www.princexml.com

Prince - Personal Edition

This document was created with Prince, a great way of getting web content onto paper.

Dedicată amintirii unor scriitori de ficţi-une pentru copii şi tineri ale căror opere le-amdevorat când eram copil: Cpt. W. E. Johns,Hugh Walters, Andre Norton, Malcolm Saville,Alan E. Norse şi John Christopher; şi, de ase-menea, prieteniei şi sprijinului acelor membridin ultima generaţie pe care am norocul să îicunosc: Ben Jeapes, Stephen Cole, JustinRichards, Gus Smith şi incomparabilul CharlieHigson.

Şi cu mulţumiri profunde pentru: RebeccaMcNally şi Robert Kirby, pentru că au avutîncredere;

Jon Lellenberg, Charles Foley şi AndreaPlunkett pentru că mi-au dat permisiunea;

Gareth Pugh pentru că mi-a povestit totuldespre albine;

şi Nigel McCreary pentru că a avut grijăde sănătatea mea mintală cât timp am scriscartea.

PROLOGCând Matthew Arnatt a văzut pentru

prima dată norul morţii, acesta ieşea în zbor pefereastra unei case din vecini.

Matthew mergea grăbit pe strada princip-ală a târgului Farnham, căutând fructe sau cojide pâine scăpate pe jos de vreun trecător neat-ent. Ar fi trebuit să stea cu ochii îndreptaţi sprepământ, căutând, dar el se tot holba în sus lacase, la magazine şi la gloata de oameni dinjurul lui. Avea doar paisprezece ani şi nu-şiamintea să mai fi fost vreodată într-un oraş lafel de mare ca acesta. Aici, în cartierul mai în-stărit din Farnham, clădirile vechi, cu grinzi delemn, porneau chiar din stradă, iar camerele dela etaj se conturau deasupra celor de pe trotuarca nişte nori din materie solidă.

O parte a străzii era pavată cu pietrenetede, de mărimea unui pumn, dar, un pic mai

încolo, pietrişul era înlocuit de pământ bătător-it, din care se ridicau nori de praf pe măsură cecaii şi căruţele îl călcau. La fiecare câţivametri, se împiedica de grămezi de bălegar decal: unele proaspete şi aburinde, pline demuşte, altele uscate şi vechi, ca nişte paie saufire de iarbă făcute morman şi lipite cumva un-ele de altele.

Matthew simţea în nări mirosul de băleg-ar aburind şi puturos, dar şi de pâine la cuptorşi de ceva ce fusese probabil un porc fript la fr-igare deasupra unui foc încins. Mai că vedea înfaţa ochilor cum se scurge grăsimea şi sfârâiepe foc. I se strânse deodată stomacul de foameşi aproape se chirci din cauza durerii bruşte.Trecuseră câteva zile de când nu mai mâncasepe săturate. Nu ştia cât avea să mai reziste.

Un trecător, un grăsan cu un melon ma-roniu şi un costum negru ponosit, se opri şi îiîntinse mâna de parcă ar fi vrut să îl ajute.

7/519

Matthew făcu un pas în spate. Nu voia pomană.Pomana te ducea la orfelinat sau la bisericădacă nu aveai familie, şi el nu voia săpornească pe niciuna dintre aceste căi. După cemânca ceva, avea să se simtă mai bine.

Şi atunci a văzut norul aducător demoarte. Nu că la vremea aceea ar fi ştiut ce era.Urma să afle mai târziu. Nu, tot ce a văzut afost o pată neagră de mărimea unui câine solid,care părea să iasă de pe o fereastră deschisăprecum fumul, dar un fum care se mişca deparcă avea raţiune; s-a oprit un moment, apoi aplutit într-o parte către un burlan de scurgere,unde a cotit, alunecând în sus, spre acoperiş.Matthew a uitat de foame şi a privit cu guracăscată cum norul pluteşte peste margineatăioasă a ţiglelor şi dispare din vedere.

Un ţipăt a spart brusc liniştea. Venea dela o fereastră deschisă, iar Matthew s-a întors şia zbughit-o pe stradă cât de repede îl purtau

8/519

picioarele lui slăbite de foame. Oamenii nu ţi-pau aşa când li se făcea o surpriză. Nu ţipau aşanici când sufereau un şoc. Nu, din experienţalui Matthew, oamenii ţipau aşa doar dacă erauîn pericol de moarte, iar el ştia sigur că nu voiasă vadă ce declanşase acel ţipăt.

9/519

CAPITOLUL ÎNTÂI– Tu de colo! Vino aici!Sherlock Holmes se întoarse să vadă cine

era strigat şi de către cine. În dimineaţa aceea,în faţa Şcolii pentru Băieţi Deepdene, sute deelevi stăteau în soarele puternic, toţi îmbrăcaţiîn uniforma şcolară impecabilă şi cu un cufărde lemn prins în chingi de piele sau cu maimulte valize umplute până la refuz la picioarelelor, ca nişte câini credincioşi. Oricare dintre eiar fi putut fi ţinta. Profesorii de la Deepdeneaveau obiceiul să nu le zică elevilor pe nume,ci strigau mereu „Tu! “ sau „Băiete! “, sau„Copile! “. Asta le făcea viaţa grea băieţilor şiîi ţinea mereu în alertă, dar probabil că ăsta eraşi scopul dascălilor. Sau poate că profesoriirenunţaseră cu multă vreme în urmă să mai în-cerce să ţină mintă numele elevilor. Sherlock

nu prea ştia care explicaţie era mai plauzibilă.Poate amândouă.

Niciunul dintre elevi nu era atent. Flecăr-eau cu membrii familiei care veniseră să îi iasau priveau ţintă spre porţile şcolii, să zăreascătrăsura care urma să îi ducă acasă. Fără pic detragere de inimă, Sherlock se întoarse pe căl-câie, ca să vadă dacă degetul malefic al sorţiiarăta înspre el.

Aşa era. Degetul respectiv aparţinea înacest caz domnului Tulley, profesorul de latină.Tocmai apăruse de după colţul şcolii, acolo un-de Sherlock stătea separat de ceilalţi băieţi.Costumul lui, de obicei plin de praf de cretă,fusese curăţat special pentru sfârşitul de tri-mestru şi pentru întâlnirile inevitabile cu taţiicare plăteau educaţia fiilor lor, iar toca îi stăteadreaptă de parcă directorul însuşi i-o lipise decap.

– Eu, domnule?

11/519

– Da, domnule, tu, domnule, se răsti dom-nul Tulley. Du-te în biroul domnului directorquam celerrime. Îţi aminteşti suficientă latinăca să ştii ce înseamnă asta?

– Înseamnă „imediat“, domnule.– Atunci, mişcă-te!Sherlock aruncă o privire spre poarta

şcolii.– Dar, domnule, îl aştept pe tata să vină

să mă ia.– Sunt sigur că nu va pleca fără tine,

băiete.Sherlock mai făcu o ultimă încercare,

sfidătoare.– Bagajul meu...Domnul Tulley privi dispreţuitor la

cufărul de lemn ponosit pe care tatăl băiatului îlfolosise în expediţiile sale militare şi apoi i-ldăduse lui, acum pătat de noroi uscat şi ros deanii care trecuseră peste el.

12/519

– Nu văd pe nimeni care ar dori să îl fure,spuse el. Poate doar pentru valoarea lui istor-ică. O să pun un servitor să se uite la el. Acum,şterge-o!

Sherlock îşi abandonă fără tragere de in-imă bunurile – cămăşile şi lenjeria, cărţile depoezie şi caietele în care se obişnuise să notezeidei, gânduri, speculaţii şi uneori melodii careîi veneau în minte – şi se duse către porticulsusţinut de coloane din faţa şcolii, croindu-şidrum prin mulţimea de copii, părinţi, fraţi şisurori, fără să-şi dezlipească însă privirea de pepoartă, unde mai multe trăsuri încercau să intreîn acelaşi timp.

Holul principal era decorat cu lambriuride stejar şi înconjurat de busturile din marmurăale directorilor şi ale protectorilor precedenţi,fiecare pe soclul lui. Razele de soare traversauîn diagonală spaţiul, de la ferestrele înalte pânăla podeaua de gresie în alb şi negru, iar în

13/519

lumina lor dansau firişoare de praf de cretă.Mirosea a fenol, cu care femeile de serviciucurăţau gresia în fiecare dimineaţă. Înghesuialaşi aglomeraţia din hol prevesteau că, în curând,cel puţin unul dintre busturile de marmurăurma să fie răsturnat. Unele aveau deja fisurimari, care le urâţeau marmura imaculată, ceeace însemna că în fiecare trimestru cel puţin un-ul era trântit pe jos, apoi reparat.

Se strecură pe lângă ceilalţi, ignorat detoţi, şi în cele din urmă ieşi din aglomeraţie şiintră pe coridorul care ducea în interiorul şcolii.Biroul directorului era la câţiva metri de in-trare. Se opri în prag, inspiră profund, îşi scu-tură reverele de praf şi ciocăni la uşă.

– Intră! bubui o voce teatrală.Sherlock răsuci clanţa şi deschise uşa, în-

cercând să îşi domolească spasmul de nervozit-ate care îi scutură trupul ca un fulger. Maifusese în biroul directorului doar de două ori

14/519

până atunci – o dată cu tatăl lui, când sosiseprima oară la Deepdene, şi încă o dată după unan, cu un grup de elevi acuzaţi că trişaseră laun examen. Cei trei şefi ai grupului fuseserăbătuţi cu bastonul şi exmatriculaţi; patru dintrecei cinci acoliţi fuseseră doar bătuţi cu bastonulpână le dăduse sângele, dar li se permisese sărămână. Sherlock – ale cărui eseuri fuseserăcele copiate de gaşcă – scăpase de pedeapsacorporală pretinzând că nu ştia nimic desprecele întâmplate. De fapt, ştiuse foarte bine, darfusese întotdeauna un fel de intrus la şcoală, şi,dacă faptul că îi lăsa pe alţi elevi să îi copiezelucrările îl ajuta să fie măcar tolerat, dacă nuacceptat, atunci nu avea de gând să ridiceobiecţii de natură etică. Pe de altă parte, nici n-avea de gând să îi pârască pe cei care copi-aseră, căci ar fi fost bumbăcit pentru asta şipoate că ar fi fost ţinut în faţa vreunuia dintreşemineurile în care ardea focul în dormitoare

15/519

până când pielea i-ar fi făcut băşici şi hainele i-ar fi luat foc. Aşa era viaţa de şcolar: o pendu-lare neîncetată între profesori şi ceilalţi elevi.Iar el o ura.

Biroul directorului era exact aşa cum şi-lamintea – imens, întunecat, mirosind a piele şia tutun de pipă. Domnul Tomblinson stătea laun birou atât de mare, că puteai să joci bile peel. Era un bărbat dolofan, cu un costum preastrâmt pentru constituţia lui, pe care îl purtaprobabil pentru a avea impresia că nu era aşade masiv pe cât era în realitate.

– Ah, Holmes, nu-i aşa? Închide uşa dupătine!

Sherlock făcu aşa cum i se spuse, dar,când împinse uşa, observă o altă siluetă înîncăpere: un bărbat care stătea la fereastră cuun pahar de sherry în mână. Lumina soarelui serefracta în cioburi de curcubeu din sticla pa-harului înalt.

16/519

– Mycroft? bâigui Sherlock, uimit.Fratele său mai mare se întoarse cu faţa

spre el, şi un zâmbet îi trecu pe chip atât derapid, că Sherlock l-ar fi ratat dacă ar fi clipit lamomentul nepotrivit.

– Sherlock. Ai crescut.– Şi tu la fel, spuse Sherlock. Într-adevăr,

fratele său luase în greutate. Era aproape la felde rotofei ca directorul, dar costumul îi eracroit în aşa fel încât să ascundă formele gener-oase, nu să le sublinieze. Ai venit cu trăsuratatălui nostru.

Mycroft se încruntă.– Cum Dumnezeu ai ştiut asta, tinere?Sherlock ridică din umeri.– Am văzut că ai cute paralele pe pan-

taloni, acolo unde tapiţeria i-a presat, şi ţinminte că trăsura tatălui nostru are o ruptură întapiţerie care a fost cusută cam neîndemânaticacum câţiva ani. Amprenta cusăturii se vede pe

17/519

pantaloni, lângă cute. Mycroft, unde e tata? în-trebă el brusc, oprindu-se din explicaţii.

Directorul îşi drese glasul, ca să atragădin nou atenţia asupra lui.

– Tatăl tău e...– Tata nu vine, îl întrerupse Mycroft dip-

lomatic. Regimentul lui a fost trimis în India,să întărească forţele armate staţionate acolo. Lafrontiera de nord-vest au fost tulburări. Ştii un-de e asta?

– Da. Am studiat India la orele de geo-grafie şi de istorie.

– Bravo!– Nu ştiam că localnicii creează din nou

probleme, mormăi directorul. Sigur n-am cititnimic în Times.

– Nu e vorba despre indieni, îi mărturisiMycroft. Când am preluat ţara de la CompaniaIndiilor de Est, soldaţii de acolo au trecut subcontrolul armatei. Ei consideră însă noul regim

18/519

mult mai... strict... decât cel cu care erauobişnuiţi. Au fost destule neplăceri, şi guvernula hotărât să mărească drastic numărul forţelorarmate din India, ca să le dea un exemplu de-spre cum sunt soldaţii adevăraţi. E şi aşa destulde rău că se răscoală indienii; o revoltă încadrul armatei britanice e inadmisibilă.

– Şi va fi o revoltă? întrebă Sherlock,simţind cum i se prăbuşeşte inima în stomac cao piatră aruncată într-un iaz. Tata va fi însiguranţă?

Mycroft ridică din umerii lui masivi.– Nu ştiu, răspunse el simplu. Din păcate,

nu ştiu totul. Adică, nu deocamdată.Acesta era unul dintre lucrurile pe care

Sherlock le respecta la fratele său. Întotdeaunadădea un răspuns direct la o întrebare concretă.Nu îndulcea deloc pastila.

– Dar tu lucrezi pentru guvern, insistă Sh-erlock. Sigur ai idee ce se va întâmpla. Nu poţi

19/519

trimite alt regiment? Iar ăsta să rămână aici, înAnglia.

– Lucrez la Ministerul de Externe doar decâteva luni, răspunse Mycroft, şi, deşi suntflatat că tu crezi că am puterea de a schimbalucruri atât de importante, mă tem că nu e aşa.Sunt doar un consilier. Un funcţionar, de fapt.

– Cât timp va lipsi tata? întrebă Sherlock,gândindu-se la bărbatul masiv, îmbrăcat într-ojachetă stacojie de gabardină, cu două curelealbe încrucişate peste piept, care râdea des şi seenerva rar.

Simţi o apăsare în piept, dar nu lăsă să sevadă. Una dintre lecţiile învăţate la Deepdeneera că nu trebuia să îţi arăţi niciodată emoţiile.Dacă o făceai, puteau fi folosite împotriva ta.

– Şase săptămâni până când nava ajungeîn port, estimez vreo şase luni de staţionare înIndia, apoi încă şase săptămâni la întoarcereaacasă. Nouă luni în total.

20/519

– Aproape un an, remarcă băiatul,plecându-şi un moment ochii, ca să-şi adunegândurile, apoi încuviinţă din cap. Putemmerge acasă acum?

– Nu te duci acasă, spuse Mycroft.Sherlock rămase nemişcat, absorbind cu-

vintele auzite, fără să scoată un sunet.– Nu poate rămâne aici, murmură dir-

ectorul. Facem curăţenie.Mycroft îşi întoarse privirea calmă de la

Sherlock şi se uită la director.– Mama noastră nu... se simte bine, spuse

el. Constituţia ei este delicată chiar şi în mo-mentele mai bune, iar povestea cu tata aafectat-o foarte tare. Are nevoie de linişte şi depace, iar Sherlock are nevoie de cineva mai învârstă care să aibă grijă de el.

– Dar te am pe tine! protestă Sherlock.Mycroft clătină cu tristeţe din capul lui

mare.

21/519

– Eu locuiesc la Londra acum, şi locul demuncă mă solicită multe ore în fiecare zi. Mătem că nu aş fi potrivit să am grijă de un băiat,cu atât mai puţin de unul atât de curios ca tine.Se întoarse apoi către director, de parcă era maiuşor să îi comunice acestuia următoarele in-formaţii decât lui Sherlock. Deşi casa familieieste în Horsham, avem rude în Farnham, nu de-parte de aici. Un unchi şi o mătuşă. Sherlock vasta cu ei în vacanţă.

– Nu! explodă băiatul.– Ba da, spuse Mycroft cu blândeţe. Am

aranjat deja. Unchiul Sherrinford şi mătuşaAnna au fost de acord să te găzduiască pedurata verii.

– Dar nici măcar nu i-am întâlnitvreodată!

– Totuşi, fac parte din familie.Mycroft îşi luă rămas-bun de la director,

în timp ce Sherlock stătea nemişcat, încercând

22/519

să accepte enormitatea celor întâmplate. Nu seva duce acasă. Nu avea să-şi vadă tatăl şimama. Nu putea explora câmpiile şi păduriledin jurul conacului care îi fusese casă timp depaisprezece ani. Nu urma să doarmă în patul luivechi din camera de la mansardă, unde îşi ţineatoate cărţile. Nu avea să se mai strecoare labucătărie, unde bucătăreasa îi dădea o bucatăde pâine şi gem dacă îi zâmbea. În schimb,urma să stea săptămâni întregi cu oameni pecare nu-i cunoştea şi să fie nevoit să se com-porte politicos într-un oraş – într-un comitat –despre care nu ştia nimic. Singur, până când seîntorcea la şcoală.

Cum avea să se descurce?Sherlock ieşi în urma lui Mycroft din

biroul directorului şi merse după el pe coridor,până în holul de la intrare. La scară se afla uncupeu închis, cu roţile pline de noroi şi cu ari-pile prăfuite de la călătoria pe care Mycroft o

23/519

făcuse până la şcoală. Pe uşă era pictat blaz-onul familiei Holmes. Cufărul lui Sherlockfusese deja urcat în spate. În faţă stătea un vizi-tiu sfrijit pe care Sherlock nu-l recunoscu,având în mâini hăţurile slăbite ale celor doi cai.

– De unde a ştiut că acela e cufărul meu?Mycroft făcu un gest care sugera că nu

era nimic special în asta.– L-am văzut de la fereastra din biroul

directorului. Era singurul cufăr nepăzit. Şi, înplus, e cel pe care l-a avut tata. Directorul afost amabil să trimită un băiat care să îi spunăsă îl urce în trăsură.

Deschise uşa trăsurii şi îi făcu semn luiSherlock să urce. Fratele cel mic se uita însăîmprejur, la şcoala şi la colegii lui.

– Te uiţi de parcă nu o să îi mai vezi ni-ciodată, remarcă Mycroft.

– Nu e vorba despre asta, răspunse Sher-lock. Doar că am crezut că plec de aici la ceva

24/519

mai bun. Acum ştiu că plec la ceva mai rău. Şi,oricât de rău e locul acesta, tot e mai bun decâtaltceva.

– Nu va fi aşa. Unchiul Sherrinford şimătuşa Anna sunt oameni de treabă. Sherrin-ford e fratele tatălui nostru.

– Atunci de ce nu am mai auzit de ei? în-trebă Sherlock. De ce tata nu a spus niciodatăcă are un frate?

Mycroft tresări aproape imperceptibil.– Mă tem că a fost o ruptură în familie.

Relaţiile au fost încordate o vreme. Mama a re-luat relaţiile prin corespondenţă acum câtevaluni. Nici nu sunt sigur că tata ştie.

– Şi acolo mă trimiţi tu pe mine?Mycroft îl bătu pe Sherlock pe umăr.– Dacă aş fi avut altă opţiune, aş fi ales-o,

crede-mă. Acum, vrei să îţi iei rămas-bun de lavreun prieten?

25/519

Sherlock privi împrejur. Se aflau acolodestui băieţi pe care îi cunoştea, dar oare îi eraucu adevărat prieteni?

– Nu. Hai să mergem!Călătoria până la Farnham dură câteva

ore. După ce trecură prin oraşul Dorking, careera aşezarea cea mai apropiată de şcoala Deep-dene, trăsura hurui pe drumuri de ţară, pe subcopaci cu ramuri întinse, lăsând în urmă căsuţeizolate cu acoperişuri de stuf sau case mai marişi lanuri de orz copt. Soarele strălucea pe cerulfără nori, iar cupeul devenise un cuptor, înciuda curentului creat de mişcare. Insectelebâzâiau leneşe la ferestre. O vreme, Sherlockprivi peisajul care trecea pe lângă el. Se oprirăsă ia prânzul la un han, unde Mycroft comandăşuncă, brânză şi o jumătate de pâine. La un mo-ment dat, Sherlock adormi. Când se trezi,câteva minute sau chiar ore mai târziu, cupeulse mişca prin acelaşi peisaj. Sporovăi o bucată

26/519

de timp cu Mycroft despre ce se întâmplaacasă, despre sora lor, despre sănătatea delicatăa mamei lor. Mycroft se interesă de studiile luiSherlock, iar el îi povesti câte ceva desprelecţiile care le fuseseră predate şi mai multedepre profesorii care le predaseră. Le imită vo-cile şi ticurile, făcându-l pe Mycroft să râdă înhohote de cruzimea şi umorul cu care îi imita.

După o vreme, drumul începu să fie măr-ginit de mai multe case, şi în curând ajunserăîntr-un oraş maree. Copitele cailor tropăiau pepietrele din caldarâm. Sherlock se aplecă pefereastra trăsurii şi văzu în depărtare o clădirece arăta ca o casă a breslelor, cu trei etaje, toatănumai tencuială albă şi bârne negre, cu un ceasmare atârnat de o consolă deasupra uşilorduble.

– Farnham? presupuse el.– Guildford, îl lămuri Mycroft. Nu mai e

mult până în Farnham.

27/519

Drumul care ieşea din Guildford străbăteacreasta unui deal, mărginit din ambele părţi devăi; câmpiile şi pădurile se întindeau cajucăriile, cu petice de flori galbene împrăştiatepeste ele.

– Creasta se numeşte Spatele Mistreţului,menţionă Mycroft. E o staţie de semnalizare peaici, pe dealul Pewley; face parte dintr-un lanţcare se întinde de la Clădirea Amiralităţii dinLondra până în portul Portsmouth. V-au învăţatla şcoală ce sunt staţiile de semnalizare?

Sherlock clătină din cap.– Tipic, replică Mycroft nemulţumit. Vă

bagă în cap toată latina pe care o puteţi înghiţi,dar nu vă predau nimic util din punct de vederepractic. Semnalizarea este o metodă de trans-mitere a mesajelor rapid şi pe o distanţă lungă.În lipsa ei, ar fi nevoie de zile întregi călare. Peacoperişurile staţiilor de semnalizare existănişte panouri care pot fi văzute de la distanţă şi

28/519

care au şase găuri mari în ele, ce pot fi deschisesau închise cu nişte obloane. În funcţie degăurile care sunt deschise sau închise, panoularată diferite litere. Un om din fiecare staţie desemnalizare verifică atât staţia dinaintea lui, câtşi pe cea de după el cu ajutorul unui telescop.Dacă vede că se transmite un mesaj, atunci îlscrie şi îl repetă cu panoul lui de semnalizare;şi, uite aşa, mesajul călătoreşte. Lanţul de aiciporneşte de la Amiralitate, după care trece prinChelsea şi Kingston, peste Tamisa, până aici,apoi – până la docurile din Portsmouth. Maiexistă un lanţ care duce până la docurile Chath-am şi altele spre Deal, Sheerness, Great Yar-mouth şi Plymouth. Au fost construite pentruca Amiralitatea să transmită repede mesajecătre Marină, în eventualitatea unei invaziifranceze. Acum, spune-mi, dacă sunt şasegăuri, şi fiecare gaură poate să fie deschisă sau

29/519

închisă, câte combinaţii diferite există care săsemnifice litere, numere sau alte simboluri?

Deşi îi venea să-i spună fratelui său căşcoala se terminase, Sherlock închise totuşiochii şi calculă un moment. O gaură putea săaibă două stadii: deschisă sau închisă. Douăgăuri puteau să aibă patru stadii: deschisă-deschisă; deschisă-închisă; închisă-deschisă;închisă-închisă. Trei găuri... Făcu repede calcu-lul în minte, apoi îşi dădu seama că exista untipar.

– Şaizeci şi patru, spuse el în cele dinurmă.

– Foarte bine, se arătă mulţumit fratelecel mai mare. Mă bucur să văd că măcar cumatematica eşti la zi, îl lăudă el, privind pefereastra din dreapta lui. Aldershot! Interesantloc. Acum paisprezece ani a fost desemnatreşedinţa armatei britanice de către regina Vict-oria. Înainte, era un sătuc şi n-avea mai mult de

30/519

o mie de locuitori. Acum, are şaisprezece mii şitot mai creşte.

Sherlock îşi lungi gâtul să vadă pestefratele său ceva ce se întindea dincolo defereastră, dar, din unghiul din care privea, nuzări decât nişte case împrăştiate şi ceea cepărea o cale ferată paralelă cu drumul, lapoalele dealului. Se lăsă din nou pe spate pebanchetă şi închise ochii, încercând să nu segândească la ce îl aştepta.

După o vreme, simţi cum cupeul o ia lavale, apoi face o serie de cotituri, iar sunetulterenului de sub copitele cailor se schimbă dela piatră la pământ bătătorit. Închise ochii şimai strâns, încercând să amâne momentul cândavea să fie nevoit să accepte ce se întâmpla.

Trăsura opri pe pietriş. Compartimentulse umplu de sunetul ciripitului de păsărele şi alvântului care vâjâia printre copaci. Sherlock

31/519

auzi paşi care scrâşneau pe pietriş,îndreptându-se către ei.

– Sherlock, îl strigă Mycroft cu blândeţe.E timpul să revii la realitate.

Deschise ochii.Cupeul oprise în faţa intrării într-o casă

mare, din cărămidă roşie, care se înălţa semeaţăîn faţa lor: trei etaje plus ceea ce părea omansardă cu mai multe camere, judecând dupăferestruicile dintre plăcile de gresie cenuşie. Unvalet se pregătea să deschidă uşa trăsurii pepartea lui Mycroft. Sherlock se strecură şi el şiieşi după Mycroft.

Pe cea mai înaltă dintre cele trei treptelargi de piatră care duceau la porticul din faţaintrării principale stătea o femeie, ascunsă înumbră. Era îmbrăcată în întregime în negru.Avea faţa suptă şi ciupită de vărsat, buzelefăcute pungă şi ochii îngustaţi de parcă i-ar fiînlocuit cineva ceaiul de dimineaţă cu oţet.

32/519

– Bine aţi venit la conacul Holmes! Eusunt doamna Eglantine, spuse ea cu o voce us-cată şi subţire ca o hârtie. Sunt intendentă aici.Privi către Mycroft. Domnul Holmes văaşteaptă în bibliotecă oricând sunteţi gata.Privirea îi alunecă spre Sherlock. Şi valetul îţiva duce... bagajul... în camera ta, domnişoruleHolmes. Ceaiul va fi servit la ora trei. Te rog săfii amabil să rămâi în camera ta până atunci.

– Eu nu rămân la ceai, spuse Mycroftpoliticos. Din păcate, trebuie să mă întorc laLondra. Se întoarse apoi spre Sherlock, cu oprivire în care se puteau citi atât mila, cât şidragostea frăţească, dar şi un avertisment. Aigrijă, Sherlock, i se adresă el. O să revin, cusiguranţă, să te duc înapoi la şcoală când se ter-mină vacanţa şi, dacă pot, vin să te vizitez întretimp. Fii cuminte şi profită de ocazie ca să ex-plorezi regiunea. Dacă nu mă înşel, unchiulSherrinford are o bibliotecă excepţională.

33/519

Întreabă-l dacă poţi profita de înţelepciuneaacumulată acolo. Îmi voi lăsa datele de contactla doamna Eglantine. Dacă ai nevoie de mine,trimite-mi o telegramă sau o scrisoare. Seîntinse şi puse o mână încurajatoare pe umărullui Sherlock. Sunt oameni buni, îi şopti el, sufi-cient de încet încât să nu-l audă doamna Eglan-tine, dar, ca toţi cei din familia Holmes, au ex-centricităţile lor. Fii mereu atent şi ai grijă sănu-i superi. Scrie-mi când ai o clipă liberă. Şi,ţine minte, nu e vorba despre tot restul vieţiitale. Sunt doar câteva luni. Fii curajos, încheieel, strângându-i umărul băiatului, pentru a-lîmbărbăta.

Sherlock simţi un val de furie şi defrustrare urcându-i în gât, dar îl înghiţi la loc.Nu voia ca Mycroft să îl vadă reacţionând şinici nu dorea să îşi înceapă şederea la conaculHolmes pe picior greşit. Orice ar fi făcut în

34/519

următoarele minute avea să dea tonul pentru re-stul timpului petrecut acolo.

Îi întinse mâna fratelui său. Mycroft îşiluă braţul de pe umărul lui Sherlock şi îistrânse mâna, zâmbind cu căldură.

– La revedere, spuse Sherlock cât de calmputu. Spune-le mamei şi lui Charlotte că leiubesc. Şi, dacă ai veşti de la tata, dă-mi deştire.

Mycroft se întoarse şi porni pe scărilecare duceau la intrare. Doamna Eglantine îlprivi în ochi pe Sherlock preţ de o secundă,fără pic de emoţie, apoi se răsuci şi îl conduseîn casă.

Uitându-se în urmă, Sherlock îl văzu pevalet chinuindu-se să aburce cufărul pe umeri.Omul se împletici pe scări şi trecu de Sherlock,care îl urmă nefericit.

Holul era pavat cu gresie albă cu negru,iar pereţii îi erau acoperiţi cu lambriuri de

35/519

mahon. Din el pornea o scară de marmură carecurgea de la etajele superioare ca o cascadăîngheţată, iar pe pereţi se aflau câteva tablouricu scene religioase, peisaje şi animale. Mycrofttocmai deschidea o uşă aflată la stânga scărilorşi intră într-o încăpere care, din câte văzu Sher-lock, avea pe pereţi rafturi cu cărţi legate înpiele verde. Un bărbat slab, în vârstă, cu uncostum de modă veche se ridică dintr-un fo-toliu ce fusese tapiţat cu aceeaşi piele în careerau legate cărţile din spatele lui. Chipul îi erapalid, brăzdat de riduri, şi purta barbă; pepielea capului avea pete vineţii.

Uşa se închise pe când cei doi îşistrângeau mâinile. Valetul se îndreptă sprebaza scărilor, balansând cufărul lui Sherlock peumăr. Băiatul îl urmă.

Doamna Eglantine stătea la baza scărilor,în uşa bibliotecii. Se uita peste capul lui Sher-lock, către uşă.

36/519

– Copile, să ştii că nu eşti bine-venit aici,şuieră, când băiatul trecu pe lângă ea.

37/519

CAPITOLUL DOITolonit în pădurea de la marginea oraşu-

lui Farnham, Sherlock vedea pământul din faţalui coborând spre o cărăruie noroioasă care şer-puia printre tufişuri până dispărea din vedere.În partea cealaltă a oraşului, pe panta unui deal,un castel mic se cuibărea printre copaci. Numai era nimeni în jur. Stătuse nemişcat atât demult timp, că până şi animalele se obişnuiserăcu el. Din când în când, iarba înaltă foşnea latrecerea unui şobolan sau a unui şoarece-de-câmp, în timp ce şoimii se roteau leneş pe cer,aşteptând orice animal suficient de nechibzuitîncât să iasă într-o zonă descoperită.

Vântul se juca în frunzele copacilor dinspatele lui. Băiatul îşi lăsase mintea să zburde,încercând să nu se gândească la prezent sau laviitor, trăind pur şi simplu momentul. Trecutulîl durea ca o vânătaie, iar viitorul imediat nu

era ceva în care îşi dorea să ajungă prea repede.Singurul mod de a rezista era să nu se gân-dească la asta, ci să lase vântul să-l alinte şi an-imalele să se mişte în jurul lui.

Se afla de trei zile la conacul Holmes, şilucrurile nu se îmbunătăţiseră. Cea mai rea eradoamna Eglantine. Intendenta era un spectruomniprezent, care bântuia prin colţurile celemai întunecate ale casei. Oriunde se întorcea,dădea peste ea, ascunsă în umbre, privindu-l cuochii îngustaţi. Nu schimbase mai mult de treivorbe cu el de când sosise. Din ce îşi dădea Sh-erlock seama, datoria lui era să facă act deprezenţă la micul dejun, la prânz, la ceaiul dedupă-amiază şi la cină, să nu spună nimic, sămănânce cât mai puţin posibil şi apoi să disparăpână la masa următoare; acesta urma să fietiparul vieţii lui până când se termina vacanţa şivenea Mycroft să îl elibereze de pedeapsă.

39/519

Pe Sherrinford şi pe Anna Holmes – un-chiul şi mătuşa lui – îi vedea, de obicei, la mi-cul dejun şi la cină. Sherrinford avea o prezenţăimpunătoare: era la fel de înalt ca fratele său,dar mult mai slab, avea pomeţii proeminenţi,fruntea bombată în centru şi parcă scobită latâmple, o barbă albă şi stufoasă care îi curgeapână la piept, în timp ce părul de pe cap îi eraatât de rar, încât lui Sherlock i se părea căfiecare fir fusese pictat pe pielea capului şi apoiacoperit cu un strat de lac. Între mese dispăreaîn biroul lui sau în bibliotecă, unde, după cumdedusese băiatul din frânturile de conversaţie,scria articole religioase şi predici pentru parohiidin toată ţara. Singurul lucru pe care i-l spuseselui Sherlock în aceste trei zile, fixându-l cu oprivire ameninţătoare, fusese:

– Care e starea sufletului tău, băiete?Sherlock clipise încurcat, cu furculiţa

ridicată la gură. Amintindu-şi de domnul

40/519

Tulley, profesorul de latină de la Deepdene,recitase:

– Extra ecclesiam nulla salus, ceea ce eradestul de sigur că însemna „în afara Bisericiinu există nicio salvare“.

Păruse să funcţioneze. SherrinfordHolmes încuviinţase din cap şi murmurase:

– A, Sfântul Ciprian din Cartagina, desig-ur, şi se întorsese la farfuria lui.

Doamna Holmes – sau mătuşa Anna – erao femeie micuţă, ca o pasăre, care părea să seafle în continuă mişcare. Chiar şi când stăteajos, mâinile ei fluturau constant, fără să seodihnească vreo clipă undeva. Vorbea tot tim-pul, dar nu neapărat cu cineva, din câte îşidădea seama Sherlock. Îi plăcea să ţină unmonolog continuu şi nu părea că ar aşteapta săia parte şi altcineva la discuţie ori să îi răspun-dă la întrebări, cele mai multe retorice.

41/519

Dar măcar mâncarea era acceptabilă, maibună decât mesele de la şcoala Deepdene. Înmare, consta în legume – morcovi, cartofi şiconopidă, despre care Sherlock presupunea căerau cultivate pe pământurile de la conaculHolmes –, dar fiecare masă conţinea şi un felde carne şi, spre deosebire de chestia cenuşie,plină de zgârciuri şi, de obicei, de nerecunoscutcu care fusese obişnuit la şcoală, aceasta eraplină de savoare şi de aromă; bucăţi de şuncă,pulpe de pui, fileuri dintr-un peşte despre care ise spusese că era somon şi, la o masă, felii marităiate dintr-o pulpă cleioasă de miel care fuseseaşezată în mijlocul mesei. Dacă nu era atent,putea să se îngraşe atât de mult, încât să ajungăsă semene cu Mycroft.

Camera lui se afla sus, la mansardă; nuera chiar în zona servitorilor, dar nici jos, cu fa-milia. Tavanul se înclina de la uşă până lafereastră, urmând linia acoperişului de

42/519

deasupra lui, ceea ce însemna că trebuia să seaplece când se mişca prin cameră, iar podeauaera acoperită de scânduri negeluite peste careera întins un covor de o vechime îndoielnică.Patul era la fel de tare ca acela de la şcoalaDeepdene. În primele două nopţi, liniştea îlţinuse treaz ore întregi. Era atât de obişnuit săaudă alţi treizeci de băieţi sforăind, vorbind însomn sau suspinând pe înfundate, încât absenţabruscă a zgomotului îl neliniştea, dar, cânddeschisese fereastra să intre puţin aer, de-scoperise că noaptea nu era tăcută deloc, doarplină de un altfel de zgomot, mai subtil. Dinacel moment, fusese legănat să adoarmă deţipătul bufniţelor, de scheunatul vulpilor şi deagitaţia bruscă a aripilor când ceva speriagăinile din spatele casei.

În ciuda sfatului dat de fratele său, nu re-uşise să intre în bibliotecă să ia o carte pentrulectură. Sherrinford Holmes îşi petrecea acolo

43/519

cea mai mare parte a timpului, făcând cercetăripentru broşurile şi predicile sale cu temă reli-gioasă, iar lui Sherlock îi era teamă să-l deran-jeze. În schimb, începuse să facă ronduri din ceîn ce mai largi în jurul casei, începând cu teren-urile din faţă şi din spate, cu grădina înconjur-ată de ziduri, cu ţarcul găinilor şi grădina delegume, apoi se căţărase pe zidurile de piatrăcare înconjurau casa şi ajunsese pe drumul dinafara domeniului, şi în cele din urmă se aven-turaseră până în pădurea seculară ce se întindeapână în spatele casei. Era obişnuit să se plimbe.Acasă explora pădurea, fie singur, fie cu soralui, dar pădurea de aici părea mai veche şi maimisterioasă decât cea cu care era el obişnuit.

– Pentru un orăşean, chiar ştii să stainemişcat, nu-i aşa?

– Şi tu la fel, îi răspunse Sherlock vociidin spatele lui. Mă urmăreşti de o jumătate deoră.

44/519

– De unde ştii? Se auzi o bufnitură surdă,de parcă cineva tocmai sărise de pe crengilemai joase ale unui copac pe ferigile careacopereau pământul.

– În toţi copacii sunt păsări, numai în celîn care stai tu, nu. E limpede că sunt speriate detine.

– N-o să le fac rău, aşa cum n-o să-ţi facnici ţie.

Sherlock îşi întoarse încet capul. Glasul îiaparţinea unui băiat cam de vârsta lui, doar cămai scund şi mai îndesat decât Sherlock, careera cam deşirat. Avea hainele prăfuite şizdrenţuite pe alocuri şi noroi sub unghii. Părulîi era lung până la umeri.

– Nu prea cred că ai avea cum, spuse elcât de calm putea, în circumstanţele date.

– Ştiu să lupt murdar, replică băiatul. Şiam şi un cuţit.

45/519

– Da, dar eu am privit meciurile de boxde la şcoală şi am un croşeu bun.

Sherlock îl examină pe băiat cu un ochicritic. Hainele îi erau dintr-o pânză grosolană,peticite pe alocuri, şi era murdar pe faţă şi pemâini.

– La şcoală? întrebă noul-venit. Vă învaţăbox la şcoală?

– Da, la şcoala mea, da. Ei zic că asta neîntăreşte.

Puştiul se aşeză lângă Sherlock.– Viaţa te întăreşte, nu boxul, murmură

el, apoi adăugă: Mă cheamă Matty. MattyArnatt.

– Matty de la Matthew?– Cred că da. Locuieşti în casa aia mare

de pe drum, mai încolo, nu?Sherlock încuviinţă din cap.

46/519

– Stau aici doar pe durata verii. Cu un-chiul şi mătuşa mea. Mă cheamă Sherlock. Sh-erlock Holmes.

Matty îl privi critic.– Ăsta nu e un nume normal.– Care, Sherlock? Se gândi la asta un mo-

ment. Ce nu e în regulă cu el?– Mai cunoşti vreun Sherlock?Sherlock ridică din umeri.– Nu.– Dar pe tatăl tău cum îl cheamă?Sherlock se încruntă.– Siger.– Şi pe unchiul tău? Cel la care stai?– Sherrinford.– Ai fraţi?– Da, unul.– Cum îl cheamă?– Mycroft.Matty dădu din cap exasperat.

47/519

– Sherlock, Siger, Sherrinford şi Mycroft.Ce adunătură! De ce nu aţi ales şi voi niştenume tradiţionale, gen Matthew, Mark, Luke şiJohn?

– Sunt nume obişnuite la noi în familie, îiexplică Sherlock. Şi sunt tradiţionale. Toţibărbaţii din familia noastră au nume ca astea.Tata mi-a spus odată că o ramură a familieinoastre a venit în Anglia din Scandinavia şi căde acolo provin numele astea. Sau cam aşaceva. Bănuiesc că Siger ar putea fi de originescandinavă, dar celelalte sună mai degrabă canişte nume de locuri în engleza veche. Deşi eun mister total de unde ar putea proveni numeleSherlock. Poate că există vreun Sher Lock sau

Sheer Lock1 pe vreun canal, undeva.– Ştii multe chestii, spuse Matty. Dar nu

ştii nimic despre canale. N-am întâlnit niciunSher Lock sau Sheer Lock până acum. Darsurori ai? Şi ele au nume tot aşa de ciudate?

48/519

Sherlock tresări şi întoarse capul.– Deci locuieşti pe aici?Matty îl privi un moment, apoi păru să

accepte faptul că Sherlock voia să schimbesubiectul.

– Mda, spuse el, deocamdată. Sunt pedrumuri, ca să zic aşa.

Asta îi trezi interesul lui Sherlock.– Pe drumuri? Adică eşti ţigan? Sau cu un

circ?Matty pufni dispreţuitor.– De obicei, îi pocnesc pe ăia care spun

că sunt ţigan. Şi nu fac parte din niciun circ.Sunt cinstit.

Deodată, Sherlock îşi aminti ce spuseseMatthew un pic mai devreme.

– Ai zis că nu ştii niciun Sher Lock sauSheer Lock. Locuieşti pe canale? Familia ta areun şlep?

49/519

– Am o luntre îngustă, dar n-am familie.Sunt doar eu. Eu şi Albert.

– Bunicul tău? presupuse Sherlock.– Calul, îl corectă Matty. Albert trage

barca.Băiatul aşteptă un moment, să vadă dacă

Matty mai povesteşte ceva, dar, cum acestarămânea tăcut, îl întrebă:

– Şi familia ta? Ce s-a întâmplat cu ea?– Pui multe întrebări, nu?– E singurul mod de a afla lucruri.Matty ridică din umeri.– Tata era în Marină. A plecat pe un vas

şi nu s-a mai întors. Nu ştiu dacă s-a scufundat,dacă a rămas prin vreun port pe undeva prinlume, ori dacă s-a întors în Anglia şi nu s-aobosit să mai parcurgă şi ultimii câţiva kilo-metri. Mama a murit acum vreo câţiva ani. Detuberculoză.

– Îmi pare rău.

50/519

– Nu m-au lăsat s-o văd, continuă Mattyca şi cum nu l-ar fi auzit, privind pierdut înzare. S-a stins pur şi simplu. Se făcea tot maislabă şi mai palidă, de parcă murea centimetrucu centimetru. Tuşea sânge în fiecare seară.Ştiam că aveau să vină după mine să mă bagela orfelinat după ce moare, aşa că am fugit.Nici gând să-i las să mă bage la pârnaie. Ceimai mulţi care intră acolo nu mai ies sau, dacăies, nu mai sunt întregi la minte ori la trup. Amluat-o pe canale, ca să ajung mai departe într-un timp mai scurt decât dacă aş fi mers peuscat.

– De unde ai luat barca? se interesă Sher-lock. Era a alor tăi?

– Nu chiar, pufni Matty. Să zicem că amgăsit-o şi gata.

– Şi cum te descurci? Ce faci ca să ai cemânca?

Matty ridică din umeri.

51/519

– Vara lucrez pe câmpuri, culeg fructesau secer grâul. Toată lumea vrea mână delucru ieftină şi nu interesează pe nimeni că suntminor. Iarna fac tot felul de lucruri: mai grăd-inăresc, mai înlocuiesc o ţiglă pe acoperişul un-ei biserici. Mă descurc. Fac orice în afară decurăţat hornuri şi de lucrat în mină. Asta emoarte sigură, să ştii.

– Ai dreptate, admise Sherlock. De câttimp eşti în Farnham?

– De câteva săptămâni. E un loc bun, re-cunoscu Matty. Oamenii sunt destul de prieten-oşi şi nu te deranjează prea mult. E un oraşserios, respectabil. Ezită puţin. Doar că...

– Doar că ce?– Nimic. Clătină el din cap, adunându-se.

Uite ce e, te urmăresc de ceva vreme. Nu ai pri-eteni pe aici şi nu eşti prost. Îţi poţi da seamade unele chestii. Ei bine, am văzut ceva în oraşşi nu-mi pot explica nicicum ce este.

52/519

Se îmbujoră puţin şi întoarse capul.Speram că poate m-ai putea ajuta.

Sherlock ridică din umeri, intrigat.– Pot să încerc. Ce este?– Mai bine îţi arăt. Matty îşi şterse

mâinile de pantaloni. Vrei să ne plimbăm prinoraş mai întâi? Îţi spun unde se mănâncă şi sebea cel mai bine şi ne uităm la trecători. Şi îţiarăt şi unde sunt cele mai bune alei pe care săfugi şi fundăturile pe care să le eviţi.

– Îmi arăţi şi barca ta?Matty se uită la Sherlock.– Poate. Dacă mă hotărăsc să am încre-

dere în tine.Împreună, cei doi puşti coborâră dealul

către drumul care ducea în oraş. Cerul era al-bastru. Sherlock simţea miros de fum de la unfoc, şi în depărtare se auzea cum cineva tăialemne cu regularitatea cu care ticăie un ceas debuzunar. La un moment dat, pe când străbăteau

53/519

cu pas grăbit un crâng, Matty îi arătă o pasărecare plana deasupra lor.

– Uliu, remarcă laconic. Vânează ceva.Erau vreo câţiva kilometri buni până în

oraş şi le luă aproape o oră să îi parcurgă. Sher-lock simţea cum i se întindeau muşchii de pepicioare şi de la baza spatelui în timp cemergea. A doua zi avea să se simtă înţepenit şiurmau să-l doară toate, dar acum mişcarea îialunga tristeţea neagră care îl cuprinsese decând sosise la conacul Holmes.

Pe măsură ce se apropiau de oraş şi caselese îndeseau pe marginea drumului, Sherlock în-cepu să simtă un iz neplăcut, ca de mucegai,care plutea în aer.

– Ce e mirosul ăsta? întrebă el.Matty adulmecă.– Care miros?

54/519

– Mirosul ăsta. Sigur îl simţi. Miroase deparcă s-a udat un covor şi nu a fost lăsat la us-cat cum trebuie.

– Astea sunt berăriile. Sunt destuleîmprăştiate de-a lungul râului. Berăria Barratt ecea mai mare. Se extinde din cauza trupelor noistaţionate la Aldershot. Ăsta e miros de orz ud.Berea l-a înrăit pe taică-meu. S-a înrolat înMarină ca să scape de ea, şi acolo romul l-a datgata.

Se aflau acum la periferia oraşului, şicasele se înşirau tot mai aproape unele de al-tele. Cele mai multe erau construite dincărămidă roşie, cu acoperişuri fie din stuf şitrestie legate în snopuri umflate ca nişte pâini,fie din ţigle de un roşu-închis. În spatele case-lor, o pantă nu foarte abruptă ducea sprecastelul din piatră cenuşie care se înălţadeasupra oraşului. Panta nu se oprea însă lacastel, ci urca spre o creastă îndepărtată.

55/519

Sherlock nu se putu abţine să se întrebe la cefolosea un castel în poziţia aceea dacă oriceatacator putea să urce mai sus de el şi să toarnecu săgeţi, pietre şi foc peste el până s-ar fisăturat.

– Au o piaţă aici, în fiecare zi, îi explicăMatty. Vând oi, vaci, plăcinte şi toate cele. Ebine să vii la sfârşitul zilei, când strâng măr-furile. Întotdeauna se grăbesc să plece până nuapune soarele şi le cad tot felul de lucruri de petarabe ori le aruncă ei pentru că sunt un picputrede sau au viermi. Poţi să mănânci destulde bine din chestiile pe care le lasă în urmă.

– Minunat, replică Sherlock sec.Măcar mâncarea de la conacul Holmes

era ceva ce aştepta cu plăcere, chiar dacă at-mosfera de la prânz şi de la cină era ca vai deea.

Ajunseseră de-acum în inima oraşului, iarstrăzile erau pline de oameni, astfel încât cei

56/519

doi băieţi era nevoiţi mereu să coboare de petrotuar pe drumul brăzdat de şanţuri, ca să nudea lumea peste ei. Sherlock era cu ochii înpatru după grămezile de bălegar de cal, încer-când să se asigure că nu calcă în vreuna. Îm-brăcămintea oamenilor se schimbase, bărbaţiipurtau jachete şi cravate decente, iar femeile –rochii, înlocuind aproape pantalonii de călărie,vestele şi salopetele purtate la ţară. Peste toterau câini, unii bine întreţinuţi şi în lese, alţiijigăriţi şi răi: vagabonzi care căutau mâncare.Pisicile, slabe şi cu ochi mari, rămâneau în um-bră. Caii trăgeau trăsuri şi căruţe în toate dir-ecţiile, înfundând bălegarul şi mai adânc înpământul brăzdat.

Când ajunseră la o alee care ducea piezişde pe drumul principal, Matty se opri.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Sherlock.Matty ezita.

57/519

– Chestia aia pe care am văzut-o, zise elşi ridică din umeri. Era aici, la vreo câţivametri mai în spate. E ceva ce nu înţeleg.

– Vrei să îmi arăţi?În loc să răspundă, Matty o rupse la fugă

pe alee. Sherlock se repezi să-l prindă dinurmă.

Aleea cotea brusc spre o străduţă atât deîngustă, că Sherlock putea să atingă cu mâinileîntinse clădirile de pe ambele părţi. Cei carestăteau la etajele de sus se aplecau şi vorbeauunii cu alţii de parcă s-ar fi întins peste gar-durile grădinilor. Matty se uita fix la o anumităfereastră. Nu se zărea nimic, iar uşa de sub eaera închisă. Locul părea părăsit.

– Era acolo sus, spuse el. Am văzut fum,dar se mişca. A ieşit pe fereastră, s-a târât însus pe perete şi a dispărut pe acoperiş.

– Fumul nu face asta, remarcă Sherlock.

58/519

– Fumul acesta a făcut-o, îl contraziseMatty cu convingere.

– Poate că l-a bătut vântul.– Poate. Matty nu prea părea convins.

Fruntea i se încreţi când îşi aminti ce se petre-cuse acolo. Am auzit pe cineva ţipând, înăun-tru. Am fugit, că îmi era frică, dar m-am întorsmai târziu. Era o căruţă afară şi urcau un mortîn ea. Era acoperit cu un cearşaf, care s-a prinsînsă în uşă şi s-a tras deoparte. I-am văzut faţa.Se întoarse spre Sherlock, iar pe chip i se citeauteama şi nesiguranţa. Era acoperit de buboaie –buboaie mari şi roşii, pe chip, pe gât şi pebraţe, iar faţa îi era schimonosită de parcă pier-ise în chinuri. Crezi că a murit de ciumă? Amauzit că boala asta a făcut ravagii în ţară maidemult. Crezi că s-a întors?

Sherlock simţi un fior în ceafă.– Presupun că ar putea fi începutul unei

noi epidemii, dar o moarte nu înseamnă

59/519

neapărat ciumă. Ar fi putut fi scarlatină sau altăboală.

– Şi umbra aia pe care am văzut-omişcându-se pe acoperiş... Ce era?... Sufletullui? Sau ceva care venise să i-l ia?

– Aceea, spuse Sherlock ferm, a fost doaro iluzie provocată de unghiul dintre soare şi unnor trecător. Îl luă pe Matty de umăr şi îl trasede-acolo. Haide! Hai să mergem!

Porniră amândoi pe lângă casă şi înapoipe strada îngustă. După câteva momente, erauînapoi pe drumul principal din Farnham. Noullui prieten era palid şi tăcut.

– Te simţi bine? îl întrebă Sherlock cublândeţe.

Matty încuviinţă din cap.– Îmi pare rău, spuse el, ruşinat. Doar

că... m-a speriat. Nu-mi plac bolile, de cândcu...

60/519

– Înţeleg. Uite ce e, nu ştiu ce ai văzut,dar o să mă gândesc la asta. Unchiul meu are obibliotecă. Poate găsesc răspunsul acolo. Sau înarhivele ziarului local.

Trecură un podeţ şi intrară din nou în or-aş. Strada ducea dincolo de nişte de porţi delemn prinse într-un zid de piatră. La bazaporţilor zăcea un animal, cu picioarele întinseţeapăn, fără să se mişte. Avea blana murdară şifără luciu. O clipă, Sherlock crezu că era uncâine, dar, când se apropiară, văzu botul as-cuţit, picioarele scurte şi dungile alternative,albe şi negre, acum de un cenuşiu-deschis şiînchis – care îi coborau de pe cap. Era unviezure, şi Sherlock observă că stomacul îi eraaproape lipit de drum. Fusese călcat, probabil,de roţile unei căruţe.

Matty încetini când se apropie.– Să fii atent când treci pe aici, îl avertiză,

de parcă el era în siguranţă şi îşi făcea griji

61/519

doar pentru Sherlock. Nu ştiu ce fac ăia acolo,dar au paznici. Cu bâte şi cârlige de bărci. Suntnişte malaci.

Sherlock se pregătea să-i spună că prob-abil bărbaţii doar păzeau salariile muncitorilorcare lucrau acolo, când porţile se deschiseră.Doi bărbaţi ieşiră în drum. Feţele lor mohorâteerau pline de vânătăi şi de cicatrice, dar hainelelor de catifea neagră erau impecabile. Se uitarăîn dreapta şi în stânga, aruncară o privire bănu-itoare spre cei doi puşti, după care, ignorându-i,făcură semn către cineva din interior.

Din curte ieşi o trăsură trasă de un cal ne-gru. Vizitiul era un individ masiv, cu mâinileca nişte săbii. Capul, îi era acoperit de cica-trice. Cei doi închiseră porţile, apoi săriră înspatele trăsurii, ţinându-se de ea în timp ceaceasta se puse în mişcare.

62/519

– Hai să vedem dacă nu ne dă domnul unbănuţ, şopti Matty. Şi, înainte ca Sherlock să-lpoată opri, acesta alergă spre trăsură.

Surprins, calul se dădu înapoi în oişteacare îl prindea de trăsură. Vizitiul încercă să re-capete controlul, şfichiuindu-l cu biciul, darasta înrăutăţi lucrurile. Trăsura se răsuci pe loc,în timp ce calul se cabră în faţa lui Matty.

Prin fereastra trăsurii, Sherlock întrezărişocat un chip palid, aproape scheletic, încadratde un păr alb, subţire, care îl fixa cu nişte ochimici, rozalii, care nu clipeau, ca ochii unui şo-bolan alb. Simţi cum îl cuprinde brusc un valde greaţă, de parcă s-ar fi întins după o frunzăde salată pe farfurie şi ar fi atins, în schimb, unmelc fără cochilie. Voia să se mişte, să se deaînapoi, dar privirea aceea lipsită de viaţă, rău-voitoare îl ţintuia în loc, şi era incapabil să seurnească. După care vizitiul cel zdravăn reuşisă recapete controlul, şi calul trecu pe lângă cei

63/519

doi băieţi, trăgând după el trăsura şi pe ocupan-tul ei.

– N-am avut noroc, se plânse Matty,scuturându-se de praf. Am crezut că individulăla o să îmi dea una cu biciul.

– Cine era omul din trăsură? întrebă Sher-lock, cu voce tremurândă.

Matty clătină din cap.– N-am apucat să mă uit la el. Părea

bogat? se interesă el plin de speranţă.– Părea că e mort de trei zile, îl lămuri

Sherlock.1 În limba engleză, lock înseamnă „ecluză, stăvil-

ar“, aşa că Sher sau Sheer Lock ar însemna „ecluza/

stăvilarul Sher/Sheer“ (n. red.)

64/519

CAPITOLUL TREIDin coşul trenului ieşeau valuri de abur

care treceau prin şipcile podului, opărindu-lebăieţilor picioarele. Sherlock fugi într-o parte,şi Matthew în cealaltă, râzând amândoi, cuhainele ude. Trenul plonjă maiestuos pe sub eicătre gara Farnham, încetini când ajunse acolo,iar băieţii se duseră din nou în mijlocul poduluide lemn care lega cele două peroane, privindu-lcum se opreşte treptat, cu scrâşnet de lanţuri şişuierând sonor în timp ce mecanicul eliberaaburul rămas.

Era dimineaţa celei de-a doua zile. Per-onul fusese pustiu înainte să vină trenul, dar, încâteva momente, se transformase, ca prinfarmec, într-o masă fremătătoare de oamenicare se îndreptau spre ieşire. Bărbaţi în redin-gote negre şi cu jobene pe cap ieşeau din com-partimentele de la clasa întâi ca nişte insecte

din coconii lor, umăr la umăr cu bărbaţii bur-toşi care purtau şepci şi jachete de tweed, cu fe-meile în rochii decente care călătoriseră laclasa a doua şi cu nenumăraţii muncitori mus-culoşi şi bătuţi de vânt, în cămăşi zdrenţăroaseşi pantaloni peticiţi, care fuseseră înghesuiţi casardinele la clasa a treia. Bărbaţi în uniformedeschiseră uşa glisantă a unui vagon şi înce-pură să descarce lăzi şi saci, care, după cumpresupunea Sherlock, conţineau scrisori. Dinbirourile în care se ascundeau de obicei ieşirăhamalii gării şi începură să mute cutiile şi saciidin tren pe cărucioare. După câteva momente,peronul se goli aproape de tot, cu excepţia unororăşeni rămaşi în urmă care flecăreau,punându-se la curent cu evenimentelesăptămânii. Un paznic, plin de sine cu tunica şipălăria albastre, făcu un pas în faţă, se uită latren de la coadă la cap, duse fluierul la buze şisuflă o dată, scurt şi ascuţit. Trenul păru să se

66/519

cutremure, apoi ieşi din gară; la început maigreoi, apoi cu o viteză tot mai mare. Vagoanelezăngăniră când legăturile dintre ele se întinseră,una după alta, trăgându-le după locomotivă.

– Acesta e trenul către Londra sau de laLondra? întrebă Sherlock.

Matty se uită în susul şi în josul liniei.– Către, spuse el în cele din urmă. De

aici, calea ferată duce la Tongham, Ash, AshWharf şi apoi spre Brookwood şi Guildford. Deacolo, poţi lua un tren direct spre Londra.

Londra. Sherlock privi de-a lungul şinelorcătre locul unde trenul tocmai făcea o cotiturăşi dispărea din vedere. La finalul traseului, mairămâneau cel mult trei kilometri până la fratelelui Mycroft, care stătea în biroul său citind doc-umente sau analizând o hartă a lumii, coloratăîn roşu acolo unde Imperiul Britanic îşi puseseamprenta. O clipă, dorinţa de a alerga după trenşi de a se urca în el aproape că îl copleşi. Îi era

67/519

dor de fratele său. Îi era dor de tatăl şi de mamalui. Îi era dor până şi de Şcoala de Băieţi Deep-dene, deşi nu la fel de mult.

– Ce e la Brookwood? întrebă el, încer-când cu disperare să îşi ocupe mintea cualtceva.

Matty păru să se cutremure.– Nu întreba!– Nu, serios. Sherlock deveni şi mai in-

teresat. Nu e nimic care să merite drumul pânăacolo?

Matty clătină din cap.– Acolo nu-i nimic din ce-ai vrea să vezi

la lumina zilei, replică el cu hotărâre, şi n-aivrea să fii acolo nici noaptea, crede-mă!

– Mă gândeam să facem rost de nişte bi-ciclete, insistă Sherlock. Să mergem pe ici, pecolo. Să vedem satele şi oraşele din jur.

Matty se uită la el încruntat.– De ce am vrea să facem asta?

68/519

– De curiozitate? replică Sherlock. Nu teîntrebi niciodată cum sunt lucrurile înainte să levezi?

– Oraşele arată ca oraşele şi satele aratăca satele, declară Matty cu tărie. Şi toţi oameniiseamănă între ei. Aşa e viaţa. Haide, sămergem!

Îl conduse pe Sherlock pe pod în jos, pescările din fier forjat, până pe peronul pe carecoborâseră pasagerii. De acolo, ieşiră în stradă.

La marginea drumului trăsese o căruţă şitrei bărbaţi încărcau în ea lăzi de gheaţă izolatecu paie, care tocmai fuseseră date jos din tren.

Unul dintre bărbaţi, cu o faţă de nevăs-tuică şi dinţi îngălbeniţi, se uită urât la băieţicând trecură pe lângă ei.

– Tinere domn Sherlock, se auzi deodatăo voce tăioasă din spatele lor. Sunt dezamăgităsă descopăr că ai căutat tovărăşia unui vaga-bond. Fratele tău ar intra în pământ de ruşine.

69/519

Sherlock se întoarse, roşu ca racul, chiardacă nu ştia cine i se adresa şi o văzu pe in-tendentă, doamna Eglantine, la câţiva paşi deel. Doi bărbaţi, pe care Sherlock îi ştia de laconacul Holmes, încărcau mai multe cutii decumpărături într-o căruţă trasă de un cal marecare părea paşnic. Cu siguranţă că acele cutiiveniseră cu trenul.

– Vagabond?Sherlock se uită împrejur. Nu mai era de

faţă decât Matty, care o privea pe doamnaEglantine cu precauţie, gata să o ia la goană încaz că lucrurile deveneau neplăcute.

– Dacă dumneavoastră credeţi că e unvagabond, atunci trebuie să ieşiţi mai mult înoraş, doamnă Eglantine, răspunse el cuîndrăzneală, enervat de atitudinea ei.

Intendenta strânse din buze.– Stăpânul doreşte să te vadă când te în-

torci, îl anunţă ea când cei doi bărbaţi încărcară

70/519

ultima cutie în căruţă. Te rog să nu-l laşi săaştepte. Se întoarse şi se urcă pe unul dintre lo-curile din faţă ale căruţei. Prânzul va fi servit,indiferent dacă eşti prezent sau nu, adăugă ea,în timp ce unul dintre bărbaţi se urcă în căruţălângă ea şi celălalt în spate. Prietenul tău nu einvitat.

Calul o luă la trap, trăgând căruţa după el.Doamna Eglantine privea drept înainte fărăcatadicsească să se uite la Sherlock. În schimb,bărbatul care stătea în spatele căruţei se uită labăiat şi îl salută amabil cu o mişcare a capului,ducându-şi degetele la borul pălăriei. Avea maimulţi dinţi lipsă şi o crestătură la ureche carepărea să fi fost făcută cu un cuţit sau cu untopor.

– Cine era? întrebă Matty, care se în-toarse lângă Sherlock.

– Doamna Eglantine. E intendenta caseiîn care locuiesc. Nu-i place de mine.

71/519

– Am impresia că ei nu-i place de nimeni,remarcă Matty.

– Aş face bine să plec, murmură Sher-lock. O să îmi ia jumătate de oră să mă întorc,dacă mă grăbesc, şi vorbea serios cu mâncarea.O să mi se facă foame până la cină dacă ratezprânzul. Se întoarse spre Matty. Ne vedemmâine?

Matty încuviinţă din cap.– Tot aici, pe la zece dimineaţa?Sherlock avu nevoie de vreo trei sferturi

de oră că să străbată pe jos drumul până la con-acul Holmes, ajungând chiar când suna gongulpentru prânz. Îşi scutură cât putu de bine prafulde pe haine şi intră în sufragerie. În mod neo-bişnuit, Sherrinford Holmes era aşezat în capulmesei, citind un articol. Soţia lui, Anna, seagita prin încăpere, verificând tacâmurile şivorbind de una singură. Doamna Eglantinestătea în picioare în spatele unchiului

72/519

Sherrinford. Nu reacţionă deloc când intră Sh-erlock, dar modul în care evita intenţionat să-lprivească îi dădu de înţeles că îi remarcasesosirea.

– Bună ziua, unchiule Sherrinford şimătuşă Anna, salută Sherlock politicos, în timpce se aşeza.

Sherrinford dădu din cap fără să îşi ridiceochii de pe foile lui. Anna reuşi să introducă înmonologul ei nesfârşit ceva ce semăna cu unsalut.

O servitoare intră cu o supieră şi începusă pună supa în boluri, sub supraveghereadoamnei Eglantine. Sherlock privi fără preamult interes până când Sherrinford îşi puse josarticolul, se aplecă peste masă şi spuse:

– Tinere, după prânz va veni un oaspete,şi te-aş ruga să fii prezent. Fratele tău m-a în-sărcinat să mă asigur că educaţia ta e menţinutăla zi cât eşti departe de şcoală şi, de asemenea,

73/519

mi-a indicat să te ţin la distanţă de necazuri. Înacest scop, am contractat serviciile unui medit-ator. Se va ocupa de tine timp de trei ore, înfiecare zi, în afară de duminică, când mă aşteptsă vii la biserică alături de ceilalţi membri aifamiliei. Numele lui este Amyus Crowe. Dom-nul Crowe a venit în această ţară tocmai dinColonii, dacă nu mă înşel, dar s-a dovedit unom de o mare distincţie şi erudiţie. Latina şigreaca lui sunt excelente. Mă aştept să îi ur-mezi instrucţiunile.

Sherlock simţi cum faţa îi ia foc de furie.Când sosise la conacul Holmes, zilele i sepăruseră nesfârşite, goale şi plictisitoare şi seîntrebase cum avea să îşi petreacă timpul, darfaptul că îl cunoscuse pe Matty Arnatt îideschisese uşa către o lume nouă. Acum, sepărea că uşa asta îi era trântită în nas.

– Mulţumesc, unchiule Sherrinford, mur-mură el.

74/519

Încerca să pară încântat, dar chipul refuzasă îi urmeze instrucţiunile. Doamna Eglantinezâmbi vag, fără să se uite direct în ochii luiSherlock.

După supă, urmă o plăcintă cu carne, cuun blat gros şi cu sos, iar după aceea fu adusă ospecialitate cu pâine şi fructe de pădure. Sher-lock mâncă, dar abia dacă simţi gustul bucate-lor. Se gândea doar la faptul că vacanţa deven-ise un iad şi că abia aştepta să se întoarcă laadăpostul şcolii, unde ştia mereu ce avea să seîntâmpla a doua zi.

După prânz, Sherlock ceru voie să seretragă.

– Nu te duce departe, îl muştrului Sher-rinford. Ţine minte că trebuie să apară oas-petele meu.

Sherlock rămase în hol în timp ce restulfamiliei se retrase, fiecare la treburile lui –Sherrinford în bibliotecă şi mătuşa Anna în

75/519

seră. Îşi petrecu vremea uitându-se la tablourişi încercând să decidă care era cel mai prost.După o vreme, veni la el o servitoare. Avea înmână o tavă de argint pe care se afla un plic.

– Domnule Holmes, i se adresă ea încet, avenit scrisoarea asta pentru dumneavoastră dedimineaţă.

Sherlock i-o smulse de pe tavă.– Pentru mine? Mulţumesc!Fata zâmbi şi plecă. Sherlock privi împre-

jur, de parcă se aştepta să iasă doamna Eglan-tine de undeva şi să-i smulgă plicul din mână,dar era singur. Plicul era, într-adevăr, adresat„Domnului Sherlock Holmes, conacul Holmes,Farnham“. Avea ştampila poştei din Whitehall.Mycroft! Îşi trecu nerăbdător unghia pe subsigiliul de ceară şi deschise plicul.

În interior se găsea o singură foaie. Înpartea de sus era imprimată adresa apartamen-tului lui Mycroft din Londra, iar dedesubt,

76/519

caligrafia ciudat de îngrijită a lui Mycroft,scria:

Dragul meu Sherlock,Sper că această scrisoare te găseştesănătos. Cu siguranţă că deja te simţisingur şi abandonat, şi asta te înfurie.Te rog să înţelegi că îţi apreciez senti-mentele şi că mi-aş dori să pot face cevasă te ajut.

„Ai ce face! ” se gândi Sherlock. „Aiputea să mă laşi să stau la tine pe durata va-canţei. “ Dar renunţă la gândul acesta imediatce îi trecu prin minte. Mycroft avea şi el prob-lemele lui: un serviciu solicitant şi, mai nou,rolul de cap al familiei în absenţa tatălui lor,purtându-i de grijă mamei lor, care avea osănătate fragilă, şi surorii lor, care avea pro-priile probleme. Nu, Mycroft făcuse ce era celmai bine pentru amândoi. Uneori, îşi dăduseama Sherlock, singurele opţiuni pe care le ai

77/519

sunt toate nedrepte şi trebuie pur şi simplu s-oalegi pe cea care micşorează consecinţele neg-ative, în detrimentul celei care le măreşte pecele pozitive. I se părea că în felul acesta argândi un adult şi nu-i plăcu faptul că aşa păreasă fie viaţa de adult.

Orice scrisoare trimiţi la adresa de maisus va ajunge la mine într-o zi şi îţi pro-mit că voi răspunde imediat la orice so-licitare îmi vei adresa – evident, în afarăde rugămintea de a veni să locuieşti cumine la Londra.

„Aha, gândeşte înaintea mea, ca deobicei“, medită Sherlock. Fratele său demon-strase întotdeauna o capacitate stranie de a anti-cipa ceea ce urma să spună Sherlock. Continuăsă citească:

I-am sugerat unchiului Sherrinford săangajeze un meditator ca să îţi aprofun-dezi studiile. Am primit referinţe bune

78/519

despre un domn pe nume Amyus Croweşi i-am menţionat numele său lui Sher-rinford. Cred că poţi avea încredere îndomnul Crowe. Din câte am înţeles, areşi el o fiică. Cu ajutorul ei, poate vei re-uşi să îţi faci prieteni printre localnici.

„Asta arată că nu ştii nimic“, se gândi Sh-erlock. „Am început deja să îmi fac prieteni. “

În concluzie, te rog să ţii minte căaceasta e o situaţie pur temporară.Lucrurile se vor schimba, aşa cum seschimbă mereu. Profită de situaţia încare te găseşti. După cum scria poetulpersan Omar Khayam: „Vreau doar ocupă plină, o pâine de jumate. Şi-o cartede poeme. Şi dacă sunt cu tine. Chiarstând într-o ruină – mai fericit ca mine,Niciun sultan nu este cu-o sută de pal-

ate. “2

79/519

Citind cuvintele, Sherlock încercă să ledescifreze înţelesul. Cunoştea puţin Rubaiatelelui Omar Khayyam, datorită unui exemplarcare fusese donat de traducătorul lui, RichardBurton, bibliotecii şcolii Deepdene. Moralagenerală a diferitelor catrene părea să fie căroata vieţii se învârte mereu şi nimeni n-o poateopri, deşi oamenii pot să se bucure de plăcericât trăiesc. Acest catren pe care Mycroft îlcitase sugera că Sherlock ar trebui să îşi cautepropria lui „pâine de jumate“, ceva simplu,care să îl ajute să treacă mai uşor prin aceastăperioadă. Oare Mycroft avea ceva anume înminte sau era doar un sfat general? Sherlockera tentat să îi scrie imediat, cerându-i să-i ex-plice mai în detaliu, dar ştia destule despreMycroft ca să îşi dea seama că, odată ce spuneaceva, rareori intra în detalii.

Sherlock îşi întoarse atenţia către ultimelerânduri.

80/519

Un ultim sfat: fereşte-te de doamnaEglantine. În ciuda poziţiei sale de în-credere, ea nu este deloc prietenă a fam-iliei Holmes.Ştiu că nu vei lăsa această scrisoare lavedere, ci o vei pune într-un loc ferit.

Fratele tău care te

iubeşte,

Mycroft

Sherlock simţi un fior pe spinare când citiaceste rânduri de încheiere. Lui Mycroft nu-istătea în fire să-l avertizeze şi atât de făţiş cuprivire la doamna Eglantine, ceea ce ridica oîntrebare: De ce era aşa de direct? Oare pentrucă voia ca Sherlock să ştie clar ce părere aveael despre doamna Eglantine? Ultima lui sug-estie – nu, ultima lui instrucţiune –, să nu lasescrisoarea la vedere, era modul codat al lui

81/519

Mycroft de a-i cere s-o distrugă. Asta da, îistătea în fire.

Strecură scrisoarea înapoi în plic, şiatunci văzu că mai era ceva acolo o bucată dehârtie. O scoase şi descoperi un mandat poştalde cinci şilingi. Cinci şilingi! Îi fusese teamă sădeschidă discuţia banilor de buzunar cu unchiulşi cu mătuşa lui, dar se părea că Mycroft urmasă se ocupe de asta.

Scrisoarea îl lăsase cu nişte sentimenteamestecate. Pe de o parte, se simţea mai liniştitşi mai fericit, acum că Mycroft îl contactase şicând ştia că fratele lui îl alesese pe AmyusCrowe, dar, pe de altă parte, era mai îngrijoratcu privire la ceva ce până atunci fusese doar oneplăcere sâcâitoare: doamna Eglantine şi anti-patia ei evidentă faţă de el.

– E interesantă scrisoarea?Era o voce profundă şi caldă, cu un ac-

cent pe care Sherlock nu-l putu identifica. Se

82/519

întoarse, împăturind scrisoarea şi strecurând-oîn buzunar.

Bărbatul care stătea în cadrul uşii de laintrare deschise era înalt şi spătos. Avea o claiede păr alb şi zburlit şi pielea de pe gât îi atârna,dar ţinuta îi dezminţea vârsta. Avea tenul ma-roniu şi uscat, de parcă petrecuse mult timpafară, într-un soare mai puternic decât cel de pecerul Angliei. Purta un costum bej cu o croialăşi dintr-un material pe care Sherlock nu le cun-oştea, iar în mână ţinea o pălărie cu boruri late.

– E de la fratele meu, Mycroft, răspunseSherlock, neştiind cum să reacţioneze.

Nu ştia dacă să cheme o servitoare ori săîl invite pe bărbat în casă.

– Ah, Mycroft Holmes, spuse bărbatul.Înţeleg că avem cunoştinţe comune. Şi, cum re-fuz să cred că eşti atât de bătrân încât să fiidomnul Sherrinford Holmes, presupun că eştitânărul Sherlock.

83/519

– Sherlock Scott Holmes, la dispoziţiadumneavoastră, se prezentă Sherlock,ridicându-se şi aruncând o privire împrejur. Ah,doriţi să intraţi, domnule... ?

– Domnul Amyus Crowe, răspunsebărbatul. De loc din Albuquerque, în statulNew Mexico; parte din Statele Unite ale Amer-icii. Şi tu eşti foarte amabil, mai adăugă în timpce păşea. Dar probabil că mi-ai dedus dejaidentitatea. Sunt aici la recomandarea frateluitău şi sunt sigur că el nu ţi-ar fi scris fără să îmimenţioneze numele, nu-i aşa?

– Ar trebui să caut o servitoare sau...Înainte să îşi termine propoziţia, doamna

Eglantine ieşi din umbrele de sub scara princip-ală. De cât timp stătea acolo? Oare îl văzuse peSherlock citind scrisoarea?

– Domnul Crowe? întrebă ea. Stăpânul văaşteaptă. Pe aici, vă rog.

Îi făcu semn către uşa biroului.

84/519

Fără să vrea, pe Sherlock îl trecu un fior.Doamna Eglantine nu avea cum să ştie ce con-ţinea scrisoarea decât dacă nu o deschisese laaburi şi apoi o resigilase, iar el refuza să creadăcă ar îndrăzni aşa ceva, dar totuşi se simţi deparcă fusese prins făcând ceva rău.

Amyus Crowe intră în hol, lăsându-şipălăria şi bastonul la cuier, după care se în-toarse către Sherlock.

– Vorbim mai târziu, îi spuse el,punându-i o mână pe umăr.

Băiatul era înalt pentru vârsta lui, darAmyus Crowe era şi mai înalt, iar asta îl făceape Sherlock să se simtă ca un copil de zece ani.

– Stai pe aproape, fiule, îi recomandă ar-uncând o privire pe hol. Şi, cât aştepţi, încearcăsă îţi dai seama câte dintre tablourile astea suntfalse.

Doamna Eglantine înţepeni.

85/519

– Niciunul dintre aceste tablouri nu esteun fals! şuieră ea. Stăpânul nu ar permite ni-ciodată aşa ceva!

– „Niciunul“ este un răspuns acceptabil,aprobă Crowe, trecând de Sherlock şi făcându-icu ochiul, în timp ce-i înmâna doamnei Eglan-tine o carte de vizită. V-aş fi recunoscător dacămi-aţi anunţa prezenţa.

Doamna Eglantine îl conduse pe profesorîn bibliotecă. După câteva momente, ieşigrăbită şi se îndepărtă fără să se uite la Sher-lock. El o privi cum dispare în umbrele delângă scări şi se întrebă dacă nu cumva seoprise acolo, se întorsese şi acum îl urmărea cuprivirea.

Sherlock auzea vocile din bibliotecă, darnu înţelegea cuvintele. În aşteptare, începu săse plimbe pe lângă lambriurile de stejar, anal-izând pe rând detaliile fiecărui tablou. Niciunulnu avea etichetă. Evaluarea artei nu era în

86/519

programa de la şcoala Deepdene, aşa că de-scoperi că niciun peisaj rural ori maritim şi ni-cio scenă de vânătoare nu-i trezeau interesul.Lui i se părea că toate erau false, cu pomii lorperfecţi, mările învolburate şi caii cu picioarefusiforme.

Albuquerque. America. Părea atât de ro-mantic. Sherlock nu ştia mai nimic despre aceaţară, decât că fusese colonizată de Anglia cudouă sute de ani în urmă, că se revoltase îm-potriva dominaţiei britanice o sută de ani maitârziu şi că locuitorii erau independenţi şiobraznici. A, şi trecuse şi printr-un război civilcu câţiva ani în urmă, ceva în legătură cusclavia. Dar îl plăcuse de la prima vedere peAmyus Crowe şi, dacă el era câtuşi de puţinreprezentativ pentru concetăţenii lui, atunci Sh-erlock voia să meargă şi el în America într-o zi.

Uşa bibliotecii se deschise după vreojumătate de oră, şi Amyus Crowe ieşi. Zâmbea

87/519

şi îi strângea mâna lui Sherrinford Holmes. Înspatele lor, rândurile înghesuite de cărţi legateîn piele verde se adunau într-un fundal ce păreao pajişte acoperită de iarbă.

– A, Sherlock, spuse Sherrinford. Dom-nule Crowe, daţi-mi voie să vi-l prezint penepotul meu, Sherlock.

– Ne-am cunoscut mai devreme, replicădomnul Crowe, dând din cap înspre Sherlock.

– Foarte bine. Mulţumesc că aţi venit. Osă rog servitoarea să vă conducă.

– Nu vă deranjaţi, domnule Holmes. Voiface o plimbare pe domeniu cu tânărul domnSherlock, dacă se poate.

– Desigur, desigur.Sherrinford se retrase în biroul său ca o

ţestoasă în carapace, şi Crowe se duse cătreSherlock.

– Ei bine, care e? Dacă e vreunul fals.

88/519

Sherlock se uită la tablouri. Deşi le anal-izase îndeaproape, tot nu era sigur. Arătă spreun tablou foarte prost pictat, cu un călăreţ pe uncal ale cărui picioare erau atât de subţiri, că arfi trebuit să plesnească sub greutatea omului.

– Acela nu e foarte bine pictat, se hazardăel. Perspectiva e distorsionată şi anatomia egreşită. Acela e falsul?

– Chestia principală la falsificatori, înce-pu Crowe, examinând tabloul, e că cei slabisunt prinşi destul de repede. Deseori, falsificat-orii sunt mai convingători decât pictorii ad-evăraţi. Ai dreptate că tabloul e prost pictat, dare original.

Se duse apoi către o pictură impresion-antă cu o scenă de coastă, în care valurile sespărgeau pe o plajă, în timp ce o navă se legănape fundal.

– Acesta e un fals.Sherlock se uită fix la el.

89/519

– De unde ştiţi?– La fel ca multe alte tablouri ale unchi-

ului tău, este de Claude Joseph Vernet. Unchiultău mai are câteva tablouri şi de Horace, fiul luiVernet. Vernet cel bătrân este cunoscut pentrupeisajele sale maritime. Aceasta este o vedere aportului Dover, dar Vernet nu a vizitat niciod-ată Anglia. Detaliile sunt prea realiste: este clarpictat după model; prin urmare, prin definiţie,nu e pictat de Vernet. Este un fals în stilul lui.

– N-aş fi avut de unde să ştiu asta, seapără Sherlock. N-am învăţat nimic despreVernet sau despre alt pictor.

– Şi ce îţi spune asta? Crowe se uită în josspre Sherlock, cu ochii albaştri ca porţelanulaproape ascunşi de pielea ridată.

Băiatul se gândi un moment.– Nu ştiu.– Că poţi deduce cât vrei, dar că, fără

cunoştinţe, nu poţi face nimic. Mintea ta e ca o

90/519

roată de tors care se învârte la nesfârşit şi fărărost, până prinde lână, şi-abia atunci începe săproducă fire. Informaţia este fundamentulgândirii raţionale. Caut-o! Colecţioneaz-oasiduu. Umple-ţi sertăraşele minţii cu cât demulte date încap acolo. Nu încerca să le clasi-fici în date importante şi date superficiale: toatesunt la fel de importante.

Sherlock se gândi un moment. Crezuse căavea să se simtă jenat şi rănit, dar în glasul luiCrowe nu era nici urmă de critică; mai mult,avea dreptate.

– Înţeleg, spuse el, încuviinţând din cap.– Sunt sigur că înţelegi, îl linişti Crowe.

Hai să ne plimbăm, să vedem ce descoperim!Crowe îşi recuperă pălăria şi bastonul de

lângă uşă, apoi ieşiră împreună în soareleputernic al verii. O luară pe gazonul din faţăcătre copaci, vorbind despre formele variate alenorilor şi despre legătura lor cu vremea.

91/519

– Te-ai întrebat vreodată ce-i cu vulpile şicu iepurii? vru să afle el după o vreme.

– Nu în mod special, răspunse Sherlock,întrebându-se unde avea să ducă această schim-bare de subiect.

– Să spunem că am avea o sută de vulpi şio sută de iepuri într-o pădure, că în jurul pă-durii ar fi un gard şi că animalele nu ar puteaieşi. Ce s-ar întâmpla?

Sherlock se gândi un moment.– Iepurii ar face pui de iepuri şi vulpile ar

face pui de vulpi, iar vulpile ar mânca iepurii.– Pe toţi?– Pe majoritatea. Apoi iepurii rămaşi ar fi

greu de găsit, pentru că ar începe să se ascundă.– Şi atunci ce s-ar întâmpla?Sherlock ridică din umeri, neştiind unde

ducea discuţia.– Vulpile ar începe să moară de foame,

bănuiesc.

92/519

– Şi iepurii?– Ar continua să mănânce iarbă, să se as-

cundă şi să se înmulţească, aşa că numărul lorar începe să crească.

În minte păru să îi explodeze brusc o lu-mină. Înţelegea.

– Şi apoi numărul vulpilor ar începe săcrească, pentru că ar prinde mai mulţi iepuri şiar mânca bine şi s-ar înmulţi. Şi în cele din ur-mă numărul vulpilor ar fi atât de mare, că armânca tot mai mulţi iepuri, şi numărul iepurilorar începe din nou să scadă.

– Şi procesul ar continua să se repete, cadouă valuri care se ridică şi apoi coboară, unuldupă celălalt. Undeva la baza acestui proces e oformulă matematică denumită calcul diferenţi-al, pe care ar trebui să o înveţi. E ciudat de fo-lositoare. Ai putea să aplici aceeaşi ecuaţie in-fractorilor şi poliţiştilor dintr-un oraş, dacădoreşti. Râse brusc. Deşi poliţiştii nu îi

93/519

mănâncă pe infractori de obicei, ideea de bazăe aceeaşi. Isaac Newton şi Gottfried Leibniz audezvoltat matematica fiecare în parte, dar decurând a fost dezvoltată şi mai mult de cătreAugustin Cauchy şi Bernhard Riemann.Riemann a murit acum câteva luni. E o marepierdere pentru umanitate, după părerea mea,deşi nu sunt sigur că umanitatea şi-a dat seamade asta.

În sinea lui, Sherlock se îndoia că matem-atica avea să fie vreodată importantă, aşa că odădu deoparte. Era fericit să îşi umple „ser-tăraşele minţii“ cu informaţii despre artă şi mu-zică, pe care le găsea interesante, dar de ecuaţiise putea lipsi.

După o vreme, ajunseră la zidul de piatrăcare marca hotarul moşiei Holmes. Crowe făcuun semn înspre dreapta.

– Tu du-te pe acolo şi adună ciuperci, câtde multe poţi duce. Eu merg în partea cealaltă.

94/519

Hai să ne întâlnim aici peste o jumătate de oră,şi îţi arăt cum să le deosebeşti pe celeotrăvitoare de cele bune de mâncat. Să nu guştivreuna, ai grijă. E o tehnică de analiză relev-antă, dar e posibil să fie mortală.

Crowe se duse la stânga, dând la o partecu bastonul tufişurile şi smocurile de iarbă şiuitându-se pe dedesubt. Sherlock porni înspredreapta, examinând pământul pentru a găsipălărioarele albe şi cărnoase ale ciupercilorcare se iţeau printre ferigi.

După câteva momente, îl pierdu pe profe-sor din raza vizuală. Continuă să meargă, dar,în afară de nişte excrescenţe maronii, ca niştefarfurii, care ieşeau din scoarţa unui copac şi pecare nu era sigur dacă să le culeagă, nu găsinimic.

Deodată, dintre copaci îi atrase atenţia unfulger de culoare: pete roşii pe un fundal alb.Se apropie, crezând că era un mănunchi de

95/519

mânătărci, dar ceva la forma aceea îl deranja.Arăta ca...

Un nor de fum se ridică de pe obiect ex-act când Sherlock îl identifică: trupul unuibărbat, culcat la pământ şi contorsionat. Fumulse îndepărtă plutind, condus de o briză, dar nuse vedea niciun foc. O clipă, băiatul se gândi căbărbatul care zăcea acolo fuma o pipă, cu faţaacoperită din cine ştie ce motiv cu o batistă al-bă cu buline roşii, dar când se apropie, îşi dăduseama că petele roşii nu erau nici bulinele depe o ciupercă, nici cele de pe o batistă albă.

Erau buboaie însângerate pe faţa unuicadavru.2 Omar Khayyam, Rubaiate (n. tr.)

96/519

CAPITOLUL PATRUAmyus Crowe scoase din buzunar o bat-

istă şi i-o dădu lui Sherlock. Din alt buzunarscoase o sticluţă de metal, aplatizată şi curbată,pentru a se potrivi formei corpului. Avea ocureluşă de piele în jurul ei. Îi deşurubă ca-pacul şi turnă un lichid maroniu pe batista pecare o ţinea Sherlock, îmbibând-o. Un iz careîţi înţepa ochii şi nările se ridică din materialulumed.

– Coniac, spuse Crowe ca răspuns la ex-presia bănuitoare a lui Sherlock. Preventiv, încaz că lucrul care l-a ucis pe bărbatul acesta einfecţios. Nu vrem să ne molipsim de ceea ce l-a trimis pe lumea cealaltă.

Scoase apoi o altă batistă din buzunar şirepetă procedura.

– Ceea ce l-a ucis? repetă Sherlock,nedumerit. Cu siguranţă, e un fel de boală.Uitaţi-vă la faţa lui!

Ochii de un albastru profund ai lui Crowese fixară pe faţa lui Sherlock. Se uită cu interesla băiat timp de câteva momente, cu batista înmână.

– Crezi că boala e ceva care se întâmplăpur şi simplu, că maladiile se dezvoltă într-unorganism fără niciun ajutor?

– Cred că da, recunoscu Sherlock. Nu m-am gândit niciodată la asta.

– Dar ştii că bolile se pot transmite de lao persoană la alta, prin atingere sau apropiere.

– Da..., spuse Sherlock precaut,întrebându-se unde duceau toate astea.

– Atunci nu ţi se pare normal ca un lucrusă se transmită de la un om bolnav la unulsănătos şi să îl îmbolnăvească şi pe el?

98/519

Sherlock nu scoase niciun sunet. Ştia căasta avea să se transforme în altă lecţie, indifer-ent de răspunsul lui.

– Acum câţiva ani, eram la Viena, con-tinuă Crowe. Am cunoscut un bărbat pe numeIgnaz Semmelweis. Era ungur şi lucra cu fe-meile cărora le venea vremea să nască. El a ob-servat că femeile care erau asistate de doctorisau de studenţi la medicină riscau mai mult sămoară de febră puerperală decât cele care erauasistate de moaşe. Un tip inteligent Semmel-weis ăsta. Alţi doctori ar fi lăsat-o aşa, dar el şi-a dat seama că aceşti medici veneau la naşteridirect de la autopsii. Aşa că i-a pus pe doctorisă se spele pe mâini cu apă şi cu var nestinsînainte să examineze femeile însărcinate, şi ratamortalităţii din cauza febrei puerperale a scăzutla el în spital. Este clar că varul nestins omorasau distrugea ceva de pe mâinile doctorilor,care altfel ar fi trecut de la cadavre la femei.

99/519

Crowe ridică batista. De aici coniacul. Are unefect similar.

– Ce era acel ceva? întrebă Sherlock.Crowe zâmbi.– Scriitorul roman Marcus Terentius

Varro a scris: „... există specii de creaturiminuscule care nu pot fi văzute cu ochiul liber,care plutesc prin aer şi intră în corp prin gură şiprin nas şi provoacă boli grave“. Nu e genul declasic pe care îl studiezi la şcoală, bănuiesc.Oamenii discută de secole întregi despre acestecreaturi minuscule, dar medicina nu le ia înserios.

– Dar n-am putea să lăsăm corpul aici şisă spunem cuiva? întrebă Sherlock. N-ar fi maisigur pentru noi?

Crowe se uită împrejur, la copaci şi latufişuri.

– E prea mare riscul să vină o vulpe sauun viezure să-i mănânce maţele. Nu-l cunosc

100/519

pe individul ăsta, dar nu i-aş dori asta nimănui,nici mort, nici viu. Nu, oricum va trebui dus deaici pentru a fi îngropat, aşa că ori acum, orimai târziu, tot aia e. Vom fi în siguranţă atâtatimp cât nu-l atingem şi purtăm măştile astea.

Sherlock îşi legă batista în jurul feţei, cubăgare de seamă. Aburii coniacului făceau să-ilăcrimeze ochii. Crowe râse. Ridurile profundedin jurul ochilor se strânseră ca pânzeturile dein.

– N-am spus că e un coniac bun! Ai grijăsă nu-i dai de gust. Acum, dă fuga şi ia o roabădin grădină. Adu-o aici cât mai repede!

Sherlock îl lăsă pe Crowe aplecat pestecadavru şi îşi îndesă batista în buzunar pentrumai târziu, apoi o luă înapoi prin pădure, cătrecasă. Identifică drumul înapoi după copacii,tufişurile şi ciupercile pe care Amyus Crowe ile arătase pe drum, alergând printre mlădiţeletinere şi simţind cum iarba îi şfichiuieşte

101/519

gleznele în goană. Mirosul de ferigi uscate şide lavandă i se amesteca în nări. Simţea cum îiţâşnea sudoarea pe frunte şi între omoplaţi şicum îi picura în jos pe obraji şi pe spinare.

Când ieşi în fugă din pădure în pajişteadeschisă care îi separa de casă, se opri o clipă,ca să îşi tragă sufletul şi să se răcorească.Soarele după-amiezii îl orbi pe moment, la felde puternic precum o lovitură în cap. Se aplecăşi îşi puse mâinile pe genunchi, înghiţind cu lă-comie aerul cald. Sunete înăbuşite până atuncide copaci îi atrăgeau acum atenţia – tăiatullemnelor, grohăitul îndepărtat al porcilor,cineva care cânta.

Când îşi înălţă capul, văzu în zare osiluetă pe un cal. Era chiar dincolo de poartacare dădea în drum, de partea cealaltă a ziduluiînalt. Calul stătea pe loc, iar lui Sherlock i sepăru că omul îl privea. Îşi îngustă ochii,ridicând o mână ca să se ferească de soare, dar,

102/519

în momentul în care mâna îi ajunse în dreptulochilor, calul porni şi silueta dispăru.

Alungând cele văzute într-un colţ alminţii, Sherlock găsi o roabă lângă coteţulgăinilor şi o împinse cu repeziciune prin pădurepână la locul unde zăcea leşul. Îl găsi pe Crowescotocind prin buzunarele bărbatului.

– N-are nimic care să ne spună cine este,îi explică acesta fără să se uite împrejur. Voceaîi era înăbuşită de batistă. Îl recunoşti?

Sherlock se uită la faţa umflată, simţindcum i se dă stomacul peste cap. Încercă să vadădincolo de buboaie şi de roşeaţa trăsăturilor.

– Nu cred, decise el în cele din urmă, dare greu de spus.

– Uită-te la urechi, îl îndemnă Crowe.Urechile oamenilor sunt foarte diferite. Unii nuau lobul urechii, alţii le au mai încreţite, iaralţii le au ca nişte scoici perfecte. E un mod

103/519

simplu de a deosebi oamenii, mai ales dacăîncearcă să se deghizeze.

Sherlock îşi înghiţi imediat un răspuns,cum că bărbatul care zăcea mort pe pământ nuera în stare să îşi ascundă identitatea, şi se con-centră pe urechea stângă a bărbatului, aflată lavedere. Observă că avea o crestătură evidentă,cam pe la mijloc, de parcă fusese atinsă de uncuţit într-o bătaie sau de un topor în timp cetăia lemne. Acest gând îi declanşă o amintire: îlmai văzuse pe acest bărbat. Dar unde?

– Cred că lucrează pentru unchiul meu,spuse el. L-am văzut în timp ce mâna o căruţă.

– Când a fost asta? întrebă Crowe.– Chiar azi-dimineaţă. Sherlock se în-

cruntă. Dar acum arată de parcă ar fi fost bol-nav zile întregi. Era sănătos când l-am văzuteu.

– Interesant, murmură Crowe. Foartebine! Hai să-l urcăm în roabă şi să-l ducem

104/519

acasă. Acritura voastră de intendentă poate sătrimită după tăietorii de oase de pe aici.

– Tăietori de oase?– Doctori, râse Crowe. N-ai mai auzit ni-

ciodată expresia „tăietor de oase”?Sherlock clătină din cap.– Li se spune aşa pentru că, până nu de-

mult, numai asta făceau: amputau degete de lamâini sau de la picioare, braţe sau tălpi, dacăavea loc vreun accident, zise Crowe. Din feri-cire, civilizaţia a mai evoluat un pic în ultimultimp. Se aplecă peste cadavru, apoi se îndreptădin nou de spate, cu ochii la Sherlock. Ţineminte: nu-i atinge pielea, îl avertiză el. Doarhainele. E mai bine să nu ne asumăm riscuri.

Drumul prin pădure le luă aproape ojumătate de oră. Amyus Crowe împingea roabaiar cadavrul stătea într-un echilibru precar. Sh-erlock mergea cu pas iute înainte, aplecându-seca să dea la o parte pietrele şi ramurile care ar

105/519

fi putut agăţa roata sau de care s-ar fi pututîmpiedica profesorul. Braţele mortului sebălăngăneau în sus şi în jos de fiecare datăcând roaba trecea peste un dâmb, făcându-l săarate de parcă se chinuia să se ridice în şezut.Sherlock încerca să nu se uite la el.

Când se ivi, în sfârşit, casa la orizont, Sh-erlock gâfâia de zor şi îşi simţea muşchii ar-zând de oboseală. Probabil că îi văzuse cineva,pentru că doamna Eglantine venea deja către ei.

Îi întâmpină chiar când ajunseră la lizierapădurii.

– În niciun un caz, spuse ea înţepată, nuveţi aduce lucrul acela în apropierea casei.

– Lucrul acesta, o puse calm la respectCrowe, este unul dintre muncitorii stăpânuluidumneavoastră. Ştiu că e mort, dar cred cămerită totuşi puţin respect.

Doamna Eglantine îşi încrucişă braţele lapiept.

106/519

– Muncitor sau nu, continuă ea, nu voipermite să fie adus în apropierea casei. Uitaţi-vă la el! Nu ştiu dacă e varicelă sau ciumă, dartrupul trebuie ars.

– Sunt de acord, dar mai întâi vreau să îlvadă un doctor. Şi, desigur, trebuie informatăfamilia. Fiţi drăguţă şi trimiteţi după un doctordin oraş. Între timp, putem depune corpulundeva?

Doamna Eglantine pufni.– E acolo un şopron unde e adunat

bălegarul, le arătă ea. Nu e folosit la nimic.Puneţi-l acolo! După aceea, putem da foc şo-pronului, mai adăugă, apoi se întoarse şi seduse către casă.

– Ce doamnă încântătoare, murmurăCrowe.

Sherlock îi arătă drumul, după casă, acolounde se depozita bălegarul înainte de a fi îm-prăştiat printre straturile de legume şi prin

107/519

livezi. Mirosul era puternic şi cald, în ciuda ba-tistei îmbibate de coniac, şi îi intra pe nas şi pegură, lăsându-i în gât un gust amar.

Şopronul era dărăpănat, iar Sherlock şiCrowe se văzură nevoiţi să dea la o parte mor-mane de lemne şi unelte agricole ca să poatăduce trupul înăuntru. Razele care se strecurauprin găurile din acoperiş şi prin pereţi luminaucorpul pe porţiuni mici cât un lat de palmă,lăsând, din fericire, în întuneric tot restul. LuiSherlock i se părea că arăta ca o păpuşăgrotescă în mărime naturală, care a fost ar-uncată de careva, cu braţele şi picioarelebălăngănindu-i-se peste marginile roabei.

– Nu are rost să rămânem amândoi aici,zise Crowe, ieşind afară şi dându-şi jos batista.Du-te înapoi acasă. Pune o servitoare să îţipregătească o baie, una fierbinte. Freacă-te cusăpun dezinfectant! Schimbă-ţi hainele şi lasă-le pe cele de pe tine afară ca să fie arse, dacă

108/519

mai ai şi altele. Dacă nu, dă-le servitoarei să lespele!

După baie, cu pielea roşie şi julită de lafrecatul cu săpunul dezinfectant vişiniu, Sher-lock îşi puse hainele de rezervă şi ieşi din casă.Încă mai simţea mirosul ca de catran lăsat desăpun pe piele şi îl înţepau ochii. Când dăducolţul casei, ştergându-şi lacrimile din ochi, îlvăzu pe Amyus Crowe în faţa şopronuluidărăpănat, discutând cu un bărbat rotofeiîmbrăcat într-o redingotă neagră. Trebuia să fiedoctorul. Când Sherlock se apropie, auzi voceaascuţită şi arogantă a doctorului spunând:

– Trebuie să alertăm autorităţile civile.Acesta e al doilea cadavru pe care îl găsim cusimptome similare. Dacă e vorba despre ciumă,atunci trebuie să ne luăm imediat măsuri desiguranţă. Târgul de mâine va trebui anulat şitoate clădirile publice – închise, ca să evitămrăspândirea molimei. Cerule, poate va trebui să

109/519

punem bariere la drumurile care duc şi ies dinoraş, până când trece pericolul!

– Staţi un pic, îl opri Amyus Crowe cuvocea lui joasă şi profundă. Avem doar douăcadavre. Două picături de apă nu înseamnă ofurtună.

– Dacă aştepţi până toarnă cu găleata şinu-ţi deschizi umbrela, o să te uzi leoarcă, îlcontrazise doctorul.

Brusc, Sherlock îşi dădu seama că ştiamai multe decât ei. Cadavrul, buboaiele, norulde fum, toate erau aşa cum le văzuse şi Mat-thew Arnatt când murise omul din oraş. Ce eraacel fum?

– Hai să aşteptăm măcar până când vedeun expert cadavrele.

Doctorul clătină din cap enervat.– Ce expert? Pot să fac eu autopsia, dar

mi-e de ajuns că am văzut buboaiele alea.

110/519

Trebuie să presupunem că avem de-a face cuciuma bubonică şi să acţionăm în consecinţă.

Crowe ridică o mână ca să îl liniştească.– Cunosc un expert în boli tropicale care

locuieşte în Guildford. Profesorul Winch-combe. Putem trimite după el. Îi voi adresa oscrisoare.

– Scrieţi-i dacă doriţi, dar, cât timp faceţiasta, voi vorbi cu primarul, cu consiliul orăşen-esc şi cu episcopul de Winchester.

– Ce-are a face episcopul cu asta? întrebăCrowe.

– Castelul Farnham este reşedinţa oficialăa Excelenţei Sale.

Sherlock se apropie, dar Amyus îl obser-vă şi îi făcu semn să plece. Băiatul simţi un valde enervare. El găsise cadavrul, şi acum Crowevoia să îl lase pe-afară. Oare profesorul seaştepta ca el să piardă vremea până când ter-minau ei de vorbit şi apoi să reia lecţia de unde

111/519

se opriseră? Avea chestii mai bune de făcut cutimpul lui. Dacă americanul voia să se plângă,n-avea decât să îi scrie lui Mycroft.

Simţind cum îl roade supărarea, Sherlockse întoarse şi intră în pădure.

După ce se strecură printre copaci, pierducasa din vedere în câteva momente. Sub pi-cioarele lui pământul era spongios. Nu seauzeau decât trosnetul vegetaţiei care se usca însoarele după-amiezii şi câte un foşnet atuncicând o pasăre sau o vulpe se mişcau printufişuri. Dinspre sol venea o aromă de frunzeumede care acoperea urmele înţepătoare demiros de coniac şi pe cele mai puternice dedezinfectant. Nu era nicio cărare, niciundrumeag pe care să o ia, aşa că Sherlock fu ne-voit să păşească atent peste copacii căzuţi lapământ şi să înconjoare tufele de păducel ca săpoată avansa vreun pic.

112/519

Intrase prin pădure prin alt loc decât celpe unde fusese mai devreme cu Crowe şi nuştia prea bine unde se afla. Nu mai vedea casaşi habar n-avea cum să se orienteze. Ar fi pututfoarte bine să fie şi în mijlocul pădurii, nu lamarginea ei, şi, dacă nu era atent, putea sămeargă până ajungea chiar în mijloc. Nu aveacum să verifice în ce direcţie se îndrepta şi,deşi încerca să reţină formele copacilor pelângă care trecea, descoperi că, de fapt, toţiarătau la fel.

Ceva îl atrăgea mai adânc în pădure, faptcare-l nedumerea. Unii oameni vorbeau despreoraşe şi localităţi de parcă aveau o personalitateproprie, iar Sherlock simţise ceva asemănătorla Londra, în vizitele făcute ocazional cu tatălsău, şi, într-o măsură mai mică, în Farnham cuMatthew Arnatt, dar aici simţea o altfel de per-sonalitate. Parcă ar fi fost un suflet atemporal şitainic care asistase la moartea muncitorului de

113/519

la conac, dar nu-i păsa, aşa cum nu-i păsase demoartea animalelor şi a oamenilor la carefusese martor peste milenii.

Se străduia să alunge aceste gânduri,când, deodată, dădu peste şanţurile lăsate de ro-abă, pe care le urmări până în zona unde găsisecorpul. Vegetaţia care fusese culcată la pământde cadavru se ridicase la loc acum şi nicio ur-mă nu mai indica zona unde zăcuse. Ştia loculdoar fiindcă acolo se opreau şanţurile făcute deroabă.

Sherlock se uită la pământ, neştiind exactce căuta. Încercă să îşi închipuie cum fuseserăultimele clipe din viaţa bărbatului. Se împleti-cise până în poiană, delirând, după care căzuseîn genunchi, înainte să se prăbuşească de tot lapământ? Sau mergea, fără să ştie că era bolnav,şi leşinase brusc, zăcând acolo inconştient întimp ce îi ieşeau buboaie pe faţă şi pe mâini?Trebuia să fie vreun mod de a deduce asta după

114/519

urmele de paşi. Dacă delirase, atunci ar fi fostdezordonate, pe când, dacă ar fi mers normal,urmele ar fi fost în linie dreaptă. Poate cădoctorului i-ar fi de folos să ştie cât de repede îldoborâse boala – iar dacă asta nu folosea lanimic, atunci măcar l-ar fi putut impresiona peAmyus Crowe cu talentul său deductiv.

Sherlock se lăsă pe vine şi examinăpământul îndeaproape. Cizmele bărbatuluilăsaseră o amprentă clară pe sol; călcâiul uneiadintre ele era mai tocit decât celălalt, iar Sher-lock descoperi că putea distinge cu uşurinţăurmele bărbatului de ale sale şi de ale lui Amy-us Crowe. Le urmări până la copaci. Erau ciud-ate. În unele locuri urmele mergeau într-o dir-ecţie, apoi în altă direcţie, de parcă bărbatul serăsucise. Oare dansase? Nu, asta era o prostie.Fusese ameţit? Asta era mai probabil. Poate căboala – oricare ar fi fost – îi afectase echilibrul.

115/519

Sherlock urmă calea încurcată a urmelorde la poiană până la un loc unde se îndreptaubrusc. De aici mergeau în linie dreaptă, ocolinddin loc în loc un copac sau un trunchi căzut; seîndepărtau de ceea ce presupuse că era conaculHolmes. Se părea că fusese luat pe nepregătite– indiferent despre ce ar fi fost voba. Merseseaparent normal, pentru ca în clipa următoare săse împleticească în cercuri de parcă ar fi fostbeat; şi apoi, la scurt timp, căzuse la pământ. Şipe urmă murise.

Se întoarse în locul unde se modificasetiparul urmelor şi rămase acolo, privind împre-jur nedumerit. Era ceva în neregulă cu zona dinapropiere. Privi copacii, tufişurile şi iarba timpde câteva momente, încercând să îşi dea seamace nu se potrivea, şi atunci se lumină. Iarbaavea o culoare uşor diferită; era mai galbenădecât în restul pădurii. Sherlock îngenunche şiatinse pământul cu degetul. Îl retrase pătat şi

116/519

plin de praf. Ceva fusese împrăştiat pe jos;ceva ce nu avea ce căuta acolo.

Sherlock îşi frecă buricele degetelor unulde altul. Erau unsuroase. Orice ar fi fost prafulacela galben, nu îi era deloc familiar. Se panicăun moment, cu inima bătându-i repede, când îitrecu prin cap că praful acela galben ar fi pututdeclanşa boala bărbatului, dar câteva minute degândire îl convinseră că bolile nu vin din petede praf. Se transmiteau de la persoană la per-soană. Otrava era o altă posibilitate, dar ceotravă făcea să apară buboaie pe faţa şi pemâinile unui om?

Gândind repede, Sherlock scoase dinbuzunar plicul cu scrisoarea pe care o primisede dimineaţă de la Mycroft. Luă scrisoarea şi opuse în buzunar, apoi ţinu plicul de margini,astfel încât acesta se deschise ca un fel de gură,şi îl trecu de-a lungul ierbii. O parte din prafulgalben se scutură în plic. Îl închise repede la

117/519

loc şi îl puse în alt buzunar. Nu ştia dacă eraimportant, dar era posibil ca Amyus Crowe să-lpoată recunoaşte.

Rătăcind prin pădure, ieşi în cele din ur-mă la marginea unui drum, dar nu ştia dacă eracel care ducea spre conacul Holmes sau un al-tul. Drumul cotea în ambele direcţii, aşa că eraimposibil să îşi dea seama unde se afla. Seaşeză la marginea lui şi se puse pe aşteptat. Segândi că, în cele din urmă, avea să treacă vreuncăruţaş pe care să-l roage să îl ia şi pe el.

Era spre sfârşitul după-amiezii. Undevoia să meargă – la conac sau în oraş? Dupăcâteva secunde, se decise că, dacă se întorcea laconac, îl aştepta o seară plictisitoare. Oraşulpărea mult mai interesant.

Primele zece sau douăsprezece căruţecare trecură se îndreptau toate în aceeaşi dir-ecţie şi erau pline până la refuz de cutii, lăzi şisaci de iută. Pe chipurile căruţaşilor şi ale

118/519

pasagerilor se citea frica. Sherlock nu era sigur,dar avea senzaţia că oamenii auziseră de celedouă morţi şi plecau din Farnham, ca să seîndepărteze cât de mult de ciumă. Nici măcarnu se obosi să îi roage să îl ia şi pe el: privirilede pe feţele lor sugerau că n-aveau să fie preadrăguţi. Până la urmă, poate vreo jumătate deoră mai târziu, auzi zornăitul roţilor unei căruţepe pământul tare al drumului, mergând în dir-ecţie opusă faţă de cele care trecuseră pânăatunci. Se ridică şi aşteptă să iasă de dupăcotitură.

– Mă scuzaţi, strigă el către căruţaşul cupărul cărunt şi faţa suptă. În ce direcţiemergeţi?

Omul dădu vag din cap înspre drumul dinfaţă. Nu se obosi să-i arunce nici măcar oprivire băiatului, deşi trăsese de frâie să în-cetinească singurul cal de la căruţă.

119/519

– În ce parte e conacul Holmes? strigăSherlock.

Bărbatul arătă cu o smucitură a capuluispre drumul din spatele lui.

– Mă puteţi duce până în oraş?Omul se gândi un moment, apoi făcu

semn cu capul către spatele căruţei. Luând astaca pe un „da“, Sherlock se urcă în spate. Căruţaprinse imediat viteză, astfel că fu cât pe ce săcadă din ea, dar nu făcu decât să se rosto-golească înainte într-o claie de paie.

Căruţaşul nu vorbi deloc tot drumul, şiSherlock îşi dădu seama că nu avea nimic despus. Îşi trecu timpul gândindu-se când labărbatul mort, când la călăreţul misterios, cândla ciudatul, dar amabilul Amyus Crowe. Pentruun loc care păruse o sursă sigură de plictiseală,conacul Holmes şi vecinătatea sa imediată sedovediseră oricum, numai plictisitoare nu.

120/519

Gândurile i se îndreptară spre povestea pecare Matty i-o spusese despre cadavrul carefusese scos din casa din Farnham şi desprenorul pe care prietenul său îl văzuse plutind pefereastră. Sherlock nu luase în serios povestea– cel puţin, partea cu norul –, dar acum avea în-doieli. Dacă Amyus Crowe avea dreptate căbolile erau provocate de „creaturi minuscule“care puteau fi transmise de la om la om, atuncioare asta văzuseră el şi Matty, un nor decreaturi din astea minuscule, purtătoare demolime?

Nu avea sens. Nimeni nu mai susţinusevreodată că văzuse norii aceia de creaturi. Cusiguranţă, Sherlock şi Matty n-aveau cum să fiesingurii cărora le ieşise în cale. Altceva se pet-recea aici.

Abia când căruţa se opri cu ohurducătură, îşi dădu seama că se afla înFarnham. Căruţaşul rămase nemişcat ca o

121/519

statuie, aşteptând ca Sherlock să se dea jos,după care porni fără să se mai uite în spate, întimp ce băiatul încă mai scotocea prin buzunaredupă nişte mărunţiş, crezând că era cazul să îiplătească omului pentru osteneală.

Sherlock privi în jur. Recunoscu locurile:era strada principală care trecea prin centrul or-aşului Farnham. În faţă zări o clădire mare,pătrăţoasă, din cărămidă roşie, înconjurată dearcade, despre care Matty îi spusese că era undepozit de grâne. Oraşul îşi vedea de treburilelui de zi cu zi; oamenii mergeau pe trotuare sautraversau strada, se opreau la vitrineleprăvăliilor sau la tarabele care vindeau produsede patiserie, discutând unii cu alţii sauvăzându-şi de treburile lor. Un contrast maiputernic cu singurătatea întunecată a păduriinici că se putea!

Poate că doar i se părea, dar pe lacolţurile străzilor şi în faţa prăvăliilor vedea

122/519

cum se adunau grupuleţe de oameni. Păreau săaibă capetele plecate laolaltă, de parcă discutauîn şoaptă, şi se uitau cu ochi bănuitori la fiecaretrecător. Oare vorbeau despre faptul că era pos-ibil să fie ciumă la ei în târg? Oare analizauchipul fiecărui trecător, căutând urme de bubeumflate sau îmbujorarea specifică febrei?

Sherlock elimină repede de pe listă lo-curile unde l-ar fi putut găsi pe Matty. La oraasta, tarabele din piaţă mai aveau încă o oră saudouă până să se închidă, aşa că nu prea erauşanse ca el să bântuie pe acolo, sperând să-icadă în mână ceva fructe sau legume, şi nici numai erau trenuri până diseară, după cum apăreaîn mersul trenurilor, pe care-l învăţase pe dina-fară, pentru cazul că n-ar mai fi suportat să steala conacul Holmes. Presupuse apoi că Matty arputea fi prin faţa vreunei cârciumi, sperând cavreun beţiv să-i arunce un bănuţ.

123/519

Până la urmă, Sherlock înţelese că nuavea suficiente informaţii ca să îşi dea seamaunde s-ar putea afla puştiul. Mycroft îl avertizauneori: „Este o greşeală capitală să faci teoriifără dovezi, Sherlock“. Aşa că o luă pe străzipână ajunse la locul pe care i-l arătase Mat-thew: casa în care norul morţii se căţărase pefereastră, sus pe zid şi peste acoperiş.

Clădirea părea abandonată. Uşile şi feres-trele erau ferecate bine, iar la intrare cinevabătuse în cuie un afiş. Sherlock presupuse căera un avertisment că înăuntru murise cinevade febră. Era tulburat de emoţii contradictorii:o parte din el voia să intre să arunce o privire,să vadă dacă erau şi acolo urme din praful gal-ben, dar altă parte, mai instinctivă, era speriată.În ciuda batistei îmbibate cu coniac pe care oavea mototolită în buzunar, nu voia să se ex-pună pericolului de contaminare.

124/519

Deodată, uşa casei se întredeschise, şi Sh-erlock se ascunse în umbra unei porţi de pestedrum. Cine era acolo? Oare cineva risca şifăcea curăţenie? Să se fi mutat cineva acolo saupoate că se întorseseră locatarii, indiferent derisc? Timp de câteva minute, uşa rămasenemişcată, şi Sherlock simţi – mai degrabădecât văzu – că, în întunericul din spatele uşii,pândea cineva. Se adânci şi mai tare în umbre,cu inima bubuindu-i, deşi nu ştia de ce.

În cele din urmă, uşa se deschise suficientcât să se strecoare prin ea un bărbat. Era îm-brăcat în nuanţe diferite de cenuşiu şi scrutăstrada în ambele sensuri înainte să iasă. Căraun săculeţ.

Iar mâna care ţinea gâtul săculeţului eraacoperită de un praf fin galben.

Intrigat de praf şi de atitudinea omului,care sugera că nu voia să fie văzut părăsindcasa, Sherlock îl privi cum o luă pe drumul

125/519

care dădea în strada mare. Bărbatul făcu lastânga. Sherlock aşteptă câteva momente, apoise luă după el. Nu ştia ce se petrecea, dar in-tenţiona să afle.

Chipul omului îi era ciudat de cunoscut.Îl mai văzuse undeva. Avea o faţă îngustă, cade nevăstuică, şi dinţi proeminenţi, îngălbeniţide la tutun. Şi atunci îşi aminti: bărbatul se aflala gara Farnham când el şi Matthew fuseserăacolo. Încărca lăzi cu gheaţă într-o căruţă.

Traseul bărbatului îl duse dintr-o parte atârgului în cealaltă. Sherlock rămase în spatelelui, ascunzându-se în pragul uşilor sau în spate-le oamenilor dacă i se părea că bărbatul întor-cea capul. În cele din urmă, cel urmărit coti peo alee lăturalnică, pe care Sherlock o recunos-cu. Era cea pe care el şi Matty merseseră maidevreme, acolo unde fusese cât pe ce să-i calcetrăsura în care se afla bărbatul ăla ciudat cuochii rozalii.

126/519

Omul se furişă de-a lungul unui gard înaltde ciment, până la porţile de lemn pe careieşise trăsura, şi ciocăni într-un ritm complicat,pe care Sherlock îl uită chiar în timp ce încercasă îl memoreze. Porţile se întredeschiseră,bărbatul intră, după care porţile se închiseră laloc înainte ca Sherlock să poată zări ce eraînăuntru.

Băiatul se uită în jur, supărat. Îşi doreafoarte mult să arunce o privire peste gard ca săvadă ce era înăuntru, dar nu îşi dădea seamacum să facă asta. Toate erau legate între ele:cele două decese, norul zburător, praful galben,dar nu vedea firele care făceau aceste legături.Răspunsurile pe care le voia puteau fi găsite înspatele acelor garduri, dar puteau la fel de binesă fie şi în China.

Soarele coborâse la asfinţit şi se făcuseroşu. Sherlock trebuia să se întoarcă la conaculHolmes, să se pregătească pentru cină. Nu avea

127/519

multă vreme la dispoziţie. Disperat, se mai uităo dată împrejur. În spatele lui, la colţul gardu-lui, o bucată mare de ciment se fărâmiţase, dincauza loviturilor primite de-a lungul anilor dela căruţele şi roabele care treceau pe drum, darşi din cauza ploilor. Cărămida ce ieşea la ivealăde sub cimentul lipsă putea fi un punct desprijin pentru piciorul lui Sherlock, ajutându-lsă urce pe gard.

Merita să încerce.Fără să mai stea pe gânduri, Sherlock se

strecură lângă colţ şi privi în jur. Nu vedeaţipenie de om. Se întinse cât putu de sus,căutând cu degetele un spaţiu gol între douăcărămizi, apoi râcâi cu piciorul drept ca să maigăsească unul. Când crezu că era gata, seavântă în sus. Muşchii picioarelor protestarădin cauza efortului brusc, dar nu avea de gândsă renunţe acum. Îşi aruncă mâna stângă câtmai sus şi simţi cum se agaţă de vârful

128/519

gardului. Se ţinu strâns şi îşi duse piciorulstâng în sus, apoi îl târî în jos pe gard până sesprijini în ceva. Îşi schimbă greutatea de pe pi-ciorul drept pe cel stâng, sperând că zidăria nuavea să se sfărâme sub el. Cărămida rezistă şi,în acelaşi timp, Sherlock se trase cu mânastângă şi împinse cu piciorul stâng, apoi, caprin minune, se trezi întins în vârful gardului,balansându-se primejdios, cât pe ce să cadă încurtea care se întindea sub ochii lui.

129/519

CAPITOLUL CINCIDin locul său de observaţie de pe gard,

Sherlock vedea toată curtea. Nu se zărea niciunom. O clădire de lemn cu un singur etaj şi fărăferestre – mai degrabă un hambar – dominaterenul, iar zona dimprejur fusese lăsată pradămizeriei şi buruienilor. Între uşile imense delemn ale clădirii şi porţi se vedeau nenumărateşanţuri făcute de roţi. Unele erau superficiale,doar nişte zgârieturi pe pământ, în timp ce al-tele erau adânci şi pline cu apă de la ploaia re-centă. Sherlock trase concluzia că la hambarsoseau căruţe sau cărucioare goale, care lăsauurmele superficiale, şi plecau încărcate cu cevagreu, ce le făcea să se cufunde mai adânc înpământul moale. Dar ce anume era depozitatsau fabricat în hambar? Să fi fost ceva legat demoartea bărbatului pe care îl văzuse Matty şide praful galben?

Sherlock îşi trecu un picior peste gard,pregătindu-se să coboare, dar o mişcare bruscăîl făcu să se tragă rapid înapoi. Ceva negru şiiute alergă din umbrele din jurul clădirii într-unvârtej de picioare. Sherlock văzu un cap mareşi musculos, cu urechi mici lăsate pe spate şilipite de craniu, şi un trup mic, acoperit cu peri.Câinele nu lătră la el, ci mârâi; un sunet pro-fund şi scrâşnitor, ca un ferăstrău care taie unlemn tare. Din colţii dezveliţi picura salivă.Alunecă şi se opri chiar sub locul unde stăteaSherlock întins, fixându-l cu privirea în timp cepatrula încoace şi încolo pe picioruşele ca niştebutuci, cu coada lăsată în jos.

Trebuia să intre în hambar. Acolo se aflaun mister, şi Sherlock ura misterele nerezolv-ate. Dar câinele părea flămând şi antrenat săatace.

Se uită înspre partea cealaltă a gardului,pe unde se căţărase. Mai era vreo intrare?

131/519

Probabil că nu, iar câinele avea să-l urmăre-ască, acum că-i prinsese mirosul. Se putea îm-prieteni cu el? Probabil că nu, cu siguranţă nufără să coboare de pe gard, iar pedeapsa dacădădea greş era prea cumplită ca s-o ia în calcul.Putea găsi o cărămidă desprinsă sau o piatrămare s-o arunce în capul animalului, dar astaera inutil de brutal. Îl putea droga cumva? Îitrecu prin minte că s-ar putea duce înapoi în pi-aţa din Farnham, să cumpere o bucată de carnecu puţinii bani rămaşi, dar apoi ce avea să facă?

Verifică pământul de ambele părţi alegardului, căutând ceva care să îl ajute. Acolounde gardul se înfigea în pământ, aproape deporţi, observă ceva ce semăna cu o căciulă deblană abandonată. Era viezurele mort pe care îlvăzuse mai devreme. Repede, mai mult căzudecât sări de pe gard şi alergă până la locul un-de zăcea viezurele mort, încolăcit. Îl ridică.Blana îi era uscată şi plină de praf şi era atât de

132/519

uşor, de parcă scânteia de viaţă care se stinsesecând murise ar fi avut o greutate fizică.Mirosea dezgustător, a putrefacţie. Mormăindun fel de scuze, se aplecă uşor, îşi îndoi braţulşi azvârli viezurele peste zid. Membrele ţepenese întinseră când zbură, rotindu-se ca o mor-işcă. Dispăru în spatele cărămizilor, şi Sherlockauzi o bufnitură când lovi pământul. Câtevasecunde mai târziu, distinse sunetul la caresperase: goana lăbuţelor pe pământ şi mârâitulcâinelui care îşi înfipsese colţii în viezurelemort. Sherlock se căţără iute înapoi pe gard şise uită în jos. Câinele ţinea viezurele cu labeledin faţă şi îi scutura trupul încoace şi încolo cufălcile puternice, smulgând bucăţi din el. Cândsări jos, câinele se opri brusc, bănuitor, apoicontinuă să tragă de mortăciune. Fie sehotărâse că Sherlock era un prieten, pentru că îidăduse o jucărie aşa de grozavă, fie îl păstra

133/519

pentru mai târziu. Băiatul spera din tot sufletulcă prima explicaţie era cea corectă.

Repede, înainte ca dulăul să sfâşieviezurele în bucăţi prea mici pentru a maiprezenta interes, traversă în fugă curtea până lahambar. Într-un perete era o uşă laterală pe careo întredeschise. Linişte şi întuneric. Mai îm-pinse uşa puţin şi se strecură înăuntru,închizând-o în urma lui.

Avu nevoie de câteva clipe până să i seobişnuiască ochii cu întunericul, iar atunci văzucă spaţiul din interiorul hambarului era luminatprin lucarne. Lumina soarelui strălucea prinsticla murdară, trasând coloane piezişe carepăreau să susţină acoperişul ca o schelă ireală.Înăuntru mirosea a pământ vechi şi uscat şi asudoare, dar, pe lângă aceste mirosuri, maisimţea unul, ceva dulce şi floral. În câteva lo-curi erau stive de cutii şi de lăzi, în parteacealaltă a hambarului, pe care câţiva bărbaţi le

134/519

încărcau într-o căruţă. Cel pe care îl urmăriseprin Farnham era unul dintre ei. Săculeţul deiută pe care îl avusese în mână era aruncatneglijent pe podea lângă el. La oiştea căruţeiera înhămat un cal care rodea liniştit fân dintr-odesagă atârnată la gât. O altă căruţă era lăsatăîntr-o parte a hambarului, cu oiştea în jos, pepământ.

În apropiere se găsea o stivă dezordonatăde lăzi goale de lemn, şi Sherlock se mişcă înlinişte către ele şi se ascunse în spatele lor.Privi cu atenţie cum bărbaţii puneau în căruţăceea ce părea ultima încărcătură. Înjurau şi seîmbrânceau unii pe alţii în timp ce ridicaucutiile şi le urcau una câte una în căruţă. Ju-decând după mizeria de pe haine şi dupăsudoarea de pe feţe, se osteneau de ceva vremeîn felul acesta.

Bărbatul pe care Sherlock îl urmărise prinFarnham ridică ultima ladă, apoi îşi frecă

135/519

mâinile una de alta şi le şterse de jiletcă, deparcă muncise acolo toată ziua. Mâinile luilăsară pete galbene în urmă când praful acelaciudat trecu pe materialul aspru. Unul dintreceilalţi bărbaţi – un vlăjgan ras în cap, cutatuaje care îi acopereau braţele până la închei-eturi ca nişte mâneci şi cu o lampă cu petrolaprinsă atârnată de o gaică a curelei – se uitămustrător la el.

– Ţi-a făcut plăcere plimbarea? întrebă elcu un interes batjocoritor.

– Hei, şi eu am muncit, răspunse primul.– Care-i treaba la vizuina lui Wint?Nou-venitul scutură din cap.– Baronul avea dreptate, lua pe ascuns

marfă de la noi şi încerca s-o vândă. Lângă patavea mormane de jachete şi de pantaloni.

– Te-a văzut careva?– Nimeni. Am fost ca un şobolan.– Ai luat totul?

136/519

Bărbatul făcu semn înspre săculeţul deiută.

– Am strâns-o pe toată şi am pus-o acolo.– Bine, azvârle şi ăla în căruţă.Când nou-venitul se duse să ridice

săculeţul, tovarăşul lui mai solid strigă după el:– Ai dat foc la vizuina lui Wint?Bărbatul clătină din cap.– Nu era nevoie.Vlăjganul ridică din umeri.– O să îi explici asta baronului când o să-l

vezi.– Hei, Clem, nu mai avem nevoie de

cealaltă, strigă un bărbat, arătând din cap sprecăruţa de rezervă.

Vlăjganul se întoarse pe jumătate înspregaşca de muncitori.

– Las-o aici, spuse el. Oricum nu credeamcă o să avem nevoie de ea, dar baronului nu-iplace să îşi asume riscuri. Un om precaut

137/519

baronul ăsta. Se întoarse înapoi spre nou-venitşi arătă spre petele galbene de praf de pe ji-letcă. Ai dat marfă pe tine. Şi vizuina lui Wintsigur e contaminată. Baronul o să vrea s-o ardă,la fel ca locul ăsta. Scapă de orice dovezi.

Nou-venitul se uită la jiletcă.– Ce e chestia asta? întrebă el.Tovarăşul lui rânji şi scoase un sunet

ciudat, ceva între un fornăit şi un acces de tuse.– Mai bine să nu ştii, spuse el.Nou-venitul se uită la mâinile lui. Privi

înapoi la vlăjgan şi se albi brusc la faţă.– Hei, Clem, asta înseamnă că o să mi se

întâmple şi mie ce i s-a întâmplat lui Wint?Clem clătină din cap că nu.– Nu, atâta timp cât te speli cum trebuie,

aşa cum ne-a spus baronul.Se uită la ceilalţi bărbaţi care stăteau la

palavre, acum că toate cutiile fuseseră încărcateîn căruţă.

138/519

– Gata, e vremea să plecăm. Martin şiJoe, voi cu căruţa. Ştiţi unde s-o duceţi.Stouffer şi Flynn, voi vă duceţi după baron. Seîntoarse către nou-venit. Denny, noi doi o săfacem ordine pe aici. Ardem totul din temelii.E aşa de mare locul ăsta, că nu se ştie ce poaterămâne în urmă.

Nou-venitul – Denny – privi în jur, înhambar.

– Chiar trebuie s-o facem? se văită el cujale. Gândeşte-te cum am putea folosi loculăsta după ce termină baronul cu el. Deschidemo prăvălie sau îl transformăm în cea mai marecârciumă din zonă. Am putea avea fete care săcânte şi să danseze şi de toate. E tare păcat să-idăm foc.

Mutra lui Clem se schimonosi într-ocăutătură aprigă.

139/519

– Vrei tu să te duci şi să-i explici baronu-lui planul ăsta? N-ai decât! Însă eu o să urmezinstrucţiunile care mi s-au dat.

Denny păru să se facă mic sub privireaapăsătoare a lui Clem.

– Ziceam şi eu, dădu el înapoi.Unul dintre cei de lângă căruţă ridică

mâna să îi atragă atenţia lui Clem.– Noi când suntem plătiţi? întrebă el.– După ce livrăm marfa, mârâi Clem. Ne

întâlnim mâine cu toţii la crâşma lui Molly. Iaueu banii de la baron şi îi împărţim atunci.

– Şi noi, de unde ştim noi că o să fiiacolo? întrebă alt bărbat, dând să ridice mâna,apoi răzgândindu-se.

Clem îl puse la punct cu o privire.– Fiin’că baronul ne cumpără tăcerea, ţii

minte, şi pe-a ta, şi pe-a mea. Dacă tu nu-ţi ieibanii şi te hotărăşti să spui cuiva ce facem noiaici, atunci baronul o să vină după mine, şi asta

140/519

sigur nu-mi doresc. Toată lumea îşi primeşteplata, drept şi cinstit, bine?

Bărbatul încuviinţă din cap, îmbunat.– Bun aşa.Sherlock se trase şi mai tare în spatele

lăzilor, în timp ce bărbaţii se împrăştiau; doidintre ei urcară în căruţă, doi deschiseră uşilemasive din lemn ca să iasă căruţa, Clem rămaseîn urmă să supravegheze totul, iar Denny stăteape loc, cu un aer pierdut. Omul care mânacăruţa scoase un plescăit şi lovi dosul caluluicu un băţ, iar acesta porni, cu botul tot în de-saga cu fân.

Clem se duse către uşile mari de lemn, culampa atârnată la curea bălăngănindu-i-se pelângă coapsă în timp ce se mişca. Fără să se în-toarcă, făcu semn cu degetul mare către zonaunde era ascuns Sherlock.

– Încuie uşa aia, mârâi el, şi ne vedem înfaţă.

141/519

Când Danny o luă către locul în care seascundea Sherlock, băiatului îi stătu inima înloc. Dacă venea pe după grămada de lăzi, aveasă îl vadă mai mult ca sigur, caz în care Sher-lock nu avea prea multe şanse de supravieţuire.Îşi modifică poziţia, încordându-se, gata defugă. Oare putea să ajungă la uşa lateralăînainte să îl prindă Danny? Nu era sigur, daraltă soluţie nu prea avea.

Denny ajunse lângă cutii, învăluit înduhoarea de murdărie amestecată cu sudoare pecare o răspândeau hainele lui, şi Sherlock ar-uncă o privire rapidă înspre Clem, încercând săîşi dea seama dacă vlăjganul era suficient deaproape ca să îl ajute pe Denny să îl prindă.Clem era deja aproape de uşile principale. Sh-erlock se dosi iute la marginea lăzilor. CândDenny trecu pe lângă el, băiatul se strecură îna-poi în spatele grămezii. Dacă ar fi întors capulînainte să iasă, Clem l-ar fi ochit dintr-o

142/519

privire, dar nu o făcu. Sherlock privi cu răsu-flarea tăiată cum Clem dispăru în luminastrălucitoare de afară. Câteva momente maitârziu, una dintre uşi începu să se închidă; mar-ginea de jos se târa pe pământ, şi balamaleleruginite scârţâiau.

Băiatul privi pe deasupra lăzilor. Dennytocmai verificase că uşa pe care intrase Sher-lock era bine închisă şi era pe punctul de atrage zăvorul, ca să se asigure că nu poate intranimeni. Imediat ce pleca, Sherlock putea sătragă zăvorul, să deschidă uşa şi să evadeze.

Denny ridică însă un lacăt de pe podea şiîl strecură printr-o gaură din zăvorul de sus,apoi printr-un inel de metal agăţat de cadruluşii. Lacătul se închise cu un clinchet sumbru.Cheia ieşi din broască, şi Denny o trase şi obăgă în buzunar. Apoi se întoarse, fluierând, şitraversă hambarul.

143/519

Lui Sherlock inima îi bătea să-i sară dinpiept şi palmele îi erau asudate. Privi scurtpeste umăr la uşa încuiată cu lacăt. Păreasolidă. Nu avea cum să iasă pe acolo, în niciuncaz; adică nu în grabă şi nu fără să facă zgo-mot. Trebuia să aştepte până când Denny şiClem plecau, să mai stea încă vreo cinci minuteşi apoi să iasă pe unde ieşiseră şi ei.

Denny ajunse la ieşire tocmai când Clemîmpingea şi a doua uşă. Dreptunghiul de lu-mină care se vedea din curte se făcu tot mai în-gust. Deveni o bară, o linie şi apoi nimic. Uşilese închiseră cu un pocnet surd.

Şi inima lui Sherlock se cufundă şi se în-tunecă în acelaşi mod în care o făcuse şi luminacând băiatul auzi sunetul inconfundabil al uneiscânduri de lemn care era fixată la locul eipeste uşi. Nu mai era nicio ieşire!

Timp de câteva minute, îi auzi pe cei doibărbaţi vorbind, dar nu înţelegea ce spuneau.

144/519

Se ridică iute, gata să se ducă spre intrare ca săvadă dacă putea distinge cuvintele, când unsunet brusc îl opri în loc.

Era sunetul lămpii cu petrol a lui Clem,care se izbea de uşi.

Sticla se sparse şi lichidul se scurse pelemn. Urmă o clipă de linişte, întreruptă de unscrâşnet prevestitor de rele, când flăcările de lafitilul lămpii muşcară din lemnul îmbibat cupetrol.

Clem şi Danny dăduseră foc hambarului.Panica ameninţa să îl copleşească pe Sh-

erlock. Voia să fugă, dar nu ştia unde să seducă, aşa că începu să tremure. Un gust metalicîi invadă gura şi inima îi bătea atât de tare, căîşi simţea pulsul în gât şi în tâmple. Timp de unminut sau poate chiar mai mult, nu se putugândi la nimic, nu putu lega două idei într-unmod raţional, dar încetul cu încetul îşi înăbuşipanica, repetându-şi că trebuia să existe o cale

145/519

de scăpare. Nu trebuia decât să îşi dea seamacare era aceea. Simţi cum bătăile rapide ale in-imii încetinesc treptat până la normal şispasmele din picioare şi din braţe se potolesc.

Mirosul brusc de fum începu să umplehambarul. Printre scândurile din care eraufăcute uşile, flăcări micuţe îşi pipăiau drumulspre interior, ca nişte degete curioase.

„Gândeşte“, îşi impuse el. „Gândeşte maiintens decât ai făcut-o vreodată în viaţă. “

Se uită cu atenţie prin hambar. Majorit-atea cutiilor fuseseră luate de Clem şi de restulbărbaţilor, iar Sherlock tot nu ştia ce conţineau.Lăzile după care se ascunsese erau încă stivuitelângă uşa laterală zăvorâtă, dar după felul încare se mişcaseră când dăduse peste ele, bănuiacă erau goale.

Alergă într-o parte a hambarului şi se izbicu umărul în peretele de lemn. Acesta sezgâlţâi în urma impactului, dar nu se îndoi şi nu

146/519

se rupse. Încercă din nou. Nimic. Dacă avea degând să îl spargă avea nevoie de un topor saude un ciocan. De o unealtă. Nu de un umăr.

Disperat, se uită prin hambar după cevace i-ar putea folosi pentru a sparge peretele saupentru a desface scândurile, şi privirea i se opribrusc pe căruţa de rezervă care fusese aban-donată. Părea în stare bună, şi bărbatul acela,Clem, dăduse de înţeles că ar fi fost folositădacă ar fi trebuit să ia mai multe cutii. Oareputea s-o folosească pentru a ieşi de acolo?Oare putea măcar s-o clintească din loc?

Era un singur mod de a afla. Sherlockalergă până la ea şi apucă una dintre oiştile lacare ar fi fost înhămat un cal ca să pună căruţaîn mişcare. Oiştea grea se ridică uşor în mâinilelui. Încercă să tragă de ea, dar căruţa nu se urni.Trase din nou, mai cu forţă, şi căruţa se mişcăun milimetru, dar cealaltă oişte era încă pepodea, şi eforturile lui Sherlock o împingeau

147/519

tot mai adânc în noroi, împiedicând căruţa să semişte din loc.

Logică. „Foloseşte logica! “ Dacă nuputea trage căruţa, poate reuşea să o împingă.Sherlock abandonă oiştea şi se împinse cu toatăgreutatea în partea din faţă a căruţei, acolo un-de era locul căruţaşului. Se mişcă! Toată căruţase rostogoli câţiva centimetri mai în spate!Mulţumind zeităţii care veghea asupra lui pen-tru faptul că misteriosul baron, oricine ar fifost, le insuflase muncitorilor lui ceva din pre-cauţia sa, şi aceştia nu numai că aduseseră ocăruţă de rezervă, dar îi şi unseseră osiile, Sher-lock făcu vreo câţiva paşi în spate, după care serepezi spre căruţă, izbind cu putere umărul înlemn. Era acelaşi umăr cu care se împinsese înperetele hambarului şi simţi o săgeată de durerevie trecându-i prin braţ până în gât; căruţa serostogoli câţiva metri în spate şi apoi se opri.

148/519

Îl usturau ochii de la fumul care i sevălătucea în faţă. Se întoarse şi văzu căflăcările îşi croiau drum pe uşi, cătrebuiandrug. Cu siguranţă, porţile hambaruluierau slăbite de foc şi ar fi fost locul ideal încare să intre cu căruţa ca să scape de acolo,dacă ar fi putut să o împingă suficient de de-parte şi de repede, dar pentru asta trebuia să oîntoarcă pentru a ţinti către uşi; în plus,flăcările îl speriau. Singura lui şansă reală erasă încerce să spargă zidul din spatelehambarului.

Ignorând durerea ascuţită care îi radiaprin umăr, Sherlock îşi încordă mâinile pepartea din faţă a căruţei şi îşi împinse picioareleîn pământul moale de pe podeaua hambarului,cu genunchii îndoiţi. Trupul îi era aproape ori-zontal şi îşi folosi toată energia de care dispun-ea – mai multă decât folosise vreodată jucândrugby pe terenurile de sport ale Şcolii pentru

149/519

Băieţi Deepdene, mai multă decât folosisevreodată luptând în ringul de box din sala degimnastică. Preţ de o clipă lungă cât o veşnicie,corpul îi păru suspendat între două obiecteimobile, dar apoi căruţa începu să se mişte.Una dintre roţi i se prinse deodată în ceva – opiatră sau un dâmb de pământ – şi vehicululameninţă să se rostogolească la loc în poziţiainiţială, dar Sherlock îşi înfipse călcâiele înpământ şi împinse până când muşchii lui ţiparăde durere. Roata căruţei trecu peste piedică,oricare ar fi fost, apoi începu să se rosto-golească, mai lin, înapoi. Sherlock îşi modificăpoziţia piciorului stâng, făcând un pas mare,după care îşi mişcă şi piciorul drept. Pământulîi oferea un punct de sprijin, iar el îşi concentratoată energia în încercarea de a împinge căruţaînainte, centimetru cu centimetru. În câtevasecunde, trecu de la un târâş greoi la un pas do-mol, pe urmă la un mers mai rapid, apoi la

150/519

alergare. Deodată, simţi cum ceva i se frânge înumăr când un tendon se prinse de un os ca ocoardă de vioară ciupită de un deget. Braţulameninţa să i se lase moale în jos, dar, cu sim-pla forţă a voinţei, îl ţinu strâns pe partea dinfaţă a căruţei şi, după câteva momente, senzaţiade durere cedă. Căruţa continua să se mişte. Nuîndrăznea să se uite cât de aproape de pereteledin spate se afla, de teamă ca nu cumva modifi-carea poziţiei să-i reducă din forţă şi căruţa săîncetinească din nou. Nu putea decât să numerepaşii: unu, doi, trei, patru, cinci, şase; fiecaremai rapid decât precedentul. Cu siguranţă, tre-buia să fi ajuns la perete până acum, nu? Înceafă simţea căldura tot mai puternic, pemăsură ce focul cuprindea uşile în întregime.Îşi vedea propria umbră produsă de lumina fo-cului, conturată cu roşu şi tresărind dintr-oparte în alta.

151/519

Deodată, dosul căruţei lovi peretele dinspate. Restul căruţei îl urmă, iar scândurile delemn se frânseră în jurul ei şi cuiele care leţineau laolaltă se smulseră cu scârţâituridureroase. Pe lângă capul lui Sherlock trecurărafale de aer proaspăt, împingând fumul înapoi,dar alimentând focul. Roţile din spate serupseră în lemnul peretelui, dar Sherlock văzulumina zilei strălucind în jurul marginilor bu-tucănoase ale căruţei. Se căţără pe banchetacăruţaşului, apoi ieşi în minunatul aer proaspătşi la lumina soarelui.

În naivitatea lui, se aşteptase să găseascăafară mulţimi de oameni şi brigada locală depompieri cu pompe manuale şi cu găleţi, darcurtea era pustie. Până şi câinele fugise,probabil urmându-i pe tâlhari. Deşi hambarulfusese periculos de aproape de a se transformaîntr-un infern, pe dinafară flăcările abia se dis-tingeau pe fundalul unui cer strălucitor şi

152/519

numai o dâră subţire de fum urca în sus, camcât ar scoate un foc de sobă. Până la urmă, aveasă observe cineva şi să facă şi cercetări, dar nuprea curând.

Porţile erau închise, şi Sherlock pre-supuse că tâlharii le încuiaseră cu lanţuri şi culacăte. Dăduseră dovadă de o precauţie similarăîn aproape tot ce făcuseră. Ignoră porţile şi seuită împrejur, spre gard, după un loc potrivit peunde să se caţăre ca să treacă de partea cealaltă.Interiorul era din cărămizi netencuite, aşa că nuavu probleme să se cocoaţe până sus.

Se opri pe gard şi privi în urmă cătrehambar. Focul începea deja să muşte dinacoperiş şi grinzile erau în flăcări. Trebuia săplece cât mai repede de acolo.

Sherlock coborî de pe gard, aproapeprăbuşindu-se, şi se îndepărtă şchiopătând.Continuă să meargă până când avu senzaţia căaveau să-i explodeze plămânii, în timp ce

153/519

muşchii picioarelor îl implorau să se oprească.Se prăbuşi lângă un zid scund din piatră şi selăsă în voia oboselii şi a panicii, contra cărora ise păruse că luptase o veşnicie. Înghiţea aerulcu lăcomie, iar pieptul, braţele şi picioarele îicăzuseră pradă tremurului care se adunase în el.După o vreme, se simţi destul de puternic încâtsă îşi ridice mâinile în faţa ochilor. Pielea erajulită şi plină de sânge şi în palme avea aşchiipe care nici măcar nu le simţise. Le scoase unacâte una, lăsându-şi mâinile pline de picături desânge.

Depusese atâta efort, îndurase atâtea peri-cole şi până la urmă ce aflase? Dacă moarteabărbatului din casa din Farnham era un acci-dent, atunci era un accident provocat de un felde activitate infracţională. Mortul furase cevade la tovarăşii lui, şi acel ceva îi adusesemoartea. Tâlharii împachetaseră acel ceva încutii şi îl duseseră de-acolo într-un loc

154/519

necunoscut, dând foc hambarului pentru a-şiacoperi urmele. Şi toate astea fuseseră făcute lacomanda unui „baron“ misterios.

Abia atunci Sherlock îşi aminti de mo-mentul când stătuse prima dată la porţile careduceau în curtea aceea, când el şi Mattyaproape că fuseseră călcaţi de trăsură. Bărbatuldin trăsură – cel cu pielea albă şi ochii rozalii –oare el era baronul? Şi, dacă da, ce anume pun-ea la cale?

Băiatul observă dintr-odată că se lăsa în-tunericul. Soarele aproape apusese şi nu numaică trebuia să se întoarcă la conacul Holmes, dartrebuia să se spele şi să îşi schimbe hainele dinnou, înainte ca doamna Eglantine să observe căse întâmplase ceva. Pentru o clipă, se gândi căterminase cu necazurile pe ziua aceea, dar îşidădu seama cu inima strânsă că mai avea de în-fruntat şi altele.

155/519

CAPITOLUL ŞASESherlock fu cât pe ce să rateze micul de-

jun a doua zi. Aventurile din ziua precedentă îlobosiseră şi îl răniseră, iar capul îi zvâcnea înacelaşi ritm cu inima. Avea un nod în piept şi îlustura gâtul, probabil din cauza fumului pe careîl inhalase. Nu ajunsese la cină, dar mătuşa luiavusese grijă să-i păstreze un platou cu meze-luri şi brânză. Sigur fusese mătuşa lui; doamnaEglantine nu s-ar fi deranjat, cu siguranţă.Petrecuse toată noaptea agitat între somn şitrezie, alunecând între vise şi amintiri, pânăcând nu le mai putuse deosebi unele de altele.Se cufundase într-un somn profund, fără vise,chiar când urca soarele pe cer, iar gongul bătutde una dintre servitoare îl trezi brusc şi constatăcă avea la dispoziţie doar zece minute să sepregătească pentru ziua respectivă.

Din fericire, o altă servitoare îi lăsase unlighean cu apă în cameră fără să-l deranjeze. Sespălă pe faţă, îşi perie dinţii cu o pudrăcretoasă, cu aromă de scorţişoară, pe care opresără pe periuţa lui de dinţi cu mâner din osşi peri de mistreţ, apoi se îmbrăcă repede. Tre-buia să se asigure că îi spală cineva hainele,căci începea să rămână fără schimburi curate.

Se uită la ceasul cu pendulă din hol întimp ce alerga pe scări. Era şapte.

Intră în goană în sufragerie, ignorândprivirea sumbră a doamnei Eglantine, şi seservi cu pilaf englezesc de pe masa lungă, cufarfurii şi vase, care ocupa o latură a încăperii.Pilaful englezesc era un amestec gustos de

orez, ou şi eglefin3 afumat pe care nu-l maimâncase înainte să vină la conacul Holmes, darcare începea să îi placă destul de mult. Făcu totposibilul să evite contactul vizual cu cei din jurşi îşi îndesă mâncarea în gură atât de repede, că

157/519

abia îi simţea gustul. Era mort de foame: eveni-mentele din ziua precedentă îl sleiseră, şi acumtrebuia să-şi recapete forţele. Unchiul Sherrin-ford citea o broşură religioasă în timp cemânca, iar mătuşa Anna vorbea de una singură,aşa cum făcea mereu. Din ce îşi dădea Sherlockseama, fiecare gând care îi trecea prin minteacestei femei era imediat redat în cuvinte, in-diferent că era important sau nu.

– Sherlock, spuse unchiul lui, ridicândprivirea din articolul pe care îl citea, am înţelescă ai fost implicat într-un incident nefericit ieri.

Pe barba lungă avea urme de terci deovăz.

Preţ de o clipă, Sherlock înlemni,întrebându-se de unde ştia unchiul lui desprehambar şi despre incendiu, dar pe urmă îşidădu seama că Sherrinford se referea la cada-vrul bărbatului pe care el şi cu Amyus Crowe îlgăsiseră în pădure.

158/519

– Da, unchiule.– Bărbatul, născut din femeie, are viaţa

scurtă, intonă Sherrinford, şi plină de neferi-cire. Se ridică şi este secerat ca o floare; estetrecător ca o umbră şi nu rămâne veşnic pepământ. Fixându-l pe Sherlock cu o privirepătrunzătoare, continuă: În miezul vieţiinoastre suntem aproape de moarte: la cine săcăutăm ajutor dacă nu la Tine, Domnul Dum-nezeul nostru, care eşti nemulţumit pe drept depăcatele noastre?

Neştiind ce să răspundă, Sherlock semulţumi să dea din cap de parcă ar fi ştiut exactla ce se referea unchiul său.

– Ai dus o viaţă liniştită cu fratele meu şisoţia lui, spuse Sherrinford. Poate că realitateamorţii a trecut pe lângă tine până acum, dareste o parte normală din planul lui Dumnezeu.Nu o lăsa să te îngrijoreze. Dacă vrei să

159/519

vorbeşti despre asta, uşa biroului meu e mereudeschisă pentru tine.

Sherlock era mişcat de faptul că unchiulSherrinford încerca, în felul lui, să ajute.

– Mulţumesc, zise el. Omul pe care l-amgăsit lucra aici, pe moşie?

– Cred că era grădinar, spuse Sherrinford.Nu pot spune că îl cunoşteam, dar el şi familialui vor fi amintiţi în rugăciunile noastre. Şi ceiaflaţi în întreţinerea lui vor fi sprijiniţifinanciar.

– Era nou, interveni mătuşa Anna. Abiase angajase la noi, dacă nu mă înşel. Înaintelucra în Farnham, la o fabrică de îmbrăcăminte,proprietatea unui conte sau a unui viconte – saua cuiva din aristocraţie. Referinţele lui erauexcelente...

– Cum a murit? întrebă el, în timp cemătuşa lui continuă să monologheze singură,încet.

160/519

– Acesta nu este, scârţâi doamna Eglan-tine din locul în care stătea, lângă bufetul cumâncare, un subiect potrivit pentru a fi discutatla micul dejun.

Sherlock se uită la ea, surprins deîndrăzneala cuvintelor, dar şi de faptul că un-chiul şi mătuşa lui nu o dojeneau. Pentru o ser-vitoare, era foarte îndrăzneaţă. Îşi amintiavertismentul lui Mycroft – „nu este prietenă afamiliei Holmes“ – şi se întrebă dacă nu eraceva mai mult la doamna Eglantine şi laprezenţa ei în casă decât crezuse iniţial.

– Băiatul este curios, spuse Sherrinford,fixându-l pe Sherlock cu o privire aruncată desub sprâncenele stufoase. Eu încurajez curiozit-atea. Aceasta şi sufletele noastre nemuritoarene fac diferiţi de animale. Se întoarse înspreSherlock şi continuă: Trupul a fost ridicat demedicul local, care a trimis o telegramă legistu-lui din North Hampshire. Este sarcina lor să se

161/519

pronunţe asupra cauzei decesului, dar, din câteam înţeles, faţa şi mâinile bărbatului prezentaubăşici specifice varicelei sau ciumei bubonice.Scutură din cap, încruntat. Ultimul lucru decare avem nevoie pe aici este o epidemie defebră de vreun fel. Doctorul va fi foarte presatsă rezolve situaţia dacă se mai îmbolnăveştecineva. Din câte am înţeles, unii dintre negus-tori îşi strâng deja tarabele şi se mută în altăparte. Panica se împrăştie mai rapid decâtboala. Farnham există datorită comerţului – oi,grâne, lână şi aşa mai departe. Dacă acestcomerţ se mută în alt oraş, atunci prosperitateatârgului va scădea, ba chiar va dispărea de tot.

Sherlock privi la farfuria din faţa lui.Mâncase destul pilaf cât să reziste o vreme şivoia să se întoarcă în Farnham, să vadă dacănu-l găsea pe Matty.

– Pot să mă retrag, domnule? întrebă el.Unchiul lui încuviinţă din cap şi încheie:

162/519

– Amyus Crowe m-a rugat să îţi spun căse întoarce la ora prânzului ca să continuaţistudiile. Să fii înapoi până atunci.

Era posibil ca şi mătuşa lui să fi strecuratun răspuns în monologul ei continuu, dar eragreu de spus. Sherlock se ridică şi se îndreptăspre uşă, însă un gând apărut brusc îl opri.

– Mătuşă Anna? se adresă el, făcând-o pefemeie să-şi ridice privirea. Aţi spus cumva căbărbatul care a murit lucrase înainte pentru unconte sau un viconte?

– Aşa este, drăguţule, răspunse ea. Defapt, îmi amintesc că...

– Se poate să fi fost un baron?Ea se opri un moment şi se gândi.– Cred că ai dreptate. Era un baron. Am

scrisoarea pe undeva. A fost acum...– Îţi aminteşti numele lui?– Maupertuis, preciză mătuşa Anna. Se

numea baronul Maupertuis. Ce nume ciudat,

163/519

m-am gândit eu atunci. Evident, franţuzesc.Sau posibil belgian. Nu a scris el însuşi refer-inţele, desigur; au fost scrise de...

– Mulţumesc, spuse Sherlock şi plecă întimp ce ea continua să vorbească.

Se cutremură când intră în hol. Sigur nuera o coincidenţă asta, nu? Doi bărbaţi morţi,amândoi ucişi în aparenţă de acelaşi lucru, unuldintre ei asociat cu o gaşcă de tâlhari care luc-rau la un depozit din Farnham deţinut de un„baron“ misterios, iar celălalt care plecase re-cent din slujba unui „baron Maupertuis“. Nuputeau fi doi baroni implicaţi în povestea asta,nu? Proprietarul depozitului, bărbatul ciudat pecare Sherlock şi Matty îl văzuseră plecând întrăsură, acela trebuia să fie baronul Maupertuis.Şi, dacă bărbatul al cărui cadavru îl descoper-iseră Sherlock şi Amyus Crowe în pădure luc-rase anterior pentru baronul Maupertuis într-ofabrică de îmbrăcăminte, atunci probabil că era

164/519

vorba despre fabrica din hambarul dinFarnham. Oare asta însemna că lucrurile pecare Wint, acum mort, le furase din hambar –lucrurile despre care Clem şi Denny discutaseră– erau, de fapt, haine?

Lui Sherlock i se părea că o mulţime depiese de puzzle care până acum îi pluteau înminte se potriveau brusc. Imaginea nu era clarăîncă – mai lipseau câteva piese –, dar, într-unmod ciudat, toate începeau să aibă sens.

Acum, că ştia despre fabrică, desprehaine, despre baron şi despre morţi, Sherlockputea face câteva deducţii bazându-se pe in-formaţiile pe care le avea. Nu erau numai pre-supuneri, putea emite câteva teorii posibile. Deexemplu, cei doi bărbaţi asociaţi cu fabrica deîmbrăcăminte muriseră, aparent, de varicelăsau de ciumă. Oare asta însemna că haineleerau cumva contaminate? Sherlock ştia, dinceea ce citise în ziarele tatălui său, că

165/519

majoritatea ţesăturilor erau fabricate în oraşeleindustriale din nordul Angliei, din Scoţia şi dinIrlanda, dar că o parte erau importate dinstrăinătate. Mătasea provenea din China, şiprobabil că din India se aduceau muselină şibumbac. Poate că un transport care sosise într-un port britanic dintr-una din aceste ţări străinefusese contaminat de o boală sau infestat cu in-secte purtătoare de boală, iar muncitorii dinfabrică fuseseră infectaţi. Era o explicaţie pos-ibilă, şi Sherlock simţi o apăsare, nevoia de aspune cuiva. Primul lui gând fu să îi relatezetotul unchiului său, dar respinse imediat ideea.Sherrinford Holmes era adult, dar nu păreafoarte conectat la lumea asta, şi probabil ar firespins din start teoriile lui Sherlock. Băiatuluii se strânse inima o clipă. Cine mai era?

Şi apoi îşi aminti de Mycroft. Putea săpună totul pe hârtie şi să îi trimită scrisoarea

166/519

fratelui său. Acesta lucra pentru guvernul brit-anic. Sigur ştia ce să facă.

Simţi cum nodul din piept îi slăbeştepuţin la gândul că se putea încrede în Mycroft,dar apoi se întrebă cum ar reacţiona acesta. Şi-ar abandona munca şi ar da fuga la Farnham, săse ocupe de investigaţie? Ar trimite armata?Cel mai probabil, avea să-i expedieze o tele-gramă unchiului Sherrinford, lucru care îl în-torcea pe Sherlock de unde plecase.

Ieşi din casă în lumina dimineţii, oprindu-se un moment să-şi umple plămânii cu aer. Sesimţea mirosul de fum de lemn şi de fânproaspăt cosit şi izul vag de mucegai al berărieidin Farnham. Soarele tocmai se ridica deasupracopacilor, şi, în lumina lui, frunzele conturatecu auriu aruncau pe pajiştea din faţa caseiumbre ca nişte degete întinse.

Dar mai era o umbră acolo; unamişcătoare. O urmări peste pajişte până la zidul

167/519

care separa casa şi proprietatea de drum.Acolo, de partea cealaltă a zidului, se afla osiluetă pe un cal. Părea să se uită el. Când Sher-lock ridică mâna să îşi protejeze ochii de strălu-cirea soarelui, călăreţul dădu pinteni calului,luând-o pe drum şi dispărând în spatele unuigard viu înalt.

Sherlock se duse către porţile principale.Călăreţul şi calul său dispăruseră, dar dacă eranorocos poate găsea vreo urmă de copită sauceva ce scăpase călăreţul, care l-ar putea ajutasă-l identifice.

Nu erau nicio urmă de copită şi niciunobiect căzut, dar Sherlock îl găsi pe MatthewArnatt aşezat jos lângă porţi. Avea douăbiciclete.

– De unde ai făcut rost de astea? întrebăSherlock.

168/519

– Le-am găsit. M-am gândit că poate vreisă dai o tură. E mai uşor decât pe jos şi putemsă mergem în mai multe locuri.

Sherlock se uită la el preţ de o clipă.– De ce?Matty ridică din umeri.– N-am altceva de făcut. Se opri, apoi

privi în altă parte. M-am gândit să ridic ancora,să cobor cu barca pe canal, dar asta ar însemnasă o iau de la capăt, să caut locuri de unde săfac rost de mâncare şi alte alea. Măcar aici cun-osc câţiva oameni. Te ştiu pe tine.

– În regulă. Mi-ar prinde bine puţină miş-care. Am muşchii înţepeniţi după ziua de ieri.

– Ce s-a întâmplat ieri?– Îţi spun în timp ce ne plimbăm.Sherlock privi în zare pe drumul care tre-

cea pe lângă porţi.– Ai văzut pe cineva călare care a trecut

pe aici şi s-a oprit un pic?

169/519

– Mda. Au trecut de mine şi s-au opritacolo, zise el şi făcu semn cu capul înspre loculîn care Sherlock îl văzuse pe călăreţ. Păreau căse uită la ceva, apoi au plecat.

– I-ai recunoscut?– Nu i-am băgat în seamă. Contează?Sherlock clătină din cap.Pedalară împreună pe drumul care ducea

spre Farnham, în direcţia opusă celei în care oluase călăreţul. Trecuse ceva vreme de cândSherlock nu mai mersese pe o bicicletă şi setrezi că se clătina în timp ce îl urma pe Matty,dar dură doar câteva minute până să îşi reca-pete îndemânarea şi să-l prindă din urmă. Întimp ce pedalau, unul lângă altul, pe drumuriumbrite unde copacii se aplecau pentru a formao arcadă deasupra capetelor lor şi pe lângăcâmpuri pline de flori de un galben strălucitor,îi povesti lui Matty despre cele întâmplate cu ozi în urmă, despre bărbatul pe care îl urmărise

170/519

de la casa unde Matty văzuse norul ciudat, de-spre hambar, despre căruţa plină de cutii şi de-spre incendiu. Prietenul lui îi tot punea între-bări şi Sherlock revenea şi repovestea bucăţidin întâmplare, divagând ca să explice altelucruri şi, de regulă, fără să ajungă la subiect.Nu avea un talent înnăscut la povestit şi, pentruun moment, îşi dori să poată cineva să îi iafaptele direct din cap şi să le înşire într-un modcare să aibă sens.

– Ai avut noroc că ai scăpat cu viaţă,spuse Matty când Sherlock termină de povestit.Eu am lucrat la o brutărie acum câteva luni. Aars până în temelii. Am avut noroc să scap cuviaţă.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Sherlock.Matty dădu din cap.– Brutarul ăla era un prost. Şi-a aprins un

chibrit pentru pipă tocmai când desfăcea saciicu făină.

171/519

– Şi ce-are a face asta cu focul?Matty îl privi ciudat.– Credeam că toată lumea ştie că făina

care pluteşte prin aer e ca un explozibil. Dacăun fir de făină ia foc, atunci se împrăştie larestul într-o secundă, ca o scânteie care sare dela una la alta. Toată brutăria s-a făcut praf şipulbere. Eu am avut noroc: eram în spatele un-ei mese în momentul ăla. Şi, chiar şi aşa, a dur-at o lună de zile până mi-a crescut părul la loc.Şi acum ce ai de gând să faci?

– Ar trebui să îi spunem poliţistului dinoraş, propuse Sherlock. Dar, chiar în timp cecuvintele îi ieşeau pe gură, îşi dădu seama cănu era o idee bună. Două cadavre, un nor ciud-at aducător de moarte, un praf galben misteriosşi nişte tâlhari care dăduseră foc la un hambar –prea semănau a scorneli de copil cu imaginaţie.Deşi jumătate din poveste putea fi verificată cufapte – chiar muriseră doi bărbaţi şi rămăşiţele

172/519

carbonizate şi fumegânde ale hambarului aveausă fie tot acolo o vreme –, restul era mai de-grabă o adunătură de presupuneri fantastice şide deducţii vagi care fuseseră ţesute la un locpentru a umple golurile.

Se uită la chipul lui Matty şi îşi dăduseama că şi el se gândea la acelaşi lucru.Strânse din buze, supărat. Nu cunoştea pe ni-meni în zonă care să-l ajute, iar cei pe care îicunoştea şi ar fi putut să îl ajute nu erau înpreajmă. Era un paradox.

După care îşi aminti de silueta impun-ătoare a lui Amyus Crowe şi îl cuprinse un sen-timent de uşurare, îndepărtând norul de nesig-uranţă care se adunase în jurul lui, la fel cumapa rece ar curăţa praful şi noroiul de pe o pi-atră. Crowe părea în stare să discute cu tineriide la egal la egal şi mintea lui lucra în mod lo-gic, folosind dovezile ca nişte trepte spre

173/519

concluzii, în loc să sară direct la ele. El era sin-gura persoană care i-ar crede.

– Îi vom spune lui Amyus Crowe, deciseel.

Matty păru bănuitor.– Tipul ăla mare, cu vocea ciudată şi

părul alb? întrebă el. Eşti sigur?Sherlock încuviinţă din cap hotărât.– Sunt sigur. Apoi simţi cum se dezumflă

şi îi pică faţa. Dar nu ştiu unde locuieşte. Vatrebui să aşteptăm până vine acasă la unchiulmeu. Ori să-l întrebăm pe unchiul meu unde e.

Matty clătină din cap.– Are o casă închiriată la marginea oraşu-

lui. Era casa pădurarului. Cred că putem ajungeacolo pe biciclete în jumătate de oră. Văzândexpresia mirată a lui Sherlock, adăugă: Ce e?Ştiu unde stă mai toată lumea. Asta mă ajută săfac rost de mâncare la orice oră din zi. Trebuiesă ştiu cum funcţionează un loc ca ăsta – unde

174/519

locuiesc oamenii, unde lucrează, unde e piaţa,unde sunt depozitate grânele, unde e posibil săfie poliţistul dimineaţa, la prânz şi seara şi carelivezi sunt păzite şi care nu. E o chestie desupravieţuire.

„Observaţia“, se gândi Sherlock,amintindu-şi ce îi spusese Amyus Crowe. Pânăla urmă, totul se reducea la observaţie. Dacăaveai suficiente fapte, puteau să deduci aproapetot restul.

Şi asta era problema cu cele două cadavreşi cu norul aducător de moarte; nu existau sufi-ciente fapte.

Cei doi băieţi pedalară prin oraş, evitândrăscrucile principale, unde se îngrămădealumea. Drumul se termină aproape înainte săînceapă, iar mintea lui Sherlock încă mai fier-bea, plină cu un amestec bogat de fapte, pre-supuneri şi ipoteze, când opriră la căsuţa cu

175/519

pereţi din piatră unde Matthew susţinea călocuia Amyus Crowe.

O mişcare laterală îi atrase atenţia lui Sh-erlock. Privi într-acolo şi observă un armăsarcare păştea iarbă pe un câmp. Un armăsar ne-gru, cu o pată maronie pe gât.

Acelaşi armăsar pe care îl mai văzuse dedouă ori, de fiecare dată cu o siluetă misteri-oasă în şa, privindu-l.

Simţi cum îi trece un fior prin braţe şiprin piept şi i se făcu pielea de găină. Ce se pet-recea acolo?

Matty rămase în urmă, aşteptând lapoartă, în timp ce Sherlock traversa grădina dinfaţa casei. Băiatul se întoarse şi îl privi între-bător. Pe chipul tovarăşului său se aşternu o ex-presie sumbră.

– Eu aştept aici, hotărî el.– Ce s-a întâmplat?

176/519

– Nu-l cunosc pe individul ăsta. Poate numă place.

– O să îi zic eu că eşti de treabă. Că eştide încredere. Îi spun că eşti prietenul meu.

Când cuvântul „prieten“ îi ieşi de pebuze, Sherlock se simţi luat prin surprindere.Presupusese că Matty îi era prieten, dar gândulacesta îl nedumerea. Nu mai avusese niciodatăprieteni, cu siguranţă nu la şcoală, şi nici măcarîn casa familiei lui – locul pe care îl consideraacasă. Copiii de acolo aveau tendinţa să evitecasa celor pe care îi considerau superiorii lordin punct de vedere social – „moşierimea“ –, şiSherlock îşi petrecuse cea mai mare parte atimpului singur. Nici măcar Mycroft nu fusesealtceva decât o prezenţă liniştitoare, care stăteaîn biblioteca tatălui lor, citind din vasta colecţiede cărţi pe care familia lor le adunase de-a lun-gul câtorva generaţii. Uneori, Sherlock îl lăsape Mycroft acolo după micul dejun şi îl găsea

177/519

tot acolo şi la cină, fără să-şi fi schimbat poz-iţia, singura diferenţă fiind că teancul de cărţinecitite era mai mic, iar cel de volume citite –mai mare.

– Nu contează, se împotrivi Matty.Rămân afară.

Lui Sherlock îi trecu prin minte un gând.– Afară, repetă el. Îţi place să stai în

spaţiu deschis, nu? De când te-am cunoscut, nute-am văzut niciodată într-un spaţiu închis.

Expresia sumbră a lui Matty se accentuăşi băiatul întoarse capul fără să îl privească peSherlock în ochi.

– Nu-mi plac zidurile, murmură. Nu-miplace să nu am pe unde fugi decât pe o uşădupă care nu ştiu ce mă aşteaptă.

Sherlock încuviinţă din cap.– Înţeleg, zise el cu blândeţe. Nu ştiu cât

voi sta. Poate ne vedem când ies. Presupunândcă e cineva acasă.

178/519

Privi scurt la armăsarul negru care con-tinua să smulgă şi să mestece smocuri de iarbă,apoi ciocăni ferm la uşă.

Când întoarse capul, Matty dispăruse, lafel şi bicicleta lui.

Uşa se deschise după câteva momente.Sherlock avea capul uşor îndreptat în sus,aşteptându-se ca în prag să apară AmyusCrowe, şi, pentru o clipă, spaţiul gol îlnedumeri. Coborî apoi privirea şi simţi cum îitremură inima când se opri pe chipul unei feteînalte cam cât el. Era îmbrăcată în negru şi, înumbra holului, chipul ei părea să plutească înspaţiu.

– Eu... îl caut pe domnul Crowe, bâigui,simţind cum roşeşte auzindu-şi voceatremurată.

Îşi dorea cu disperare să pară încrezător şinepăsător, la fel cum reuşea Mycroft fără efort.

179/519

– Tata nu e acasă, îl informă fata. Voceaei avea acelaşi ton nazal ca al lui AmyusCrowe – un accent american? –, făcând ca pro-poziţia să sune mai degrabă thaata nu ehacasă. Accentul acela îi dădea un farmecexotic. Pot să îi spun cine l-a căutat?

Sherlock îşi dădu seama că nu-şi putealua ochii de la ea. Era cam de aceeaşi vârstă cuel. Părul lung, roşcat-auriu, îi cădea în inele şicârlionţi în jurul umerilor ca o cascadă de ara-mă care loveşte stâncile, aruncând în sus stropi.Ochii ei aveau o nuanţă de violet pe care Sher-lock nu o mai văzuse decât la florile de câmp,iar pielea îi era bronzată şi pistruiată, de parcăpetrecea mult timp în aer liber.

– Mă numesc Sherlock, se prezentă el.Sherlock Holmes.

– Tu eşti puştiul pe care îl meditează.

180/519

– Nu sunt un puşti! Am aceeaşi vârstă catine, o contrazise el cu tot curajul pe care şi-lputuse aduna.

Ea ieşi în lumina soarelui, şi Sherlockvăzu că purta pantaloni strâmţi de călărie, maipotriviţi pentru un băiat decât pentru o fată, şi ocămaşă din bumbac care îi scotea în evidenţăforma pieptului.

– O să-l anunţ pe tata că ai fost aici, con-tinuă ea de parcă el n-ar fi zis nimic. Cred că s-a dus acasă la unchiul tău, să te caute. Seaştepta să te vadă azi.

– Am fost ocupat, se trezi Sherlock că îiexplică. Deodată, îi veni o idee, date fiindţinuta ei de călărie şi calul din padocul dinapropiere. Tu m-ai urmărit! exclamă el fără săse gândească, simţind un val brusc de ruşine şide vulnerabilitate.

181/519

– Nu te umfla în pene, i-o trânti ea. Te-am văzut de vreo două ori în timp ce călăream,atâta tot.

– Şi încotro călăreai? Nu e nimic dincolode conac, doar câmp deschis.

– Atunci încolo mă duceam. Ridică dinsprânceană. Tu călăreşti?

Sherlock clătină din cap.– Ar trebui să înveţi. E amuzant.Amintindu-şi de silueta pe care o văzuse

în zare, spuse:– Călăreşti ca un bărbat.– La ce te referi?– Când călăresc, femeile stau pe o parte

în şa, cu ambele picioare de aceeaşi parte acalului. Se numeşte călărit pe o parte. Tucălăreşti ca un bărbat, cu câte un picior defiecare parte a calului.

– Aşa am fost învăţată, replică ea furi-oasă. Oamenii de aici râd de mine pentru felul

182/519

în care călăresc, dar, dacă aş călări aşa cum vorei, atunci aş cădea sau n-aş putea merge decâtîn trap uşor. Ţara asta e ciudată. Nu e ca acasă.

Trecu de el, trăgând uşa după ea, şi seîndreptă către padoc. Îi privi spatele care seîndepărta.

– Cum te numeşti? strigă Sherlock.– De ce vrei să ştii?– Ca să nu mă gândesc mereu la tine ca la

„fiica lui Amyus Crowe“.Ea se opri şi vorbi fără să se întoarcă:– Virginia, spuse ea. E un loc din Amer-

ica. Un stat de pe coasta de est, aproape deWashington D. C.

– Am auzit de el. E aproape deAlbuquerque?

Ea se întoarse, şi pe chip avea întipărită oexpresie de dispreţ combinat cu amuzament.

– Nici pe departe! E la mii de kilometridistanţă. Virginia are păduri şi munţi, iar

183/519

Albuquerque e în mijlocul deşertului. Deşi suntşi acolo munţi.

– Dar veniţi din Albuquerque.Ea încuviinţă din cap.– De ce aţi plecat de acolo?Virginia nu răspunse. În schimb, se în-

toarse şi continuă să meargă înspre padoc. Sh-erlock o urmă, simţindu-se ca o marionetă trasăde sfori, incapabil să dea ascultare propriilordorinţe. Privi în jur, sperând că Matty nu eraacolo să vadă ce se întâmpla, dar băiatul şi bi-cicleta se făcuseră nevăzuţi.

– Nu vrei să spui cuiva unde pleci? o în-trebă el pe Virginia când aceasta puse piciorulîn scară, urcând pe cal.

Mâna ei îi mângâia coama.– Nu e nimeni acasă, îi strigă. Tata e ple-

cat, îţi aminteşti?– Şi mama ta? întrebă el. Felul în care ex-

presia ei se schimbă într-una dură, dar, în mod

184/519

ciudat, fragilă totodată îl făcu să-şi dorească să-şi retragă cuvintele.

– Mama a murit, vorbi ea cu o voce lip-sită de orice inflexiune. A murit pe vas, cândtraversam Atlanticul către Liverpool. De astaurăsc ţara asta, urăsc să fiu aici. Dacă n-am fivenit aici, ea ar fi fost în viaţă.

Cu o smucire scurtă a hăţurilor, întoarsecalul şi plecă la trap. Sherlock o privi cum seîndepărta, ruşinat de durerea de pe chipul ei şifurios pe el însuşi că i-o provocase.

Când se întoarse în cele din urmă, îl găsipe Amyus Crowe aşteptând răbdător la capătulaleii, sprijinit în baston. Se uita direct laSherlock.

– Văd că ai cunoscut-o pe fiica mea,spuse el în cele din urmă. Accentul lui, la fel caal Virginiei, făcea ca vorbele să sune ca vhădcă hai cunoscut-o pe fhiica mhea.

185/519

– Nu a părut impresionată de mine, re-cunoscu Sherlock.

– Ea nu e impresionată de nimeni. Îşi pet-rece timpul călărind prin ţinut, îmbrăcată ca unbăiat. Gura i se schimonosi într-o grimasă. Nupot spune că o învinovăţesc. Mutarea de la Al-buquerque în Anglia a fost de-ajuns s-o dep-rime pe biata copilă, darămite...

Se opri brusc, şi Sherlock avu impresia cămai intenţionase să spună ceva, dar se răzgând-ise la timp.

– Voiai să mă vezi cu privire la cevaanume sau căutai doar ocazia să mai iei olecţie?

– De fapt, spuse Sherlock, ar fi ceva. Îipovesti pe scurt lui Crowe ce se întâmplase înFarnham – bărbatul cu praful galben, hambarul,incendiul. Spre sfârşit, o lălăi puţin, conştientde faptul că mărturisea că făcuse ceva ce puteafi considerat infracţiune dacă priveai dintr-un

186/519

anume punct de vedere – şi, văzând expresia depe chipul lui Crowe, nu ştia cum avea săreacţioneze acesta.

În cele din urmă, Crowe clătină din cap şiprivi în zare.

– Interesant mod de a-ţi petrece timpul,constată el. Dar nu prea am idee ce înseamnătoate astea. Avem doi morţi şi o posibilăepidemie. Dacă vrei părerea mea, atunci las-obaltă! Lasă-i pe doctori şi pe oamenii legii sărezolve asta. Există în viaţă o regulă utilă, carespune să nu încerci să porţi toate bătăliile careîţi apar în cale. Alege-le pe cele importante şilasă-l pe altul să le poarte pe celelalte. Iar astanu e bătălia ta.

Sherlock simţi supărarea adunându-se înel, dar nu spuse nimic. Avea un puternic senti-ment că aceasta era bătălia lui, dacă nu din altmotiv, măcar pentru că nimeni nu-l mai văzusepe bărbatul din trăsură şi nici nu se gândise că

187/519

praful galben avea vreo importanţă. Dar poatecă Amyus Crowe avea dreptate. Poate că încer-carea de a-l convinge că se petrecea ceva nuera o bătălie pe care Sherlock ar fi trebuit s-opoarte. Poate că mai erau şi alte căi.

– Deci, ce avem în program azi? întrebăel.

– Dacă nu mă înşel, nu am rezolvat prob-lema ciupercilor comestibile, răspunse Crowe.Hai să facem o plimbare, să vedem ce putemgăsi. Şi pe drum îţi arăt şi câteva plante săl-batice care pot fi mâncate crude, gătite saufierte, pentru a obţine o băutură cu proprietăţianalgezice.

– Grozav! exclamă Sherlock.Îşi petrecură următoarele ore plimbându-

se pe câmpurile din împrejurimi, mâncând ceera bun de mâncat şi uşor de cules. Fără săvrea, Sherlock învăţă o mulţime de lucruri de-spre viaţa în sălbăticie, nu numai cum să

188/519

supravieţuieşti, ci şi cum să trăieşti bine.Crowe îi arătă şi cum să construiască un patconfortabil din ferigi stivuite până la înălţimeaumărului şi apoi cum să se urce pe ele şi să-şifolosească propria greutate ca să le comprimepână la grosimea şi moliciunea unei saltele.

În timp ce pedala înapoi către conaculHolmes, Sherlock încercă să se gândească lacei doi morţi, la hambarul incendiat, la prafulgalben şi la norul târâtor, misterios şi aducătorde moarte, dar meditaţiile îi erau întrerupte deimagini ale Virginiei, cu părul ei roşcat, lungpână la umeri şi spatele ei mândru şi drept, cupantalonii ei strâmţi de călărie şi cu modul încare trupul i se ridica în sus şi în jos în timp cecălărea. Îşi aminti de mostra de praf galben pecare o adunase de pe jos din pădure şi opăstrase în plic. Dacă tâlharii din hambar aveaudreptate, atunci exista ceva asociat cu deceselecelor doi bărbaţi care era contagios sau care

189/519

contamina ori cel puţin putea provoca prob-leme de sănătate dacă era atins. Presupunând căpraful galben era vinovatul, trebuia să afle ceera de fapt, în ciuda avertismentului indirect allui Amyus Crowe. Cu siguranţă că nu aveacunoştinţele şi echipamentul necesare pentru aafla de unul singur. Avea nevoie de un chimist,de un farmacist sau de cineva din domeniulăsta care să analizeze praful, şi erau slabe şansesă găsească pe cineva în Farnham. Fratele săuîl dusese prin Guildford în drumul spreFarnham şi, dacă acela era cel mai apropiat or-aş mai mare, atunci acolo putea să găsească pecineva cunoscător al ştiinţelor naturii care să îispună ce era praful acela. Amyus Crowemenţionase numele unui expert de-acolo, pro-fesorul Winchcombe. Poate că reuşea să mear-gă acolo să-l găsească.

Acum nu-l interesa decât să ajungă înGuildford.

190/519

3 Specie de peşte marin, foarte apreciat în Marea

Britanie (n. red.)

191/519

CAPITOLUL ŞAPTESherlock îl găsi pe Matthew Arnatt a

doua zi în piaţă. Începea să fie în stare să prez-ică mişcările lui Matty. Era sfârşitul dimineţii,şi negustorii din piaţă erau la posturi încă dinzori. Deja se gândeau la mâncare şi probabilfăceau cu rândul ca să se ducă să înfulece câteceva; unul dintre ei supraveghea taraba, în timpce celălalt se ducea să cumpere pâine şi niştecarne sau o plăcintă, sau poate o halbă de bere.Asta însemna că ora prânzului era unul dintreacele momente ale zilei când erau mai neatenţi,şi Matty avea ocazia să şterpelească fructe saulegume din colţul tarabei fără să fie văzut. Sh-erlock nu era de acord cu furtul, dar nu era deacord nici cu foametea şi cu strângerea şiînchiderea copiilor în orfelinate, aşa că pre-supuse că era un echilibru de dileme etice şi, casă fie sincer, nu-i purta pică lui Matty pentru

câte-un măr mâncat de viermi. Nu asta avea sădoboare imperiul.

Piaţa se întindea pe un spaţiu mic, încon-jurată în trei părţi de clădiri. Erau tarabe carevindeau grămezi de cepe şi păstârnac, cartofi,sfeclă şi alte legume de toate culorile pe careSherlock nu le recunoştea. Alte tarabe aveaupulpe de porc afumate atârnate de cârlige, cumuşte bâzâitoare în jurul lor, şi peşte înşirat pepaie. Alţii vindeau diverse ţesături şi haine –iută, pânză topită şi stofă de lână, serjuri şi ter-coturi. Un ţarc improvizat într-o parte adă-postea o turmă de oi şi nişte porci întinşi pe jos,dormind, în ciuda agitaţiei. Amestecul demirosuri era aproape copleşitor, iar în aerplutea o duhoare vagă de descompunere. Pânăla apusul soarelui, presupuse Sherlock, tot loculavea să duhnească a legume putrezite şi a peştestricat, dar până atunci majoritatea cumpărător-ilor vor fi plecat şi vor fi rămas numai

193/519

localnicii mai săraci, cu speranţa că vânzătoriiaveau să reducă din preţ ca să scape de marfă.

În piaţă atmosfera părea calmă. Nu era lafel de agitată pe cât şi-o amintea Sherlock. Înloc de zumzăitul şi de foiala tipice pentru piaţadintr-un târguşor, pe care oamenii o considerămai degrabă o ocazie de socializare decât de ase aproviziona cu cele trebuincioase, oameniipăreau să se ducă acolo unde aveau nevoie,cumpărau fără prea multă târguială şi apoiplecau.

– Crowe era acasă? întrebă Matty cândSherlock se apropie de el.

Stătea pe o ladă de lemn întoarsă cu guraîn jos, privind la negustori şi aşteptând un mo-ment de neatenţie.

– La început, nu, dar am cunoscut-o pefiica lui.

– Da, am văzut-o pe aici.

194/519

– Ai fi putut să îmi spui despre ea, seplânse Sherlock. M-a luat prin surprindere. Numă aşteptam să fie acolo. Cred că am părut unidiot.

Matty îi aruncă o privire lui Sherlock,măsurându-l de sus până jos.

– Da, cam aşa, aprobă el.Sherlock se simţi penibil şi schimbă

subiectul.– Mă gândeam la ceva...Se opri când Matty ţâşni brusc în

mulţime, alunecând printre cumpărători ca unţipar printre pietre. După câteva momente, băi-atul se întoarse, scuturând de praf o plăcintă cucarne de porc.

– A căzut de pe marginea unei tarabe,spuse el cu mândrie. Aşteptam să se întâmpleasta. Prea multă marfă stivuită prea sus – cevatot trebuia să cadă până la urmă.

195/519

Luă o înghiţitură mare din ea, apoi i-oîntinse lui Sherlock.

– Ia, încearcă şi tu!Sherlock ronţăi o bucăţică din aluat. Era

sărat, untos şi dens. Mai luă o gură, reuşind sămuşte de data asta şi puţin din carnea rozalie şidin gelatina transparentă din interior. Carneaera gustoasă, amestecată cu bucăţele de fructe –prune uscate, poate? Orice ar fi fost, combin-aţia era incredibilă.

Îi dădu lui Matty plăcinta înapoi.– Eu am mâncat deja un măr şi nişte brân-

ză, explică el. Termină tu asta.– Ai spus că te-ai gândit la ceva.– Trebuie să ajung la Guildford.– Pe bicicletă faci câteva ore bune, spuse

Matty, cercetând în continuare mulţimea.Sherlock îşi aminti de călătoria de la

Şcoala pentru Băieţi Deepdene la Farnham,prin Guildford şi Aldershot. Nu îl încânta din

196/519

cale-afară gândul de a parcurge cu bicicleta totdrumul până la Guildford şi înapoi şi nu erasigur că putea face asta într-o zi; plus că trebuiaşi să găsească un expert cu care să discute de-spre otrăvuri şi boli.

Oftă.– Las-o baltă! A fost o idee proastă.– Nu neapărat, îl contrazise Matty. Mai

sunt şi alte căi de a ajunge la Guildford.– Nu ştiu să călăresc şi nici nu am cal.– Dar trenul?– Aş vrea să fac asta fără să las vreo ur-

mă, fără să ştie cineva. Doamna Eglantine paresă îl cunoască pe şeful gării şi nu vreau ca ea săştie ce fac tot timpul.

„Doamna Eglantine nu este o prietenă afamiliei. “ Brusc, îi veniră în minte cuvintelescrise de Mycroft în scrisoare, şi asta îl făcu săse cutremure.

– Mai e o cale, propuse Matty precaut.

197/519

– Care-i aia?– Pe Wey.

– Ce cale4?– Nu, pe Wey. Râul Wey. Curge de aici

până în Guildford.Sherlock se gândi la ideea asta un

moment.– Am avea nevoie de o barcă. Şi apoi,

înainte ca Matty să spună ceva, exclamă: Şi tuai una – o luntre îngustă măcar!

– Şi un cal care s-o tragă.– Cât timp ar dura?Matty se gândi puţin.– Probabil la fel de mult cât ne-ar lua să

ajungem cu bicicletele, dar cu mai puţin efort.Nu cred că vom reuşi azi. Ne-am putea întâlnimâine la răsăritul soarelui şi am putea petreceziua pe apă, dar n-o să ai prea mult timp ladispoziţie în Guildford.

198/519

– Şi dacă plecăm înainte de ivirea zorilor?întrebă Sherlock.

Matty îl privi curios.– Nu se vor îngrijora unchiul şi mătuşa

ta?Mintea lui Sherlock zumzăia ca un ceas

cu cuc gata să bată ora fixă.– Pot să mă prezint la cină, apoi să le

spun că mă duc la culcare. Pe urmă o să re-uşesc să mă strecor afară din casă când e în-tuneric şi toată lumea s-a culcat, sunt sigur deasta. Nimeni nu mă verifică vreodată. Şi pot sălas un bilet în sufragerie în care să le spun căm-am trezit înainte de micul dejun şi am ieşitcu Amyus Crowe. Nu-l vor găsi decât di-mineaţă. O să meargă!

– Râul face o buclă aproape de casa un-chiului tău, zise Matty. Îţi desenez o hartă şi nevedem acolo. Ajungem în Guildford dimineaţaşi ne întoarcem până la apusul soarelui.

199/519

Matty scrijeli rapid o hartă pe o şipcă delemn smulsă din lada pe care stătea, folosind opiatră ascuţită luată de pe jos. Sherlock bănuiacă băiatul nu ştia să scrie sau să citească, darharta lui era perfectă şi aproape la scară. Sher-lock putea să-şi imagineze cu exactitate loculde întâlnire.

– Te rog să faci ceva, mai adăugăSherlock.

– Ce anume?– Întreabă oamenii. Vezi dacă poţi afla

ceva despre cel care a murit, bărbatul carestătea în casa pe care mi-ai arătat-o tu. Află cefăcea.

– Cum adică?– Ce lucra. Cum îşi câştiga traiul. Am

senzaţia că ar putea fi important.Matty încuviinţă din cap.– O să fac tot ce pot, dar, de obicei,

nimeni nu-i spune nimic unui copil.

200/519

După asta, lucrurile merseră ca unse. Sh-erlock se întoarse la conacul Holmes pe bi-cicletă, ajungând tocmai când familia se aşezala masă pentru prânz. Încercă să îşi gândeascăplanul în detaliu, analizând fiecare piedică ce arfi putut apărea şi verificând fiecare detaliu casă nu existe scăpări, dar gândurile i se tot în-vârteau în jurul Virginiei Crowe. Nu-şi puteascoate din minte forma chipului ei şi părulondulat.

Amyus Crowe sosi după prânz şi petre-cură împreună câteva ore pe verandă, timp încare profesorul îi testă lui Sherlock gândirea cujocuri de inteligenţă şi cu şarade. Una anume îirămase lui Sherlock în minte.

– Să ne imaginăm că trei oameni sehotărăsc să împartă costurile de cazare la unhotel, începu Crowe. Camera costă treizeci deşilingi, cu tot cu cină şi mic dejun. Evident, eun loc elegant. Aşa că oamenii îi plătesc

201/519

directorului câte zece şilingi de fiecare. Aiînţeles până acum?

Sherlock încuviinţă din cap.– Bine. A doua zi dimineaţă directorul îşi

dă seama că a făcut o greşeală regretabilă.Camera respectivă are un tarif special, pentrucă în hotel au loc lucrări de renovare. Aşa cătrimite un comisionar – băiat de serviciu, credcă îi spuneţi voi – să le dea celor din camerăcinci şilingi rest. Cei trei sunt atât de mulţumiţi,că se hotărăsc să păstreze câte un şiling fiecareşi să îi dea bacşiş băiatului doi şilingi. Astfel căfiecare bărbat a plătit nouă şilingi în loc dezece şi băiatul de serviciu a făcut doi şilingi.Corect?

Sherlock încuviinţă din nou, în timp cemintea îi lucra repede ca să ţină pasul.

– Staţi puţin – dacă fiecare bărbat a plătitpână la urmă nouă şilingi, atunci asta înseamnădouăzeci şi şapte de şilingi în total. Dacă

202/519

adăugăm la suma asta cei doi şilingi pe care i-aprimit băiatul de serviciu, atunci obţinemdouăzeci şi nouă de şilingi. Lipseşte un şiling.

– Aşa este, spuse Crowe. Spune-mi tu un-de este.

Sherlock îşi scotoci mintea în următoareledouăzeci de minute încercând să-şi dea seama,calculând mai întâi în gând şi apoi pe hârtie. Încele din urmă, se dădu bătut.

– Nu ştiu. Directorul le-a dat înapoi cincişilingi, deci nu i-a păstrat el; băiatul de serviciua primit doi şilingi, deci nu i-a primit el, şibărbaţii au primit fiecare câte un şiling înapoi,deci nici ei nu l-au primit.

– Problema constă în expunere, îi explicăCrowe. Da, trei ori nouă şilingi fac douăzeci şişapte de şilingi, dar bacşişul e deja inclus înasta. Nu are sens să adaugi bacşişul la sumaasta ca să obţii douăzeci şi nouă de şilingi.Dacă reconstitui problema, îţi dai seama că

203/519

bărbaţii au plătit douăzeci şi cinci de şilingipentru cameră şi doi şilingi pentru bacşiş, apoiau primit înapoi câte un şiling de fiecare, ceeace face în total treizeci de şilingi. Şi concluziaeste că... ?

Sherlock încuviiţă din cap.– Nu lăsa pe altcineva să expună prob-

lema în locul tău, pentru că te poate induce îneroare. Ia datele pe care ţi le oferă, apoi recom-pune problema într-un mod logic, astfel încâtsă îţi vină uşor s-o rezolvi.

Amyus Crowe plecă înainte de cină, şiSherlock se întoarse în camera lui să meditezela cele învăţate. Coborî la cină şi mâncă întăcere, în timp ce unchiul lui citea, iar mătuşalui vorbea singură. Doamna Eglantine îl priveabănuitoare din cealaltă parte a camerei, dar elnu-i întoarse privirea. Singura conversaţie aavut loc când unchiul lui a ridicat capul dincartea pe care o citea şi i-a spus intendentei:

204/519

– Doamnă Eglantine, ce rezerve de hranăavem în grădinile de la conacul Holmes?

– În materie de legume, cultivăm sufi-cient pentru nevoile noastre, îl informă ea, cugura strânsă. În materie de păsări şi ouă, ase-menea. În ceea ce priveşte carnea şi peştele,probabil ne putem descurca vreo câtevasăptămâni până să rămânem fără ele, dacă suntgestionate cu atenţie.

Unchiul Sherrinford aprobă din cap.– Cred că trebuie să ne aşteptăm la ce e

mai rău. Pregăteşte cât mai multă carne posibilpentru afumat sau pentru altă metodă de con-servare. Completează stocurile de produse es-enţiale. Dacă ciuma pune stăpânire peFarnham, atunci s-ar putea să fim izolaţi aici ovreme. Ştiu că Amyus Crowe ne sfătuieşte săavem grijă, dar trebuie să ne luăm măsuri deprevedere. Se întoarse către Sherlock.

205/519

– Asta îmi aminteşte că domnul Crowemi-a spus că nu aţi petrecut prea mult timp ex-ersând greaca sau latina.

– Ştiu, spuse Sherlock. Eu şi domnulCrowe ne-am concentrat pe... matematică.

– Timpul domnului Crowe este denepreţuit, continuă unchiul Sherrinford pe unton calm şi echilibrat. Şi fratele tău a cheltuitdestul de mult ca să îl angajeze. Poate doreştisă meditezi la asta.

– Aşa voi face, unchiule.– Domnul Crowe se va întoarce mâine

după-amiază. Poate veţi face câteva traduceripentru mine.

Amintindu-şi previziunea lui Matty, că nuse vor întoarce până la cină, Sherlock tresări.Dar nu putea să îi spună unchiului său că seducea la Guildford. Putea să îi interzică săplece. Când ridică privirea, văzu că doamna

206/519

Eglantine se uita urât la el, cu ochii ei mici cadouă mărgele. Oare ce ştia?

– Voi fi aici, promise el, ştiind chiar întimp ce rostea cuvintele că era foarte puţinprobabil să ajungă la timp.

Dar avea să-şi bată capul să găsească oexplicaţie la momentul potrivit.

După ce termină de mâncat, ceru permisi-unea să se ridice de la masă şi se duse în bibli-otecă. Unchiul lui era tot în sufragerie,mâncând, şi cu o zi sau două în urmă îl anuţasecă putea intra în bibliotecă dacă dorea, dar totse simţea ca un intrus în această cameră si-lenţioasă, cu draperiile trase ca să nu intresoarele, cu mirosul de piele şi de hârtie vecheumplând fiecare colţişor şi crăpătură. Sherlockse uită pe rafturi, căutând ceva care să aibălegătură cu geografia locală. Găsi mai multeenciclopedii, volume legate de periodice eclezi-astice, nenumărate cărţi care conţineau colecţii

207/519

de predici, despre care Sherlock presupuse căaparţineau unor clerici cunoscuţi din vechime,şi multe istorii ale Bisericii. În cele din urmă,găsi câteva rafturi de istorie şi geografie locală.Alese o carte despre reţeaua hidrografică dinSurrey şi Hampshire şi părăsi biblioteca,întorcându-se în camera lui de la mansardă.

Timp de aproape o jumătate de oră, com-puse un bilet în care scria că plecase devremeşi că avea să se întoarcă mai târziu. Primele în-cercări erau prea detaliate, specificând diverseneadevăruri despre ce urma să facă şi unde, darîşi dădu seama după o vreme că era mai binedacă biletul era mai simplu şi conţinea maipuţine date care puteau fi verificate.

Sherlock frunzări cartea căutând menţiunidespre râul Wey, poate chiar şi o hartă pe cares-o memoreze, şi găsi repede mai mult decât seaşteptase. Wey, de exemplu, nu era doar un râu– se pare că era ceva considerat „navigabil“.

208/519

Râurile aveau tendinţa de a şerpui prin peisaj îndirecţii imprevizibile, pe când canalele – con-struite cu scopul de a înlesni comerţul între or-aşe – erau drepte acolo unde era posibil şi fo-loseau nişte construcţii ca nişte trepte, numite„ecluze“, pentru a ridica şi a coborî nivelulapei, în funcţie de forma terenului. Sherlockaflă că un canal navigabil era un râu devenitmai uşor de parcurs prin construirea unor bara-je şi a unor ecluze.

Capul i se învârtea de la detaliilemanevrelor de inginerie care fuseseră necesarepentru a supune râul voinţei oamenilor şi de latimpul îndelungat în care se realizase asta. Încele din urmă, încercă să doarmă, ştiind că îlaştepta o zi lungă. Deşi mintea îi clocotea deidei, imagini şi date, alunecă imediat într-unsomn fără vise. Când se trezi, era tot întuneric,dar o briză proaspătă intra pe fereastră şi

209/519

păsările începeau să cânte prin copaci şitufişuri. Era patru dimineaţa.

Se culcase îmbrăcat, aşa că în câteva mo-mente se strecură prin casa întunecată; ieşi pepalierul de la mansardă, coborî scările îngustede lemn, având grijă să calce pe margineatreptei ca să evite scârţâielile, apoi traversă cuatenţie palierul de la etajul întâi, trecu de dorm-itorul unchilor lui, de garderobă, de baie, încer-când să nu respire prea tare, apoi coborî scărileprincipale care se răsuceau până în holul de laparter, rămânând aproape de perete şi simţindgreutatea tablourilor care atârnau deasupra lui,cu ramele lor bogat sculptate, care puneau înumbră frumuseţea picturilor în sine. Singurulzgomot venea de la ticăitul ceasului uriaş ceveghea în colţul în care scările se întâlneau cupodeaua.

Se opri când ajunse în hol. Acum trebuiasă traverseze suprafaţa acoperită de gresie către

210/519

uşa de la intrare. Nu mai putea luneca pe lângăperete; avea să fi expus, în spaţiu deschis, dacăieşea cineva pe o uşă ori se uita în jos de la bal-conul de sus. Se lăsă în genunchi un moment,încercând să vadă dacă zărea lumină pe subvreo uşă, dar totul era întunecat. Până la urmă,îşi adună curajul şi traversă. Când ajunse la uşade la intrare, inima îi bătea de două ori mai re-pede decât ticăitul ceasului.

Uşa era zăvorâtă, dar trase zăvorul şi odeschise. Cineva avea să observe de dimineaţăcă uşa fusese descuiată, dar spera ca persoanarespectivă să presupună că ajunsese altcinevaacolo înaintea ei.

Uşa era aproape închisă când Sherlock îşiaminti că trebuia să lase biletul în care spuneacă plecase devreme. Se împinse cu toatăgreutatea în uşă, deschizând-o la loc, apoi sestrecură înăuntru şi lăsă biletul pe o măsuţă delângă cuierul pentru pălării, acolo unde

211/519

corespondenţa de dimineaţă şi cea de după-amiază aşteptau, de obicei, să fie triate.

Aerul de afară era rece şi proaspăt, încomparaţie cu aerul închis din casă, iardeasupra copacilor se întrezărea o geană de lu-mină, acolo unde întunericul lăsa loc azuriuluizorilor. Sherlock alergă cât putu de repedepeste pietrele de pe alee, care scârţâiau sub tăl-pile lui, apoi ajunse pe pajişte, care înăbuşeaorice zgomot.

În zece minute se afla pe malul râului, ur-mând indicaţiile lui Matty. Pe apa argintie sevedea o siluetă lungă şi neagră care se legănaîncoace şi încolo, mişcată de undele potolite.Arăta ciudat, ca o colibă lungă şi scundă carefusese ridicată pe o carenă îngustă. Singuragaură era la capătul din spate, unde coliba setermina şi începea o platformă suficient de lar-gă cât să stea doi oameni în picioare şi unul săţină cârma. O frânghie ataşată de partea din

212/519

faţă a ambarcaţiunii se scufunda în apă şi ieşeala suprafaţă, acolo unde un cal păştea pemalurile ierboase. Spre deosebire de armăsarulmagnific şi negru, acesta părea o creatură mare,cu picioare groase şi o coamă miţoasă. Aruncăo privire lipsită de curiozitate spre Sherlock,apoi se întoarse la păscut.

Matty aştepta în partea din faţă a luntrei:un contur întunecat pe fundalul cerului de di-mineaţă, ca statuia de la prora unei corăbii sauca animalele fantastice de pe o catedrală. Ţineaîn mâini un drug lung de lemn, cu un cârligmetalic la un capăt.

– Hai să mergem, spuse el când Sherlockse căţără în barcă. Acela e Albert, apropo.

Scoase un cloncănit cu limba. Calul priviîn jur cu o expresie de regret pe faţa lungă, apoiîncepu să meargă de-a lungul râului. Frânghiacare ducea de la el la barcă se întinse, apoibarca începu să se mişte, pe măsură ce Albert o

213/519

trăgea după el. Matty folosea cârligul ca săîmpingă luntrea de lângă mal, să nu fie prinsăîn stuf.

– Ştie încotro merge? întrebă Sherlock.– Ce e de ştiut? Merge de-a lungul malu-

lui, trăgând barca după el. Dacă întâlneşte opiedică, se opreşte şi rezolv eu problema. Tustai în spate şi ţine mâna pe cârmă. Dacă în-cepem să plutim înspre râu cârmeşte înapoispre mal. E o pătură pe punte dacă ţi se facefrig. E o pătură pentru cai, dar îţi va ţine cald lafel ca una elegantă.

Luntrea plutea înainte. Apa se izbea pemarginile ei într-un ritm regulat, care îltranspuse pe Sherlock într-o stare de ameţeală,aproape hipnotică. Râul era pustiu, doar câte ogâscă sau o raţă treceau uneori pe lângă ei.

– Ce ai aflat despre bărbatul care a murit?strigă Sherlock după o vreme. Despre primulbărbat? Cel din casă?

214/519

– Era croitor, strigă Matty la rândul lui.Lucra pentru o companie care producea uni-forme pentru armata din Aldershot. Se pare căaveau o comandă mare, aşa că au angajat toţioamenii din oraş care ştiau să croiască ori săcoasă bucăţile la un loc.

– Cum ai aflat?Matty râse.– Am spus că sunt fiul lui şi că mama

vrea să afle dacă ne vin ceva bani de la angajat-or. Se pare că i se datorau nişte salarii din ur-mă, dar proprietarul lui a pus deja ochii pe elepentru chirie.

– Unde avea sediul fabrica? strigă Sher-lock înapoi.

– Au un birou principal undeva aproapede piaţă, dar mai au şi un depozit la margineaoraşului, unde lucra individul. Probabil e celcare a ars când erai acolo.

215/519

Sherlock medită în timp ce luntrea plutea,trasă înainte de calul lui Matty. Bărbatul caremurise fusese croitor şi făcea uniforme. Depoz-itul unde lucrase era plin de cutii pe care tâl-harii le încărcaseră în căruţă. Cutii de uni-forme? Părea posibil. Dar asta tot nu explica dece murise – nici cum – şi nici nu lămureamoartea celui de-al doilea bărbat, cel dinpădure.

Către răsărit, cerul luase culoarea pur-purie a unei vânătăi proaspete, iar copacii caremărgineau râul se vedeau ca nişte siluete maiînchise la culoare pe un fundal negru. O steasinguratică strălucea cu putere aproape de liniaorizontului. În faţă, Sherlock văzu o arcadăneagră care le tăia calea: probabil un pod.Poate că era cel pe care el şi Matty stătuseră cuo zi sau două în urmă, privind peştii din râu.

Albert necheză deodată, de parcă l-ar fisperiat ceva. Sherlock se uită către mal,

216/519

încercând să distingă silueta animalului în în-tunericul gardurilor vii care îl mărgineau. Sun-etul copitelor pe cărare se schimbase. Suna deparcă animalul încerca să se îndepărteze deceva care se apropia.

Matty spuse ceva care să-l calmeze – maidegrabă un sunet liniştitor decât nişte cuvinte,dar Sherlock îşi dădu seama din tonul vocii căbăiatul era îngrijorat. Care era problema?Apăruse vreun câine vagabond pe acolo caresperia calul sau doar mirosise ceva neaşteptat?

Tocmai se pregătea să strige la Matty, să-l întrebe ce se întâmpla, când ceva se mişcă pepod dincolo de silueta neagră a capului şi aumerilor tovarăşului său.

Sherlock îşi mută privirea la silueta întun-ecată care traversa podul de deasupra lor. Cevaîntrerupea arcul neted al podului: o umbră no-duroasă, uşor aplecată. Două umbre noduroase,căci primei umbre i se mai alăturase încă una.

217/519

Discutară câteva clipe, aplecate una însprecealaltă, apoi se despărţiră.

Localnici din Farnham, ieşiţi din case aşadevreme? Braconieri, poate?

Teorii pe care Sherlock le abandonă cândflacăra unui chibrit lumină pentru o frântură desecundă o faţă oacheşă, pe care o recunoscu dela hambar.

Tâlharul pe nume Clem.Flacăra chibritului se transformă într-o lu-

mină caldă, care se împrăştie peste podul decărămidă. Clem ridică un felinar, aţintindu-i lu-mina către luntrea îngustă care se apropia. Pecând se îndreptau spre pod, Sherlock văzu cumgura i se schimonoseşte într-un zâmbet hain.Lumina felinarului contură silueta lui Matty,care stătea în picioare la prora ambarcaţiunii.Părea că vrea să spună ceva, dar Clem legănăfelinarul, trimiţând umbre pâlpâitoare peste tot,după care îi dădu drumul înspre capul băiatului.

218/519

Matty se ghemui, şi felinarul ricoşă dedouă ori, apoi se sparse în spatele luntrei, îm-prăştiind petrol aprins peste tot. Mici limbi defoc prinseră lemnul, lingând cu sete furnirul.Sherlock privi în jur. Erau pe un râu, ce Dum-nezeu, şi nu aveau cum să facă rost de apă!

Privirea îi căzu pe pătura de cal pe care i-o arătase Matty, făcută ghem în colţul punţii,lângă cârmă. Sherlock o ridică de jos şi o ar-uncă în faţă, peste flăcări, ţinând un colţ cumâna, pentru ca pătura să nu alunece în apă. Desub ea ieşea fum, dar flăcările dispăruseră. Sh-erlock trase din nou pătura înspre el. Jumătatedin foc era stins, înăbuşit de materialul gros,dar flăcări minuscule, rezistente, încă mai ata-cau marginile scândurilor din care era făcutăbarca.

Matty ţipă când alt felinar cu petrol lovimarginea bărcii aproape de capul lui Sherlock,apoi ricoşă în râu, unde se scufundă, şuierând şi

219/519

sfârâind când fitilul atinse apa. Sherlock serăsuci şi înmuie pătura în râu, asigurându-se căo ţinea bine cu mâinile. Înainte să se îmbibeprea tare, o trase sus şi o aruncă din nou pestelemn. De data asta, flăcările sfârâiră când ma-terialul ud le stinse.

Sherlock privi în sus spre pod când lun-trea îngustă trecu pe sub el, aşteptându-se ca unal treilea felinar să-i fie aruncat în cap, dar ata-catorii lor păreau să nu mai aibă altele. Sher-lock încremeni însă când un corp se aruncă înjos către el. Clem sărise de pe pod. Vlăjganullovi acoperişul luntrei, crăpând lemnul cucizmele. Căzu pe spate pe punte. Se ridică înpicioare cu dinţii încleştaţi şi cu ochii sclipindşi înaintă către Sherlock. Îşi întinse mânadreaptă şi scoase din curea un cuţit cu lamacurbată.

– Ai crezut că poţi să intri în hambar şi săscapi? se răsti el. Ai fost văzut fugind de foc,

220/519

ca un şobolan ce eşti. Se întinse cu mâna stângădupă părul lui Sherlock. Pregăteşte-te să-ţiîntâmpini Creatorul!

Băiatul se dădu înapoi în colţul punţiimicuţe, simţind vântul în faţă când degeteleşfichiuitoare ale lui Clem îi trecură prin faţaochilor. Bărbatul era atât de aproape, încât îisimţea duhoarea râncedă de sudoare care veneadinspre hainele jegoase şi îi vedea mizeria desub unghiile rupte.

Clem se aruncă spre el şi îşi înfipse de-getele în părul lui Sherlock, trăgându-l pe băiatînspre el. Sherlock nu-şi putu stăpâni un ţipătcând părul îi fu aproape smuls din cap. În modciudat, pentru o clipă, îi veni în minte imaginealui Albert smulgând smocuri de iarbă de pemalul râului.

Clem îl trase spre el şi privi în ochii băi-atului. Sherlock simţi cum braţul drept albărbatului se ridică spre gâtul lui cu cuţitul în

221/519

mână. Mai erau doar câteva secunde până să ise taie gâtul, şi nici măcar nu ştia de ce!

Ceva îl izbi însă pe Clem în spate. Omulfăcu ochii mari, şi Sherlock simţi cum strân-soarea din părul lui slăbea. Se dădu un pas înspate, împingându-l pe Clem cu amândouămâinile. Bărbatul nu se opuse, ci se împletici.Se întoarse, mergând exagerat de prudent.

Matty stătea în spatele lui Clem. Ţinea înmâinile ridicate cârligul pentru bărci. Pentru oclipă, Sherlock nu-şi putu da seama ce se petre-cuse, dar apoi, când atacatorul se întoarse com-plet către Matty, Sherlock văzu o rană adâncăînsângerată, care pornea din creştetul capului şise oprea la ceafa lui groasă ca de taur. Pieleaera tăiată, şi Sherlock văzu osul alb sub sânge.Matty îl lovise în moalele capului cu cârligulpentru bărci.

Clem făcu un pas înainte către Matty,apoi încă unul. Ridică mâna în care ţinea

222/519

cuţitul, dar nu păru să ştie ce să facă cu ea.Privi prosteşte la cuţit şi apoi se rostogoli pe-oparte, căzând de pe luntrea îngustă în râu, ca uncopac doborât la pământ. Când atinse supra-faţa, apa împroşcă aproape până la înălţimeapodului. Sherlock mai zări o clipă faţa luiClem, în timp ce se scufunda, şi expresia deneîncredere din ochii lui, după care dispăru înmâlul şi în sedimentele de pe fundul râului.Mâinile îi dispărură ultimele, cu degetelefluturându-i ca nişte alge duse de curent. Pe ur-mă nu se mai văzu nimic.4 Wey şi way („cale, drum“) au aceeaşi pronunţie în

limba engleză, de aici confuzia personajului (n. tr.)

223/519

CAPITOLUL OPTSherlock încă mai tremura când soarele

se ridică în totalitate deasupra orizontului şirămase atârnat pe cer, dincolo de siluetelenegre ale copacilor, ca un fruct pârguit. Strân-soarea lui Clem pe umărul lui îi lăsase o durereprofundă care cobora înspre spate. Dacă seuita, sigur ar fi găsit vânătăi acolo; cincivânătăi ovale, lăsate de degetele de la o mână.

După atac, după ce Clem se scufundase înapă şi tovarăşul lui fugise, Matty şi Sherlock seholbaseră unul la altul câteva momente, încre-meniţi de violenţa subită şi de liniştea rămasăîn urmă, la fel de subită.

– Nu încerca să fure barca, şopti Matty încele din urmă. Încerca s-o distrugă. Au maivrut diverşi indivizi s-o fure, dar de ce ar vreacineva să-i dea foc? Nu i-am mai văzut niciod-ată! Ce le-am făcut eu lor?

– Mă voiau pe mine, articulă cu greu Sh-erlock, fără tragere de inimă. Acela era unuldintre bărbaţii din hambar. Cred că el era şeful– mă rog, şeful celor de acolo. Baronul desprecare vorbeau ei e şeful adevărat. Dar cred că m-a văzut când ieşeam din hambarul în flăcări şişi-a dat seama că îi auzisem. Nu ştiu însă cumde ne-a dat de urmă pe barcă.

Clătină din cap a neîncredere.– Ce fac ei acolo de sunt dispuşi să ne

omoare ca să îşi apere secretul? Ce e aşa deimportant?

Matty se holbase pur şi simplu la Sher-lock de parcă fusese trădat, apoi se întorsesebrusc şi smucise de frânghie, ca să pună caluldin nou în mişcare.

Acum, în timp ce soarele se ridica, şi peSherlock îl durea umărul ca o măsea cariată, in-trau în Guildford şi tot nu avea habar ce ar fi

225/519

trebuit să ştie. Nu avea decât întrebări, la careatacul mai adăugase şi altele noi.

O haită mică de câini zdrenţăroşi îiurmărea de-a lungul râului, cu ochii rugători,sperând să capete ceva resturi de mâncare. Sh-erlock zâmbi scurt, gândindu-se cât de multseamănă cu Matty din punctul ăsta de vedere.Se uită înainte, spre ceafa lui Matty, şi zâm-betul îi pieri de pe buze. Îi pusese băiatului înpericol barca, singura casă adevărată pe careMatty o avea. Şi, mai rău, îi pusese băiatuluiviaţa în pericol. Şi totul pentru ce?

Pe marginea râului începeau să apară oa-meni. Unii mergeau spre oraş sau veneau dindirecţia lui, folosind malul râului ca pe undrum convenabil, în timp ce alţii stăteau pe lăzicu nişte undiţe improvizate aruncate în apă,sperând să prindă vreun peşte pentru micul de-jun. Pe cerul de deasupra lor se ridicau coloanede fum pe măsură ce locuitorii din Guildford

226/519

începeau să gătească. De-o parte şi de alta arâului, începură să apară clădiri: cocioabe im-provizate din scânduri de lemn bătute în cuie îndiverse unghiuri, dar şi case ceva mai solide,din cărămidă. Apărură apoi lespezi de piatră, laînceput din loc în loc şi apoi mai compacte,formând un soi de pavaj de-a lungul râului.

După o vreme, când se apropiară de oserie de clădiri care arătau ca nişte depozite,Matty începu să tragă de frânghie. Calul încet-ini şi luntrea îngustă pluti încet către mal.Matty se orientase bine: opriră chiar lângă uninel mare de fier care fusese înfipt într-o les-pede de piatră. Sherlock se aşteptase ca Mattysă înfăşoare frânghia în jurul inelului, dar el seîntinse la prora bărcii şi scoase un lanţ ce păreaprins de o za înfiptă în lemn. Îl aruncă pe mal şisări după el. Înfăşură lanţul în jurul inelului defier, scoase un lacăt mare şi vechi din buzunarşi îl trecu prin câteva zale ale lanţului.

227/519

– Nu poţi să ai încredere în nimeni peaici, murmură el, tot fără să se uite la Sherlock.O frânghie o pot tăia, dar un lanţ şi un lacăt le-ar lua ceva să le spargă. Mai mult timp decâtvalorează barca, aş zice.

– Dar calul? întrebă Sherlock.– Dacă găseşte pe cineva care să-l trateze

mai bine decât mine, e liber să plece, răspunseMatty. Făcu un pas pe iarbă, apoi se uită la Sh-erlock. Nu avea o expresie prea încântată, darmăcar era dispus să îl privească în ochi. E preabătrân şi prea bolnav ca să tragă un plug sau ocăruţă, explică el. O barcă e limita lui, şi chiarşi aşa e încet. Nu merită să fie furat.

– Îmi pare rău pentru cele întâmplate,bâigui Sherlock încurcat.

– Nu e vina ta, făcu Matty, ştergându-sela gură cu mâneca. Ai intrat în ceva care te-aprins. Şi eu sunt la fel de prins. Cel mai bine esă încercăm să ieşim cât de repede putem şi să

228/519

mergem mai departe. Privi în jur. Aici e doculDapdune, îi explică el. Dacă ne despărţim, ceeace e posibil, ţine minte că ne întâlnim aici. Nuplec fără tine. Se uită critic la Sherlock. Şi suntsigur că tu nu poţi pleca fără mine. Acuma,cum ziceai că îl cheamă pe tipul ăla pe care îlcauţi?

– Profesorul Winchcombe.– Atunci, hai să-l căutăm! Şi poate luăm

şi micul dejun pe drum.Împreună, cei doi băieţi se îndepărtară de

râu, pe o cărare ce părea să îi conducă într-ozonă mai aglomerată. Le luă o oră de mers şide întrebat câţiva trecători până aflară că profe-sorul Winchcombe locuia într-o casă pe Chael-is Road, care pornea din strada mare, şi apoiîncă o jumătate de oră ca să găsească stradamare, care ducea în sus, departe de râu, şi eramărginită de prăvălii cu două şi cu trei etaje,construite din grinzi negre de lemn şi tencuială

229/519

albă. La intrare aveau atârnate firme: plăcuţe delemn pictate cu peşti, pâine, legume şi tot felulde bunătăţi. Oamenii care mergeau încoace şiîncolo pe stradă şi se uitau în vitrine erau, încea mai mare parte, îmbrăcaţi mai bine decâtlocuitorii din Farnham. Ţesăturile din care eraufăcute hainele lor erau mai fine, tivite cumătase şi panglici, mai colorate şi mai curatedecât văzuse Sherlock de ceva vreme.

La începutul străzii erau câteva tarabe un-de se vindeau fructe şi friptură rece, de-a lun-gul unui zid înalt până la brâu, care separa or-aşul de râu. Matty tocmai se pregătea să sestrecoare de-a lungul zidului, în spatele pieţar-ilor, ca să caute mâncare căzută de pe tarabe,dar Sherlock îşi folosi resursele tot mai miciprimite de la Mycroft ca să cumpere micul de-jun pentru amândoi. Matty se uită la el bănuit-or. Sherlock avu impresia că tovarăşul său cre-dea că mâncarea avea un gust mai bun dacă nu

230/519

trebuia să plătească pentru ea. În ceea ce-lprivea pe Sherlock, mâncarea avea gust maibun dacă nu se rostogolise prin praf sau dacănu fusese nevoit să se lupte cu un câine pentruea.

Chaelis Road era la jumătatea străzii prin-cipale şi amândoi băieţii ajunseră gâfâind lalocul în care începea. Strada se curba abrupt şidispărea din vedere, şi Sherlock porni pe ea,dar se opri când îşi dădu seama că Matty nu îlurma. Se întoarse şi îl privi întrebător.

– Ce s-a întâmplat?Matty clătină din cap.– Nu e genul de loc unde să mă simt con-

fortabil, spuse el, uitându-se la casele înalte şila grădinile îngrijite care mărgineau drumul.Du-te tu! Eu te aştept aici. Pe undeva pe aici,adică.

Sherlock încuviinţă. Matty avea dreptate.Prezenţa unui băiat pe care doamna Eglantine îl

231/519

descrisese ca pe un „vagabond“ le-ar fi pututaduce necazuri. Se scutură de praful de pehaine cât de bine putu şi porni mai departe.

Casa pe care o căuta era chiar după curbă.Împinse poarta şi se apropie de uşa umbrită deun portic în stil grecesc. O plăcuţă de alamă eraprinsă cu şuruburi de unul dintre stâlpi. Pe eaerau gravate cuvintele: „Profesorul Arthur Al-bery Winchcombe. Lector în boli tropicale”.

Înainte să se lase cuprins cu totul deemoţie, Sherlock trase de clopoţel.

Un bărbat îmbrăcat într-un costum negruauster şi o vestă cenuşie deschise uşa. Se uită înjos la Sherlock, prin ochelarii minusculi careabia îi acopereau ochii.

– Domnul profesor Winchcombe esteacasă? întrebă băiatul.

Bărbatul – Sherlock presupuse că era unmajordom – tăcu un moment.

232/519

– Pe cine să anunţ? întrebă el în cele dinurmă.

Sherlock deschise gura ca să se prezinte,apoi ezită. Poate că era mai bine dacă invocanumele altcuiva – cineva de care profesorulauzise. Mycroft, poate? Sau Amyus Crowe?Cine ar fi fost mai potrivit?

Până la urmă, alese unul la întâmplare.– Vă rog să îi spuneţi domnului profesor

că un elev al lui Amyus Crowe doreşte să îlconsulte, spuse el.

Majordomul încuviinţă din cap.– Doriţi să aşteptaţi în salon? întrebă el,

ţinând uşa deschisă. Tratându-l pe Sherlock deparcă era de viţă regală, şi nu ca pe un băiatdestul de răvăşit şi de emoţionat, îi făcu semncătre o uşă din apropiere, faţă în faţă cu holulacoperit cu gresie.

Tapetul care acoperea pereţii camerei erapictat cu imaginile unor plante înalte şi subţiri,

233/519

pe care Sherlock nu le recunoscu, dar caresemănau cu nişte fire uriaşe de iarbă. Păreau săaibă inele pe tulpini, aşezate la distanţe egale,până sus. Fascinat, continuă să se uite la elepână când uşa se deschise şi un bărbat intră încameră. Era scund – mai scund decât Sherlock–, şi abdomenul îi ieşea în evidenţă de parcăavea o pernuţă sub jachetă. Purta o pălărioarăciudată, roşie, fără boruri sau cozoroc: doar unturn mic şi umflat din mătase roşie.

– Bambus, spuse el.– Poftim?– Plantele de pe tapet. Bambus. E o

plantă lemnoasă perenă, veşnic verde, din fa-milia erbaceelor. Am petrecut ceva timp în Ch-ina, în tinereţe, şi m-am familiarizat cu ele.Bambusul e planta lemnoasă care creşte celmai repede din lume, să ştii. Cei mai mari potcreşte cu până la şaizeci de centimetri pe zi, în

234/519

anumite condiţii. Şi tapetul e chinezesc,apropo. Din hârtie de orez.

Sherlock nu era sigur că înţelegea.– Hârtie făcută din orez?– O greşeală des întâlnită, răspunse profe-

sorul. De fapt, hârtia de orez este făcută dinmiezul unui copăcel, Tetrapanax papyrifer. Îşilăsă capul pe o parte. Spui că eşti elev al luiAmyus Crowe? întrebă el. Ochii lui, din spateleochelarilor, erau strălucitori şi semănau cu aiunei păsări, animaţi de curiozitate.

– Da, domnule, răspunse Sherlock,simţindu-se ciudat, de parcă era din nou laşcoală.

– Am primit o scrisoare de la domnulCrowe de dimineaţă. Foarte ciudat. Într-adevăr,foarte ciudat. De asta eşti aici?

– Scrisoarea era despre cei doi bărbaţimorţi?

Profesorul dădu din cap că da.

235/519

– Aşa este.– Atunci, de asta sunt aici. L-am auzit pe

domnul Crowe spunând că sunteţi expert înboli.

– Sunt specializat în boli tropicale, dar,da, zona mea de expertiză acoperă majoritateabolilor contagioase, de la febra Tapanuli şi ci-uma neagră din Formosa până la holeră şi febrătifoidă. Din câte am înţeles, cei doi bărbaţi ar fimurit de o boală necunoscută.

– Nu sunt sigur.Sherlock scormoni în buzunarul jachetei

şi scoase plicul în care fusese scrisoarea luiMycroft şi care acum conţinea o mostră dinpraful galben.

– Am adunat asta din apropierea unuiadintre cadavre, dar ştiu că a fost prezent peamândouă, adăugă el în grabă. Nu ştiu ce este,dar cred că are legătură cu decesele. S-ar puteasă fie otrăvitor.

236/519

Profesorul întinse mâna după plic.– În acest caz, îl voi trata cu atenţie, spuse

el.– Mă credeţi? întrebă Sherlock.– Ai bătut atâta drum până aici să mă

vezi, deci presupun că iei lucrurile în serios.Măcar atât pot face şi eu, să le iau la fel de înserios ca tine. Şi, în plus, îl cunosc pe AmyusCrowe şi ştiu că este un om integru. Nu-mi potînchipui că a acceptat un elev care s-ar preta lafarse. Zâmbi brusc şi afişă o expresie angelicăpe chip. Acum, hai să mergem să ne uităm lamostra pe care mi-ai adus-o!

Îl conduse prin hol, în altă încăpere.Aceasta avea pereţii acoperiţi cu rafturi de cărţişi un birou masiv în dreptul ferestrei, acolo un-de era lumina cea mai bună. Pe birou, pe unteanc de sugative de culoare verde, printrehârtii şi ziare împrăştiate, se afla un microscop.

237/519

Profesorul Winchcombe se aşeză la birou,într-un scaun cu spătarul tapiţat cu piele, şi îifăcu lui Sherlock semn să tragă un alt scaunlângă el. Din sertare scoase o coală albă de per-gament şi o puse pe sugativa de lângă micro-scop, apoi desfăcu plicul cu mare atenţie,folosindu-se de un cuţit pentru corespondenţă,şi turnă conţinutul pe foaia pergament. Încâteva momente, avea în faţa lui o grămăjoarăde praf galben. Cu vârful cuţitului pentrucorespondenţă adună câteva granule de praf şile transferă pe o lamelă de sticlă care era dejaprinsă în clama platformei – suprafaţa plată desub lentila obiectivului. Ajustă oglinda de subplatformă, astfel încât să reflecte lumina de la olumânare printr-o gaură din platformă şi prinlamelă, către lentilă. În timp ce Sherlockprivea, încercând să nu respire prea tare şi sănu deranjeze praful, profesorul se uita în

238/519

microscop, rotind rotiţele de reglare grosieră şide reglare fină, ca să focalizeze granulele.

– Aha, spuse el, apoi mormăi.Îşi scoase fesul roşu, se scărpină în cap şi

îl puse la loc.– Ce este? şopti Sherlock.– Polen apicol, îl lămuri profesorul. Im-

posibil de confundat.– Polen apicol? repetă Sherlock, neştiind

dacă auzise bine sau nu.– Ai studiat vreodată albinele? întrebă

profesorul, lăsându-se pe spate în scaun. Fas-cinante creaturi! Ţi le recomand ca un subiectserios de studiu. Îşi scoase ochelarii şi se frecăla ochi. Ele strâng polenul din flori şi îl trans-portă la stup.

– Ce este polenul? întrebă Sherlock,simţindu-se, în mod ciudat, dezamăgit. Am maiauzit cuvântul acesta, dar nu ştiu exact ceînseamnă.

239/519

– Polenul, începu profesorul, este un prafcare conţine microgranule ce produc gametulmasculin, celula reproducătoare din seminţeleplantelor. Polenul este produs de stamine, or-ganele reproducătoare masculine ale florilor, şieste purtat de vânt sau de insecte care se hrăn-esc cu el, până la pistil, organul reproducătorfeminin al unei alte flori din aceeaşi specie.Acolo ele fuzionează pentru a forma o sămânţă.

Îşi examină ochelarii, apoi îi puse la locpe nas.

Sherlock încercă să înţeleagă ce îispusese profesorul, dar îşi dădu seama căbărbatul continua:

– În cazul albinelor, ele strâng polenuldin flori şi îl transportă la stup sub formă deghem pe picioarele din spate. Beneficiul adusflorii este, desigur, acela că, în timp ce albinazboară din floare în floare, scapă câte puţinpolen de pe stamina unei flori pe pistilul alteia,

240/519

ajutând în felul acesta la reproducere. Aşa deci,pe picioarele din spate ale albinei se găsescnişte peri minusculi care funcţionează ca uncoş în care albinele adună granulele de polen şile amestecă apoi cu nectar, ca să formeze unghem. Asta se numeşte „polen apicol“.

– Şi nu este periculos?– Pentru cei mai mulţi oameni, nu este,

deşi există câţiva nefericiţi care au alergie la el.Se lăsă pe spate şi se gândi un moment. Oareasta să fi provocat umflăturile ca nişte buboaiepe care domnul Crowe le descrie în scrisoarealui? Hmm, mă îndoiesc. Reacţiile la polen semanifestă mai degrabă sub formă de iritaţii, nude buboaie, şi este destul de improbabil săgăseşti doi oameni la întâmplare care să aibăaceastă sensibilitate. Deodată lovi biroul cupalma. Sherlock tresări. Desigur! Ignor răspun-sul cel mai evident!

– Evident?

241/519

Sherlock îşi stoarse creierii. Care era ex-plicaţia evidentă pentru umflături ca nişte bu-boaie atunci când sunt implicate albinele? Şiatunci revelaţia explodă în el ca lumina unuifulger.

– Înţepături? strigă el.– Bravo, băiete! Da, înţepături de albine.

Înţepături foarte toxice, dacă e să recunosc.Majoritatea albinelor din ţara asta, cel puţin, auînţepături care produc durere şi o umflăturăminoră, dar nu ca buboaiele descrise de domnulCrowe. Privi spre Sherlock. Probabil le-aivăzut şi tu. Cât de mari erau?

Sherlock îşi ridică mâna dreaptă.– Cam cât vârful degetului meu mic,

răspunse el.– Ceea ce indică un tip de venin foarte

puternic şi poate o rasă foarte agresivă dealbine.

242/519

– Cât de multe ştiţi despre albine? întrebăSherlock.

Profesorul zâmbi.– Ţi-am spus că am petrecut câţiva ani, în

China. Chinezii cresc albine de câteva mii deani şi am descoperit că ei apreciază foarte multmierea pentru beneficiile asupra sănătăţii. Con-form celor menţionate în măreţul tratat medicalBencao Gangmu, numit şi Compendiul mater-iei medicale, scris de un învăţat pe nume Li Sh-izhen cu trei sute de ani în urmă, mierea areharul de a tonifia splina, de a alina durerea, dea îndepărta substanţele toxice, de a reducestresul, de a îmbunătăţi vederea şi de a prelungidurata vieţii.

Îşi întoarse capul de la Sherlock cătreperete, iar băiatul avu impresia că îşi aduceaaminte de lucruri care se petrecuseră cu mulţiani în urmă: Aici, în Marea Britanie, se întâl-neşte doar albina europeană, mai docilă, Apis

243/519

mellifera. Albina asiatică gigant, Apis dorsata,este mai agresivă şi are o înţepătură mult maidureroasă; cu toate acestea, chinezii le cresc şirecoltează mierea din stupii lor. Spre deosebirede stupii noştri, care au forma unor clopote,chinezii folosesc buşteni goliţi pe dinăuntru saucoşuri împletite de formă cilindrică pentru aţine albinele în ele. Uneori îi vedeam pe ţăraniichinezi ducând stupii în munţi, doi câte doi,atârnaţi de capetele unor prăjini de bambus pecare le balansau pe umeri. Îmi amintesc că îipriveam cum se căţărau, cu albinele bâzâind înjurul lor ca un nor de fum.

„Un nor de fum. “ Cuvintele îl pocniră peSherlock ca o lovitură între ochi.

– Asta era, şopti el.– Ce anume?– Am văzut o umbră îndepărtându-se de

unul dintre corpuri, şi prietenul meu a văzut

244/519

acelaşi lucru ieşind de pe fereastra unde a fostdescoperit celălalt cadavru. Sigur erau albine!

Profesorul încuviinţă.– Trebuie să fi fost destul de mici ca să le

confunzi cu o umbră şi probabil închise la cu-loare, nu dungate în galben strălucitor şi negru,ca albinele obişnuite. Cred că există albineafricane care sunt mici şi negre în totalitate. Şiacestea sunt foarte agresive.

– Aţi putea face ceva pentru mine? între-bă Sherlock.

– Desigur.– Îi puteţi trimite o scrisoare lui Amyus

Crowe în care să îi spuneţi ce credeţi dum-neavoastră că a provocat moartea acelorbărbaţi. O duc eu înapoi în Farnham şi i-o dau.Întoarse capul, simţind cum îi iau obrajii foc.Cred că o să am necazuri cu unchiul şi mătuşamea când mă întorc, şi asta ar putea să mă ajutesă nu fiu pedepsit.

245/519

Profesorul încuviinţă. Transferă prafulgalben – praful galben inofensiv, îşi reamintiSherlock – de pe pergament pe sugativă. Seîntinse după o călimară de cerneală de pe mar-ginea biroului, scoase un condei şi începu săscrie pe coala pergament. Avea un scris mărun-ţel, dar Sherlock reuşi să distingă cuvintele.

Stimate domnule Crowe,Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe el-evul dumneavoastră...

– Cum te numeşti, tinere? întrebă el,întorcându-se spre Sherlock.

– Holmes, domnule. Sherlock Holmes.... domnul Sherlock Holmes – care mi-aadus o mostră dintr-un praf galben de-spre care mi-a spus că l-a găsit înapropierea nefericiţilor despre a cărormoarte mi-aţi povestit în scrisoarea carea sosit în această dimineaţă. După ceam examinat praful, am ajuns la

246/519

concluzia că este simplu polen apicol, şidin asta deduc că bărbaţii nu au fostucişi de ciumă bubonică sau de o boalăsimilară, ci de înţepături de albine.Dacă veţi solicita medicului local săexamineze aşa-zisele „buboaie“, amconvingerea că va găsi ace mici înfipteîn fiecare dintre ele – sau, cel puţin,urmele lăsate de asemenea ace. Amtoate laudele pentru acest tânăr pentrucă mi-a adus o mostră din praful re-spectiv. Dacă nu ar fi făcut-o, zvonuriledespre o febră fatală ar fi făcut încon-jurul ţării, cauzând o panică profundă.Sper să ne revedem curând, când veţiavea timp pentru asta.

Al dumneavoastră,

sincer,

247/519

Arthur Winch-

combe, Esq.

Împături hârtia, o puse într-un plic pecare îl scoase dintr-un sertar, sigilă plicul cu opicătură de ceară de la lumânarea pe care o fo-losise pentru a lumina microscopul şi i-l în-mână lui Sherlock.

– Sper că această scrisoare te va scuti deo pedeapsă prea dureroasă, spuse el. Te rog săîi transmiţi respectele mele profesorului tău.

– Aşa voi face. Sherlock se opri, apoicontinuă: Mulţumesc!

Profesorul Winchcombe sună dintr-unclopoţel care stătea pe sugativă, lângămicroscop.

– Majordomul meu te va conduce laieşire. Dacă vrei să mai afli ceva despre boliletropicale, despre apicultură sau despre China,mai vino pe la mine.

248/519

Afară, observă cu surprindere că soarelenu-şi schimbase poziţia pe cer cu mai mult decâteva grade. I se păruse că stătuse în casa pro-fesorului Winchcombe câteva ore.

Matty era căţărat pe gardul grădinii.Mânca ceva dintr-un cornet de hârtie.

– Ai rezolvat pentru ce-ai venit? întrebăel.

Sherlock încuviinţă din cap. Făcu semnînspre cornetul de hârtie.

– Ce ai acolo?– Moluşte şi melci de mare, răspunse băi-

atul. Îndreptă gura cornetului către Sherlock.Vrei şi tu?

În cornet se afla o grămăjoară decrustacee.

– Sunt gătite? întrebă el.– Fierte, explică Matty. Am găsit taraba

unui negustor de peşte. Le vindea. Probabil avenit astă-noapte din Portsmouth. L-am ajutat o

249/519

vreme, i-am ordonat cutiile, i-am adus gheaţă şitreburi din astea. Mi-a dat câteva drept răsplată.

Băgă mâna în cornet şi scoase o scoică.Puse cornetul pe gard, luă un briceag dinbuzunar şi scormoni în carapace cu vârfullamei, înţepând ce era înăuntru. După câtevasecunde, scoase ceva negru şi elastic, pe care îlbăgă în gură. Minunat, se extazie el. Numănânci prea des din astea dacă nu locuieştilângă ţărm. E o trataţie când apuci.

– Cred că o să te refuz, hotărî Sherlock.Hai să mergem acasă!

De data asta, au mers în josul străzii prin-cipale până la râu, apoi de-a lungul maluluipână au găsit luntrea îngustă. Aşa cumprezisese Matty, atât calul, cât şi barca erau totacolo. Sherlock se întrebă cum aveau să întoar-că luntrea, dar Matty duse calul de-a lungulmalului, către oraş, până ajunseră la un pod,apoi conduse calul peste pod, către celălalt mal,

250/519

întorcând partea din faţă a bărcii, în timp ce Sh-erlock se folosea de cârlig ca s-o împiedice săse lovească de malul dinspre partea lor. Apoinu le mai rămase decât să parcurgă drumul ane-voios înapoi; de data asta, cu Sherlock în faţă,îndemnând calul, şi cu Matty în spate,manevrând cârma.

Cei doi băieţi discutau în timp de barca semişca încet în aval. Sherlock îi povesti luiMatty despre profesorul Winchcombe şi despreexplicaţia lui referitoare la albine şi laînţepături. La început, băiatul se arătă neîn-crezător, dar până la urmă Sherlock îl con-vinsese că nu era nevoie de nicio explicaţiesupranaturală pentru norul aducător de moarte.Matty păru uşurat să afle că ciuma nu ajunseseîn Farnham şi iritat de faptul că explicaţia eraatât de simplă. Sherlock nu zise nimic, dar, întimp ce călătoreau, era din ce în ce mai sigur cătocmai dezlegaseră un mister şi creaseră altul.

251/519

De ce fuseseră înţepaţi doar acei doi bărbaţi şinimeni altcineva? Şi, la urma urmei, de ceexistau albine africane în Anglia? Şi ce aveautoate astea de-a face cu hambarul, cu acele cutiiîncărcate în căruţă de către tâlhari şi cu baronulcel misterios?

După o vreme, Sherlock observă că un altcal se alăturase lui Albert pe malul râului. Eraarmăsarul cel negru, lucios, cu o pată maroniepe gât, pe care îl călărea Virginia Crowe. Fatapurta aceiaşi pantaloni strâmţi de călărie şi obluză peste care avea o jachetă.

– Bună! strigă Sherlock.Ea îi făcu semn cu mâna.– Matty, ea e Virginia Crowe, strigă el

peste umăr. Virginia, acesta este MatthewArnatt. Matty.

Matty dădu din cap înspre Virginia, şi eaîi răspunse la fel, dar niciunul nu scoase ovorbă.

252/519

Sherlock se ridică, balansându-se într-unechilibru precar pe prora bărcii pentru un mo-ment, simţind cum se legăna sub el, şi sări pemal. Luă calul lui Matty de căpăstru şi îl duseînainte, mergând pe lângă Virginia şi calul ei.

– El este Albert, vorbi în cele din urmă.– Ea este Sandia, răspunse Virginia. Ar

trebui să înveţi să călăreşti, să ştii.Sherlock clătină din cap.– N-am avut ocazia.– E simplu, dar voi, băieţii, faceţi mare

caz de cât de greu este. Îndemni cu genunchii,nu cu frâiele. Foloseşti frâiele ca să încetineşticalul.

Lui Sherlock nu-i veni în minte nici oreplică potrivită. O vreme, continuară sămeargă într-o linişte stânjenitoare.

– Unde ai fost? întrebă ea în cele dinurmă.

253/519

– În Guildford. Am vrut să vizitez pecineva.

Îşi aminti de ceva şi căută în buzunar, deunde scoase scrisoarea pe care o scrisese profe-sorul Winchcombe.

– Trebuie să îi dau asta tatălui tău. Ştiiunde e?

– Te caută pe tine. Trebuia să aveţi olecţie.

O privi ca să vadă dacă era serioasă, darpe buze îi flutura o urmă de zâmbet. Virginia seuită în jos la el, apoi întoarse capul.

– Dă-mi scrisoarea, ceru ea. O să măasigur că o primeşte.

Sherlock îi întinse scrisoarea, apoi o traseînapoi.

– E importantă, o informă el, neîncrezăt-or. E despre cei doi bărbaţi care au murit.

– Atunci o să mă asigur că o primeştenumaidecât.

254/519

Îi luă scrisoarea din mâna întinsă. De-getele ei nu îl atinseră, dar el îşi imagină că lesimte căldura când trecură atât de aproape deale lui.

– Bărbaţii aceia au murit de ciumă, nu?Aşa zic oamenii.

– Nu e ciumă. E de la albine. De asta m-am dus în Guildford. Trebuia să discut cu unexpert în boli. Simţi că turuie din ce în ce mairepede, dar nu putea să se oprească. Voiam săîmi spună cineva ce este, aşa că am dus omostră în Guildford. Se pare că este polen. Deasta am tras noi concluzia că albinele au pro-vocat moartea celor doi.

– Dar nu ştiai asta când ai găsit praful,sublinie Virginia.

– Nu.– Şi nici când ai adunat praful şi l-ai dus

până în Guildford.– Nu.

255/519

– Ar fi putut foarte bine să fie ceva caresă fi declanşat ciuma. Ceva contagios.

Sherlock se simţi pus la colţ.– Da, rosti el tărăgănat, făcând vorba să

sune mai degrabă ca „m-da-a-a“.– Deci ţi-ai riscat viaţa bazându-te pe

simplul fapt că ai crezut că toţi se înşală şi tupoţi să le dovedeşti că ai dreptate.

– Cred că da.Se simţi ciudat de jenat. Virginia avea

dreptate. Rezolvarea misterului fusese mai im-portantă pentru el decât propria siguranţă. Ar fiputut să se înşele, căci nu ştia prea multe de-spre boli sau despre cum se transmit acestea.Praful galben ar fi putut fi ceva produs de cor-purile bărbaţilor, ca rezultat al bolii, cum ar fipiele uscată, infectată – ceva care ar fi pututconţine boala şi ar fi putut s-o ducă mai de-parte. Fusese atât de absorbit de dezlegareapuzzle-ului, că nu se gândise la asta.

256/519

După aceea parcurseră drumul până laFarnham în tăcere.

257/519

CAPITOLUL NOUĂ– M-ai dezamăgit, băiete.Sherrinford Holmes şedea la biroul masiv

de stejar din biroul lui, Amyus Crowe se afla lastânga lui, iar doamna Eglantine – în dreapta, şihainele ei negre se îmbinau atât de bine cu um-brele, încât numai faţa şi mâinile îi erau vizib-ile. Cu unchiul Sherrinford şi barba lui lungă şialbă, şi nenumăratele Biblii în ebraică, îngreacă, în latină şi în engleză stivuite pe totbiroul, se simţea de parcă era judecat de însuşiDumnezeu, cu doi îngeri răzbunători în spateletronului său; efectul era stricat doar de faptul căunchiul Sherrinford purta un halat pestecostum.

Băiatului îi ardea faţa de ruşine, dar şi demânie. Voia să protesteze că făcuse ce făcusecu cele mai bune intenţii, dar o singură privire

spre chipul unchiului său îi dădu de înţeles cănu avea rost să argumenteze.

– Îmi pare rău, domnule, murmură eldupă un lung răstimp, dându-şi seama că un-chiul său aştepta un răspuns. Promit să nu maifac.

– Tatăl tău – fratele meu – mi te-a dat îngrijă, având convingerea că voi continua edu-caţia ta morală şi te voi împiedica să întreţiitovărăşii nepotrivite ori să capeţi obiceiurinepotrivite. Sunt îngrozit să descopăr că ameşuat în ambele însărcinări.

Încă o pauză lungă. Sherlock se simţi îm-boldit să spună iar că îi părea rău, dar avea sen-zaţia că gestul lui ar fi putut fi interpretat ca unsemn de neobrăzare.

– Ştiu că nu ar fi trebuit să mă duc pânăîn Guildford de unul singur, minţi el în cele dinurmă.

259/519

– Asta este cea mai mică dintre greşeliletale, declară unchiul Sherrinford. În aceastădimineaţă, te-ai strecurat din această casăînainte de răsăritul soarelui, ca un tâlharordinar...

– Nici măcar n-a dormit în patul lui, îl în-trerupse doamna Eglantine. Probabil că a plecatînainte de miezul nopţii.

Sherlock simţi cum îi tremură umerii dincauza efortului de a-şi ţine mânia sub control.Ştia că doamna Eglantine minţea – chiar dorm-ise câteva ore şi plecase înainte de ivirea zor-ilor –, dar nu putea s-o contrazică, în ciuda uneidorinţe arzătoare de a spune adevărul. Intend-enta încerca să îl facă să aibă şi mai multenecazuri şi, dacă o contrazicea, acest lucru ar fifost considerat un act de sfidare şi pedepsit înconsecinţă.

– Îi voi scrie fratelui tău, continuă Sher-rinford, să îl informez că încrederea pe care ţi-

260/519

am acordat-o mi-a fost trădată. Şi nu ai voie săpărăseşti această casă toată săptămâna viitoare.

– Dacă îmi permiteţi, interveni AmyusCrowe din spatele lui Sherrinford, aş dori săspun un cuvânt sau două în apărarea băiatului.Băgă mâna în buzunarul jachetei sale, care eraorbitor de albă, şi scoase un plic. Scrisoarea pecare băiatul a adus-o înapoi de la eminentulprofesor Winchcombe a liniştit temerile cuprivire la izbucnirea ciumei bubonice în aceastăregiune. A lua o mostră de polen pentru a fiidentificată demonstrează o voinţă puternică, ocapacitate independentă de a gândi şi o şovăi-ală în a accepta lucrurile pe încredere. Toatesunt calităţi care trebuie încurajate, după păre-rea mea.

– Sugeraţi că băiatul ar trebui să scape depedeapsă, domnule Crowe? spuse doamnaEglantine pe un ton mieros.

261/519

– Ba chiar deloc, ripostă Crowe. Aş sug-era ca, în loc să i se interzică de tot să iasă dincasă, să nu aibă voie să iasă decât cu mine. Înacest mod, eu pot continua să respect acordulîncheiat cu fratele său.

Sherrinford Holmes se gândi un moment,mângâindu-şi barba cu mâna dreaptă.

– Foarte bine, declamă el. Vom face uncompromis. Eşti pedepsit să rămâi în casă totrestul zilei de azi şi toată ziua de mâine. Dupăaceea, vei sta în casă tot timpul, cu excepţiamomentelor când vei fi meditat de domnulCrowe. Când te afli în casă, nu ieşi din camerata decât la ora meselor. Buzele îi tremurau. Darîţi permit să iei orice carte doreşti din bibli-otecă, pentru a-ţi petrece timpul. Foloseşteacest timp cu înţelepciune şi pentru a reflecta lafaptele tale.

– Aşa voi face, domnule, răspunse Sher-lock, forţând cuvintele să iasă. Tensiunea din

262/519

umeri i se mai domoli puţin. Mulţumesc,domnule.

– Acum, du-te şi nu te mai întoarce pânăla cină.

Sherlock se întoarse şi ieşi din birou.Voia cu disperare să-i contrazică, să arate căprocedase cum trebuia, dar cunoştea destuledespre cum funcţiona lumea adulţilor ca să ştiecă asta nu ar face decât să înrăutăţeascălucrurile. Corectitudinea nu conta. Importantera să respecţi regulile.

Se îndreptă spre scările mari, mochetate,ce duceau la primul etaj, apoi urcă scările maiînguste, din lemn, către mansardă, unde se aflacamera lui. Se întinse în pat, cu ochii în tavan,lăsându-şi gândurile să se frământe şi să se su-cească în mintea lui.

Restul zilei şi următoarea trecură în ceaţă.Trupul lui Sherlock, obosit şi afectat de aven-turile prin care trecuse, profită de ocazie ca să

263/519

îşi revină dormind cât de mult cu putinţă, dar,când era treaz, gândurile îi zburau fără ţintă, camoliile în jurul unei lumânări aprinse. Ce sepetrecea? Ce plănuia baronul Maupertuis şicine avea de gând să-l împiedice?

Petrecu o parte din timp încercând săcompună în minte o scrisoare către fratele său,nu pentru că se aştepta ca Mycroft să facăneapărat ceva, ci pentru că voia să îi spună cese petrecea unei persoane în care avea încre-dere. În cele din urmă, când reuşi să formulezeîntâmplările aşa cum voia, le aşternu pe hârtie.

Dragă Mycroft,Mi-aş dori să-ţi pot spune că ţi-am ur-mat sfatul şi m-am ocupat cu studiul bib-liotecii unchiului Sherrinford şi cuplimbările prin împrejurimi, dar se parecă m-am băgat în nişte necazuri şi nuştiu ce să fac mai departe. Vestea bună –dacă e vreuna – e că mi-am făcut doi

264/519

prieteni. Unul dintre ei se numeşte Mat-thew Arnatt şi locuieşte pe o luntre pecanal. Cred că ţi-ar plăcea. Cealaltă senumeşte Virgina Crowe. Este fiica luiAmyus Crowe, care susţine că mă învaţădespre natură şi despre cum să observlumea din jurul meu, dar cred că, defapt, mă învaţă cum să gândesc. Aş fivrut să nu consideri necesar să îmigăseşti un meditator pentru perioada va-canţei, dar, dintre toţi meditatorii pecare i-ai fi putut găsi, cred că domnulCrowe e cel mai bun.Se întâmplă lucruri ciudate aici înFarnham, şi mi-aş dori să pot vorbi cutine despre ele. În oraş a fost descoperitcadavrul unui bărbat, acoperit cu um-flături, şi un altul aici pe moşia Holmes.Localnicii au crezut că e ciumă, dar unsavant, profesorul Winchcombe, a

265/519

dovedit că au fost ucişi de sute deînţepături de albine. Cred că albinele auo oarecare legătură cu un anume baronMaupertuis, care deţine un hambar înFarnham, dar nu ştiu în ce mod.Hambarul a ars din temelii şi a dispărutorice dovadă, îţi povestesc cum s-aîntâmplat când ne vedem.Pe scurt, viaţa de aici e mai interesantădecât m-am aşteptat – asta când pot săies din casă. Momentan, sunt pedepsit săstau în camera mea pentru că m-am dusîn Guildford ca să îl văd pe profesorulWinchcombe, dar asta e altă poveste, pecare ţi-o voi spune când ne vedem.Mai ai veşti de la tata? E tot pe drumspre India? Ai ceva informaţii cu privirela problemele de acolo şi când se vortermina?

266/519

Transmite-le dragostea mea mamei şisurorii noastre. Te rog să vii să mă viz-itezi curând.

Fratele tău,

Sherlock

După ce termină şi sigilă scrisoarea, olăsă pe măsuţa din hol la ora prânzului, pentrua fi ridicată de o servitoare şi trimisă la oficiulpoştal din Farnham. Când coborî din nou lacină, scrisoarea dispăruse. Doamna Eglantinetrecea prin hol, cu faţa părând să îi plutească înumbre, şi îi zâmbi cu tristeţe. Oare văzusescrisoarea? Oare o citise? Oare ajunsese măcarpână la oficiul poştal sau o distrusese? Sher-lock îşi spuse că era ridicol – ce motive ar fiavut să facă asta? –, dar avertismentul luiMycroft îi răsună în cap: „Nu e prietenă a fam-iliei Holmes“.

267/519

Gândurile acestea i se tot învârteau prinminte în vreme ce stătea întins în camera lui.Gongul pentru cină se auzi în depărtare şi îl în-trerupse din aţipeală, aşa că se duse la parter.Doamna Eglantine tocmai ieşea din sufragerie.Îi adresă un zâmbet dispreţuitor şi plecă.

Lui Sherlock nu-i era foame. Fixă uşapentru câteva momente, încercând să se forţezesă intre în sufragerie, ca să mănânce ceva, doarca să-şi păstreze forţele, dar nu avea putere. Seîntoarse şi se îndreptă spre bibliotecă, să vadădacă găsea cărţi despre albine sau despreapicultură.

La jumătatea drumului dinspre hol, obser-vă o scrisoare pe o tavă de argint pe măsuţă.Nu fusese acolo mai înainte sau nu o observaseel? Pentru o clipă, crezu că era altă scrisoare dela Mycroft, aşa că o ridică. Pe plic era trecutnumele lui şi adresa de la conac, dar nu era

268/519

scrisul lui Mycroft. Era mai rotund. Mai... fem-inin? Cum era posibil?

Sherlock privi împrejur, aproape convinscă avea s-o zărească pe doamna Eglantinestând în umbră şi privindu-l, dar holul era pus-tiu. Luă scrisoarea, deschise uşa de la intrare şistătu în lumina soarelui de asfinţit, dar în prag,ca să nu fie acuzat că ieşise din casă.

Înăuntru era o singură foaie de hârtie, deun liliachiu-deschis. Pe ea, sub numele şi ad-resa lui, scria:

Sherlock,Pe pajiştea de sub domeniul casteluluise ţine un bâlci mare. Ne vedem acolomâine-dimineaţă la ora nouă – dacăîndrăzneşti!

Vino singur,

Virginia

269/519

Preţ de o clipă, îl luă ameţeala şi inspirăadânc. Virginia voia să îl vadă? Dar de ce? Încele două ocazii când se întâlniseră, îi dăduseimpresia că nu-l prea plăcea. Cu siguranţă, nu-şi spuseseră prea multe. Şi iată că acum voia săse întâlnească singuri?

Dar nu se putea duce! I se interzisese săiasă din casă!

Gândurile i se învălmăşiră, încercând săgăsească o scuză care să îi permită să iasă adoua zi fără să dea de necaz. Cu siguranţă, tre-buia să fie un argument logic pe care să-l poatăinvoca şi care să reziste în faţa unchiului Sher-rinford. Virginia îl rugase să se întâlneascăacolo. Din puţinul pe care îl ştia despre ea,putea spune că era mai independentă decâtenglezoaicele de vârsta ei. Călărea singură – şicorect, nu pe o parte a şeii – şi era perfect cap-abilă să plece singură la plimbare. Dar, dacă arfi fost englezoaică, nu s-ar fi dus la bâlci fără

270/519

familia ei. Şi asta însemna că era rezonabil dinpartea lui Sherlock să interpreteze scrisoarea cape o invitaţie să se întâlnească acolo cu ea şi cutatăl ei, ceea ce însemna că putea părăsi casafără să încalce termenii înţelegerii cu unchiulsău. Sherrinford nu ar crede că o fată poatearanja o întâlnire cu un băiat fără ca familia eisă fie prezentă. Sherlock ştia mai bine cumstătea treaba, dar, dacă avea să fie provocat, nuavea să se dea de gol.

Un gând fugar îl opri – dacă cineva de laconacul Holmes urma să meargă la bâlci? Însă,după un moment de gândire, se convinse cănici unchiul, nici mătuşa lui şi nici doamnaEglantine nu aveau să fie acolo, iar dacă vreunadintre servitoare sau bucătărese ori vreun mun-citor aveau să se ducă, probabil că nici nuaveau să-l recunoască.

Petrecu tot restul serii şi o mare parte dinnoapte convingându-se când că ar trebui să se

271/519

ducă a doua zi dimineaţă, când că n-ar trebui.De dimineaţă, tot nu era sigur, dar, când coborîscările la micul dejun, se trezi gândindu-se lachipul Virginiei şi hotărî să se ducă. Chiar aveasă meargă.

Se uită la ceasul cu pendul. Abia trecusede opt. Dacă pornea acum cu bicicleta, putea săajungă aproape la timp. Ştia unde era castelul –cocoţat pe un deal deasupra oraşului – şi pre-supuse că bâlciul aveau loc chiar pe pajiştea desub castel.

Să lase un bilet? După evenimentele pre-cedente, consideră că aşa ar fi cel mai bine.Mâzgăli repede o explicaţie scurtă pe spateleplicului, spunând că plecase să-l întâlnească peAmyus Crowe, şi îl lăsă pe tava de argint, apoimerse aproape alergând către locul unde-şilăsase bicicleta, ghemuindu-se pe sub ferestreşi rămânând pe lângă pereţi acolo unde eraposibil.

272/519

Capul i se învârtea de gânduri şi de spec-ulaţii în timp ce pedala. Nu mai avusese niciod-ată un prieten de sex feminin. O avea pe soralui, desigur, dar ea era mai mare decât el şi erainteresată de lucruri diferite – pictura,croşetatul, cântatul la pian. Şi, desigur, mai eraşi boala ei, care o ţinuse izolată la pat o mareparte din copilăria lui Sherlock. Nu se împriet-enise cu adevărat cu nimeni din împrejurimilecasei părinteşti, cu atât mai puţin cu fete, iarşcoala pe care o urma era doar pentru băieţi.Nu ştia mai deloc cum să procedeze cu Virgin-ia, despre ce să discute sau cum să se poarte.

Când intră cu bicicleta în Farnham, o luăpe un drum lăturalnic care ducea în sus, cătrecastelul pe care îl vedea cocoţat deasupra or-aşului. Se chinui să pedaleze mai departe pânăîncepură să-l ardă picioarele, apoi descălecă şimerse pe jos, împingând bicicleta pe lângă el.

273/519

Când ajunse pe domeniul castelului, eraepuizat.

Pe pajiştea din faţa lui, în lumina soareluide dimineaţă, Sherlock văzu un fragment de vi-aţă umană. Ca un oraş în miniatură de sinestătător, barăci şi ringuri delimitate de frânghiierau dispuse de-o parte şi de alta a unor aleilargi, acoperite cu iarbă, pe care oamenii seplimbau şi admirau ceea ce vedeau. De pestetot se ridicau fuioare de fum, şi mirosul decarne prăjită, de bălegar de animale şi de om îiirită nasul lui Sherlock. Existau zone pentrujongleri, pentru boxeri, pentru dueluri cu bâteşi pentru lupte de câini. Şarlatanii vindeaumedicamente ingenioase, făcute din cine ştiece, mâncătorii de flăcări îşi băgau în gură cucleşti de metal cărbuni încinşi şi localnicii sestrâmbau în cele mai groteşti moduri pentru acâştiga o pălărie, alergau pentru a câştiga o

274/519

cămaşă de noapte şi participau la concursul demâncat budinci, cu premii în bani.

Se uită prin mulţime, căutând părul ară-miu al Virginiei, dar erau atât de mulţi oameni,că nu-i putea deosebi unul de altul. Fata spe-cificase unde să se întâlnească, aşa că singuralui opţiune era fie să aştepte acolo şi să spere căvenea ea la el, fie să se arunce în mulţime s-ocaute. Iar Sherlock nu fusese niciodată foartepriceput să aştepte.

Având ceva emoţii, băiatul îşi lăsă bi-cicleta sprijinită de un gard, într-o parte a ţar-cului. Nu era sigur că avea s-o mai găseascăacolo la întoarcere, dar masa compactă de oa-meni din faţă îi dădea de înţeles că nu o puteatrage după el.

Primul lucru peste care dădu când traver-să pajiştea era un butoi mare, plin ochi cu apă.În jurul lui erau adunaţi oameni care râdeau şise îndemnau unul pe celălalt. Suprafaţa apei

275/519

părea să fiarbă, şi Sherlock deduse că acolo segătea ceva, dar dedesubt nu era nici urmă defoc. Un om din mulţime, un tinerel cu o batistăcu buline înnodată la gât, încerca să impre-sioneze o fetişcană cu obrajii rumeni, într-orochie albă, care stătea lângă el. Îi dădu omonedă bărbatului care părea să fie stăpânulbutoiului, apucă marginile acestuia cu ambelemâini şi îşi cufundă brusc capul în apă.

Sherlock icni, pe jumătate convins că apafierbea, dar băiatului nu părea să i se întâmplenimic. Îşi scutura capul dintr-o parte în alta înapă, părând să caute ceva; la fiecare câtevasecunde, îşi arunca înainte capul şi apoi şi-lretrăgea. Apoi îşi scoase capul cu totul. Apa îicurgea pe faţă, pe gât şi în jos pe haine, dar luinu părea să îi pese. Între dinţi ţinea ceva strâns:ceva argintiu, care se zvârcolea frenetic, încer-când să scape. La început, Sherlock nu reuşi sădistingă ce era, dar apoi îşi dădu seama. Era un

276/519

ţipar, nu mai mare decât un deget. Sherlockmerse mai departe, uimit. Auzise să îţi bagicapul în apă după mere, dar s-o faci după ţi-pari? Incredibil!

– Vino să vezi cea mai extraordinară oaiedin lume! striga un bărbat în faţa unei barăci.Hai să vezi o oaie cu patru picioare şi cu ju-mate din al cincilea. N-ai mai văzut aşa ceva! Îiprinse privirea lui Sherlock când băiatul trecupe lângă el. Tu, tinere, hai să vezi cea mai uim-itoare privelişte de pe pământul verde al luiHristos. N-o să uiţi niciodată. Fetele o să-ţisoarbă fiecare cuvinţel când o să le descrii oaiaincredibilă cu patru picioare şi jumate din alcincilea.

Trecu apoi de o baracă unde erau expusela o fereastră două marionete, manevrate de unpăpuşar al cărui corp era ascuns în baracă.Aveau capetele sculptate din lemn, cu nasuri şibărbii supradimensionate, iar hainele le erau

277/519

făcute din panglici în culori strălucitoare. Întimp ce Sherlock privea, una dintre marioneteîşi lăsă capul pe marginea ferestrei, aproapeîndoindu-se, şi cealaltă i-l reteză imediat cu untopor miniatural. Capul se desprinse de corp şidin el ieşiră panglici de un roşu-aprins, caresimulau ţâşnirea sângelui. Mulţimea izbucni înurale şi îşi flutură pălăriile.

Într-o parte a bâlciului era un iaz, şi în elfu aruncată o raţă de către un bărbat cu vestăviu colorată şi cu joben pe cap. Piciorul raţeiera legat de o greutate cu o sfoară subţire, şigreutatea o ţinea în loc. În jurul iazului eraunişte câini care mârâiau şi se zbăteau prinşi înlese de piele. Văzând cum prin mulţime circulăbani, Sherlock avu sentimentul îngrozitor căştia ce urma să se întâmple. Bărbatul cu vestăfăcu un pas în spate şi ridică mâna. Mulţimeatăcu, în aşteptare. Câinii îşi dublară eforturilede a se elibera, şi mârâitul lor aproape că făcea

278/519

pământul să se cutremure. Bărbatul îşi lăsămâna în jos, şi stăpânii câinilor le dădură dru-mul. Animalele săriră în iaz ca o masă com-pactă, încercând să prindă pasărea caremăcănea şi împroşcând apă în toate părţile. În-grozită, raţa zburătăcea înainte şi înapoi pesuprafaţa apei, atât cât îi permiteau sfoara şigreutatea, încercând să scape de atacurile lor.La rândul lor, câinii evitau să avanseze preamult, cu excepţia unui terier curajos care înotafrenetic, urmărind pasărea. Sherlock se întoarseînainte ca unul dintre ei să îşi înfigă colţii îngâtul raţei. Era un deznodământ sigur, singuranecunoscută fiind stăpânul care avea să câştigepremiul.

Trecu de tarabele unde se vindeau cârnaţifierbinţi şi mere trase în caramel, biscuiţi cuaromă de portocale şi şorici gras de porc, prăjitşi sărat. Nu ştia dacă senzaţia pe care o avea înstomac era foame sau emoţie. Poate amândouă.

279/519

Mulţimea devenea din ce în ce mai densăşi mai aspră, şi Sherlock se simţi împins şi îm-brâncit din spate. Oamenii din jurul luimormăiau nemulţumiţi şi înjurau. O voce seridică deasupra lor, strigând:

– Cine îl va înfrunta pe campionul abso-lut? Cine are curajul să se pună cu Nat Wilson,

minunea din Kensal Green? Un sovereign5

pentru învingător şi batjocura şi râsul lumiipentru învins!

Sherlock se împiedică şi căzu într-un ge-nunchi. Se ridică în picioare şi fu împins într-oparte. Ceva tare îl izbi în spate. Când se în-toarse, îşi dădu seama că era în faţa mulţimii.Se lovise de un stâlp de lemn, unul dintre ceipatru care marcau colţurile unui pătrat. De laun stâlp la altul erau întinse frânghii. Un bărbatcare nu purta nimic altceva decât nişte pan-taloni de piele stătea în centrul ringului, gestic-ulând înspre mulţime. Pe piept şi pe braţe avea

280/519

umflături musculoase. Un alt bărbat, cu uncostum prăfuit şi cu o pălărie Homburg pe cap,se uita fix la Sherlock.

– Avem un voluntar! strigă el.Mulţimea aplaudă.Sherlock încercă să se retragă, dar oa-

menii îl împingeau din spate. Nişte mâinitraseră frânghiile la o parte ca să îi facă loc şi îlîmpinseră în ringul acoperit cu iarbă.

– Nu! ţipă, dându-şi seama că el era vol-untarul. Eu nu...

Bărbatul care striga veni direct la el.– Regulile standard Broughton, intonă el.

Fără protecţie şi fără armături la încheieturiledegetelor. Merge orice, dar nu să loveşti un omcând e la pământ. Când cineva e la pământ, aretreizeci de secunde de odihnă şi opt secunde înplus ca să se ridice. Lupta se termină când unuldintre luptători nu se mai scoală de jos.

281/519

Se uită la Sherlock, care privea disperatîn jur, încercând să găsească o breşă în mulţimeprin care să fugă.

– Puştiule, murmură el, nu-ţi dau maimult de un minut de unul singur. Dacă rezişticinci, dublez premiul. Tre’ să îi ţin pe pariori încursă.

– N-ar trebui să fiu aici! protestăSherlock.

– E cam târziu pentru asta, răspunsebărbatul.

– Dar e o greşeală!– Nu, replică omul, arătându-şi dinţii

negri şi stricaţi. E un masacru.Bărbatul se duse într-o parte a ringului,

unde oamenii îi ţinură frânghiile despărţite casă poată ieşi. Sherlock încercă să îl urmeze, darfrânghiile se închiseră la loc, şi bărbaţii, fe-meile şi copiii din mulţime începură să-lhuiduie când se apropie. Oamenii aruncau cu

282/519

pietre în el, făcându-l să se retragă înapoi încentrul ringului.

Celălalt luptător veni spre el, privind spremulţime şi atrăgând aplauzele tuturor. Era cucel puţin cincisprezece centimetri mai înaltdecât Sherlock şi cu pieptul mai mare. Mâinilelui păreau doi saci de piele plini cu nuci.

– La linie, mârâi el.– Poftim?Luptătorul îi arătă două linii paralele care

fuseseră trasate în iarbă, cam la un metru dis-tanţă una de alta.

– Tu stai în spatele uneia, eu – în spateleceleilalte. Când sună clopotul, ne luptăm. Aşafuncţionează.

– Dar eu nu vreau să mă lupt, protestăSherlock.

– Asta e alegerea ta, băiete, se răstiluptătorul. Eu trebuie să fac meciul să durezecinci minute, şi capul o să-ţi arate precum

283/519

carnea tocată dacă nu te aperi. Se uită la Sher-lock cu un ochi critic. Şi o să arate tot aşa şidacă te aperi, adăugă el. Îl împinse pe Sherlockcătre cea mai apropiată linie din iarbă. Ţinemâinile sus, apără-ţi faţa. Şi stai în picioare.Dacă te duci jos, te lovesc până te ridici dinnou.

– Credeam că arbitrul a zis că nu ai voiesă loveşti un om care e la pământ.

Luptătorul ridică din umeri.– N-a zis că n-ai voie să dai în el cu

picioarele.Uimit peste măsură, Sherlock se duse la

locul lui. Luptătorul îşi plasă piciorul încălţatcu cizmă pe cealaltă linie. Sherlock privi în jur,căutând pe cineva, oricine, care l-ar fi pututajuta, dar feţele care se uitau la el erau roşii,transpirate şi schimonosite de agresivitate. Nuavea cale de scăpare.

Clopotul sună.

284/519

Sherlock făcu un pas în spate chiar cândpumnul adversarului său îi vâjâi pe lângă nas.Mulţimea urla. Văzuse poze cu boxeri în cărţi,urmărise câteva meciuri în sala de sport de laDeepdene, chiar exersase şi el puţin, aşa că luăpoziţia pe care şi-o amintea – cu palmele făcutepumn şi ridicate sus în faţa lui –, dar era clar căadversarul lui nu citise aceleaşi cărţi, căci se ar-uncă înainte, balansându-şi braţele în lateral dela înălţimea umărului. Sherlock încasă o lovit-ură în umărul stâng – acelaşi pe care îl răniseClem cu o seară în urmă – şi simţi cum durereai se scurgea pe braţ ca metalul lichid. Braţele îicăzură în jos, amorţite. Cum se întâmplaseasta? Cu un minut în urmă, fusese un anonim înmulţime, şi acum se afla în centrul atenţiei! Eraca şi cum ceva sau cineva ghidase mulţimea,împingându-l până la momentul ăsta.

Celălalt luptător veni mai aproape, gatasă-l pocnească în faţă, aşa că băiatul făcu un

285/519

pas în spate şi îşi lansă pumnul drept. În modincredibil, acesta atinse nasul bărbatului. Simţicum ceva se sparge sub degetele lui şi văzusângele curgând şuvoi pe bărbia şi pe pieptulbărbatului. Adversarul lui se smuci în spate şirespiră exploziv, împroşcând sânge pe cămaşalui Sherlock, apoi îl lovi în piept cu pumnuldrept. Impactul îl dădu pe spate. Durerea îi ra-dia prin coaste. Pentru un moment, crezu că in-ima i se oprise. Încercă să respire, dar plămâniinu-l ajutau. Se îndoi de mijloc, încercând săfacă să intre nişte aer în gât. O mână îl înşfăcăde ceafă şi îl aruncă pe iarbă. Izbitura corpuluisău de pământ îi scoase ultimele rămăşiţe deaer din plămâni şi brusc înghiţea din nou gurimari de aer. Se rostogoli repede când un piciorse izbi de locul în care fusese capul lui, apoi sechinui să se ridice în picioare.

Chipul celuilalt luptător era o mască desânge, din care se vedeau doar doi ochi înguşti

286/519

şi furioşi şi linia dinţilor care mârâiau. Păşicătre băiat şi îl lovi de două ori cu pumnii – celstâng în coaste şi cel drept în ureche. Durereaumplu lumea lui Sherlock, roşie şi intensă.Totul părea tare îndepărtat. Căzu, însă nu simţiimpactul când atinse pământul.

Întunericul puse stăpânire pe el şi se lăsădocil în voia lui.

5 Veche monedă englezească (n. red.)

287/519

CAPITOLUL ZECECând Sherlock se trezi, îl durea capul.

Durerea părea centrată în jurul tâmplei luidrepte şi pulsa îngrozitor, în ritm cu bătăile in-imii. Parcă ar fi avut o umflătură imensă, moaleşi pulsândă în mijlocul capului şi nu puteavedea sau trece de ea. Zăcu în întuneric ovreme, fără să se gândească la nimic, ci doarplutind încoace şi încolo cu durerea, aşteptândsă scadă în intensitate. În cele din urmă, aceastase mai domoli.

Ultimul lucru pe care şi-l amintea era căfusese lăsat lat pe pajiştea de sub castelul dinFarnham de către luptătorul de la bâlci. Şiacum era într-un pat confortabil, cu capulsprijinit pe perne din fulgi. Asta însemna că nuera tot la bâlci, întins pe iarba noroioasă dinring sau trântit într-un cort ca să-şi revină.Desigur, dacă nu cumva avea halucinaţii, ceea

ce era în mod clar posibil, având în vedere căfusese rănit la cap.

„Nu“, îşi spuse el cu fermitate. Trebuia săpornească de la premisa că tot ce simţea, auzeaşi vedea era adevărat, nu doar o fantezie acreierului său zdruncinat.

Lumina difuză care se filtra prin perdelelede la fereastră îi dădu de înţeles că era tot di-mineaţă. Nu era în patul lui; asta era sigur.Patul lui era mai tare şi pernele aveau gâlme.Probabil fusese găsit de cineva de la conaculHolmes şi adus înapoi acolo, dar lăsat într-unpat mai confortabil: unul la care doctorii şi ser-vitoarele să ajungă mai uşor, poate. Se încordă,încercând să distingă mişcare dincolo defereastră, dar nu se auzea nimic, în afară deceva ce putea fi ciripitul îndepărtat al uneipăsări.

Cât de mari erau belele în care se vârâse?Gândul ăsta îi aduse pe buze un geamăt

289/519

neaşteptat. Nu respectase ordinele clare ale un-chiului său şi bănui că orice încercare de a-i ex-plica acestuia că se înşelase, fiind convins că seîntâlnea acolo cu Amyus Crowe, avea să fietratată cu asprime. Mai rău decât atât, fuseseimplicat într-o bătaie ordinară cu pumnii. Şi –mult mai rău – pierduse. Asta nu i-ar fi in-teresat pe Sherrinford sau pe Anna Holmes,dar, dacă ar fi aflat tatăl său, ar fi fost tarefurios. Una dintre expresiile lui preferate era:„Un gentleman nu începe niciodată o luptă, darîntotdeauna o termină“.

Dacă avea noroc, unchiul lui avea să-lţină închis în camera lui toată luna următoare şisă-i reducă mesele la pâine şi apă. Dacă aveanoroc. Dacă nu avea noroc... Ei bine, nu erasigur, dar presupuse că pedeapsa avea să fie în-grozitoare. O bătaie, poate? Cu bastonul sau cucureaua de piele? Unchiul lui ar face-o mai de-grabă cu tristeţe decât cu mânie, dar nu exista

290/519

oare un verset biblic care spunea că dacăscuteşti vergeaua, răsfeţi copilul?

Lucrurile nu arătau bine deloc.Sherlock întinse mâna să îşi atingă capul.

Degetele dădură peste o umflătură şi, când oapăsă, simţi durerea zvâcnindu-i prin cap.

Se ridică precaut. Nici capul, nici stom-acul lui nu erau încântate de mişcare, dar nu seplânseră prea mult.

Camera era lambrisată în lemn, iar patulavea patru stâlpi care susţineau un baldachinbrodat. Nu i se părea cunoscut şi nu părea să fieîn acord cu ce îşi amintea el de la conaculHolmes. Se uită în jos la ţinuta lui. Era încă îm-brăcat, deşi i se scosese jacheta. Privi în jur şi ozări atârnată de un cuier prins pe spatele uneiuşi.

Dădu la o parte cearşaful care îl acopereaşi se strădui să se ridice în capul oaselor.Lumea păru să se legene încoace şi încolo timp

291/519

de câteva momente, ca apa dintr-o găleată, darapoi se stabiliză. Era desculţ, dar îşi găsi amân-doi pantofii la marginea patului. Se întinsecătre ei şi făcu tot posibilul să îşi strecoare pi-cioarele înăuntru fără să se aplece. Era sigur căar fi fost o idee proastă să lase capul în jos.

Traversă camera spre fereastră şi traseperdeaua, dar priveliştea care îi întâmpinăprivirea nu era nicicum cea din jurul conaculuiHolmes.

Terenul de afară era întins şi gol, fără iar-bă sau plante. Pământul avea o culoare cafenieşi era uscat. Şi cât vedea cu ochii erau numaicutii de lemn pe patru picioare solide. Semănaupuţin cu coteţele de păsări, dar erau mai mici şiaveau o gaură la bază, chiar acolo unde o şipcăde lemn separa cutiile de suporturile lor. Cutiilese aflau la distanţe egale una de alta. Sherlockfăcu un calcul rapid în minte şi aprecie că erauvreo cinci sute de cutii.

292/519

Deasupra unora păreau să se înalţecoloane de fum, dar probabil că vântul le în-demna în direcţii diferite, pentru că fumul semişca în toate părţile. Unele dintre fuioare seridicau sus de tot, altele se duceau la dreapta şialtele la stânga, în timp ce altele rămâneaulângă cutii de parcă încercau să iasă ori să intre.

Din spatele unei cutii apăru o siluetă. Eraîmbrăcată cu o salopetă largă, dintr-o singurăbucată, şi avea capul acoperit cu o mască demuselină suficient de subţire încât să vadă prinea, ţinută la distanţă de faţă de nişte cercuri delemn. Silueta se duse la o altă cutie şi ridică at-ent capacul. Mai mult fum ieşi brusc şi îi în-vălui capul. Asta nu păru să-l deranjeze penecunoscut. Se aplecă mai aproape, privi în cu-tie, apoi închise capacul şi trase de sub ea cevacare semăna cu o tavă de lemn. Silueta se uităla tavă timp de câteva secunde, apoi merse

293/519

câţiva paşi şi puse tava pe o stivă de tăvisimilare.

Cu creierul funcţionându-i din nou la ca-pacitate normală, Sherlock îşi dădu seama la cese uita. Norul pe care îl văzuse fugind de pecorpul bărbatului din pădurea de la conaculHolmes; fumul pe care îl zărise Matty; polenulpe care îl dusese profesorului Winchcombe:totul începea să aibă sens. Acesta nu era fum,erau albine. Albine mici şi negre. Ceea ce în-semna că acele cutii erau stupi şi că bărbatul cumască era apicultor.

Dar ce fel de albine erau acelea şi la ceserveau? Ca să producă miere? Ca să îl apere?Sau altceva?

Şi, mai important de atât, unde Dum-nezeu se afla?

În spatele lui, uşa dormitorului sedeschise. El se întoarse repede. În prag stăteaudoi bărbaţi. Erau îmbrăcaţi în haine impecabile

294/519

de catifea neagră, cu o croială demodată – pan-taloni strâmţi, ciorapi înalţi, veste şi jachetescurte –, şi aveau chipurile acoperite de măştinegre de catifea, cu două tăieturi la nivelulochilor, ca să vadă prin ele.

Unul dintre ei îi făcu semn peste umăr.Înţelesul gestului era limpede; trebuia să mear-gă cu ei. Pentru o clipă, se revoltă, căci nufusese niciodată în stare să respecte ordine datefără explicaţie, dar un moment de gândire îlconvinse că, dacă nu făcea ce spuneau ei, aveausă-l ia pur şi simplu pe sus. Şi probabil nu cuprea mare grijă.

Îi mai trecu prin minte şi că singurul modde a afla ce se petrecea era să meargă cu ei.

Inima îi bătea cu furie, dar îşi menţinu pechip o expresie calmă, chiar plictisită, şi seduse către uşă. Cei doi valeţi se dădură la oparte ca să îl lase să treacă.

295/519

Holul de dincolo de uşa dormitorului eradecorat în nuanţe vii de roşu şi mov, cu unblazon distinctiv ţesut în tapet şi brodat pe per-delele de catifea. Un valet îl conduse în jos peo scară largă de marmură, în timp ce celălalt îiurma din spate. Paşii lui Sherlock scoteau sin-gurele sunete: pantofii valeţilor erau matlasaţişi nu produceau decât o şoaptă pe trepte.

La baza scărilor, primul valet îl condusepe Sherlock către o uşă închisă de lângă un du-lap masiv din lemn de tek. Deschise uşa şi îifăcu semn să intre. Băiatul ezită un moment,dar se supuse.

Uşa se închise în urma lui cu o bufniturăsurdă, dar concludentă.

Încăperea era largă, întunecoasă şirăcoroasă. Toate ferestrele erau acoperite cuperdele groase. Doar câteva raze diagonale delumină pătrundeau prin întuneric şi, în luminalor vagă, Sherlock putu să distingă un capăt al

296/519

unei mese masive din lemn, cu un scaun solidaşezat chiar în faţa ei. În rest, era numai în-tuneric, cu excepţia unor sclipiri venite de lanişte obiecte din metal atârnate pe pereţi.

Era evident ce se aştepta de la el. Simţindcum îi curg broboane de sudoare pe spate denervozitate, Sherlock înaintă şi se aşeză pescaun.

O vreme, nu auzi nimic, în afară de bătaiarapidă a inimii lui. Îşi forţă ochii să vadă în în-tuneric, dar nu putea distinge nimic dincolo desuprafaţa mesei din faţa lui. Apoi, încetul cu în-cetul, începu să audă un zgomot slab: unscârţâit ritmic, ca velatura unei nave care seridică şi coboară pe valurile unui ocean fanto-matic. Părea să vină şi să plece, ca şi cum obriză domoală împingea intermitent pânzele şitrăgea de frânghiile ude, apoi le lăsa libere dinnou. Nu-şi putea da seama ce era. Cu siguranţă,nu era pe o navă, nu? Văzuse pământ pe

297/519

fereastra dormitorului, iar podeaua nu se ridicaşi nu cobora. Deci, ce era zgomotul acela?

– Ai fost la hambar. Vocea unui bărbat,aproape o şoaptă, se auzi din întunericul de lacelălalt capăt al mesei. Părea să aibă un uşoraccent, dar Sherlock nu-şi putu da seama din ceţară provenea vorbitorul. De ce erai la hambar?

– Cine eşti? întrebă Sherlock cu fermitate,cu o cutezanţă în voce pe care nu o simţeadeloc.

– De ce erai la hambar? insistă vocea.Sherlock se chinui să înţeleagă cuvintele,

din cauza scârţâitului.– Unchiul meu va fi îngrijorat din cauza

lipsei mele, izbucni băiatul. Mă vor căuta.Nu ştia dacă era adevărat sau nu, dar

părea un lucru util de menţionat. Poate îl des-curaja pe interogatorul său misterios.

– Te mai întreb o singură dată, după carevor exista consecinţe. De ce erai la hambar?

298/519

– Nu ştiu despre ce vorbeşti.Ceva ţâşni din întuneric: subţire, negru şi

descolăcindu-se ca un şarpe gata de atac. Îiprinse obrazul drept înainte să se retragă în în-tuneric. Tresări, simţind cum i se scurgesângele pe piele înainte ca durerea să îi ex-plodeze în carne.

– De ce erai la hambar? insistă vocea.Sherlock îşi duse mâna la obrazul care îl

ardea, apoi o îndepărtă şi se uită la ea. Liniiledin palma lui erau pătate de sânge.

– M-ai rănit, spuse el, nevenindu-i săcreadă.

Biciul ţâşni iar din întuneric. De data astaîi văzu vârful când îi şuieră pe lângă faţă. Aveaun nod în şuviţa subţire de piele. Pocnituranodului care îl lovi cu toată forţa şi apoi se re-trase coincise cu agonia pe care o resimţi cândacesta îi reteză vârful urechii drepte. Ţipă şi îşicuprinse urechea cu mâna. De data asta, simţea

299/519

cum sângele îi curgea şiroi în palmă şi sescurgea pe încheietură.

– De ce...– Am urmărit un bărbat de la o casă din

Farnham! strigă Sherlock. S-a dus la hambar!Vocea tăcu un moment. Apoi:– De ce l-ai urmărit pe bărbatul de la

casă?Sângele din urechea lui Sherlock era

umed şi cald pe gâtul lui. Toată partea dreaptăa feţei îi pulsa.

– A murit cineva în casa aceea. Voiam săaflu în ce mod.

– Au murit de ciumă, nu-i aşa? şoptivocea. Asta spun oamenii.

Sherlock îşi muşcă limba înainte să apucesă spună ceva despre înţepăturile de albine, darbiciul se lansă iar din întuneric şi îi muşcăfruntea chiar deasupra ochiului stâng. Capul ise izbi de scaun şi valuri de agonie i se

300/519

răspândiră prin craniu. Când încercă sădeschidă ochiul, îşi dădu seama că era năclăitde sângele care îi curgea din tăietura dedeasupra.

Dacă mai continua aşa, urma să aibăcapul ferfeniţă.

– A murit din cauza unor înţepături de al-bine, strigă el. Sute de înţepături de albine.

Linişte. Durerea celor trei tăieturi de pepielea lui Sherlock se uni într-un singur epi-centru fierbinte de agonie, care pulsa în acelaşiritm cu bătaia rapidă a inimii lui.

– Cine mai ştie de albine?– Doar eu! minţi el.Din nou, biciul plesni din întuneric ca un

şarpe care atacă, lovindu-l într-o parte a ochi-ului stâng, la un fir de păr distanţă de a-i sfâşiaţesutul moale al globului ocular. Sângele îiumplu genele: globule negre care atârnau încâmpul lui vizual.

301/519

– Data viitoare când te loveşte posesorulbiciului, te va lăsa orb de ochiul stâng, anunţăvocea. După care îţi va tăia urechea dreaptă.Răspunde corect la întrebările mele şi nu maiminţi!

„Posesorul biciului? “ se gândi Sherlock.Asta însemna că acela care punea întrebările şicel care manevra biciul erau două persoanediferite. Câţi mai erau ascunşi acolo în întuner-ic, privind şi ascultând?

– Deja ştiu o parte dintre răspunsurile laîntrebările pe care ţi le adresez, continuă voceaşoptită, şi, dacă răspunsurile tale sunt diferitede ale mele, atunci vei suferi, acum şi tot restulvieţii tale. Cine mai ştie de albine?

– Profesorul Winchcombe din Guildfordşi Amyus Crowe din Farnham. Vocea îitremura de efortul de a-şi ţine durerea sub con-trol. Unchiul meu, Sherrinford. Amyus Crowe

302/519

i-a spus medicului local. Nu ştiu cine a maiaflat.

Sherlock lăsă în mod intenţionat numelelui Matthew Arnatt afară din discuţie, sperândcă bărbatul din umbră nu ştia de el sau că aveasă-l ignore, nefiind important.

– Prea mulţi, reflectă vocea. Sherlock avuimpresia că vorbea mai degrabă singur, nu cuel. Sau poate că vorbea cu altcineva, cinevacare nu spunea nimic. Trebuie să grăbimoperaţiunea.

Urmă o pauză, de parcă posesorul vociise gândea, şi apoi:

– Ia băiatul de aici şi omoară-l! Fă să parăun accident. Calcă-l cu o căruţă şi un cal.Asigură-te că roţile îi frâng gâtul.

Sherlock avu o viziune bruscă, înfi-orătoare, a viezurelui mort pe care îl văzuse înfaţa porţilor hambarului – cel al cărui stomacfusese aplatizat de o căruţă care trecuse peste

303/519

el. Acum, acelaşi lucru urma să i se întâmple şilui.

Nişte mâini îl apucară de umeri şi îl ridi-cară de pe scaun. Se împletici în drum spre uşă,împins de cei doi valeţi care stătuseră în spatelelui tot timpul, fără să spună nimic. Prin minte îitrecu un set caleidoscopic de idei de evadare,dar toate depindeau de primul pas, acela de ascăpa din mâinile care îl ţineau strâns şi îl îm-pingeau. Deodată, lumina se revărsă peste ceitrei când uşa se deschise spre exterior, împinsăde unul dintre valeţi, care îi dădu drumul oclipă. Băiatul se întoarse şi lovi cu piciorul,sperând să îl rănească pe celălalt suficient detare cât să îi dea drumul, dar pantoful lui se izbide o cizmă de piele şi ricoşă. Un pumn seîntinse şi îl pocni într-o parte a capului. Văzumii de stele verzi în faţa ochilor.

Uşa către camera întunecată se închise înspatele lor, scoţându-l la iveală pe Matthew

304/519

Arnatt, care stătea acolo cu un buzdugan demetal în mână. Semăna cu ceva ce ar fi folositun cavaler din vechime pe câmpul de luptă.

Matty îl trânti în capul celui mai apropiatvalet. Bărbatul căzu cu graţia unui sac de căr-buni azvârlit într-o pivniţă. Celălalt valet îidădu drumul lui Sherlock şi făcu un pas spreMatthew, cu o privire fioroasă; mâna lui solidăse întinse după capul puştiului. Sherlock îl în-conjură şi îl lovi cu putere în vintre. Bărbatul seîndoi de mijloc, icnind după aer.

– Pe aici, şuieră Matty, făcându-i semnlui Sherlock să îl urmeze.

Cei doi băieţi alergară pe coridoarele uneicase necunoscute, toată numai cu lambriuri destejar închis la culoare şi perdele de catifeaneagră, şi cu statui de un alb orbitor ale unornimfe greceşti.

305/519

– De unde ai luat buzduganul ăsta? strigăSherlock în timp ce alergau. Auzea în spatelelor sunetele făcute de urmăritori.

– Peste tot prin casă sunt armuri şi chestiidin astea, strigă Matty peste umăr. Am luat-ode-acolo.

– Şi ce faci tu aici?– Eram la bâlci. Am văzut cum ai fost

fraierit să participi la lupta aia. Am venit să teajut, dar erai târât de doi indivizi imenşi. Te-auaruncat în spatele unei căruţe şi te-au adus aici.M-am agăţat de spatele căruţei, unde nu măputeau vedea, şi am sărit jos când au cotit sprelocul ăsta. Te caut de atunci.

– Corect, icni Sherlock. Unde suntemtotuşi?

– Cam la vreo cinci kilometri distanţă deFarnham. De partea cealaltă a conaculuiHolmes.

306/519

Matty îl conduse printr-o uşă banală cătreceea ce era probabil zona servitorilor şi deacolo printr-un coridor din cărămidă simplăcare ducea la o uşă ce dădea în grădină. Ieşirăîn aerul binecuvântat de proaspăt şi în luminastrălucitoare a soarelui.

– Şi n-ai adus bicicletele?– Cum aş fi putut s-o fac? strigă Matty,

enervat. Atârnam de spatele unei căruţe! CumDumnezeu să le car?

– Da, ai dreptate!Sherlock privi împrejur în timp ce aler-

gau. Erau în spatele casei. În loc de grădină,dincolo de o verandă largă, pavată, şi de un zidscund, era câmpul plin de stupi pe care îlvăzuse mai devreme.

– Şi cum scăpăm de aici?– Am găsit un grajd, îl informă Matty,

încă supărat. Sunt cai acolo!– Nu ştiu să călăresc!

307/519

În spatele lor, trei bărbaţi cu măşti şihaine negre ieşiră pe nişte uşi sablate deschise,care dădeau, probabil, într-un salon. Se împrăş-tiară în direcţii diferite. Unul dintre ei îi văzupe băieţi şi scoase un strigăt.

Matty se uită urât la Sherlock.– Păi nu prea ai timp să înveţi, prietene!

strigă el.Şi îl conduse după colţul casei. În faţa lor

era un grajd mare. Cei doi băieţi porniseră peterenul deschis, auzind bufniturile paşilor carealergau în urmărirea lor. Ajunseră la grajd şiintrară prin uşile deschise.

În interior era întuneric şi dură ceva pânăcând ochii lui Sherlock se obişnuiră. Matty,care mai fusese acolo, se duse imediat cătrelocul unde doi cai erau legaţi de stâlpi de lemnlângă boxele lor. Amândoi erau deja înşeuaţi.

– Urcă, îi ceru Matty. Foloseşte margineaboxei pe post de treaptă.

308/519

Paşii bubuitori de afară erau tot maiaproape. Când Matty apucă şaua calului maimic, îşi puse piciorul în scară şi se aburcă, Sh-erlock se căţără pe marginea de lemn a boxeicu piciorul drept, îşi băgă piciorul stâng înscară şi încercă să imite mişcarea lină a luiMatty de pe celălalt cal, o iapă mare, de cu-loarea castanei. Sfârşi prin a ateriza în şa maimult din noroc decât din raţionament. Calul seuită la el liniştit. Nu părea deranjat de faptul căun străin îi sărise brusc în spate.

– Hai să mergem! strigă Matty. Luasefrâiele cu o mână şi cu cealaltă dezlega calul.Sherlock apucă propriile frâie şi încercă să îşiamintească iute ce îi spusese Virginia desprecălăritul cailor. „Îndemni cu genunchii, nu cufrâiele. Foloseşti frâiele ca să încetineşti calul.“

Fără să se uite în spate, Matty îşi îndemnăcalul spre uşile grajdului. Părea să presupună

309/519

că Sherlock avea să-l urmeze. El scuturăfrânghia lejeră care împiedica animalul săplece. Un val brusc de panică îl cuprinse cândîşi dădu seama că Virginia îi spusese cum săconducă şi cum să oprească, dar nu şi cum săpornească. Făcu o încercare şi apăsă cu ge-nunchii în crupa calului. Ascultător, calul porniînainte. Sherlock se aplecă în şa ca să com-penseze mişcarea de legănare. Apăsă mai tarecu genunchii şi scutură frâiele de probă. Calulporni la pas, apoi la galop. De ce ziceau oa-menii că era greu să călăreşti? Călăritul pre-supunea doar o serie de semnale şi de acţiuni!

Când ieşi din grajd, scena de afară i searătă lui Sherlock ca un amestec trepidant deculoare şi de mişcare. Matty gonea călare, ur-mărit de un grup de servitori mascaţi, care aler-gau după el pe jos, rămânând însă în urmă. Alţidoi bărbaţi mascaţi stăteau în faţa lui Sherlock,încercând să îi blocheze calea. Unul dintre ei

310/519

flutura un revolver. Trase în direcţia lui, şi Sh-erlock simţi cum ceva fierbinte îi trece pe lângăpăr. Îşi îndemnă calul la galop. Animalul năvăliprintre cei doi bărbaţi, doborându-i. Îşi folosigenunchii şi dădu viteză calului. Parcă zbura,ajungându-l din urmă pe Matty.

În câteva momente, erau la zidul exterioral domeniului. Avea vreo trei metri înălţime.Cei doi băieţi îşi îndemnară caii să coteascăspre porţile principale. Sunetul copitelor seschimbă când trecură de pe pământul moale pepietrişul aleii. Lui Sherlock i se strânse inimacând văzu cum porţile domeniului erau împinsesă se închidă. Doi servitori mascaţi stăteau înfaţa lor cu puşti, ţintind către cai. Sherlock şiMatty traseră de frâie în acelaşi timp. Caii seopriră, împroşcând pietriş.

Unul din bărbaţi trase un foc de armă.Bubuitura răsună pe domeniu. Sherlock văzu

311/519

alicele zburând pe lângă ei, într-un nor care selărgea, ca o explozie de musculiţe.

Folosindu-şi genunchii ca să ghidezecalul şi trăgând instinctiv de partea stângă afrâielor ca să îşi sublinieze intenţia, Sherlockîşi întoarse calul. Matty făcu la fel. Băieţii îşiîndemnară caii din nou la galop. Casa se ridicaîn faţa lor, întunecată şi ameninţătoare.

Privind la dreapta şi la stânga, Sherlockvăzu bărbaţi mascaţi venind din ambele părţiale casei, înarmaţi cu o colecţie de revolvere,puşti de luptă, puşti de vânătoare şi furci. Sin-gura lor direcţie era drept în faţă, către uşileprincipale ale casei.

Matty începu să încetinească. Privi în jur,nesigur.

Sherlock trecu în galop de prietenul lui,strigând:

– Hai după mine!

312/519

La dreapta şi la stânga era imposibil sămeargă; la fel şi în spate. Aproape că auzeavocea fratelui său spunându-i: „Când toatecelelalte opţiuni sunt imposibile, alege-o pe ceacare a rămas, Sherlock, oricât de improbabilăar fi“.

Calul său, intuindu-i intenţiile, sări celecâteva trepte către porticul din faţa casei şi in-tră fără ezitare pe uşile largi.

Sherlock se aplecă în faţă, în timp cecalul pătrunse în holul de la intrare, simţindcum pragul de sus al uşii îi atinge uşor părul.Copitele calului alunecară şi clămpăniră pepodeaua din gresie, aproape răsturnându-l peSherlock, dar acesta îşi recăpătă echilibrul. În-tunericul din hol îl ameţi un moment, însă ochiii se obişnuiră în câteva secunde şi îşi îndemnăcalul înainte, dincolo de scările de marmură,către spatele casei. Pe uşi ieşiră servitori mas-caţi, dar se dădură înapoi, îngroziţi de cei doi

313/519

cai care aproape umpleau spaţiul. În loc să seîndrepte spre zona servitorilor, îşi îndemnăcalul drept înainte, împingând o uşă către ceeace bănuise – bazându-se pe amplasament şi pecomparaţia cu conacul Holmes – că era unsalon. Şi avusese dreptate.

Încăperea era spaţioasă şi luminoasă, cuuşi duble imense, din sticlă sablată, caredădeau spre verandă. Şi, aşa cum îşi aminteaSherlock de la evadarea lor de mai devreme,uşile erau deschise!

În câteva secunde, galopau prin salon şiieşeau pe verandă. Auzi gălăgie când, în spate-le lui, calul lui Matty lovi nişte piese de mo-bilier din cameră, apoi clămpănitul copitelor pedalele de piatră ale verandei.

În faţă, dincolo de câmpul plin de stupi,observă o poartă mai mică, prin care erau liv-rate probabil proviziile şi materialele. Păreanepăzită. Alergă către ea, cu coama calului

314/519

biciuindu-i faţa şi cu vântul vâjâindu-i pe laurechi. Formele pătrate ale stupilor formau ogrilă geometrică prin care calul galopa în liniedreaptă, pe unul dintre rânduri. Nori de albineîncepură să zboare în jurul lor, dar calul eraprea rapid pentru ele, şi doar bâzâiau şi seagitau confuze.

Poarta din spate era încuiată, dar lui Sher-lock îi luă doar un moment să descalece şi sătragă zăvorul. Se întoarse şi privi înspredomeniul conacului, în timp ce Matty ajungealângă el. Bărbaţi mascaţi şi înarmaţi se în-grămădeau de partea cealaltă a stupilor.Evident, nu voiau să rişte să intre în zonaaceea. Unul sau doi dintre ei începură să deadin mâini când albinele furioase atacară primullucru la îndemână.

– Cred că a mers bine, zise Matty.Rămânem să privim?

– Mai bine nu, hotărî Sherlock.

315/519

CAPITOLULUNSPREZECE

Amyus Crowe termină de curăţat rănilede pe faţa lui Sherlock cu o bucată de pânză şicu un lichid care mirosea puternic şi îl înţepade fiecare dată când îl atingea, apoi se duse încealaltă parte a camerei şi se aşeză într-unscaun de răchită, care scârţâi sub greutatea lui.Se lăsă pe spate, balansând scaunul pe două pi-cioare, şi îl legănă uşor. În tot acest timpprivirea îi rămăsese fixată asupra lui Sherlock.

Lângă Sherlock, Matty se tot fâţâia nesig-ur, ca un animal care vrea să fugă, dar nu ştieîn ce direcţie s-o ia.

– Ce poveste, murmură Crowe.Presupunând că Crowe vorbise doar ca să

spargă tăcerea în timp ce se gândea, Sherlocknu spuse nimic. Profesorul se legăna încoace şi

încolo, fără a-şi dezlipi ochii de la Sherlock întot acest timp.

– Da, ce poveste, repetă el după o vreme.Privirea directă a lui Crowe îl punea pe

jar pe Sherlock, aşa că întoarse capul şi se uităprin încăpere. Căsuţa era aglomerată, plină decărţi, ziare şi reviste care fuseseră lăsate acolounde le pusese Crowe. Un teanc de scrisorifusese fixat de poliţa de lemn de deasupraşemineului cu un cuţit înfipt în mijlocul lor,lângă un ceas care arăta că se apropiau de oradouă. Lângă ele se afla un condur din careieşeau mai multe trabucuri, ca nişte degetehrăpăreţe. Locul ar fi trebuit să arate jalnic, darnu erau nici praf, nici mizerie. Casa era curată,dar dezordonată. Pur şi simplu, Crowe părea săaibă un mod diferit de a depozita lucrurile.

– Tu ce părere ai despre asta? îl provocăCrowe în cele din urmă.

317/519

Sherlock ridică din umeri. Nu-i plăcea săfie obiectul atenţiei americanului.

– Dacă aveam vreo părere, ripostă el, nuveneam la dumneavoastră.

– Ar fi bine dacă o singură persoană arputea face diferenţa, răspunse Crowe fără urmăde iritare în voce, dar în această lume complic-ată uneori ai nevoie de prieteni şi alteori ai ne-voie de o organizaţie care să te susţină.

– Credeţi că ar trebui să ne ducem lasticleţi? întrebă Matty, evident agitat.

– La poliţie? Crowe clătină din cap. Măîndoiesc că v-ar crede şi, chiar dacă v-ar crede,nu prea au ce face. Cei care locuiesc în casa aiamare vor nega totul. Ei au puterea şi autorit-atea, nu voi. Şi, trebuie să recunoaşteţi, e opoveste absurdă, dacă stai să te gândeşti.

– Dumneavoastră ne credeţi? îl provocăSherlock.

318/519

Pe chipul lui Crowe se aşternusurprinderea.

– Sigur că vă cred.– De ce? După cum aţi spus, e o poveste

absurdă.Crowe zâmbi.– Oamenii fac anumite chestii când mint,

răspunse el. Minţitul e chinuitor, pentru că tre-buie să ai clare în minte două chestii în acelaşitimp – adevărul pe care încerci să îl ţii secret şiminciuna pe care încerci s-o spui. Stresul semanifestă în anumite feluri. Oamenii nu se uitădrept în ochii tăi, îşi freacă nasurile, ezită şi sebâlbâie mai mult în timp ce vorbesc. Şi dau maimulte amănunte decât e necesar, pentru că auimpresia că minciuna lor e mai credibilă dacăîşi amintesc ce culoare avea tapetul sau dacăoamenii aveau bărbi ori mustăţi sau chestii degenul ăsta. Voi mi-aţi spus povestea dintr-osuflare, m-aţi privit în ochi şi nu aţi adăugat

319/519

detalii care nu erau importante. Din câte pot eusă îmi dau seama, spuneţi adevărul – sau, celpuţin, ceea ce credeţi voi că e adevărul.

– Şi acum ce facem? întrebă Sherlock.Ceva se petrece aici. Are legătură cu hainele pecare le fac pentru armată şi cu albinele, şi cuhambarul din Farnham. Şi bărbatul acela dincasa mare – baronul, cred – e în spatelepoveştii ăsteia, dar nu ştiu ce face.

– Atunci trebuie să aflăm.Amyus Crowe îşi lăsă scaunul să cadă la

loc pe patru picioare şi se ridică.– Dacă nu aveţi suficiente fapte să ajun-

geţi la o concluzie, atunci trebuie să ieşiţi săadunaţi mai multe fapte. Hai să mergem săpunem nişte întrebări!

Matty se foia de zor.– Trebuie să plec, murmură el.– Hai cu noi, puştiule, îl chemă Crowe. Şi

tu faci parte din aventura asta şi meriţi să afli

320/519

ce se petrece. Şi, în plus, tânărul Sherlock paresă aibă încredere în tine. Se opri. Iar dacă astate ajută să te decizi, fac cinste cu ceva de-alegurii pe drum.

– S-a făcut, zise Matty.Crowe îi conduse afară. Pe pajiştea de

lângă căsuţă, Virginia Crowe îşi adăpa calul, peSandia. Lângă ea se afla o iapă mare, castanie.Sherlock presupuse că era a lui Crowe. Cei doicai pe care Sherlock şi Matty îi folosiseră înevadarea lor de la conacul baronului păşteauliniştiţi într-o parte.

Virginia ridică privirea când se apropiară.Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Sherlock, şi fataîntoarse capul repede.

– Plecăm la o plimbare, anunţă Crowe.Virginia, hai şi tu! Cu cât pun mai mulţi oa-meni întrebări, cu atât avem mai multe şanse săprimim nişte răspunsuri decente.

321/519

– Dar nu ştiu ce întrebări să pun, protestăVirginia.

– Erai la uşă, ascultai, spuse Crowe, zâm-bind. Am auzit-o pe Sandia scâncind. Nu faceasta decât dacă eşti în raza ei vizuală, dar nuefectiv cu ea. Şi am văzut ceva mişcându-se şiblocând lumina soarelui în dreptul uşii.

Virginia roşi, dar îşi ţinu privirea aţintităasupra tatălui ei, pe jumătate sfidătoare.

– Întotdeauna m-ai învăţat să profit deocaziile care mi se prezintă, replică ea.

– Şi este adevărat. Cel mai bun mod de aînvăţa este să asculţi.

Crowe se aruncă pe cal, şi Virginia îl im-ită. Îi privi, zâmbind, pe Sherlock şi pe Mattyîncălecând pe propriii cai şi dădu din cap înspreSherlock în semn de aprobare.

– Nu e rău deloc, îl încurajă.Împreună, cei patru călăreţi porniră în

galop, refăcând drumul pe care Sherlock şi

322/519

Matty sosiseră la căsuţă. Soarele strălucea,aerul mirosea a fum de lemn, şi lui Sherlockmai că nu-i venea să creadă că fusese bătutpână la inconştienţă, luat prizonier, interogat şiapoi condamnat la moarte cu nonşalanţă.Lucrurile astea nu se întâmplau aşa, pur şi sim-plu, nu? Nu într-o zi însorită. Până şi tăieturilede pe faţă încetaseră să-l mai doară.

Virginia îşi duse calul mai aproape de allui Sherlock.

– Călăreşti bine pentru un începător, re-marcă ea.

– Am primit sfaturi bune.Se uită la ea, apoi întoarse capul.– Chestiile alea pe care le-ai spus acasă

erau adevărate?– Fiecare cuvinţel.– Atunci poate că ţara asta nu e aşa de

plictisitoare pe cât am crezut.

323/519

Cu cât se apropiau de casa mare în careSherlock fusese ţinut prizonier, cu atât deveneamai agitat. În cele din urmă, Amyus Crowetrase de frâie şi opri calul când observă în zareporţile casei. Nu se vedea nimeni.

– Ăsta e locul? strigă profesorul.Sherlock încuviinţă din cap.– Se văd urme de căruţe care ies şi duc

spre drum, continuă Crowe. Mi se pare că auspălat putina.

Sherlock o privi nedumerit pe Virginia.– Au plecat, explică ea. Au fugit.– Aha. Corect.Înmagazină informaţia pentru viitor.– Hai să mergem în urma lor să vedem ce

găsim, strigă Crowe şi îşi îndemnă calul ladrum.

Virginia era chiar în spatele lui. Sherlockşi Matty schimbară o privire şi îi urmară.

324/519

După vreo cinci minute, găsiră o cârci-umă din cărămizi roşii, clădite în acel stil dis-tinct pe care Sherlock îl mai văzuse şi înainte,cu tencuială albă şi grinzi negre. Pe iarba deafară fuseseră aşezate mese şi bănci din lemn.Din horn ieşea fum şi Sherlock simţi miros decarne prăjită. I se făcu pe loc foame.

Crowe se opri şi descălecă.– Luăm un prânz târziu, îi anunţă el.

Matty, Virginia, voi rămâneţi aici şi păziţi caii.Sherlock, tu vii cu mine înăuntru.

Sherlock îl urmă pe americanul înalt încârciumă. Tavanul era scund şi aproape ascunsde un strat de fum unsuros de la mielul care sefrigea pe o ţepuşă în vatră. Pe podea erarumeguş proaspăt. Patru bărbaţi stăteau împre-ună la o masă şi îi priveau bănuitori pe nou-veniţi. Al cincilea stătea pe un taburet la bar şinu-i băgă în seamă, fiind mai preocupat să seuite în halba lui de bere. Cârciumarul, care

325/519

stătea în spatele barului şi ştergea o halbă cu ocârpă, dădu din cap înspre Amyus Crowe.

– Bună ziua, domnilor. Băutură, mâncaresau amândouă?

– Patru porţii de pâine şi carne, spuseCrowe, şi Sherlock rămase uimit să îl audă vor-bind fără accentul lui american obişnuit. Vocealui, din câte îşi dădea seama Sherlock, erapiţigăiată, de parcă ar fi fost un fermier sau unmuncitor de undeva din suburbiile Londrei. Şipatru halbe de bere.

Cârciumarul scoase patru halbe de bere şile puse pe o tavă de cositor. Crowe ridică unapentru el şi îi făcu semn lui Sherlock.

– Du-le afară, flăcăule, spuse el pe tonullui „englezesc“, sever.

Sherlock ridică tava şi o duse cu grijăcătre uşă. Observă că profesorul lui se aşeza peun taburet la bar.

326/519

Afară, Sherlock îl găsi pe Matty la o masădin apropierea cârciumii. Virginia era tot lângăcalul ei. Se duse la Matty şi se aşeză în aşa felîncât să vadă pe fereastră. Matty luă una dintrehalbe şi începu să bea cu sete, ţinând-o cuamândouă mâinile.

Sherlock sorbi din lichidul maroniu-închis. Era amărui şi searbăd şi îi lăsă un gustneplăcut în gură.

– Hameiul nu e comestibil, nu? îl întrebăel pe Matty.

Băiatul ridică din umeri.– Poţi să-l mănânci, bănuiesc, dar n-o

face nimeni. Nu are gust bun.– Atunci de ce Dumnezeu crede cineva că

poţi face o băutură din el?– Habar n-am.Privind pe fereastră, în cârciumă, Sher-

lock văzu că Amyus Crowe flecărea cu cârci-umarul. Din postura uşor înclinată a capului,

327/519

Crowe părea să adreseze întrebări şi cârci-umarul părea să răspundă, lustruind în continu-are halbele cu cârpa din ce în ce mai murdară.

Din cârciumă ieşi o fată cu şorţ careducea patru farfurii de carne aburindă. Venicătre ei şi puse farfuriile şi tacâmurile pe masăfără niciun cuvânt, apoi plecă.

Virginia veni şi ea, şi Sherlock se înghe-sui ca să-i facă loc. Fata înţepă feliile de carnefierbinte de miel cu furculiţa. Se opri o clipă,cu furculiţa aproape de buze.

– Ştii că n-am scris eu biletul acela, nu?– Acum da, ştiu. Sherlock întoarse capul,

privind peisajul, incapabil să se uite direct înochii ei. Atunci am crezut că tu l-ai scris, darbănuiesc că doar pentru că îmi doream să fifost tu. Dacă m-aş fi gândit puţin, ar fi trebuitsă îmi dau seama că era imposibil.

– De ce?El ridică din umeri.

328/519

– Hârtia era delicată şi feminină, iar scri-sul – foarte îngrijit. De parcă cineva încerca săse dea drept fată. Se opri. Adică femeie. Adicăo tânără femeie. Adică...

– Ştiu ce vrei să spui. Dar ce te face săcrezi că eu nu folosesc în mod normal o hârtiede corespondenţă feminină şi nu scriu îngrijit?

De data asta, se uită în ochii ei şi nu-şi în-toarse privirea vreme îndelungată.

– Nu eşti ca restul fetelor pe care le-amcunoscut în Anglia, spuse el. Eşti unică. Încămai încerc să te descifrez, dar cred că, dacă aifi vrut să merg undeva, de exemplu la bâlci, aifi venit şi m-ai fi invitat. Se opri un moment şise gândi. Sau mai degrabă mi-ai fi cerut să fiuacolo, adăugă el.

De data asta, fu rândul ei să roşească.– Crezi că sunt prea autoritară?– Nu prea autoritară. Dar suficient de

autoritară.

329/519

Privirea lui Matty trecu de la unul la altul.– Ce discutaţi voi acolo?– Nimic, spuseră în cor Sherlock şi

Virginia.Privind din nou pe fereastră, Sherlock ob-

servă că Crowe se alăturase celor patru bărbaţicare stăteau împreună. Păreau să se înţeleagăbine cu toţii. Crowe îi făcu semn cârci-umarului, care începu să toarne halbe noi debere dintr-o carafă de cositor de pe tejghea.

– Tatăl tău e un bărbat interesant, con-tinuă Sherlock, întorcându-se spre Virginia.

– Are şi el momentele lui bune.– Cu ce se ocupa în America?Virginia îşi ţinu privirea aţintită în

farfurie.– Chiar vrei să ştii?– Da.– Era vânător.– Adică vâna animale?

330/519

Virginia clătină din cap.– Vâna oameni. Căuta criminali care scă-

paseră de justiţie şi indieni care atacaserăaşezări izolate. Îi urmărea zile întregi prin săl-băticie până se apropia suficient de mult de eica să îi ia prin surprindere.

Lui Sherlock nu-i venea să-şi creadăurechilor.

– Şi apoi ce – îi aducea în faţa justiţiei?– Nu, spuse ea încet. Se ridică brusc şi

plecă, îndreptându-se către cai.Sherlock şi cu Matty rămaseră o vreme în

tăcere, fiecare pierdut în gândurile proprii.În cele din urmă, Amyus Crowe ieşi din

cârciumă şi li se alătură, îndesându-şi siluetamasivă între bancă şi masă.

– Interesant, zise el, redevenit personajullui „american“.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Sherlock. Ceştiu despre casă?

331/519

– Şi cum i-aţi făcut să vă răspundă la în-trebări? adăugă Matty. Sunteţi un străin pe aici,şi de obicei oamenii nu se destăinuie străinilor.

– Cel mai bine e să nu mai fii un străin,răspunse el. Dacă stai acolo o vreme, făcândconversaţie cu barmanul, devii parte din peisaj.Apoi te bagi şi tu în discuţie dacă găseşti unsubiect comun şi le spui ceva despre tine, deexemplu, cine eşti, de ce eşti acolo. Le-am spuscă vreau să cumpăr o fermă ca să cresc porci,fiindcă soldaţii noi din Aldershot vor avea ne-voie de multă mâncare. Au vrut să afle câţisoldaţi vor fi încartiruiţi acolo şi am început sădiscutăm despre afaceri. I-am întrebat dacă ştiupe cineva prin împrejurimi care să fie interesatsă investească într-o afacere sau care să aibăpământ de vânzare şi mi-au spus de moşia depe drum. E proprietatea unui bărbat pe numeMaupertuis – un fel de baron, se pare, un străinîn ţara asta.

332/519

Sherlock se uită la Matty şi zâmbi. Crowepărea să uite că şi el era un străin în ţara asta.

– Nimeni nu l-a văzut vreodată pe bar-onul Maupertuis şi personalul lui a fost adusodată cu el, nu angajat dintre localnici, fapt cenu prea le-a convenit sătenilor. Toate proviziileşi materialele erau cumpărate din altă parte, nudin împrejurimi. Oricum, cârciumarul ne as-culta şi a spus că baronul s-a mutat azi, cevamai devreme. Se pare că a văzut un convoi decăruţe trecând pe drum, pline cu tot felul decutii şi piese de mobilier, cu o trăsură neagră pedouă roţi în coada lor. Şi apoi, la scurtă vreme,au urmat alte căruţe, de data asta pline de cutiimari acoperite cu cearşafuri. Bănuiesc că asteaerau stupii de care mi-ai vorbit tu, tinere. Prob-abil că au folosit fum ca să calmeze albinele şisă le adoarmă. Aşa fac apicultorii buni ca sămute stupii.

– Au luat stupii cu ei? Dar de ce?

333/519

Amyus Crowe încuviinţă din cap.– Asta e o întrebare foarte bună. Dacă

evacuezi în grabă, de ce să iei toţi stupii cutine? Te vor încetini şi nu e ca şi cum nu poţiface rost de albine din altă parte. Medită unmoment. Se pare că evadarea voastră i-asperiat. Nu-şi puteau asuma riscul ca voi să văduceţi la poliţie, şi poliţia să vină săinvestigheze. S-au mutat în altă parte, aşa cătrebuie să aflăm unde.

– Am putea să îi urmărim, propuseSherlock.

Crowe clătină din cap.– Au un avans bun în faţa noastră.– Vor fi nevoiţi să călătorească încet, in-

sistă Sherlock. Pentru că au stupii cu ei. O sin-gură persoană călare i-ar putea ajunge dinurmă.

– Sunt prea multe drumuri pe care ar fiputut s-o ia, continuă Crowe.

334/519

– Un convoi lung de căruţe? Oamenii i-arremarca şi i-ar ţine minte. Şi nu o vor lua pedrumuri proaste de ţară. Vor rămâne la dru-murile principale. Asta reduce opţiunile.

Crowe zâmbi larg.– Bine judecat, flăcăule.– Deja v-aţi gândit la asta? întrebă

Sherlock, încruntându-se.– Mda, dar nu voiam să-ţi dau totul mură-

n gură. Voiam să văd dacă eşti în stare să teconcentrezi la ceva, mai ales dacă eu te îndrumîn direcţia greşită. Crowe se ridică. Ştiu câţivaindivizi care stau pe lângă casa noastră şi au cai– şi le-ar prinde bine câţiva şilingi. Îi voi trim-ite să caute convoiul. Îţi sugerez să te întorci laconacul Holmes să te împaci cu familia ta. Zi-le că ai fost cu mine tot timpul; asta va calmaspiritele. Voi veni mâine pe acolo să-ţipovestesc ce am aflat.

335/519

Toţi patru au mers la trap înapoi pe dru-muri lăturalnice şi pe cărărui de ţară până cândau ajuns aproape de Farnham, unde s-au des-părţit. Matty s-a îndreptat spre locul unde-şilăsase barca, iar Crowe şi Virginia au plecat îndirecţia casei lor. Sherlock rămase pe loc unmoment, încercând să absoarbă toate eveni-mentele zilei, transformându-le dintr-untalmeş-balmeş de percepţii senzoriale înamintiri. Într-un final, când se simţi mai calm,îşi îndemnă calul către conacul Holmes.

Când ajunse la conac, se întrebă o clipăunde să lase calul. La urma urmei, nu era al lui.Pe de altă parte, fostul lui proprietar îl aban-donase şi era, cu siguranţă, o îmbunătăţire faţăde bicicleta veche şi ruginită pe care i-o găsiseMatty. Până la urmă, îl lăsă în grajd, lângă unbalot de fân. Dacă avea să îl găsească acolo şi adoua zi, avea s-o ia ca pe un semn că putea să-lpăstreze.

336/519

Chiar când intră în casă, se servea cina.Toţi se purtau normal, de parcă nu se întâm-plase nimic, de parcă lumea era exact la felcum fusese de dimineaţă. Se uită în jos la ţinutalui, îşi scutură jacheta de praf şi intră însufragerie.

Cina se dovedi o experienţă supranatur-ală. Mătuşa lui flecărea, despre nimic în modspecial, ca de obicei, iar unchiul lui citea dintr-o carte mare în timp ce mânca, mormăind dincând în când pe sub mustaţă. Doamna Eglan-tine se holba la el din locul ei de lângă perete.Era greu să armonizeze atmosfera calmă şicivilizată de aici cu faptul că fusese bătut, răpit,condamnat la moarte şi apoi evadase, totul îndoar câteva ore. Era rupt de foame, chiar dacămâncase la cârciumă, şi îşi umplu farfuria cufelii aburinde de carne de pui şi cu legume,apoi acoperi totul cu sos din belşug.

337/519

– Arăţi de parcă ai fost la război, Sher-lock, i se adresă mătuşa lui la desert.

Erau cuvintele cele mai apropiate de o în-trebare directă pe care i le spusese vreodată.

– Eu... am căzut, spuse el, conştient detăieturile usturătoare de pe faţă şi de pe urechi.Nu sunt obişnuit să merg pe bicicletă.

Răspunsul păru s-o mulţumească şi con-tinuă să murmure de una singură, într-o conver-saţie nesfârşită cu sine însăşi.

Când se putu retrage fără a părea nepolit-icos, Sherlock se îndreptă spre camera lui. In-tenţionase să citească o vreme şi apoi poate sănoteze într-un jurnal evenimentele zilei ca sănu le uite, dar, imediat ce corpul lui atinsepatul, nu mai reuşi să ţină ochii deschişi şiadormi într-o clipită, complet îmbrăcat.

Se trezi o singură dată, când afară era în-tuneric şi bufniţele ţipau undeva în depărtare.Îşi scoase hainele şi se strecură sub cearşaful

338/519

aspru. Căzu într-un somn adânc, ca un om carese cufundă într-un lac întunecat şi misterios.

Se ivi a doua zi, strălucitoare şi răcoroasă.Amyus Crowe era jos în hol când Sherlockcoborî la micul dejun. Purta un costum alb dinpânză şi o pălărie cu boruri largi.

– Mergem la Londra, îl anunţă cu vocetare când îl văzu pe Sherlock. Am nişte afaceride rezolvat acolo, şi unchiul tău mi-a dat per-misiunea de a te lua cu mine. Va fi o călătoriepedagogică. Vom vizita nişte galerii de artă şite voi învăţa istoria acestui mare oraş.

– Merge şi Virginia? întrebă Sherlockfără să se gândească, dar imediat îşi dori să-şiretragă cuvintele, însă Crowe zâmbi larg, cu oluminiţă jucăuşă în ochi.

– Păi da, spuse el. Doar n-am s-o las sin-gură la ţară, nu? Ce fel de tată aş fi?

– De ce la Londra? întrebă Sherlock înşoaptă, când ajunse la baza scărilor.

339/519

– Pentru că într-acolo se îndrepta con-voiul de căruţe, răspunse Crowe, tot în şoaptă.Bănuiesc că baronul mai are o casă pe acolo, peundeva.

Cu un foşnet abia auzit al fustei, doamnaEglantine ieşi din umbrele de la capătulholului.

– Ar trebui să iei micul dejun înainte săstrâng masa, tinere domn Sherlock, spuse ea,cu vocea încărcată de suficient dispreţ cât să fieremarcat, dar nu îndeajuns încât Sherlock să sesimtă jignit de-a dreptul.

– Mulţumesc, zise el, apoi se întoarse îna-poi spre Crowe. Plecăm imediat?

– Bagă nişte merinde în stomac, răspunseCrowe. S-ar putea să ai nevoie. Fă-ţi un bagajmic, pentru două zile. Te aştept afară, întrăsură.

Se întoarse către doamna Eglantine şi îşiscoase pălăria cu o mişcare exagerată.

340/519

– Doamnă, zise el, se înclină şi apoiplecă.

Sherlock îşi înfulecă micul dejun cât putude repede, abia simţindu-i gustul. Londra! Seducea la Londra! Şi, dacă era cu adevărat noro-cos, îl putea vedea pe Mycroft cât era acolo!

Amyus Crowe îl aştepta într-o trăsură înfaţa conacului Holmes. Virginia stătea lângă el.Părea să nu se simtă în largul ei, fie pentru căpurta o rochie cu volănaşe şi o bonetă, fie pen-tru că era închisă într-o trăsură şi nu stăteaafară, în aer liber.

– Arăţi bine, zise Sherlock când se aşezăîn faţă, în vreme ce vizitiul îi aranja bagajulalături de celelalte.

Ea se uită urât la el.Când au ajuns la gara din Farnham, Matty

îi aştepta acolo. Amyus Crowe îi zâmbi.– Deci ai primit mesajul meu?

341/519

– M-a trezit individul care mi l-a livrat.De unde ştiaţi unde e ancorată barca mea?

– E treaba mea să ştiu unde sunt toate.Treaba şi plăcerea mea specială. Ce zici de ocălătorie, tinere?

– N-am niciun schimb de haine, nimic, sescuză Matty.

– Îţi luăm tot ce îţi trebuie când ajungemla Londra. Acum hai să cumpărăm biletele!

Profesorul cumpără patru bilete pentruLondra, la clasa a doua, şi grupul coborî peperonul gării în timp ce vizitiul trăsuriidescărca bagajele. Cronometrase totul perfect:trenul urma să vină în zece minute: un monstruuriaş cu locomotiva tubulară scuipând abur, cupistoanele pompând în sus şi în jos ca acele un-ui ceas şi cu roţile de metal, aproape la fel demari ca Sherlock, scârţâind pe şine.

– O locomotivă din clasa „Saxon“, deJoseph Beattie, remarcă Amyus Crowe.

342/519

Cunoscută în general ca o 2-4-0. Sherlock, îmipoţi spune de ce?

– De ce „Saxon“ sau de ce „2-4-0”?Amyus dădu pur şi simplu din cap.– Adunarea de informaţii relevante de-

pinde în primul rând de formularea corectă aîntrebării. M-am referit la denumirea „2-4-0“.Bănuiesc că partea cu „Saxonul“ e doar unmoft istoric de-al inginerului. Tot el a conceputşi o locomotivă pe care a denumit-o „Nelson“.

Sherlock evaluă locomotiva cu privirea.Observă că roţile nu erau poziţionate la distanţeegale, ci aşezate în grupuri.

– Aş spune că datorită modului de dispu-nere a roţilor, se aventură el, dar nu ştiu dacăacesta e motivul.

– De fapt, chiar aşa e, răspunse Crowe.Are două roţi pe un singur ax în faţă, care se în-vârt independent, pentru a permite trenului săia curbele. Apoi mai sunt patru roţi ataşate de

343/519

locomotiva în sine, pe două axe. Acelea suntroţile mecanizate.

– Şi „0“ ce semnifică? întrebă Sherlock.– Unele locomotive au un set de roţi şi în

spate, răspunse Crowe. Cifra „0“ indică faptulcă această locomotivă nu are un al treilea set deroţi.

– Deci are un număr care să indice că nuexistă niciun număr, trase Sherlock concluzia.

– Corect, zise Crowe şi zâmbi. S-ar puteasă nu fie practic, dar este extraordinar de logicdacă accepţi sistemul pe care au ales ei să-lfolosească.

Au găsit un compartiment în care să steasinguri şi s-au aşezat comod pentru călătorie.Sherlock nu mai mersese niciodată cu trenul şitotul era nou pentru el: felul cum vibrau ban-chetele, pereţii şi ferestrele în timp ce mergeau,fumul cu miros ciudat de dulce care intra în va-goane, felul în care câmpurile zburau prin faţa

344/519

ochilor, mereu în schimbare şi totuşi parcămereu la fel. Matty avea ochii mari şi era nelin-iştit. Sherlock bănuia că nu mai mersese nici elniciodată cu trenul, nici măcar în luxul sărăcă-cios al unui compartiment de clasa a doua.

Trecură de păduri şi ajunseră într-o zonăde câmpie, dar pe aceste câmpii nu era cultivatporumb, grâu sau orz, ci nişte plante maronii,fusiforme, cu frunze mici şi verzi, care serăsuceau în jurul unor araci înalţi cam de unmetru şi jumătate, care fuseseră înfipţi înpământ. Sherlock tocmai voia să îl întrebe peCrowe ce erau, când Matty, observându-i in-teresul, se aplecă să arunce o privire.

– Hamei, îl lămuri el. Pentru fabricile debere. Zona asta e cunoscută pentru berea bunăpe care o face. Numai în Farnham sunt treizecide baruri şi cârciumi.

Şi călătoria a continuat aşa, punctată deschimbarea trenului la Guildford, până au ajuns

345/519

la terminalul enorm al gării Waterloo, din met-ropola aglomerată a Londrei.

Oraşul unde locuia şi lucra MycroftHolmes.

346/519

CAPITOLULDOISPREZECE

Gara Waterloo era un furnicar de oamenicare se îndreptau în toate direcţiile, cărând totfelul de cutii, pachete, valize şi cufere, totulsub acoperişul masiv din arcade metalice şisticlă. Căldura soarelui era intensificată desticlă, astfel că în gară era mult mai cald decâtpe străzile din jurul ei. La peroane opreautrenuri care scuipau nori de aburi şi o mulţimede oameni, ceea ce sporea căldura. Sherlocksimţi cum i se aduna transpiraţia sub guler.

Amyus Crowe angajă imediat un hamal şiîl puse să dea jos bagajele din tren. Acesta îiconduse afară, unde un şir de birje ridicaupasagerii care stăteau la o coadă lungă. Ojumătate de penny în plus îl convinse pe hama-lul lor să îi ducă de-a lungul cozii până acolo

unde birjele nou-venite îşi lăsau pasageriiînainte să se alăture şirului de birje în aşteptare.După câteva momente de târguială, se urcarăîntr-o birjă pe o uşă, în timp ce ocupanţii an-teriori coborau pe cealaltă.

Amyus Crowe părea să cunoască Londraşi îi ceru birjarului să îi ducă la hotelul Sarbon-nier. Birja porni la drum, şi Sherlock se aplecăpe una dintre ferestre să vadă împrejurimile, întimp ce Matty făcea la fel în partea cealaltă.

Dimensiunile clădirilor erau enorme încomparaţie cu Farnham, Guildford şi alte oraşecu care era obişnuit Sherlock. Unele aveauchiar şi cinci sau şase etaje. Altele aveaucoloane care susţineau porticuri aflate deasuprauşilor de la intrare şi şiruri de sculpturi pe liniaacoperişurilor: unele erau siluete omeneşti, iaraltele – creaturi mitice cu aripi, coarne şi colţi.

După câteva momente, trecură pe un podcare lega malurile unui râu larg.

348/519

– Tamisa? întrebă Sherlock.– Da, răspunse Crowe. Unul dintre cele

mai murdare, mai aglomerate şi mai păcătoaserâuri pe care am avut neplăcerea de a le vedea.

Clămpănind de pe pod pe celălalt mal alrâului, birja coti de câteva ori şi opri în faţa un-ei clădiri lungi, din piatră portocalie. Birjarulsări jos şi ajută la descărcarea bagajelor. De peo uşă rotativă din faţa clădirii ieşiră trei hamalişi luară bagajele.

În holul impresionant – cu stâlpi cu bazesculptate, tavan cu mozaic şi podea din mar-mură roz –, Amyus Crowe se duse către unbirou lung din lemn.

– Trei camere pentru două nopţi, îi spuseel bărbatului în uniformă din spatele biroului.

Omul încuviinţă din cap.– Desigur, domnule, zise el şi se întoarse

să ia trei chei de pe un panou din spatele lui.

349/519

Apoi adăugă: Poate doriţi să semnaţi în carteade oaspeţi, domnule.

Crowe semnă cu o înfloritură, şi re-cepţionerul îi dădu cheile. Acestea erau ataşatela bile mari din alamă – probabil ca să nu sepiardă prea uşor, bănui Sherlock.

– Sherlock şi Matthew, voi aveţi ocameră, spuse Crowe, dându-le o cheie. Virgin-ia va avea camera ei şi eu o voi lua pe a treia.Bagajele voastre vor fi duse în camere. Mat-thew, eu sugerez să mergem undeva să îţicumpărăm nişte haine şi nişte obiecte detoaletă. Se uită critic la Matty. Şi nici otunsoare n-ar strica, adăugă el. Sherlock, Vir-ginia, vouă vă sugerez o plimbare prin împre-jurimi; faceţi la dreapta, mergeţi până lacapătul străzii şi veţi găsi acolo ceva care o săvă intereseze. Să fiţi înapoi într-o oră, pentrumasa de prânz. Dacă vă rătăciţi, întrebaţi pe

350/519

cineva care să vă îndrume către hotelulSarbonnier.

Crezându-l pe Crowe pe cuvânt, Sherlocko conduse pe Virginia afară, şi făcură ladreapta, fiind imediat absorbiţi de mulţimeacare se îndrepta în aceeaşi direcţie. Îngrijorat căs-ar putea pierde unul de altul, Sherlock întinsemâna s-o ghideze pe Virginia mai aproape deel. Iar mâna ei se închise într-a lui, caldă şimoale, însă doar pentru o clipă. Brusc, inimaîncepu să-i bată de două ori mai tare. O privisperiat. Ea îi zâmbi, neobişnuit de timidă.

Le luă doar câteva minute să ajungă lacapătul şirului de clădiri. Strada se lărgi bruscîntr-o piaţă mare, deschisă, dominată de ocoloană înaltă, care se ridica de pe un piedestalcentral. Sherlock avu o secundă impresia că învârful stâlpului se afla un om, şi mintea îi zburăbrusc la conacul Holmes şi la unchiul lui, carele povestise într-o seară la cină despre asceţi

351/519

religioşi care îşi abandonau vieţile şi familiilepentru a locui în vârful unor stâlpi, meditândasupra naturii lui Dumnezeu şi mâncând doarce le dădeau trecătorii. Un moment de atenţie îlfăcu să înţeleagă însă că silueta din vârfulcoloanei nu era un om, ci o statuie care fusesesculptată în aşa fel încât să pară că poartă ouniformă maritimă.

– Cine este? întrebă Virginia, fermecată.– Cred că este amiralul Nelson, răspunse

Sherlock. Ceea ce înseamnă că asta este Trafal-gar Square, construită în amintirea uneifaimoase bătălii navale din 1805.

La baza stâlpului erau două fântâni careîmproşcau apa în toate culorile curcubeului înlumina puternică a soarelui. Aceasta era inimaLondrei. Punctul central al imperiului care seîntindea până pe partea cealaltă a globuluipământesc.

352/519

Şi, undeva în apropiere, fratele său,Mycroft, stătea probabil la biroul lui şi con-tribuia la conducerea acestui imperiu.

Se plimbară o vreme prin TrafalgarSquare, privind oamenii şi clădirile elegantecare mărgineau bulevardele dimprejur, apoi seîndreptară înapoi către hotel. Ajunseră chiar latimp: Amyus Crowe era în foaier, aşteptându-i.Alături de el era un băiat cam de vârsta luiMatthew Arnatt, dar cu părul curat, cu hainedecente şi cu o încruntătură pe faţă. Lui Sher-lock îi luă câteva momente să îşi dea seama căacela era chiar Matty.

– Să nu îndrăzneşti, îl avertiză Matty.Să... nu îndrăzneşti.

Sherlock şi Virginia râseră.Toţi patru intrară în restaurant şi coman-

dară prânzul. Erau înconjuraţi de femei îmbrăc-ate în mătăsuri şi crinoline multicolore, cupălării şi mănuşi, de bărbaţi cu mustăţi

353/519

strălucitoare, în redingote, dar nimeni nu seuita la ei. Erau acceptaţi ca o familie care ven-ise să viziteze capitala celei mai importante ţăride pe faţa planetei.

Sherlock comandă cotlete de miel, gătiteperfect – în sânge la mijloc –, cu garnitură decartofi şi fasole. Matty şi Amyus Crowecomandară amândoi plăcintă cu carne de vită şirinichi, în timp ce Virginia, mai aventuroasă,riscă să comande pui cu un sos franţuzesc cuboabe de piper şi smântână.

În timp ce mâncau, Amyus Crowe îi pusela curent cu motivul pentru care se aflau acolo.

– I-am trimis o telegramă unui tip pe careîl cunosc în acest oraş minunat, spuse el printreîmbucături. Un fel de partener de afaceri.

Sherlock se întrebă imediat ce fel de„afaceri“ avea Crowe, pentru că nu lemenţionase niciodată, dar acesta continuă săvorbească:

354/519

– I-am spus pe ce drum vine convoiul decăruţe şi l-am rugat să-l intercepteze şi să aflecare este destinaţia finală. I-am comunicat undeo să stau şi tocmai mi-a trimis o telegramă încare m-a anunţat că toate căruţele şi-au lăsatîncărcăturile de cutii şi alte cele într-un depozitdintr-un loc numit Rotherhithe. Mi-a spus undese află exact depozitul.

– Rotherhithe? întrebă Sherlock.– E la câţiva kilometri în josul râului – o

zonă dubioasă, unde marinarii se distrează întredouă călătorii şi unde se depozitează bunurileînainte de a fi încărcate pe nave. Nu e un locunde ai vrea să te afli după lăsarea în-tunericului. Clătină din cap cu tristeţe.

– În mod normal, nu aş risca să vă iau cumine, dar e prea important. Baronul pune cevala cale, şi acest lucru e suficient de importantîncât să ucidă pentru asta. Deja a făcut-o. Nuva avea nicio ezitare să scape de voi doi, ca şi

355/519

cum ar strivi o muscă. Problema este că trebuiesă ne asigurăm că acele cutii din căruţe suntstupii pe care i-aţi văzut voi în Farnham, iarasta înseamnă că trebuie să veniţi cu mine laRotherhithe să aruncăm o privire, Sherlock.Dar vă avertizez – poate fi periculos. Foartepericulos.

Sherlock aprobă încet din cap.– Eu îmi asum riscul. Vreau să aflu ce se

petrece, de ce tot încearcă să mă omoare.Crowe privi înspre Matty, care îşi îndesa

mazăre în gură cu lingura.– Şi tu, tinere? Presupun că ai văzut des-

tule cheiuri şi depozite, având în vedere că îţipetreci viaţa călătorind peste tot într-o luntre.Şi presupun şi că te descurci bine într-o bătaie.

– Dacă începe o bătaie, bălmăji Matty cugura plină de mazăre, fug. Dacă nu pot fugi,lovesc jos şi lovesc cu putere.

356/519

– Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine,replică bărbatul. Vin cu voi, desigur, dar s-arputea să fim nevoiţi să ne despărţim, ca săsupraveghem zone diferite.

– Şi cu mine cum rămâne? Vocea Vir-giniei era piţigăiată de indignare şi ochii ei vi-oleţi scoteau fulgere. Eu ce fac?

– Tu rămâi aici, o anunţă Crowe mohorât.Ştiu că poţi să ai grijă de tine la nevoie, dar nuai habar ce i se poate întâmpla unei tinere înRotherhithe. Oamenii care locuiesc acolo suntmai răi decât animalele. Nu mi-aş ierta-o ni-ciodată dacă ţi s-ar întâmpla ceva; nu după ce...

Se opri brusc. Privind-o pe Virginia pestemasă, Sherlock văzu cum îi scânteiau ochii.

– Rămâi aici, repetă Crowe. Dacă ne des-părţim, avem nevoie să ştim că există cinevaaici care poate prelua mesaje şi le poate da maideparte. Asta e treaba ta.

357/519

Virginia încuviinţă din cap, fără să spunănimic.

Crowe se uită la cei doi băieţi.– Când sunteţi gata, le spuse el, putem

pleca.În timp ce traversau foaierul hotelului,

Sherlock se întoarse şi se uită în urmă la Vir-ginia. Ea îl privea. Încercă să zâmbească, darexpresia i se transformă într-o grimasă îngrijor-ată. Sherlock zâmbi şi el liniştitor, dar bănui căexpresia de pe faţa lui nu era cu mult maiconvingătoare.

În loc să ia o birjă până în Rotherhithe,Crowe îi conduse pe cei doi băieţi în jos, pemalul Tamisei, acolo unde nişte trepte din pi-atră, pătate cu verde de alge, coborau până înfluviul urât mirositor. Malul celălalt era ascunsde o perdea de fum şi de o duhoare maroniecare părea să se ridice chiar din apă. O barcă se

358/519

bălăngănea încoace şi încolo pe suprafaţa apei.Proprietarul ei stătea la proră, fumând o pipă.

– Rotherhithe, spuse Crowe cu voceaspră, aruncându-i o monedă. Barcagiul dăduaprobator din cap, prinzând cu dexteritatemoneda şi muşcând-o ca să se asigure că eraadevărată. Crowe şi băieţii luară loc la pupa, întimp ce barcagiul se aşeză cu spatele şi pusebarca în mişcare cu ajutorul vâslelor.

Lui Sherlock călătoria i se păru ciudată şiincomodă. Pe fundul bărcii pleoscăia apă, iarpe râu pluteau lucruri la care încerca din greusă nu se uite: fecale, şobolani morţi şi bucăţi delemn ud acoperit de buruieni. Mirosul era atâtde îngrozitor, că Sherlock fu nevoit să respirepe gură, şi, chiar şi atunci, era sigur că simţeagustul mirosului care îi învăluia limba şi gâtul.Îi veni să vomite. La un moment dat, o altă bar-că apăru din ceaţă şi trecu aproape de a lor.Cineva strigă o înjurătură, şi barcagiul lor

359/519

răspunse cu un gest pe care Sherlock nu-l maivăzuse niciodată, dar care era uşor de descifrat.

Drumul până la Rotherhithe le luă camdouăzeci de minute, apoi se opriră la niştetrepte aproape identice cu cele de pe care ple-caseră. Crowe îi conduse în sus.

O alee îngustă, pietruită cu lespezi mari,se strecura de-a lungul malului Tamisei,curbându-se în ambele părţi. Crowe îi condusepe Matty şi pe Sherlock pe ea, dincolo de clădi-rile înalte ale depozitelor şi de zidurile decărămidă, de lângă apa urât mirositoare,rămânând în umbră de câte ori era posibil.După vreo zece minute, se opri. În faţa lor erauna dintre tavernele obişnuite, care puteau fiîntâlnite în toată metropola. Muzica săltăreaţăde la un pian dezacordat ieşea prin uşi şi prinferestre, împreună cu vocile care cântau,fiecare pe limba ei. Câteva femei care stăteauîn pragul uşii îl evaluară pe Amyus Crowe cu

360/519

interes, dar se întoarseră cu spatele când îivăzură pe Sherlock şi pe Matty.

– Cred că depozitul e chiar după colţ,murmură Crowe. Atenţia îi era îndreptată înjurul lui, căutând eventuale pericole. Aş zice săverificăm zona şi să stăm cuminţi o vreme.

– Şi dacă suntem văzuţi? întrebăSherlock.

– În Albuquerque eram vânător, îi explicăCrowe. Luam urma celor mai periculoasebestii. Există anumite lucruri pe care le poţiface ca să micşorezi riscurile de a fi descoperit.Pentru început, nu te uita în ochii nimănui, pen-tru că toate animalele remarcă ochii imediat.Uită-te cu coada ochiului – e mai bine decât săte uiţi drept, deşi nu distingi culorile la fel debine. Nu te mişca dacă nu e nevoie, pentru căochiul e făcut să remarce mişcarea, nu lucrurilecare stau nemişcate. Îmbracă-te în haine careau culori pe care le-ai găsi în natură – cenuşiu

361/519

de la pietre, verde de la muşchi, cafeniu de lapământ. Şi nu purta ceva metalic, pentru cămetalul nu se găseşte în natură în cantităţi preamari. Şi, cel mai important, urmează toate reg-ulile astea şi poţi sta lângă un perete decărămidă, iar oamenii vor trece cu privireapeste tine până vor găsi ceva mai interesant.

– Sună a magie, făcu Sherlock,neconvins.

– Majoritatea lucrurilor aşa par, până ştiicum se fac. Îi privi cu un ochi critic pe cei doibăieţi. Tăieturile alea de pe faţă te vor ajuta săte pierzi în decor, Sherlock, dar amândoi sun-teţi cam curăţei pentru cartierul ăsta. Trebuie săvă murdăriţi un pic. Se uită în jur. Bine, trebuiesă vă rostogoliţi pe jos puţin. Să vă prăfuiţibine hainele.

– Dar nu va fi ciudat dacă facem asta? în-trebă Sherlock.

– Nu şi dacă ai un motiv.

362/519

Matty, împinge-l pe tânărul Sherlock, aicide faţă, în piept.

– Poftim? răspunse Matty.– Fă-o şi gata! Şi, Sherlock, tu îl loveşti

în umăr ca răspuns.Sherlock pricepu în cele din urmă.– Şi sfârşim prin a ne rostogoli pe jos,

ceea ce va face ca hainele noastre să semurdărească, şi noi vom părea de-ai locului.Dacă n-am fi de-ai locului, nu ne-am bate înstradă.

– Exact, aprobă Crowe mulţumit.Sherlock tocmai voia să întrebe cât timp

ar trebui să se lupte, când Matty îl împinse tareîn piept.

– Ţi-am spus eu! strigă el.Sherlock îşi înăbuşi impulsul de a-l pocni

pe Matty în falcă şi îi dădu una în umăr.– Să nu îndrăzneşti, strigă el, simţindu-se

uşor penibil.

363/519

Matty se aruncă asupra lui Sherlock,trântindu-l la pământ. În câteva momente, ceidoi se rostogoleau pe jos, iar nori de praf seridicau în jurul lor. Sherlock îl apucă pe Mattyde braţ, dar acesta îşi băgă degetele în părul luişi îi trase capul pe spate.

Sherlock era cât pe ce să uite că se pre-făceau, când mâinile uriaşe ale lui AmyusCrowe se fixară pe umerii lui şi ai lui Matty, şibărbatul îi săltă în picioare.

– Gata, voi doi, potoliţi-vă, se răsti el,folosindu-şi din nou vocea „englezească“, darmai ţâfnoasă de data asta.

Cei doi băieţi rămaseră faţă în faţă, încer-când să îşi înăbuşe zâmbetele, în ciuda peri-colului situaţiei. Sherlock se uită în jos la ţinutalui. Jacheta avea o mânecă sfâşiată şi era plinde praf, de păr de cal şi de chestii la care nicinu voia să se gândească.

364/519

– Nu-ţi face griji, îl linişti Crowe. Sespală. Şi, dacă nu se spală, cumpărăm altehaine. Obiectele pot fi înlocuite mereu. Un bunvânător ştie că orice lucru material poate fi sac-rificat în urmărirea prăzii.

– Ce fel de animale aţi vânat dum-neavoastră? întrebă Matty.

– N-am spus că erau animale, murmurăCrowe.

Înainte ca vreunul dintre băieţi să îi cearălămuriri, Crowe o luă din loc. Băieţii îl urmară,schimbând priviri neliniştite.

Crowe se opri la un colţ şi se uită după el.– Depozitul e acolo, zise el încet. Sher-

lock, tu stai aici. Ghemuieşte-te la pământ şijoacă-te cu ceva, nişte pietre, dacă găseşti. Ţineminte, nu te uita în ochii nimănui, ci priveştetot ce se întâmplă cu coada ochiului. Matty, tuvii cu mine. Tu te ocupi de zona din spate, şi eufac naveta între voi doi.

365/519

– Ce anume căutăm? întrebă Sherlock.– Orice lucru ieşit din comun. Ceva care

să ne arate ce se petrece aici.Crowe şi Matty plecară – Crowe cu mâna

pe umărul lui Matty –, iar Sherlock îi urmă in-strucţiunile: se aşeză pe vine şi scoase o piatrădin noroi. O rostogoli încoace şi încolo. Era unjoc plictisitor, dar era suficient să-l facă să parăparte din decor, şi descoperi că era capabil săvadă cu coada ochiului ce se petrecea în timpce lăsa impresia că se juca.

Depozitul era o clădire de cărămidă cufaţada formată aproape în întregime din douăuşi masive de lemn, prinse în balamale astfelîncât să se deschidă în afară, spre stradă. Nuera nimic dubios la el, şi Sherlock se întrebădacă urmăreau într-adevăr locul corect sau doaro clădire aleasă la întâmplare.

Amyus Crowe se întoarse după jumătatede oră, dar băiatului i se păruse că trecuseră ore

366/519

întregi. Deşi purta aceleaşi haine ca mai înainteşi nu şi le murdărise în mod intenţionat, la felca Sherlock şi ca Matty, arăta răvăşit. Nasturiide la jachetă erau încheiaţi greşit, dându-i unaspect strâmb, iar cămaşa îi atârna din pan-taloni. Se clătină puţin şi se uită la pământuldin faţa picioarelor lui. Se opri lângă Sherlockşi se sprijini de perete.

– E totul în regulă? murmură el.– Nu s-a întâmplat nimic, răspunse Sher-

lock, la fel de încet.– Te simţi bine?– M-am plictisit.Crowe chicoti.– Bun venit la vânătoare! Momente lungi

de plictiseală, punctate de episoade scurte deîncântare şi de teroare. Se opri, apoi continuă:Cred că o să mă duc în cârciuma aia o vreme,să văd ce se discută.

367/519

– Bine. N-aţi putea să-mi trimiteţi un pa-har cu apă, nu?

– Fiule, probabil ar fi mai bine să bei dir-ect din Tamisa decât din apa din vreo cârciumăde pe aici. Dacă ţi-e foame sau sete, pur şi sim-plu înregistrezi faptul şi-l dai la o parte. Nu in-sista asupra lui. Un om poate rezista fără apătrei, chiar patru zile. Repetă-ţi asta tot timpul.

– Da, dumneavoastră vă e uşor să spuneţiasta.

Crowe râse.– Pot să vă întreb ceva? spuse Sherlock,

voind să-l mai reţină pe Crowe câteva minute.– Sigur.– De ce sunteţi în Anglia? La ce afaceri

v-aţi referit mai devreme?Crowe zâmbi fără urmă de umor şi se uită

în altă parte, evitând privirea lui Sherlock.– Nu sunt meditator, asta e sigur, răspun-

se el încet, deşi devine o activitate interesantă.

368/519

Nu, am fost angajat de, ei bine, să spunemguvernul american, ca să îi caut pe cei care aucomis crime, atrocităţi, cele mai îngrozitoarelucruri, în timpul Războiului Civil încheiat decurând, şi au fugit din ţară înainte să fie aduşiîn faţa justiţiei. Aşa l-am cunoscut pe frateletău. El a semnat acordul care îmi permite să fiuaici. Şi aşa am dezvoltat această reţea de oa-meni utili, mai ales pe docuri şi în porturi. Aşacă, atunci când mi-ai spus că baronul îşigrăbeşte planul, oricare ar fi acela, am trimisvorbă să îi fie căutate căruţele. Şi, trebuie să re-cunosc, am fost surprins că oamenii mei le-augăsit atât de uşor. Se uită la Sherlock. Eştimulţumit acum?

Băiatul încuviinţă din cap.– Nu am spus asta prea multor oameni,

adăugă Crowe. Ţi-aş fi recunoscător dacă n-aimai zice nimănui.

369/519

Plecă înainte ca Sherlock să mai poatăadăuga ceva.

Sherlock continuă să se joace, rostogolindîncoace şi încolo piatra, în timp ce minuteletreceau, unul după altul. Stătea cu ochii pe uşiledepozitului, dar acestea rămaseră închise şi niciurmă de mişcare. Începea să creadă că umblaudupă potcoave de cai morţi.

Un zgomot puternic venit brusc din spate-le lui aproape că îl făcu să se întoarcă, dar seopri la timp. Lăsă piatra să alunece un pic maideparte, se întoarse s-o ia şi îşi lăsă privirea săurce puţin ca să vadă cârciuma. Una dintre uşiera deschisă şi câţiva bărbaţi ieşeau afară, morţide beţi. Se ciondăniră un moment, apoi se în-toarseră şi o luară către el. Se concentră pe pi-atra lui, ascultând să vadă dacă discuţiile loraveau legătură cu depozitul, cu stupii, cu bar-onul Maupertuis sau altceva care putea dezlegamisterul lor.

370/519

– Când plecăm? întrebă unul dintre ei.– Mâine-dimineaţă la prima oră, răspunse

altul.Vocea îi era cunoscută lui Sherlock, dar

nu reuşi să îşi dea seama de unde anume.– Cine are tabelul? întrebă o a treia voce.– Îl am eu în minte, răspunse al doilea

bărbat. Tu te duci către Ripon. Snagger mergela Colchester. Flăcăul Nicholson, aici de faţă,se duce uşor la Woolwich şi eu mă întorc laAldershot.

– Nu mă pot duce eu la Ascot? întrebă ovoce cu accent nordic – probabil flăcăulNicholson.

– Te duci unde ţi se spune, drăguţule, îlpuse la punct al doilea bărbat.

În timp ce mergea, bărbatul trecu pelângă Sherlock. Piciorul îi atinse piatra şi otrimise cu un şut de partea cealaltă a aleii. Fără

371/519

să se gândească, Sherlock ridică privirea şi îlprivi în ochi pe bărbat.

Era Denny: omul pe care Sherlock îl ur-mărise până la hambarul din Farnham, cel carefusese acolo când prietenul lui, Clem, sărise peluntrea îngustă şi îi atacase pe Sherlock şi peMatty. Omul care lucra pentru baronulMaupertuis.

Nu se mai punea problema să rămână înumbră. Chipul lui Danny se înroşi de furie.

Sherlock se rostogoli când mâinilebărbaţilor se întinseră să-l prindă. Sări în pi-cioare şi o luă la fugă pe alee. Voia să alergeînspre cârciumă, unde se afla Amyus Crowe,dar bărbaţii se aflau între el şi uşa de la intrare.Aşa că începu să alerge tot mai departe deCrowe, de Matty şi de tot ce îi era cunoscut.

În spatele lui se auzeau paşi care răsunauîntre pereţii clădirilor în timp ce alerga pe lângăele. Respiraţia îi zgâria gâtul şi inima îi bubuia

372/519

ca o vietate prinsă în pieptul lui care se zbăteasă iasă. De două ori, simţi cum îl atinseră de-gete pe ceafă şi se chinuiră să-l apuce de gulerşi de două ori se smulse cu o explozie bruscăde energie. Urmăritorii mârâiau înfundat întimp ce alergau, dar, în afară de asta, debufnetul cizmelor lor şi de sunetul inimii lui,urmărirea se desfăşura într-o linişte deplină.

Când ajunse la mijlocul aleii, văzu căaceasta se termina cu un zid de cărămidă. Sher-lock făcu ochii mari. Era prins în capcană! Seîntoarse, disperat, să vadă dacă avea suficienttimp să fugă înapoi şi s-o ia pe alt drum, darbărbaţii se apropiau cu iuţeală. Erau cinci întotal, observă el cu un calm înspăimântat, şi toţiţineau cuţite sau bâte în mâini. Nu avea cum săscape cu viaţă.

Brusc, auzi o voce în minte şi nu-şi dăduseama dacă era vocea fratelui său, a lui AmyusCrowe sau a lui proprie, dar vocea îi spunea:

373/519

„Aleile şi drumurile duc dintr-un loc în altul. Oalee care se termină cu un zid de cărămidă esteilogică. Nu are niciun scop şi, prin urmare, nuar fi trebuit construită. “

Sherlock se întoarse şi cercetă cu privireazidul de pe alee. Nu avea uşi, nici ferestre, nim-ic în afară de un petic de umbră într-un colţ,acolo unde lumina palidă a soarelui nu puteaajunge.

Dacă era vreo cale de scăpare, acolo seafla.

Alergă înspre umbră. Dacă n-ar fi fostnimic acolo, ar fi alergat drept în zid şi ar fifost izbit la pământ, dar zări o despărţiturăstrâmtă. O cale de scăpare.

Culoarul îngust ducea printre douăclădiri. Alergă de-a lungul lor, auzind strigătelefurioase ale bărbaţilor din spatele lui care în-cercau să găsească şi ei spărtura. Trecură prin

374/519

ea într-un singur şir, iar gemetele lor răsunarăîntre pereţii înalţi de cărămidă.

Alergând în zigzag prin întuneric, Sher-lock ieşi, împleticindu-se, într-o stradă largă,cu uşi de-o parte şi de alta. Alergă, simţindcizmele pe piatra asfaltului din spatele său, şialunecă brusc într-o alee la stânga, câştigândastfel câţiva metri. Dintr-o gaură în zid sări uncâine, dar Sherlock trecuse deja de el cândcolţii muşcară din aerul gol. În schimb, se în-toarse spre cei care îl fugăreau. Sherlock auzilătrături furioase şi înjurăturile bărbaţilor careîncercau să scape de el. Tresări când desluşizgomotul unei cizme izbind ceva moale.Câinele chelălăi şi se îndepărtă.

Când coti după alt colţ, se izbi în plin deun bărbat şi de o femeie care se plimbau pemalul Tamisei. Bărbatul fu trântit la pământ,iar Sherlock se răsuci pe călcâie.

375/519

– Cerşetor mic ce eşti, strigă omul,ridicându-se. Lasă că-ţi dau eu ţie!

Începu să-şi ridice mânecile jachetei,scoţând la iveală antebraţe umflate de muşchişi acoperite cu tatuaje albastre, cu ancore şisirene.

– Lasă-l, Bill. N-a vrut!Femeia îl apucă de braţ pe însoţitorul ei.

Avea pielea albă, un machiaj prost aplicat,buzele date cu ruj stacojiu şi pleoapele mânjitecu fard negru. Toate astea îi făceau chipul săarate ca un craniu.

– E doar un copil.– Credeam că e un hoţ, mârâi din nou

bărbatul, dar mai puţin agresiv de data asta.– Mă urmăresc nişte bărbaţi, se plânse

Sherlock, gâfâind din greu. Am nevoie deajutor.

376/519

– Ştii ce li se întâmplă băieţilor pe aici, ise alătură femeia. Nu i-aş dori asta nici celuimai mare duşman al meu. Bill, fă ceva. Ajută-l!

– Treci în spatele meu, zise Bill. Cumânecile suflecate, era clar că abia aştepta obătaie – şi nu-i prea păsa cine era adversarul.Sherlock se strecură în spatele siluetei masive abărbatului, tocmai când urmăritorii lui apărurăde după colţ.

– Staţi pe loc, mârâi Bill, cu voceascăzută şi plină de promisiuni violente.

– Nicio şansă, îl înfruntă Denny, care eraîn fruntea celor cinci bărbaţi.

Îşi ridică mâna în care avea un cuţit. Lu-mina picură pe marginea lamei ca un lichidstrălucitor.

– E al nostru.Bill se întinse să apuce cuţitul, dar Denny

îl aruncă din mâna dreaptă în cea stângă şi îm-punse înainte, în pieptul lui Bill. Bărbatul căzu

377/519

în genunchi, scuipând sânge, cu o privire neîn-crezătoare pe chip, de parcă nu putea acceptacă aceste momente, aici, pe această alee, erauultimele din viaţa lui.

Denny rânji către Sherlock când Bill căzupe strada pietruită.

– Tu, îi promise el, nu vei scăpa la fel derepede.

378/519

CAPITOLULTREISPREZECE

Tot corpul lui Sherlock păru să îngheţe degroază şi de neîncredere, apoi îl cuprinse un valfierbinte de furie. Făcu un pas în faţă şi îl lovipe Denny cu putere în vintre. Vlăjganul sechirci, sufocându-se. Când se prăbuşi, Sherlocksări înapoi şi îi dădu un şut în falcă. Se auzi untrosnet. Bărbatul urlă printr-o gură care păreasă se fi încleştat definitiv şi se răsuci pe o parte.

Femeia – însoţitoarea lui Bill – ţipă şi ea;un ţipăt strident, sfredelitor, care tăie aerul caun cuţit.

Ceilalţi patru se uitară unul la altul neîn-crezători, apoi înaintară şi îşi întinseră mâinilejegoase după Sherlock. Mintea băiatului înre-gistră fiecare detaliu: mizeria de sub unghiilelor, firele de păr de pe dosul palmelor, sângele

care se scurgea pe jos, ţipătul femeii şi urletullui Denny care se amestecau într-un continuuşuierat al durerii. Lumea păru să încetinească,să îngheţe, apoi să se spargă în bucăţi în jurullui. Se întoarse către femeie, cu gura uscată.

– Îmi pare atât de rău, zise el.Apoi o luă din nou la fugă. Doi bărbaţi îl

urmăriră, lăsându-l pe Denny în urmă, prăbuşitpe pietre, lângă Bill. Femeia rămase acolo,privind în jos la amândoi, iar ţipătul ei se trans-formă treptat într-un şir de suspine întrerupte.

Când dădu colţul, Sherlock se trezi în faţaunei clădiri masive, cu cupolă. Părea nelaloculei, în mijlocul unei zone curate, pe carefuseseră plantate tufişuri şi copaci. Câtevastrăzi – străzi largi, nu alei – porneau de la ea şiun furnicar constant de oameni şi cai mişuna înjurul ei. Dincolo de ea, văzu un zid de piatră şi,mai în spate, suprafaţa cenuşie şi agitată aTamisei.

380/519

Sherlock alergă către clădire. În mijloculoamenilor, era posibil să fie în siguranţă.

Trecu în fugă pe lângă bărbaţi şi femeibine îmbrăcate şi se aplecă pe sub oiştea uneicăruţe, îndreptându-se direct către clădire.Când se apropie, văzu că era decorată cu statuişi cu mozaicuri din faianţă. Avea o intrare mas-ivă, şi Sherlock se abătu un pic de la drum casă se îndrepte direct spre ea. În spatele lui, în-jurăturile şi strigătele arătau că urmăritorii nuse dăduseră bătuţi.

Intrarea ducea într-un hol circular, lumin-at de soarele care strălucea printr-o mulţime deferestre colorate, din sticlă, din tavanul arcuit.Lumina dădea locului un aer vesel, de carnaval.În centrul clădirii se afla o gaură, mărginită deun balcon. De-a lungul balconului erau aliniaţioameni care priveau în jos spre ceva. Într-oparte, o scară largă cobora în spirală pe mar-ginea puţului, către fundul pământului.

381/519

Sherlock ţâşni într-acolo, împingându-seprin mulţime, şi ajunse la marginea scării.Când se întoarse, îi zări pe cei doi bărbaţi cumîşi croiau şi ei drum prin mulţime. Unul erachel, cu urechile şi nasul deformate, făcându-lpe Sherlock să tragă concluzia, cu acea micăparte a creierului care nu încerca frenetic săgăsească modalităţi de scăpare, că fusese prob-abil boxer. Celălalt era îngrozitor de slab, cupomeţi ascuţiţi şi bărbia la fel. Erau, în modclar, hotărâţi să îl prindă, indiferent de conse-cinţe. Poate că înainte să-i spargă falca luiDenny ar fi renunţat, dar acum erau mânaţi deun scop. Unul dintre ai lor fusese umilit, aşa căSherlock trebuia să plătească.

Se întoarse şi se uită în jos.Scara se răsucea pe marginile unui puţ

enorm, întreruptă din când în când de un bal-con şi continuând apoi către abis. Din puţ seridica o duhoare ce combina umezeala,

382/519

putrefacţia şi mucegaiul într-un singur mirosfetid, care îi provoca mâncărimi în nas şi lac-rimi în ochi. Paşii lui Sherlock deveneau totmai constanţi pe măsură ce alerga pe marginilepuţului cilindric. Nu avea idee ce urma săgăsească la bază, dar o singură privire aruncatăîn sus îi spuse ce îl aştepta la vârf. Doi dintreoamenii baronului Maupertuis goneau în jos,pe trepte, după el.

Grăbi pasul. Indiferent ce se afla la bazapuţului nu putea fi la fel de rău ca moartea sig-ură şi probabil în chinuri care îl urmărea.

Avea senzaţia că îşi petrecuse cea maimare parte a ultimelor zile alergând sauluptându-se şi, chiar în timp ce tălpile îi clăm-păneau pe treptele din piatră şi mâinile îi ar-deau alunecând pe balustradă, o parte din min-tea lui se întreba cu disperare ce anume credeabaronul Maupertuis că ştia el şi de ce era atâtde important, încât trebuia să moară pentru

383/519

asta. Ce anume plănuia baronul să facă şi de ceera el un obstacol în calea planurilor sale?

Ajunse la bază înainte să-şi dea seama şise împiedică pe suprafaţa plană. Se afla într-unhol luminat cu felinare cu gaz. De acolo se de-sprindeau două tuneluri arcuite, amândouăîndreptându-se în aceeaşi direcţie. Arcadeleaveau de patru sau cinci ori înălţimea unuiadult şi erau făcute din cărămidă, dar zidăriaera udă pretutindeni unde se uita. Judecânddupă direcţia în care se îndreptau tunelurile,ştia de ce. Se duceau fix pe sub Tamisa şi prob-abil că se terminau cu un puţ similar în parteade nord.

Dacă reuşea să ajungă pe partea cealaltă,poate avea să scape cu viaţă.

Cu paşi împleticiţi, o luă spre tunelul dinstânga. Prin el se plimbau oameni, de parcă n-ar fi nimic ieşit din comun să te plimbi pe subun fluviu. Erau chiar şi cai acolo, mânaţi în

384/519

linişte de alţi oameni. Evident că nu le păsacâte tone de apă se rostogoleau la câţiva metrideasupra capului lor, ţinute la distanţă de ozidărie şi de o tencuială şubrede.

Dar există unele momente în viaţă când eun blestem să fii prea logic. Acesta era unuldintre acele momente. Sherlock ştia exact câtăpresiune se exercita asupra zidurilor tunelur-ilor. O singură spărtură, şi apa năvăleaînăuntru, înecându-i pe toţi.

Dar continuă să alerge. Nu avea de ales.Sau avea? În timp ce alerga, observă că

acele două tuneluri mergeau în paralel şi eraulegate la fiecare zece metri de tunelurisecundare mai mici. În fiecare tunel secundar,londonezi întreprinzători îşi ridicaseră tarabeunde vindeau mâncare, băutură, haine şi tot fe-lul de mărunţişuri. Dacă ar fi putut să sestrecoare printr-unul dintre tunelurilesecundare, s-ar fi putut întoarce pe tunelul

385/519

principal înapoi la puţ şi ar fi revenit la depozit,să-l găsească pe Amyus Crowe.

Coti la dreapta către marginea tuneluluiprincipal şi intră în primul tunel secundar pestecare dădu. Un bărbat se întoarse spre Sherlock;era luminat doar de o lampă cu petrol careatârna într-un cui de taraba lui de lemn. Aveapielea albă-cenuşie şi umedă, ca o fiinţă carestătuse prea mult timp sub pământ. Eraînfăşurat într-o pătură veche, care devenise, cutimpul, ţeapănă de atâta mizerie şi semăna cu oarmură bizară. Ochii păreau să aibă doar pupilaneagră şi se fixară o clipă asupra lui Sherlock.

– Vrei un ceas? îl îmbie el plin de sper-anţă. Am ceasornice bune. Întotdeauna precise.Întotdeauna corecte. Ceasuri cu pendul, maimici, mai mari, de care vrei, eu am.

– Nu, mulţumesc, refuză Sherlock şi îşivăzu de drum.

386/519

Îi trecu prin minte că timpul nu avea sensaici sub Tamisa. Nu se vedea soarele, nici luna;nu era zi, nici noapte. Timpul trecea şi atât. Dece ar fi avut nevoie de un ceas?

– Ce zici de un ceas drăguţ de buzunar?Nu trebuie să mai întrebi cât e ora dacă ai ceas.Un domn tânăr ca tine poate impresiona dom-nişoarele cu un ceas cu clapetă, pe lanţ. Argintadevărat. E şi gravat. Poţi să pui o poză adrăguţei tale înăuntru.

Argint adevărat, gravat şi, cu siguranţă,furat.

– Mulţumesc, refuză Sherlock, cu răsu-flarea tăiată, dar banii sunt la tata. Vine şi el peaici într-un minut. Spune-i că vreau un ceas şinu-l lăsa să plece fără să cumpere unul.

Tarabagiul zâmbi, amintindu-i băiatuluide un crustaceu prădător ascuns în spatele uneipietre, aşteptând să treacă pe acolo o victimănaivă.

387/519

Sherlock se uită pe după marginea tunelu-lui secundar, înspre puţul prin care intrase, şinu-şi putu reţine o exclamaţie furioasă.Urmăritorii lui se despărţiseră. Unul dintre ei îlurmase prin tunelul din stânga, iar celălalt in-trase prin tunelul din drepta. Îşi croia drum prinmulţime, uitându-se suspicios la fiecare tip maitânăr de douăzeci de ani, doar ca să se asigure.Era clar că ei doi cunoşteau zona mult mai binedecât Sherlock.

Se hotărî să aştepte ca acesta să treacă deintrarea în tunelul secundar şi apoi să o ia îna-poi. Dar planul îi fu dat imediat peste cap de oagitaţie bruscă din spatele lui. Când se întoarse,îl văzu pe tarabagiul care încerca să îndese unceas mic de călătorie în mâinile vlăjganuluicare îl urmărise pe Sherlock în tunelul dinstânga, cheliosul cu urechile ca nişte conopideşi nasul zdrobit. Vlăjganul îl împinse înjurând,dar tarabagiul se ridică iute, cu tot cu pătura lui

388/519

întărită, arătând din ce în ce mai mult ca ocreatură cu cochilie de pe fundul mării. Aruncăceasul din nou înspre vlăjgan, strigând:

– Cumperi pentru băiat! Cumperi pentrubăiat!

Fostul boxer îl împinse din nou, mai tare,făcându-l să se împleticească spre lampa cupetrol, pe care o trânti de perete. Sticla sesparse, şi petrolul se vărsă peste pătura plină denoroi uscat a tarabagiului. Fitilul, încă umed,căzu pe pătură şi o aprinse.

Flăcările îl cuprinseră imediat, aşa cumstătea acolo întins. Apoi, dând din mâini cu dis-perare, omul se îndreptă spre tunelul dinstânga. Oamenii se dădură înapoi, îngroziţi.Tarabagiul se ciocni de un trecător, şi focul seextinse pe redingota acestuia. Bărbatul se traseîntr-o parte, încercând să stingă focul, dar nureuşi decât să dea foc crinolinei umflate a fusteiunei femei de lângă el. Un cal care era dus prin

389/519

tunel o luă la galop când văzu focul, târându-şiproprietarul după el.

În câteva clipe, tunelul se transformaseîntr-un iad. Hainele luară foc repede, după careurmară pânzele care acopereau tarabele, şichiar şi lemnul tarabelor se aprinse, în ciudaumezelii. Fumul şi aburul umpleau locul,învăluindu-l într-o ceaţă sufocantă. Îngrozit,Sherlock se dădu înapoi din faţa fumului şi afocului în tunelul din dreapta, care, din fericire,nu luase foc.

Dar unde se afla încă unul dintreurmăritori?

O mână păroasă i se încleştă pe umăr.– Te-am prins, lepădătură, scuipă

bărbatul. La subsuori, jacheta îi era atât deneagră de pete vechi de sudoare, că deveniseceroasă şi ţepănă. Putoarea ce se răspândea dinhainele lui era de nedescris.

390/519

Sherlock se zbătu în strânsoare, dar era învan. Degetele tâlharului săpau adânc în umărullui Sherlock.

– Denny o să vrea să aibă o vorbuliţă cutine, şopti bărbatul, apropiindu-şi faţa de a luiSherlock. Şi nu cre’ c-o să-ţi placă ce are despus.

Sherlock era pe punctul de a răspunde,când observă că podeaua tunelului secundar seumfla dedesubtul fumului; se ondula de parcăera vie. Şi apoi îşi dădu seama că aşa şi era.Vie şi plină de şobolani. Alungaţi de foc dingăurile şi din vizuinile lor, toţi se îndreptau înaceeaşi direcţie, spre un loc sigur. Un covor viude blană aspră, neagră şi maronie măturăpodeaua tunelului. Oamenii şi caii se dădurăînapoi, îngroziţi de masa de păr, colţi şi cozi. Ofetiţă care era trasă din drum de părinţii ei îşipierdu echilibrul şi căzu la pământ. Şobolaniise urcară peste ea, acoperindu-i faţa.

391/519

Bărbatul care îl ţinea pe Sherlock de umărîşi slăbi strânsoarea când şobolanii îi înconjur-ară gleznele, muşcându-l cu colţii lor micuţi.Înjurând, omul încercă să-i îndepărteze cumâinile sale ca nişte cazmale. Sherlock sesmulse din strânsoare şi se aruncă în masa decreaturi, înşfăcând copilul care dispăruse subvalul mişunător. Gheare mici îi treceau pestebraţe, pe spate, pe picioare şi pe cap. Simţi unmiros împuţit, uscat, ca de urină veche. De-getele i se strânseră peste un braţ mic şi traserăcu putere. Fetiţa ieşi de sub valul de şobolani,cu ochii mari şi cu gura deschisă să strige.

– Eşti în siguranţă, o linişti Sherlock şi oîmpinse uşor spre părinţii ei, care dădeau dinmâini şi din picioare ca să ţină şobolanii ladistanţă.

Aceştia smuciră fetiţa şi o îmbrăţişarăstrâns.

392/519

Şi apoi valul de şobolani dispăru, în afarăde câţiva slabi sau bolnavi. Băiatul îi vedeacum alergau în ambele direcţii, cât mai departede fumul care încă mai ieşea din tunelulsecundar. Vlăjganul care îl înhăţase pe Sher-lock continua să-şi scuture disperat hainele, subcare Sherlock văzu umflături mobile – şo-bolanii care se ascunseseră şi rămăseseră prinşiacolo. Sherlock se întoarse şi se pregătea s-orupă la fugă înapoi spre partea sudică a râului,când îşi aminti de ceilalţi doi tâlhari. Cu sigur-anţă, îl aşteptau în vârful puţului. Nu, cea maibună alegere era să se îndrepte în cealaltă dir-ecţie. Alergă prin tunel, către malul nordic alfluviului. Afară erau poduri şi barcagii. Puteagăsi drumul înapoi. La un moment dat.

O porni de-a lungul tunelului,îndepărtându-se tot mai mult de foc. Pe lângăel alergau bărbaţi în uniforme cu găleţi de apăîn mâini; o brigadă de pompieri recrutaţi din

393/519

drojdia societăţii, care avea grijă de siguranţatunelului. Îi ignoră şi merse mai departe.

În cele din urmă, ieşi pe malul de nord alTamisei. Puţul de acolo, cu scara lui spiralată,era imaginea din oglindă a celui din parteasudică. Tropăi în sus pe treptele de piatră,aproape sfârşit de puteri. Trebuia să se opre-ască la fiecare etaj cu balcon ca să-şi tragăsufletul.

Când ieşi din întuneric în lumina după-amiezii, i se păru că trece din iad în rai. Aerulmirosea plăcut şi briza răcoroasă îi mângâiapielea. Se opri un moment, cu ochii închişi, casă aprecieze senzaţiile. Atât de simple şi totuşiatât de desăvârşite.

Zona din jurul părţii de nord a tuneluluiera mai acătării decât partea de sud. La docurierau amarate nave de toate dimensiunile şi di-verse mărfuri erau cărate în şi din ele, pe pas-arele, de către nişte docheri zdraveni. Sherlock

394/519

o luă de-a lungul Tamisei, dincolo de nave,căutând un pod pe care să-l folosească pentru atrece pe partea cealaltă. Ştia că erau poduripeste Tamisa; doar că nu avea habar dacă înapropiere de Rothertithe şi de tuneluri. Dar eralogic să dea de unul dacă mergea suficient demult timp. Presupunând, desigur, că se îndreptaîn direcţia corectă – spre centrul oraşului, nuspre periferie, dar ştia că, dacă tunelul se afla înestul Londrei, ceea ce era adevărat, şi că dacăel îl traversase de la sud la nord, ceea ce făcuse,atunci, dacă o lua la stânga faţă de intrarea întunel, se îndrepta în direcţia corectă. HotelulSarbonnier, unde le rezervase camere AmyusCrowe, era pe malul Tamisei, pe partea denord, aşa că, dacă mergea suficient de mult,ajungea la el până la urmă, dar el voia să tra-verseze înapoi, ca să îşi caute tovarăşii.

După vreo jumătate de oră, găsi un pod:un mastodont cu turnuri identice, legate între

395/519

ele de un drum asfaltat, mărginit de dughene şide tarabe. Îl traversă obosit, ignorând strigătelenegustorilor care încercau să îi vândă orice, dela un bou întreg la un pistol încărcat. Lui Sher-lock, Londra i se părea tărâmul tuturor posibil-ităţilor, dacă erai pregătit să plăteşti pentru ele.

În partea de sud a podului cu două turnurifăcu din nou la stânga şi merse pe drumuri, pestrăzi, pe alei şi, uneori, pe crestele unor zidurigroase, îndreptându-se către depozitul dinRotherhithe, unde îi pierduse pe Amyus Croweşi pe Matty. Catargele navelor se proiectau înaer la marginea râului, formând o pădure delemne subţiri. Mirosul Tamisei era o duhoareomniprezentă de excremente umane. DacăMycroft lucra în acest loc în fiecare zi, atuncimerita un soi de medalie pentru simplul fapt căsupravieţuia.

La vreun kilometru şi jumătate în aval depodul cu turnuri, dădu peste o navă în care era

396/519

încărcată marfă de câţiva hamali. Oamenii as-udau şi înjurau, încercând să manevreze lăzienorme pe pasarelele înclinate, fără să le scapeîn apă. Ceva legat de dimensiunea şi formacutiilor îl intriga pe băiat, aşa că se apropie, darrămase în dosul unei clădiri din preajmă.

Un bărbat rotofei, într-o jachetă bleu-marin, stătea într-o parte, consultând un teancde hârtii prinse în piuneze de o tablă de plută.Din când în când, făcea câte un însemn cu uncreion pe care îl înmuia în gură ca să scrie.

Cutiile erau identice cu cele pe care Sher-lock le văzuse în grădinile conacului în carefusese ţinut prizonier. Erau stupii cu marginilezimţate, făcute din şipci. Şi, în apropiere, segăseau alte grămezi cu tăvile de lemn pe care elle văzuse băgate dedesubtul stupilor. Acumerau învelite în hârtie cerată, dar felul în carearătau era de neconfundat.

397/519

Dăduse fără să vrea peste operaţiuneabaronului Maupertuis. De aceea erau aiciDenny şi gaşca lui!

Sherlock se apropie, privind cu atenţie.Câţiva dintre stupi erau încărcaţi pe o plat-formă trasă în sus cu ajutorul frânghiilor dehamalii transpiraţi şi apoi lăsată în jos pe navă.Numai Dumnezeu ştia cum erau împiedicate al-binele să nu atace în masă, aşa cum făcuseră încazul celor doi nefericiţi din Farnham. Poate căbaronul avea o metodă de a le calma.

În vreme de Sherlock privea, o frânghiecare ţinea un colţ al unei platforme ridicatedeasupra navei se rupse. Platforma se lăsă într-o parte şi patru stupi alunecară de pe ea,răsucindu-se uşor în cădere, şi se făcură ţăndăripe docul de piatră.

Dintr-o parte veniră în goană nişte mun-citori cu găleţi de tablă din care ieşeau un soide fitiluri. Ceva din interiorul găleţilor

398/519

producea un fum care părea să ameţească al-binele şi să le adoarmă. Câteva scăpară, darcele mai multe rămaseră în preajma stupilorsfărâmaţi, plutind de parcă erau bete. Pesterămăşiţele stupilor aterizară câteva prelate şitotul fu târât peste pietre şi aruncat în curentulînspumat al Tamisei. Sherlock se gândi că eraaproape imposibil să refaci un stup după cefusese făcut fărâme.

– Sherlock?O voce îi striga încet numele. Din ascun-

zătoarea lui, băiatul privi în jur. Nu părea vocealui Amyus Crowe. Şi nici a lui Matthew Arnatt.

– Sherlock?Vocea era mai insistentă acum. Sherlock

se uită în toate părţile. Deodată, îşi dădu seamacă mai era o persoană acolo, ascunsă, la fel cael, în spatele unei stive de lăzi. O persoană desex feminin.

– Virginia?

399/519

Era îmbrăcată cu pantalonii ei strâmţi decălărie şi avea o jachetă peste bluza albă şi sim-plă din pânză. Îl ţintuia cu ochii mari.

– Ce faci aici? şuieră ea.Sherlock se strecură către ea.– Ar dura prea mult să îţi explic.Virginia îl măsură cu privirea.– Ce-ai mai făcut?Sherlock se gândi un moment.– Am înotat în şobolani, zise în cele din

urmă. Printre altele. Care e povestea ta?Virginia întoarse capul, neaşteptat de

încurcată.– Nu aveam de gând să fiu lăsată în urmă

în timp ce voi, băieţii, aveţi parte de toată dis-tracţia, şopti ea, aşa că mi-am pus pantalonii decălărie şi v-am urmărit.

– Am mers pe râu. Într-o barcă. Tu cumne-ai urmărit?

Ea se uită ciudat la el.

400/519

– În altă barcă, desigur. I-am spus barca-giului să vă urmărească. Nu prea a vrut el, daraveam ceva bani de la tata, aşa că s-a potolit. Întimp ce voi supravegheaţi depozitul, eu văsupravegheam pe voi. Apoi am văzut niştebărbaţi venind încoace, însă voi păreaţi sărămâneţi pe loc, aşa că i-am urmărit pe ei pânăaici.

– Eu nu te-am observat, spuse Sherlocksfios.

– Tata m-a învăţat tot ce ştie el despre ur-mărire, se umflă ea în pene. Dacă te urmăresc,atunci cu siguranţă nu o să mă observi.

Se opri şi se întinse spre el, atingându-iuşor braţul.

– Ai făcut ceva incredibil de periculos,dar mă bucur să te văd, zise Sherlock.

Ea ridică din umeri.– Era mai bine decât să aştept la hotel să

vă întoarceţi.

401/519

– Dar de ce m-ai urmărit pe mine? De cenu l-ai căutat pe tatăl tău, să îi spui ce s-aîntâmplat?

– Pentru că te urmăream pe tine, explicăea simplu, nu pe el. Şi lui i-am pierdut urma.

– Dar o fată... singură... în cartierul ăstadin Londra... Lăsă fraza în aer, neştiind cum s-o încheie. Sunt nişte oameni foarte răi pe aici...,reluă el până la urmă, după care îi relată în celemai mici detalii ce se petrecuse în după-amiazaaceea, fără să uite de marinarul înjunghiat şi deincendiul din tuneluri. Era o uşurare săvorbească despre asta, dar, în acelaşi timp, Sh-erlock îşi dădu seama că fusese în pericol demoarte şi tot nu ştia de ce.

– Nu putem să-i lăsăm să scape basmacurată, se indignă Virginia după ce Sherlocktermină de povestit. Eşti doar un copil. Te-ar fiputut ucide.

– Şi tu eşti tot un copil, protestă Sherlock.

402/519

Virginia zâmbi.– Nu am zis-o în felul ăla, îl linişti ea.

Am vrut să spun că n-ar trebui să fimamestecaţi în ceva de genul acesta.

– Dar suntem, îi răspunse Sherlock. Şitrebuie să oprim ceea ce se petrece aici.

– Ei bine, eu sunt pregătită. M-am degh-izat în băiat. Am găsit o pălărie, îl anunţă Vir-ginia cu mândrie, scoţând-o de sub ea, cumstătea aşa ghemuită.

Era o şapcă de pânză. Îşi netezi părul pespate cu o mână şi cu cealaltă îşi potrivi şapca.Cu părul ascuns şi jacheta închisă până la gât,Sherlock înţelese cum de putea fi confundatăcu un băiat. Şi purta pantalonii strâmţi decălărie, desigur. Fetele poartă rochii, nu pan-taloni strâmţi. Cine nu o cunoştea nu aveamotive s-o bănuiască.

– Dacă tot suntem amândoi aici, propuseel, ar trebui să ne folosim de ocazie ca să aflăm

403/519

unde se duce nava asta. Îl căută din priviri peomul pe care îl văzuse mai devreme, cel cuteancul de hârtii. Cred că tipul de acolo e şefulde doc sau de chei – sau ce-o fi. Putem să-lîntrebăm.

– Pur şi simplu?– Tatăl tău mi-a dat nişte sfaturi bune de-

spre cum să pui întrebări.După ce aruncă o privire în jur, Sherlock

alese un moment când nu se uita nimeni înspreei şi o scoase pe Virginia afară din ascun-zătoare şi de pe chei, până într-un loc undeputeau sta pe un zid de piatră îndreptat spreTamisa. Furnicăturile pe care le simţea de ovreme în ceafă îi spuneau că era urmărit, dar îşiînăbuşi această senzaţie. Probabil că Denny eraoblojit acum de vreun doctor sau de vreunchirurg, dacă falca îi era cu adevărat ruptă, şipoate că tâlharii ceilalţi nu-l văzuseră suficientde bine încât să-l distingă de oricare alt puşti –

404/519

mai ales acum, când era plin de noroi, de fum,de păr de şobolan şi poate de multe alte lucrurila care nici nu voia să se gândească. Stăturăacolo, pe zid, vreo jumătate de oră bună,schimbând uneori câte o vorbă şi, în general,devenind parte din peisaj. Şeful de doc sau dechei, sau ce-o fi fost el – îşi termină în cele dinurmă treburile cu nava şi porni către ei. Cândajunse în dreptul lor, Sherlock ridică privirea şiîntrebă:

– Hei, şefu’! Ai ceva de lucru pe doc?Bărbatul cântări din ochi silueta slăbăno-

agă a lui Sherlock.– Vino peste cinci ani, fiule, răspunse în

cele din urmă, pe un ton blând. Mai pune muş-chi pe oasele alea.

– Dar trebuie să plec din Londra, insistăSherlock. Pot să muncesc din greu. Chiar pot.Arătă spre nava din apropiere. Dar tipii ăia?

405/519

Arată de parcă ar avea nevoie de o mână deajutor.

– Chiar au nevoie, admise interlocutorullui. Sunt trei oameni în minus în dimineaţaasta. Dar nu te văd în locul niciunuia dintre ei –şi, în plus, nava aia nu te va duce departe deLondra.

– De ce? întrebă Sherlock.– Se duce doar până în Franţa şi înapoi.

Un dus şi un întors, fără opriri pentru personal,zise omul râzând. Dacă vrei să pleci de aici ovreme, du-te să te înrolezi în Marină. Sau staipe aici suficient de mult, şi vin ei după tine.

Şi plecă mai departe, continuând să râdă.– Franţa, repetă Sherlock, intrigat.

Interesant.– Am auzit că vrei să te înscrii în ech-

ipajul nostru, strigă o voce de la prora navei.Sherlock se strâmbă şi întoarse capul, dar

vocea continuă:

406/519

– De ce nu urcaţi la bord, tu şi fata? Mda,ştim că e fată. Vă urmărim de când aţi apărutamândoi. Ce, credeaţi că sunteţi invizibili?

Sherlock privi de-a lungului cheiului. Şe-ful docului se oprise şi se uita la ei. Avea pechip o expresie miloasă, dar hotărâtă. Nu aveasă le fie de ajutor.

Sherlock o luă pe Virginia de mână şi otrase în sus.

– E timpul s-o ştergem, şopti, dar, când seîntoarse, văzu că în jurul lor se formase unsemicerc de marinari şi de docheri careapăruseră ca din senin. Băiatul o târî pe Virgin-ia după el, încercând să fugă, dar nişte mâinigrele îl prinseră şi îl traseră de lângă ea. Sezbătu, dar strânsoarea nu slăbi. O văzu şi peVirginia zbătându-se, însă o mână care ţinea ocârpă i se încleştă peste faţă. Cârpa mirosea aceva medicinal; amar şi puternic. Aproape seînecă din cauza mirosului. Şi apoi simţi dintr-

407/519

odată că se prăbuşeşte într-un puţ fără fund,care avea exact culoarea ochilor Virginiei şi,pentru o vreme, dormi şi visă lucruriîngrozitoare.

408/519

CAPITOLULPAISPREZECE

În visele lui, Sherlock se lupta cu unşarpe uriaş, cu trupul la fel de gros ca un butoide bere – numai muşchi şi coaste cât vedeai cuochii –, iar capul era un triunghi plat, cu dinţica de ferăstrău. Se luptau în apă, dar în visul luiapa era la fel de groasă şi de neagră ca melasa.Şarpele se încolăci încet în jurul lui şi îlstrânse, încercând să îi rupă coastele, dar apadensă îi împiedica mişcările, şi Sherlock reuşisă se desprindă din strânsoare, împingând tarecu braţele şi cu picioarele. Dar apoi, când în-cercă să scape, apa îi încetini şi lui mişcările,astfel că şarpele reuşi să îşi înfăşoare din nouinelele în jurul lui şi să-şi înteţească strân-soarea. Şi visul o ţinu tot aşa, cu el încercând la

nesfârşit să scape şi cu şarpele luptându-se lanesfârşit să-l prindă.

Când se trezi, într-un final, avea senzaţiacă zăcuse trei zile. Gura şi gâtul îi erau uscate,şi limba i se lipi de cerul gurii atunci când şi-latinse. Pe deasupra, era şi mort de foame.

După o vreme, se simţi suficient de puter-nic încât să se ridice în capul oaselor fără să ise facă rău. Şi ceea ce văzu îi alungă pe dată şisetea, şi foamea, şi greaţa.

Era întins într-un pat cu patru stâlpi şi unbaldachin brodat. Pernele erau moi, umplute cufulgi, şi camera era lambrisată cu stejar. Scân-durile de pe jos erau lăcuite şi acoperite cucovoare cu modele minunate.

Era aceeaşi cameră în care se trezise dupăce fusese lăsat inconştient de meciul de box dela bâlci; în casa de la periferia oraşuluiFarnham.

410/519

Dar cum se putea una ca asta? BaronulMaupertuis îşi abandonase conacul, lăsându-lgol. Cu siguranţă, nu se întorsese atât de re-pede, nu? De ce ar fi făcut-o?

Sherlock se dădu jos din pat. Îşi trecu omână peste faţă şi simţi, uimit, ceva uscat înjurul nasului şi al gurii. Frecă locul,îndepărtând substanţa aceea de pe piele, şi apoise uită la degete. Erau acoperite de fire dinceva negru. Îşi frecă degetele, observând sur-prins că firele erau uşor lipicioase.

Îşi aminti de cârpa care îi fusese pusă pegură. Vreo substanţă chimică? Un drog care săîl adoarmă? Părea posibil.

Şi Virginia! Un val brusc de furie îiîndepărtă şi ultimele rămăşiţe de somn şi degreaţă din sânge. Ce se întâmplase cu Virginia?Dacă îi făcuse rău cineva, avea să...

Avea să ce? Să-i omoare? Nu era în pos-tura potrivită să facă asta în acel moment.

411/519

Trebuia să adune informaţii. Să afle ce sepetrecea şi de ce. Doar atunci avea să poatăreacţiona.

Se duse către perdele şi le trase la o parte,aşteptându-se să vadă pământul roşiatic uscat şisutele de stupi pe care îi zărise ultima oarăcând fusese în camera asta, dar priveliştea îlfăcu să se dea înapoi surprins.

La o distanţă mică de casă se afla o plajăcu nisip cenuşiu lins de valuri înspumate, carese întindeau până la orizontul drept, ca trasat curigla. Cerul era de un albastru strălucitor.Undeva în zare, Sherlock zări pânze de corabie.

Închise ochii o clipă şi se gândi. Oareavea halucinaţii? Era posibil, bănui el, dar visuldespre şarpe şi despre apa ca melasa fuseseafectat de o senzaţie ilogică, bizară, care,privind înapoi, însemnase că ştia cumva căvisa, pe când momentul de faţă era bine definitşi raţional.

412/519

Oare imaginea de dincolo de fereastră eradoar o pictură perfect executată, care dădea im-presia unei plaje, a unei mări şi a unui cer al-bastru, însă erau doar pete de culoare pe o pân-ză sau pe un placaj? Deschise ochii din nou şiprivi. În depărtare, dând rotocoale deasupracrestelor valurilor, erau forme mici ca nişte„v”-uri, care se mişcau în timp ce le privea;erau păsări de mare care zburau peste valuri.Aşa ceva nu putea fi falsificat într-o pictură.Orice se afla acolo era adevărat.

Iar pe lângă Farnham nu era niciun ocean,deci concluzia logică era că nu se afla înapropiere de Farnham – probabil, nici înAnglia. Şeful de doc zisese că nava se îndreptaspre Franţa. Asta ar fi explicat prezenţa mun-ţilor. Iar camera? Ea însemna ceva foarteprozaic – şi anume, că baronul Maupertuis erasclavul obişnuinţelor şi prefera ca locul undetrăia să nu se schimbe mai deloc, oriunde s-ar fi

413/519

aflat. Presupunând că acel conac de lângăFarnham nu era casa lui părintească, probabil îlrearanjase şi îl redecorase ca să arate ca acestloc pe care îl considera „acasă“. Care putea

foarte bine să fie acest... chateau6 franţuzesc?Parcă aşa se numea, nu?

Simţindu-se ciudat de mulţumit de sineînsuşi pentru că îşi dăduse seama de un lucrucare bănuia că era menit să îl nedumerească şisă îl intimideze, nici măcar nu se întoarse cândîncuietoarea de la uşa dormitorului zvâcni şiuşa se deschise larg. Ştia deja ce urma să vadă– doi valeţi cu pantaloni strâmţi negri, ciorapinegri, veste negre şi jachete de catifea scurte şinegre şi cu măşti negre de catifea. Exact cadata trecută. Numără în gând până la zece şiapoi se întoarse. Avusese dreptate în parte – ceidoi valeţi care stăteau în prag erau amândoi îm-brăcaţi aşa cum îşi amintea –, dar un al treileaindivid se afla alături de ei în prag. De fapt,

414/519

aproape că umplea cadrul uşii, atât era de mas-iv. Avea braţele la fel de groase ca picioareleunui bărbat obişnuit, iar membrele inferioaresemănau cu nişte trunchiuri de copac. Palmelelui aveau forma şi mărimea unor lopeţi, însăcraniul lui atrăgea atenţia mai mult decât orice.Era chel, dar scalpul era plin de atât de multecicatrice care se întretăiau, că, la prima vedere,părea să aibă un cap plin de păr. Purta o hainălungă din piele maronie peste un costum gri,prost făcut, iar croiala hainei şi dimensiunea eiîl făceau să pară şi mai mare.

– Baronul vrea să te vadă, îl anunţă, cu unglas ce te făcea să te gândeşti la scrâşnetul adouă pietre de moară frecate una de alta.

– Şi dacă eu nu vreau să îl văd pe baron?replică Sherlock pe un ton calm.

Cei doi valeţi schimbară o privire, daromul cu cicatrice clătină uşor din cap.

415/519

– Baronul primeşte ceea ce doreşte. Numai contează alte păreri în afară de a lui.

– Şi dacă refuz să merg cu voi?– Atunci te luăm pe sus şi te ducem

acolo.Sherlock ştia că se purta copilăreşte, dar

voia să le arate că nu e un prizonier pasiv, căavea şi el un cuvânt de spus.

– Şi dacă mă ţin de cadrul uşii şi nu-i daudrumul deloc?

– Atunci îţi rupem degetele şi te luămoricum. Bărbatul zâmbi, dar fără urmă deveselie. Doar îşi dezvălui dinţii, ca un tigrugata de atac. Baronul nu are nevoie decât de oparte din tine ca să-i răspunzi la întrebări. Astaînseamnă capul tău, ca să ai creier să gândeascăşi gură să se mişte, şi pieptul, ca să ai plămânicu care să respiri ca să rămâi în viaţă. Tot restule opţional. E alegerea ta.

416/519

Sherlock rămăsese nemişcat o clipă, doarca să le arate că ştia că avea de ales şi că îşi ex-ercita acest drept, apoi se duse către uşă.Bărbatul cu cicatrice nu se clinti până când Sh-erlock nu fu suficient de aproape cât să seizbească de pieptul lui; abia atunci se dădu într-o parte, pentru ca Sherlock să poată trece din-colo de pragul uşii.

– Mă numesc domnul Surd, vorbi în timpce el şi valeţii îl urmau pe Sherlock pe hol.Sunt servitorul baronului şi om bun la toate.Orice vrea el să fie făcut eu fac. Dacă vrea unpahar de vin de Madeira, e datoria mea să i-ltorn. Dacă îşi doreşte capul tău pe un platou, edatoria mea să îl tai şi să i-l livrez. Nu e oplăcere, nici o sarcină apăsătoare. Doar o dator-ie. Mă înţelegi?

– Înţeleg, zise Sherlock. Tu mânuiai bi-ciul data trecută când l-am cunoscut pe baron,nu-i aşa? În întuneric.

417/519

– Doar o datorie, repetă bărbatul cu cica-trice. Dar îmi place treaba bine făcută.

Holul de la etaj era exact aşa cum şi-lamintea din casa din Farnham, la fel şi scărilecare coborau spre holul principal. Sherlock sestrădui să se abţină să nu se uite după urmelede copite pe care el şi Matty le lăsaseră cândevadaseră. Nu era aceeaşi casă. Era altă casă,doar că arăta identic cu prima.

Virginia stătea în faţa uşii dincolo decare, îşi aminti Sherlock, îi aştepta baronulMaupertuis. Doi valeţi mascaţi se postară înspatele ei, lângă un dulap masiv din lemn detec.

– Eşti teafără? o întrebă el.– Am avut nişte vise ciudate. O călăream

pe Sandia, dar era sălbatică şi nu o puteam con-trola. Călăream la nesfârşit, printr-un peisajcare se topea de câte ori te uitai la el.

418/519

Se scutură ca să scape de amintireavisului.

– Şi tu?– Şerpi, o informă el succint.– Ce era chestia aia cu care ne-au drogat?

Parcă sunt beată.– Cred că era laudanum – morfină

dizolvată în alcool. Mama şi tata îi dădeau sur-orii mele. Am recunoscut mirosul. E făcut dinmaci.

– Din maci? întrebă Virginia. Nu mi-auplăcut niciodată macii. Sunt nişte flori foartemacabre.

Domnul Surd trecu de ei şi deschise uşaîncăperii în care îi aştepta baronul, făcându-lesemn să intre.

Locul era cufundat în întuneric, la fel cadata trecută. De o parte a mesei imense eraudouă scaune, iar cealaltă jumătate era în în-tuneric total. Draperii negre şi grele acopereau

419/519

ferestrele, împiedicând lumina soarelui să intreîn cameră, iar pereţii, atât cât putu întrezări Sh-erlock, erau acoperiţi cu săbii şi cu scuturi.Lângă un perete, băiatul observă o armurăcompletă care ţinea o sabie şi care fusese aran-jată astfel încât să pară că era un cavalerînăuntru.

Domnul Surd le făcu semn să ia loc. Sh-erlock se gândi să refuze, dar văzu în ochii ser-vitorului ceva ce-i spunea că acesta se aşteptasă reacţioneze astfel şi chiar voia ca el să sepoarte aşa, doar ca să îi poată aplica o corecţiedureroasă şi definitivă, ca să se asigure că băi-atul se supunea. Aşa că se aşeză, iar Virginialuă şi ea loc lângă el.

Domnul Surd şi cei patru valeţi se pier-dură în întunericul din celălalt capăt alîncăperii.

Se lăsă liniştea o vreme, în afară descârţâitul slab al frânghiilor şi al lemnului

420/519

supus la efort pe care Sherlock îl auzise şi datatrecută.

Apoi se auzi un glas şoptit, ca frunzeleuscate care foşnesc în vânt:

– Continui să te amesteci în planurilemele, deşi eşti doar un copil. Am fost obligat săîmi abandonez una dintre case din cauza ta.

– Mi se pare că îţi place să ai case con-struite şi decorate la fel, replică Sherlock. Dece? Preferi ca lucrurile să fie neschimbate?

Urmă o linişte duşmănoasă, şi Sherlockse aştepta în orice moment să simtă vârful bi-ciului lovind din întuneric şi tăind în carne vie,dar, într-un sfârşit, glasul se auzi din nou:

– Odată ce găsesc ceva care îmi place, nuvăd de ce trebuie să suport altceva. Aranjamen-tul şi mobilierul unei case, un sistem deguvernare... După ce descopăr ceva care fun-cţionează, îl vreau reprodus, pentru ca lucrurile

421/519

să fie la fel oriunde merg. Mi se pare...reconfortant.

– Şi de aceea îţi pui valeţii să poarte măştinegre, pentru că în felul acesta poţi crede căsunt aceiaşi, oriunde s-ar întâmpla să te afli.

– Foarte perspicace.– Şi acum unde suntem, în Franţa?– Ai recunoscut peisajul? Da, această

casă se află în Franţa. Aţi fost amândoi ţinuţiadormiţi pe navă în timpul traversării spreFranţa şi în trăsura care v-a adus aici.

– Dar domnul Surd? continuă Sherlock.El e numai unul.

– Domnul Surd este de neînlocuit. Mergecu mine, oriunde m-aş duce.

– Tu eşti baronul Maupertuis, nu-i aşa?– Din nou, mă surprinzi. Nu credeam că

numele meu e atât de cunoscut.– Eu... l-am dedus din dovezi.

422/519

– Foarte inteligent. Într-adevăr, foarte in-teligent. Te felicit pentru perspicacitatea ta. Şice altceva ai mai dedus?

Virginia îşi puse o mână peste a lui ca să-l avertizeze, dar Sherlock se simţea cuprins deo mândrie înfloritoare pentru că făcuse aceleinvestigaţii, descoperise unele fapte şi pentrucă începea să dea de cap complotului. Şi, îşizise el în sinea lui, era important ca Maupertuissă afle că planurile sale nu mai erau secrete.

– Creşti albine şi ştiu că sunt o speciestrăină, mai agresivă decât orice albinăeuropeană. Asta înseamnă că nu le ţii pentrumiere, ci pentru înţepăturile lor. Vrei să omoriori să răneşti oameni.

Mintea îi lucra acum cu repeziciune,aranjând faptele în tipare pe care până atuncidoar le bănuise. Amyus Crowe voia să îl în-veţe, să îl antreneze, dar baronul Maupertuis îllua în serios. Baronul asculta deducţiile lui

423/519

Sherlock de parcă ele chiar însemnau ceva, nuca şi cum ar fi fost doar răspunsuri ipotetice laprobleme inventate, precum cea cu iepurii şi cuvulpile.

– Ai avut şi o fabrică în care se produceaîmbrăcăminte – uniforme militare, cred.

Se opri o secundă. Era ceva acolo ce nuputea pricepe, o destinaţie logică importantă,către care făcuse toţi paşii în afară de ultimul,care solicita un salt intuitiv.

– Angajatul tău – cred că se numea Wint– a furat nişte haine şi le-a dus acasă la el. Afost atacat de albine. Un alt bărbat care munceape moşia unchiului meu ca grădinar lucrase şiel înainte la o fabrică de haine din Farnham, totpentru tine, presupun. Şi el a fost omorât de al-bine. Dorise şi el haine pentru folosul propriu?Le furase de la tine? Ceaţa din minte care îiacoperise destinaţia logică finală începu să seridice de-acum, şi el continuă triumfător: Deci

424/519

ceva în legătură cu hainele le provoacă pe al-bine să atace. În cutiile sau lăzile lor nu reprez-intă un pericol, dar, când oamenii le poartă...albinele sunt atrase de ele şi îi înţeapă pe ceicare le poartă.

Mâna Virginiei se încleştase puternicpeste a lui, dar Sherlock o ignoră.

– Cei de la depozitul din Rotherhithe vor-beau despre expedierea cutiilor la Ripon, Col-chester şi Aldershot. Toate sunt baze alearmatei. Deci, dacă hainele sunt livrate la bazemilitare, atunci probabil că sunt uniforme. Ce-ai făcut? Ai obţinut vreun contract guverna-mental ca să furnizezi uniforme armatei brit-anice? Soldaţii îşi vor îmbrăca noile uniforme,probabil când se vor pregăti să navigheze spreIndia, şi atunci...

Gândurile lui Sherlock alergaseră înaintealui, dar brusc se sincroniză cu ele. Tatăl lui.Aldershot. India. Uniforme.

425/519

– Şi atunci eliberezi albinele, şi ele atacăfiecare soldat, subaltern şi ofiţer din armatabritanică, şopti el, îngrozit de locul unde îldusese logica.

– Mii de morţi, toate petrecute în modmisterios şi inevitabil, şopti baronul din întun-ecimea din cealaltă parte a mesei. O loviturădemoralizatoare direcţionată către inima Imper-iului Britanic şi provocată de umila albină –sursa de miere pentru mii de ceaiuri deduminică după-amiază. Ironia este...emoţionantă.

– Dar de ce? Mintea lui Sherlock eraplină de imagini ale tatălui său, cu faţa umflatăşi acoperită cu buboaie, căzând şi sufocându-seîn timp ce albinele îl înţepau, iar şi iar.

– De ce? Vocea baronului nu devenisemai puternică, dar se încărcase brusc de orăutate pe care n-o simţise până acum. De ce?Pentru că ţărişoara ta jalnică are iluzii de

426/519

grandoare care au făcut-o să cucereascăjumătate de lume. Ar fi greu să găseşti o ţarămai mică decât Anglia. Sunteţi doar o împun-sătură de ac pe o hartă. Pe orice glob din lume,cartografii nu pot scrie cuvântul Anglia întregraniţele insulei, aşa e de mică. Şi totuşi, voiaveţi aroganţa, cutezanţa şi convingerea nes-imţită să credeţi că lumea e acolo ca s-o con-duceţi voi cu bunăvoinţă. Şi lumea s-a culcatpe o ureche şi vă lasă s-o faceţi! Uimitor! Darsunt oameni pe lumea asta, oameni de arme,care nu vor permite instinctelor voastredezmăţate şi prădătoare să mai continue. Gran-iţele Imperiului Britanic trebuie împinse înapoi,măcar pentru ca alte ţări să aibă loc de respirat,loc de trăit. Eu... reprezint... un grup format dinaceşti oameni. Germani, francezi, americani,ruşi; toţi s-au unit ca să vă reteze ambiţiile ter-itoriale. Nu vă veţi odihni până când roşul Im-periului Britanic nu se va revărsa peste harta

427/519

lumii7; noi nu ne vom odihni până când nu vafi şters de peste tot, în afară de insuliţa voastrăamărâtă. Făcu o pauză. Şi poate în afară de

Hondurasul Britanic8, din America de Sud.Puteţi păstra Hondurasul Britanic.

– Deci plănuieşti să distrugi armatabritanică dintr-o singură lovitură.

– Nu neapărat o singură lovitură, ci maimult o boală progresivă, care loveşte exclusivsoldaţii. Albinele, aşa cum ştii deja, sunt neo-bişnuit de agresive şi de teritoriale. Au fostcrescute să fie agresive şi se înmulţesc curapiditate, să ştii. Substanţa contaminantă încare am îmbibat uniformele se va absorbi întrupurile soldaţilor şi va fi transpirată de pielealor. Dacă îi simt mirosul, albinele vor atacaimediat. După ce albinele vor fi eliberate dinnoile lor case, îşi vor croi drum prin toatăMarea Britanie în câteva luni şi vor înţepa mor-tal toţi soldaţii din calea lor. Vom mai creşte

428/519

altele în locuri secrete din Europa pentru ur-mătoarea etapă a atacului. Teroarea, frica, sim-pla panică vor fi cei mai eficienţi aliaţi ainoştri. O boală misterioasă, care va atacasoldaţii. Şi Marea Britanie va fi redusă la poz-iţia pe care o merită: o naţiune de mâna a treia.

– Dar cei doi care au murit, angajatul tăuşi grădinarul unchiului meu? Ei nu făceau partedin complot?

Din întuneric se auziră un foşnet şi unscârţâit, de parcă baronul Maupertuis ridica dinumeri. Sau era făcut să ridice din umeri.

– Ştiam că unii dintre muncitori fură uni-forme, dar i-am lăsat în pace. Asta a fostgreşeala mea. Unul dintre stupi a fost lovit deun cal, şi albinele au scăpat. Au devenit mor-tale, sălbatice şi, când au simţit mirosul sub-stanţei contaminante de pe uniformele furate,au atacat. Domnul Surd a fost nevoit să re-cupereze matca şi să ademenească înapoi

429/519

albinele care au supravieţuit. O misiune foartecurajoasă.

– Mi-am făcut doar datoria, se auzi voceaservitorului din capătul încăperii.

Deşi înţelesese cam cum stătea treaba, in-solenţa fără margini a complotului îl lăsă peSherlock fără suflare. Şi, oricât de îngrozitorera, nu găsea niciun cusur evident. Dacă al-binele erau atât de agresive pe cât spuneaMaupertuis şi dacă uniformele erau distribuiteatât de eficient pe cât intenţiona, atunci avea săfuncţioneze. Avea să funcţioneze.

– Fratele meu te va opri, replică Sherlockcalm.

Era ultima lui speranţă.– Fratele tău?– Fratele meu.Se auzi o şoaptă în întuneric. Părea vocea

aspră a domnului Surd.

430/519

– A, rosti Maupertuis cu glasul lui subţireşi uscat, numele tău e Sherlock Holmes. Frateletău trebuie să fie Mycroft Holmes. Un tipinteligent. L-am marcat deja ca fiind de interespentru grupul nostru. Se pare că îi semeni.

– Deja i-am trimis o telegramă şi l-amanunţat ce se petrece, zise Sherlock cât de calmreuşi.

– Nu, îl corectă baronul, n-ai făcut-o.Dacă ai fi făcut-o, nu ar fi fost necesar să vii tusă-mi verifici nava. Mycroft Holmes şi-ar fitrimis agenţii să facă treaba asta.

„Agenţii? “ Sherlock îşi dădu bruscseama cât de puternic era fratele lui.

Din capătul camerei se mai auziră alteşoapte.

– Va trebui să îl lichidăm pe fratele tău,oricum, continuă baronul Maupertuis. Dacă in-teligenţa ta e un indiciu cu privire la a lui,atunci e posibil ca el să reuşească să îşi dea

431/519

seama de planurile noastre şi să încerce să lezădărnicească. Amândoi veţi muri în aceeaşisăptămână, dacă e posibil chiar în aceeaşi zi.La aceeaşi oră, dacă pot aranja asta, pentru căsunt un om care apreciază ordinea. Şi părinţiivoştri vor economisi bani, organizând doar osingură ceremonie de înmormântare.

Deodată, pe Sherlock îl lovi impactul pro-priei aroganţe. Pentru că dezlegase cu mândrietot acel teribil complot şi îşi demonstraseisteţimea în faţa baronului Maupertuis, iar apoi,mai rău, pentru că se lăudase cu fratele cel im-portant, Sherlock îl condamnase şi pe acesta lamoarte.

– Cred că mi-ai spus tot ce ştii, continuăMaupertuis, şi sunt surprins de câte lucruri aiaflat. Evident, trebuie să fim mai secretoşi peviitor. Mulţumesc pentru asta.

– De ce Londra? întrebă Sherlock îngrabă, simţind că se apropiau de sfârşitul

432/519

întrevederii şi că viaţa lui şi a Virginiei se scur-tau cu repeziciune. De ce ai mutat stupii laLondra înainte să-i expediezi aici, nu la Ports-mouth sau la Southampton?

– Evadarea voastră ne-a forţat să nemutăm mai devreme decât plănuisem, şoptiMaupertuis. Nu era nicio dană disponibilă înPortsmouth sau în Southampton, şi navaaceasta aştepta în Londra instrucţiunile de a sepune în mişcare. A fost o măsură ineficientă,dar inevitabilă să mut stupii la Londra. Şi, cuasta, ai încetat să îmi mai fii util – şi tu, şi fatade lângă tine. Intenţionasem să îi ameninţ viaţaca să te forţez să vorbeşti, dar văd că nu a fostnevoie. Cred că ar fi fost problematic să te facsă taci.

Sherlock se întoarse spre Virginia,simţind cum se îmbujora de ruşine, dar ea îizâmbea.

433/519

– I-ai oprit să mă tortureze, şopti ea.Mulţumesc.

– Cu plăcere, răspunse băiatul automat,nefiind prea sigur însă că avea vreun merit pen-tru asta.

– Domnule Surd, răsună şoapta baronuluiMaupertuis din întuneric. Deşi era foarteînceată, vocea lui ajungea în fiecare colţ alcamerei. Era o voce obişnuită să comande. Tre-buie să ne grăbim planurile. Dă ordinul! Eliber-aţi albinele! Până îşi găsesc ele drumul spre in-sulă şi se împrăştie prin ţară, uniformele vor fidistribuite. Şi atunci va domni haosul!6 În limba franceză, în original, „castel“ (n. tr.)

7 Pe hărţile vechi, ţările care făceau parte din Im-

periul Britanic erau colorate cu roşu (n. tr.)

8 În prezent, Belize, naţiune de sine stătătoare (n.

tr.)

434/519

CAPITOLULCINCISPREZECE

Vorbele baronului răsunară glacial înîncăpere. Din întuneric, se auzi un foşnet cândun servitor plecă să transmită ordinele. Sher-lock se uită la Virginia. Era palidă la faţă, dargura îi era încleştată într-o linie hotărâtă. Seîntinse să o strângă de mână. Ea îi zâmbi slab.

Optimismul ei îi dădu lui Sherlockcurajul să continue.

– E un plan grandios, se adresă el în-tunericului, dar nu va funcţiona.

O clipă, se lăsă liniştea, întreruptă doar dezgomotul ciudat şi scârţâitor pe care Sherlockşi-l amintea din casa din Farnham, ca sunetulscos de velatura umedă a unei nave în care su-flă cu putere vântul, combinat cu sunetul scos

de carena vasului care se ridică şi coboară pevaluri.

– Pari foarte sigur de tine însuţi, se auzivocea baronului. Pentru un copil.

– Gândeşte-te! Doar pentru că doi oameniau murit, ca rezultat al uneltirilor tale, nu în-seamnă că planul tău e infailibil. Tot felul delucruri ar putea spăla chimicalele din uniforme,de exemplu. Nu ştii că în Anglia plouă? Plouăfoarte mult. Unii dintre soldaţi vor da uni-formele la spălat înainte să ajungă albinele laele. Mai ales ofiţerii.

Începea să prindă curaj, iar mintea îizbârnâia de idei care să îi dovedească luiMaupertuis că planul lui colosal era sortiteşecului.

– Unii dintre soldaţi ar putea să prefere săîşi păstreze vechile uniforme ori îi vor cerecroitorului regimentului să le facă unele noi, înloc să le folosească pe cele pe care le-aţi trimis

436/519

voi. Nu ştiu cum se întâmplă în Franţa, în Ger-mania şi în Rusia, dar oamenilor din Anglia nule place să li se spună ce să facă şi ce să îm-brace. Găsesc tot felul de căi să evite genulacesta de ordine.

– Şi ce să mai spun de albine? adăugăVirginia pe neaşteptate. Câte dintre ele vorajunge cu adevărat pe insulă? De câte aveţi ne-voie ca să acoperiţi toate acele zonele undesunt încartiruiţi soldaţii? Aveţi suficiente? Şi cese întâmplă dacă dă frigul şi albinele mor saudacă există ceva în Anglia care mănâncă al-binele, sau dacă se stabilesc undeva, îşi con-struiesc un stup şi devin parte din ordinea fire-ască a lucrurilor? E posibil ca ele să ajungă săse împerecheze cu albinele locale, cu albineleenglezeşti, şi să piardă toată agresivitatea pecare se bazează planul tău.

– Toţi aceşti factori au fost luaţi în calcul,hârâi vocea uscată ca praful a baronului, dar lui

437/519

Sherlock i se păru că, pentru prima dată, păreanesigur. Şi ce dacă unele uniforme sunt spălateşi unele albine mor? Multe dintre atacuri vor fiîncununate de succes, vă asigur. Moartea se varăspândi peste tot. Armata britanică va fi paral-izată de teamă. Paralizată.

– Tu nu înţelegi cum gândesc englezii,nu-i aşa? îl ironiză Sherlock.

Mintea îi fugise înapoi la lecţiile de laşcoală, la ce citise în ziare, ghemuit în scaunuldin biroul tatălui său, şi la ce auzise de la frate-le său, Mycroft.

– Ai auzit vreodată de Atacul cavalerieiuşoare?

Sunetul scârţâitor din întuneric încetăbrusc. Sherlock avu dintr-odată senzaţia cămulte urechi ascultau cu mare atenţie ceea cespunea el.

– O, da, şuieră baronul. Am auzit deAtacul cavaleriei uşoare.

438/519

– În 1854, continuă însă nestingherit Sh-erlock, în Războiul din Crimeea, soldaţilor dinregimentele 4 şi 13 cavalerie uşoară, 17 lănci-eri, şi 8 şi 11 husari li s-a ordonat să ataceliniile ruseşti, în timpul Bătăliei de la Balak-lava. Au şarjat într-o vale în care aveau tunuriruseşti de fiecare parte şi în faţa lor, dar au con-tinuat să înainteze. Au urmat ordinele, fără săse panicheze şi fără să se revolte. Nu vreau săspun că supunerea oarbă este un lucru bun, dardisciplina este inoculată în soldatul britanic caun drug de fier înfipt în coloana vertebrală. Ştiuasta pentru că tata e ofiţer. Ei nu se panichează.Niciodată. Nu, chiar dacă vor avea loc decese,vor fi tratate ca o epidemie de varicelă sau deholeră. Nu înţelegi? Le vor ignora. Asta facbritanicii. De asta Imperiul Britanic e atât derăspândit şi de puternic. Pur şi simplu, ignorămlucrurile care nu ne plac.

439/519

– Vorbeşti bine, replică baronul, dar nu tecred. E clar că tu vrei să crezi că imperiulvostru e construit pe fundaţii solide, dar teînşeli. Fundaţiile sunt putrede, şi edificiul se vaprăbuşi dacă este clătinat destul de tare. Tu vreisă crezi că mâine va fi la fel ca ieri, dar nu vafi. Lumea se va schimba, şi balanţa puterii seva înclina în favoarea asociaţilor mei din LigaParadol.

Liga Paradol? Ce era asta? În timp ceMaupertuis vorbea, Sherlock îşi întipări înminte acel nume; putea fi o scăpare importantă,despre care Mycroft va vrea să ştie.

Presupunând că urma să mai aibă ocaziasă-şi revadă fratele.

– Tu vrei să crezi că fratele tău va con-tinua să fie un om important în Guvernul Brit-anic, zise Maupertuis, dar nu va fi aşa. Şi el, lafel ca toţi ceilalţi colegi ai lui, va fi măturat devalul istoriei. Când ţărişoara voastră arogantă

440/519

va fi doar o provincie a unei superputerieuropene care va rivaliza cu America în di-mensiune şi putere, atunci Mycroft Holmes şiclica lui vor fi doar nişte trepăduşi în plus.Genul acela de oameni nu va fi necesar în nouaordine mondială. Vor fi la mila ghilotinei sau aştreangului. Nu vor supravieţui.

Vocea lui Maupertuis coborâse până la unşuierat abia audibil, atât de mult se lăsase dusde val de diatriba lui veninoasă la adresa uneiţări şi a unui popor pe care le ura atât de mult.De ce ura cu aşa putere Marea Britanie? Sher-lock începu să se întrebe ce ar funcţiona maibine: să discute raţional ori să facă apel la sen-timentele baronului, provocându-l? Oricum arfi acţionat, rezultatul era nesigur. Cel mai prob-abil, amândoi aveau să moară.

– E nebun, auzi glasul Virginiei, încet,dar hotărât. Nebun de legat. Planul lui e evidentţăcănit, şi rezultatul pe care şi-l doreşte e

441/519

imposibil. Îi place sau nu, Marea Britanie e oputere mondială. Nu poate să schimbe asta.

– Sunt surprins, şuieră baronul, că aperiaceastă ţară cu atâta vehemenţă, domnişoară.

Fata ridică imediat privirea, uimită căfusese inclusă atât de brusc în gândurilebaronului.

– De ce surprins? întrebă ea. Nu-mi placesă văd oameni nevinovaţi murind. E ceva atâtde ciudat?

– Ţara ta a fost sub stăpânirea Anglieitimp de peste două sute de ani, replică baronul.Totul în America era condus de la Londra.Eraţi doar un alt comitat, ca Hampshire sauDorset, doar că mai mare şi mai departe. A tre-buit să vă revoltaţi împotriva controlului britan-ic şi să daţi jos jugul de la Westminster.

– Şi am făcut asta într-o luptă cinstită,sublinie ea. Nu cu trucuri, uneltiri şi planurisecrete. Dacă trebuie să purtăm războaie, atunci

442/519

să fie cinstite, curate şi pe faţă. Ar trebui să ex-iste reguli pentru război, la fel ca la box.

– Naivă, murmură baronul. Atât de naivă!Şi fără rost. Tu şi băiatul veţi muri înainte săaflaţi că ordinea mondială la care ţineţi atât demult a fost răsturnată.

– Îţi place să operezi în umbră, nu? con-tinuă fata.

Vocea ei căpătase un ton atât de intens, căSherlock se uită la ea, întrebându-se ce puneala cale.

– Un luptător eficient loveşte din umbrăşi apoi se ascunde din nou, pentru ca duşmanulmai mare şi mai puternic să nu ştie unde sălovească, şopti baronul. Aşa se vor purta răz-boaiele în viitor. Aşa este posibil ca un duşmanmai mic să învingă unul mai mare. Prinviclenie.

443/519

– Preferi umbrele? Atunci, să vedem cumsuporţi lumina soarelui, strigă ea şi sări înpicioare.

Sherlock simţi o agitaţie în capătul întun-ecat al camerei când domnul Surd se pregăteasă o atingă cu biciul său cu vârf metalic, darVirginia ţâşni într-o parte, şi biciul se înfipse înspătarul scaunului de pe care tocmai seridicase. Fata apucă draperiile din catifeaneagră care acopereau toate ferestrele şi trasede ele cu putere. Sherlock auzi un sunet ca desfâşiere când catifeaua se desprinse de pe barade perdele, iar apoi, cu un vuiet ca al unei fur-tuni îndepărtate, un rând întreg de materialcăzu la pământ, o avalanşă moale, lăsând lu-mina strălucitoare a soarelui să se reverse încameră.

Siluetele mascate şi îmbrăcate în negrudin cameră îşi protejară ochii, dar privirea luiSherlock fu atrasă de silueta baronului, care

444/519

stătea într-un scaun supradimensionat, lacelălalt capăt al mesei. Era, într-adevăr, omulcu ochi rozalii şi cu păr alb pe care îl văzuse întrăsura din Farnham. Se apăra de lumină,ferindu-şi privirea cu o mână, în timp ce cucealaltă scoase o pereche de ochelari cu lentilefumurii pe care şi-i puse la ochii sensibili.Avea braţele subţiri şi răsucite ca ramurile unuistejar bătrân, iar capul i se bălăngănea peumeri. Purta ceva ce părea să semene cu o uni-formă militară: neagră, cu fireturi aurii pe pieptşi la manşete. Fruntea îi era înconjurată de unsoi de cadru de lemn. Capul i se îndreptă brusc,şi ochii se uitară atât de urât la Sherlock dinspatele lentilelor fumurii, că băiatul mai că leputu simţi intensitatea. Observă că din cadrulde lemn ieşeau sfori care duceau în sus şi căacele sfori se întinseseră exact în clipa cândcapul lui Maupertuis se îndreptase.

445/519

Domnul Surd stătea lângă baron, cu cica-tricele de pe cap vineţii în lumina soarelui,arătând ca un cuib de viermi pe o ţeastă goală.Se holbă la Sherlock şi la Virginia cu promisi-unea morţii în ochi, în timp ce-şi agita biciul.

– Nu! şuieră baronul. Ai mei sunt!Privirea lui Sherlock era inexorabil atrasă

de trupul diform al baronului Maupertuis. Maimulte sfori erau prinse de cadre mai mici delemn, agăţate de încheieturile şi de coatele bar-onului, şi un cadru mai mare de lemn îi cuprin-dea pieptul. Sfori mai groase se ridicau dincadrul de la piept şi, când privirea lui Sherlockle urmări în sus, către tavanul camerei, îşi dăduseama că toate sforile erau ataşate de o grindămasivă, asemănătoare cu un braţ de macara ceatârna suspendat deasupra baronului. Capătuldinspre Sherlock al grinzii se termina cu ogrindă mai mică, aşezată în cruciş, acoperită cucârlige de metal şi cu roţi metalice pe axe

446/519

minuscule. Sforile treceau prin aceste cârlige şirotiţe, şi Sherlock le urmări în spate către loculunde servitori mascaţi, îmbrăcaţi în negru,ţineau capetele. Erau vreo douăzeci, poate chiartreizeci de sfori, toate conectate la anumitepărţi din corpul baronului. În timp ce Sherlockprivea, nevenindu-i să creadă, unii dintre ser-vitori trăgeau de sfori, cu toată forţa, în timp cealţii le lăsau libere pe ale lor sau doar lesusţineau, fără să tragă. Şi atunci baronul seridică în picioare.

Era o marionetă: o marionetă umană,manevrată în totalitate de alţii.

– Grotesc, nu-i aşa? şuieră baronul.Gura şi ochii lui păreau singurele părţi ale

corpului care se puteau mişca singure. Mâna luidreaptă se ridică şi arătă spre corpul lui, darmişcarea era provocată de o serie de sforiataşate la încheietură, la cot şi la umăr şi desfori mai mici fixate de inelele de pe

447/519

încheieturile degetelor. Toate se mişcau nupentru că baronul voia să se mişte, ci pentru căservitorii îmbrăcaţi în negru anticipau ceea cear face el dacă ar putea.

– Asta e moştenirea pe care mi-a lăsat-oImperiul Britanic. Ai pomenit despre Ataculcavaleriei uşoare, băiete. O acţiune obositoareşi fără noimă, bazată pe ordine prost înţelese,într-un război care n-ar fi trebuit să aibă loc.Eram acolo, în ziua aceea neagră, alături deducele de Lucan. Eu eram legătura lui cu cava-leria franceză, care se afla pe flancul stâng. Amvăzut ordinele care au venit de la lordulRaglan. Ştiam că erau prost exprimate şi că Lu-can le înţelesese greşit.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Sherlock.– Calul meu a fost prins în atac şi speriat

de salvele de tun. M-a aruncat din şa şi m-amprăbuşit la pământ în faţa a sute de cai britan-ici. Au galopat drept peste mine. Mă îndoiesc

448/519

că m-au văzut. Am simţit cum mi se rupeauoasele când copitele treceau peste mine. Pi-cioarele, braţele, coastele, şoldurile şi craniul.Fiecare os important din corp a fost fracturat, lafel ca majoritatea celor minore. Pe dinăuntrueram ca nişte piese încurcate.

– Trebuia să fi murit, şopti Virginia, iarSherlock nu era sigur că o spusese cu milă saucu regret.

– Am fost găsit de compatrioţii mei dupăce britanicii au fost făcuţi bucăţi de tunurileruseşti, continuă Maupertuis. M-au luat de pecâmpul de luptă. Mi-au îngrijit rănile. M-au re-parat cât de bine au putut şi mi-au ajutat oaselesă se vindece, dar aveam gâtul rupt şi, deşi in-ima îmi mai bătea, nu mai puteam să-mi mişcpicioarele. N-au îndrăznit să mă transporte preadeparte, aşa că am zăcut acolo într-un cort, încăldura duhnitoare şi în frigul tăios dinCrimeea timp de un an. Un an întreg. Şi, în

449/519

fiecare secundă, în fiecare minut, în fiecare oră,în fiecare zi, în fiecare săptămână şi în fiecarelună în care am stat acolo, i-am blestemat peenglezi şi prostia lor de a urma nişte ordine,oricât de imbecile ar fi acestea.

– Tu ai ales să fii acolo, îi atrase atenţiaSherlock. Tu purtai uniforma. Şi tu ai supra-vieţuit, în timp ce sute de oameni au murit.

– Şi în fiecare zi îmi doresc să fi murit cuei. Dar trăiesc şi am un scop: să înghenunchezImperiul Britanic. Începând cu tine, copile.

În timp ce scuipa cuvintele, Maupertuispăru să plutească şi ateriză uşor pe masă.Sforile de deasupra lui se încordară, trase depăpuşarii îmbrăcaţi în negru. Un zgomotscârţâitor umplu încăperea când frânghiile şilemnul preluară povara greutăţii baronului. Ser-vitorii ghiciseră, într-un mod straniu, ce voia elsă facă. Sherlock presupuse că lucrau cu el deatâta timp, că ştiau instinctiv felul în care

450/519

funcţionează gândurile lui şi le puteau traduceimediat în acţiune. Când tălpile lui Maupertuisatinseră masa, Sherlock sări din scaun. Lângăel, Virginia făcu la fel.

– Domnule baron! strigă domnul Surd, nutrebuie să faceţi dumneavoastră asta. Lăsaţi-măsă-i omor eu pe copii în locul dumneavoastră.

– Nu, şuieră baronul. Nu sunt un schilod!Îi voi lichida pe mucoşii ăştia băgăcioşi eu în-sumi! Toate lunile acelea, tot timpul acela pet-recut paralizat şi gândind echipamentul ăsta nuvor fi irosite. Îi voi omorî cu mâna mea!Înţelegi?

– Atunci lăsaţi-mă să omor fata, insistăSurd. Măcar asta să fac pentru dumneavoastră.

– Foarte bine, încuviinţă baronul, făcândo concesie. Atunci eu voi avea grijă de băiat.

Părând imponderabil, Maupertuis pluticătre Sherlock; picioarele i se mişcau, dar abiaatingeau lemnul. Întinse mâna către Sherlock

451/519

şi, o secundă, băiatului i se păru că baronul îlinvita pe masă, dar corzile şi sârmele se în-cordară în interiorul mânecii de la uniformaacestuia şi o lamă strălucitoare alunecă afarădintr-o teacă ascunsă de-a lungul antebraţului.Degetele sale ca nişte rămurele se închiseră înjurul unor plăsele căptuşite, nu neapărat con-trolând lama, ci mai degrabă ghidând-o.

Sherlock se dădu înapoi, către armura delângă uşă. Înşfăcă sabia din strânsoarea zalelor,trântind carcasa la pământ.

Băiatul mai că nu simţi când domnul Surdieşi din întuneric, cu biciul cu vârf metalicatârnându-i ameninţător din mână; baronul săride pe masă către el, fluturându-şi sabia. Struc-tura ca o schelă care îl susţinea era pe rotile, şiîn spatele ei se aflau mai mulţi servitori care otrăgeau, o împingeau şi o învârteau. Maupertuisse putea duce în orice loc din cameră în câteva

452/519

secunde, mai repede decât s-ar fi putut deplasaSherlock.

Baronul îşi ridică sabia. Sherlock pară custângăcie, simţind cum impactul îi sfâşiemuşchii din umăr. Din locul unde lamele seciocniseră ţâşniră scântei. Baronul sări în aer,spintecând cu sabia în direcţia capului lui Sher-lock. El se rostogoli la stânga, şi lama despicăspătarul scaunului pe care băiatul stătuse cucâteva momente în urmă, sfărâmând lemnul şiîmprăştiind peste tot bucăţi din el.

Sherlock privi disperat la dreapta. Virgin-ia se dădea înapoi din faţa domnului Surd, careîşi descolăcea biciul. Îl trimise şfichiuind în-spre ea, ca un şarpe care atacă. Ea sări într-oparte, dar prea târziu. O tăietură i se iţea peobraz. Sângele ţâşni în formă de floare pepielea ei.

Sherlock voia cu disperare să îi sară înajutor, dar baronul ateriză fără probleme pe

453/519

podea în faţa lui. Sărind în picioare, băiatul serepezi cu sabia în lateral, încercând să taie unadintre frânghiile care îl ţineau pe Maupertuis înpicioare, dar servitorii îmbrăcaţi în negru îşitraseră stăpânul înapoi, unde nu mai putea fiajuns. Pe faţa albă ca un craniu a baronului seaşternu un rânjet dispreţuitor. Ochii lui rozaliica de şobolan păreau să strălucească trium-fători. Sări, cu piciorul drept alunecând pe cov-or şi cu braţul drept, care ţinea sabia, întinsînainte într-o fandare perfectă, în timp ce pi-ciorul stâng îi susţinea corpul. Sherlock auzeaicnetele servitorilor din umbră, punându-şitoată forţa în slujba mecanismului care îl ţineape baron în picioare. Lama se avântă spre gâtullui. Încercă să pareze, dar picioarele i seprinseră în covorul mototolit şi căzu pe spate,izbindu-se cu capul de pământ.

– Am fost cel mai bun spadasin din toatăFranţa! se lăudă Maupertuis. Şi încă mai sunt!

454/519

Virginia scoase un ţipăt, şi Sherlock privifără să vrea în direcţia ei. Surd o ţintuise lângăperete. Pe frunte îi mai apăruse încă o tăietură.Roşul sângelui era umbrit de arămiul părului eistrălucind în lumina soarelui ce se revărsa pefereastra rămasă fără draperie. Sherlock încercăsă se ducă înspre ea, dar sabia baronului ţâşnide nicăieri, despicându-i gulerul cămăşii şitrasând o linie arzătoare pe pieptul lui. Se stră-dui să se ridice în picioare şi se dădu iute îna-poi, fluturând sabia în faţa lui într-o încercaredisperată de a bloca atacurile baronului.

Cu ajutorul maşinăriei de lemn şi alfrânghiilor scârţâitoare, corpul infirmului levităşi zbură înspre el într-un mod în care n-ar fi re-uşit niciodată s-o facă un spadasin obişnuit.Baronul îşi ţinea sabia la orizontală, ca pe ocoasă. Deşi pretinsese că era un spadasin tal-entat, ai fi zis că toate regulile scrimei seşterseseră din mintea lui. Pur şi simplu, îl ataca

455/519

fără nici o logică pe Sherlock, iar braţele băi-atului erau obosite de efortul de a para lovit-urile. Muşchii îi ardeau şi tendoanele erau la felde întinse ca nişte coarde de vioară.

Ceva zbură prin aer, dincolo de capul luiSherlock, care se întoarse să vadă despre ce eravorba. Era o mănuşă de metal, care făcuse partedin armura peste care dăduse mai devreme.Virginia o ridicase şi o aruncase înspre domnulSurd, care îşi proteja faţa. Fata luă apoi o cizmăde metal şi o azvârli. Vârful metalic îl lovi pedomnul Surd deasupra ochiului, şi acestuia îiscăpă o înjurătură.

Băiatul se dădea în spate, în timp ceMaupertuis înainta, iar sforile de deasuprabărbatului infirm scârţâiau de efort. Cum de re-uşeau păpuşarii îmbrăcaţi în negru să îşi coor-doneze atât de bine mişcările? Maupertuisînainta la fel de bine ca un om sănătos. Mersulnu avea nici o ezitare.

456/519

Baronul îşi ridică sabia dincolo deurechea lui stângă şi o avântă pe diagonalăcătre capul lui Sherlock, care pară lovitura. Dinlocul unde cele două arme se ciocniseră, zbur-ară scântei, ca nişte insecte minuscule şistrălucitoare, înţepându-i gâtul şi umeriipuştiului.

Nu avea scăpare. Maupertuis era un spa-dasin talentat, chiar dacă dezavantajat de faptulcă fiecare mişcare îi era făcută de servitoriimascaţi. Fie servitorii aceia erau la rândul lorspadasini talentaţi – ceea ce Sherlock aproapecă putea să creadă – fie ei şi baronul se an-trenaseră împreună atât de mult timp, că operauîn mod instinctiv ca un singur organism, fără săfie nevoie de comunicare sau de timp de gân-dire. Câte mii de ore petrecuse Maupertuisantrenându-i, până ajunseseră să lucrezeaproape ca o prelungire a voinţei lui?

457/519

Sherlock se dădu în spate, dar cotul şiumărul i se loviră de ceva tare. Peretele! Seretrăsese cât de departe putuse.

Cotul lui Maupertuis se smuci înapoi, şisabia se avântă înainte ca fulgerul. Disperat,Sherlock se dădu într-o parte, iar lama împunsegulerul jachetei şi intră mai departe, în gauradintre două blocuri de piatră. Băiatul încercă săse smulgă, dar era prins; împuns ca un flutureîntr-un sectar.

Se încordă, aşteptând ca Maupertuis să îşiretragă sabia ca să îi dea lovitura finală şi el săse poată lăsa în jos ca să scape, dar acesta îşiridică mâna stângă. Sforile se răsuciră ca niştetendoane şi ceva alunecă afară din mânecastângă a baronului. Sherlock crezu că era uncuţit, dar avea un vârf ciudat. Părea mai de-grabă un disc metalic cu marginea zimţată.

Ceva vâjâi în întunericul din spatele luiMaupertuis şi rotiţa începu să se învârtă,

458/519

împrăştiind cioburi strălucitoare de lumină întoate direcţiile. Sherlock simţi curentul de aerpe faţă în timp ce baronul apropia tot mai multrotiţa cu dinţi de ferăstrău de ochiul său drept.

Îl cuprinse disperarea. El nu era un ad-versar pe măsura baronului. Nu putea rezista lao astfel de pedeapsă mai mult de câtevamomente.

Dar trebuia s-o salveze pe Virginia.Gândul acesta îl îndemnă să facă un ultim

efort. Se răsuci, trăgându-şi braţul din mânecajachetei, şi căzu pe podeaua de marmură, întimp ce discul zbârnâitor lovea peretele, săpândun şanţ superficial în el şi împrăştiind scântei şifragmente de piatră. Baronul scoase o în-jurătură şi încercă să-şi smulgă sabia dintrepietre.

Sherlock se gândi că, dacă nu-l putea în-vinge pe Maupertuis cu calităţile lui de spadas-in, atunci avea să-şi folosească puterea minţii.

459/519

Tot ce trebuia să facă era să descopere un sin-gur punct slab, care să poată fi exploatat. Şi tre-buia să fie ceva legat de felul în care se mişcainfirmul sau de cum era pus în mişcare. Astaera slăbiciunea lui. Sherlock încercă din nou sălovească sforile care îl ţineau în picioare, darbaronul se aştepta la asta şi blocă sabia ad-versarului fără efort, cu ferăstrăul circular dinmâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă smul-gea sabia din perete.

Dând înapoi cu spatele, Sherlock fu câtpe ce să se împiedice de rămăşiţele scaunuluipe care stătuse şi care fusese făcut bucăţi desabia baronului. Lemnul zdrăngăni când îl lovicu piciorul şi un plan fragmentar începu să i sematerializeze în minte. Fără să aştepte să îl an-alizeze pe îndelete, Sherlock se aplecă şi ridicăîn mâna stângă cea mai mare bucată de scaun,o parte dintr-un braţ, o parte din şezut şi un pi-cior sculptat. Când baronul coborî sabia spre

460/519

fruntea neprotejată a băiatului, el ridică bucatade scaun. Lama baronului se înfipse adânc înlemn. Înainte ca acesta s-o poată scoate, o îm-pinse în spate, ridicând sabia deasupra capuluibaronului. Dosul palmei lui Sherlock se frecăde una dintre frânghiile care îl ţineau peMaupertuis în picioare. Răsuci lemnul, aproapesmulgându-i sabia din strânsoare, şi îl îndesă înspatele altor câtorva frânghii, apoi îl lăsă să serăsucească la loc. Prinsă între frânghii, bucatade lemn atârna în aer, suspendată. Sherlock îidădu drumul, apoi apucă una câte una sforilerămase şi, folosindu-şi toată forţa, le încâlci înspatele bucăţii de lemn.

– Ce faci? ţipă baronul, dar era preatârziu. Sforile care îl ţineau erau acum încurc-ate, blocate de bucata de scaun din lemn.Maupertuis atârna neajutorat de ele. Servitoriidin întunericul din celălalt capăt al camerei se

461/519

opintiră din răsputeri, dar în zadar. Nu reuşeausă înlăture bucata de scaun dintre frânghii.

Sherlock se dădu puţin înapoi şi îşi trecusabia printre frânghii, retezând vreo şase sauşapte fire. Acestea zbârnâiră spre colţurilecamerei, acum că nu mai erau întinse la max-imum. Braţele baronului căzură, iar capul i selăsă pe o parte.

– Vei plăti pentru asta, şuieră el.– Trimite-mi o factură, spuse Sherlock cu

calm. Se întoarse spre locul în care se afla Vir-ginia, gata să îi sară în ajutor, dar o văzu cumaruncă în capul domnului Surd coiful de fier cumargini ascuţite al armurii. Zdrahonul căzu lapodea, fără cunoştinţă şi plin de sânge.

– Veneam să te ajut, spuse Sherlock.– Ce ciudat, replică Virginia. Şi eu la fel.

462/519

CAPITOLULŞAISPREZECE

– Slavă Domnului pentru baronulMaupertuis, şopti Sherlock sincer când trântiuşa sufrageriei în spatele lor.

Uşa nu se încuia, aşa că împinse dulapulde tec aflat lângă ea. Picioarele acestuiascârţâiau pe gresie în timp ce îşi schimbapoziţia.

– De ce? se răsti Virginia, dându-i o mânăde ajutor.

Dulapul alunecă în faţa uşii, împiedicând-o să se deschidă. Ce a făcut el vreodată pentrunoi?

Servitorii lui Maupertuis ajunseseră prob-abil la uşă, pentru că aceasta se întredeschisebrusc şi se izbi de dulap. O mai zguduiră decâteva ori, dar dulapul nu se urni.

– Îi place ca toate spaţiile în carelocuieşte să fie la fel. Aşa că ştiu unde se aflăgrajdurile. Hai!

O conduse prin spatele casei către o uşăexterioară şi, după ce se asigură că niciunuldintre servitorii lui Maupertuis nu era prinpreajmă, se furişară amândoi pe lângă chateauşi găsiră grajdurile. Judecând după poziţiasoarelui, era spre sfârşitul dimineţii. Fuseserăţinuţi drogaţi cel puţin o noapte, dacă nu chiarmai mult.

La fel de săritoare şi de plină de iniţiativăca de obicei, Virginia se apucă să pună şeile pedoi cai.

– Ce ne facem, Sherlock? Suntem într-oţară străină! Nici măcar nu vorbim limba!

– De fapt, zise el se îmbujoră el, eu da.– Tu ce?– Vorbesc limba. Măcar un pic.Ea se întoarse şi se uită ciudat la el.

464/519

– Cum de... ?– Familia mea are descendenţă franceză

din partea mamei. Ea a insistat ca noi să în-văţăm limba. Spunea că e moştenirea familieinoastre.

Virginia se întinse şi îi atinse braţul.– Tu nu vorbeşti despre ea, constată ea.

Vorbeşti despre tatăl şi despre fratele tău, darnu şi despre ea.

– Nu, întări şi el, simţind un nod în gât.Se întoarse, pentru ca fata să nu-l privească înochi. Nu vorbesc despre ea.

Virginia strânse ultima curea la cai.– Deci, având în vedere că vorbim limba,

unde ne ducem? Cerem ajutor?– Ne îndreptăm spre coastă, propuse Sh-

erlock. Maupertuis a dat instrucţiuni să fie elib-erate albinele. Dacă nu-i oprim, o să omoareoameni. Poate nu atât de mulţi cât se aşteaptă

465/519

ei, dar câţiva soldaţi britanici tot vor muri. Tre-buie să îi împiedicăm să le elibereze.

– Dar...– Fiecare lucru la timpul lui, o opri el.

Hai s-o luăm spre coastă. De acolo putem să îitrimitem fratelui meu o telegramă, un semn.Orice.

Virginia încuviinţă.– Atunci, sus pe cal, maestre spadasin.El zâmbi.– Şi tu ai fost de-a dreptul minunată

acolo, înăuntru.Zâmbi şi ea.– Da, am fost, nu-i aşa?Încălecară şi se depărtară de chateau chiar

când începură să se audă strigăte şi să sune unclopot de alarmă. Sherlock ştia că în câtevaclipe aveau să fie prea departe ca să mai poatăfi prinşi.

466/519

În cel mai apropiat sat se opriră să întrebeunde se aflau. Amândoi erau înfometaţi, dar nuaveau bani franţuzeşti, şi priviră cu poftăcârnaţii atârnaţi în vitrinele prăvăliilor şipâinile, lungi cât braţele lui Sherlock, stivuitepe tăvi. Un fermier îi spuse lui Sherlock că seaflau la câţiva kilometri de Cherbourg. Le arătădirecţia, şi ei îşi continuară drumul.

Virginia se uită admirativ la el la un mo-ment dat.

– Nu e rău, îi spuse. Călăreşti de parcă aifi pe o bicicletă, nu pe o fiinţă vie, dar totuşi...nu e rău.

Se opriră din nou, după o jumătate de oră,la marginea unei livezi de peri şi îşi umplurăbuzunarele cu fructe pe care le mâncară în timpce călăreau, cu sucul picurându-le pe bărbie.Peisajul trecea pe lângă ei, familiar şi totuşidiferit de cel cu care era obişnuit Sherlock înAnglia. Capul îi bubuia la fel ca ropotul

467/519

copitelor cailor. Trebuia să se gândească la ceaveau de făcut odată ajunşi la Cherbourg.

Când ajunseră acolo, tot nu ştia.Oraşul era construit pe panta unui deal

care ducea în jos, către apele albastre şi strălu-citoare ale unui port. Copitele cailor clăm-păniră pe pietrele din pavaj şi fură nevoiţi săîncetinească până la un pas uşor, pentru a puteatrece prin mulţimea care se îngrămădea la ta-rabele şi la dughenele ce mărgineau străzileşerpuitoare. Era o imagine care ar fi putut fioriunde pe coasta sudică a Angliei, cu excepţiahainelor şi a faptului că pe tarabe se aflau totsoiul de brânzeturi.

Descălecară şi, fără tragere de inimă, îşilăsară caii priponiţi de un gard. Cineva urma săaibă grijă de ei. Sherlock îşi puse cunoştinţelelingvistice la grea încercare pentru a întrebaunde se afla un telegraf şi fu deznădăjduit să

468/519

descopere că acesta se găsea doar la Paris. Cumaveau să îi dea de ştire lui Mycroft?

Erau nevoiţi să se îmbarce pe o navă şi săse întoarcă în Anglia. Era singura lor speranţă.

Găsiră biroul şefului de port şi îl întrebarăde vase sau de bărci care să plece în Anglia.Erau câteva, le spuse şeful portului. Parcurserătoate numele cu atenţie. Patru dintre ele eraubărci ale localnicilor care duceau şi aduceaumărfuri pentru piaţă – brânzeturi, mezeluri,ceapă. Putea să le pună o vorbă bună la căpit-anii lor.

A cincea era o barcă de pescuit britanică,acostată pe neaşteptate în dimineaţa respectivă.

Se numea Doamna Eglantine.Auzind numele, Sherlock avu impresia că

îi trântise cineva o găleată de apă rece în faţă.Împietri, convins că doamna Eglantine – in-tendenta unchilor săi – era mintea criminală dinspatele întregii poveşti. Dar raţiunea fu mai

469/519

puternică. Cineva folosea numele pentru a-i at-rage atenţia. Şi reuşise.

Doamna Eglantine era o barcă mică,ancorată de un ponton de la marginea docur-ilor. În jurul ei erau întinse plase de pescuit canişte pânze de păianjen. Amyus Crowe şi Mat-thew Arnatt îi aşteptau lângă pasarelă.

Virginia alergă în braţele tatălui ei, care oridică în aer, strângând-o la piept. Sherlock îlbătu pe Matty pe spate.

– De unde aţi ştiut unde ne veţi găsi? în-trebă el. Şi cum v-aţi dat seama în ce ţară săcăutaţi?

– Trebuie să ţii minte că eu sunt vânătorde meserie, spuse Crowe. Când am văzut că nute-ai întors la hotel şi când ne-am dat seama căşi Ginny lipsea am încercat să vă refacem paşii.Am auzit de incendiul din tunelul Rotherhitheşi am întrebat pe ici, pe colo. Aşa am aflat căun băiat cu semnalmentele tale a fost văzut

470/519

fugind de la locul incendiului. Între timp,Matty a dat de urma bărcii care a dus-o peGinny la docuri. Când am ajuns noi acolo, navalui Maupertuis ridicase deja ancora, dar l-amgăsit pe şeful de doc, care şi-a amintit că aţifost amândoi luaţi la bord. Târâţi la bord, aspus el. Nava plecase, dar şi-a amintit că mar-inarii spuneau că era o călătorie scurtă pesteCanalul Mânecii, către Cherbourg. Aşa că amînchiriat o barcă de pescuit şi am venit încoacesă vă căutăm. Am ajuns aici la scurt timp dupăvasul lui Maupertuis. Ori au navigat foarte în-cet, ori au mai făcut o oprire pe drum. Nu suntsigur.

Vocea îi era la fel de fermă şi de grijulieca întotdeauna, iar cuvintele nu dezvăluiaunimic din starea lui mintală, dar lui Sherlock ise păru că arată cumva mai bătrân, mai obosit.Îşi ţinea braţul în jurul umerilor Virginiei,

471/519

trăgând-o lângă el. Ea nu părea să vrea să sedesprindă.

– Am aflat că baronul are o locuinţă prinapropiere, şi tocmai voiam să angajez nişte loc-alnici să facem o poteră, dar aţi apărut voi. Oîncrucişare utilă de drumuri, aş spune.

– Are sens, remarcă Sherlock. Noi neîndreptam spre cel mai apropiat port de castelulbaronului Maupertuis. Evident că acolo urmasă coboare ancora nava lui, aşa că i-aţi urmăritvasul. Erau toate şansele ca până la urmă săajungem toţi în Cherbourg, zise el şi zâmbi.Singurul lucru uimitor e că aţi găsit o barcă de-numită după intendenta unchiului meu. Ceşanse erau?

– Se numea Rosie Lee înainte, spuseCrowe şi zâmbi. Am presupus că un nume maicunoscut îţi va atrage atenţia dacă eşti prinzonă şi cauţi o cale de a te întoarce în Anglia.Am vrut s-o botez Mycroft Holmes, dar

472/519

căpitanul ei m-a informat în termeni foartehotărâţi că vapoarele şi bărcile primesc numede femei.

– Vă aşteptaţi să evadăm din ghearelebaronului?

Crowe încuviinţă din cap.– Aş fi fost dezamăgit dacă n-aţi fi făcut-

o. Tu eşti elevul meu, şi Ginny e sânge dinsângele meu. Ce fel de profesor aş fi dacăamândoi aţi fi acceptat să fiţi ţinuţi prizonierifără să ripostaţi? Cuvintele erau jucăuşe şi pechip avea un zâmbet, dar Sherlock simţi că unsentiment profund de nelinişte, poate chiar defrică, pusese stăpânire pe Crowe şi începuse săse risipească abia în momentul apariţiei lor. Îşiîntinse mâna mare şi îl strânse pe băiat deumăr. Ai avut grijă de ea, adăugă el, mai încet.Îţi mulţumesc pentru asta.

– Ştiu că paşii urmaţi pentru a ajunge aiciau fost logici, continuă Sherlock, la fel de

473/519

încet, şi au dat rezultate, dar dacă nu era aşa?Dacă n-am fi evadat, sau dacă am fi luat-o pealt drum, sau voi aţi fi fost la alt capăt al doc-ului şi noi la celălalt, urcându-ne în altă barcă?Ce s-ar fi întâmplat atunci?

– Atunci lucrurile s-ar fi petrecut în moddiferit, răspunse Crowe. Suntem aici pentru călucrurile s-au întâmplat în felul în care s-auîntâmplat. Logica poate aduce considerabilsorţii de izbândă de partea ta, dar întotdeaunatrebuie să ne bazăm şi pe norocul chior. Amavut noroc de data asta. Data viitoare, – cineştie?

– Sper să nu mai fie o „dată viitoare“,replică Sherlock. Dar tot trebuie să dejucămplanurile baronului.

– Şi care sunt acelea? întrebă Crowe, cufaţa încreţită de mirare. Am pus cap la cap câteceva, dar nu totul.

474/519

Repede, Sherlock şi Virginia îi povestirădespre albine, despre uniformele contaminate şidespre planul de a ucide o proporţie însemnatădin armata britanică încartiruită în Anglia.Crowe era la fel de sceptic ca Sherlock cuprivire la eficacitatea planului, dar căzu deacord că există totuşi un risc şi că până şi o sin-gură moarte era prea mult. Albinele trebuiau săfie oprite.

– Dar cum îşi pot găsi albinele drumulpeste ocean către insulă şi apoi către barăcilesoldaţilor? întrebă Crowe.

– Am citit despre ele în biblioteca unchi-ului meu, răspunse Sherlock. Albinele suntnişte creaturi uimitoare. Pot distinge între sutede mirosuri diferite, la concentraţii mult maimici decât ar fi nevoie pentru un om, şi potcălători kilometri întregi în căutarea surseiacelor mirosuri. N-aş fi surprins dacă ar reuşisă treacă şi oceanul. Apoi se opri, amintindu-şi

475/519

de ceva. Vorbea despre un fort. I-a spus anga-jatului său – domnul Surd – că albinele trebuieeliberate dintr-un fort. Există vreo cetate de-alungul coastei Angliei pe care ar putea s-ofolosească?

– Nu e genul acela de fort, îl întrerupseMatty Arnatt.

– La ce te referi?– Există nişte forturi care dau în Canalul

Mânecii, la Southampton şi Portsmouth, şi peinsula Wight, ca nişte insuliţe, îl lămuri el. Aufost ridicate acolo în caz că ne invadează Napo-leon. Majoritatea sunt părăsite acu, ’ pentru căn-a fost nicio invazie.

– De unde ştii? întrebă Virginia.Matty se încruntă.– Tata a fost încartiruit în unul dintre ele,

când era în Marină. Mi-a spus totul despre ele.

476/519

– Şi ce te face să crezi că Maupertuis nufoloseşte unul dintre acele forturi? întrebăSherlock.

– Ai spus că el urăşte atât de mult Imper-iul Britanic din cauza a ceea ce i s-a întâmplat.Nu are sens să folosească împotriva noastră un-ul dintre forturile care au fost construite ca săne apere de francezi?

Crowe încuviinţă.– Băiatul are dreptate. Şi, deşi nava lui a

părăsit Londra cu ceva timp înainte ca eu şiMatty să închiriem o barcă, au sosit la Cher-bourg fix înaintea noastră. Ceea ce înseamnă căs-au oprit într-unul dintre acele forturi ca sălase albinele.

– Dar sunt o mulţime, se plânse Matty.Nu avem timp să le cercetăm pe toate.

– Nu cred că vrea ca albinele să fie ne-voite să zboare prea departe, sublinie Sherlock.Căutăm fortul cel mai apropiat de coastă. Şi le

477/519

vrea aproape de o bază militară de dimensiuniapreciabile. Avem nevoie de o hartă a Anglieişi a coastei şi trebuie să tragem linii între toateforturile insulare şi bazele militare britanice.

Se uită când la Amyus Crowe, când laVirginia, ale căror chipuri exprimau uimirea.

– Simplă geometrie, murmură el.– Ce facem după ce găsim fortul? întrebă

Matty.– Am putea să ne îndreptăm spre coasta

britanică, să îi trimitem un mesaj lui MycroftHolmes, propuse Crowe. El ar putea trimite onavă a Marinei Regale înspre fort.

– E o întârziere prea mare, obiectă Sher-lock. Trebuie să mergem chiar noi acolo.Acum.

Până la urmă, le făcură pe amândouă.Doamna Eglantine, cunoscută anterior dreptRosie Lee, porni din Cherbourg, în timp ceCrowe şi Sherlock desenau linii pe hărţi şi

478/519

încercau să identifice fortul. Când se apropiarăde el, câteva ore mai târziu, soarele se îndreptaspre apus şi coasta Angliei era o linie neagră pefundalul unui orizont întunecat.

– Barca asta de pescuit va fi remarcatăimediat, le atrase atenţia Crowe. Chiar şi cupânzele strânse, vor observa catargul, pre-supunând că stau de pază. Iar dacă aş fi în locullor, aş face-o.

– Are o bărcuţă cu vâsle legată într-oparte, interveni Sherlock. Am remarcat-o cândne-am urcat. Eu şi Matty putem vâsli către fort.Voi mergeţi către Anglia. Daţi alarma.

– Dar dacă vâslesc eu înspre fort şi tu,Matthew şi Ginny vă îndreptaţi către coastă?

– Noi nu ştim să navigăm, îi aminti Sher-lock. Inima îi bătea cu putere în piept la gândulacţiunii pentru care se oferise voluntar, dar nuvedea altă soluţie. Şi, în plus, Amiralitatea şi

479/519

Ministerul de Război vă vor crede pe dum-neavoastră, mai degrabă decât pe mine.

– Logic, recunoscu americanul fărătragere de inimă.

– Oriunde ajungeţi, continuă Sherlock,dacă sunteţi în apropiere de docurile Ports-mouth, Chatham, Deal, Sheerness, Great Yar-mouth sau Plymouth, există staţii de semnaliz-are. Dacă le daţi un mesaj, îl vor transmite înţară prin lanţul de semnalizatoare până laAmiralitate. Probabil e mai rapid decât otelegramă.

Crowe încuviinţă, zâmbi, apoi îşi întinsemâna lui mare şi bătătorită şi îi scutură mânalui Sherlock.

– Ne vom revedea, le spuse, în chip derămas -bun.

– Mă bazez pe asta, răspunse Sherlock.Sherlock şi Matty se strecurară în barcă şi

vâsliră cu nădejde către fort. O bărcuţă cu vâsle

480/519

se putea apropia fără să fie văzută, pe când obarcă de pescuit, indiferent cât de discretă, ar fifost remarcată. Aşa cum conveniseră, Crowe şiVirginia continuară să navigheze către coastaengleză, de unde puteau trimite un mesaj caresă alerteze guvernul.

Virginia rămase pe marginea DoamneiEglantine în timp ce se îndepărta de barcabăieţilor, privindu-l fix pe Sherlock, care făceafix acelaşi lucru, întrebându-se dacă avea să orevadă vreodată.

Marea gri-verzuie era schimbătoare întimp ce băieţii trăgeau de vâsle. Fortul era opată întunecată la orizont, ce nu părea că seapropie, indiferent de cât de în forţă vâsleau.Sherlock simţea gust de sare pe buze. Se în-treba cum de reuşise din capul locului să sebage într-o asemenea aventură ciudată.

După o vreme, ridică privirea şi văzu for-tul la câţiva zeci de metri distanţă: o masă de

481/519

piatră udă, plină de alge, care părea săţâşnească din apele Canalului Mânecii.Reuşiseră să se apropie de el fără să fie obser-vaţi. Părea gol; abandonat. Verifică margineacrenelată a zidurilor, de unde, cu câteva deceniiîn urmă, soldaţii britanici scrutau marea, dupănavele de război franţuzeşti. Nu se vedea ni-meni. Absolut nimeni.

Barca cu vâsle pluti pe ultimii metri pânăla silueta neagră a fortului. Se opri la baza unortrepte alunecoase care duceau în sus.

Matty legă repede frânghia de o bară ru-ginită de metal care fusese cimentată într-ogaură dintre pietre. Cei doi băieţi o luară în sus,pe trepte. Sherlock fu cât pe ce să alunece la unmoment dat, dar Matty îl prinse ca să nu cadăîn apă.

– De unde ştim că nu e prea târziu? între-bă prietenul lui.

482/519

– E noapte. Albinele dorm noaptea. Ser-vitorul baronului nu a avut mai mult timp decâtnoi să ajungă aici. Albinele vor fi eliberatemâine-dimineaţă.

Când ajunseră în vârf, îngenuncheară înspatele unui zid scund de piatră care înconjurapartea exterioară a fortului. Despărţituriledintre pietre erau pline de muşchi.

Sherlock examină nivelul superior – pre-supuse că era puntea, din punct de vederetehnic, deşi acest „vas“ nu pleca nicăieri –, darpodeaua de piatră era pustie, cu excepţia unorcolaci de frânghie, a unor grămezi de iarbă demare şi a unor lăzi sfărâmate, aruncate pe ici,pe colo.

De partea cealaltă a fortului văzu flacăraneaşteptată a unui chibrit luminând o faţă băr-boasă, cu o cicatrice pe ea. Cel care conduceaacest fort pusese paznici. El şi Matty trebuiausă fie atenţi.

483/519

Paznicul se îndepărta de ei, şi Sherlock îlvăzu cum intră printr-o deschizătură în punteade piatră, care avea o balustradă de lemn înformă de „U“. Probabil, era o scară ce ducea înfort. Când bărbatul dispăru din raza lor vizuală,Sherlock îl apucă pe Matty de cămaşă şi îl trasedupă el.

Avea dreptate. Un şir de trepte coborau înîntuneric. Un miros de umezeală şi de putregaise ridică să îi întâmpine.

– Hai, şuşoti Sherlock. Să mergem!Cei doi se furişară în jos, spre

măruntaiele fortului. La început li se păruse căacolo e întuneric ca în iad, dar după câtevasecunde ochii lui Sherlock se obişnuiră şi reuşisă distingă felinare cu petrol, prinse de peretela intervale regulate. Se aflau într-un coridorscurt care părea să se deschidă într-o camerămai mare, mai întunecoasă, pe care lumina por-tocalie a felinarelor abia o lumina.

484/519

Sherlock şi Matty se furişară de-a lungulcoridorului către locul unde pereţii se depărtaubrusc. Spaţiul circular care li se înfăţişă ocupaprobabil cea mai mare parte a nivelului la carese aflau. La fiecare câţiva metri se găseau stâlpide piatră care susţineau acoperişul, dar ceea cele tăie respiraţia fu imaginea stupilor, aşezaţi înordine pe dalele de piatră. Erau sute de stupi.Dacă fiecare conţinea zeci de mii de albine,atunci însemna că aproape un milion de albineagresive dormeau la doar câţiva paşi de ei.Simţi cum îl mănâncă pielea în apropierea lor,de parcă i s-ar fi plimbat pe umeri şi în jos peşira spinării. Indiferent dacă planul lui Mauper-tuis avea să funcţioneze sau nu în toată MareaBritanie, prezenţa atâtor albine într-un singurloc era, cu siguranţă, periculoasă.

– Spune-mi că nu o să-i cărăm pe toţi pescări ca să-i aruncăm peste bord, şopti Matty.

485/519

– Nu o să-i cărăm pe toţi pe scări ca să-iaruncăm peste bord, îi confirmă Sherlock.

– Şi atunci ce o să facem?– Nu sunt sigur.– Cum adică nu eşti sigur?– Adică nu m-am gândit bine încă. Toate

s-au desfăşurat cam în grabă.Matthew pufni.– Ai avut destul timp pe barca de pescuit.– Mă gândeam la altceva.– Mda, bombăni Matty, am observat. Preţ

de o clipă, nu mai spuse nimic. Le-am putea dafoc, propuse apoi.

Sherlock clătină din cap.– Uită-te cum sunt aranjate. Am putea să

dăm foc la un stup sau doi, dar flăcările nu s-arrăspândi, şi albinele ne-ar căsăpi între timp.

Matty privi în jur.– Ce mănâncă? întrebă el.– La ce te referi?

486/519

– Suntem în Canalul Mânecii. Nu existăflori prin preajmă şi nu cred că algele marinefac parte din categoria florilor. Ce mănâncăalbinele?

Sherlock se gândi un moment, privind înjur.

– Asta este o întrebare bună. Nu ştiu. Haisă aruncăm o privire, poate găsim ceva. Nedespărţim şi ne întâlnim pe partea cealaltă. Aigrijă să nu te prindă.

Matty o luă la stânga, iar Sherlock seduse la dreapta. Când privi în urmă, văzu că în-tunericul îl înghiţise deja pe Matty.

Rândurile înghesuite de stupi pe lângăcare trecea formau un model aproape hipnotic.Nu vedea nicio albină – poate că întunericul leţinea închise în stupi –, dar i se păru că le aude:un bâzâit scăzut, somnolent, aproape la limitaconştiinţei. Observă că în diverse locuri dinspaţiul cavernos se aflau rame de lemn.

487/519

Semănau cu şevaletele unor pictori. Uneledintre ele încadrau tăvi de lemn, altele eraugoale. Sherlock se întrebă unde mai văzuse ase-menea tăvi. I se păreau cunoscute.

O siluetă grotescă apăru din întuneric: unbărbat îmbrăcat într-o salopetă din pânză desac, care îl cuprindea cu totul, cu faţa acoperităde o glugă de muselină ţinută la distanţă dechip cu ajutorul unor beţe de bambus. Era aple-cat peste o cutie mare – una dintre cele pe careSherlock le văzu aliniate de-a lungul acesteiporţiuni de perete curbat care delimita spaţiul.Bărbatul se îndreptă, ţinând în mână o tavă, caacelea încadrate de ramele ca nişte şevalete îm-prăştiate prin încăpere, şi se duse către stupi. Oceaţă fină părea să se ridice din tavă în timp ceSherlock îl privea mergând.

Îşi aduse aminte chiar în clipa cândbărbatul în salopeta de apicultor ajunse la oramă şi fixă tava în ea. Îi văzuse pe apicultorii

488/519

îmbrăcaţi în aceleaşi salopete la conacul bar-onului Maupertuis de lângă Farnham, cândscoteau tăvi similare de sub stupi. Şi atunci apus totul cap la cap – tăvile, praful ceţos carese ridica din ele, gheaţa pe care vlăjganulDenny o descărcase din tren la Farnham şi în-trebarea lui Matty despre alimentaţia albinelorîn absenţa florilor. Totul avea logică! Albinelerecoltau polenul din flori, îl depozitau pe periifini de pe picioarele lor până când ajungeau lastup şi apoi îl mâncau. Dacă pui o tavă sub stupşi creezi un fel de „poartă“ prin care ele să intreîn stup, atunci poţi să îndepărtezi puţin dinpolenul de pe picioarele lor şi să-l colectezi întăvi special poziţionate. Dacă pui tăvile pegheaţă, atunci poţi depozita polenul pentrucând ai nevoie de el; de exemplu, pentru cândalbinele sunt ţinute într-un loc unde nu existăflori. Dacă împrăştii tăvile împrejur, atunci al-binele vor recolta polenul de pe ele, fără să îşi

489/519

dea seama că recoltează pentru a doua oarăacelaşi polen.

Când gândul îi zbură la Farnham şi lagară, îi veni brusc o amintire în minte: ceva ceîi spusese Matty. Ceva despre praf. Desprebrutării. Scotoci prin sertăraşele memoriei,încercând să-şi aducă aminte cuvintele lui.

Da. Pudră. Făină. Matty vorbise despreun incendiu care se petrecuse la o brutărie undelucrase odată. Spusese că un praf, cum e făina,e foarte inflamabil când pluteşte. Dacă un sin-gur fir de făină ia foc, atunci văpaia se întindede la fir la fir, mai repede decât poate alerga unom.

Şi, dacă asta era valabil pentru făină,atunci ar putea fi valabil şi pentru polen.

– Un bănuţ pentru gândurile tale! hârâi ovoce în spatele lui.

Sherlock se întoarse, ştiind deja ce aveasă vadă.

490/519

Domnul Surd, servitorul credincios albaronului Maupertuis, stătea în întuneric. Cur-eaua de piele a biciului său îi cobora din mânăşi se încolăcea în jurul picioarelor.

– Nu contează, adăugă Surd, înaintândcătre Sherlock. Dacă baronul vrea să ştie ce eîn capul tău, o să-i dau capul tău, şi poate săscoată el ce vrea de-acolo.

491/519

CAPITOLULŞAPTESPREZECE

Sherlock făcu un pas în lateral. DomnulSurd se întoarse ca să îl urmărească. Vârfulmetalic al biciului zgâria podeaua în timp cebărbatul se mişca.

Chipul lui Surd păstra o mască de indifer-enţă politicoasă, dar cicatricele care îi traversauscalpul erau roşii şi umflate de mânie.

– Te-a certat rău baronul? îl tachină Sher-lock. Faptul că ne-ai lăsat să scăpăm sigur nuţi-a îmbunătăţit reputaţia. Pariez că baronul sedescotoroseşte de servitorii inutili la fel cumfac alţii cu un chibrit folosit.

Chipul lui Surd rămase impasibil, darmâna îi tresări şi biciul se lansă. Sherlock îşidădu capul într-o parte cu o fracţiune de

secundă înainte ca vârful de metal să îi retezeurechea.

– E un truc drăguţ de circ, dar există omulţime de trucuri mai bune, continuăSherlock, străduindu-se să îşi stăpâneascăvocea, pentru a nu-şi trăda spaima. Poate cădata viitoare Maupertuis va angaja un aruncătorde cuţite.

Biciul ţâşni din nou, şi vârful lui trecu deurechea stângă a lui Sherlock cu o bufniturăcare îl surzi pe moment. Crezu că îl ratase, daro pată caldă de sânge pe gât şi o durereîngheţată din ce în ce mai puternică într-o partea capului sugerau că vârful de metal îl lovise.Se împletici într-o parte, ţinându-şi mâna laureche. Durerea nu era sfredelitoare, nu încă,dar voia să schimbe poziţia în care se aflau şiîncă nu reuşise.

– Fiecare ironie pe care o arunci la adresamea e o altă bucată de carne pe care ţi-o voi

493/519

jupui de pe faţă, îl anunţă Surd calm. O să măimplori să te omor, şi eu o să râd. O să râd.

– Râzi cât mai poţi, replică Sherlock.Poate că îl voi convinge pe baron să mă anga-jeze în locul tău. Cel puţin, am demonstrat căsunt mai competent decât tine.

– O să te ţin în viaţă suficient cât să vadăfata ce-am făcut din tine, continuă Surd, de par-că Sherlock nu spusese nimic. Nici n-o să vreasă se uite la tine. O să ţipe când o să te vadă.Cum o să te simţi atunci, băiete? Cum o să tesimţi?

– Numai gura e de tine, i-o trântiSherlock.

Mai făcu un pas în lateral. Surd se mişcăşi el.

Cutiile de lemn care conţineau tăvile cupolen erau acum chiar în spatele lui Sherlock.

Întinse mâna dreaptă în spate şi îşi lăsădegetele cercetătoare să se închidă în jurul

494/519

marginii unei tăvi. Era rece de la gheaţa de subea.

– Ce faci, băiete? întrebă Surd. Crezi că eceva aici care te va salva? Te înşeli. Te înşeli.

– Singurul lucru care mă va salva ecreierul meu, zise băiatul, aducând tava în faţalui.

Din ea se vărsă polen, galben şi prăfos,care îl făcu să tuşească. Surd lovi din nou cubiciul, ţintind ochiul drept, dar puştiul ridicătava ca un scut şi biciul se încolăci în jurul ei,iar vârful de metal se afundă în lemn şi rămaseacolo. Sherlock trase cu putere, smulse mânerulbiciului din strânsoarea lui Surd, rămas mut deuimire, şi îl aruncă într-o parte.

Zdrahonul răcni ca un taur şi se avântăînainte, cu braţele larg întinse. Sherlock apucăo altă tavă din cutie şi o sparse în capul lui.Bărbatul se dădu înapoi, învăluit de praful gal-ben înecăcios. Dacă avea să supravieţuiască,

495/519

atunci urma să aibă şi mai multe cicatrice pescalp.

Desigur, dacă Surd avea să supra-vieţuiască, atunci probabil că Sherlock avea săfie un om mort.

Făcu un pas în faţă şi îl apucă pe servitorde urechi. Îşi ridică genunchiul şi îl pocni cu elîn faţă. Nasul lui Surd se sparse cu un pocnet lafel de puternic precum unul făcut cu biciul lui.Omul se împletici înapoi, cu sângele curgându-i pe gură şi pe bărbie.

Înainte ca Surd să-l atace din nou, Sher-lock înhăţă biciul de pe podea şi trase vârful demetal din tava de lemn, descâlcind cureaua depiele. Când atacatorul, ca un nebun furios,năvăli din norul de polen către Sherlock, acestapocni din bici. Nu mai folosise niciodată aşaceva, dar îl văzuse pe Surd şi învăţase cum s-ofacă. Biciul se descolăci către vlăjganul cel

496/519

chel, şi vârful de metal îi spintecă pieptul.Lovitura îl aruncă în spate.

Şi nimeri fix într-unul dintre stupi.Acesta căzu, şi Surd se prăbuşi în el. Şip-

cile de lemn se sparseră când stupul şi Surd at-inseră podeaua de piatră în acelaşi timp,acoperindu-l cu căptuşeala lipicioasă şi ceratădin interior.

Şi cu albine. Mii de albine.Îi înveliră faţa, ca o cagulă vie,

strecurându-i-se în nas, în gură şi în urechi,înţepându-l pe oriunde ajungeau. Omul ţipa: unsunet slab, şuierător, care se tot accentua. Serostogoli, încercând să zdrobească albinele, darnu reuşi decât să mai doboare încă un stup.

În câteva momente, domnul Surd dispărucu totul sub o mare de insecte care îi înţepaufiecare centimetru pătrat de piele pe care îlgăseau. Ţipetele îi erau înăbuşite de albinelecare îi intrau în gură.

497/519

Sherlock se dădu înapoi, îngrozit. Nu maivăzuse niciodată aşa ceva. Se luptase pentru vi-aţa lui, dar ce i se întâmpla acum lui Surd eraatât de groaznic, că i se făcu rău. Omorâse unom.

– Nu te pot lăsa singur nicio clipă, nu? seauzi glasul lui Matty din spatele lui.

– Crezi că mie îmi place să mă amestec înbătăi? replică Sherlock, conştient că vocea îitremura, în pragul isteriei. Pur şi simplu, daupeste mine.

– Ei, măcar te descurci bine, recunoscuMatty.

– Ştiu ce să facem, continuă Sherlock, în-cercând să îşi controleze tremurul din voce. Îiarătă norii de polen galben care se risipeau prinspaţiul cavernos din interiorul fortului. Încutiile alea sunt depozitate tăvi cu polen. Tre-buie să împrăştiem polen peste tot pe aici.

– De ce? se miră Matty.

498/519

– Îţi aminteşti ce mi-ai spus desprebrutăria din Farnham? întrebă Sherlock.

Privirea lui Matty se lumină cândînţelese.

– M-am prins, zise el. Apoi faţa i se în-tunecă la loc. Dar cu noi cum rămâne?

– Trebuie să oprim asta, şi trebuie s-ofacem acum. Noi suntem mai puţin importanţidecât sutele, poate miile de oameni care vormuri dacă nu-i punem capăt.

– Chiar şi aşa..., spuse Matty. Rânji brusc,văzând expresia şocată a lui Sherlock.Glumeam doar. Hai să-i dăm drumul!

Împreună, scoaseră din cutiile cu gheaţăcât de multe tăvi de polen rece şi galben reuşirăşi alergară cu ele pe culoarele dintre stupi,lăsând praful să se verse în nori din ce în cemai mari în spatele lor. În zece minute, aerulera plin de firicele plutitoare şi abia reuşeau să

499/519

vadă la trei metri în faţa lor. Le era greu sărespire. Sherlock îl apucă pe Matty de umăr.

– Hai să mergem!Orbiţi de norii de polen, orbecăiră după

drumul către coridorul care ducea la scări,bâjbâind prin norii galbeni şi încercând să nudoboare niciun stup.

Sherlock se izbi de ceva moale şi fu câtpe ce să cadă. Când se uită în jos, văzu o masăumflată de carne pătată cu roşu pe care abia orecunoscu ca fiind faţa domnului Surd. Ochiinu se mai vedeau în pliurile umflate ale pielii şigura îi era plină de albine moarte.

În ciuda a tot ce se întâmplase, Sherlocksimţi un imbold puternic să îl ajute pemuribund, dar era prea târziu. Simţindu-seîngheţat şi îngrozit de silă, continuă să meargă.

Ajunse la un perete de piatră. La stângasau la dreapta? Alese stânga şi îl ghidă pe

500/519

Matty, apucându-l de cămaşă şi trăgându-ldupă el.

I se părea că trecuseră ore întregi, darprobabil că în mai puţin de un minut găsiră cor-idorul. Sherlock se întoarse şi se uită înapoi.Nu vedea nimic în spatele lui, în afară de unzid tulburător de praf galben, plutind în aer.

Se întinse şi luă un felinar cu petrol de peun perete de piatră al coridorului. Îl cântări înmână şi se gândi la albine; erau nevinovate,doar că nu puteau să-şi depăşească instinctele.

Nu avea de ales.Aruncă felinarul, care descrise un

semicerc în norul de polen şi dispăru. După ofracţiune de secundă, auzi zgomot de sticlăspartă când felinarul atinse podeaua de piatră.

Apoi urmă o bubuitură teribilă cândpolenul luă foc.

Un pumn nevăzut păru să îl lovească peSherlock în piept. Zbură înapoi pe coridor. I se

501/519

părea că aerul din faţa lui ardea şi simţi că îiiau foc genele şi sprâncenele. Atinse pământulcu forţă şi se rostogoli. Matty ateriză peste el.

Coridorul din spatele lor se deschideaîntr-un infern de flăcări. Sherlock îşi acoperigura cu palma şi îl trase pe Matty pe scări sprecapătul fortului. Aerul vâjâi pe lângă ei, ali-mentând focul de dedesubt.

Paznicii alergau încoace şi încolo, urlândcuprinşi de panică. Cerul era întunecat, doar olinie roşie la orizont, indicând locul undefusese soarele. Nu îi băgară în seamă pe cei doibăieţi care alergară pe lângă ei, coborâră scărilepână la mare şi apoi se urcară în barcă.

În timp ce se îndepărtau vâslind, Sherlockprivi în urmă. Tot fortul era în flăcări. Vlăjganiilui Maupertuis se aruncau în apă din vârf. Uniidintre ei luaseră foc şi plonjau în mare ca niştestele căzătoare prin întuneric.

502/519

Era o imagine pe care Sherlock n-avea s-o uite niciodată.

Drumul către coasta engleză se dovedi oceaţă de braţe dureroase, de piele arsă de suflulexploziei şi de oboseală cruntă. Mai târziu, Sh-erlock avea să se întrebe cum de reuşiseră el şiMatty să ajungă la ţărm fără să se răstoarne saufără să se piardă pe mare.

Nu ştia cum, dar Amyus Crowe îşi dăd-use seama unde aveau să ajungă. Poate că fă-cuse un calcul bazându-se pe direcţia valurilorşi a vântului – sau poate pur şi simplu ghicise.Sherlock nu ştia şi nici nu-i păsa. Voia doar săfie înfăşurat într-o pătură şi ajutat să ajungăîntr-un pat confortabil – şi, pentru prima dată,chiar primi ceea ce îşi dorea.

Se trezi a doua zi dimineaţă în sunetulpescăruşilor care zburau pe lângă fereastradormitorului şi în lumina soarelui care se re-flecta în mare şi trasa dungi vălurite pe tavanul

503/519

camerei. Era mort de foame. Dădu la o parteaşternuturile şi se îmbrăcă în nişte haine carenu erau ale lui, dar care aveau mărimea potriv-ită, stăteau pe spătarul unui scaun, aşteptându-l.Coborî pe nişte scări pe care nu-şi aduceaaminte să le fi urcat şi se trezi în salonul unuihan, care, evident, închiria camere călătorilor.Şi aventurierilor.

O fâşie de pământ pornea din faţa cârci-umii, apoi terenul cobora brusc înspre mare.Sherlock fu nevoit să mijească ochii în faţasoarelui orbitor. Matthew Arnatt stătea la omasă de-afară, hăpăind un mic dejun uriaş.Amyus Crowe şedea lângă el, fumând o pipă.

– ’Neaţa, îl salută Crowe prietenos. Ţi-efoame?

– Aş mânca şi un cal.– Ai grijă să nu te audă Ginny că spui

asta.

504/519

Profesorul îi făcu semn să se aşeze pe unscaun.

– Stai jos. Mâncarea vine imediat.Sherlock se aşeză. Îl dureau muşchii,

urechile încă îi ţiuiau din cauza exploziei, iarochii îi erau uscaţi şi îl usturau. Se simţea difer-it. Mai bătrân. Văzuse oameni murind, pro-vocase moartea unor oameni şi fusese drogatcu laudanum şi torturat cu un bici. Cum maiputea să se întoarcă la Şcoala pentru BăieţiDeepdene?

– S-a lămurit totul până la urmă? întrebăel într-un final.

– Fratele tău a primit mesajul trimis denoi şi a acţionat imediat. Cred că o navă a Mar-inei Regale se îndreaptă chiar acum înspre for-tul napoleonic, dar, din ce ai bâiguit tu noapteatrecută, nu cred că vor găsi altceva decâtcenuşă acolo. Şi, chiar dacă guvernul britanic îlpoate convinge pe cel francez să cerceteze

505/519

castelul lui Maupertuis, cred că îl vor găsi pus-tiu. Sigur a plecat, cu tot cu servitori. Dar com-plotul lui s-a prăbuşit ca un castel din cărţi dejoc într-o briză puternică, datorită ţie şi luiMatthew.

– N-ar fi funcţionat niciodată, spuseSherlock, amintindu-şi de confruntarea dintreel, Virginia şi baron. Nu în felul în care îşidorea el.

– Poate că da. Poate că nu. Dar cred că arfi murit oameni, şi tu i-ai salvat. Poţi fiimândru de asta. Şi fratele tău îţi va mulţumicând va ajunge.

– Mycroft vine aici?– E deja în tren.O femeie cu şorţ ieşi din cârciumă,

aducând o farfurie care părea să fie încărcată cutoate alimentele pe care şi le-ar dori cineva lamicul dejun, plus câteva pe care Sherlock nici

506/519

nu le recunoscu. Femeia zâmbi şi îi puse far-furia în faţă.

– Înfulecă, îl îndemnă americanul. Omeriţi.

Sherlock ezită un moment. Totul în jurullui părea atât de clar, şi totuşi uşor vag.

– Te simţi bine? îl întrebă.– Nu sunt sigur.– Ai trecut prin multe. Ai fost lăsat incon-

ştient şi apoi drogat cu laudanum, ca să nu maimenţionez cele câteva bătăi şi o tură lungă devâslit. Toate astea afectează organismul.

Laudanum. Îşi aminti de visele ciudate pecare le avusese cât stătuse drogat, în timp cefusese dus în Franţa. Simţi o împunsătură de...Ce anume? Poate melancolie. Nostalgie. Oarenu... dor? Orice era acel sentiment, îl dădu la oparte. Auzise poveşti despre oameni care de-veniseră dependenţi de efectele produse de

507/519

laudanum şi nu avea nicio dorinţă să o ia peacel drum. Chiar deloc.

– Ce face Virginia? întrebă el ca săschimbe subiectul.

– E supărată că a ratat toată distracţia. Şiîi e dor de calul ei, desigur. Vrea să arunce oprivire prin oraş, dar i-am spus că nu are voiesă meargă singură. Cred că se va bucura că te-ai trezit.

Sherlock privi în zare, spre mare.– Nu-mi vine să cred că s-a terminat totul,

murmură.– Nu s-a terminat, spuse Crowe. Face

parte din viaţa ta acum, şi viaţa ta merge maideparte. Nu poţi separa aceste evenimente ca opoveste cu început şi sfârşit. Eşti o persoanădiferită acum din cauza lor, şi asta înseamnă căpovestea nu se va sfârşi niciodată. Dar, ca pro-fesor al tău, întrebarea mea este: Ce ai învăţatdin toate acestea?

508/519

Sherlock se gândi un minut.– Am învăţat, rosti în cele din urmă, că

albinele sunt nişte creaturi fascinante şi, dinpăcate, neglijate. Cred că vreau să aflu maimulte despre ele. Poate chiar să încerc săschimb părerea oamenilor despre ele. Cred căle datorez asta, după ce am omorât atât demulte.

Apoi se uită la Matthew Arnatt.– Dar tu, Matty? Ce ai învăţat?Matty ridică privirea din farfuria lui.– Am învăţat, zise el, că ai nevoie de

cineva care să aibă grijă de tine, altfel ideiletale logice te vor duce la pieire.

– Te oferi tu pentru slujba asta? întrebăAmyus Crowe, cu ochii îngustaţi de un zâmbet.

– Habar n-am, răspunse Matty. Cum seplăteşte?

În timp ce Amyus râdea şi Matty protestacă vorbea serios, Sherlock îşi îndreptase

509/519

privirea în zare, către marea cea veşnică, şi seîntreba ce urma să se întâmple în viaţa sa. Simţică o luase pe un drum despre care nici nu ştiusecă exista. Ce se găsea la capătul lui?

Ceva se mişcă într-o parte a câmpului săuvizual, atrăgându-i atenţia. Se uită dincolo decârciumă, acolo unde drumul se bifurca. Seapropia o trăsură, trasă de doi cai negri. Preţ deo clipă, se gândi că sosise Mycroft şi dădu să seridice.

Apoi, cu un fior, văzu o faţă albă ca osulşi nişte ochi rozalii uitându-se urât la el prinsticla geamului, înainte ca o mână înmănuşatăsă tragă ferm storul în timp ce trăsura trecea pelângă ei; atunci ştiu că Amyus avea dreptate:lucrurile n-aveau să mai fie niciodată la fel.Baronul Maupertuis şi membrii Ligii Paradolerau undeva acolo şi nu aveau să stea cumâinile în sân.

510/519

Iar asta însemna că nici el nu avea să steadegeaba.

511/519

O NOTĂ CU PRIVIRE LABANI

Banii din Anglia de la 1860 nu erau acei-aşi cu banii pe care îi avem acum. În zilelenoastre, se foloseşte sistemul decimal, care afost introdus în 1971 şi prin care o liră esteegală cu o sută de cenţi. În trecut, lira avea 240de cenţi, nu 100. În toată cartea am folosit ter-menii corespunzători aflaţi în uz atunci – bănuţ,sovereign, şiling şi aşa mai departe. În caz căsunteţi interesaţi, conversia este următoarea:

Un bănuţ = 0, 1 cenţiO jumătate de penny = 0, 2 cenţiUn penny = 0, 4 cenţi2 pence = 0, 8 cenţi3 pence = 1, 2 cenţiUn şiling (12 pence) = 5 cenţiJumătate de coroană = 12, 5 cenţi

O coroană = 25 cenţiJumătate de sovereign = 50 cenţiUn sovereign = o liră (1 £)O guinee (un sovereign = o liră şi cinci

cenţi 1, 05 £)şi un şiling)

513/519

POSTFAŢA AUTORULUIArthur Conan Doyle a scris cincizeci şi

şase de povestiri şi patru romane despre Sher-lock Holmes. Ele se mai găsesc în majoritatealibrăriilor. Când a apărut prima oară, Sherlockavea cam treizeci şi trei de ani şi era deja undetectiv cu un set definit de obiceiuri şi capa-cităţi. La ultima apariţie, avea în jur de şaizecide ani şi se retrăsese pe coasta Sussexului, casă crească albine. Da, albine.

Intenţia mea, cu această carte pe care ocitiţi, dar şi cu cele care vor urma, este să aflucum a fost Sherlock înainte ca Arthur ConanDoyle să îl prezinte pentru prima dată pub-licului. Ce fel de adolescent a fost? La ceşcoală învăţa şi ce prieteni avea? Unde şi cânda căpătat abilităţile de care va da dovadă maitârziu în viaţă – o minte logică, boxul şi scrima,dragostea pentru muzică şi cântatul la vioară?

Ce a studiat la universitate? Când a călătorit înstrăinătate (dacă a făcut-o vreodată)? Cine l-asperiat şi pe cine a iubit, dacă a iubit cândva?

De-a lungul anilor, şi alţi scriitori au scrisdespre Sherlock Holmes, astfel încât este, prob-abil, cel mai celebru personaj de ficţiune dinlume. Numărul poveştilor scrise despre Sher-lock de alţi autori îl depăşeşte pe cel al scrier-ilor lui Arthur Conan Doyle. Totuşi, oamenii seîntorc mereu la poveştile lui Doyle. Motivuleste faptul că el îl înţelegea pe Sherlock din in-terior spre exterior, în timp ce majoritateacelorlalţi scriitori pur şi simplu au copiatexteriorul.

Arthur Conan Doyle a dat foarte puţineinformaţii despre anii de tinereţe ai lui Sher-lock, şi cei mai mulţi scriitori au evitat şi eiperioada respectivă. Ştim foarte puţine desprepărinţii lui şi despre zona unde locuia. Ştim cădin partea mamei era descendent din artistul

515/519

francez Vernet şi că avea un frate pe numeMycroft, care apare în câteva povestiri, darcam atât. Asta mi-a dat libertatea să creez o is-torie pentru Sherlock care stă în picioare,bazându-mă pe puţinele indicii pe care ConanDoyle le-a strecurat, dar care duc inevitabil labărbatul pe care Conan Doyle l-a descris. Înaceastă reconstituire, am avut norocul de aprimi aprobarea celor două părţi moştenitoareale drepturilor de autor lăsate de Arthur ConanDoyle (care a murit în 1930), reprezentate cusucces de Jon Lellenberg din SUA şi de AndreaPlunkett din Marea Britanie. Am fost, de ase-menea, norocos să am un agent şi un editor –Robert Kirby şi, respectiv, Rebecca McNally –care mi-au înţeles în totalitate intenţiile.

Unii scriitori au încercat să realizeze pro-priile biografii ale lui Sherlock Holmes, com-binând dezvăluirile lui Doyle cu evenimente is-torice reale. Aceste lucrări sunt în mod

516/519

inevitabil greşite, incomplete şi personale, darmărturisesc că am o stimă tainică pentru cartealui William Baring-Gould, Sherlock Holmes –O biografie a primului detectiv particular dinlume, şi am preluat câteva detalii (mai exact,date) din această lucrare reprezentativă.

Vă promit că vor mai urma şi alte aven-turi ale lui Sherlock Holmes, la şcoală şi apoi launiversitate, dar între timp vă recomand săcăutaţi povestirile originale ale lui Arthur Con-an Doyle. Povestirile au fost strânse în cincivolume – Aventurile lui Sherlock Holmes,Memoriile lui Sherlock Holmes, Întoarcerea luiSherlock Holmes, Ultima plecăciune şi Jurn-alul lui Sherlock Holmes. Romanele sunt Unstudiu stacojiu, Semnul celor patru, Câineledin Baskerville şi Valea fricii. Şi, dacă vreţi săaprofundaţi, aţi putea foarte bine să căutaţi celemai recente trei romane cu Holmes scrise deNicholas Meyer – Soluţia de şapte la sută,

517/519

Teroarea din West End şi Dresorul de canari,romanul lui Michael Hardwick, Răzbunareadulăului, şi romanul Praf şi umbre de LyndsayFaye. Şi căutaţi şi povestirile lui Michael Kur-land, relatate din punctul de vedere al duşman-ului de moarte al lui Sherlock Holmes, profe-sorul James Moriarty, care oferă o viziune al-ternativă şi nouă asupra marelui detectiv –Planul infernal, Moarte la lumina felinarului şiMarele joc.

Pe data viitoare, când Sherlock se va con-frunta cu scârboasa Lipitoare Roşie...

518/519