dragostea lui îl face atât de angajat, încât îi doreşte celuilalt numai binele şi-l vede pe el într-un fel desăvârşit, dar el nu este aşa şi cel care este iubit simte că el nu este atât de bun, pe cât îl vede cel care-l iubeşte şi se străduieşte să se desăvârşească, ca să nu-i înşele aşteptările. Şi iata cum dragostea de oameni ne schimbă configuraţia noastră psihologică şi raporturile noastre cu noi înşine. Oamenii care nu sunt împăcaţi cu ei înşişi sunt oameni care nu au fost iubiţi, nu sunt oameni care trebuie să înveţe să se iubească pe sine, ci trebuie să descopere oameni care să-i iubească şi din iubirea lor să înveţe ceva bun despre ei. Creştinismul nu spune că oamneii trebuie să se iubească pe ei, în numele unui egoism, ci trebuie să se iubească pe ei aşa cum dragostea altora le descoperă că sunt. Deci iubirea este cea care ne ajută, într-un fel, să ne desăvârşim.

22

Şi, în fine, natura umană îşi regăseşte unitatea care se divizează prin naştere şi se sfârşeşte în păcat. Întâlnirea şi unirea prin iubire a doi oameni care se iubesc este regăsirea naturii umane; după rătăcirea ei în lumea obiectelor, noi găsim natura într- un semen al nostru pe care-l iubim. A propos de identitate, ca să ne găsim identitatea noastră, noi trebuie să iubim pe cineva, că n-o vedem în noi înşine sau o vedem cu mare greu, ci o descoperim într-o relaţie de iubire cu celălalt; celălalt, iubind foarte mult în noi înşine ceva bun, ne ajută să ne descoperim şi pe noi şi, de fapt, să descoperim în noi înşine taina pe care el o ştie şi noi n-o ştim.

În esenţă, şi cu asta închei, avem dificultăţi foarte mari în lumea contemporană de a descoperi, de a desluşi lucrurile care privesc identitatea- şi am arătat câteva din multele probleme pe care societatea noastră ni le pune ca zid în definirea identităţii noastre. Am încercat să arăt că Ortodoxia este complexă şi adâncă şi este foarte riscant pentru noi să încercăm să ne definim Ortodoxia ca identitate, dacă nu avem această experienţă eclesială profundă. Şi am am încercat să arăt că pentru cei care nu reuşesc să-şi definească identitatea şi se simt în criză de rost, să se străduiască să iubească, pentru că vârsta aceasta a tinereţii este o vârstă în care noi simţim puternic necesitatea iubirii. Şi poate că în dragostea pe care o dezvoltăm pentru cineva, cel puţin potrivit Sfinţilor Părinţi, avem o mare şansă să ne descoperim identitatea noastră. Mulţumesc!

Partea a doua a conferinţei

Întrebare: Părinte, da-ţi-ne câteva soluţii pentru a ne detaşa de societatea aceasta; ce ar

trebui să facem noi, tinerii, pentru a ne feri de modul în care ne asaltează lumea aceasta?

Răspuns:Nu sunt soluţiile mele; dacă mergeţi la un părinte îmbunătăţit din viaţa

monahală, vă va spune foarte multe lucruri pe care le putem face pentru a ne lupta cu asta. Dacă veţi citi textele filocalice, veţi vedea că toată Filocalia este, de fapt, strădania omului de a coborî în el însuşi şi de a descoperi acolo prezenţa lui Dumnezeu, care este mai adâncă decât conştiinţa lui proprie. De asta se ocupă viaţa duhovnicească a mănăstirilor. Ceea ce e important de spus şi de precizat aici e un lucru, care pare un amănunt, dar este esenţial, de fapt, este că deprinderea acestei vieţi interiorizate nu este un exerciţiu psihologic, care trebuie repetat în fiecare zi, ci este o creştere duhovnicească a noastră sub asistenţa unei puteri străine de noi înşine: e

23

vorba de har. În spiritualitatea răsăriteană, parcursul interior al omului nu este identic cu ceea ce se întâmplă, de exemplu, în yoga, În yoga, oamenii se mântuiesc ei înşişi pe dânşii, singuri, prin practici. Se vorbeşte adesea de exerciţiu spiritual, în sensul că nişte lucruri care se repetă în mod sistematic, şi aceste exerciţii repetate în mod sistematic configurază, reconfigurează facultăţile sufletului nostru. În spiritualitatea răsăriteană, progresul interior, câştigarea unei limpeziri de ordin interior, coborârea în sine sunt lucruri care se pot face numai sun asistenţa Duhului Sfânt, a Harului. Oamenii care nu cheamă Duhul lui Dumnezeu în coborârea asta în ei înşişi, nu reuşesc să progreseze. Şi din cauza asta simpla lectură a unor cărţi sau ţinerea cu dinţii de un sfat dat de un părinte duhovnic nu este de ajuns; fără o rugăciune, fără o viaţă conectată la Biserică, e imposibil progresul spiritual. Deci indiferent de lucrurile pe care le facem, că sunt, eu ştiu, sfaturi pe care le dă un părinte duhovnic pentru noi, mai în vârstă, sau că există texte din Filocalie la care vrem să medităm în mod sistematic, potrivit experienţei Părinţilor, aceste lucruri sunt imposibil de întrupat, în adevăratul sens al cuvântului, fără experienţa Harului. Dumnezeu ne ajută să ne desoperim pe noi înşine şi Sfântul Macarie Egipteanul, dacă nu mă înşel, o să-l spun şi pe cel de-al doilea- e posibil să fie Marcu Ascetul, a spus „Omule, ştiu că nu ştii să te rogi. Dar roagă-te oricum şi desimea rugăciunii te va aduce în situaţia care Important e să se roage oamenii, să caute şi cred că Dumnezeu îi ajută să descopere pe potriva insistenţei lor de a găsi ceva.

(Cred că cine a întrebat, a întrebat din perspectiva spritualităţii răsăritene, nu din perspectiva unei persoane care vrea să fie neutră de toate religiile şi caută un adevăr; persoana care a întrebat, a întrebat din interiorul Tradiţiei. Cine a ăntrebat, a întrebat nu de căutarea adevărului, ci de căutarea sinelui; din interiorul unei spiritualităţi, nu înafara ei. Sinele îl căutăm în interiorul unui adevăr în care noi credem deja: dacă sunteţi yogin, găsiţi un sine, dacă sunteţi creştin, găsiţi un alt sine.)

Întrebare:Suntem cu toţii de acord că poluăm lumea şi ne vom autodistruge, dar tot

scriem pe hârtie pentru care se taie copacii, şi bem din sticle de plastic biodegradabil în 2000 de ani, folosim celularul, care ne distruge creierul, ţipăm la copiii noştri, deşi ştim că aşa vor ţipa şi ei la noi. Ce este de făcut? Cum să facem primul pas? De unde începem?

Răspuns:Asta-i înfiorător; ceea ce aţi spus este perfect adevărat. Vă recomand să citiţi

o carte, care este în spiritul dumneavoastra: este Gilles Lipoveski, o carte excepţională despre consumerism, în care subliniază asta pe zeci de pagini: faptul că lumea a ajuns într-o situaţie culturală din care nu mai poate ieşi. Şi el deplânge foarte adesea curentele la nivel global, care vorbesc despre asta, şi curentele „eco”, care vorbesc

24

despre „bio-produse”, despre faptul că trebuie să consumăm lucruri care sunt degradabile şi să folosim materii care sunt degradabile. Dar toate, de ce? Ca să salvăm, totuşi, consumul. Deci, pe de-o parte, există această situaţie, sa-i zicem „contrazicătoare”, compromiţătoare, că folosim aceste materiale- chimiştii ştiu că trebui câteva sute de ani, poate chiar mai mult(există unele variante de plastic care se degradează în 800 de ani) şi folosim asta cu constanţă, în mod zilnic. Pe de-o parte, consum, care duce la epuizarea resureselor Planetei şi o formă teribilă de poluare; pe de altă parte, există un alt aspect, al mişcărilor ecologiste care vorebesc despre „bio-produse” şi despre resurse degradabile pe care ar trebui să le folosim în locul lor, dar ca să salvăm consumul, de fapt. Adică, noi, totuşi, am vrea să consumăm în contiunuare la fel de mult şi, pentru ca să nu poluăm natura, ar trebui să consumăm altceva ca să nu degradăm chiar complet ecosistemul. Or, acest autor, şi mulţi alţii(eu l-am citit pe acesta) vorbeşte despre această situaţie compromiţătoare, în care s-a situat lumea şi este un loc în care societatea se pare că nu are soluţii. Oamenii teoreticieni ai „turboconsumului” nu mai văd ce urmează dupa. În anii 70 s-a spus la un moment dat că, după ce oamenii vor consuma, probabil se va ajunge la o anumită uniformizare. Nu există un capăt al turboconsumului al acestei societăţi care consumă într-un mod spiralat. Se ajunge, de fapt, la o epuizare a resurselor şi la o incapacitate de a stopa acest proces.

Statistica arată că, anual, se folosesc 500 de miliarde de pungi; 500 de miliarde de pungi! Anual! E o statistică a producţiei de pungi şi nu face referire deloc la celelalte materiale care folosesc tot plasticul. E foarte greu pentru cineva să ia o măsură care să fie semnificativă; consumul global ar face ca orice decizie locală sau naţională ar face ca orice decizie să fie nesemnificativă. Consumul de plastic este foarte mare la nivel global şi o măsură de asta ar trebui, de fapt, repetată, copiată de toate statele, ca lucrurile să fie semnificative. Problema e că ecologizarea ar trebui privită la pachet cu societatea de consum. Cu adevărat am ajunge într-un loc pozitiv, nu când am schimba materialele cu altele, ci câna am diminua cheful nostru de consum. Or, asta e foarte greu.

Întrebare: Ce rol trebuie să joace pentru un creştin apartenenţa la o naţiune?Răspuns:Este foarte bună întrebarea. De exemplu, americanii care au devenit

ortodocşi au avut o mare dificultate în a resimţi apartenenţa la naţiune; pentru că naţiunea americană nu are un trecut ortodox şi până la urmă, ei au asimilat ortodoxia şi naţiunea lor ca pe o misiune. Ortodocşii americani resimt intenţia, dorinţa, imboldul de a încreştina America, în sensul profund al creştinismului răsăritean. Pentru cineva care se naşte ortodox, într-o naţiune care din istorie s-a definit ca ortodoxă- cum este

25

un ortodox grec sau un ortodox român sau un orodox rus, lucrurile sunt mai consistente. E mai uşor pentru cineva să îmbine ortodoxia şi naţiunea, dacă s-a născut român; pentru că majoritatea lucrurilor semnificative în istoria României le-a făcut Biserica. A făcut, poate, şi multe lucruri pe care astăzi le regretă, dar multe din lucruri- şcoala, primele cărţi publicate, limba, primele traduceri s-au desăvârşit în mănăstiri. Cele mai semnifivative opere arhitecturale, cele mai importante opere de artă, cele mai importante evenimente din istoria neamului au fost călăuzite, dacă nu chiar sprijinite în mod constant, de Biserică-şi noi ştim asta. Şi ştim şi ce-a însemnat renunţarea la Ortodoxie în partea Ardealului, care a fost subjugată ideologic şi religios de auspiciile Imperiului Austro-Ungar. E foarte interesant cum oamenii au lovit în credinţa oamenilor întâi, ca după aceea să pună stăpânire pe resursele economice. Deci Imperiul Austro-Ungar nu şi-a propus să pună stăpânire pe loc şi să-i lase pe oameni cu credinţa; nu, întrucât credinţa era un factor foarte important care trebuia ras, distrus. Generalul Bucov astricat cu tunurile o sută şi ceva de mănăstiri în zona Ardealului; de asta acolo nu sunt mănăstiri: nu pentru că oamenii sunt mai puţin credincioşi, ci pentru că au fost rase complet. De ce au distrus mănăstirile? Călugării erau cu săbii în mâini şi puneau în pericol armatade ocupaţie? Nu, Ortodoxia era o sursă de identitate naţională. Ei voiau să pună stăpânire pe tot teritoriul, şi pe resursele economice, şi pe oameni. Şi-atunci, au amestecat lucrurile şi au lovit unde au considerat că este foarte important; şi într-adevăr, a avut succes demersul, pentru că astăzi vedem că există foarte mulţi oameni care au renunţat să mai fie creştin-ortodocşi.

Pe de altă parte, există şi un risc în a amesteca Ortodoxia cu naţionalismul, pentru că există oameni care nu sunt ortodocşi şi totuşi, sunt români. Ar fi periculos pentru cei care vorbesc despre naţiune să confişte naţiunea de către spiritualitatea ortodoxă. Astăzi, o asemenea gândire este exclusivistă şi nu este de acceptat. Dar un popor care este ortodox ar trebui să se vadă prin faptele lui. Or, noi... e frumos că ne gândim că suntem români şi suntem şi ortodocşi în acelaşi timp, dar să ştiţi că faptele neamului nu sunt chiar aşa. România stă foarte bine în clasamente triste: ţara cu unul din cel mai mare numar de avorturi din Europa, 900.000 de victime ale violenţei domestice, 22 de femei moarte în 2006 din cauza bătăilor soţilor, sute de familii monoparentale, în care părinţii au plecat în străinătate să muncească, copii care se sinucid pentru că au fost abandonaţi. E un tip de comportament al neamului sau, oricum, al unei majorităţi care nu ne arată că am fi şi români, şi ortodocşi, să zicem. Deci ideea de spiritualitate răsăriteană e foarte greu de asimilat; sunt foarte mulţi oamnei care îşi declină identitatea şi spun: sunt român, sunt şi ortodox botezat, dar ei, de fapt, nu trăiesc credinţa autentică. Monahii, care au o viaţă autentică din punct de vedere spiritual, spun că nici în teologia de şcoală nu este teologie ortodoxă autentică. Şi au dreptate: sunt oameni care termină Facultatea de Teologie şi sunt profesori şi încă nu au atins lucrurile esenţiale în spiritualitatea răsăriteană, pentru că e foarte greu

26

să ajungi la desăvârşire în ceea ce a reprezentat 2000 de ani de experienţă interioară. Şi-atunci, e de aşteptat ca oamenii să spună că sunt creştini şi să nu se comporte ca nişte creştini. Si unii se uită, pe bună dreptate, la faptul că...hm...asta este Ortodoxia? Arâtea violuri, atâtea ucideri...nu prea e eficientă credinţa dumneavoastră. Aşa e, sunt lucruri adânci. Mântuitorul a spus asta înaintea noastră; a zis: „Mulţi chemaţi, puţini aleşi”, „Largă este calea, strâmtă este Calea”. Sunt lucruri pe care nu le putem schimba; adică, multe putem face, dar să intrăm în libertatea omului şi să-l constrângem spre valori pozitive, nu se poate. Atunci, avem datoria misionară să facem ceva pentru naţiunea noastră, şi-aici revine, cred răspunsul: e bine să ne simţim ortodocşi într-o naţiune, care este românească şi preponderent ortodoxă, ca să simţim Ortodoxia ca pe o obligaţie interioară de a o adânci pentru noi şi ca pe o datorie misionară de a o vesti altora. Asta trebuie să facem, într-adevăr. Şi un om care adânceşte Răsăritul şi-şi dă seama de valorile lui nu poate sta acasă, pentru că fraţii lui sunt în altă parte. Dacă noi am avea teei fraţi şi toţi trei ar fi în puşcărie, am putea să stăm să ne bucurăm acasă la ziua noastră? Nu. Dacă noi avem fraţi care sunt botezaţi în Biserica noastră şi nu L-au negat pe Dumnezeu-deci n-au provocat o negaţie oficială(„Am ieşit din Biserică, lăsaţi-mă în pace!”)...el nici nu ştie credinţa lui...poate să o refuze, dar nu înainte de o cunoaşte: datoria mea este să mă duc să îi spun cine este el, potrivit istoriei lui. Dacă el refuză, e liber: n-am voie să îl constrâng. Dar ar trebui să îl ajut să îşi cunoască identitatea, şi după ce o cunoaşte şi o refuză, are un anumit drept şi consistenţă să spună nu. Dar dacă n-a cunoscut-o, oare ce refuză? Că nu ştie ce este...

Atunci, datoria noastră ar fi să resimţim în fraţii noştri care nu vin la Biserică ce înseamnă Ortodoxia; sunt oameni care nu ştiu ce identitate au-şi-ar trebui să-i ajutăm, că sunt ai noştri; nu ne putem bucura aşa de viaţa noastră, resimţind mai puţin absenţa frţilor noştri. Ei nu sunt chipul lui Dumnezeu, ei sunt fraţii noştri, pentru că nu-s oameni, ci sunt botezaţi. Un musulman este chipul lui Dumnezeu şi-atât; nu este frate în Domnul, pentru că nu-i botezat în Domnul; dar fratele meu în Domnul ar trebui să nu-mi dea pace să dorm noaptea, să gândesc să fac ceva pentru el. Aici e activitatea misionară pe care ar trebui s-o facă oricine într-o naţiune şi-ar trebui să ne bucurăm de libertatea pe care ne-o dă spaţiul european, de a ne mărturisi credinţa; nu e prozelitism, e mărturisirea credinţei. Când ies homosexualii pe stradă, e prozelitism? Nu. Îşi afirmă identitatea lor; noi nu putem s-o afirmăm pe-a noastră? Eu zic că da. Atunci să facem şi noi ceva...frumos şi să spunem oamenilor ce este Ortodoxia. După ce o cunosc, dacă vor să refuze, chiar nu le mai călcăm pragul, că nu-i bine să mergem cu forţa. Şi Mântuitorul a zis la fel. A zis, în cetăţile care vă refuză, scuturaţi şi praful, adică ne se dă Cuvântul Domnului cu forţa; nu merge, pentru că e libertate. Dacă i-a zis lui Adam „Nu!”, „Nu” a fost; dacă Dumnezeu i-a spus lui Adam „Unde eşti?”, nu ştia unde-i? Ştia, dar Dumnezeu nu poate să facă lucruri pe care eu nu vreau să le fac. Eu nu vreau să mă vezi acuma, m-am ascuns: deci El nu mă vede. Eu nu vreau să

27

cred, nu mai veni la mine. Deci oamenii care L-au refuzat pe Dumnezeu, să-L refuze: au libertatea asta. Dar important e să cunoască înainte de a refuza. Or, ei cunosc? Dacă ei nu ştiu şi eu pot să-i ajut, şi ei mă primesc, atunci pot să le spun: eu nu vreau să el schimb identitatea, vreau doar să le spun cine sunt ei; şi pot după aceea, să refuze, dacă vor.

Cred că în asta constă ideea de a uni Ortodoxia şi cu naţiunea: o anumită atitudine faţă de neamul în care sunt, faţă de cei care sunt fraţi în Domnul cu mine, nu faţă de toată lume. În rest lucrează Harul, oricum lucrează Harul la orice convertire. Dar eu ar trebui să fac ceva.

Întrebare: Există o relaţie între nevoia de cunoaştere a identităţii proprii şi proiecţia

unui ideal în persoana care intervine în viaţa noastră personală sau de care ne îndrăgostim?

Răspuns:Părintele Stăniloae vorbeşte despre faptul că oamenii, când se îndrăgostesc

de cineva, deja o parte din proiectul lor de viaţă se construieşte Nu se poate ca cineva să se îndrăgostească de o persoană care n-are absolut nimic în comun cu ea. E o mare taină iubirea faţă de cineva, pentru că în iubire, noi ne dezvăluim, de fapt, o parte din identitatea noastră pe care noi n-o cunoaştem înainte de a ne îndrăgosti. Asta-i foarte interesant. Părinţii spun: adu-mi pe fata pe care-o iubeşti, ca să văd eu cum e. Vrem să cunoaştem pe cine iubeşte prietenul nostru, pentru că persoana iubită ne dezvăluie o parte din personalitatea lui pe care noi n-o cunoşteam până atunci. Oamenii pe care-i iubim spun ceva despre noi: felul nostru de-a fi, felul nostru de-a simţi, felul nostru în care suntem sensibili. Toate sunt depozitate inconştient în persoana şi reprezentate în mod indirect, de persoana pe care am ales s-o iubim. Şi-atunci când cineva vine şi spune: Asta este prietena mea, de ea sunt îndrăgostit, de fapt, ea este o carte de vizită. Şi se spune foarte adesea asta: prietenii pe care-i faci sunt cărţile tale de vizită. „Spune-mi cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti.” E foarte vechi proverbul. Şi-atunci când avem o problemă de identitate-de asta am şi spus la sfârşit, că era legată iubirea de identitate, foarte mult timp încercăm să ne găsim identitatea singuri. De fapt, mesajul creştin este că noi nu putem să descoperim identitatea noastră, decât în iubire; pentru că teologia nu vorbeşte de indivizi, teologia vorbeşte de persoane. Persoana în greacă înseamnă prosopon; prósopon înseamnă „prosop”, cel cu care mă şterg, dar prosopón înseamnă „pus în faţa mea”, eu am nevoie de relaţie, ca să fiu persoană. Fără relaţie, fără o relaţie angajată din punct de vedere emoţional, eu nu sunt persoană. Şi de asta iubirea e cea care ne dezvăluie o parte din identitatea noastră.

28

Or, în iubire se-amestecă foarte multe lucruri: este şi ceea ce sunt, pentru că nu pot iubi ceva total diferit de mine, dar este şi ceea ce-mi lipseşte, pentru că e ceva complementar mie, e ceva ce-mi lipseşte şi-am găsit în altă parte. Este şi ceea ce sunt, este şi ceea ce vreau să devin. Sunt foarte multe lucruri care se găsesc în dragoste Vă recomand să citiţi cu mare atenţie şi chiar de două ori, dacă puteţi, ultimele două sute de pagini din cartea asta a Părintelui Stăniloae, unde se vorbeşte despre iubirea în doi, nicidecum de iubirea în trei. Nu vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu pentru mine, ci vorbeşte despre iubirea noastră pentru oameni şi felul în care, prin această iubire, creştem şi ajungem la Dumnezeu. Deci iubirea faţă de celălalt este o treaptă necesară în devenirea noastră ca fiinţe religioase- foarte intersant. Şi-atunci identitatea noastră se poate proiecta într-o parte a persoanei pe care-o iubim şi ceea ce iubim, de fapt, să ne avertizeze cu privire la ceea ce vom deveni, performând acestă dragoste. Dacă iubim un idol, spre exemplu, un cântăreţ celebru, cam asta devenim, dacă-l iubim; şi cu cât îl iubim mai mult, cu atât începem să ne apropiem de el, ca model. Dacă iubim un profesor celebru, începem să deprindem din calităţile lui, şi asta nu copiindu-l conştient, ci dezvoltându-ne facultăţile sufletului, într-un fel aproape inconştient, pentru că începem să-l „mâncăm” pe el ca prezenţă spirituală şi începem să devenim ceea ce consumăm. Dacă-L iubim pe Hristos, avem o altă devenire. De asta e foarte important cui dăm dragostea: nu orice dragoste ne deschide spre noi înşine, ci o dragoste autentică, pentru că există şi dragoste păcătoasă, există şi iubire în care cădem. Spre exemplu, există patima, care-l face pe subiect un obiect, când îl transformăm pe celălalt în sursă a plăcerilor noastre. Nu numai pe el îl facem un obiect, dar şi pe noi înşine ne facem un obiect şi reducem capacităţile, şi adâncimea, şi complexitatea fiinţei noastre la un consumator de plăcere. E ca un transformator care ia senzaţii şi le prelucrează intelectual; atât, n-are adâncime, nu poate spune „Nu” la ce vrea trupul. Nu este decât un trup care mişcă, nicidecum un suflet care pune stavilă unui trup care vrea prea multe. Deci această ruptură se organizează şi se definitivează armonic într-o iubire pentru celălalt. Şi dacă iubirea este autentică, iubirea ne deschide spre noi înşine şi ne ajută să ajungem la un ideal. Celălalt, în iubire, ne împinge spre ceea ce vrea el să fim prin iubirea lui, şi ne potenţează, ne împinge, de fapt, spre idealul nostru, spre identiatea noastră şi ne ajută s-o construim-si-o construim numai în relaţie, spune teologia.

Întrebare:În ce măsură se înveşnicesc relaţiile dintre noi în perspectiva vieţii de

dincolo? În ce măsură se păstrează în veşnicie?Răspuns:Părinţii prezintă veşnicia ca pe ceva extrem de pozitiv. Tot ceea ce este bun

în lumea asta se îndumnezeieşte. Nu există nicio religie din lume, în care lumea să fie

29

salvată în felul acesta. Dacă citiţi toată mistica platoniană, neoplatoniană, a lui Plotin, toate strădaniile orientalilor de a face o mistică semnificativă pentru viaţa noastră, trupul şi lumea n-au nicio valoare; nici trupul n-are valoare, nici lumea n-are valoare. Dacă vă uitaţi în spaţiul asiatic, spre exemplu, în religiile orientale, o să vedeţi că lumea materială este sortită păcatului şi pierderii, şi nu este veşnică, şi sufletul se încarnează în această lume ca într-un blestem repetat până se purifică şi când se purifică, nu se mai întrupează. Dacă ne uităm în religiile australe, o să vedem că, deşi natura are o semnificaţie deosebită, ea nu are şanse să se sfinţească într-un fel sau altul. Citiţi-l pe Mircea Eliade şi-o să vedeţi, cu toată autoritatea lui ştiinţifică, echidistanţa sa- şi e bine că a rămas echidistant ca să fie credibil. El a rămas echidistant şi cu toată echidistanţa sa, a recunoscut că singura religie care sfinţeşte lumea până la îndumnezeirea ei este creştinismul. Asta este o nebunie în ordinea logică. Vestea cea mare pentru noi este că noi, oamenii, suntem îndumnezeiţi. Toată tradiţia antică a spus că noi cu adevărat ne putem îndumnezei. Ideea aceasta de îndumnezeire aprope că nu-i nouă; s-au gândit şi platoniştii la ea un pic şi-au spus că mintea este înrudită cu Dumnezeu şi vrea să se întoarcă înapoi la Dumnezeu când moare. Şi această strădanie a minţii de a se întoarce la Dumnezeu este, de fapt, sursa de unde ne vine filosofia, iubirea de frumos, pentru că mintea vrea să se întoarcă înapoi la Dumnezeu. Asta a zis Platon. Creştinii n-au putut să spună asta, pentru că lumea creată-i una, şi lumea necreată este cu totul altceva. Dumnezeu e necreat, lumea este creată-ontologic, epistemologic, logic între creat şi necreat există o prăpastie care nu poate fi trecută niciodată. Şi-atunci, dacă oamenii sunt creaţi şi Dumnezeu este necreat, ce şanse avem noi să ne îndumnezeim? Or, Întruparea Mântuitorului face lucrul acesta posibil. Dar Vestea cea mare este nu numai faptul că noi ne îndumnezeim şi ajungem să ne unim fiinţa noastră cu Necreatul- nu cu Fiinţa Necreatului, ci cu energiile sale. Există foarte multe distincţii de ordin filosofic care ar trebui făcute, dar chiar şi creaţia se îndumnezeieşte, cu toate ale ei; toate raţiunile din creaţie se îndumnezeiesc. Atât de departe au mers Părinţii, încât au încercat să explice de ce trupul, când noi murim, se întoarce în pământ. Ei bine, răspunsul patristic la această întrebare este cu totul surprinzător: avem nevoie, când murim, ca trupul să se întoarcă în pământ şi sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, pentru că trupul sfinţit de suflet în această viaţă religioasă de pe pământ se întoarce în adâncul chimiei lumii, ca s-o sfinţească pe ea. Deci viaţa religioasă a mea, pe care o duc atât timp cât sunt în lume, sfinţeşte sufletul şi sufletul sfinţeşte trupul, pentru că ele sunt unite; şi după aceea, trupul sfinţit din rugăciunile mele îl las în această lume, ca el să intre în chimia ei, ca s-o sfinţească pe dânsa. Şi-atunci, când va veni vremea când toate se vor înnoi, creaţia sfinţită tot de om, chiar şi după moartea omului, se va înnoi. Deci asta arată că, de fapt, în creştinism, nimic din ce a făcut Dumnezeu n-a rămas înafara lucrării Lui; El nu face ceva şi abandonează. Pare că lipseşte din istorie; Nietzsche a spus că a murit- e adevărat, în conştiinţa multora din noi a murit, dar asta este realitatea unei

30

aparenţe, nicidecum aparenţa unei realităţi. Din cauza asta e foarte important să vedem în creştinism şansa asta teribilă de a valoriza complet lumea. Or, din punctul acesta de vedere, cred că răspunsul este evident.

Întrebare:Iubirea îţi oferă identitate. Dacă firea şi oarecare crize conflictuale şi

nervoase strică pacea unei prietenii, iar cei doi se iubesc mult şi vor să se îndrepte, de unde ar trebui să se înceapă? Specific că ambii sunt credincioşi, dar firea şi imprevizibilul sunt cauze ale conflictelor.

Răspuns:Există foarte multe definiţii pe care le dă iubirea şi problema esenţială,

problema noastră existenţială nu este una de ordin cognitiv, cel puţin la vârsta noastră, la vârsta dumneavostră, în special. Pentru cine încă n-a început o poveste de dragoste, care s-a sfârşit cu copii şi are deja o identitate, căutarea acestei identităţi este o mare problemă. Şi există foarte multe încercări ale oamenilor de a surprinde dragostea în esenţa ei, ca să ne limpezim odata pentru totdeauna, să încercăm să descoperim mai uşor iubirea noastră. Noi neştiind ce este dragostea, cum o distingem de celelalte sentimente sau emoţii pasagere? E foarte dificil. Şi-au fost oameni care ani de zile au teoretizat iubirea şi când au descoperit-o, au spus că, oricum este cu totul altceva decât m-am gândit c-ar fi. Pentru că este foarte greu să defineşti o stare de spirit, a cărei experienţă n-ai avut-o; iar când ai cu adevărat o experienţă, este foarte greu s-o defineşti. Pentru că experienţa-i de altă categorie decât limbajul. Noi putem vorbi despre un sentiment pe care-l avem două săptămâni şi să nu-l epuizăm prin limbaj, să mai rămână ceva nespus, pentru cî existenţa e de altă categorie decât limbajul. Limbajul e complet neputincios; sunt etichete pe care le punem, dar noi nu reuşim niciodată prin limbaj, să definim sentimente. Şi-atunci e foarte greu de definit dragostea. Care-i dragostea autentică? Nu ştim care-i dragostea...

Pot să vă spun câteva lucruri despre ce au spus alţii că este dragostea. Dragostea desăvârşită şi dragostea dintre oameni. Spre exemplu, cineva era îndrăgostit foarte tare şi nu se înţelegea cu prietena lui; şi era creştin. Nu se înţelegeau decât rar; mergeau la acelaşi duhovnic, le dădea binecuvântare, trei-patru zile după ce se spovedeau erau îngeraşi. După ce trecea o săptămână, o luau de la capăt: se certau din orice; împărţeau tot ce-aveau şi se certau din toate. Şi-atunci, când a fost întrebată acea persoană ce este iubirea, ea a spus că iubirea adevărată pentru oamnei este să stai răstignit pe cruce şi celălalt să-ţi bată cuie-n palme, şi tu să continui să-l iubeşti autentic. Foarte tare definiţia asta şi foarte riscantă! Pentru că Sfinţii Părinţi spun că atunci când ne căsătorim, luăm cu noi un sprijin în viaţă, nicidecum pe cineva care ne bate cuie-n cruce. Dar ca să păstreze ceea ce iubeşte, a schimbat definiţia iubirii; asta s-a-ntâmplat, de fapt, cu tânărul din povestea noastră. El atât de mult voia să posede

31

ceea ce iubeşte şi să nu piardă ceea ce iubeşte, încât a preferat să schimbe definiţia; de fapt, a dat definiţia iubirii lui ca să-i rămână dragostea. Povestea o ştiu foarte bine, pentru că, întâmplător, este un apropiat de-al meu; mai târziu s-a rupt această prietenie, deşi au avut binecuvântare de două ori de al duhovnic şi părinţii s-au întâlnit să pregătească nunta, nu s-au căsătorit. Era foarte interesant asta, pentru că mai târziu a înţeles că era o lucrare a lui Dumnezeu. Cum să lucreze Dumnezeu într-o prietenie care nu merge? Păi noi am spune, să primească într-o zi un loc de muncă în Hawai şi să nu mai vină vreo zece ani; şi-atunci înţeleg că nu-i prietena mea. Ei, nu-i chiar aşa. Ar trebui şi noi înşine să tragem o concluzie. Dacă merge greu azi, mâine, poimâine, răspoimâine, două-trei săptămâni şi merge bine numai cu forţa, atunci s-ar putea să nu fie o relaţie care să se înţeleagă firesc, să meargă armonios din natura ei, ci am nevoie de o mie de negocieri pentru gesturi mici. Asta înseamnă un consum de energie teribil. Ca să-mi dai o lingură de apă, să-ţi dau o felie de pâine, trebuie să vorbim trei săptămâni. E ineficient aşa ceva. Oamenii care se iubesc, se înţeleg fără să definească prea mult lucrueile, se intuiesc unii pe alţii, vin înaintea lor ceilalţi fără să li se exprime vreo dorinţă. A-l ajuta pe celălalt este o formă de a mă realiza pe mine, este o formă firească de curgere spre celălalt fără niciun menajament, fără nicio oprelişte. Mai târziu, când m-am întâlnit cu acest tânăr, care îmi este un prieten apropiat, avea altă poveste de dragoste şi când l-am întrebat ce este iubirea, mi-a spus că iubirea este atunci, şi-aşa formulat, şi nici nu se poate formula altfel, cu această disonanţă gramaticală...Iubirea este atunci când se-ntâlnesc doi oameni şi se bucură: nici tu cruce, nici tu cuie, s-a schimbat total. Asta era iubirea acuma, căci avea altă dragoste, un alt fel de a iubi. Dacă plecăm de la această iubire, ne putem apropia de ceea ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că dragostea adevărată, iubirea adevărată este acea dispoziţie a omului care preferă pe Dumnezeu oricărei alte creaturi. Asta este dragostea desăvârşită. Asta nu exclude iubirea faţă de oameni, iubirea totală pe care-o avem faţă de soţie sau faţă de mamă; numai că Mântuitorul spune că pe Dumnezeu ar trebui să-L iubim mai mult. De ce? Pentru că celălalt este darul lui; nu pot să iubesc darul mai mult decât pe cel care face darul. Mă uit la soţie sau la prietena mea, văd cât de mult mă ajută, cât de multe lucruri descoperă în mine, lucruri pe care eu nici nu le ştiam, cât de mult mă ajută pe mine, mai mult decât eu am reuşit să mă ajut, cum îmi spune lucruri pe care nici sora mea nu mi le-a zis. Şi-atunci eu văd că ea este o prezenţă realmente ajutătoare. Un om credincios vede în asta darul lui Dumnezeu. De asta Îl iubeşte mai mult pe Dumnezeu decât pe celălalt; nu că l-ar iubi mai puţinpe om, ci-L iubeşte pe Dumnzeu mai mult pentru că ştie că dacă, la un moment dat va avea o problemă de relaţie sau de comunicare cu prietena lui, Dumnezeu este Cel Ce rezolvă lucrurile. De asta s-a spus: Iubiţi pe părinţi, dar pe Mine să Mă iubiţi mai mult! Sau dacă nu-i veţi urî pe părinţi...De fapt, dacă-i vom iubi pe părinţi mai mult, n-o să putem să le facem bine. Trebuie să iubim pe Dunezeu mai mult. Pe părinţi trebuie să-i iubim din tot sufletul

32

nostru, şi pe Dumnezeu mai mult de-atât. Alţii au făcut invers: au zis, pe părinţi nu-i iubesc, pe Dumnezeu trebuie să-l iubesc un pic mai mult...mai scad din iubirea pentru părinţi...un pic...mai jos, mai jos...ca să ajung un pic comparabil cu dragostea faţă de Dumnezeu. De fapt, trebuie să ne străduim pentru oameni să dăm toată dragostea, şi pentru Dumnezeu mai mult. Şi vedeţi că esre o recomandare pozitivă care ne forţează la progres, nu una care să ne stopeze.

Întrebare:Cum să căutăm persoana care să ne iubească? Faptul că nu o găsim e o

dovadă că suntem o persoană pretenţioasă?Răspuns:Singurătatea e un potenţial foarte mare! Dacă sunteţi singuri sau singure şi

n-aţi găsit un om pe care să-l iubiţi, aţi putea să vă pregătiţi în permanenţă pentru a fi într-o zi iubit sau iubită. Singurătatea este o şansă extraordinară de a ne face sistematic curăţenie în viaţă. Când cineva are sufrageria curată, este gata de oaspeţi. Dacă cineva se uită cu atenţie în el însuşi şi descoperă foarte multe probleme, poate să spună la un moment dat: nu sunt încă pregătit să încep o relaţie. Pe de altă parte, psihologii care au studiat viaţa persoanelor singure au observat că majoritatea femeilor şi-a fetelor-şi sunt studii de specialitate, nu ştiu să gestioneze singurătatea ca potenţial. Majoritatea sunt marcate într-un mod destuctiv de singurătate şi iau singurătatea ca pe un semn că ele nu sunt pregătite, nu sunt potrivite, au o problemă, le scade încrederea în ele, nu mai sunt frumoase. Iar bărbaţii care sunt prea mult timp singuri îşi slăbesc apetenţa de a se dărui cuiva şi se obişnuiesc cu o viaţă în care nu mai dau seama nimănui, în care nu le mai programează nimeni nimic, fac ei singuri ceea ce doresc; şi încet-încet această singurătate repetată, sistematică în viaţa noastră ne închide, de fapt, şi ne slăbeşte apetenţele de a dezvolta o relaţie. Atunci, luându-le pe cele două, pe de o parte, singurătatea este un potenţial, pe partea cealaltă există foarte multe riscuri, cei care vorebesc despre socializare şi despre comunicare spun că oamenii ar trebui, în mod normal,- şi asta corespunde foarte bine cu viziunea creştină, până la a veni omul iubit căruia eu să-i dau totul, să facă acest exerciţiu al dăruirii de sine către alţii, să se dăruiască către cunoscuţi, către apropiaţi, să facă exerciţiul acesta al coborârii în ei înşişi şi-n a scoate adevăruri preţioase despre ei înşişi şi de-a le spune altora...cu naturaleţe. Ca să nu rămână obişnuiţi cu închiderea asta în sine şi-atunci, când vine un om pe care-l iubesc să nu-i poată da nimic lui. Atunci, oamenii dacă ar lua relaţiile cu ceilalţi într-un mod foarte serios şi şi-ar asuma amiciţiile, aşa cum sunt ele, şi-ar asuma prieteniile, aşa cum sunt ele, şi ar pune toate resursele lor în aceste relaţii, şi-ar vorbi cu oamenii, şi-ar plânge cu ei, când ei au de plâns, şi şi-ar deschide sufletul către ei, când ei au o problemă, şi i-ar îmbrăţişa, când ceilalţi au nevoie de o îmbrăţişare, s-ar experimenta în acest fel de a iubi oamenii, ar cunoaşte multe personalităţi distincte,

33

şi-ar ajunge la un moment dat să intuiască că un om, după firea lui, are nevoie acum de tăcerea mea, iar alt om are nevoie acum de îmbrăţişarea mea. Şi-ar ajunge să fie familiarizat cu acest fel de a îmbrăţişa şi de-a iubi oamenii. Or, experimentând lucrurile astea foarte mult, el ajunge să-şi descopere propriile lui resorturi, propriile lui vulnerabilităţi şi propriile lui intuiţii, a descoperi ce merge bine la dânsul şi ce merge rău, a descoperi poate că este prea intelectualist şi prea puţin sensibil sau că este prea mult sensibil, sau că plânge exagerat, pentru că toate astea le-ar vedea ajutându-i pe alţii şi alţii, deschişi, la rândul lor, le-ar da semnale: aici n-ai făcut bine, aici să ştii că m-ai supărat un pic. Şi încet-încet învaţă cum să se deschidă şi să fie util oamenilor în general, pe diferite structuri, personalităţi, situaţii de vârstă şi aşa mai departe. Când un asfel de om dezvoltat relaţional şi comunicaţional foarte bine începe să iubească pe cineva, gândiţi-vă ce înseamnă să pună tot arsenalul ăsta de competenţe la dispoziţia unei persoane şi să-şi propună, începând de mâine, să-i facă tot binele din lume. El realmente poate să-l ajute, să-l mântuiască într-un mod foarte practic. Dacă el a ajutat atâta lume şi-a învăţat s-ajute, dacă a plâns cu atâţia oameni şi-a învăţat să plângă, dacă a spus adevărul atât de mult, şi-a învăţat să spună adevărul în aşa fel încât sănu deranjezi pe alţii, când tot arsenalul ăsta îl pune în slujba unui om pe care vrea să-l ajute toată viaţa, eu zic că poate face lucruri extraordinare. Şi după aceea, când îi sunt copiii, această şcoală a copilului este alta, de a cunoaşte fiinţa umană. Şi toate îl ajută încet-încet să cunoască natura omenească, să se apropie de ea şi să vadă ce trebuie să facă, de fapt. E o şcoală a iubirii viaţa, dacă o privim aşa. Şi ne poate învăţa oricine să iubim, şi ne poate pregăti oricine pentru relaţia noastră de iubire pe care visăm s-o avem cândva. De asta, singurătatea n-ar trebui să fie ceva care să ne dăuneze!

Întrebare: Până în momentul întâlnirii persoanei pe care o caut, trebuie să exersăm

lucrul acesta: a dărui cât mai mult pentru ceilalţi. Dar în momentul în care o găseşti pe ea, ce faci, opreşti darul către ceilalţi?

Răspuns:Părinţii s-au gândit şi la asta. Vă recomand pentru „iubire în trei” să citiţi

această carte-„Iubirea în trei”, adică eu, iubitul sau iubita şi celălalt din viaţa mea. Şi despre Domnul, care ar fi a patra prezenţă care ne ajută pe toţi trei să ne iubim cum trebuie. Aici, începând de la pagina 90 până pe la 140 se vorbeşte despre iubirea în trei. Am să vă dau un citat din memorie, ca să vedeţi cam pe unde se situează această dragoste. Părintele Stăniloae povesteşte despre iubirea soţiei faţă de dânsul, iubirea soţului faţă de soţie şi copilul, ca al treilea. Şi străinul, ca al patrulea care intră în această dragoste. Şi spune: mă uit la copil şi văd în ochii lui dragostea mamei lui pentru mine; mă strigă copilul şi simt în chemarea lui chemarea mamei pentru mine şi-n îmbrăţişarea lui simt cum mă îmbrăţişează ea, care mi l-a dăruit ca dar al iubirii

34

noastre. O văd pe ea cum îl iubeşte pe el altfel decât mă iubeşte pe mine şi el îi descoperă ei o faţetă a iubirii ei pe care eu n-am vazut-o niciodată; şi văzând şi această faţetă nouă a iubirii ei pentru altul decât mine, eu o iubesc şi mai mult, pentru că mă surprinde cum poate iubi pe altul. Şi când intră străinul în casa mea, o văd pe dânsa că-l iubeşte pe străin altfel decât pe copil, şi altfel decât pe mine, şi-o iubesc şi mai mult, pentru că acest străin a descoperit în ea un fel de a iubi al ei pe care eu nu-l ştiu şi nu l-am descoperit niciodată. Şi de fapt, fiecare om care intră în viaţa noastră şi pe care-l iubim ne descoperă altceva din noi. Şi fiecare om care este în viaţa noastră este o experienţă irepetabilă, care ne decoperă ceva despre noi înşine pe care numai el poate să-l descopere. De asta, ce trist este când oamenii se şterg unii de alţii şi nu vorbesc despre ei înşişi! Nu se angajează sincer în relaţia cu oamenii; nu stau până noaptea târziu să vorbească despre sufletul lor cu tot felul de necunoscuţi; pentru că asta ar însemna să iubim pe semenii noştri într-un fel; şi angajându-ne în tipul ăsta de relaţie ar fi foarte dureros să-i iubim aşa pe oameni, dar în acelaşi timp ne-ar ajuta teribil să ne cunoaştem faţete din noi înşine pe care nu le ştim. Oamenii se întâlnesc în tren şi vorbesc o dată: este singura dată când se întâlnesc, s-ar putea ca a doua zi unul din ei să moară într-un accident; dacă atunci nu angajăm toată sinceritatea noastră, pierdem ceva ce numai acela putea să ne descopere despre noi. Şi-atunci, orice om care este iubit şi care intră în această dragoste este unul care ne descoperă şi ne dezvoltă pe noi. Asta e iubirea creştină care se deschide spre lume, nicidecum să se consume egoist.

Întrebare: Cum ar trebui să se îmbine în mod armonios în lumea modernă viaţa de

familie cu cea profesională?Răspuns:Am spus de Weber, care a spus că modernitatea a început când oamenii au

separat cele două lucruri, când oamenii se comportă într-un fel în familie şi altfel la servici. Afară sunt afaceri, acasă sunt sentimente bune. În creştinism, acest lucru nu există- creştinismul recomandat de Sfinţii Părinţi. Comunităţile creştine din primele secole aşa trăiau; aveau o viaţă dăruită total, îşi puneau toate averile în comun şi slujeau unii altora. E foarte tare acest model; iar acest model este preluat de mănăstiri; de asta toţi istoriografii bizantini au spus că spiritualitatea răsăriteană a fost salvată de monahism. Dacă Imperiul Bizantin n-ar fi avut monahism ar fi avut mari probleme cu iubirea de arginţi, cu cuceririle imperiale şi aşa mai departe. Monahismul a ţinut strâns înaintea conştiinţei credinciosului faptul că bogăţiile din lumea asta nu contează şi din cauza asta noi trebuie să trăim împreună cu ceilalţi; şi toţi suntem fraţi, suntem fraţi în Domnul, şi-n chilie suntem fraţi, şi-n mănăstire suntem tot fraţi. Familia era una lărgită, nu era o familie de sânge. Or, în parohie, viaţa parohială este o

35

copie a viţii de mănăstire. Părintele este cel care are grijă de suflet din punct de vedere duhovnicesc şi credincioşii sunt fraţi între ei, care se ajută. Şi-n mod firesc şi unele parohii sunt aşa; în Iaşi nu sunt multe, pentru că e foarte greu, e un model foarte greu de urmat. Aşa cum virtuţile sunt greu de urmat la nivelul nostru personal, aşa şi comunitatea creştină este greu de imitat. Şi Părinţii vorbesc despre această dăruire de sine. Or, în parohiile mari şi în care preotul de parohie are o viaţă sfântă, deosebită, când cineva suferă, se duce la dânsul. Familia se deschide. Or, profesia asta este: e cea care ne ajută să ne deschidem, să ne folosim resursele noastre în slujba celuilalt. Organizarea aceasta de şi tip parohial pe care Biserica a promovat-o este una care valorifică asta. Pentru cineva care vrea să se comporte ca familist şi cu familia mare a comunităţii, dacă trăieşte într-o comunitate aşa de bine organizată, simte posibilitatea de a se împărtăşi altora şi de a-i ajuta pe alţii, ca şi cum ar fi familia lui. Dar e o chestiune care este greu de pus în practică şi e nevoie de foarte multe virtuţi şi de foarte multă jertfă. Aşa poate, din perspectiva laicilor, amresimţi: la mine părintele nu prea face; e-adevărat, dar să vedeţi ce greu este de făcut asta. Adică, un părinte care-şi pune viaţa pentru parohia lui pleacă dimineaţa la 5 şi vine seara la 11. Soţia lui nu mai are soţ, copiii lui nu mai au tată. E foarte greu, e o chemare foarte dificilă.

Întrebare: De unde izvorăşte bucuria duhovnicească?Răspuns:Există mai multe bucurii duhovniceşti: există bucuriile duhovniceşti ale

sfaturilor pe care le dau Părinţii, există bucuriile duhovniceşti inexprimabile care vin din experienţele mistice ale descoperirilor Lui Dumnezeu, ale vederii Luminii. Bucuria, în spaţiul răsăritean, n-are margini. Există sfinţi care se bucură în boală şi în suferinţă, şi la vestea că vor muri. Şi-n cele mai groaznice chinuri, toate sunt unite cu bucuria.

Avem o rugăciune în Biserică, care spune: În mormânt cu Trupul(cu referire la Dumnezeu), în iad cu sufletul(cu referire la Hristos, care la Înviere, înainte de Înviere a fost cu Trupul în mormânt şi cu sufletul în iad), în Rai cu tâlharul şi pe Tron cu Dumnezeu Tatăl, toate umplându-le de lumină, Cel ce eşti necuprins. Toate sunt umplute de lumină, nu există experienţă în lumea asta, care să nu fie pozitivă în esenţă. Vedeţi: creştinii au greutăţi în continuare, o viaţă de creştin nu presupune lipsa bolii sau lipsa morţii. Nu: toate câte trage un creştin, trage şi un necredincios. Diferenţa nu este în caltatea vieţii- s-ar putea ca un necredincios să trăiască mai bine, să aibă mai multe lucruri, să fie mai puţin bolnav, să moară mai târziu şi în chinuri mai mici. Diferenţa dintre creţtini şi oamenii ceilalţi este ce semnificaţie vedem noi în suferinţă, ce rost are ea, ce înţeles are pentru mine. Or, înţelesurile sunt mai tari decât conţinuturile. Pentru că Părinţii văd atât de mult

36

iubirea lui Dumnezeu în suferinţă, încât suferinţa nici nu mai contează. Policarp al Smirnei, cînd era chemat să mucenicească pentru Dumnezeu, scria celorlalţi care erau apropiaţi, că vrea să se ducă să fie martir. Şi unii au spus: vom interveni pe lângă autorităţile imperiale ca să nu fii martir, măcar să ai parte de o moarte mai uşoară pentru Dumnezeu- şi vei rămâne martir, dar să nu mori aşa în suferinţe prea mari. Şi el spunea: nu interveniţi, lăsaţi aşa! Pentru că sunt grâul care vrea să se coacă în foc şi să se transforme în pâinea pe care o binecuvintează Dumnezeu; eu sunt ofranda care I se aduce Lui; din cauza faptului că jertfa totală considerată în vremea martirului era viaţa. Atât de mult vreau să mă unesc cu Dumnezeu, încât tot ce mi se cere este irelevant pentru mine ca experienţă, toate chinurile sunt pentru mine irelevante, pentru că adevărul credinţei în Dumnezeu este atât de mare, încât cele ce se văd şi se ating cu mâna sunt pentru mine irelevante şi cele ce nu se văd şi nu se pot atinge sunt mai tari în ordinea adevărului decât cele pe care le văd. Şi-atât de mare era credinţa lor, încât orice, suferinţă, boală, era bucurie. Deci pentru un creştin adevărat nu există lucruri care să nu reprezinte bucurie duhvnicească. Toate sunt bucurie! Aşa cum am spus, „toate umplându-le cu lumină, Cel ce eşti necuprins”.

Întrebare: Deşi cunosc multe lucruri despre Ortodoxie, nu le pot vorbi colegilor mei.

Cum să prind curaj să le vorbesc, căci îmi este milă de ei?Răspuns:Rugaţi-vă pentru dânşii! Nu trebuie să vorbiţi neapărat; trebuie să prindeţi

unmoment potrivit. Nu orice om este pregătit să primească Adevărul. Am mai spus-o, şi e de foarte mare importanţă...ce s-a întâmplat în pilda Mântuitorului- e pildă pentru noi, că, de fapt, aceasta a fost o întâmplare istorică, în care Mântuitorul a încercat să discute cu tânărul bogat care voia să se mântuiască. Nu a insistat pe convertirea lui; l-a lăsat; pentru că i-a spus toate poruncile, tânărul bogat le ştia; i-a spus să mai facă ceva-să vândă toată averea, să lase tot şi să-i urmeze lui, şi asta n-a făcut. Şi nu s-a dus după el; l-a lăsat: nu era pregătit. Nu toţi oamenii sunt pregătiţi. Nu era pregătit. Hristos era Dumnezeu: putea să facă pâine din piatră, putea să treacă prin sufletul lui, putea să-i arate o mie de îngeri; Dumnezeu e Atotputernic. L-a lăsat în pace pe acest tânăr. A plecat acela întristat la casa lui. N-a putut să facă mai mult. Vladimir Losski spune că Dumnezeu atât de mult a iubit libertatea, încât a preferat să piardă creaţia Lui,dar să fie liberă în mod autentic. Putea s-o facă fără libertate şi făcătoare de bine şi-atât. Dar nu era liberă. Era sub demnitatea lui Dumnezeu să facă o lume de roboţei, care să se închine lui Dumnezeu de şapte ori pe zi, când sunt programaţi. El voua liberi să ajungem la El; or, tânărul acesta nu voia, aşa cum Adam în Rai n-a vrut să fie văzut de Dumnezeu

37

şi Dumnezeu nu l-a văzut; a întrebat: Adame, unde eşti?, că nu putea să-l vadă. De ce? Că Adam nu voia să fie văzut. Că nu poate Dumnezeu să intre în intimitatea noastră personală să ne forţeze să facem ceva. Asta nu poate. De ce? Pentru că ne iubeşte! Iubirea autentică asta presupune. Mama poate orice, dar dacă ştie că fiul ei n-o iubeşte, îl lasă să plece; nu poae să-l ţină cu forţa în casă, legat...de pat, poate învaţă s-o iubească pe dânsa. Niciodată! O mamă adevărată...plânge, îi pare rău, dar îl lasă să plece, dacă asta-i libertatea lui. Îi iubeşte mai mult libertatea lui, decât prezenţa lui. Or noi nu suntem aşa, noi iubim altfel. Dumnezeu face aşa: ne respectă libertatea şi ne lasă. Şi-atunci, dacă oamenii nu sunt pregătiţi, nu are rost să încercăm să căutăm să-i convertim. Rânduieşte Dumnezeu lucrurile. Poate într-o zi, când o să fie mai întristat, daca el porneşte discuţia...trebuie să fim foarte siguri că aceste lucruri sunt pregătite. A vorbi despre sfinţenie, despre Dumnezeu sunt lucruri foarte dificile, dunt lucruri care au nevoie de o relaţie mai întâi, după aceea de transmiterea informaţiei. Şi am mai spus asta: în pegagogie se vorbeşte de cele două metode- dacă vreau să transmit o informaţie care n-are relevanţă, pot s-o transmit în absenţa unor relaţii- scriu pe tablă 1 şi cu 1 egal 2, învăţaţi bine, nu, o să vă fure la chioşc. Este o informaţie pe care puteţi prelua fără relaţie. Dacă vreau să vorbesc despre viaţa intimă, despre credinţă, despre argumente, despre lucruri profunde, am nevoie de relaţie; pentru că aici se angajează toate puterile sufletului; omul o să mă întrebe: da tu cine eşti să mă întrebi de viaţa mea religioasă? N-am nicio relaţie cu tine, ăsta-i sufletul meu, tu nu-l cunoşti. Şi-atunci Părinţii spun aşa: ca să puteţi să faceţi ceva semnificativ pentru oameni, iubiţi-i vreo doi ani fără să le cereţi nimic; pentru că asta este o dovadă a faptului că eu nu urmăresc cea cu dragostea mea, eu te iubesc pur şi simplu, că aşa-s eu. Eu trebuie să te iubesc pentru că asta-i definiţia mea. Şi când ei o să vadă că-i iubim fără să le cerem să vină la Biserică sau să citească o carte, o să vadă că-i iubim pur şi simplu pe ei, ca oameni, chiar dacă fac păcate sau au o viaţă mai compromiţătoare. Nu, noi îi iubim şi-atât. Şi când o să vadă dragostea asta care se revarsă fărp niciun argument, se vede că noi iubim „pe bune”. Şi-atunci o să ne dea un credit ma mare, pentru că o să fie convinşi că noi nu vrem să-i facem instrumente, n-avem un plan ascuns cu ei; nu, noi îi iubim pur şi simplu. Şi-atunci o să vină cu încredere la noi şi o să se deschidă sufleteşte. Şi pe măsură ce e sunt pregătiţi, putem să spunem şi mai multe lucruri. Ideea asta de a veni repede în întâmpinarea oamenilor cu ceva bun este un pic grăbită, pentru că cel mai mult putem să ne rugăm, de fapt, pentru dânşii.

38

Întrebare: Spunea o maică: când ai frică de oameni, nu ai frică de Dumnezeu, Este

adevărat? Cum să ne temem de Domnul?Răspuns:Asta-i una din dificultăţile foarte mari pe care le resimte creştinismul.

Vedeţi, noi avem un tip de viaţă foarte concret; noi pipăim obiecte, noi citim cărţi, noi vorbim la telefon- avem experienţe umane cu tot felul de oameni. Când iubim ceva, cunoaştem, întoarcem pe toate feţele. Pe Dumnezeu cine L-a văzut ca să-L poiată iubi în mod autentic? Cine dintre noi a avut experienţa vederii Lui? Sunt foarte puţini sfinţi care au văzut Lumina necreată a lui Dumnezeu şi au putut să-L iubească după ce L-au văzut. Şi atât de puternică a fost credinţa lor, încât erau în stare să moară, numai să se mai arate o dată. Şi avem viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, viaţa Sfântului Siluan Atonitul; erau gata să se sfâşie, numai să li se mai arate o dată. Bucuria pe care au simţit-o când li S-a descoperit Dumnezeu în lumină este ceva care nu se compară cu absolut nimic din lumea asta. Pentru acei oamnei credinţa este mai uşoară. După foarte multe jertfe li S-a descoperit Dumnezeu. Această experienţă intensă nu se mai uită niciodată. V-am zis că există oameni care au un accident de maşină şi-l povestesc ani de zile; şi povestesc după ani de zile cum mirosea acauciuc şi cum s-a spart rezervorul, toate detaliile accidentului de maşină, pentru că a fost o experienţă limită. Dar când cineva vede Lumina necreată sau are o descoperire de la Dumnezeu şi-I aude vocea, oare cât de intensă este experienţa asta? O mai uită cineva? Probabil că nu. Şi din cauza asta cei care au văzut Lumina au disponibilitatea de a se pune complet la dispoziţia lui Dumnezeu, cu toate eforturile posibile. Pentru cei care nu au această experienţă e foarte greu de trăit în această lume, pentru că noi nu-L vedem pe Dumnezeu, nu-L pipăim pe Dumnezeu. Mergem la Biserică şi spunem: aici e pâine şi vin, nu-i Trupul şi Sângele, deşi acolo spune „ Am văzut, am aflat” şi-acolo este Hristos Întreg, Viu, Care priveşte la noi, deci este maximum de coborâre a lui Hristos în lume. Da, da-i nevăzut; eu sunt om cu ochi fizici, eu vreau să pipăi, am spune noi. Acest trup este o piedică în calea noastră, pentru a ne întâlni cu Dumnezeu. Şi Sfinţii Părinţi au cunoscut asta şi au deplâns asta; dar au spus, mai bine că-i aşa, că nu-s pregătit să-L văd; pentru că dacă L-aş vedea, ar fi vai şi-amar de mine; pentru că nu m-aş mai putea iubi, dacă aş vedea atâta Lumină. Când aş simţi cât de mic sunt în raport cu strălucirea lui, m-ar cuprinde deznădejdea că nu pot ajunge la Dânsul. Şi atunci au spus: nu, faptul că Dumnezeu se descoperă treptat este, de fapt, şansa noastră ca prin răbdare să progresăm câte-un pic, câte-un pic; or strădania în lumea asta este să vedem pe Dumnezeu nevăzut. Şi Sfinţii Părinţi spun că trebuie să pomenim numele Lui, să legăm toate lucrurile de numele Lui, să ne unim gândul cu numele Lui, să-L pomenim foarte des, să-L invocăm foarte des şi pomenindu-L şi lipind toate lucrurile din lumea aceasta de Dumnezeu, cu prezenţa

39

Lui. Arătând că în spatele lucrurilor din lumea asta este lucrarea Lui, noi, de fapt, ne sforţăm mintea să-şi amintească sistematic de Dânsul. Or rugăciune neîncetată, după unii Sfinţi Părinţi, este aceasta: conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în lume permanent, pretutindeni. Dacă am ajunge la această conştiinţă, măcar cu buzele, atunci tot ar fi un pas, Şi dacă noi facem un pas, restul vine. Nu-i doar o strădanie a omului de a-L vedea pe Dumnezeu într-o lume care nu-L arată deloc; pentru că cei care sunr credincioşi Îl văd pe Dumnezeu pretutindeni. Cuviosul Isaia spune într-o lucrare că pentru cei necredincioşi Dumnezeu nu este nicăieri, iar pentru cei credincioşi El este pretutindeni. Deci vedeţi, ne trebuie un pic de credinţă şi-un pic de strădanie şi după aceea o să-L vedem peste tot; şi dacă-L vedem peste tot, o să avem conştiinţa prezenţei Lui mai uşor de atins. Şi asta o să ne ajute să ne gândim la porunci şi la toate cele ce trebuie să le facem.

Întrebare: O ultimă întrebare...După ce te-ai împărtăşit eşti un om nou. De ce să

priveşti în trecut?Răspuns:Trebuie să privim în trecut ca să vedem pe cine a vindecat Dumnezeu. Că m-

am împărtăşit cu toate relele pe care le-am facut eu. Duhovnicul în iubirea lui iar mi-a dat dezlegare; şi Dumnezeu iar a coborât în trupul şi sângele meu cu Trupul şi Sângele Lui, cu toate că eu sunt vai-de-mine. Şi ce am făcut eu bun ca să ajung să mă împărtăşesc? De ce spunem asta? Ca să arătăm că-n bucuria Împărtăşaniei este darul Domnului, şi nu meritele noastre. Sfinţii Părinţi, indiferent de viaţa lor duhovnicească, au pomenit rugăciunea aceea neîncetată: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Ce înseamnă „miluieşte-mă pe mine păcătosul” dacă ei au o viaţă de asceţi şi de pustnici? Plâng sentimentul că pot cădea în orice clipă; şi asta este păcat: simţirea firii care este înclinată spre păcat este tot un păcat, pentu că firea noastră, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, ar trebui să fie înclinată spre bine şi să vrea binele fără să se mai gândească la rău. Sunt două tipuri de voinţă: există o voinţă care vrea binele fără judecată, fără să cântărească, fără să vadă că există un rău, care ne face rău şi un bine, care ne face bine, deci aleg binele. Aceasta este voinţa care trebuie să cunoască binele înainte de a-l alege şi să vadă că există un rău care nu ne face bine. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că atâta timp cât oamneii aleg aşa, potrivit acestor judecăţi, cântărind binele şi răul, şi văzând că rău-i rău şi bunu-i bun, deci să fac binele, ei încă n-au ajuns la desăvârşire. Desăvârşirea se atinge atunci când omul vrea fiinţial binele şi nu-l mai interesează răul nici ca posibilitate teoretică. Şi asta este celălalt tip de voinţă: face voinţa din firea ei lucrurile bune. Or Părinţii resimt în firea lor înclinaţia spre păcat şi deplâng asta, că e păcătoasă: incî n-am ajuns să voiesc

40

binele în intenţiile mele totale, cu toată fiinţa mea; tot mai am înclinaţii, n-am făcut păcatul, dar simt că aş putea şi că mi-ar plăcea din când în când; dacă ar fi o ispită suficient de intensă, probabil că n-aş rezista şi-aş cădea. Şi-acest...nu păcat în fapt, ci în potenţă, ei îl deplîng ca pe o stare păcătoasă a firii, firea este păcătoasă aici-care-i tot a mea, eu am depris-o să fie aşa. Şi atât de departe merge judecata Părinţilor, încât atunci când ei se uită în ei înşişi, ei ajung la concluzia că ei sunt nimic, ei sunt talpa păcatului. Păi cum să fii talpa păcatului, părinte, dacă te rogi de 30 de ani? Nu-i asta o făţărnicie, să-I spui lui Dumnezeu că eşti talpa păcatului? Ori eşti chipul Lui, ori eşti talpa iadului? Nu spunem noi că suntem chipul lui Dumnezeu, că suntem fiii Lui după Botez? Păi cum eşti şi fiul Lui, şi talpa iadului; nu cumva nesocoteşti darul ăsta extraordinar pe care ţi l-a dat Dumnezeu? Nu! spun Părinţii. Pentru că atunci când mă uit în firea mea şi văd că sunt ultimul dintre pământeni, sunt talpa, sunt nimic...de fapt, mă refer la ce sunt eu fără Dumnezeu...eu asta sunt, eu sunt nimic, viaţa-i făcută din nimic, oamenii sunt nimic, toate sunt pe puterea şi pe iubirea Lui. Şi-atunci când ei se adâncesc în ei înşişi, ultima realitate a firii lor, ei nu văd nimic acolo; ei în sine nu sunt nimic, numai Dumnezeu spune „Eu sunt Cel ce sunt”. Creaţia există prin Cuvântul Lui, deci noi nu stăm de sine, noi stăm pe El. Şi atunci când ne uităm în noi înşine vedem că suntem nimic. Deci nu este o desconsiderarea a creaţiei, este o afirmaţie ontologică. De asta filosofii, şi a zis asta foarte bine Părintele Rafael Noica, când au spus de venirea întru fiinţă, filosofii au avut o mare intuiţie; pentru că ei au sesizat că lumea nu este acum în starea ei definitivă, ea acum, mai degrabă, nu este; iar ca să poată fi, ea trebuie să devină, şi ca să devină, trebuie să se întoarcă la Cel Ce i-a dat fiinţă, că prin El poate să devină ceva.Or această tensiune între viaţa interioară şi viaţa exterioară este foarte dificilă: cultura de astăzi ne învaţă să avem o consistenţă anume, un fel de a fi; or noi, de fapt, în sinea noastră suntem nimic. Şi aici există foarte multe lucruri care trebuie într-un fel adâncite şi lămurite. Ar trebui să le unim şi pe unele, şi pe celelalte: suntem nimic prin noi înşine, dar suntem posibili dumnezei prin iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

41