Romeo-Valentin MUSCĂ ORTODOXIA MIORIŢICĂ

Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand

2

Romeo-Valentin MUSCĂ – născut la 4 septembrie 1967 la Odobeşti – Vrancea. A studiat între 1988-1993 la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. A urmat în paralel, între 1991-1994, cursurile Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Din 1994 a făcut cercetări la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii Pontificale Mizericorde din Fribourg (Elveţia) unde a obţinut, în 2000, un doctorat în teologia latină medievală. Între 2001-2004 a făcut cercetări post-doctorale la Facultatea Autonomă de Teologie Protestantă de la Universitatea din Geneva, pregătind o lucrare despre gândirea religioasă românească din secolul al XX-lea. Lucrări publicate: Essai sur la pensée eucharistique médievale latine. Regarde ortodoxe, Ed. Pallas, Focşani, 2004; Biserici mutilate. O radiografie a patrimoniului religios din Ţara Vrancei şi Ţinutul Putnei, Ed. Pallas, Focşani, 2006; Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand, Ed. Pallas, Focşani, 2006; În pregătire: Essai sur la pensée religieuse roumaine du XXe siècle; Rezistenţa anticomunistă din Ţara Vrancei;

3

Romeo-Valentin MUSCĂ

ORTODOXIA MIORIŢICĂ

Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand

Editura Pallas, Focşani 2006

4

Coperta 1: Boteitul oilor în Vrancea Arhaică, una din puţinele tradiţii care au rezistat până în zilele noastre. Amestec de practici ancestrale şi ritualuri creştine, Boteitul oilor este o simbioză a convieţuirii dintre religiozitatea precreştină şi creştinismul ortodox pe pământurile unde s-a născut, nu întâmplător, capodopera folclorului valah, Mioriţa. Coperta 2 : Catedrala «Cuvioasa Paraschiva» din Focşani – Vrancea, începută în 2001, în care s-au investit sume fabuloase din Fondul Solidaritatea, cu complicitatea tacită a Protoieriei Focşani. La câteva sute de metri de centrul municipiului Focşani, există două biserici monument istoric abandonate ce ar fi putut fi consolidate şi restaurate cu banii îngropaţi în fundaţiile Catedralei. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUSCA, ROMEO-VALENTIN Ortodoxia mioriţică. Creştinismul valah, de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand / Romeo-Valentin Muscă. Focşani : Pallas Athena, 2006 © Romeo-Valentin Muscă ISBN-10 973-7815-24-6 ISBN-13 978-973-7815-24-8 821.135.1-4 Tipărit în România

5

În loc de prefaţă Într-o regiune pe care huntingtonlogii ultimilor decenii o situează ba în centrul Europei, ba la Est, ba în Balcani, cu veacuri în urmă trăiau ascunse prin păduri nişte triburi horthodoxe, pe care osmanlâii le-au numit, nu pe nedrept, ghiauri. Ei înşişi se considerau ghiauri şi fiecare trib purta alt nume, până când, prin intrigile sfântului părinte şi ale confederativei Viene, un trib din acestea trei s-a trezit cu «jalba-n proţap» la Roma, «unit» cu Roma, pe la 1700. Aşa am descoperit lupoaica şi pe italieni şi nu mult a lipsit să cozăm în limba ochioasei patapieviciene Beatrice. Eram, în sfârşit, urmaşii Romei, cum algerienii erau, pe la începutul secolului al XIX-lea, urmaşii astericşilor şi obelicşilor. După ce am învăţat lecţia de istorie şi-am aflat câte ceva despre ăi (din) bătrâni, am început să construim hortodoxia şi-am zămislit «Mioriţa». Astfel am inventat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, românismul, care nu are nimic cu romanitatea şi spaţiul c.-d.-pontic al gimbuticei marii. La început de mileniu trei, ideologic nu suntem departe de «Porunca Vremii» şi economic semănăm cu exmobuticele republici bananiere din anii romantici ai decolonizării. Pe meleagurile valahe, Biserica este aceeaşi ca acum o mie de ani, iar duhul Evangheliei a fost întinat de gălbeaza oiţei din poveşti. Aceleaşi mentalităţi folclorizante ca în anii Crainicului Nichifor, aceeaşi ortodoxie exclusivistă a mefistofelicului Nae Ionescu, acelaşi duh cu iz de «mistică a caftanului», taxată just de Vasile Băncilă. În cele 107 capete ale acestei lucrări am descris maniera în care duhul Evangheliei a fost pervertit

6

de mezalianţa dintre ortodoxie şi românism, prin care Biserica a fost subordonată intereselor naţionale, fiind redusă la frontierele statale. În această horă naţionaloidă, oamenii bisericii s-au prins zdravăn şi dacă mâine va izbucni un război interetnic sau interreligios, aceşti oameni le vor binecuvânta steagurile de luptă, cum o fac ortodocşii greci, sârbi şi ruşi, uitând că Iisus Hristos Însuşi ne-a spus că «Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema». Ortodoxia mioriţică este formalismul nostru bisericesc şi nebunia care a cuprins România după 1989, când am pierdut simţul măsurii şi am început să construim biserici în toate intersecţiile şi parcurile ţării, abandonând tocmai omul sfâşiat de haosul tranziţiei. Or, Hristos nu S-a întrupat pentru ziduri şi betoane, ci pentru restaurarea firii umane distrusă de păcatul adamic. Dar asta nu interesează pe conducătorii Bisericii care se întrec în a raporta anual numărul de biserici zidite şi sfinţite. Va veni însă şi Ziua Judecăţii, când vom veni fiecare în faţa Dreptului Judecător. Eu cu aceste hârtii, ierarhii cu tablourile votive din megalomanicile construcţii. Vor fi de faţă şi cei care au murit de foame şi frig, uitaţi de Biserică prin orfelinate, aziluri de bătrâni, ospicii, spitale şi mahalale. Deşi forma acestei lucrări ar putea deranja anumite feţe bisericeşti, fondul nu este decât o simplă cronică a depărtării Bisericii de spiritul Evangheliei. A venit timpul să intrăm, din nou, în catacombe pentru că din creştinismul primelor secole nu a rămas nimic, iar viaţa noastră este o lungă ipocrizie, pe care o putem numi, fără să greşim, ortodoxie mioriţică.

7

Dedic aceste rânduri preoţilor umiliţi de ierarhi şi spoliaţi de şleahta de funcţionari bisericeşti – secretari, protopopi, consilieri, inspectori, vicari, care au adus aceşti sacerdoţi la stadiul de «sclavagism religios». Tuturor acestor «sclavi pentru Hristos» le ofer această carte scrisă din suflet, pentru că într-o zi eu însumi voi deveni, poate, «sclavul» acestor ipochimeni. Cei care conduc destinele Bisericii ar trebui să citească Sfânta Scriptură, să coboare printre oameni, să înveţe limba poporului, să asculte nevoile preotului de rând şi să nu uite că Fiul lui Dumnezeu s-a născut într-o iesle, nu într-un palat, a venit pentru cei săraci, a trăit în mijlocul pescarilor şi nu a leviţilor la templu, a murit pe Cruce, condamnat de preoţii evreii şi niciodată nu a locuit într-un palat cu hoarde de servitori cum locuiesc episcopii noştri astăzi.

8

9

[1] Ortodoxia mioriţică este stadiul ultim al siluirii mesajului iubirii Fiului lui Dumnezeu, «Carele, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt, şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om». Mioriţismul este temniţa de veci a creştinismului nord-dunărean şi cea mai mare ofensă pe care acest popor nefericit a adus-o Fiului lui Dumnezeu care «S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat şi înviat a treia zi, după Scripturi». În mioriţismul teologic valahiot, Evanghelia a ajuns o unealtă în mâna unei caste de sorginte fanariotă, pentru care drumul Golgotei nu a existat, iar Învierea nu-i decât o poveste sau prilej pentru pelerinaje la Locurile Sfinte. Dacă mâine vom fi martorii Parusiei, ideologii academicieni ai acestei erezii eclesiologice Îl vor crucifica, din nou, pe Iisus Hristos, pentru că ei nu se mai recunosc în chipul Treimic al Fiului. «Marele Inchizitor» imaginat de F. Dostoievski se poate naşte oricând în sânul atotsuficienţei românismului. Între două sejururi la zarcă, Petre Pandrea scria profetic, pe la jumătatea anilor ‘50, că ieromonahul Ioan-Silviu Iovan de la Vladimireşti va ajunge, într-o zi, Patriarhul României (Vezi Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah,

Bucureşti, 2001; Id., Călugărul alb, Bucureşti, 2003). Nu mult a lipsit ca, în primăvara lui 90, năuca societate civilă să-l aşeze în locul fugitivului Teoctist Arăpaş pe fostul duhovnic al Vladimireştilor, caterisit de Sfântul Sinod, în 1956, pentru simplul motiv că nu se înhămase la căruţa «Apostolatului social» a Patriarhului Justinian Marina, (Vezi Justinian Marina, Apostolat social, 12 volume, Bucureşti,

10

1948-1976. O culegere de predici şi cuvântări despre adaptarea Bisericii la noul regim instaurat în România la 6 martie 1945). În schimb, profeţia provocatoare a prea repede uitatului ontolog de la Păltiniş a devenit, paradoxal, realitate. «Dacă lumea de mâine nu va fi una de brute, va fi una de teologi» (Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, 1990, p. 119), scria musceleanul în carnetele sale, pe la sfârşitul anilor ’60. La începutul secolului al XXI-lea suntem deja o ţară de foşti activişti de partid deveniţi teologi semidecoţi, de intruşi obscuri, ajunşi specialişti în cele sfinte, de agronomi cu studii la fără frecvenţă unşi, peste noapte, slujitori ai Bisericii. Manufacturile laico-ecle-ziastice produc, de mai bine de un deceniu, cateheţi idioţi pe bandă rulantă şi profesori de teologie atei. Chiriarhii cu seminarii şi facultăţi de teologie au din ce să trăiască şi România are cei mai mulţi teologi pe cap de locuitor. Nu înseamnă că poporul român este un popor religios, ori că românii au o dispoziţie particulară pentru cele sfinte, deşi România are cele mai multe mănăstiri pe cap de locuitor din Europa, iar capitala României este unul din oraşele cu cele mai multe biserici din lume. Suntem singurul popor fără eretici, cu cele mai puţine mişcări sectare, unde mănăstirile ajunseseră, pe timpul comunismului, un fel de ceapeuri, iar ignoranţa a făcut să rămânem, de două mii de ani, în sosul căldicel al cazaniilor şi în şoricăraia de la pangarul din pronaosul bisericii. «Or, nu ştiu cum stau lucrurile cu religiozitatea românească; ea nu mi-a produs o impresie adâncă. Cei mai înalţi prelaţi mi-au părut acolo nişte paradoxuri vii, în măsura în care lasă să li se vadă un exterior care, pentru mine, cel obişnuit

11

cu Rusia, apare asociat indisolubil cu gravitatea şi cu stricteţea, deşi în realitate ei sunt mai degrabă nişte abaţi ai secolului al XVIII-lea; despre unii dintre ei erau colportate cele mai galante aventuri, care abia dacă le dăunau reputaţiei», scria, între cele două războaie, Hermann Keyserling despre religiozitatea valahă şi feţele noastre bisericeşti (Citat din ediţia românească, H. Keyserling, Analiza spectrală a Europei, traducere de Victor Durnea, Iaşi, 1993, p. 280). Din nefericire, rândurile austriacului sunt dureros de actuale şi ar trebui să dea de gândit fanarioţilor îmbrăcaţi ca nişte paşe de raiale turceşti din «palatele brâncoveneşti». Rotaţia cadrelor din conducerea şi administraţia bisericească şi cele câteva nume de episcopi, numiţi în primăvara mineriadei iliesciene nu au schimbat cu nimic politica Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Cumetreala vieţii bisericeşti şi intransigenţa pe care le manifestă BOR-ul în raporturile cu celelalte culte amintesc de românismul exclusivist al anilor ‘30. Dacă, atunci, Constantin Rădulescu-Motru, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Dumitru Stăniloae and co justificau, prin false silogisme, mioriţismul ortodox, acum, după expe-rienţa gherlelor anilor ’50, unde ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi s-au împărtăşit din acelaşi potir, nu mai avem dreptul să vorbim de «ortodoxie şi românism». În plus, noi, ortodocşii, am fost temnicerii unor ierarhi greco-catolici, pe vremea când aceştia aveau domiciliu forţat în mănăstirile ortodoxe de pe lângă Bucureşti et ailleurs. Neretrocedarea de către ortodocşi a lăcaşurilor de cult şi a imobilelor greco-catolicilor, la peste un deceniu de la schimbarea

12

regimului, este un act de o gravitate extremă. Ultimul proiect de Lege a Cultelor din 2005, aflat încă pe site-ul Ministerului Culturii şi Cultelor, nesemnat de greco-catolici, pe bună dreptate, adânceşte prăpastia dintre Bucureşti şi Blaj, iar mazilirea greco-catolicilor, în 1948, rămâne o pată neagră pe obrazul BOR-ului, pe care, culmea iresponsabilităţii, ortodoxia valahă nu şi-a asumat-o decât în parte. Ridicarea Mitropoliei greco-catolice a Blajului la rangul de Arhiepiscopie Majoră în această primăvară, echivalentul întrucâtva a Patriarhiei Ortodoxe, a dat lovitura de graţie naţionalismului ortodoxist.

* * *

[2] Exemplul clasic al mioriţismului valahiot, din prima parte a secolului trecut, îl descoperim în toată splendoarea sa, din confruntarea virtuală a opiniilor a doi din gândi-torii importanţi ai filosofiei româneşti interbelicoase, ambii construind la revista «Gândirea» (1926-1944) acest monstru hidos care este mioriţismul. Primul este Lucian Blaga, omul care a crescut cu laptele «Mioriţei», dar pe care l-a abandonat pentru schweitzerul helvet, lucru impardonabil în ochii emulilor lui Nichifor Crainic. Din anii ‘40 şi până astăzi mioriţismul ortodox ţine astfel pe unul din cei mai importanţi filosofi români la Index. Celălalt este Nichifor Crainic, primul teolog care a adus pe lume mioriţismul, transformând teologia, dintr-o ştiinţă a sacrului într-una a etnicului. Poetul «şesurilor natale» (Nichifor Crainic, Şesuri natale, Craiova, 1916) a fost

13

omul care a divinizat «Mioriţa», aducând gălbeaza oiţei năzdrăvane în ortodoxia românească. Dumitru Stăniloae nu a făcut decât să preia zerul «Ortodoxiei şi Etnocraţiei» (Nichifor Crainic, Ortodoxie şi Etnocraţie, Bucureşti, 1938), să-l facă brânză şi să-l ridice la grad de caşcaval, sub titlul «Ortodoxie şi Românism» (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi Românism, Sibiu, 1939). De mai bine de şapte decenii, Evanghelia este prizoniera mioriţismului şi în numele lui Iisus Hristos vorbesc toţi nebunii. Dar să revenim la cei doi filosofi care arată, prin propriile lor cuvinte, stadiul mioriţismului ortodox: Crainic – un mioriţism rupt definitiv de comuniunea cu Biserica Universală; Blaga – valahul care a schimbat telemeaua valahă cu brânza franţuzească. Deşi scria la «Gândirea» lui Crainic şi într-o oarecare măsură îl aprecia, Europa culturii lui Blaga nu era aceeaşi cu a ţăranului Ion Dobre. Într-o scrisoare din 22 nov. 1934, vorbind despre lucrarea sa, Eonul dogmatic (Lucian Blaga, Eonul dogmatic, Bucureşti, 1931), Blaga îi scria lui Basile Munteanu: «E, după umila mea părere, întâia încercare originală românească de a depăşi filosofia curentă. Cred că ar interesa şi pe filosofii francezi. Şi, de aceea, m-am gândit la Dta, dacă nu cumva ai fi dispus să scrii un mic studiu în vreo revistă de filosofie parisiană. Pe cât se poate de rezumativ.» (Basile Munteanu, Corespondenţe, Ed. Ethos, ediţie îngrijită de Ioan Cuşa, Paris, 1979, p. 170). Într-o scrisoare din 23 iulie 1938 către acelaşi Basile Munteanu, Nichifor Crainic îi vorbeşte despre munca sa cotidiană la redactarea unui tratat de mistică ortodoxă, mărturisindu-i speranţa că acesta va fi tradus. «(…) cred, când va apărea, va fi

14

tradus şi în celelalte limbi coreligionare, adică balcanice.» (Op. cit., p. 342). Blaga dorea să se măsoare cu filosofii parizieni, Crainic se gândea la teologii coreli-gionari din Balcani. Nu este o întâmplare dacă, la noi, sunt în vogă, după 1989, teologii fundamentalişti anti-occidentali sârbi şi greci. În afară de Stăniloae, tradus într-un anumit context, teologii români nu s-au măsurat niciodată cu teologii occidentali şi nici nu au de gând să o facă, cel puţin pentru acest început de secol. Dacă pentru Blaga, Europa era Parisul şi inteligentzia pariziană, pentru gruparea de la «Gândirea», Europa erau Balcanii, «Mica Antantă». Ne traducem şi ne citim între noi. Europa acestora este spaţiul cuprins între Beograd, Bucureşti şi Atena. Şi editurile de tendinţă sămănătoristo-poporanistă colportează din 1990 încoace această inteligentzia balcanică, triumfalist orthodoxă, deschis anti-occidentală, pentru că în acest areal geografic tronează peste ortodoxiile vecine tot un fel de mioriţism autohton.

* * *

[3] Privită din exterior, ortodoxia mioriţică contemporană nu este prea diferită de ortodoxia veacurilor trecute. Aceleaşi odăjdii arhiereşti, acelaşi monoton timp aliturgic, un continuu dolce farniente, între Utrenie şi Mezonoptică. În liniştea apăsătoare a Cazaniilor, creştinismul valahiot pare a trăi un fel de «viaţă fără de moarte», dând impresia că la poalele Carpaţilor româneşti a fost descoperit leacul nemuririi. Religiozitatea valahului

15

este un soi de budism atemporal, unde timpul a avut şi mai are atâta răbdare. Religiozitatea mioriţică nu-i decât o proiectare sentimentală a naţionalismului, un fel de dedublare în plan metafizic a sentimentului naţional. Religiozitatea noastră este copia fidelă a valahismului nostru. Suntem religioşi în măsura în care suntem români. Sentimentul religios la români a fost, tot timpul, legat de sentimentul naţional. Românii n-au cunoscut magia occidentală, cu savantele sale evoluţii, nici ezoterismul oriental. La noi magia n-a depăşit stadiul mahalalei şi ea nu a urmărit să transforme metalul în aur, ci a fost legată de banalele activităţi de zi cu zi ale ţăranului sau târgo-veţului, departe de piatra filosofală. Ştefan Cel Mare n-a fost un sfânt, nici Matei Basarab ori Vasile Lupu. Numai moartea martirică îi justifică Brâncoveanului locul din calendar. Este singurul domnitor român care a mărturisit credinţa şi a primit moarte martirică. Constantin Brâncoveanu, cu toate păcatele sale, este sfântul care a redat poporului român demnitatea pierdută de conducă-torii acestui neam. Mănăstirile ridicate de ei sunt capo-dopere ale culturii religioase medievale din provinciile româneşti şi nu produse ale religiozităţii valahe. Românul începutului de veac douăzeci şi unu, când vede aceste bijuterii arhitectonice îşi imaginează că în evul mediu românii nu făceau altceva decât să ridice mănăstiri. Cultura noastră medievală este una monastică pentru că atât am putut. Occidentul descoperea lumea nouă, noi vegetam la umbra clopotniţelor şi ne cocoţam prin scorburi după miere. Când universităţile europene sărbă-toreau jumătate de mileniu de existenţă, noi inventasem

16

pridvorul bisericii, unde taica popa învăţa pe clăcaşi buchia, cu Ceaslovul. Târziu au fost înfiinţate primele Academii domneşti (la Iaşi în 1642 şi la Bucureşti în 1665) şi-atunci cu dascăli străini şi-n limbi străine. La noi cultura şi civilizaţia au venit mult mai târziu şi nu-i de mirare că în România de astăzi omul de cultură este un «prost» care-şi pierde timpul cu cărţile şi nu produce nimic. Cultura română laică a avut un Mihai Şora, un Petru Creţia, un I. D. Sârbu, un David Prodan. Ortodoxia mioriţică n-a avut personalităţi de talia celor citaţi mai sus. Exista doar o «şcoală Stăniloae» mai mult ca mentalitate decât ca instituţie de ucenicie. Între «şcolile» vlădeanului Stăniloae şi a păltinişanului Noica, amândouă lovite de gălbeaza mioriţei, s-a impus, de departe, Rohia şi evreul Nicolae Steinhartd. Nu se putea da o lecţie mai măreaţă bizantinismului valah, mioriţismului teologic postbizantin şi-o umilinţă mai cruntă pentru nefericiţii apostoli ai românismului, decât lecţia de omenie a acestui evreu providenţial!

* * *

[4] Ţinut sub obroc după 1944, mioriţismul teologic s-a trezit, în decembrie 1989, asaltat din toate părţile. Ca şi Biserica, momentul revoluţionard a găsit teologia nepre-gătită, incapabilă să-şi asume rostul şi rolul în societatea românească. În 1945 s-a creat «Uniunea Preoţilor Democraţi», împotriva căreia Patriarhul Nicodim nu avea nici o putere. Numai Dumnezeu ştie în ce condiţii a murit Nicodim şi cum a fost înscăunat Justinian. De la un an la

17

altul, preoţii legionari au devenit preoţi democraţi. Dintre teologii democraţi amintim câteva nume, pentru ca nepoţii acestor cameleoni să le recunoască: C. Budurcea, I. Vască, Al. Ionescu, Justin Moisescu, Liviu Stan, Spiridon Cândea. În anii ‘50 proslăveau democratura, munca şi colectivismul în revistele Bisericii, astăzi fiii şi nepoţii acestora, teologi dăştepţi, participă în comisii mixte româno-comunitare şi sunt ecumenişti convinşi. Monseniorul Vladimir Ghica murea pe 16 mai 1956 la Jilava şi fu aruncat la groapa comună, ei slugăreau «Soarele de la răsărit» şi pregăteau funeraliile religioase pentru Petru Groza. Despre Vladimir Ghica scriu astăzi străinii, fostului patriarh Justin Moisescu, ucenicul Galeriului Părinte – Sorin Dumitrescu, îi editează Opera Omnia! Să tot ironizeze GDS-ul Biserica şi instituţiile sale, pentru că ecleziarhii noştri s'en foutent şi de GDS şi de toată societatea civilă. Biserica a pierdut rendez-vous-ul cu istoria şi în secolul XXI, Biserica şi societatea civilă nu au intrat pe aceeaşi uşă. Poate că nici una, nici alta n-au pierdut mare lucru, fiecare, de partea sa, crezându-se mai «tare». Societatea civilă «pune placa» cu tradiţiile sale laico-franţuzoide, Biserica, prin ţârcovnicii ei, aminteşte vechea poveste cu tinda Bisericii, unde Taica popa lumina boborul. Rezultatul? Luaţi trenul de la Botoşani la Bucureşti şi veţi descoperi toată cultura şi civilizaţiunea mioriţică, laică şi religioasă! Societatea civilă, alias Mme Mungiu, uită că tradiţia noastră laică n-ar alcătui decât câteva note explicative la sfârşitul unui capitol, în timp ce mulţi din clerul «conducător» habar nu au că abia sub fanarioţi analfabetismul preoţilor a început

18

să fie vindecat, cu forţa, de Mavrocordaţi. A trebuit să vină un georgian pentru a traduce, în româneşte, cărţile de cult! Nicolae şi Constantin Mavrocordat au făcut mai mult pentru cultura religioasă valahă decât toţi domnitorii români de dinaintea lor, prin reformele privind introdu-cerea limbii române în Biserică şi prin alfabetizarea clerului. Deşi pare de necrezut, astăzi nici un istoric mioriţic nu vorbeşte despre lipsa «ortopraxiei». Aşa depărtaţi erau creştinii de Biserică, încât a fost nevoie ca Nicolae Mavrogheni să dea legi, ca pe timpul lui Carol Cel Mare în Occident, prin care să-i oblige pe creştinii ortodocşi, sub aspre ameninţări, să participe la liturghiile dominicale. Singura mare diferenţă dintre legile lui Carol Cel Mare şi ale lui Nicolae Mavrogheni era timpul când au fost date. În Occidentul carolingian aceste legi fuseseră date cu o mie de ani în urmă! Comentariile sunt de prisos! Cât despre «creştinismul filocalic» valah, doar Costion Nicolescu cu a sa eretică teologie ţărănească (A se vedea Costion Nicolescu, Elemente de teologie ţărănească. Chipul creştin ţărănesc al lui Dumnezeu, Editura Vremea, 2005) şi isihaştii mioriţici de la Muzeul Ţăranului Român o pot afirma, iar Sorin Dumitrescu şi Constantin Schifirneţ să o demonstreze. Şi tot ei să creadă. Sfânta Biserică Ortodoxă Română şi filocalicul creştinism românesc au ţinut sute de ani ţiganii în sclavie pe moşiile mănăstirilor şi ale episcopiilor! Unde era atunci duhul Filocaliei? Unde era iubirea aproapelui sau cu ce se deosebea BOR de stăpânii de sclavi din America plantaţiilor de bumbac din acei ani? Nici despre acest capitol sumbru, sfârşit abia la 1844 în Moldova şi la 1845 în Muntenia, nu vorbeşte istoria

19

oficială a BOR. De ce nu a tradus BOR pentru milioanele de ţigani Biblia în limba ţiganilor pentru a-şi plăti păcatele când i-a tratat pe ţigani ca englezii americani pe sclavii negri? Aş vrea să văd la Muzeul Ţăranului Român sau la Muzeul Satului, alături de bisericile de lemn, şi o şatră de ţigani care să reprezinte robii ţigani de pe moşiile Bisericii pentru ca tinerele generaţii să înţeleagă creştinismul românesc aşa cum a fost el, nu cum ni-l livrează unii famelici teologi cu trei paie în barbă, care habar nu au despre Hristos şi Biserică. S-au apucat de teologie după 1989 pentru că s-a dat liber la teologie şi este o ştiinţă la modă şi prinde şi la proşti, iar cărţile de teologie cu cât sunt mai proaste, cu atât par mai interesante. Priviţi ce titluri se vând mai bine prin librării şi-o să înţelegeţi diferenţa dintre Teologie şi pseudo-teologiile tuturor refulaţilor şi complexaţilor care şi-au găsit adăpost sub sutana Bisericii! Dacă s-a decis deschiderea unui Muzeu al Holocaustului în România, să se deschidă şi unul al Holocaustului ţiganilor din România, pentru că în aceleaşi cuptoare erau arşi şi evreii şi romii, iar în faţa lui Dumnezeu un suflet de evreu nu valorează mai mult decât unul de ţigan, nici mai puţin decât un suflet de român.

* * *

[5] Pentru a hrăni monstrul ideologic născut între cele două războaie mondiale, păpuşarii ortodoxismului postdecabrist au adus, din trecutul lor «franchist», figuri de martiri celebri. În acest context trebuie înţeleasă

20

revenirea lui Moţa şi Marin în conştiinţa naţionaliştilor români după 1989. O parte a clerului ortodox predica, în 1990, cu emoţie, de eroii Moţa şi Marin şi chiar unul din părinţii celebri din Grupul de Reflecţie al BOR, care-l fugărise pe Teoctist, susţinea chiar canonizarea acestora. Nu eram departe de atmosfera incendiară a sfârşitului deceniului al treilea, când cei doi au avut parte de funeralii naţionale, la care Biserica şi clerul au participat deopotrivă. Ce timpuri! ar putea spune vreun nostalgic nonagenar de pe la Mănăstirea Cernica, care devenise, pe timpul legionarilor, leagănul cântecelor Căpitanului, ce l-a determinat pe Ion Antonescu să închidă Seminarul monahal, lucru pe care nu-l aflăm din Istoria Bisericii Ortodoxe Române a mult respectatului Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu (Cea mai recentă ediţie este Istoria Bisericii

Ortodoxe Române, 2 volume, Iaşi, 2004). În istoria sa, Mircea Păcurariu nu aminteşte nici cum au găsit străinii Biserica de pe aceste meleaguri (A se vedea cele 9 volume, sub titlul Călători străini despre Ţările Române, publicate între 1968-1997)! Moţa şi Marin au fost plimbaţi, într-un tren, de la Cernăuţi spre Bacău – Cluj – Sibiu – Bucureşti, în 1937, cu aprobarea Patriarhului, care a permis preoţilor şi episcopilor să primească, în gări, cortegiul funerar, cu toate onorurile. Este vorba de acelaşi Patriarh care, în acelaşi an, a semnat o lege prin care i-a condamnat pe legionari. Un patriarh căruia i se publică, post-mortem, 3 volume de acte, documente şi corespondenţa (ediţie alcă-tuită şi îngrijită de Antonie Plămădeală, între 1984-1987, la Sibiu), dar despre care nu ştim dacă era credincios sau ateu! Ştim în schimb că pe timpul comuniştilor, C. I. Drăgan a primit

21

aprobarea să dezgroape resturile pământeşti ale lui Moţa şi Marin, de la «Casa Verde» şi să le înmormânteze la Dămăroaia. Ghiciţi cine le-a prohodit şi cine era patriar-hul României înainte de 1989? Nici despre aceste «nimi-curi» ale istoriei BOR nu se vorbeşte în istoria oficioasă a Bisericii. Poate or să apară şi istorii bisericeşti alternative şi o să putem afla mai multe despre dedesubturile vieţii bisericeşti din secolul trecut: despre povestea cu Dej şi Justinian, când ultimul era doar preot pe undeva prin sudul ţării şi primul era căutat de Siguranţă; despre povestioara ascensiunii rapide a profesorului Moisescu, de la catedră la jilţul de Patriarh; despre misiunile preoţilor din diasporă; despre lupta pentru posturile ecumenice sau cum se înfiinţează o episcopie după 1989. Pentru serviciile aduse Bisericii Neamului şi Neamului Românesc, Mircea Păcurariu a fost primit la Academie şi semnează prefaţa interesantului volum Partidul, securi-tatea, cultele, (Partidul, securitatea, cultele. 1945-1989, coordonat de Adrian Nicolae Petcu, Bucureşti, 2005), punând dintru început un bemol tendenţios celor 12 studii în care, printre altele, se vorbeşte şi despre relaţiile dintre unii slujitori ai BOR şi Mişcarea legionară. Cititorul începe lectura cu predoslovia bătrânului istoric care oferă, din capul locului, şi cheia în care ar trebui înţeleasă lucrarea. Ar fi bine de citit în paralel şi rândurile lui Racoveanu despre Mişcare şi Biserică, pentru a rămâne în atmosfera epocii interbelice (Gheorghe Racoveanu, Mişcarea legionară şi Biserica. Omenia şi frumuseţea cea dintâi. Prefaţă de Constantin Papance, editura Samizdat. Nu se precizează locul şi anul!).

22

* * *

[6] Între societatea civilă şi ortodoxie nu există dialog. Pentru intelectualii acestui neam, stigmatizarea lui Lucian Blaga de către ortodoxia românească, la jumătatea secolului trecut, este încă actuală. În memoria contemporanilor, Blaga este «ereticul» descris de Stăniloae (Vezi Dumitru Stăniloae, Poziţia dlui Lucian Blaga faţă

de creştinism şi ortodoxie, Sibiu, 1942) şi nu «energia românească» descrisă de Vasile Bancilă (Vasile Bancilă, Lucian Blaga, energie românească, Bucureşti, 1938, lucrare reeditată la editura Marineasa din Timişoara în 1995, prin grija fiicei autorului, Ileana

Băncilă). Toate aceste clişee continuă să fie prezente pe obrazul pestriţ al orthodoxiei valahe şi cât timp Biserica nu va coborî din palatele sale lângă omul de rând, ea nu va fi decât un loc unde românul merge să-şi boteze pruncii, să-şi cunune odraslele, să înmormânteze bătrânii şi nimic mai mult. Noţiunile fundamentale ale creştinis-mului: dragostea, comuniunea, iertarea, iubirea aproa-pelui, nu sunt decât lozinci. Când anumite evenimente trăite, anumite cărţi citite, întâlniri cu persoane deosebite, nu schimbă cu nimic viaţa noastră, înseamnă că undeva, înlăuntrul nostru, este ceva putred. Când nu eşti sensibil la zâmbetul unui copil, la mirosul unei flori, la frumu-seţea unei femei, la ciripitul unei păsări, acesta este semnul că ai pierdut orice relaţie cu lumea de lângă tine, că viaţa curge în contratimp cu a celorlalţi. Mai-marii noştri sunt în situaţia de mai sus şi viaţa lor nu are nimic comun cu viaţa noastră, cu lumea noastră. Vlădicii noştri sunt acolo sus, «nemuritori şi reci», insensibili la misterul

23

lumii de jos. În seraiul lor copiii nu au zâmbet, florile nu au miros şi singurul ciripit este cel al cucuvelei, pe care fiecare mitropolit o vede la palatul celuilalt şi la unii uită să mai vină. Mitocănia care domneşte pe culoarele birourilor administraţiei bisericeşti şi-n sufletele unor ipochimeni a atins cote halucinante. Vedem tot timpul celibatul şi formalismul liturgic al catolicilor şi nu ne împiedicăm de tonele de bârne din ochii noştri. Ne-am făcut o pasiune în a acuza catolicii şi protestanţii de fel de fel de erezii imaginare şi nu avem curajul să recunoaştem că viaţa noastră religioasă a devenit mai săracă decât a occidentalilor. Cel puţin ei ştiu că merg la Mesă, să bea o cafea, după. Noi mergem că bate clopotul. Aici este rana însângerată a ortopraxismului valah. Am trecut din habotnicismul evului mediu într-un modernism lipsit de orice prezenţă divină. În afară de câteva mii de ţărani de pe acoperişurile Carpaţilor, care încă se mai salută cu «Doamne ajută», în rest nu auzi decât «Iasu», «Ciau» şi… «O zi bună»!

* * *

[7] Talibanii mioriţici ai României Mari visau, în anii ‘20, la un om nou. Legionarii începuseră să-l construiască prin tabere şi schimnicii voluntare. Comuniştii au transformat taberele voluntare în colonii patriotice şi până la urmă visul a devenit realitate. Omul nou este, în sfârşit, pe străzi şi în librării. Numele lui: «Omul recent» (H.-R.

Patapievici, Omul recent, Bucureşti, 2002). De la Bucureşti la Botoşani, de la Săpânţa la Vama Veche, omul recent se

24

declină la toate cazurile. Că nu seamănă cu cel dorit de Căpitan sau de Cioran, nici cu zinovievicul homo sovieticus, asta este o chestiune secundară şi ţine de accidentele formative ale acestei creaturi, nu de substanţa sa. Important este că avem un om nou şi în această corcitură turco-valahă s-au întrupat toate idealurile creştino-legionare, paulesciene, iorghiste, gheriste, nichiforocrainiciste şi reveriile marxist-leniniste în variantă autohtonă. La acest om nou visa şi geograful Simion Mehedinţi în 1941, când scria despre «omul nou, educat în spiritul legiunii» (Simion Mehedinţi-Soveja, Creştinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român, Bucureşti, 1941, p. 110), pentru care «românismul (…) nu-i altceva decât vechiul dacism, peste care s-a altoit doctrina nouă a creştinismului». Baciul vrâncean a reuşit să dedice un capitol idealului legionar, pe care l-a făcut parte componentă a creştinismului românesc, lăudând suferinţa ca mijloc de purificare morală (Op. cit., capitolul IX, pp. 103-111). Mai mult decât atât, geograful sovejan aderat la ideile anumitor curente de factură gobinistă, concluzionând că toate nenorocirile care s-au abătut asupra României au venit de la influenţele nefaste ale «elementelor mongolice, infiltrarea ţiganilor şi a evreilor». Deja ne aflăm pe drumul spre Auschwitz, iar de la teorie la practică nu-i decât un pas. Când utopia «devine» realitate, comentariile nu-şi au locul, mai ales când, schimbând planurile, epocile şi idealurile, «omul recent» l-a trimis de-o manieră stalinistă pe exdizidentul Buzura la pensie şi tronează mândru peste capetele celor din defuncta

25

fundaţie, actualul Institut. Anglofona mână dreaptă a acestui «om recent» a reuşit să jignească toţi intelectualii români aflaţi la studii peste hotare, demonstrând că poţi să asculţi şi să scrii despre muzica divină a lui L. Cohen în «revista ideilor în dialog», să scoţi apoi un volum despre Cohen şi-n suflet să rămâi o javră, sigur o javră de Temeşvar!

* * *

[8] Una din ereziile moderne ale creştinismului este naţionalismul. Viziunea iudaică a etnicului şi religiei s-a mutat la fiecare popor ortodox şi fiecare neam drepcredincios are în subconştientul său ideea de popor ales. Ca fenomen istoric, «naţionalismul recent» s-a născut odată cu formarea naţiunilor. Ca fenomen religios, naţionalismul creştin este apogeul acestui primitivism civilizaţional, care transformă în victimă persoana care nu aparţine aceluiaşi trib, într-un moment istoric bine definit. Silogismele teologilor şi filosofilor naţionalişti (români, sârbi, greci, ruşi), prin etnicizarea divinului, se depărtează de mesajul universalist al Evangheliei, de jertfa mărturisitoare de la capătul Golgotei. Dacă istoricul poate vorbi despre naţiune, emite teorii, judecăţi, concluzii, în schimb, pentru teolog, naţiunea nu poate constitui un subiect de studiu, pentru că teologul nu este un etnolog, deşi multe pagini antologice ale teologiei româneşti sunt pline de folclor. Atâta timp cât geneticienii nu au găsit nici o genă care să poată individualiza naţiunile, cum este posibil ca un teolog să introducă etnicul în teologie, fără

26

să întineze Învierea? În momentul când teologia devine o noţiune care serveşte etnicul, acea teologie nu mai este o cale către cealaltă lume, iar teologul, fie el şcolit la Bossey sau Saint Serge, Roma sau Strasbourg devine un sofist, chiar dacă este ucenicul lui Dumitru Stăniloae. Dacă rămânem în acest raţionament, ajungem la lucrări de tipul Pentru o teologie a neamului («Fiecare în rândul

cetei sale». Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda. Ediţie îngrijită, introducere şi note de R. Codrescu, Bucureşti, 2003), un titlu care ne poate duce cu gândul la orice, numai la Dumnezeu, nu. Teologia nu are nimic comun cu opţiunile noastre politice, deşi studiile din volumul citat sunt pline de texte biblice. Titlul este răsunător şi mulţumeşte tot spectrul naţionalist autohton. De la colţul cel mai darwinist al stângii până la obsesiile descoperitorului insulinei. Nu au aşteptat negrii sud-africani până în 1986, ca Sinodul Bisericii Evanghelice Olandeze din Africa de Sud să renunţe la aparheid şi să recunoască egalitatea în drepturi a negrilor cu albii africaneri? În catolica Rwandă, la sfârşitul primăverii lui 1994, Tuţii şi Hutu au pus în practică, la îndemnul episcopilor catolici, o teribilă teologie a neamului, «à la machette» (un fel de cuţit cu o lamă lungă şi lată), teologie inspirată şi cultivată de Biserica romano-catolică în fosta colonie belgiană, vreme de decenii. Gândind în spiritul unei teologii a neamului, fantasmele ortodoxiei vin de la sine şi R. Codrescu are tot dreptul să le amintească în a sa «Carte a îndreptărilor» (R. Codrescu, Cartea îndreptărilor, Bucureşti, 2004). Ca teolog al neamului devii automat apologet al neamului. Numai că

27

noii apologeţi nu se «bat» pentru ideile apologeţilor creştini din primele secole. Visul lor este unul secular, sectar, gregar. De unde şi erezia politico-religioasă a cuiburilor legionare, bazată pe cultul conducătorului şi al sacrificiului. Doar locuit fiind de această eretică «teologie a neamului» poţi porni «în căutarea legiunii pierdute» (R. Codrescu, În căutarea legiunii pierdute, Bucureşti, 2002), căutare unde erudiţia şi melancolia îşi dau mâna pentru a demonstra angelismul celor care au aceleaşi principii cu fundamentaliştii islamişti din zilele noastre. Chiar vrem să otrăvim şi generaţiile de astăzi cu amintirile «Buneivestiri», ale «nicadorilor», «simiştilor», «briga-dierilor», «mexicanilor» şi a altor «papanace» suveniruri de asasini fanatici?

* * *

[9] Câteva teze de doctorat, două-trei volume de articole adunate din buletine parohiale sau penseuri ratate ale unor teologi şmecheri, cu biografii romanţate pe malurile Tamisei, Senei sau ale Rhinului, nu dovedesc existenţa unei teologii ortodoxe contemporane. Lozincile ortodo-xismului mioriţic (apofatismul; mistica; mănăstirile; pustnicii; Crainic şi primul curs de mistică într-o facultate ortodoxă; Stăniloae, primul traducător al lui Palamas într-o limbă modernă; tocita «oază de latinitate» etc.) nu justifică nici ele existenţa unei veritabile teologii mioriţice. George Enescu odihneşte la Père Lachaise şi nu la Bellu. Visarion Puiu a murit departe de ţară, caterisit de Sfântul Sinod, în vreme ce «preoţii democraţi», sub

28

oblăduirea vajnicului Justinian, cădelniţau după 1944 dricul blenoragic al democraţiei interbelice şi participau la naşterea «democraturii populare». De vreo câţiva ani, bisericile noastre sunt goale, iar tribunalele pline. Pe creştinul român îl interesează mai mult pământul decât cerul şi toate ţuţianismele musceleanului nu-s decât vorbe de efect. În afara Mitropolitului Nicolae Corneanu, nici un nabab din Sacrosantul Sinod nu a recunoscut că a fost colaborator al Securităţii. Culmea, s-au declarat ei înşişi victimele regimului pe care l-au slujit cu credinţă. Aş fi mândru de capii Bisericii strămoşeşti dacă aş fi contemporanul unui dialog între aceştia şi unul din intelectualii acestui neam, în genul elegantului dialog (martie ‘95 - ianuarie ‘96) dintre Umberto Eco şi cardinalul Martini, Arhiepiscop de Milano, editat în 1997 în italiană şi tradus în franceză un an mai târziu (Croire en

quoi? Paris, 1998). Sau al celui dintre Jean-Didier Vincent şi Jacques Arnould (La Dispute sur le vivant, Paris, 2000), extraordinar schimb de idei între un om de ştiinţă şi un dominican, având ca subiect viaţa.

* * *

[10] Sindromul «fratelui Alexandru» (inspirat din celebra lucrare a lui Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Bucureşti, 1990) a lovit crunt Biserica după 1989. Ortodoxia caută temeiuri pentru a se ruga pentru fratele Alexandru, fie el Moghioroş, Dincă, Roşianu, Stanciu, Popescu, pentru că ea însăşi, la un moment dat, a stat la masă cu fratele Alexandru. A împărtăşit victoria şi bucuriile cu

29

fratele Alexandru şi acum îl face părtaş pe fratele Alexandru la biruinţa vremurilor. Te poţi ruga pentru fratele Alexandru când ai înaintea ochilor Harta concentraţionară a României? Este atât de coruptă firea acestui popor, să-l ierte pe fratele Alexandru, să-i tămâieze mormântul de călău şi să-i cânte «Veşnica pomenire» în Ghencea? Ne-am trezit în Agora post-decembristă cu personaje din Damian Stănoiu, ce dădeau unei ţări întregi lecţii de morală şi patriotism, tocmai ei care jucaseră «Baba oarba» în spatele iconostaselor. Mai cinstit histrionul de Simion Tatu de la Mănăstirea Plumbuita, celebru parlamentar al FSN-ului, care mergea în campanie electorală pe la APACA, alături de Petre Limbădelemn, fiul stalinistului Walter Roman. Nu şi-a schimbat nici prietenii, nici obiceiurile. Păcat de suferinţele Înaltului Plămădeală, (Dumnezeu să-l ierte!) ajuns prea devreme în «ograda» baptist-hortodoxului Vadim. Şi totuşi, preotul Buga are dreptate când cere imperativ să ne rugăm pentru fratele Teoctist (I. Buga, Rugaţi-vă pentru

fratele Teoctist, Bucureşti, 2005), deşi sună a «Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru», în cheie nicasiană.

* * *

[11] De vreo câteva decenii bunişoare aşa-zisa teologie mioriţică şomează. Teologii născuţi sub regimul «democrat-popular» au cunoscut «gloria» trecătoare a acestui sfârşit de veac, dar din punct de vedere «ştiinţific» creaţiile lor sunt NULE. Operele de «sertar» ale acestor «teologi ai rezistenţei», interzise de cenzură şi publicate

30

în ultimii ani, nu sunt, în realitate, decât culegeri de predici şi pălăvrăgeli (h)omagiale. Aceleaşi nume care ieri negau dărâmarea bisericilor dau acum interviuri la gazetarii din Occident, povestindu-le cum au salvat creştinismul românesc, trăgând clopotele în timpul Liturghiei şi cum sfidau Puterea, plimbându-şi bărbile printre palatul patriarhal şi marea adunătură naţională! Citeşti şi nu-ţi vine să crezi. Vezi negru pe alb şi ai impresia că visezi. Hai, Bre! Or fi proşti jurnaliştii din Ţara lui Obelix, dar mai lăsaţi minciuna fraţilor şi nu ne mai intoxicaţi cu amintiri din «gherlele» chiolhanelor voastre praznicale! Cam acesta este stadiul teologiei academice româneşti şi a eminenţelor sale la sfârşitul veacului trecut. Ceilalţi reprezentanţi ai clerului n-au dat interviuri patriotice înainte de 1989 şi nu publică în «Memoria. Revista Gândirii Arestate». Cei mai şmecheri dintre ei – protopopi, consilieri, vicari, secretari etc. sunt membri în comitete, comiţii şi fundaţii filantropice, primesc ajutoare şi invitaţii de peste hotare, apar la emisiuni spirituale sau chiar la tembela OTV. Pe vremuri erau invitaţi la fosta viaţă spiritulă a tvr-ului când Titi se ocupa şi de spirit. Îi dădeai un telefon lui Titi Dincă, îţi pregăteai un «logos» tare, el îţi trimitea întrebările, tu îţi munceai răspunsurile. Venea seara spirituală. Audienţă maximă, dialoguri şoraniene. TD arunca răspunsurile, MS scotea din tolba sa palavre ce uluiau invitaţii. Dialogul se precipita când personajul confunda răspunsurile. Ten-siunea creştea, eram în plin teatru grec şi ne-amintim ce frumos era cu Andrei Şerban la Naţional şi cum Mona Muscă nu l-a adus la Naţional pe Şerban pentru a nu

31

încălca legea! Corul intra în scenă şi serata religioasă se încheia în lacrimi de emoţii şi «pupăciuni», ca la robingorevelionul everacului.

* * *

[12] Oricât am fi de cinici nu putem nega vulcăneasca «ispită bizantină» – mănăstirile valahilor. Nu trebuie să ne imaginăm însă că ele sunt populate de sfinţi! Nu spunea Nicolae Steinhardt că erau pe cale să devină ceapeuri? Un Paisie Olaru se naşte o dată la o sută de ani. Eugen Lovinescu avea dreptate să critice ortodoxia românească, creştinismul dunărean postbizantin şi inconsistenţa culturii religioase româneşti : florilegii, omilii, danii la locurile sfinte. Marile realizări culturale ale evului mediu românesc poartă pecetea străinilor aflaţi în pribegie prin provinciile olahe. Tot străini au fost şi «naşii» Academiei lui Şerban Cantacuzino I (1680) şi a lui Antioh Cantemir(1707). Blânda ortodoxie a ţinut Scriptura departe de graiul românesc. Am înghiţit chirilica şi greaca câteva secole pentru că ierarhii noştri nu erau, de cele mai multe ori, de prin părţile noastre. Am dormit în ortodoxie până pe la 1848, când am aruncat şi ultimii şalvari. Am mai luat un şut în fund cu secularizarea lui Cuza, condamnată fără noimă de capetele bisericeşti şi până prin deceniul cinci al veacului trecut am lâncezit între clopotniţă şi pridvorul bisericii. După reeducare ne-am pus din nou pe somn până-n iarna lui ’89 - ‘90. Evenimentele neelucidatului decembrie au adus ortodoxia la tvr-liberă, şi-n câteva săptămâni aveam

32

deja star-urile noastre. Scădea audimatul, apărea un om în sutană, o «Veşnică pomenire!» în direct, de la cimitirul victimelor iliesciene, un marş pe la Piaţa Romană, un «Tatăl nostru» la Universitate etc. A mers spectacolul până în toamna lui nouăzeci. Între timp Patriarhul şi-a reintrat în drepturi, ierarhilor din staff-ul administraţiei bisericeşti li s-au creat noi centre episcopale (Slobozia, Giurgiu). Totul pentru liniştea noastră. S-au mai schimbat câteva nume pe ici, pe colea, şi uşurel viaţa a reintrat în normal. Cine din ofiţerii sutanofori, din birourile de la Mănăstirea Antim, gândea, pe vremea răposatului, c-o s-ajungă peste noapte în jilţuri arhiereşti? Restauraţia ultimilor ani a pregătit BOR-ul pentru mileniul trei. Schimbul de mâine a fost deja asigurat. Mulţi din aceşti coconi parveniţi se comportă ca pe vremea când episcopii nu vorbeau limba poporului. Scopul lor, acum, ca şi atunci: căpătuiala. De aici la nepotism nu-i decât un pas. Nepotismul este o plagă vie, cunoscută de toată lumea şi în faţa căreia toţi închidem ochii. Acest sistem este aşa de puternic încât birourile administraţiei centrale sunt legate prin fire nevăzute de tot felul de rubedenii. Vrei să nu mori Popa Prostu pe «unde a înţărcat Mutu iapa», fă-ţi un fin care este vărul unui cumătru, care, întâmplător, este Inspector bisericesc! Şi el, la rândul său, este finul unui Vicar, care este nepotul unui Episcop. Şi acesta, la rândul său, are un «negru», protopop prin Ţara Vrancei, care poate apela la unul din ai săi zeci de cumetri din tot judeţul şi problema se rezolvă. Dacă eşti teolog vei primi parohie în buricul târgului şi fonduri de la Culte pentru biserică. Dacă eşti maţe fripte, ori alt gen de coate goale

33

şi până în 1989 ai vându blugi şi ţigări, te bagă taica popa la Facultate şi-n câţiva ani te-aduce taica la Focşani, la o parohie cu vad. Te-nsoară cu o fată care vinde lumânări, laşi golăneala şi seringile, te face popă în oraşul Unirii şi predai şi religia la o şcoală centrală. Nu te regăseşti într-una din aceste ipostaze, n-o să vezi Parisul pe o Bursă ecumenică în veci şi nici America la vreun congres, să asculţi traducerea în căşti. Cumetria în lumea universitară despre care vorbeşte Luca Piţu (Luca Piţu, Breviarul nebuniilor curente, Iaşi, 19982, pp. 77-90) este valabilă şi în tagma bisericească şi în învăţământul teologic ortodox. Adio metafizici şi filosofii păgâne, «dacă n-ai neamuri la Ierusalim». Iţi faci studiile la Bucureşti şi-o să vezi Occidentul prin cablu. Te mulţumeşti cu B. Pivot (sau te mulţumeai), cu «Cercul de la miezul nopţii» şi cu ce mai pică pe Arte. Rămâi un ramolit în ale culturii şi-o să fii mulţumit să mergi cu Dacia la Căminul preoţesc, la Techirghiol. Desigur, c-un plocon. Dacă nu, dormi pe plajă la nudişti şi meditezi la spiritualitatea geto-dacilor. N-ai somn, te mănâncă ţânţarii, îl citeşti pe I. Gh. Coman şi crezi că proto-românii sunt (sau erau) pe acelaşi picior cu grecii şi romanii şi historia nu mai începe la Sumer, ci la Sucidava! N-a spus-o literatul Coman, o spune Maria Gimbutas!

* * *

[13] Dumnezeul ortodoxiei mioriţice este ca Dumnezeul metafizicii occidentale, un Dumnezeu mort, asfixiat în stufărişurile din iatacurile chiriarhale. Prins în polemicile

34

naţionalist-ortodoxe ale primei jumătăţi de secol, creştinismul s-a topit în faţa istoriei naţionale, transformându-se într-o ideologie cu priză la mase. Am renunţat la veşnicie, la lumea de dincolo, pentru a trăi în mahalaua noastră cea de toate zilele. România acestui început de secol este o ţară de calcute, unde flacăra vieţii se aprinde şi se stinge sub privirile insensibile ale celor din jur. Ni s-a făcut deja scârbă de prezenţa plictisitoare a cerşetorilor prin metrouri, iar dacă fură, îi dăm pe mâna poliţiei. Mâine, poimâine o să plătim mercenari, să-i împuşte, ca prin Brazilia. La noi este mai rău ca-n Somalia şi Eritreea, unde seceta prelungită şi războiul au distrus totul. România a ajuns după 1989 «Etiopia Europei» (I. P. Culianu).

* * *

[14] Creştinismul mioriţic nu este cel din istoriile oficiale, el se apropie mai degrabă de folclorismul lui Crainic. Spiritualitatea românească nu este una pur creştină, cum afirmă istoricii creştini şi teologii protocronişti autohtoni, ci mai degrabă un folclorism interesant, care amestecă elemente păgâne, practici religioase neopăgâne cu idei şi principii creştine. Dacă am elimina partea necreştină din «tradiţiile noastre creştine», creştinismul mioriţic ar fi un fel de creştinism reformat, cu pereţii goi şi reci. Frumuseţea creştinismului nostru o dau tocmai datinile şi obiceiurile păgâne care, la adăpostul noii religii, s-au metamorfozat în rituri şi «tradiţii creştine». Ţăranul român crede mai mult în superstiţii decât în icoane şi-i

35

este frică mai mult de descântece, blesteme şi vrăji decât de Judecata de Apoi. Cine nu a fost descântat măcar o dată de deochi cu misterioasele descântece populare, unde se întâlnesc practici păgâne şi «Tatăl nostru», binecuvântări creştine şi scuipături rituale? Cine vrea să înţeleagă creştinismul românesc, nu trebuie să meargă la Biblioteca Universitară sau cea a Academiei. Să-şi ia rucsacul şi să urce prin Carpaţi, acum, cât mai sunt ţărani care-şi blesteamă vecinii şi le deoache animalele şi nu au emigrat cu toţii la muncă prin Occident. Să le asculte descântecele, pentru că descântecul este cea mai sublimă simbioză a spiritualităţii româneşti. Poţi ajunge nemuritor la Academie fără să cunoşti sufletul românesc, dacă citeşti doar istoriile oficiale. Sunt mulţi care au ajuns şi predau aceste istorii prin zecile de facultăţi particulare, fără să aibă habar de ceea ce reprezintă adjectivul «românesc». Ţăranul român n-a ajuns definitiv la Muzeul Satului, cu toate că nu a rămas decât o idee din ţăranul de altădată. Babele noastre hâtre mai dau în boghi pe ascuns, mamele mai pun busuioc odraslelor sub perini de Bobotează, la nunţi se mai taie cozonacul pe capul miresei, ursitoarele sunt nelipsite, după mort se sparge ulcica şi cu aţa mortului se leagă cununii. Trist va fi când acestea n-or mai fi decât pe discuri de la romanticul Electrecord şi vom auzi doar «Hai să-ţi dau cu ghiocul!» prin Piaţa Matache şi muzica copilului minune prin Berceni! Acesta este creştinismul românesc: un folclorism trăit anonim şi nu o istorie presărată cu momente cruciale. Istoria neamului românesc nu este una bogată în personaje mitice. Totul s-a petrecut la nivelul

36

omului de rând, departe de marea istorie. Şi totuşi, în neistoria valahă, celebrul necunoscut Vasile Lovinescu a găsit înţelesuri şi simboluri care dau o oarecare importanţă puţinelor noastre coborâri în istorie. Neamurile care locuiau versanţii Carpaţilor s-au trezit, la capătul a câtorva veacuri, vorbitorii aceleaşi limbi şi purtătorii aceloraşi tradiţii. Impunând astăzi date epocale şi canonizând personaje istorice, nu vom schimba în bine trecutul, ci vom maimuţări memoria unor personalităţi care aveau toate calităţile, în afara aceleia de Sfânt.

* * *

[15] O boală necruţătoare se va abate asupra Bisericii Ortodoxe Române în secolul în care tocmai am păşit: ICIOGLĂNIA. Se pare că, nu peste mult timp, Biserica va fi «cârmuită» de icioglani. Istoria unui icioglan nu poate fi niciodată istoria unui mec, pentru simplul motiv că icioglanul nu-i un mec, el este un codoş. Icioglanul nu-i mârlan, e chiar un tip subţire. Icioglanul este tot timpul în primele rânduri, cu ochii după flash-uri şi microfoane. Icioglanul nu doarme niciodată. Dacă muritorul de rând visează umbre şi chipuri din trecut, el visează la chipuri pe care nu le-a văzut niciodată. Icioglanul este un vizionar. Nimeni nu are curajul să polemizeze cu icioglanii. Doar preotul I. Buga a ridicat privirea şi a ajuns în faţa Consistoriului Bisericesc. Chiar dacă ai noştri n-au avut o Inchiziţie, au avut alte mijloace de constrângere, mai curate, care funcţionează şi în zilele noastre: caterisirea, adică excluderea din rândul clerului şi

37

interzicerea oficierii cultului divin. Această metodă a mers sub toate regimurile şi prin toate ţările ortodoxe. Chiar serenisimul Patriarh de Constantinopol, la cererea turcilor, l-a caterisit pe Antim Ivireanul. Asta nu scuză caterisirile care au urmat pe plaiurile «Mioriţei», mai ales în ultimul secol. Dimpotrivă, dacă nefericitul Patriarh de Constantinopol risca să-şi piardă capul, mitropoliţii şi patriarhii noştri n-ar fi pierdut mare lucru dacă refuzau să se desolidarizeze de preoţii Bisericii lor. Pentru câteva avantaje trecătoare ei n-au întors spatele doar suferinţei acelor oameni, mai mult, ei i-au condamnat şi le-au luat şi singura posibilitate de a-şi câştiga o pâine. Am putea crede că aceste fapte sunt de domeniul trecutului, dar constatăm că această practică a caterisirii este actuală şi conducerea Bisericii nu ezită să o folosească. Deocamdată icioglanul este marginal, adică n-a ajuns la Eforie, dar va ocupa, din ce în ce mai mult, peisajul existenţei noastre. Dacă, acum ne permitem să-l ironizăm, într-o bună zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, va trebui să învăţăm şi noi să rânjim ca icioglanii. În acea zi nu vom fi mai săraci, nici mai nefericiţi decât astăzi, dar feţele noastre nu vor mai fi oglinda sufletelor, ci măşti spoite cu varul duplicităţii cotidiene. Pentru ca acea zi să fie cât mai departe, ar trebui să lăsăm făţărnicia de o parte şi, riscând interesele mărunte, să arătăm icioglanii cu degetul şi chiar să-i punem după «gratii». Dacă nu vom face aceasta astăzi, mâine vom fi noi trimişi la «ocnă», pentru că, în împărăţia icioglanilor, cine nu este icioglan este împotrivă. Să dea Dumnezeu ca aceasta să nu se întâmple, iar Biserica să nu încapă pe mâna icioglanilor,

38

care nu aşteaptă decât apusul teoctistului şi al bătrânilor, pentru a orweliza ceea ce a mai rămas humanoid în «ferma animalelor».

* * *

[16] După două mii de ani de la întruparea Fiului, Bisericile au ajuns simple oficii de prestat servicii mortuare, iar preoţii, funcţionari cu leafă de la stat, plini de necazuri şi greutăţi, umiliţi de ierarhi şi dispreţuiţi de clasa noilor îmbogăţiţi. Se ridică zeci de biserici în fiecare an, iar oraşele României nu au case pentru oamenii fără adăpost ori cantine pentru săraci. Câteva zeci de asociaţii filantropoide şi câteva capele prin spitale nu sunt decât picături de apă în oceanul nevoinţelor năpăstuiţilor acestui neam. De la copiii abandonaţi şi până la bătrânii muribunzi de prin căminele uitate de lume, totul este un întreg univers de lipsuri şi dureri. Statul nu are bani, Biserica este săracă şi totuşi, primul risipeşte bani pe proiecte economice falimentare, iar Biserica a căzut într-un megalomanism fără limite. Rămâi înmărmurit când mergi prin oraşele României şi descoperi temelii ale unor catedrale, ce-ar putea adăposti toţi abandonaţii de prin (auto)gări. Suntem în China lui Mao sau în Coreea de Nord? Pentru cine construim asemenea mastodonţi de fier şi beton? Bisericile şi aşa sunt goale! Cine o să umple noile hale friguroase şi neprimitoare? Conform datelor oferite de Biserică, între 1996 şi 2000 s-au construit peste 1000 de aşezăminte religioase, dintre care aproape jumătate de către

39

ortodocşi, care se vaită că nu au bani! Cum Bucureştii nu erau destul de schimonosiţi, ierarhii ortodocşi au decis să construiască o Catedrală a Mântuirii Neamului, ca şi când mântuirea se face ca munca la CAP, adică la grămadă. Nici măcar atât nu au reţinut din şcolile teologice mai marii noştri, că mântuirea este individuală şi nu se face la grămadă! Institutele de cercetare medicală închid porţile, unul după altul, şi elitele României fac donaţii pentru catedrale, obiective turistice pentru japonezii care vin la Bucureşti să se fotografieze lângă Casa Poporului. Ultimul amplasament propus pentru catedrală este la umbra Casei Poporului. În felul acesta japonezii vor avea, pe acelaşi diapozitiv, şi Casa Poporului şi Catedrala Mântuirii Neamului, două simboluri triste ale nefericirii acestui popor blestemat, care a avut parte de pământuri bogate, dar de conducători proşti. Cu banii risipiţi pe aceste ziduri ale ruşinii s-ar fi putut construi case pentru săraci şi cămine primitoare pentru orfani. Construim aceste temple pentru a linişti orgoliile unor ierarhi, care se şi văd pictaţi pe pereţii acestor betoane. Pentru unii slujitori, ieri membri de frunte în FDUS şi MAN, azi titulari la Academie, important este eternizarea numelui şi a chipului de câţiva metri pe un perete de beton armat.

* * *

[17] Multe din aceste «nenororici» le aflăm cu uşurinţă din hebdomadarul mioriţismului nord-danubian, «Vesti-torul Ortodoxiei». Ce citeşte creştinul amărât în «Vesti-torul Ortodoxiei»? Întâlnirile diplomatice ale Fericitului!

40

Explicaţii credule ale fenomenelor religioase, date de universitari horthodocşi, specialişti în ale liturgicii, articole pe care le publică apoi în volum. Scrisori antiecumenice, trimise redacţiei de nu ştiu ce bezmetic «popă Izmană» din Olteni, care protestează, săracul, în limitele inteligenţei sale, contra sectelor care vor să ne vândă ţara! Dacă asta numim noi, ortodocşii, presă, atunci nici nu are rost să ne răcim gura. Dacă vreunul din ecleziarhii din Dealul Mitropoliei crede că oficiosul BOR este un jurnal, în înţelesul european al termenului, atunci fie el este nebun iar noi antiortodocşi, fie el este un idiot, iar noi nişte proşti, pentru că le permitem să-şi bată joc de sentimentele religioase ale unei naţiuni şi nu-i luăm de guler să-i băgăm la balamuc. Dar în colţul nostru de Europă totul are o altă dimensiune, iar viaţa nord-du-nărenilor se desfăşoară după alte criterii şi se măsoară cu alte valori. În Ţara spoitoruluifane apele curg din aval în amonte, copacii cresc cu rădăcinile-n soare, oraşele devin sate cu câini turbaţi, satele au ajuns oraşe cu vile rustice. Biserica a întors spatele cerului şi stă la masă cu minciuna, omenia şi bunacuviinţă sunt sinonimele omului prost şi flămând. De ce ar semăna vestitorul ortodoxis-mului mioriţic cu «La Croix» sau «Osservatore Romano»? Ironie a culturii române, unul din cei mai buni jurnalişti ortodocşi ai momentului este un fost om de casă la Eugen Barbu, Dan Ciachir. Acesta este unul din cei mai informaţi gazetari creştini, care a ţinut o rubrică în anii nouăzeci, la «Cuvântul». Din punct de vedere teologic, cronicile sale sunt mult mai interesante decât toate oficioasele BOR. Dovada, succesul celor trei

41

volume ale cronicilor din «Cuvântul». Editorialele sale din «Ziua» despre «scolasticizarea învăţământului teolo-gic», scrise în stil naionescian, sunt un semnal de alarmă despre «doctorandizarea teologiei» şi lipsa duhov-niciei din palatele episcopale, despre «duhul impotenţei spirituale» care planează deasupra facultăţilor de teologie ortodoxă din România. Interesantă «reforma învăţămân-tului teologic» pe care o recomandă tânărul teolog Mihail Neamţu, dar cine să o facă? Noii ierarhi, aleşi după 1989, despre care se crede că fac parte dintr-o structură paralelă a Bisericii numită Biserica Creştinilor Ortodocşi Tradiţionali a Valahilor de Pretutindeni, ultimul şi cel mai grav pericol care ameninţă ortodoxia românească? Deşi presa bisericească nu spune o vorbă, ameninţarea sciziunii BOR este un pericol iminent, iar serviciile secrete ar putea lămuri multe… Aceasta cu atât mai mult cu cât membri ai acestei organizaţii bisericeşti semi-clan-destine fac parte din ierarhia BOR şi din administraţia superioară a Bisericii. Singurul care a ieşit în media este jurnalistul Silviu Alupei. În ciuda dezvăluirilor senza-ţionale şi bine argumentate, BOR nu a luat nici o poziţie oficială. Gravitatea acestui pericol este dovedită şi de faptul că subiectul a ajuns pe masa serviciilor secrete, iar surpriza cea mai mare va fi atunci când se va dovedi că această structură paralelă cu nucleul la Cernăuţi nu este decât o construcţie a serviciilor secrete române şi ruseşti. Patriarhul participă la sesiuni ale Academiei alături de «eternul Simion», teologii, în atotsuficienţa lor, scriu tratate despre măreţia ortodoxiei, iar vipere în sutană cu engolpion sapă la temelia creştinismului românesc.

42

* * *

[18] Prin anii ‘30, cei din teapa cioranului, ai «Crinului Alb» şi ai ionesculuieugen se războiau cu babalâcii acelor vremuri. Noi, cei de astăzi, nici prin cap nu ne trece o asemenea trăsnaie. Ne aşezăm la umbra lor protectoare şi aşteptăm să le luăm locul. Şi la Facultatea de Teologie şi la Grădina Zoologică a Academiei. Şi noi, la rândul nostru, o să luăm sub aripele noastre alte fiinţe care vor aştepta să ieşim la pensie, «că de n-o fi, nu s-ar mai povesti». Nici vorbă de schimbare. Aşteptăm să ne vină rândul. Şi-o să se facă seară şi peste secolul acesta, şi-or să mai fie şi alte secole. Şi va fi din nou seară şi dimineaţă şi nimic din ce-i cu neputinţă n-o să se întâmple culturnicilor teologi români şi netrebnicilor inspectori bisericeşti. Polemizează cu ei şi-or să te numească heretic! Vrei să fii declarat vândut catolicilor? Scrie o carte obiectivă despre creştinismul românesc şi pun ortodocşii pe tine toată tălibănimea legionară, de nu mai scapi nici în fericitele braţe ale Patriarhului! Scrie ceva care să contrazică poziţiile oficiale ale ortodoxiei olahe şi sar şi zamfireştii şi cândeştii! Aminteşte de «fondul nostru nelatin» şi-o să pună teologii academoşi toată Şcoala Română din Roma pe tine, plus theodoreştii şi drăganii, cu toţi tracii lor imaginari ! «Noi suntem români» este sloganul poporănimii române, adică «noi suntem ortodocşi», deşi în jurul nostru sunt vreo trei milioane de cetăţeni ai altor etnii şi confesiuni religioase. Nu suntem departe de ruşi, unde catolicii nu sunt

43

recunoscuţi ca Biserică şi nici de greci, unde aceiaşi catolici nu au dreptul să efectueze stagiul militar, nefiind consideraţi cetăţeni cu drepturi depline. Dacă mai adaug că prima episcopie atestată la începutul mileniului al II-lea este una catolică şi asta pe pământul Vrâncioaiei, pe la Odobeşti, unde prin secolul al XIII-lea aveam mai mulţi cumani decât români, mai mulţi «catolici» decât «ortodocşi» sau că a doua episcopie atestată în mileniul trecut este tot una catolică, undeva prin Nordul Moldovei, ori că prima adevărată şcoală a fost Colegiul Latin de la Cotnari (fondat în 1562, sub conducerea lui Ioan Sommer), risc să creez seisme în căpăţânele goale ale celor care au crezut şi mai cred că pe plaiurile moldo-valahe existau ortodocşi încă înainte de căderea Romei. Să nu mai idealizăm istoria şi creştinismul românesc! Să le vedeam aşa cum au fost, nu cum ar fi trebuit să fie. Să luăm creştinismul românesc medieval cum ni-l povesteşte cronicarul, pentru că, în toată subiectivitatea lor, cronicarii au trăit în acea lume şi creştinismul medieval românesc este mai aproape de cel al cronicarilor decât de «lumea brâncovenească» a Gabrielei Gabor (Gabriela Gabor, Lumea brâncovenească. Eseu

în istoria civilizaţiei româneşti, Bucureşti, 2002) sau cea a atemporalelor murale picturi moldave descrise filosofic de Anca Vasiliu (Vezi doar Anca Vasiliu, La traversée de l’image. Art et théologie dans les eglises moldaves au XVI-ème siècle, préface d’Olivier Clement, Paris, 1994 ; Id., Monastères de Moldavie: XIVe–XVIe siècles. Les Architectures de l’images. Préface d’Olivier Clement, Bucureşti – Milano – Paris, 1998). Lumea acestora din urmă este prea încărcată de poezie şi filosofie, prea barocă şi prea frumoasă pentru a fi adevărată.

44

* * *

[19] Suntem o naţie cleptomană dintru începuturile vieţuirii noastre. Nu ne-au stricat turcii sau grecii. În secolul al XV-lea se fura pe rupte. Ca să stârpească această nelegiuire, renascentistul principe Ţepeş a tăiat mâini şi capete. După moartea lui Ţepeş, hoţia a redevenit sport naţional. Cinci sute de ani mai târziu, legionarii vor aplica aceeaşi politică românilor. După eşecul legio-narilor, sportul rege continuă să pasioneze viaţa noastră. Suntem mai lipsiţi de caracter decât mulţi din sălbaticii junglelor amazoniene, pentru care proprietatea este un lucru sacru. A atinge proprietatea cuiva înseamnă a întina spaţiul sacru al aproapelui. La noi, popor creştin, spaţiu sacru nu există decât în studiile cercetătorilor fenome-nelor religioase. Toate teoriile acestor cercetători, care de altminteri ne îndulcesc sufletul, nu ţin în faţa realităţii. Uneori, muierile de pe la ţară şi de prin mahalalele proletare aruncă fecalele în ograda vecinilor, ca să-i «spurce»! Acesta-i creştinismul românesc, autentica spiri-tualitate românească, cu vrăji şi (des)cântece de moarte şi oricât ar căuta savantul Andrei Oişteanu explicaţiuni despre anumite practici şi obiceiuri ale istoriei de început a neamului nostru, trebuie recunoscut că, de la Vasile Pârvan încoace am idealizat prea mult şi mulţumim lui Dumnezeu că, de vreo câţiva ani, unii istorici români în frunte cu Lucian Boia au început să demitologizeze lumea românilor de ieri. Destul cu imaginea idilică a fecioarei care năştea la patru luni după nuntă! Baltagul

45

nu-i o poveste despre frumuseţea păstoritului la români sau despre metafizica transhumanţei. Imaginea biblică a blândului păstor nu are nimic comun cu păstorii români şi ocupaţiunile lor. Dar Mioriţa, această Iliadă a Europei răsăritene? Ei, bunii păstori, craii înălţimilor, ce pun ei la cale? Clonatul mioarelor? Ne adăpăm din surse trun-chiate, mai ales din Herodot, pe care-l citim cu şablonul şi ne imaginăm că la Sarmizegetusa se compuneau Upanişade, iar De la Zalmoxis la Gengis-Khan (M. E.), pe plaiurile noastre au fost numai mistici şi cititori în stele. Mai vine şi Vlad Ionescu cu năzbâtiile sale nostradamice, de-ţi vine să crezi că pe culmile Carpaţilor se află Tibetul şi despre România se vorbea mai-nainte ca aceasta să poarte acest nume. Cădem într-un soi de patetism patriotard şi vorbim despre creştinismul românesc ca despre o culme a spiritualităţii creştine, uitând că moldovenii şi muntenii s-au războit tot evul mediu românesc de se minunau şi străinii de ura dintre români. Dacă-l citeşti pe Iorga cazi într-un fel de melancolism de două parale şi zici că-i de ajuns să fii român ca să te mântuieşti. Este drept, am avut Filocalia în limba poporului cu mult înaintea vecinilor. De aici şi până la afirmaţii că românii au fost şi că mai sunt un popor filocalic este o distanţă lungă. Ca să faci asemenea afirmaţii trebuie să fii de-a dreptul iresponsabil şi lipsit de orice obiectivitate. Nu cred că ţăranii români aveau acces la Filocalie, mai ales că ei erau, în parte, analfabeţi. Suntem un neam creştin ca toate celelalte şi avem calităţile şi păcatele noastre. Uneori am fost intoleranţi cu minorităţile şi prin satele româneşti bântuia stafia

46

iudeului ucigător de prunci şi încă se mai spune că evreii folosesc pentru pască sânge de copil creştin. Dacă se converteau la creştinism nu o făceau de voie sau din convingere, ci de frică (Vezi Mihai-Răzvan Ungureanu, Conver-tire şi integrare religioasă în Moldova la începutul epocii moderne, Iaşi, 2004) !

* * *

[20] Teologii valahi au făcut ca şi ceilalţi intelectuali români până-n 1989: au închis ochii să nu audă vaietele celor care urlau după Adevăr şi cu sutanele lor grisonate au acoperit atrocităţile comise în România. Cum scriitorii n-au aderat la «Mişcarea Goma», excepţie Ion Negoiţescu şi Ion Vianu, nici preoţimea română n-a simpatizat cu «Momentul Calciu». Doar câţiva preoţi mai curajoşi au avut demnitatea să-i ia apărarea. Nefiind nişte nume cunoscute, nu s-au bucurat de mediatizarea Monicilor la Paris, fiind declaraţi nebuni de către statul român şi caterisiţi de către fostul şi actualul Sinod, din care făcea parte şi actualul Patriarh. A revăzut acest Sinod, după 1989, oficial, caterisirile făcute la comandă politică, înainte de 1989? Au fost reabilitaţi preoţii pedepsiţi pe nedrept de Biserică, la cererea statului comunist? Acelaşi Sinod, care condamnase deja în 1954 pe monahii de la Mănăstirea Sihastru (Vrancea) şi monahiile de la Mănăstirea Vladimireşti (Galaţi), cu binecuvântarea Episcopului Antim al Buzăului, care le avea în grijă duhovnicească, şi cu complicitatea tăcută a unor nume celebre ale ortodoxiei de mai târziu, Andrei Scrima,

47

Sandu Tudor, Arsenie Papacioc şi chiar marele Cleopa. Tot ce s-a «ridicat» în prima jumătate de secol, s-a dărâmat sistematic în deceniile care au urmat. Dacă, astăzi, se poate vorbi despre o teologie românească, aceasta se datorează generaţiei de teologi născute înaintea primului război, teologi care au creat o teologie românească şi din rândul cărora mulţi au pătimit prin catacombele României din anii ‘50. Deşi în ultimul timp s-au publicat câteva studii româneşti despre Biserica şi teologia ortodoxă din secolul al XX-lea, din păcate, nu există nici o lucrare de referinţă, deoarece, tot ce s-a scris poartă pecetea atemporalităţii stilului cazaniilor, iar limbajul este unul liturgico-pastoral.

* * *

[21] Exceptând perioada anilor ‘50, când puşcăriile României erau pline de oameni în sutană, după dezgheţul de la jumătatea deceniului şase, reacţiile anticomuniste dinspre lumea bisericească au fost izolate şi, spre ruşinea ei, în Biserică n-au existat călini-nemeşi dispuşi să-şi dea foc în faţa Patriarhiei Române atunci când bisericile au început să fie rase cu buldozerele. Numeric, am putea să arătăm generaţiilor de astăzi că Biserica a avut martirii ei în lumea şi universul concentraţionar al «obsedantului deceniu», şi unele lucrări dovedesc acest fapt. Dar nu asta-i menirea Bisericii? Să fie mărturisitoarea adevă-rului, să stigmatizeze minciuna! Să nu ne îmbătăm cu Brifcor! Cei peste două mii de slujitori ai Bisericii (ortodocşi, uniţi, catolici, neoprotestanţi) care au trecut

48

prin temniţele comuniste nu justifică colaboraţionismul şi servilismul de care a dat dovadă Biserica în relaţiile sale cu statul comunist, din 1948 şi până mai ieri. În 1990, un fost deţinut politic, pr. Gheorghe Drăgulin, unul din tinerii teologi români ridicaţi de Securitate de la orele de curs ale Institutului Teologic din Bucureşti şi trimis la Canal prin anii ‘50, intra în corpul profesoral la vârsta când colegii săi de generaţie se gândeau la pensie. Pentru el viaţa universitară abia începea, iar conducerea facultăţii nu ştia cum să-l marginalizeze, ca şi când prezenţa acestei persoane mereu zâmbitoare era pentru ei ceva incomod. Decan era Dumitru Popescu, actualmente academician şi prodecan era Dumitru Radu. Preotul Drăgulin era omul care refuzase compromisul, ei erau produsele mezalianţei teologiei valahe. El venea după patru decenii de marginalizare, cu zâmbetul pe buze. Ei terminau o carieră de patru decenii de minciună şi corupţie. Asta o credeam atunci, în 1990. Acum, după mai bine de un deceniu, ei sunt tot ce-au fost «şi mai mult decât atât» şi sunt abonaţi, ca tot românul cu studii medii şi superioare, la «România Mare», «Şi totuşi iubirea», «Flacăra lui Adrian Păunescu», «Tricolorul»! Pe deasupra sunt membrii ai Academiei şi li s-au dedicat volume omagiale.

* * *

[22] În şcolile teologice din anii ‘80 se livra seminariştilor un subtil fundamentalism orthodox à la Sorin Dumitrescu, explicându-li-se cu argumente de sfertodocţi că noi, ortodocşii, eram cei mai tari şi cei mai

49

mari. Jucam fără să ne dăm seama rolul ingrat a lui Bulă, dar fiecare credea că cel de lângă el este Bulă. În fond eram mai proşti ca-n bancurile cu Bulă, iar Bulă, ce-l din bancuri, era mai religios decât noi. Din când în când veneau în vizită personalităţi agreate de regim, tip Zoe Dumitrescu-Buşulenga, alias Maica Benedicta, Bartolomeu Anania etc. şi încercau să ne arate cât de fericiţi ar trebui să fim că ne-am născut români ortodocşi. Din acele promoţii caraghioase, unii şi-au urmat vocaţia, alţii sunt prin capitale europene la înalte studii! Din nefericire, mare parte din aceşti tineri «studioşi» nu au nici cea mai vagă idee despre cultura română şi despre locul teologiei în iconomia acestei ţări. Şi aceasta, pentru că, cine poate să ajungă cu o bursă groasă pe malurile Senei, ale Rhinului, ale Rhonului şi chiar ale Dunării în amonte, dacă nu, cei cu fruntea plecată, gata în orice moment să lingă picioarele stăpânilor? Ajunşi prin străinătăţi, scormonesc în tolba cu subiecte doctorale şi-auzi titluri de teze de doctorat: «Cădelniţa la români»; «Metafizica tămâiei» etc. Patru, cinci ani cu o bursă consistentă pui început bun vieţii. Te întorci în ţară, un cadou pe ici, o atenţie pe colea, mai pleci la câte o bursă de limbă şi ajungi profesor universitar la Facultatea de Teologie sau profesor la una din manufacturile mioriţice. Adevărată «tinereţe fără bătrâneţe»!

* * *

[23] Trăim un neorasism modern, subtil şi periculos, pentru că nu-l putem numi. Vrei să exprimi liber ceea ce

50

gândeşti? Ţi se pune pumnul în gură. Dacă până în 1989 ni-l puneau lacheii unei ideologii inumane, acum ni-l pun trepăduşii paranoici ai naţionalismului etnico-religios. Îmi amintesc cu ruşine că aparţin temporal momentului când Petru Creţia a fost căsăpit de mineri în 1990 şi tot în acel an, participând la înmormântarea arhimandritului Benedict Ghiuş la Cernica, pe 13 iunie 1990, nu mai puteam reveni în căminele studenţeşti de frica minerilor. Au fost clipele când ura a atins paroxismul în sufletele românilor, iar noi, românii, în acel moment, ne-am rupt de spiritul lumii europene şi ne-am adăugat bandelor barbare ce jefuiau odinioară negustorii pe drumul Levantului. Cine erau acei tâlhari cu bâte, care au terorizat Bucureştii în mai multe rânduri? Unguri? Secui? Saşi? Aurolaci? Satanişti? Unde era personalismul ener-getic al lui Rădulescu-Motru? Românismul folclorizant al lui Crainic? Ortodoxismul filosofico-dogmatic al lui Nae Ionescu? Românismul spiritualizat al lui Dumitru Stăniloae? Ce dimensiune avea atunci existenţa românească? Nu regăsim în «arhetipurile» lui Horia Bernea de la Muzeul Ţăranului Român nimic din realitatea satului valah. N-o fi acest spaţiu aseptizat, proiecţia imaginară a antropologilor valahi? Nu este acest muzeu creaţia idealistă a ceea ce cred unii despre ţăranul român?

* * *

[24] Printre modele postdecembriste religia este în mare trecere. Persoane care până mai ieri habar n-aveau de

51

Biserică şi se băteau în piept cu legitimaţii şi permise de liberă trecere emise de PCR şi UTC, astăzi, cu complicitatea unor ierarhi compromişi, şi-au redescoperit vocaţii mistice şi-au populat chiliile valahe, din nordul Moldovei până la Muntele Atos şi Ţara Sfântă. Au avut loc convertiri celebre. Inşi din cele mai dubioase categorii ale societăţii, adesea foşti activişti care-şi petreceau concediile prin pivniţele mănăstirilor, sunt deja licenţiaţi şi chiar doctori în teologie. Unii şi-au descoperit cu adevărat vocaţia şi scriu în reviste ortodoxiste, dau sfaturi şi chiar povestesc itinerariile lor spirituale în lucrări tipărite în tiraje halucinante. Cei mai mulţi sunt lichele care-şi schimbă haina după vreme. Acum au devenit vip-uri ale ortodoxiei, dau conferinţe în ţară şi peste hotare, publică articole şi studii despre monahismul atonit, editează lucrări de mistică etc. Puţinele persoane cinstite venite din exterior spre teologie, care formează o minoritate în lumea teologală românească, pot aduce un suflu nou apaticei noastre teologii. Ei pot aduce un vocabular nou, un stil diferit de cel al anchilozatului cler ortodox, care-i invitat doar la simpozioane pentru a poza şi a vorbi contra avortului! Teologia ortodoxă română are nevoie de înnoire, şi mai ales să se adreseze omului într-un vocabular modern şi pe înţeles. Este frumos să editezi suplimente religioase în care publici texte scrise prin anii ‘30 de Stăniloae şi Crainic, dar amice Costion Nicolescu, am intrat în secolul XXI! Stăniloae este, poate, cel mai mare teolog român, dar teologia sa este una statică, iar rândurile zaharoase ale lui Sandu Frunză despre Stăniloae, publicate la Dacia, ne fac să credem că

52

editura clujană a ajuns vai de mama ei (O salvează totuşi Robert Lazu cu Farmecul discret al Teologiei, 2001)! Teologia vlădeanului Stăniloae se mişcă numai în zona ortodoxiei şi ortodoxismului antioccidental. Punct. Să o sfârşim cu beatificarea lui Stăniloae. Dumitru Stăniloae n-a fost un sfânt. A fost un om ca fiecare şi dacă vrei să-ţi aminteşti matale, dragă dle Nicolescu, într-o epocă oarecare a scris şi prin «Glasul Patriei»! Stăniloae n-a fost singurul teolog român al acestui secol. Vorbind numai de Stăniloae am reuşit să umbrim personalităţile şi lucrările celorlalţi. Iar opiniile lui Stăniloae despre omul modern erau aşa de diferite de ale lumii de astăzi, încât el nu poate fi un model pentru tinerele generaţii de teologi. Stăniloae era un conservator, un naţionalist ortodox. Scrierile sale sunt o odă adusă ortodoxiei şi o perpetuă polemică cu protestantismul şi catolicismul. Ca şi pentru Noica, pentru Stăniloae Occidentul era o civilizaţie de bye-bye, însă la amândoi le curgeau balele după o călătorie prin Apus după cărţi.

* * *

[25] Din nefericire, nu au existat mai multe Rohii. Cultura română nu a avut decât un Păltiniş, o Rohie, un Antim şi-un Câmpulung. Roadele acestor şcoli sunt acea comuniune de idei şi persoane care a reuşit să menţină vie o tradiţie culturală, laică şi religioasă şi să ofere neamului românesc şansa de a nu se împlini vorbele Cioranului despre «neantul valah». Am mai avut «Rugul Aprins» şi rândurile lui André Scrima ne fac să regretăm că nu am

53

trăit alături de Sandu Tudor, prin Bucureştii sfârşitului deceniului patru, ori prin Munţii Neamţului în anii cincizeci. Frumoase sunt paginile închinate de drama-turgul Mihai Rădulescu acestei epoci şi mai ales lui Sandu Tudor (Mihai Rădulescu, Rugul aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi, în temniţele comuniste, Bucureşti, 1993, reluate într-o ediţie îmbunătăţită în 1995, sub titlul Testament între înger şi diavol, Bucureşti).

* * *

[26] Aşa-zisa teologie mioriţică nu este decât produsul unei generaţii. Înainte şi după, un deşert fără sfârşit. Ba poate că înainte a mai existat câte un Dosoftei sau un Varlaam. După, numai ţârcovnici, paraclisieri şi clopotari. Teologia de după război nu a dat nici un nume comparabil cu cele de dinainte. Cu toate alunecările lor spre dreapta legionaro-fascistă, teologii de dinainte de război au pus bazele teologiei orthodoxe moderne, scoţând teologia românească din Ceasloave şi Cazanii, creând un vocabular adecvat şi un oarecare prestigiu. Facultăţile de teologie încep să aibă şi profesori universitari şi, încetul cu încetul, Europa descoperă că pe Dunăre, în aval, se scrie teologie în româneşte. Primele ecouri în Occident le datorăm teologilor români aflaţi la studii, care vor demonstra occidentalilor că pe Dâmboviţa, corcitura de celulă valahă ţine şi la teologie. Un Ioan Mihălcescu (1874-1948) a publicat în premieră o culegere de texte din tradiţia ortodoxă la Leipzig, în 1904 şi o teologie simbolică în franceză (La théologie symbolique

54

du point de vue de l’Eglise Orthodoxe Orientale, Paris-Bucureşti, 1932, tradusă de N. Chiţescu). În ce facultate de teologie ortodoxă din România se mai pomeneşte numele pionierilor teologiei ortodoxe române, ca patrologul Vasile Radu (1887-1940), liturgistul Petre Vintilescu (1887-1974), teologul unit Vasile Suciu (1873-1935) sau teologul catolic Anton Durcovici, mort în închisoare la Sighet, pe 10 decembrie 1951? Ca totul să aibă un nume, Academia de Teologie Catolică din Bucureşti poartă numele martirului Anton Durcovici, iar Facultatea de Teologie Ortodoxă din capitală îl are pe frontispiciu pe cel al patriarhului Justinian Marina, conducătorul cortegiului funebru al lui Petru Groza şi în acelaşi timp patronul spiritual al temniţelor mănăstireşti unde aveau domiciliu forţat ierarhii greco-catolici. Pură întâmplare? Sau cine-şi mai aminteşte de primul mare orientalist român, teologul Silvestru Isopescu (1878-1922) ori de patrologul Cicerone Iordăchescu (1882-1966)? Câţi din funcţionarii ţanţoşi şi plini de funcţii de prin birourile episcopale, fundaţiile religioase sau secretariatele viitorului minister al cultelor au răsfoit, măcar din curiozitate, depăşita astăzi «Gândirea» a lui Nichifor Crainic (1889-1972) sau «Predania» lui Ghiţă Racoveanu (1900-1967), «Memra» viitorului preot Mihail Avramescu (1909-1984) sau «Floare de foc» şi «Credinţa» ale lui Sandu Tudor (1889-1963)? Sau câţi profesori de teologie cu doctorate de cinci lei, luate cu whisky şi kent, la facultăţile de teologie, înfiinţate doar pentru parale, au admirat pictura lui Arsenie Boca (1910-1989) ori câţi din noua generaţie de teologi ştiu

55

cum îl batjocoreau şmecherii din administraţia Bisericii pe Arsenie Boca, pentru că picta, atenţie !, «încet», avându-l în nomenclatorul pictorilor bisericeşti tocmai la categoria a III-a? Ce n-am da să mai avem astăzi un Tit Simedrea (1886-1971) sau chiar un Iuliu Scriban (1878-1949), decât să auzim inepţiile unor vlădici de prin Gotia! Nu trebuie uitaţi acei preoţi care dădeau Certificate de Botez evreilor pe timpul lui Antonescu, pentru a-i scăpa de deportare în sinistra Transnistrie, dar nici creştinii români botezaţi după toate tradiţiile şi canoanele care, după ce luau Sfânta Împărtăşanie, se ofereau prin aceeaşi Transnistrie, în aceiaşi ani, pentru a face parte din plutoanele de execuţie, ce urmau să trimită pe lumea cealaltă vieţi nevinovate de evrei, popor în sânul căruia S-a născut Iisus Hristos!

* * *

[27] Criza din învăţământul teologic românesc nu îngrijorează ierarhia Bisericii, care face coadă la intrat în Academie, unde tăia şi spânzura până mai deunăzi, alde Mihnea Gheorghiu, C. I. Gulian, iar şef de bandă a fost, două cincinale, bătrânul Eugen Simion. Dacă Bartolomeu Anania a refuzat intrarea, fostul episcop de Alba Iulia, Emilian Birdaş era primit cu braţele deschise, membru de onoare prin 1992, în acest ultim cuib de rezistenţă al foştilor nomenclaturişti. Mai mult, oficiosul acestui «sanatoriu de lighioane», «Academia» (Revistă de ştiinţă, cultură şi artă) are ca moto o frază deloc «naţionalistă» din «europeanul» convins Nicolae Iorga:

56

«Limba naţională trebuie să fie singura limbă de stat». Mai este nevoie de comentarii? Academia oferă politru-cilor un fotoliu liniştit, unde calinicargaţii mioriţismului pot gândi nestingheriţi la trecutul lor romantic, din care vor ieşi memorii apoase lansate la defuncta Fundaţie Culturală Română (actualul Institut Român), condusă pe vremuri de patriotul transilvan, exdizidentul Buzura. Dacă Emilian Birdaş, fostul Episcop de Alba-Iulia, fusese invitat la Academie, după mazilirea trasă scurt de omul de casă, actualul Epsicop Andrei Andricuţ, Patriarhului României, Teoctist Arăpaşu i se decernează titlul de d. h. causa al Universităţii din Bucureşti şi Craiova! Nici sfântul părinte cracovian nu a rămas insensibil la gloriile trecătoare ale acestei lumi şi a primit în audienţă pe moş Iliescu şi ‘nea Simion, din mâinile cărora a primit ruşinosul titlu de academician + însemnele. Sandinistul a profitat de ocazie şi a lansat în cizma etruscă, tocmai la Academia di Roma, lucrarea Dove va la Romania?(Ion Iliescu, Dove va la România?, 2001). Printre cei prezenţi se aflau şi Arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Ioan Robu şi vicarul Patriarhiei, Vicenţiu Ploieşteanul. Nu peste mult timp, conservatorul pontif va primi din mâinile tătucului Aurelian Bondrea, rectorul pe viaţă al Universităţii «Spiru Haret» din Bucureşti, titlul de dr. h. causa. S-or fi interesat consilierii infailibilului prelat despre trecutul glorios a lui Aurelian Bondrea, şmecherul funcţionar comunist care a desfiinţat printr-un ordin telefonic Casele Corpului Didactic din România cu câţiva ani înainte de căderea regimului?

57

* * *

[28] Sub comunişti, o parte din intelectualii care au vrut să salveze ceva din cultura română veche şi să salveze şi propria lor existenţă culturală (Alexandru Duţu, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu), s-au lansat pe un drum al «umanismului» şi al «raţiunilor dominante». Umanismul românesc a devenit un Golem înfiorător prin dimensiuni şi titluri răsunătoare, dar gol de substanţă şi, ca orice golem, mut. Creatorii acestora nu sunt nici magicieni, nici mistici, deşi una din caracteristicile acestora este «panşantul» spre orthodoxie. Ei sunt acei intelectuali care, în regimul trecut, participau la conferinţe şi congrese şi ocupă astăzi scaunele, în primele rânduri, la aceeaşi blestemată Academie.

* * *

[29] A critica mioriţismul ca român ortodox înseamnă a te autoexclude dintr-o anumită parte a culturii române, care nu este obişnuită cu disputele intelectuale pe teme etnico-religioase. Când, în 1924, Eugen Lovinescu publica primul volum din Istoria civilizaţiei române moderne, a fost atacat în mai toate publicaţiile vremii, cu deosebire cele de centru-dreapta şi de dreapta. Ceea ce nu puteau accepta fanaticii ortodoxismului era nu atât critica ortodoxiei noastre valahe, ci pro-occidentalismul, ca alternativă la orientalizarea noastră. Scufundaţi la umbra iconostaselor seculare, adormiţi în psaltichia bizantină, o

58

bună parte a intelighenţiei valahe nu putea concepe viaţa altfel decât la umbra fumului de lumânare. Din primele pagini, Lovinescu expune deschis analiza sa, care este una cât se poate de obiectivă şi clară: «Cel mai activ fervent al orientalizării – spune Lovinescu – a fost însă ortodoxismul (...) ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică şi un alfabet străin (gând latin exprimat în slove cu cerdacuri!), fără a ne ajuta la crearea unei culturi şi arte naţionale.» (Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române

moderne, Bucureşti, 19974, p. 2). Pierduţi în suficienţa românismului, pe când în Moldova şi Valahia ştiutorii de carte «făceau pluta» pe sacrosanta chirilică, Samuil Micu (1745-1806) publica la Viena în 1779, Carte de rogăciuni pentru evlavie omului chreştin, în caractere latine. Şi tot Samuil Micu publica un an mai târziu, tot la Viena, una din primele gramatici ale limbii române, Elementa linguae daco-romanae sive valahicae. Dogmaticile noastre ironizează catolicismul medieval pentru utilizarea exclusivă a latinei ca limbă de cult or, la noi, de o parte şi de alta a Milcovului, limba de cult a fost secole în şir, «gând latin în slove cu cerdacuri». «Din veacul al X-lea, adică odată cu alcătuirea temeinică a bisericii bulgăreşti, ortodoxismul ne-a ţinut în slavism; de la Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir şi până la Tudor Vladimirescu, adică mai mult de un veac şi jumătate, forma superioară a culturi româneşti a fost greaca.» (Op.

cit., p. 8). O bună parte din romanticul ev mediu românesc nu prea a fost românesc, sau nu prea ne-am exprimat în româneşte. Mănăstirile evului mediu românesc nu sunt comparabile din punct de vedere cultural cu cele ale

59

Apusului. Începând cu Vitruvium şi Monte Casino, fondate, culmea, de strămoşii noştri Sfinţii Gherman şi Ioan Cassian şi continuând cu Cluny şi Chartres, mănăstirile occidentale au fost porţile prin care cultura antică a intrat în Occident. Din secolul al XII-lea, teologia monastică va polemiza cu noua formă de teologie ieşită din întâlnirea Occidentului cu Aristotel, prin intermediul arabilor, adică teologia urbană sau orăşenească, pentru că locul unde se vor desfăşura aceste polemici vor fi şcolile de pe lângă catedrale şi mănăstirile oraşelor occidentale. Cu toate că din secolul al XIII-lea, odată cu fondarea primelor universităţi, rolul mănăstirilor în cultura occidentală scade, disputele din strada Fouare au fost duse, pentru vreo câteva secole, de către persoane care aparţineau mediului bisericesc: canonici, călugări, fraţi din ordinile franciscane, dominicane etc. Nu mai vorbim de sistemul de învăţământ pus la punct de Dominicani, ce vor înfiinţa în fiecare mănăstire un studium. Pe plaiurile moldave, dacă ştiau să buchisească, bieţii călugări români copiau texte în slavonă sau făceau imixtiuni pe textele altora. Pe malurile Dâmboviţei şi ale Bahluiului, teologia monastică este încă dominantă, iar teologia urbană, descoperită vremelnic în secolul trecut, a sucombat repede în mioriţismul crainico-păulescian, fiind definitiv scoasă de pe scenă prin aportul teologic al marelui Dumitru Stăniloae. În 2006 continuăm să rumegăm temele teologiei monastice bizantine, refuzând să urbanizăm teologia valahă, deşi majoritatea capetelor gânditoare valahiote locuiesc la bloc, dar au încă mintea prin beciurile mănăstirilor, unde se răcoresc la câte un

60

praznic în toiul verii. Oricât s-au străduit Alexandru Duţu, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Răzvan Theodorescu, Petre Guran, Alexandru Elian, Emilian Popescu să scoată ceva din evul mediu românesc, în afară de câteva «raţiuni dominante», nu găsim decât un neant fără sfârşit. Dacă Umberto Eco s-ar fi născut în România, n-ar fi scris niciodată Numele trandafirului. Semnul întrebării pus de Culianu culturii române va rămâne valabil şi pentru veacul următor. Biserica va fi pentru încă un secol bastionul conservatorismului şi regretă amarnic «Epoca de aur». În fond, are dreptate, pentru că are de ce!

* * *

[30] Pentru liniştea mioriţismului ortodox, prea sfinţii părinţi preferă compania partidelor naţionaliste care, şi ele la rândul lor, se simt bine şi la adăpost la umbra protectoare şi dulce a Bisericii Naţionale, pentru că, să nu uitam, BOR este şi Biserică Naţională. După fiecare recensământ se anunţă ceremonios că ortodocşii sunt majoritari într-o ţară ortodoxă, de parcă ar fi o noutate. Când vezi Biserica mână-n mâna cu statul într-un moment de profundă criză socială, îţi vin în memorie perioade de prin evul mediu latin sau oriental, când Biserica şi Statul cezaropăpau nestingheriţi peste capetele idioţilor. Când vroiau să se revolte, erau ameninţaţi cu Iadul, iar dacă o făceau erau trecuţi prin Purgatoriul Inchiziţiei. Din fosta şi încă actuala mezalianţă Stat-Biserică nu a ieşit decât un avorton monstruos, de

61

care ne este ruşine şi în care nu avem curajul să ne recunoaştem, deşi noi l-am conceput. Tânjim după modele şi ajutoare occidentale deşi pentru Apusul «post-creştin», noi nu reprezentăm decât o adunătură de ţigani de la gurile Dunării, la care mai pot încă găsi ultimii descendenţi ai dinozaurilor, sturionii. Ierarhia a devenit o clasă pseudo-aristocrată, plină de parveniţi şi delatori de profesie. Preoţii, o castă pauperă, prost plătiţi, mulţi cu suflet curat. Credincioşii sunt mai săraci decât ieri şi decât mâine, într-o continuă căutare de roşcove, niciodată sătui, cu gândul la Prea Curata şi la Moş Crăciun. Preotul ortodox a lucrat pământul cot la cot cu creştinul căruia îi dădea cuminecătura şi, clăcaş fiind, cu mâinile mângâia pământul şi cu aceleaşi mâini crăpate şi aspre îl atingea pe Hristos euharistic. Epoca modernă l-a găsit pe preotul român botezând prunci cu vorbe ţărăneşti şi în slove slavone. Vlădicii, adesea departe de pălmaşi, n-au îmbrăcat niciodată zale, nici coifuri şi nici n-au declarat cruciade. Nici seniori nu erau, chiar dacă aveau palate episcopale. Din nefericire, în ultimul secol, vlădicii noştri au devenit un soi de seniori medievali şi episcopiile, locuri unde se învaţă birocraţia. Peşcheşurile joacă rol de curriculum vitae şi armate de protopopi mititei şi descurcăreţi lucrează la operele celor ce vor să arate că nu sunt doar nişte nume urmate de apelative regionale, ci au şi opere academice. Conform Legii Bugetului pe anul 2005, un episcop poate ajunge la un salariu de 50 de milioane pe lună, patriarhul la 60, iar un preot debutant trebuie să fie mulţumit cu 4 milioane. În timp ce ultimii au familii şi greutăţi, ierarhii sunt monahi

62

care au depus, la intrarea în monahism, votul sărăciei. Mai mult, pentru episcopi totul este pus la dispoziţie în palate luxoase, pe banii Bisericii, adică ai noştri, pentru că Biserica suntem noi, credincioşi şi ierarhie. De unde această diferenţă de salarizare şi în numele căror principii de morală creştină, un preot primeşte de zece ori mai puţin decât un episcop? Unde este iubirea aproapelui în această ecuaţie bugetară şi pentru ce S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu dacă la 2000 de ani de la Întrupare, urmaşii lui Hristos au luat locul fariseilor şi saducehilor pe care Hristos nu a încetat să-i mustre şi să-i arate ca exemple negative? S-ar mai recunoaşte Hristos în chipul rotofei al unor ierarhi? La ce Dumnezeu mai cultivăm idealizarea în pictura byzantină şi ironizăm rujatele Madone renascen-tiste din bisericile occidentale, dacă lumea noastră este una plină de dolofani şi simoniaci?

* * *

[31] Primăvara lui ‘90 a adus teologiei româneşti multe nenorociri. Biserica a reintrat sub tutela statului, după câteva luni de independenţă şi, culmea, printre ierarhii proaspăt numiţi constatăm că, în realitate, nu noi i-am ales, ci ei erau eşalonul secund, pregătit de fosta Securitate pentru a lua locul generaţiei postelniculuitudor, alias nestorvornicescu. Noii ierarhi, croiţi după tiparul «noii clase conducătoare» (M.G.) sunt buni diplomaţi, amabili cu presa şi plini de zâmbre. Înfiinţându-se Banca Internaţională a Religiilor, în 1991, descopeream în fruntea acesteia pe fostul consul român din Franţa, pe

63

vremea când statul român încerca să ia cu forţa Biserica românească din Paris, pe la începutul deceniului şapte. Numele său, Ion Popescu. Omul serviciilor fusese şi pe la Culte şi era în mare cinste printre ierarhi, doar el îi trimisese pe unii dintre actualii conducători ai Bisericii la «studii» şi pe alţii în «voiaje ecumenico-diplomatice». Chiar cei care reprezintă astăzi BOR în posturi interna-ţionale la Geneva sau Château de Bossey au plecat cu voia şi semnătura ofiţerului acoperit Ion Popescu. Cuvântarea ţinută de Ion Popescu în Aula Facultăţii de Teologie din strada Sfânta Ecaterina nr. 2, alături de majoritatea conducătorilor cultelor din România, cu ocazia înfiinţării acestei Bănci, a fost cea mai realistă confesiune a unui securist despre relaţia Stat-Biserică în timpul fostului şi noului regim. Falimentul acestei bănci, câţiva ani mai târziu, a fost unul programat. A luat vreo poziţie oficială Biserica Naţională în chestiunea falimen-tului acestei bănci, ţinând cont de faptul că, spiritual, Biserica o patrona şi mulţi creştini şi-au depus econo-miile, crezând în onestitatea Bisericii?

* * *

[32] Succesul mioriţismului ortodox se datorează şi sprijinului multor intelectuali importanţi, care iau apărarea peremismului ieftin al Bisericii, ori de câte ori aceasta este acuzată de lipsă de verticalitate. A scuza un ierarh de colaboraţionism, pentru că în acelaşi timp a ridicat o mănăstire, este argumentul cel mai pervers care deschide calea tuturor compromisurilor. Adică el,

64

ierarhul, ziua stătea cu securistul la masă şi noaptea zidea, cu bani de la Ministerul Culturii, mănăstire. Putem compara pe adevăraţii luptători anticomunişti cu aşa-zişii opozanţi din mănăstirile reşedinţe de vacanţă? Dacă facem acest lucru, aruncăm cu noroi peste memoria celor care şi-au trăit tinereţea prin gherlele umede ale anilor ’50 – ‘60. Clerul românesc n-a suferit persecuţiile celor din Rusia şi nici exterminarea din Albania. Mulţi din clericii de astăzi regretă statutul din timpul odiosului, privilegiile şi angelismul funcţiilor de odinioară, când erau prezenţi cu drepturi depline şi în Marea Adunare Naţională şi în Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Călugări, preoţi, simpli creştini au fost închişi şi unii au murit la ocnă. După 1965 a început însă «epoca de aur», epoca recuperării. Exceptând câteva persoane care au fost persecutate şi după acesta dată, Biserica a dus o viaţă relativ calmă, făcând jocul regimului. Toate ctitoriile din acei ani s-au făcut cu ştirea celor de sus, fiind un compromis de ambele părţi. Zecile de mănăstiri refăcute, cel mai adesea cu fonduri de la Stat, ajunseseră un fel de staţiuni de odihnă pentru activiştii de partid. La marile praznice, mănăstirile adăposteau torţionarii culturii române, refugiaţi în liniştea chiliilor. Cum la umbra isihastelor chilii valahe turnătoria era la ea acasă, frumos ar fi dacă s-ar găsi un anonim să ne spună câte ceva din lumea tainică a celor cinci decenii de vegetare sub «vechiul regim opresor». Măcar cum au făcut-o fraţii noştri anonimi catolici, un oarecare grup de oameni de bine, acum vreo câţiva ani (Groupe «Les millénaires», Le

Vaticain mis à nu, Paris, 2000; ediţia italiană în 1999). După

65

cacialmaua din decembrie 1989, aceleaşi mănăstiri adăpostesc aceiaşi oameni. Atunci erau cei de la partid, astăzi sunt foştii binefăcători, oamenii de bine care au ajutat Biserica. Tu rămâi acelaşi şi dormi, ori în cort, la poarta mănăstirii, ori, dacă te place stareţul, prin vreun turn, lângă porumbei şi cucuvele. Şi culmea, toată lumea justifică acest mizerabil compromis. De la ultimul preot de ţară până la patriarh, de la cel mai mărunt funcţionar până la politicienii de marcă din toate partidele, toţi susţin că, vorba proverbului, «Capul plecat sabia nu-l taie». Atunci, în numele cărui Dumnezeu mai ţinem calendare pe pereţi şi ne mai închinăm la sfinţi, dacă justificăm compromisurile? Pentru ce au murit timp de trei secole creştinii şi nu şi-au plecat capetele în faţa morţii? Paginile scrise de Mirko Djordjevič (Mirko Djordjevič, La voix d'une

autre Serbie. L'Anti-journal, Saint-Maur, 1999) despre naţio-nalismul orthodox sârb sunt valabile şi pentru România şi orthodoxia românească. Ca şi în România, o parte din scriitori, Academia şi Biserica au fost pilierii regimului naţionalist sârb. Nici la greci nu-i mai bine, antiocci-dentalismul elen este chiar una din sursele antiocci-dentalismului românesc. Nici la ruşi (Vezi Laurence Beauvisge, La Croix et la faucille. La religion à la preve du postsoviétisme, Paris, 1998) nu-i mai roz: în 1990, preotul «reformator» Alexandru Men a fost asasinat şi, în 1998, la Ecaterinbourg, orthodocşii ruşi au ars lucrări de teologie ale ruşilor din diasporă.

* * *

66

[33] În această lume în căutare de senzaţii tari, Michael Jackson a trecut la mozaism, o formaţie de rock alcătuită din călugări greci are mare succes în Elada, Alexandru Şafran a fost ales membru al Academiei Române şi onorat de către lumea politică şi culturală din România. La începutul lui 2001 (21-25 feb.) s-a sărbătorit, la Palatul Patriarhal, 100 de ani de la naşterea lui Justinian Marina. Patriarhului Bartolomeu de Constantinopol îi este decernată Diploma Honoris Causa a Academiei Române (peste câţiva ani va primi titlul de dr. h. causa la Craiova) şi-n 2004 este ales membru plin. Dumitru Popescu, (autorul unei poliloghii cu un titlu care spune totul, Omul fără rădăcini, Bucureşti, 2001) director de studii la Consiliul Ecumenic al Bisericilor în timpul comuniştilor, pe vremea când Securitatea l-a ucis pe teologul român Florin Pătru, la Fribourg, predă ecumenismul la Bari în Italia şi de curând a primit scaun plin la Academie, unde este coleg cu ceilalţi rusofoni.

* * *

[34] În acelaşi timp, creiere valahe au început să judece, în cheie mioriţică, opera lui Ioan Petru Culianu. Nu ştim cât de mare este «eroarea lui Culianu», nici dacă toată opera sa am putea-o reduce la o «istorie a fantasmelor», cum se trezesc unii care nu au apucat să-l citească integral să afirme şi să demonstreze, odată în plus (de parcă era nevoie), că am fi o naţie cu spirit critic în genă (de-ar fi doar atât!). Cultura română nu l-a asimilat pe Culianu şi dinspre «Biserică» (anumiţi teologi şi gânditori religioşi

67

din aşa-zisa «noua generaţie») bate deja un vânt cu iz de Index. Dacă Biserica nu l-a iubit pe Giordano Bruno (şi judecând din bârlogul papal, avea toate motivele să nu-l iubească), nu înseamnă că trebuie să-l etichetăm pe Culianu cum a făcut-o Stăniloae cu Blaga.

* * *

[35] Un francez, Jean Bourdarias, a publicat, în 1991, o lucrare despre relaţiile dintre episcopii francezi şi marxismul (Jean Bourdarias, Les évêques de France et le marxisme :

l'histoire d'une convivence, Paris, 1991). Ce frumos ar suna şi o lucrare despre episcopii români şi marxismul! Ce istorii groteşti ar putea descoperi cetitoriul valah? Cu ce minunăţii ne-am desfăta sufletul? Dar are cineva curajul să o scrie? Poate tot vreun francofon, de care nu s-ar putea lega nimeni şi, nefiind orthodox, nu l-ar putea caterisi adunarea din Dealul Patriarhiei! La ce să mai vorbim de martiri şi să-i pomenim în rugăciuni dacă noi, la rândul nostru, nu am avut şi nu avem curajul să mărturisim adevărul şi să spunem «NU», şi Dumnezeu ştie că în joc nu a fost niciodată viaţa noastră, ci numai interese mărunte, legate, cel mai adesea, de cariera noastră cea de toate zilele sau de un paşaport, pentru care am sacrificat, nu o dată, prietenii de o viaţă.

* * *

68

[36] Uşor deasupra mioriţismului se situează teza de doctorat a P.S. Serafim Joantă (Romul Joantă, Roumanie.

Tradition et culture hésychaste, Abbaye de Bellefontaine, 1987), deşi nu reuşeşte să iasă definitiv din hipnoza oiţei din balada culeasă de Alecu Russo la Soveja. Occidentalul snob, interesat de curiozităţi, va descoperi o lume plină de «surprize». Însă, pentru un boier luminat, care mai cunoaşte oleacă de istorie şi de literatură română veche, unele din afirmaţiunile sfinţiei sale sunt puţin «exa-gerate». Nu suntem doar Ţara împăratului şi regelui ţiganilor sau Ţara manelelor, dar şi leagănul isihasmului post-byzantin. Teologii riscă adesea să cadă în ceea ce frumos descrie Vasile Andru – «capcana mistagogiilor folclorice» (Vezi Vasile Andru, Mistici din Carpaţi şi alţi oameni

slăviţi din istoria mântuirii, Bucureşti, 20002). Or să creadă cei din Vest că, pe plaiurile noastre, ziua ne băteam cu turcii şi noaptea, la gura sobii, practicam Rugăciunea inimii. Ziua trăgeam turcii în ţeapă şi noaptea o petreceam în levitaţiuni. Reuşim să ne imaginăm aşa de departe de realitate încât, pentru occidentali, suntem o naţie orientală, pentru orientali, prea europenizaţi. Nici budişti, nici creştini. Hyperboreeni ar fi spus Vasile Lovinescu. Nemuritori ca geto-dacii, pentru unii. Invincibili ca romanii, pentru alţii. Bine că papa l-a aşezat pe Petru şi nu pe Andrei pe soclul Columnei. Atât ne mai lipsea: să avem «Apostolul românilor» pe Columna lui Traian!

* * *

69

[37] Una din păşunile cu iarbă dulce pentru oiţa năzdrăvană este, de mai bine de patru decenii, Ecumenismul. Cu toate acestea Charta Oecumenica rămâne doar o adunătură de principii publicate pentru a plăti sejurul genevez şi nu va fi luată niciodată în serios în ţarcul valah (Vezi Charta Oecumenica. A Text, a process and a Dream of the Church in Europe, ed. by Viorel Ioniţă and Sarah Numico, WCC Publication, Geneva, 2003). Într-o perioadă când România era blocată informaţional, singura posibilitate de a dialoga cu Vestul sau de a face «cumpărături» la Geneva ori pentru a se fotografia cu mândruţa la umbra bătrânului Eiffel a fost ecumenismul. Organizaţiile ecumenice au fost pentru români blânde vaci de muls şi încă mai sunt. Pentru a reprezenta ortodoxia în aceste organisme ecumenice se dădeau şi se dau lupte sângeroase. De la cele mai nevinovate telefoane până la denunţuri cu dosare, totul a fost şi este utilizat pentru a prinde un asemenea post, pentru că la vremea respectivă, cu două cincinale în Occident, trăiai ca un nabab până la adânci bătrâneţi. Dar acum? Aller savoir! Despre ecumenism s-a scris în presa românească, ante şi postdecembristă, lucruri frumoase. S-au susţinut teze de doctorat şi mai toate lucrările teologilor români au şi câte un capitol despre ecumenism. Altfel spus, ecumenismul este o boală a teologilor de pretutindeni şi în acest început de secol ecumenismul a devenit o mişcare ideologică asemănătoare cu feminismul şi ecologismul. Occidentalii au scos chiar o frumuseţe de dicţionar ecumenic (Dictionnaire oecumenique de missiologie, Paris, 2001). În ultimii ani, ecumenism-feminism-ecologism au devenit teme la

70

modă şi subiecte nelipsite la toate întrunirile teologilor europeni şi de aiurea. Bineînţeles, nu poţi fi anti-ecumenist, anti-feminist sau anti-ecologist. Dar nici pro numai pentru a fi la modă. Teologia nu trebuie să poarte legate de coadă telenci ca feminism, ecologism. Teologie ecumenică? Asta sună a democraţie populară. Înţeleg că Geneva vrea să ia locul Ierusalimului şi doreşte să urce pe acelaşi soclu idolatru cu Roma. Teologia, în schimb, nu trebuie să fie sluţită, în funcţie de interesele unor confesiuni şi cu concursul, deloc modest, al unor «teologi ecumenişti» valahi sau greci. Dacă vorbim de ecumenism e bine să fim cinstiţi şi să recunoaştem atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative. Mişcarea Ecumenică a fost pentru teologia românească, mai bine de patru decenii, fereastra prin care teologii români puteau să studieze în Occident şi să ia contact cu lumea culturală occidentală. Graţie acestor ieşiri, tone de cărţi din toate domeniile au ajuns în România. Prin participarea la aceste organizaţii ecumenice, teologia românească se putea face prezentă peste hotare, dar nu a făcut-o. Persoanele «plasate» în aceste posturi făceau figuraţie la congrese şi seminarii. Cei ajunşi în Occident erau «băieţi cuminţi» şi nu se implicau în acte care le-ar fi dat bătaie de cap. Asasinarea teologului ortodox Florin Pătru, la Fribourg, în 1986, după ce participase, în ajun, la o întâlnire cu preotul Calciu, a făcut să tremure toată diplomaţia ecleziastică valahă! A scris vreun rând hebdomadarul BOR-lui despre acest caz înainte şi după 1989 sau românii aflaţi în posturi ecumenice la acea dată? Sigur că nu, pentru că şi-ar fi compromis dosarul antedecembrist.

71

Unul din acei tineri funcţionari, întors în ţară la sfârşit de misiune, în 1989, este călugărit la îngrămădeală şi numit Mitropolit în 1990 şi altul, mai în vârstă, primeşte «umila» funcţie de decan al Institutului Teologic din Bucureşti. După «rivoluţie», ultimul este ales acade-mician, deşi opera sa în domeniul teologiei este echivalentă cu cea a lui caiustraiandragomir în domeniul filosofiei. Şi peste toate acestea este unul dintre interlocutorii privilegiaţi ai mişcării ecumenice. Spune ceva acest lucru? Pentru a înţelege mai bine importanţa ecumenismului pentru români, trebuie precizat contextul socio-politic al epocii. După Acordul de la Geneva din 1955, în 1956, Teatrul Naţional din Bucureşti iese pentru prima dată în Occident, la Paris, şi în urma retragerii din România, în iunie-iulie 1958, a Armatei Roşii, urmează ultimul val de persecuţii, iar celebrul decret 410/1959 dispune expulzarea călugărilor din mănăstiri. Până la jumătatea deceniului al şaselea sunt eliberaţi deţinuţii politici, după care urmează anii glorioşi ai lui Ceauşescu, de deschidere spre Occident şi vizita a trei preşedinţi «capitalişti» în România: 1968 – De Gaulle; 1969 – R. Nixon; 1975 – G. Ford. Singurul mare avantaj din participarea la Mişcarea Ecumenică este aspectul intelectual, prin care teologia valahă a ţinut pasul cu ideile şi curentele din teologia occidentală. Din nefericire, despre noi, cei din Apus n-au aflat mare lucru pe cale directă. Mai multe puteau afla de la Europa liberă şi din publicaţiile diasporei decât din gura unui valah touristo-ecumenist la Geneva. Românii aflaţi în misiuni ecumenice nu vorbeau, iar când deschideau gura, o făceau

72

ca să mintă, să nege realităţile din ţară, de frică de a nu fi chemaţi la ordine. Pe scurt, teologii români au ratat şansa de a fi mesagerii suferinţei neamului românesc, devenind uneltele docile ale minciunii şi chiar apostolii noii politicii româneşti în exterior. Ierarhii erau instruiţi pe linie politică în acest sens şi mărturie stau interviurile acestora din anii ‘70-‘80 din presa occidentală. Acest colaboraţionism al ecleziasticilor români a fost bine surprins de un străin, care a găsit timp să dedice o lucrare de doctorat ideologiei ortodoxiei româneşti sub regimul comunist (Olivier Gillet, Religion et nationalisme. L'idéologie de l'Eglise Orthodoxe Roumaine sous le régime communiste, Préface de Hervé Hasquin, Ed. de l'Univ. de Bruxelles, 1997). Să nu uităm că nici alunecarea spre dreapta a BOR-ului, între Primul Război Mondial şi sfârşitul celui de-Al Doilea, nu a (con)dus Biserica la o revedere a trecutului său pro-legionar, mult mai complex decât colaboraţionismul cu statul comunist, pentru că simpatia legionară era una sinceră şi ea a atins corpul ecleziastic la toate nivelurile, încât a fost necesară chiar intervenţia Patriarhului Miron Cristea. Cum pe la cozi nu au de ce să mai stea, istoricii BOR ar putea să cerceteze relaţiile Bisericii cu dreapta legionară, să cunoaştem şi noi, după mai bine de jumătate de secol, adevărul. Şi nu dacă a fost sau nu actualul patriarh legionar. Asta nu ar schimba cu nimic imaginea sa, mai ales că slăbiciunile tinereţii trebuie să le iertăm! Dacă nu, putem să-i rugăm tot pe străini să o facă. Să-i zicem de pildă Mihaelei Cointet (Michelle Cointet, L'Eglise sous Vichy, 1940-1945). La repentance en question, Librairie Académique Perrin, 1998), care a cercetat relaţiile dintre Biserică şi regimul mareşalului Pétain. Putain!

73

* * *

[38] Având în interior o Biserică răvăşită, nu-i de mirare dezbinarea comunităţilor orthodoxe din diasporă. Existenţa celor trei parohii în cadrul comunităţii orthodoxe din Geneva este exemplul cel mai evident al lipsei de unitate din diaspora românească. Te găseşti la un moment dat în situaţia penibilă de a nu şti la care din cele trei biserici să mergi, pentru că politic eşti etichetat în funcţie de apartenenţa la una din aceste parohii. Şi ca somnul să fie liniştit, te duci ca mulţi din românii sictiriţi de bârfe la o altă biserică, fie rusă, fie greacă sau chiar la parohia francofonă de la Chambésy. Ce frumoasă ar fi o nuvelă despre capetele bisericeşti, dar una reală, care să reproducă fidel viaţa acestora. Îi găsisem într-o noapte şi un titlu: «Ultimii fanarioţi». Ei sunt, în carne şi oase, ultimii fanarioţi, reprezentanţii întârziaţi ai evului mediu românesc. De fapt, BOR-ul funcţionează pe principiul fanariotismului, de unde şi anacronismul funciar al acesteia. În Biserica orthodoxă totul este învechit, depăşit. De la organizarea şi funcţionarea instituţiilor centrale bisericeşti, până la cea mai prăpădită parohie dintr-un sat din despăduriţii Munţi ai Vrancei, totul este anapoda. Nu-i vorba aici de bacşişul cotidian, doar suntem în Ţara Măgarilor lui Zeletin (De ce nu se studiază măcar la liceu, Ştefan Zeletin, Din Ţara Măgarilor. Însemnări, Bucureşti, 1916?), ci de mentalitatea care stă la baza vieţii bisericeşti şi a transformat biserica într-un bazar.

74

* * *

[39] De la începutul secolului trecut, în jurul turmelor mioarelor valahe au început să roiască lupii neopro-testanţi şi bacii dunăreni au descoperit că există şi alţi creştini, pe care i-au numit «sectanţi». De ce le este frică hortodocşilor de secte? Pentru că de vreo mie cinci sute de ani, nimeni nu le-a tulburat somnul. Au trecut peste neistoria lor sinoadele ecumenice, Iconoclasmul şi Schisma cea Mare de la 1054 şi abia la Ferrara-Florenţa (1430-1439) s-au dumirit moldovanii că nu sunt singuri pe lume şi-au dat cu Ieremia-n gard. A deschis drumul Nicolae Spătarul Milescu (1636-1708) cu lucrarea despre Euharistie (Nicolae Spătarul Milescu, Manual sau Steaua Orientului strălucind Occidentului, Iaşi, 1997, ediţie îngrijită, introducere, traducerea textului latin, note şi comentarii de Traian S. Diaconescu) şi apoi am lâncezit până-n zilele de pe urmă, când au dat sectele peste noi şi ne-am trezit buimăciţi în primele zile ale lui 1990, când am văzut pe băieţii Unchiului Sam predicând dezorientaţilor români postde-cembrişti pe stadioane şi prin sălile de sport. De-abia atunci am realizat că nu suntem singuri pe lume şi-am început să tunăm şi să fulgerăm contra evangheliştilor de dincolo de ocean. În loc să dialogăm cu ei, ne-am pus cu parul, să le arătăm crucile de prin cimitire, doar îi vom convinge că suntem deja creştini. În capul ortodocşilor, creştinismul este şi nu are nevoie să fie explicat cum şi de ce. «Baba lui Vulcănescu» nu-i suficientă lumii de astăzi, celor care vor să înţeleagă ceva din misterele credinţei creştine cum insuficientă este şi «Barba lui Visarion».

75

Tocmai asta fac sectanţii. Deşi merg în întuneric, ei vorbesc lumii de astăzi câte ceva despre lumea de dincolo, într-o limbă vie şi nu în dialectul anchilozat al lumii geto-dace. De ce le este frică hortodocşilor de secte? Pentru că noi nu suntem capabili să vorbim oamenilor pe limba lor şi nici nu putem să le înţelegem viaţa, neajunsurile, păcatele şi bucuriile lor.

* * *

[40] Despre filosofia românească a secolului al XX-lea s-a mai scris câte ceva, înainte şi după 1947, pe timpul comuniştilor şi după 1989. S-au editat volume colective, festschrifturi, mai mult sau mai puţin întârziate sau reuşite, (Flonta, Ianoşi, Eliade, Şora, Paleologu) şi filosofia a început să fie privită ca o damă boeţiană. În schimb, despre teologia românească nu s-au scris practic decât panegiricuri la moartea vreunui teolog mai cunoscut şi ulterior au fost editate alături de alte predici şi cuvântări în volume. Am putea aminti volumul colectiv din 1974 (De la théologie orthodoxe roumaine des origines à nos

jours, Bucarest, 1947), interesant bibliografic, dar lipsit de obiectivitate. Merită menţionat mult subiectivul, dar, din nefericire, singurul instrument de lucru pentru teologia românească: Dicţionarul teologilor români semnat de Mircea Păcurariu (Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor

români, Bucureşti, 1996). Volumele uşor naţionaloide, dar bune despre paisianism, editate de Dan Zamfirescu (Paisianismul. Un moment românesc în istoria spiritualităţii europeene, Bucureşti, 1996) şi Virgil Cândea (Românii în

76

reînnoirea isihastă. Studii închinate Cuviosului Paisie de la Neamţ la bicentenarul săvârşirii sale, 15 nov. 1994, Iaşi, 1997) şi mai ales volumul omagial Persoană şi comuniune, dedicat teolo-gului Dumitru Stăniloae şi editat de I. I. Ică jr. (Persoană şi Comuniune. Prinos Părintelui Dumitru Stăniloae, 1903-1993, Sibiu, 1993). Nu m-ar mira să văd o istorie a teologiei româneşti contemporane scrisă de vreun străin. Ar fi cea mai bună soluţie, cu atât mai mult cu cât apele în care se scaldă teologia noastră sunt aşa de tulburi, încât şi de-ar vrea careva dintre ai noştri să scrie o lucrare serioasă, niciunul din teologii români n-ar putea-o face, pentru că ei sunt legaţi printr-un fir nevăzut de trecut şi oricât de obiectivi ar fi, oricum n-ar reuşi să dea o imagine autentică despre cultura teologică românească din secolul XX. Nu în-tâmplător, unii străini au scris lucrări foarte interesante despre folclorul şi religiozitatea românilor (Gail Kligman, Calus. Symbolic Transformation in Romanian Ritual, Bucureşti, 1999; Dario Roccanello, La Preghiera di Gesu negli scritti di Basilio di Poiana Mărului, Alessandria, 1986, tradusă în româneşte de M.-C. Oros et I. I. Ică jr. la Editura Deisis, Sibiu, în 1996).

* * *

[41] Ortodoxia mioriţică este oglinda sufletului valah. Dacă locuinţele noastre suferă de lipsa luminii ca bordeiele din veacurile trecute, bisericile sunt şi ele nişte bordeie afumate, sau mai bine zis au fost, pentru că, de câţiva ani, pereţii afumaţi ai bisericilor au fost sparţi şi căptuşiţi cu ţevi şi fire electrice, care au adus lumina mult dorită, ca în romanele lui Constantin Ţoiu. Rezultatul este

77

kitsch-ul, atât de drag chiriarhilor valahi. Bisericile româneşti au fost invadate de becuri, lustre şi lumânări electrice de toate tipurile şi culorile, aduse cu autocarul din Bazar de la Istanbul sau cumpărate de la angrourile chinezilor de la Europa, din Colentina. Un adevărat Brad de Crăciun cu etichete turceşti şi chinezeşti. Vis-à-vis de simplitatea, răceala şi ordinea din bisericile occidentale, bazarul din bisericile noastre poate îndemna pe unii la meditaţii, pe cei mai mulţi îi cuprinde o scârbă. Nu de locul sacru, ci de prostia care a transformat aşezămintele religioase în teatre de păpuşi dezgustătoare, unde icoana nu mai este o «Fereastră spre absolut» (Michel Quenot), ci o oglindă în care se reflectă luminiţele sutelor de becuri care sufocă pictura şi chipurile de pe pereţii bisericilor. Între o Biserică dintr-un sat moldav şi una dintr-o ţară din America Latină nu este nici o diferenţă. Acelaşi prost gust şi aceleaşi culori stridente plutesc în atmosfera cândva sacră a lăcaşului de cult.

* * *

[42] Ortodoxismul avea nevoie de un Lourd şi aşa s-a născut povestea Moşului Petrache Lupu şi iacă-tă-ne şi cu Maglavitul, un fel de Fatima cu fundu-n sus (deşi Claudio Mutti susţine altceva). Confiscat de legionari şi exploatat propagandistic, Petrache Lupu a fost VIP-ul momentului, înţeleptul naţiunei, spre care se îndrepta toată suflarea moldo-valahă. Condamnat la început de Biserică, Patriarhul Miron Cristea îl va lua sub aripa sa protectoare şi-l va stoarce de bani. Nici badea Antonescu nu l-a trecut

78

cu vederea. Când Armata Română era în derută, pe frontul rusesc, l-a urcat într-un avion şi l-a trimis să îmbărbăteze soldaţii. Din nefericire pentru posteritate, avionul nu a putut ateriza din cauza aviaţiei ruseşti şi bătrânelul a fost adus în Regat, fără să vadă măcar frontul. Sub republica «democrată şi populară şi română» moşul va trage sapa la ceape şi va uita toate viziunile. Dacă s-ar fi născut cu vreo câteva decenii mai devreme ar fi putut deveni un mic Rasputin autohton, iar dacă s-ar fi născut cu vreo douăzeci de ani mai târziu şi ar fi primit preoţia, ar fi putut deveni un celebru părinte Argatu dă la Cernica.

* * *

[43] Biserica nu cunoaşte realităţile societăţii contem-porane, starea reală a religiozităţii sufletului românesc. Dacă într-o ţară ca Franţa, fenomenul religios este studiat în toată complexitatea sa, la cel mai înalt nivel şi în institute specializate, în România, de acest lucru nu se ocupă nimeni. Teologii îşi văd de treburile lor, sociologii fac constant sondaje pre şi post electorale, psihologii fac analize politice şi noua şcoală de ethnologi de la Muzeul Satului a plecat la drum cu ideea că totul se reduce la ortodoxie. Dovada: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Satului etc! Nu putem avea neobrăzarea să ne imaginăm că peste noapte putem avea cercetători de talia unor Emil Poulat, F.-A. Isambert sau D. Hervieu-Léger, pentru că trecutul nostru cultural nu ne permite. În anii ‘30, când Gabriel Le Bras publica celebrele sale studii despre

79

practica religioasă în Franţa, la noi nici nu se punea problema. Crainic îşi scria eseurile sale folclorizante, ortodocşii băteau din palme, Stăniloae îşi pregătea cerneala, iar occidentalii puneau bazele cercetării ştiinţifice a fenomenelor religioase. La noi nu s-au pus nici astăzi. Mai bine zis n-au apucat să se pună pentru că a venit peste şcoala românească de sociologie, întune-ricul. Din fericire pentru elevul lui Durkheim, sociologul Dimitrie Drăghicescu (1875-1945) s-a sinucis şi nu a mai văzut minunea din 1948, când sociologia a fost scoasă din programa de învăţământ. Ce-o fi fost însă în inima lui Dimitrie Gusti (1880-1950) după ce a fost scos din casă şi locuia într-o dugheană, fără căldură şi apă, undeva pe la Bellu? Reintrodusă abia în 1965, ca şi Logica, ambele au servit mai mult ca instrumente de studiu şi aplicare a ideologiei şi dialecticei marxiste. Cred că se făcea mai multă sociologie la Ştefan Gheorghiu decât în Univer-sitate! De aceea avem astăzi o «scoală de sociologie»! Acest dispreţ s-a prelungit până în zilele noastre. Cert este că această nonşalanţă duce la o îndepărtare de realităţile vieţii, de problemele cu care se confrun-tă «omul recent». Tot ignorând aceste probleme o să ne trezim că totul în jurul nostru este putred. Ne miră ieşirile brutale la anumite categorii sociale, intoleranţa, ura, neam-prostia şi ne întrebăm de unde vin toate aceste nenorociri. Politicienii şi jurnaliştii filosofează despre minerizarea românismului şi nu înţeleg de ce frumoasa artă a vorbirii s-a transformat în România într-un monolog, în care punctele şi virgulele se pun cu bâta. Cauza acestor comportamente, pe undeva explicabile, se

80

găseşte departe, în frumoasa noastră tradiţie interbelică sau chiar mai în urmă. Ca şi acum, şi atunci se mărşăluia cu «Crucea-n mână». Şi mai mult decât astăzi, atunci se împuşcau oameni în numele dreptăţii, a justiţiei sociale şi la umbra Crucii. Dacă ai curajul să afirmi că poporul român este bolnav, justiţia se autosesizează, adică, nu numai că nu poţi studia aceste stări patologice ale românismului, nu ai voie nici să vorbeşti despre!

* * *

[44] Una din imaginile devenite clasice ale mioriţismului postdecembrist a fost comportamentul ipocrit al conducerii BOR înainte şi în timpul vizitei papei în România care, după ce a jucat rolul Buridanului măgar, între a invita sau nu pe papă, l-a despărţire aveam impresia că urmărim o piesă de Caragiale. Citiţi oficiosul BOR-lui şi o să vedeţi de câtă lipsă de diplomaţie au putut da dovadă oficialii orthodocşi înainte cu câteva luni de venirea papei. Aceleaşi persoane, care puneau vizita pontifului roman între ghilimele şi o prezentau ca pe o ingerinţă în treburile interne ale Valahiei noastre, le-am putut vedea în transmisiunile directe, alături de Patriarh şi Papă, în rândul întâi al delegaţiei oficiale, şi mai ales cu articole laudative la adresa relaţiei dintre Roma şi Bucureşti, în acelaşi oficios al orthodoxiei româneşti! Şi mai ales «fiorurile mistice» mărturisite de anumiţi teologi ortodocşi la întâlnirea cu sacrosantul părinte. Acestora din urmă, unii teologi şpriţari de la externe ori simpli protopopi ciubucari, le amintim că bătrânul de la Roma a

81

canonizat prelaţi ultranaţionalişti catolici din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, inclusiv Pius XII care, în plin Auschwitz, nu avea urechi să audă glasul celor care-l dăduseră după firea umană pe Hristos? Atâta timp cât ofensiva catolică (a se citi prozelitismul deghizat) nu cunoaşte limite, nu poţi avea fioruri mistice. Cum se explică şi condamnările unor slujitori latini, ca iezuitul Anthony de Mello din India, a preoţilor Balassuria, Bermejo, Casaldaliga şi a celebrului Jacques Gaillot, fostul episcop de Evreux, înlăturat din funcţie pentru poziţiile sale liberale şi pentru că s-a apropiat prea mult de marginali, de cei excluşi, de săraci. La fel ca în evul mediu, când aceeaşi Biserică a condamnat oficial şi în mai multe reprize doctrina sărăciei introdusă de franciscani şi prin mâinile marelui Bonaventura i-a croşetat şi o nouă biografie sfântului Francisc din Assisi, care are în comun cu viaţa blândului sfânt, doar anul naşterii şi al morţii. Cum poţi să ai sentimente mistice în faţa polonezului care a beatificat pe şeful religios al croaţilor din timpul fascismului, Cardinalul Stepinač şi l-a canonizat şi pe Eugenio Pacelli, controversatul Pius al XII-lea, cel care, în 1933, a supus catolicismul german, încheind un Concordat cu Hitler (vezi John Cornwell, Le Pape

et Hitler, trad. par Ch. Carlier et P. E. Dauzat, Paris, 1999) şi care era deranjat de «noua teologie», pe care chiar a condamnat-o. Şi, ca dispreţul faţă de saeculum să fie total, Vaticanul a amânat până anul trecut accesul la arhivele lui Pius al XII-lea.

* * *

82

[45] Ca şi celelalte biserici ortodoxe «surori», BOR a sucombat în etnicism. Bisericile naţionale au pierdut sensul universalităţii, fiecare crezându-se purtătoarea «orthodoxiei», apărătoarea «dreptei credinţe». Nici gând de catolicitate. Sobornostul este mai degrabă o noţiune pe care o opunem cu grandilocvenţă catolicismului roman, universalismului Romei. Ortodoxul vorbeşte pe limba lui şi fiecare Biserică Naţională are teologumenele sale. Ne rugăm fiecare în limbile naţionale sfinţilor naţionali încât dacă Hristos ar veni mâine nu ar putea intra în Biserică decât cu paşaport. Universalismul mesajului evanghelic se reduce la Duminica Orthodoxiei. Dincolo, o cacofonie multilingvă în care duhul Evangheliei a fost întinat de spiritul îngustelor doctrine naţionale. De la universalitate la tribalism n-a fost decât un pas. De la tribalismul ortodox la universalitatea mesajului evanghelic drumul nu mai poate fi parcurs, pentru că între aceste două lumi s-a format, ca un zid, istoria noastră de vreo cinci secole, acel blestemat «Ortodoxie şi Românism». Vom mucegăi în ortodoxie şi românism şi nu vom gusta niciodată din frumuseţea universalităţii. Pleroma Cinzecimii am înţeles-o pe dos şi cuvântul Scripturii a devenit temniţa de-a pururi a naţiei noastre. Şi toate aceste nenorociri le interpretăm ca semne ale Celui de Sus.

* * *

83

[46] De partea cealaltă, universalismul roman reduce totul la catolicitate. Pentru Roma nu este decât o singură Biserică, sigur, cu sediul la Roma. La 5 septembrie 2000, declaraţia Dominus Jesus, redactată de cardinalul Ratzinger, actualul papă Benedict al XVI-lea, a pus toată lumea occidentală pe jar. Pe de o parte, fostul papă Ioan-Paul al II-lea îndemna la unitate, iar pe de altă parte, bătrânul Ratzinger arăta că această unitate se face prin revenirea tuturor sub sceptrul Romei. Frumos! Orientul este văzut ca un colţ de lume potrivit misionarismului catolic-roman, ca pe timpul regelui întregitor, Ferdinand, care a fost excomunicat de Vatican pentru că şi-a botezat copiii orthodocşi, deşi a rămas un catolic practicant până la sfârşitul vieţii. Cu toată dragostea faţă de cultura latină medievală şi pentru latura intelectuală a Latinilor, nu poţi decât să rămâi oripilat în faţa duplicităţii politicii romane. La fel de paradoxală este şi poziţia unuia din teologii oficiali ai Curiei romane, helvetul (de curând cardinal) Georges M.-M. Cottier, care publica, prin 1967, Chrétiens et marxistes. Dialogue avec R. Garaudy. Adică un dialog cu Garaudy, comunist în acea epocă şi care a evoluat, cu timpul, în extremist de dreapta şi neagă existenţa camerelor de gazare. În aceeaşi epocă, dincolo de ocean se prepara in nuce originala «teologie a eliberării», condamnată, oficial, de Vatican, ca două decenii mai târziu să fie subtil asimilată. Cât timp fostul papă a tăiat în ultimii douăzeci de ani toate iniţiativele de deschidere, de înnoire a catolicismului roman, o asemenea persoană nu poate crea fioruri mistice. Nici relaţiile dintre catolici şi protestanţi nu sunt prea

84

frumoase, deşi locuiesc acelaşi spaţiu civilizaţional şi cultural. Suspendarea preotului austriac Peter Hausberger de către arhiepiscopul de Salzbourg, Georg Eder, pe motivul «intercomuniunii» este doar un exemplu ce conţine în subsidiar frumoasa enciclică papală despre Eucharistie din aprilie 2003, care interzice «intercomu-niunea». (Sic !)

* * *

[47] Ca şi creştinismul mioriţic, creştinismul occidental nu se rezumă doar la creştinismul confiscat de ierarhie. Există şi un alt mod de a înţelege şi trăi Evanghelia. A fost cazul preotului catolic Cornelius Koch, care tocmai a părăsit această lume. Născut în Moldova, dintr-o româncă şi un cetăţean al diasporei helvete din România, a plecat cu familia în Elveţia la venirea comuniştilor unde şi-a dedicat viaţa ocrotirii refugiaţilor. Faptul determinant pentru luarea deciziei a fost sinuciderea mamei sale, care nu a putut suporta exilul. Câte persoane nu au împărtăşit soarta acestei mame? Sau Hans Schaffer, un apenzelois helvet, pastor protestant în lagărele de concentrare din Franţa, care-i ajută pe evrei, iar după 1945 devine pastor într-o închisoare ce adăpostea criminali de război germani, de care se apropie sufleteşte şi pentru care cere, în 1954, preşedintelui francez Cotier să elibereze 9 dintre ei! Ori nonagenarul catolic Pierre Ceyrac, care şi-a consacrat viaţa copiilor abandonaţi din India. Poate, cel mai celebru este Guy Gilbert, le «prêtre des loubards» care se ocupă de copiii excluşi din societatea pariziană.

85

Un preot pletos, în blugi, care se deplasează în moto. O imagine şocantă pentru o societate care preferă să admire exteriorul, eticheta, şi pe care nu o interesează conţinutul. «Istoriile» sale, descrise în mai multe lucrări auto-biografice, prezintă un univers necunoscut lumii româ-neşti până prin 1989, dar care este astăzi în plină dezvoltare. Societatea de tineri abandonaţi din al XIX-lea arondisment, de care se ocupă acest preot, este aceea a cartierelor oraşelor noastre din acest început de secol: una a violenţei, a excluziunii, a marginalilor, a «paraziţilor» şi a lipsei de umanitate. L-am mai putea aminti pe l'Abbé Pierre, om al Rezistenţei, deputat în Parlamentul francez în 1954, om al celor săraci şi lipsiţi de mijloace, pentru care fondează Comunitatea Emmaüs. Pe aceeaşi linie l-am putea aminti şi noi pe preotul Tănase de la Valea Plopului (Prahova), care se ocupă de copiii abandonaţi la naştere. Sau inimosul preot Milea de la Buzău, care a transformat cuvântul Evangheliei în practică, în ciuda dispreţului şi opacităţii cu care a fost întâmpinat dinspre lumea ierarhiei buzoiene. Dar câţi preoţi Tănase sau Milea are Biserica noastră? Sau cum îi susţine Biserica pe slujitorii care vor să facă ceva în domeniul caritativ? Contemporani cu Guy Gilbert sunt teologii sud-americani şi «teologia eliberării». Această teologie se folosea de marxism pentru a lupta împotriva sărăciei şi a mizeriei la care erau condamnaţi locuitorii Americii latine, iar pe plaiurile bolnavei «Mioriţe» teologii valahi foloseau lozinci marxiste în predici şi lucrări doar-doar or prinde vreo ieşire prin Occident. Erau, fără să-şi dea seama, contemporani cu celebrii prêtres-ouvriers din Franţa

86

anilor ‘60, care încercau să pună de acord Evanghelia şi ideologia marxistă, apropiindu-se de muncitori şi de categoriile defavorizate ale cartierelor marilor centre industriale. Numai că ai noştri practicau un pervers machiavelism, în manieră autohtonă. Putem adăuga şi Comunitatea Sant Egidio, fondată în 1968 de Andrea Riccardi, şi de ce nu Les Restos du cœur, iniţiate de regretatul actor Coluche!

* * *

[48] Revenind pe plaiurile mioriţice, constatăm că nume mari ale creştinismului din veacul trecut nu se găsesc în paginile scrise de istoricii valahi. Cel mai celebru teolog, necunoscut însă în România este paradoxal, cel mai cunoscut teolog român peste hotare, pastorul Richard Wurmbrand (1909-2001), fost deţinut politic, al cărui nume nu este nici măcar amintit în cel mai bun dicţionar al teologilor români, de altfel şi singurul (Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996)! Dacă R. Wurmbrand ar fi trecut la ortodoxie, sigur l-am fi găsit în lucrarea despre evreii convertiţi la ortodoxism şi pe care o flutură toţi duhovnicii semidocţii cu masterate şi lucrări publicate la Christiana, Sofia sau Anastasia. Cu certitudine ar fi devenit la fel de cunoscut ca Nicolae Steinhardt şi am fi defilat cu el prin toată lumea. Aşa, despre Richard Wurmbrand vorbesc doar străinii şi dintre români, numai neoprotestanţii. Valorificăm minorităţile numai când acestea sunt de confesiune creştin-ortodoxă şi atunci avem lucrări de genul Occidentali trecuţi la

87

ortodoxie (Occidentali trecuţi la ortodoxie – şase ipostaze

mărturisitoare, Bucureşti, 2002).

* * *

[49] Teologia mioriţică este o teologie lipsită de noutate. Teologii valahi rămân buni tălmăcitori şi continuatori ai tradiţiilor, versaţi oenologi, etnologi şi muzeografi ai sufletului românesc. Însă ei sunt în afara teologiei europene, în afara oricărui subiect teologic de actualitate. Participarea lor la mişcarea teologică europeană nu se rezumă decât prin prezenţe diplomatice la posturi oferite de celelalte Biserici Europene. Cu toate nebuniile şi devierile teologiei occidentale (catholice şi protestante), teologia occidentală este una vie, chiar şi atunci când este «eretică». Tocmai «ereziile» teologiei occidentale sunt proba vivacităţii acesteia. Nu poţi fi de acord cu teologia lui Eugen Drewermann şi cu psychanaliticele sale interpretări, dar poţi constata efortul unor minţi omeneşti de a repune în circulaţie teme, idei, probleme, dogme. Teologii români se ascund tot timpul în spatele dreptei şi sfintei tradiţii şi nu scot capul decât să înfulece şi să împroaşte cu noroi pe unii sau pe alţii. Ce gândesc specialiştii neotestamentari români în faţa unei copii autentice (un papirus bine conservat) al unui codex copt al Evangheliei după Matei din secolul al IV-lea, descoperită în Egipt şi unde pentru prima dată este menţionată intrarea lui Iisus în Templu, fără să adauge evenimentul «violent» al alungării schimbătorilor de bani? Eroare a copistului, un text apocrif sau o copie după

88

un manuscris care coboară direct la originalul aramean, pe care nimeni nu l-a descoperit? Care este poziţia teolo-gilor români în problemele sensibile ale bioeticii, în afara pompoasei Comisii Naţionale, care pare să-l fi citit cu ochelari de tablă pe H. Tristram Engelhardt jr. (Fundamen-

tele bioeticii creştine – perspectivă ortodoxă, Sibiu, 2005)? Dar faţă de cartografierea genomului uman şi consecinţele ce pot decurge din utilizarea injustă a acestor descoperiri? Sau teologii români trăiesc în continuare în lumea lor, cu bancurile lor învechite şi ideile lor de secol XIX? Şi cei «bătrâni » şi schimbul de mâine, care prin decembrie 1998 organiza la Tübingen, Conferinţa Tinerilor Teologi Ortodocşi Români din Diasporă, care a pus multe probleme în discuţie şi a învârtit pe toate părţile limba de lemn din Sfânta Ecaterina nr. 2! Un teolog ortodox din diasporă se simte bine când poate înşira statistici aiuri-sante pentru occidentali: 7500 monahi(i), 38 seminarii (7 monahale), 14 facultăţi de theologie etc. Dar asta nu înseamnă că Biserica ortodoxă face parte din societatea românească. Decât să iniţieze proiecte de catedrale megalomanice, mai bine ar transforma Jilava într-un fel de zid al plângerii pentru naţia română şi ar mulţumi catolicilor că au reeditat la Roma Biblia de la Blaj (1795) a lui Samuil Micu. Cum vede orthodoxul mioriţic, de exemplu, utilitatea sau moralitatea unei Bănci de spermă? Şi-a pus Sinodul problema clonării? Dar problema euthanasiei, care a generat dezbateri la toate nivelurile în lumea occidentală, catolică şi protestantă, şi care se practică în România pe scară largă? Sunt probleme ale vieţii de astăzi, la care creştinul ar vrea să audă şi opinia

89

Bisericii! Nu doar lucrări de tipul Teroriştii uterului (Părintele Juvenalie, Teroriştii uterului. Terorism ştiinţific şi etica

începuturilor vieţii. O bioetică a gestaţiei, Bucureşti, 2002), chiar dacă în cazul lucrării citate autorul este bine documentat şi poate bine intenţionat. Titlul însă? Nu de prezenţe la mitinguri electorale şi vernisaje avem nevoie. Nici slujbe ale Învierii pe plaja Mării Negre sau Bobotezi pe malurile Dunării. Nu aceste ieşiri pe scenă dau măsura vitalităţii Bisericii. Nici invazia de parastase postdecembriste şi şuvoiul de canonizări arată că suntem o Biserică activă. Societatea românească are nevoie de o Biserică vie, care să împlinească rolul şi misiunea acesteia. Soluţia nu poate veni de la vechea generaţie. Nu trebuie uitată figura teologului ortodox, protocronist prin excelenţă, Ion Bria (Să-i fie ţărâna uşoară, acolo, în Elveţia!). Prin scrierile sale s-a distanţat de stilul searbăd al multor teologi contemporani şi a manifestat o sensibilă deschidere către dialogul cu marea cultură, din care era bine informat. Din nefericire, în lucrările sale a rămas tot timpul la primul pas şi nu a reuşit să intre într-un adevărat dialog cu celelalte domenii ale culturii. Lucrările lui Bria sunt răsunătoare prin titlurile impresionante, care nu rămân decât nişte invitaţii neonorate la o întâlnire ce nu a avut şi nu va avea loc niciodată. Om de lume şi abil diplomat, Bria a adus multe (de)servicii pe această linie Bisericii, dar nu a reuşit, în nici un moment, să promoveze cultura română în exterior decât în măsura în care şefii fostei Securităţi îi îngăduiau. Aceasta i-a servit şederii în postul de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor mai bine de un sfert de secol.

90

* * *

[50] Dacă la gurile Dunării ortodocşii nu pun problema viitorului creştinismului, în lumea occidentală acest lucru a fost puricat pe toate părţile. În 1977, Jean Delumeau a făcut vâlvă cu Le christianisme va-t-il mourir? (Jean Delumeau, Le christianisme va-t-il mourir?, Paris, 1977), care a fost republicată anul următor, însoţită de un bogat material privind dezbaterile pe care le-a stârnit stilul provocator al lucrării în lumea occidentală. Un deceniu mai târziu, Danielle Hervieu-Léger reia ideea dintr-o perspectivă salvatoare, pe undeva optimistă, şi se întreabă dacă ne îndreptăm spre un nou creştinism, Vers un nouveau christianisme? (Vers un nouveau christianisme? Introduction à la sociologie du christianisme occidental, par D. H.-Léger, avec la coll. de F. Champion, Paris, 1986). La jumătatea ultimului deceniu al secolului trecut, Emile Poulat a publicat una din cele mai profunde analize ale creştinismului contemporan, vorbind despre creştinism pe un ton pesimist şi deja la timpul trecut, L'Ere post-chrétienne! (Emile Poulat, L'Ere post-chrétienne, Paris, 1994). Aceeaşi Danielle Hervieu-Léger, constantă în analizele sale, aruncă definitiv mănuşa lumii catolice, publicând o lucrare care nu lasă loc niciunui dubiu: Catholicisme, la fin d’un monde (Danièle Hervieu-Léger, Catholicisme, la fin d’un monde, Paris, 2003). A murit creştinismul? Ne aflăm deja într-o epocă postcreştină? Ne îndreptăm spre un nou creştinism? Sau ne îndreptăm spre o formă complexă de religiozitate, spre un sincretistic New Age? Observând în jurul nostru inflaţia de teologi,

91

cum erau pe vremea nepomenitului, agronomii, am fi tentaţi să spunem că NU. Totuşi, creştinismul contem-poran nu-i decât o ideologie în numele căreia funcţionează o instituţie care adăposteşte o armată de funcţionari ciubucari. Creştinismul, ca religie a dragostei, a murit demult. Fărâme din Vestea cea bună a Fiului Omului au existat în fiecare epocă şi, datorită unor persoane providenţiale, creştinismul - religie a iubirii a putut străbate timpurile şi poate că nu este încă mort. Trăieşte doar o agonie pe care o vedea deja, acum un secol, Miguel de Unamuno (Miguel de Unamuno, L'Agonie du christianisme, trad. du texte espagnol inédit par Jean Cassou, Paris, 1925).

* * *

[51] În acelaşi Occident «postcreştin», creştinii experi-mentează vechi mode ale creştinismului. La Basel (Elveţia), în Biserica «Sfânta Elisabeta», creştinii protestanţi vin la serviciul religios însoţiţi de animale de companie, câini şi pisici. Mai mult, s-a hotărât chiar o zi pentru a celebra animalele, o sărbătoare religioasă a animalelor, zic ei în spirit franciscan. Practica «liturgică» protestantă este foarte interesantă şi nu face decât să reînnoiască tradiţia antică şi medievală, mai ales a creştinismului apusean. Nu vorbea Francisc din Assisi animalelor sau chiar popularii noştri sfinţi români nu sunt ei în folclor înconjuraţi de animale? Problema este că, astăzi, creştinul emancipat, (dez-)informat, hăituit de mail box-urile cotidiene, îşi găseşte refugiul în compania

92

acestor animale. A plimba un câine în lesă devine o modă a aristocraţiei şi în acelaşi timp a marginalilor occidentali, iar la noi semnul parvenirii, emblema noilor îmbogăţiţi, pe care-i recunoşti după marca potăii şi după «pedigri». Nu peste mult timp vom avea şi noi Liturghii pentru câini şi pisici, pentru că se plătesc bine şi este la modă. Acest fenomen social nu este nou, însă contextul în care a reapărut este altul, mai ales dacă îl comparăm cu creştinismul medieval. Nu mai este o întoarcere a omului cu faţa la natură, ci o fugă din această lume spre natură, în lumea animalelor, un refugiu al omului modern, din lumea sa în cea a necuvântătoarelor, un exerciţiu psihologic care ar merita o atentă analiză socio-psiho-logică. Un mensual al unei parohii ortodoxe francophone din Fribourg (Elveţia), «La Voie orthodoxe», a publicat în 2000 un interesant articol intitulat «Pentru o teologie animală»! Dincolo de modă, acest act este un fel de retur la simplitate, la lucrurile elementare şi, din acest punct de vedere, fenomenul este tipic occidental şi corespunde stadiului actual al evoluţiei socio-economice occidentale.

* * *

[52] Reforma învăţământului din 1924 a nemulţumit profund Bisericile ortodoxă şi greco-catolică, prin uniformizarea brutală a învăţământului, iar din 1928 Biserica orthodoxă a devenit Biserică Naţională, într-o Românie unde episcopii orthodocşi şi uniţi erau senatori de drept! Pe acest fond al nemulţumirilor, în 1927 statul român a semnat Concordatul cu Roma prin Vasile

93

Goldiş. După 1944 însă, catolicii şi greco-catolicii au fost raşi din peisajul religios al României Populare. Au fost desfiinţate şcolile de fete (152) şi de băieţi (224), misiunile caritative (160) şi majoritatea publicaţiilor catolice (30). A fost desfiinţată chiar Nunţiatura Apostolică. Nici aceste informaţii nu le prea găsim în istoriile ortodoxe. Dacă revistele ortodoxe nu au fost desfiinţate, aceasta s-a făcut cu preţul atâtor umilinţe şi la un moment dat ele erau «bastionul luptei împotriva Occidentului» şi, în acelaşi timp, în aceste reviste publicau autori interzişi în presa laică, desigur, cu aprobarea aceloraşi organe care îi împiedicau să publice în cealaltă presă. După eliberarea deţinuţilor politici, Patriarhul Justinian a dat multora posibilitatea de a câştiga o bucată de pâine, lucrând într-una din instituţiile BOR.

* * *

[53] BOR-ul are şi câteva site-uri web care merită luate în discuţie, pentru că ele sunt imaginea fidelă a Bisericii, o adevărată psihanaliză a sufletului acestei instituţii naţionale on line. Să luăm de exemplu doar unul, aşa-numitul site oficial www.crestinism-ortodox.ro, unde ni se prezintă BOR-ul ca la şcoala primară, un fel de Abecedar al naţionalismului, hrănit cu multe texte din teologi celebri. Printre multe alte anostităţi şi falsuri grosolane găsim un subcapitol dedicat recensământului din 1992, care ne aminteşte, pentru a nu ştiu câta oară, că ortodocşii reprezintă 86% din populaţie, iar greco-ca-

94

tolicii doar 1%. Şi peremismul merge mai departe la ca-pitolul al optulea – «Formarea poporului român creştin-ortodox» unde se spune negru pe alb, atenţie!: «(…) creştinismul românesc a fost de la început ortodox», asta cu un mileniu înaintea Schismei de la 1054! Cei care scriu asemenea aberaţii istorice fac grave deservicii BOR, deformând istoria. Ce fel de orthodox? Care creştinism românesc? Care început? Cu o mie de ani înaintea Schismei! Halal istorici! Halal ortodoxie! Creştinism românesc ortodox, înainte ca ruptura dintre Biserici să se fi produs?

* * *

[54] Ortodoxia mioriţică nu a dispărut în decembrosul 1989, aşa cum se aşteptau unii analişti ai fenomenului religios. Dimpotrivă, noile generaţii continuă să bată la putinei, laptele mioarei lui Crainic. Volumul Biserica în era globalizării (2003, Alba-Iulia), un ghiveci de conferinţe şi studii, inegale calitativ, de la omilii antioccidentale la reflecţii despre locul Bisericii în societatea contemporană şi lecţii date Occidentului de părintele Andrei de Alba Iulia, este o mostră de ortodoxie mioriţică de veac XXI, imaginea plastică a gândirii religioase româneşti de la acest început de secol. «Aşa cum în vedenie, un bărbat din Grecia antică civilizată îl chema pe Pavel în ajutor, fiind deficitară din punct de vedere duhovnicesc, tot aşa europeanul apusean secătuit de valorile creştine îl poate chema în ajutor pe confratele său răsăritean», scrie P.S. Andrei, Arhiepiscopul de Alba Iulia. Fără comentarii! Nu

95

avem nevoie de cercetări pentru a descoperi gândirea Bisericii sau locul ei în societate ori relaţia acesteia cu societatea civilă sau cu Occidentul. Fără să-şi dea seama, oamenii Bisericii au descris adevărata lor viziune despre «doctrina socială a Bisericii ortodoxe» aşa cum o concep ei. Dacă o comparăm cu doctrina elegant descrisă în volumul editat de Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani (Gândirea socială a Bisericii. Fundamente – documente – analize – perspective, Sibiu, 2002) nu mai înţelegem nimic. Numai că teologi de genul diac. Ioan I. Ică jr. nu umplu paginile jurnalelor, nici nu apar pe sticlă la emisiuni spirituale pentru a da şi opinia teologilor cerebrali din BOR. La jurnale apar numai sicofanţi cu engolpioane, duhovnici scăpaţi din ospicii şi protopopi dăştepţi care s-au cumetrit cu jumătate din târg pentru a lua numai NUP-uri. A venit vremea ca impostorii să fie trecuţi la canoane pe la mănăstiri fără curent electric, iar teologii din generaţia diaconului Ioan I. Ică jr. să ajungă pe prima scenă şi în primele locuri. Triumfalismul volumului editat de ortodoxia militant-triumfalistă de la Alba Iulia ne împiedică să-l aşezăm pe acelaşi raft cu volumul plin de bun simţ editat la Sibiu. Ele diferă, şi ca formă, dar mai ales ca substanţă şi nu se adresează aceluiaşi public, reflectând fără să vrea două lumi diferite ale teologiei româneşti: una modestă şi cultivată, care stă în spatele sălii, pe ultimile locuri şi nu are priză la gloate; cealaltă, ortodoxia mioriţică a justinianului, a monahilor agramaţi, a naţionaliştilor de toate nuanţele, a funcţionarilor bisericeşti atotputernici, care jumulesc preoţii săraci din parohiile de categoria a II-a şi a III-a, pentru care raiul

96

este aici pe pământ, iar iadul este în grădina aproapelui, fie el catolic sau protestant.

* * *

[55] BOR n-ar trebui să fie o instituţie de fanatici sfertodocţi, de indivizi slinoşi şi habotnici, de bande anti-avort, de încuiaţi şi analfabeţi. Nu bazaconiile unui Gheorghe Băbuţ sau ale fariseilor călugări greci de la Athos trebuie tipărite în editurile bisericeşti, ci lucrări serioase şi ziditoare de suflet, iar Băbuţ trebuie dus într-un azil de nebuni. Cum vrea Biserica să dialogheze cu partea gânditoare a hoitului acestei ţări dacă ea girează abjecţiile unor duhovnici nebuni, iar nenorocirea de la Tanacu nu este o pură întâmplare! Nu cum face sex creştinul trebuie să-l intereseze pe duhovnic, ci cum se roagă creştinul, dacă se mai roagă! Nu abluţiunile postsexuale îi tulbură viaţa amărâtului de român, ci lipsa speranţei în ziua de mâine. Duhovnicii români vorbesc creştinilor mai mult despre diavol decât despre Dumnezeu şi asta se vede pe chipurile obosite şi schimonosite ale creştinilor. Chiar şi copiii din clasele primare sunt speriaţi la orele de religie cu diavolul şi profesorii de religie le vorbesc mai mult despre iadul pedepsiţilor decât despre iubirea aproapelui. Ioan-Paul al II-lea cerea în plin comunism polonezilor să lupte contra ideologiei atee şi mergea în mijlocul lor, ierarhii români însă mergeau în mijlocul inspectorilor de la Culte şi ţineau discursuri pentru pace pe stadioane, alături de primii-secretari!

97

* * *

[56] Ortodoxia mioriţică trăieşte sufocată în etnicul frontierelor politice şi nu vrea să afle că în Albania există 300-400.000 de români ortodocşi, care aveau până la Al Doilea Război Mondial sute de biserici, şcoli, biblioteci, cimitire. În plus, şi nimeni nu remarcă, imnul naţional albanez este compus pe muzica lui Ciprian Porumbescu. Comunismul a distrus orice urmă de prezenţă creştină românească pe meleagurile albaneze. O istorie seculară a românilor de pe malurile Adriaticei a fost redusă la neant în doar jumătate de secol şi ne miră faptul că de la Daci nu avem decât câteva relicve lingvistice, şi acelea uitate de latinofilii carpato-dunăreni. Puţinele comunităţi româneşti sunt pe cale de a fi înghiţite de expansionismul grecizant al urmaşilor fanarioţilor. Dar acest lucru nu interesează pe politicienii români, care nu pot să-i înţeleagă pe unguri şi «Legitimaţia de maghiar», adică nu înţeleg de ce ungurii protejează cultura şi civilizaţia maghiară.

* * *

[57] O prezenţă insolită în lumea teologică occidentală, la care este abonată, de vreo câţiva ani, ortodoxia valahă este Institutul de Studii Superioare de Theologie Othodoxă de la Chambésy, înfiinţat la sfârşitul anilor ‘90, de către fostul mitropolit orthodox al Elveţiei, alunecosul

98

Damaschinos, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice în Occident. Cadrele institutului sunt profesori greci, care vin de câteva ori pe an la Geneva. Acestora li se adaugă câţiva profesori de la Facultatea de Theologie din Fribourg şi Geneva, evident prieteni ai fostului mitropolit. Printre studenţi, alături de greci mai sunt şi români (destui), ruşi, bulgari şi câţiva de prin ortodoxia extremului orient. Sigur, pentru decor! Scopul acestui institut (pe hârtie) este unul măreţ şi nobil. Realitatea este alta : acest institut a fost creat pentru a hrăni orgoliul grecilor de la Chambésy şi al profesorilor greci din Elada. Ce studii superioare de teologie se fac la Chambésy-Geneva pot confirma cei care au trecut pe acolo. Spiritul şi direcţia acestei instituţii o puteţi afla citind doar titlurile unor lucrări apărute la editurile ortodoxe, fie traduceri din autori antioccidentali greci (profesori vizitatori pe la Chambésy), fie «producţii» autohtone! Poate, pe undeva, grecii au vrut să rivalizeze cu Saint-Serge-ul ruşilor. În stadiul actual, unde o parte din grecii de la Chambésy vorbesc doar neogreaca, cum făceau ruşii la institutul lor din Paris, în vremea marelui Bulgakov (Serge nu Mihail), acest Institut este locul de vacanţă prin care unii români sau bulgari sunt recompensaţi de către profesorii sau episcopii din ţările respective, pentru activitatea lor şi mai ales pentru «buna credinţă». Acest Institut riscă să devină ca secretariatul permanent pentru pregătirea marelui sinod panortodox, adică o furtună într-un pahar cu apă… plată! Un secretariat care funcţionează de vreo trei decenii şi care nu a creat nimic concret, atât timp cât de acest viitor sinod se ocupă doar grecii. Cardinalul Martini, Arhiepis-

99

cop de Milano, vorbeşte de un posibil nou conciliu roman, iar noi am rămas la stadiul intenţiei, al declamaţiei, al retoricei ieftine, atât de prezentă în lumea diplomaţiei teologice geneveze, care funcţionează numai pe bază de relaţii şi copinaje. Chambésy-ul este un fel de Techirghiol românesc, un fel de staţiune de odihnă pentru grecii din Elada, şi asta pe banii guvernului grec, care nu ezită să finanţeze aceste proiecte falimentare, atât timp cât acest lucru serveşte helenismul. Cum trebuie înţeleasă decizia Patriarhiei de Constantinopol, din decembrie 2000, împotriva acestor sentimente naţionaliste orthodoxe numite filetisme? Dar cine ascultă vocea Patriarhului de Constantinopol, care are mai puţină autoritate decât un stareţ de la o mănăstire de mâna a doua, din cauza sărăciei în care se găsesc constantinopolitanii şi a atotputerniciei bisericilor ortodoxe naţionale care au pierdut orice legătură reală cu simbolul unităţii ortodoxiei – Constantinopolul? Ridicol este şi numărul dedicat, acum câţiva ani, fostului mitropolit, de revista ortodoxă ieşeană «Candela Moldovei». Tot la Iaşi, editura Mitropoliei i-a scos diplomatului grec şi o carte de o nulitate extremă (Damaskin Papandreu, Biserică, societate, lume, Iaşi, 1999). Un mitropolit care n-a ezitat să propună resfinţirea bisericii de lemn româneşti din Geneva, adusă de români tocmai din Maramureş? Mai precis, singura biserică românească adusă din România cu multe sacrificii, a ajuns datorită intrigilor comunităţilor româneşti din Geneva să treacă sub jurisdicţia grecilor, deşi iniţial fusese sub jurisdicţia Bucureştilor, Biserica fiind sfinţită de P. S. Ioan, Episcopul român de Paris.

100

Asta la zece ani de la căderea oficială a comunismului! Cu alte cuvinte, la Geneva sunt trei preoţi români sub trei jurisdicţii canonice, deşi toţi vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi istorie, dar sunt inevitabil şi purtătorii bolilor mioriţismului ortodox.

* * *

[58] Xenofobia ortodoxiei mioriţice se cultivă pe băncile facultăţilor de teologie. Între vocabularul Sectologiei diaconului David (Vezi Petre David, Călăuza creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar, Arad, 1987, lucrare care va avea mai multe ediţii după 1989, cunoscută în general sub numele de Sectologie), utilizată ca manual de studiu în toate facultăţile de teologie ortodoxă, şi cel al «săptămânii pe scurt» din «România Mare» nu este nici o diferenţă, pentru că la «România Mare» diaconul David era, într-un timp, la el acasă. Ediţiile de după 1989 ale Sectologiei diaconului David, prefaţate de trei naţionalişti valahi, Virgil Cândea, Adrian Năstase, Dumitru Stăniloae, au toate şansele să intre în top ten-ul operelor naţionaloide din literatura română de specia-litate. Petre David denigrează tot ce vine din afară, creează noţiuni, descoperă boli nervoase imaginare la cei de alte confesiuni, vede discipoli acolo unde nu există maestru şi la fiecare pagină nu uită să amintească despre relele care vin de la… secte, secte care vin, culmea, de peste ocean! Concluzia o trage studentul, viitorul preot ortodox! Ridicolul este că Sectologia, acest manual de ură a aproapelui, are girul Bisericii Ortodoxe Române şi a

101

apărut cu autoritatea morală a celui mai mare teolog ortodox român din toate timpurile, Dumitru Stăniloae. Ne mai întrebăm de ce ecumenismul nu este decât o sinecură pentru ortodocşii români nu un proiect la care să adere din convingere!

* * *

[59] Când laicii se alătură la căruţa ortodoxismului, mioriţismul atinge cote nebănuite, iar argumentele fac să râdă şi pe cel mai prost informat istoric al religiilor. În mai multe lucrări doctorul Pavel Chirilă vorbeşte despre superioritatea medicinii creştine, pe care o numeşte «medicină eclezială» (Vezi Pavel Chirilă, Concepte de medicină creştină, Bucureşti, 2001; Id. Spitalul creştin. Introducere în medicina pastorală, Bucureşti, 2004). Dar medicinile celorlalte religii nu sunt şi ele, în felul lor, ecleziale? Nu aparţin comunităţii religioase din care fac parte? Nu concep şi aceste medicini o vindecare a omului ca întreg : trup şi suflet? Medicina indiană cu toate cutumele sale şi mai ales medicina chinezească şi cea egipteană nu sunt ele demne a fi cel puţin egale medicinii creştine, care nu este născută din ţărână ca Adam, ci a moştenit toate cunoştinţele medicinii greco-romane şi ale lumii mediteraneene? Doctorul Chirilă transformă medicina creştină într-o culme a medicinii şi aşează filantropia creştină deasupra celorlalte acte caritative ale celorlalte religii sau chiar a actului caritativ gratuit. De ce atâta grandilocvenţă pentru o religie care nu a fost şi nu este superioară, ca principii morale, celorlalte religii? Nu riscă

102

oare doctorul Chirilă să ajungă pe urmele marelui doctor Nicolae Paulescu?

* * *

[60] Pe alte meleaguri, mioriţismul s-a întrupat sub alte păcate. Misionarii americani de exemplu, nu au cunoscut balada nebunaticei oiţe valahe, dar au administrat anumitor popoare un mioriţism sui generis, scoţându-le practic din istorie. De curând, mioriţicii misionari ameri-cani au botezat şi ultimii papuaşi «păgâni». Le-au schimbat numele şi-n locul frumoaselor nume tradiţio-nale, laicii misionari nord-americani le-au livrat, în câteva minute, toată esenţa iudeo-creştină. Ce legătură poate fi între un papuaş şi iudeo-creştinism nu vedem. Vedem însă drama generaţiilor următoare de papuaşi, care nu vor înţelege de ce strămoşii lor purtau nume de munţi şi ape, iar ei se numesc astăzi Moise sau Iacov. Noile generaţii de papuaşi vor deveni ca indienii americani: drogaţi şi alcoolici, în grija serviciilor sociale protestante, care îi vor contabiliza, pentru că ceea ce contează este cantitatea. Pe locurile de cult ale papuaşilor vor construi temple creştine şi de trecutul acestor ultime popoare necreştine vom vorbi peste secole, dacă aceste locuri vor interesa vreun antropolog sau arheolog american, care vor descoperi sub templul protestant ruinele religioase ale papuaşilor. O istorie care se repetă periodic şi în ţările Americii Centrale, de fiecare dată când se fac lucrări de restaurare a edificiilor catolice ridicate de spanioli.

103

* * *

[61] Dacă ortodoxismul mioriţic doarme, Vaticanul a înţeles repede utilitatea reţelelor şi o armată întreagă de informaticieni a introdus catolicismul pe web. Docu-mentele oficiale sunt transmise, în direct, pe Internet, încât deciziile ajung live, în cele mai depărtate colţuri ale lumii. O Biserică on line pentru care grija principală nu este iubirea faţă de nenorocitul de lângă noi ori că sute de mii de persoane mor de inaniţie la fiecare apus de soare sau câteva mii de copii africani se nasc zilnic purtători ai blestematului hiv, pentru că «Vicarul lui Hristos» nu vrea să înţeleagă justeţea utilizării unor mijloace contraceptive. Ceea ce importă este respectul faţă de lege, şi ca legea să fie aplicată (romanul Fiat justitia…) are grijă demonica prelatură personală Opus Dei. Un fel de imperiu roman îmbrăcat în aceleaşi culori, cu aceeaşi capitală, de unde Pontifexul se adresează supuşilor, pentru prima dată în timp real, la Roma şi la Ierusalim. Vivat urbi et orbi! Orbi sunt însă cei din noua generaţie de teologi catolici români, de altminteri bine formataţi în spiritul doctrinei romane, care se fac a nu pricepe subtilităţile politicii vaticane. N-au cunoscut ei înşişi, în perioada studiilor la Vatican, frumoasele Communione e Liberazzione? Nu i-a impre-sionat neo-conservatismul tineretului romano-catolic, cultivat în lumea studenţiei prin toate facultăţile ponti-ficale vocabularul de lemn al acestor uteceuri creştine? Ar fi păcat pentru calităţile intelectuale ale primei generaţii de după epoca limbii de lemn să adopte o alta, în

104

care sintaxa frazei este aceeaşi, doar subiectul este schimbat. Şi asta pentru a brava degringolada ortodoxă sau pentru a mulţumi generoaselor subvenţii de care au beneficiat domniile lor pe malurile pline de istorie şi ruşine ale Tibrului!

* * *

[62] Frumoasă rezistenţa poloneză, descrisă de idealiştii urmaşi ai fenomenologului din Cracovia, finanţată graţie relaţiilor întunecoase dintre înalţii prelaţi finanţişti ai Vaticanului cu bancherul Roberto Calvi. Cea mai celebră sutană romană a fost Paul Marcinus, supranumit «Gorila», preşedinte pentru două decenii al Băncii Vaticanului, care a murit în acest an în parohia sa din Phoenix (Arizona) unde se retrăsese, discret, în ultimii ani, fără să fi dat socoteală pentru vreo faptă săvârşită la Roma. Arestarea lui Calvi, pe 20 mai 1981, a dat frisoane Bisericii. Presupusa sinucidere a lui Calvi, la Londra, a lăsat o pată în plus pe obrazul plin de ruj al Romei. La care se adaugă «Afacerea Tornay», după numele vice-caporalului gărzii pontificale asasinat la 04.05.98 şi acuzat pe nedrept de uciderea comandantului gărzii pontificale Alois Estermann şi a soţiei acestuia. O crimă a ocultelor imixtiuni dintre serviciile secrete tributare mentalităţii războiului rece şi serviciile interne ale Vaticanului, cu adânci trimiteri la perioada când aceste servicii lucrau mână în mână, în cruciada împotriva comunismului, atât în Polonia, cât mai ales în America Latină.

105

* * *

[63] Actualul papă Benedict la XVI-lea, în 1983, pe când se numea Joseph Ratzinger, a făcut o listă cu zece erori a lui Gustavo Gutierrez, teoreticianul «teologiei eliberării». Un an mai târziu, în 1984, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a condamnat «teologia eliberării», numind-o erezie modernă, iar în 1985, teologul brazilian Leonardo Boff a fost condamnat. Pe timpul studenţiei la München, Joseph Ratzinger fusese profesorul său. Un deceniu mai târziu, în 1994, la Fribourg, în Universitatea Pontificală Misericorde, teologul peruvian Gustavo Gutierrez, fondatorul «teologiei eliberării» primea titlul de d. h. causa! După decesul papei Ioan-Paul al II-lea, gardianul credinţei, Joseph Ratzinger a fost ales papă sub numele de Benedict al XVI-lea. Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj i-a acordat titlul de d. h. causa. În tot acest timp, în ţările latino-americane «teologia eliberării» a ajuns o erezie iubită de nostalgicii anilor ‘70, Gutierrez este un teolog respectat şi de fideli şi de ierarhie, iar Leonardo Boff continuă, solitar, să poarte stigmatele puse de teutonul Ratzinger. Acesta din urmă se lăfăie în palatele papale romane, pe când L. Boff trăieşte cotidianeitatea creştinilor din bidonvilurile braziliene. Aceasta este adevărata faţă a creştinismului roman din 2006, nu poveştile cu episcopi angelici şi Madone rujate à la Moulin Rouge racontate de anumiţi teologi români şcoliţi prin şcolile vaticane.

* * *

106

[64] Pentru succesul catolicismului în Mexic, Ioan-Paul al II-lea, cel care dădea fioruri mistice unor teologi valahioţi în timpul vizitei la Bucureşti, a canonizat pe «indianul» Juan Diego, personaj pe care istoricii mexicani nu-l găsesc în istoria Mexicului, dar care face parte din legendele catolicismului latino-american, pentru că în gura acestuia au pus istoria viziunii Fecioarei de Guadalupe, de pe colina de la TEPEYAC, «întâmplător», locul de cult al zeiţei mame TONANTZIN. Pe ultimii metri ai maratonului pontifical, fenomenologul de la Cracovia a reuşit şi recordul de a canoniza o persoană care nu a existat în istorie. Un fel de Soldat Necunoscut, dar care aduce servicii imaginii Vaticanului în Mexic şi ţine această jumătate de continent sub sceptrul Romei, deşi valul noilor mişcări evanghelico-penticostale rupe an de an milioane de creştini din curtea Vaticanului.

* * *

[65] La 16 ani de la căderea cenzurii ideologice, nicio publicaţie ortodoxă nu a vorbit despre Florin Pătru, tânărul teolog ortodox român ucis la Fribourg (Elveţia), în 1986, de serviciile secrete române, după ce participase, cu o seară înainte, la o conferinţă a Părintelui Gheorghe Calciu. Oficial, n-o să aflăm niciodată cine l-a ucis, ca şi în cazul lui Culianu. Ştim însă că dosarul a fost închis de către Poliţia fribourgheză, fiind catalogat ca sinucidere, iar corpul a fost repatriat de către autorităţile româneşti,

107

în secret, şi fără prea mari comentarii. La vârsta senectuţii, teologii români aflaţi la posturi în Elveţia la acea dată nu au nimic de comentat sau de povestit cu privire la această «sinucidere», pe care românii din diasporă au simţit-o, în epoca respectivă, ca un asasinat! O fi fost la un moment dat diaspora paranoică (şi poate că mai este), văzând mâna Securităţii peste tot, însă oamenii Bisericii din anii ‘80, care se ocupau cu externele, printre care anglofonul Trifon, acum arhiepiscop undeva la poalele Carpaţilor, într-o fostă capitală a României, ar trebui să mărturisească, măcar în ceasul al doisprezecelea, mizeriile pe care le-au girat cu numele lor.

* * *

[66] Catolicii au distrus religiile africanilor, sud-americanilor, au ucis chiar prin tortură slujitorii acestor religii şi astăzi, cinci secole după acea epocă blestemată, Europa catolică este dependentă de slujitorii proveniţi din aceste ţări creştinate prin forţă şi barbarie. Din cauza celibatului, catolicismul occidental îşi continuă drumul prin această lume graţie acestor preoţi extracomunitari, pentru care viza nu mai este o problemă. De această dată, misionarul creştin nu mai este franciscanul sau domi-nicanul, ori iezuitul, ci zairezul, congolezul, peruanul, bolivianul şi mai de curând polonezul. După genocidul ruandez, la modă a ajuns refugiatul preot ruandez, preot a cărei Biserică nu a fost străină de pregătirea ideologică a genocidului, prin hrănirea diferenţelor dintre TUŢII, etnia privilegiată, dominantă care constituia ELITA (în Ruanda

108

şi Burundi) şi HUTU, cei de jos, domesticii. Sunt preoţii care perpetuează creştinismul latin, care predau religia în şcolile occidentale. Catehetul occidental este în 2006 africanul decomplexat, în sfârşit valorizat şi repus în drepturi după secole de ignoranţă. Acesta este, fără prea multe scuze, creştinismul latin: o comunitate majoritar albă, câţiva refugiaţi extracomunitari în jurul unui preot african sau latino-american. S-or mai fi întrebând oare teologii sfântului părinte dacă aceşti preoţi au suflet, sau pragmatismul i-a făcut să uite celebrele dispute vallaloidienne?

* * *

[67] În ultimul timp, preotul Gheorghe Calciu a fost văzut des prin Dealul Patriarhiei. Să fie vorba de o recuperare sau de vreo metanoia? Dacă citeşti cu atenţie Homo americanus (Gheorghe Calciu, Homo americanus. O monografie

ortodoxă, editată de R. Codrescu, Bucureşti, 2002), înţelegi de o altă manieră prezenţa preotului Calciu în Dealul Patriarhiei. Chiar nu am scăpat de obsesia evreului şi a conspiraţiunii israelite? Încă mai interpretăm istoria prin viziunea deformată a celor care vedeau umbra Protocoalelor peste tot? Ce diferenţă între spiritul care transcende din cele Şapte cuvinte către tineri (Vezi Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi prefaţată de Răzvan Codrescu, Bucureşti, 19963) şi «ideologia sobornicească» din Homo americanus! Să fie atât de puternică atracţia extremei drepte încât preotul Calciu să nu poată rezista tentaţiei de a deveni un fel de Nichifor

109

Crainic al vechii drepte? Cum să interpretăm acest amalgam neo-tradiţionalist, unde extrema dreaptă a recuperat ortodoxia şi în faţa modernităţii se prezintă ca apărătoarea tradiţiilor româneşti ortodoxe? Cum este posibil ca Biserica să se complacă în acest joc din care a ieşit de fiecare dată perdantă şi să accepte ca nume mari ale teologiei ortodoxe să fie publicate în edituri «legionare» sau chiar să semneze în fiţuici ce miros a cuib? Nu mai vorbesc despre site-urile dreptei, unde ortodoxia este la loc de cinste, uneori ocupând mai mult de un sfert din pagina principală, cu link-uri ce duc la structura administrativă a Bisericii din ţară şi diasporă. Dacă cineva nu ştie despre ce este vorba, poate crede că se găseşte pe site-ul oficial al BOR-lui. Nu ştiu ca vreo oficialitate a Bisericii să fi luat poziţie împotriva acestui joc al dreptei cu ortodoxia sau poate Biserica, nere-găsindu-se în societatea civilă, se decomplexează prin prezenţa în lumea extremei drepte. Totuşi, mezalianţa cu dreapta interbelică şi cu regimul comunist ar fi trebuit să ducă la o luciditate a corpului eclezial. O luăm de la început, ca prin anii ‘30 . Organizăm tabere creştine, construim catedrale ale neamului, organizăm seri creştine, edităm fiţuici moralizatoare, afurisim creşti-nismul occidental, ne plângem soarta blestemată, victimizând românismul?

* * *

[68] Deşi evul mediu este de mult istorie, Vaticanul continuă să scoată indulgenţe la vânzare. Pentru

110

indulgenţele de la ultimul Jubileu, numărul a fost limitat la una pe zi. În plină deschidere spre Bisericile ortodoxe, Vaticanul a creat unilateral o Arhidioceză la Moscova, cu 3 Dioceze, şi pe 2 octombrie 2002 papa a semnat mediaticul document, cu Teoctist, despre «Bisericile surori». În aceleaşi zile, blândul părinte l-a canonizat pe Josemaria Escriva (1902-1975), fondatorul «ordinului» Opus Dei, în timp ce Mgr Gaillot, l’«éveque des sans papiers» aşteaptă ca Vaticanul să revină asupra deciziei prin care a fost suspendat din funcţia de episcop. Să ne traducă noua teologie catolică de la Iaşi, Timişoara sau Bucureşti tâlcurile acestei politici confuze, poate noi ăştia, neiniţiaţi în diplomaţia postconciliară romană, nu înţelegem subtilităţile logicii vaticane!

* * *

[69] În timp ce Occidentul trăia «boom-ul ortodox», în Rusia, între 1922 şi 1923, s-au derulat primele mari arestări şi deportări de slujitori ai Bisericii, inclusiv Patriarhul Tykhon. Pacea cu regimul s-a schimbat după numirea ca patriarh a lui Serghei, care a mers până la negarea persecuţiilor în 1930, cum se va întâmpla în România prin anii ‘70-‘80. Împotriva lui Serghei s-a creat o adevărată Biserică a catacombelor, comparabilă, la noi, cu viaţa dusă de clerul greco-catolic şi ortodocşii din Oastea Domnului, după faimoasele decrete 358/1948 şi 177/1948, pe care istoricii BOR-lui nu se prea omoară să le comenteze, ca şi când n-ar fi vorba despre o Biserică românească. Cât despre catacombele greco-catolicilor,

111

acestea nu-şi prea găsesc locul prin istoriile şi manualele ortodoxe pentru că, pentru istoricii ortodocşi, decretele de mai sus nu au distrus o Biserică, ci au făcut, în sfârşit, justiţie. Care justiţie, o ştim cu toţii. Pentru un ortodox «adevărat», aceste decrete se traduc prin «revenirea fraţilor uniţi la Biserica mamă». Adică se repetă istoria de la 1698-1700, când catolicii au numit actul de unire al ortodocşilor cu Roma «revenirea fraţilor ortodocşi la Biserica mamă». Textul latin nu ne spune precis când ortodocşii s-au desprins de «Biserica mamă»! De partea cealaltă, textul ortodox din 1948 nu precizează în ce circumstanţe Biserica greco-catolică a «dorit» să revină la «Biserica mamă» şi nici de unde venea această «dorinţă»! Să fie vorba de simple omisiuni? Poate or găsi «băieţii de bună credinţă», din noua generaţie de istorici bisericeşti, care studiază historia decadenţei hortodoxiei sub comunişti ceva explicaţiuni paranormale, să limpezească deruta historiografiei postbelicoase şi să redea onoarea pierdută Bisericii Neamului, că ne-am săturat să fim acuzaţi din toate direcţiile şi să nu fim în stare să găsim o justificaţiune ori să recunoaştem că am păcătuit! Dar să nu fie vreo istorie scrisă cu ochelarii castraţilor istorici din vechea generaţie de teologi academicieni, nici să participăm la lansarea cărţuliei la Palatul Patriarhal, aşa cum au făcut-o de curând câţiva din tinerii teologi de la care aşteptam mai multă verticalitate. Extraordinar efortul dlui George Enache (George Enache, Ortodoxie şi putere politică

în România contemporană, Bucureşti, 2005), care a depăşit istoria tip pomelnic a păcurariului şi a reuşit să publice, în sfârşit, documente din arhivele fostei Securităţi despre

112

relaţiile dintre statul comunist şi Biserică, din primii ani de regim stalinist, dar nu poţi să scrii o istorie în care să pui la un loc faptele martirice ale lui Daniil Sandu Tudor, mort la zarcă şi «apostolatul social» al Patriarhului Justinian. Nu poţi da o replică belgianului Olivier Gillet (cu a sa belissimă Religion et nationalisme. L'idéologie de l'Eglise Orthodoxe Roumaine sous le régime communiste, Préface de Hervé Hasquin, Ed. de l'Univ. de Bruxelles, 1997), folosindu-l pe Daniil Sandu Tudor pe post de maşină de spălat «apostolatul» olteanului. O fi fost subiectiv Olivier Gillet, dar nu-i putem reproşa că a citat revistele bisericeşti în care episcopii şi teologii valahi ideologizau poporul. Nici nu putem pune în acelaşi volum viaţa şi activitatea Patriarhului Justinian cu a Episcopului Nicolae Popoviciu. Publicate separat sau chiar pe Net, studiile care alcătuiesc acest volum sunt o bibliografie inconturnabilă pentru cei care vor să înţeleagă adaptarea BOR la istoria ultimei jumătăţi de secol. Adunate între două coperte însă, simţim adaptarea istoricului George Enache la istoria recentă şi pregătirea unei trambuline către Bucureşti. Olivier Gillet merită o replică, obraznicul, pentru că şi-a băgat nasul prin revistele bisericeşti şi George Enache este printre puţinii capabili să o dea. Dar nu în acest mod, împăcând şi capra valahă şi varza valonă. Altfel riscă să intre prea devreme în barca de carton a mioriţicilor istorici băştinaşi, care nu au înţeles nici astăzi duplicitara politică a «patriarhului roşu». Până când George Enache va da replica belgianului, creştinul care vrea să-i citească consistentul volum trebuie să ia ca antidot câteva lucrări de altă

113

factură pentru a nu confunda victima cu călăul şi a avea mereu în ochi că în timp ce sute de slujitori ai Bisericii mucegăiau la Jilava, Aiud, Sighet etc., Patriarhul Justinian Marina şi şmecherul de Moses Rosen participau în numele celor întemniţaţi la conferinţe pentru pace, demonstrând libertatea religioasă a cultelor din România! (Vezi Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist. Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Bucureşti, 2003; Id., Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, 2005; Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, Bucureşti, 2006). Nu ne putem bate joc de istoria suferinţei martirilor Neamului Românesc, trecând prin maşina de spălat faptele unora, doar pentru a proteja inutil complicitatea ierarhiei BOR. Şi ca tot românul să cunoască măreţia faptelor patriarhilor BOR există şi un site al «Patriarhilor României», realizat la iniţiativa Patriarhului Teoctist, din care nu aflăm decât istoria romanţată a patriarhilor. De ce nu şi un site al bătrânilor abandonaţi prin aziluri, un site al miilor de prunci orfani, care trăiesc în condiţii inumane prin leagăne şi orfelinate, în aşteptarea unei mame adoptive, un site al familiilor care supravieţuiesc prin dughene în mahalalele proletare, un site al şomerilor de vârsta a treia, pe care nu-i mai angajează nimeni, un site al celor care nu au un leu greu să cumpere de Crăciun o pâine, un site al femeilor maltratate de bărbaţi alcoolici, un site al femeilor nevoite să se prostitueze pentru a întreţine familia, un site al celor câteva milioane de români care trăiesc sub nivelul sărăciei? Site cu patriarhii ne mai lipsea nouă? Mai puneţi fraţilor şi un site al catedralelor începute şi neterminate şi avem imaginea completă a unei

114

Biserici conduse de francmasoni, pentru care aproapele nu-i decât fratele de lojă, nu şi creştinul anonim pe lângă noi! Capii Bisericii greco-catolice erau exterminaţi la Sighet, iar Justinian demonstra, cu şeful Departamentului Cultelor alături, că în România populară, credinţa era liberă! O schizofrenie ieşită din nenorocita de «simfonie byzantină», ridicată de BOR la rang de dogmă şi pe care tinerii istorici ai Bisericii s-au grăbit să şi-o însuşească. Să luăm calendarele de pe pereţi sau să ştergem din calendare numele miilor de martiri care au refuzat, în primele secole, să se adapteze la istorie şi au fost ucişi în numele Adevărului. Pe moaştele acestor martiri s-au zidit bisericile creştinilor şi fiecare biserică are la baza Sfintei Mese o părticică din moaştele unui martir. Căutând argumente pentru nimicniciile ierarhilor noştri nu facem decât să pângărim memoria martirilor şi dăm generaţiilor de mâine minciuna ca pildă în locul adevărului. Să nu ne mire dacă bisericile noastre ortodoxe vor fi din ce în ce mai goale, iar casele de rugăciune ale neoprotestanţilor din ce în ce mai pline. Pe alt site al BOR (www.patriarhia.ro) se contabilizează numărul bisericilor care se ridică anual, dar nu se spune nimic despre formalismul vieţii noastre bisericeşti. Aflăm astfel că în 2006 s-a pus piatra de temelie la 105 biserici, au continuat lucrările la 919 lăcaşuri de cult începute în anii anteriori, au fost finalizate lucrările la 207 biserici nou construite şi au fost date în folosinţă, prin sfinţire, 126 de biserici, dar nu se spune o iotă despre sutele de lăcaşuri de cult care zac abandonate prin toate colţurile ţării şi despre jaful care se produce în patrimoniul religios

115

naţional prin intervenţiile brutale de reparare şi consolidare. Vom popula România cu biserici goale, iar creştinii vor muri de foame la uşa bisericilor. BOR a pierdut contactul cu credincioşii şi începând din 1990 s-a lansat într-o campanie de construcţii de lăcaşuri de cult, cum nu a cunoscut această ţară niciodată în istoria sa. Ierarhii se laudă în toate ieşirile în media cu numărul lăcaşurilor de cult, ca şi când Hristos este un fel de Mare Arhitect mason, iar episcopii, unii masoni recunoscuţi, sunt arhitecţii eparhiilor şi nu părinţii spirituali ai unei lumi bolnave de lipsă de dialog şi comuniune. O să ajungem o ţară ca un muzeu al satului, plină de biserici, în care nu o să găsim decât turişti occidentali şi asiatici. Şi cum «pasărea pe limba ei piere» de pe acelaşi site oficial aflăm că în BOR funcţionează numai 237 aşezăminte sociale, adică mai puţin decât bisericile construite în ultimul an. Te mai poţi lăuda cu opera «social-caritativă» a BOR când nu există nici măcar un aşezământ religios pentru fiecare parohie. Doar 237 de aşezăminte sociale în timp ce România are nevoie de peste zece mii de asemenea proiecte creştine. Mai poţi ieşi pe sticlă şi să faci apologia construirii Catedralei Mântuirii Neamului, când mor oamenii de foame pe stradă, iarna de frig, vara de căldură, bolnavii stau la coadă la medicamente compensate zile în şir, iar pentru a face analize gratuite, se stă la cozii cu trepiedul, nopţi în şir, ca pe timpul nefericitului? Unde este slujirea aproapelui în toate aceste proiecte faraonice sau pentru ce Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a suferit moartea pe

116

Cruce? Să devenim arhitecţi-constructori sau să zidim biserici în sufletele suferinde ale creştinilor de lângă noi?

* * *

[70] Cu şapte decenii în urmă, un gânditor, cum n-a dat prea mulţi neamul românesc, publica o carte care a făcut epocă, Schimbarea la faţă a României (E. Cioran, Schimbarea

la faţă a României, Bucureşti, 1937), pentru care autorul a plătit, mai ales, după 1990, lucrarea urmărindu-l ca un blestem al păcatelor tinereţii şi al «trecutului deocheat» (Marta Petreu, Un trecut deocheat sau «Schimbarea la faţă a României», Cluj, 1999). Ideea schimbării nu era o erezie în sine, însă viziunea deforma(n)tă a celui mai citit şi mai prost înţeles filosof român a fost depăşită de schimbările postcarliste, România cunoscând mai multe schimbări şi mai multe feţe. De la verdele dulce al cămăşilor anilor simisto-antonescieni, până la sângeriul jertfei celor de la ocnele postbelice şi revoluţiunea kaghebistului Ilici, din decembrie 1989. Cât despre schimbări, ultima, gândită la Moscova prin 1986 şi începută în 1989, pare să fie, din nefericire, una de faţadă, România trecând de la un început de tranziţie dureroasă (1989-1996), printr-o pseudo posttranziţie (1996-2000), la o tranziţie permanentă (2000-2004), care continuă cu o «ultimă» eurotranziţie (2004-2008), cu bătaie pe 2007. România a intrat în decembrie 1989 într-o disperare temperată, (Vezi Florin Paraschiv, România în disperare temperată, Focşani, 2001). Nici nu ia foc, dar nici nu îngheaţă, o ţine într-o amorţeală. Dacă socotim bine, la capătul a două decenii ne aflăm încă în tranziţie şi nu suntem siguri dacă

117

aceasta va merge până la capăt sau va rămâne, ca toate celelalte, uitată undeva pe drum. N-ar fi rău dacă gândul dumitresculuisorin şi al dumitruluistăniloae s-ar întrupa şi-am avea câte o biserică în fiecare scară de bloc. Am scăpa de bârfele din administraţiile blocurilor şi-am încreştina, în sfârşit, şomerul proletar valah, chiar şi cu forţa. S-ar realiza reveriile tuturor ezotericilor dâmboviţeni şi-am fi prima naţie ce practică, la nivel naţional, isihasmul la bloc, ca yoga prin ashram-urile bivolarului grig!

* * *

[71] Azi, ca şi ieri, ortodoxismul daco-roman nu reprezintă nimic pentru Europa. Politic, continuăm vechile noastre obiceiuri interbelicoase, făcând alianţe de doi bani, cu vecini de trei parale, şi a trebuit să ne bafuieze Gaspar Mikloş Tamaş pentru a urni stârvul olah din văgăunile sale culturale şi a demonstra că există, publicând, minune mare, un volum colectiv la Curtea Veche (Intelectualul român faţă cu inacţiunea în jurul unei scrisori de G. M. Tamaş, volum coordonat de Mircea Vasilescu, Bucureşti, 2002). În rest vom rămâne ceea ce eram pe timpul lui Dimitrie Cantemir: o ţară de paharnici, vistiernici, medelniceri, cluceri, slugeri, cupari şi aprozi, mai ales că, prin Legile 15/1990 şi 58/1991 a fost creat FPS-ul, care a salvat de la pieire cohorta de slujbaşi numiţi mai sus, care au ajuns în 2006 la AVAS şi ADS.

* * *

118

[72] După un mileniu de sforăială teologică în chirilică, fanarioţii ne-au băgat pe gât egumenii greci şi pentru două veacuri s-a mormăit în greceşte. După terfelirea sufletului românesc sub fanarioţi «am sărit din lac în puţ», adică am trecut din fanariotisme în bonjourisme. Dacă până la revoluţiunea olteanului din Vladimiri ne înecam cu slove greceşti, după trecerea Rubiconului de Pandur, limba lui Molière devenise un koini dialektos pentru inteligentzia valahă, iar Bucureştiul se transformase într-un Beirut avant la lettre, unde limba română era limba prostului, iar minunea oralităţii inventată de greci se petrecea la noi en français.

* * *

[73] De aproape un secol o ţinem într-o continuă Noapte furtunoasă. Monumentala operă a lui I. L. Caragiale este historia neromanţată a acestor ani, iar personajele Momentelor şi Schiţelor sale puteau fi văzute până prin deceniul şase al secolului trecut, prin saloanele şi crâşmele Bucureştilor. Venirea walterromanilor a grăbit sfârşitul acelei perioade şi a deschis porţile alteia, care nu a fost şi nu este mai bună ca precedenta, dar care a reuşit să ofere posibilitatea caracterului românesc să se manifeste în toată splendoarea mizeriei fiinţei sale.

* * *

119

[74] Ne-am născut creştini şi-am rămas răsăriteni pentru că nu am avut prea multe contacte cu civilizaţia occidentală. Nu noi am ales să fim ceea ce pare că suntem. Întâmplarea a făcut să fim departe de Roma şi într-o lume unde, câteva secole, chirilica a fost sinonimă cu ortodoxia. Cu toate că acest alfabet ne-a ţinut într-un servilism faţă de pravoslavnici, ar trebui să recunoaştem că, prin chirilică, am rămas aproape de lumea Estului, de Kiev şi Liov, dar şi de Stanbul şi de tarabele cu vechituri din Fanar. «Biserica ortodoxă la români a mai avut şi darul de a aduce şi întări chipul oriental de a fi», scria exact acum un secol Dimitrie Drăghicescu (D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român. Introducere, Studiu introductiv Virgil Constantinescu Găliceni, ediţie îngrijită şi note de Elisabeta Simion, Bucureşti, 19962, p. 292. Merită văzut capitolul IX. «Religia şi cultura la români», pp. 276-294, ediţia princeps, Bucureşti, 1906). Povestea cu Badea Cârţan este bună pentru preşcolari şi scârţani. Cine mai simte astăzi sânge roman în vinele sale? Unde se simte valahul mai bine? La Roma sau la Stanbul? În Capela Sixtină sau printre dughenele din jurul Sfintei Sofia? Să încetăm cu poveştile lui Adolf Ambruster despre sângele roman din vinele românilor (A. Ambruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 19932)! Ce a rămas de la romani nu sunt decât câteva ruine prin Dobrogea şi Transilvania şi-un picior de pod la Drobeta. Cât despre Napoleon Săvescu & Păunescu and company şi noua găselniţă protocronistă – dacomania, acest fenomen este cât se poate de normal şi răspunde unei cereri foarte precise şi se situează într-o continuitate cu protocronismul secolului al XX-lea şi cu tracomania legionaro-securistă. Se poate ca noi să nu prea fim

120

urmaşii Romei, dar nici la originea cetăţii eterne! Dacă Densuşianu a scris Dacia preistorică (Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1927) cu mijloacele vremii sale şi pentru epoca respectivă a adus un echilibru necesar în faţa italieniştilor ardeleni, să demonstrezi cu laptop-ul pe canalul Unu al Televiziunii Naţionale, că latina se trage din limba dacilor etc este o lipsă de bună simţire şi o doză bună de neamprostie. Ca şi bufoneriile drăganului şi pubela sa, «Naţiunea». Dacii n-au fost niciodată supuşi romanilor, iar Dacia Traiana era un fel de Transnistrie faţă de Dacia lui Burebista. Au plecat coloniştii romani, a plecat şi romanitatea. Cu ei şi bruma de civilizaţie. Ce-au ridicat romanii într-un secol şi jumătate au distrus dacii liberi şi migratorii în câteva zeci de ani: drumurile, teatrele, băile, closetele. În Dacia romană erau mai multe WC-uri decât în România de azi. După 271, istoria dacilor a reintrat în normalitate. Ceea ce n-au dărâmat, în furia lor, primii migratori, vor distruge protoromânii acelor provincii, după ce gotul Ulfila va adopta creştinismul de sorginte ariană. Ar trebui să-i ridicăm statuie lui Ulfila pentru că, datorită acestui got şi a altora din neamurile sale, creştinismul a prins la daco-romani, care-l uitaseră pe Apostolul românilor, Andrei. Mai bine l-am numi pe Ulfila, Apostolul protoromânilor. Asta ar corespunde adevărului istoric, dar n-ar mai suna bine în manualele de istorie. Ulfila, Apostolul românilor!? Din ruinele castrelor romane s-au ridicat biserici. Unele le mai vedem şi astăzi prin sud-vestul Transilvaniei. Despre romanitatea românilor s-ar cădea să vorbim mai cu măsură. În afară de o parte a Transilvaniei, Banat şi Oltenia, celelalte

121

provincii dace n-au făcut niciodată parte din provincia romană. De aici şi lipsa de civilizaţie a regăţenilor, şi asta se vede şi se simte, mai alea vara. După stăpânirea romană au venit peste noi triburile germanice şi slavii. Ne-au mai vizitat şi pecenegii prin secolul al XI-lea şi cumanii după. Toţi aceşti năvălitori, chiar dacă au fost asimilaţi, n-au făcut decât să aducă în viaţa noastră elemente ne-latine! Până pe la cronicari nu aveam nici măcar amintirea că ne tragem de la Râm. Veacurile petrecute în vecinătatea altor neamuri ne-au dat în egală măsură calităţile şi defectele pe care la purtăm astăzi. Deşi avem toţi în sufletele noastre nostalgia lupoaicei din Legenda fondării Romei, nu ştiu cât la sută din fiinţa românească poartă urma civilizaţiei romane? Cam asta a fost relaţia noastră cu romanii. Dacă vorbim astăzi o limbă latină, e cu totul altceva. Că la un moment dat puţin a lipsit să vorbim italiana, asta-i tot o stupizenie romanofilă, şi dacă acum vorbim o limbă frumoasă şi curgătoare, fără graseieri şi guturale, ar trebui să-i mulţumim Celui de Sus că a trimis în gura ţăranului român cuvinte cu care astăzi ne şoptim iubirile şi pe care unii au zidit filosofii. Limba română nu este limba intelectualilor, care au vorbit când latina sau neogreaca, când slavona sau franceza şi mai nou engleza. Limba română s-a format pe coarnele plugului ţăranului şi în măciuca/bâta ciobanului. Plugarul îşi plângea soarta la umbra boilor, iar ciobanul cânta doine de amar oilor. Aici s-a născut limba română şi nu la Academie, printre bonjourişti şi italienişti. Academia Română n-a reuşit măcar să prindă între două coperte comoara vocabularului

122

limbii române. Mulţi din academicienii de astăzi ştiu mai bine ruseşte decât româneşte, iar limba vorbită de ei nu este aceeaşi cu cea vorbită de ţăranul român. Şi putregaiul de la Academie a coborât printre noi, pe străzi, pe buzele şi prin vitrinele oraşelor din Regat şi Ardeal. Pe lângă Jane şi Jana al paşoptiştilor, copiii noştri se numesc astăzi Johny şi Gianni. Halal cultură şi civilizaţiune românească! Să tot demonstreze romanticii byzantinişti autohtoni legăturile noastre cu lumea cultă a Byzanţului, că târgoveţul valah nu visează decât la ţoale şi limuzine. Ce n-a dărâmat paranoicul de pe Olt aproape c-au distrus noii îmbogăţiţi. Au pus var şi ipsos peste ultimile clădiri de epocă şi au lipit plăci de marmură cu firme anglo-saxone. Din 1990 şi până în 2004 au fost declasate peste 600 de monumente istorice din Patrimoniul Cultural Naţional. Trăim în plin ritm european: Pascal Bruckner îşi lansează romanele la Bucureşti, oraş unde, cum a sesizat cândva Laurenţiu Ulici, există şi B-dul Corneliu Coposu şi B-dul Lucreţiu Patrăşcanu! Nu-i exclus ca peste vreo cincizeci de ani să-l găsim pe Pătrăşcanu prin Calendarul orthodox! Nu şi pe Coposu, care la începutul anilor ‘90 le-a spus românilor de dincolo de Prut să o lase mai uşor cu Podul de flori. Şi au lăsat-o. Mai ales acum, când graniţa Europei politice şi militare este pe Prut, iar în librăriile moldoveneşti se vinde bine Dicţionarul moldo-român (Vezi pertinenta replică a prof. Valeriu Anghel, Moldova lui Ştefan Cel Mare. Românii dintre Prut şi Nistru. Dicţionarul moldovenesc-românesc, Ed. Pallas, Focşani, 2003).

* * *

123

[75] România creştină a începutului de secol XXI arată mai rău ca după Războiul de Independenţă, din 1877-1878, mai săracă decât în 1947, mai abjectă ca în 1957, mai flămândă ca-n 1907 când produceam 1000 kg de cereale la ha, faţă de 800 astăzi, mai zdruncinată ca-n 1977. Şi asta pentru că purtăm în noi vina colectivă a crimelor comise între 1941-1989. Când citeşti operele memorialistice ale celor care au trecut prin lumea gherlelor, de-abia atunci înţelegi prezentul răvăşit pe care-l trăim. Ar trebui ca-n fiecare şcoală din România să existe un raft cu memoriile suferinţelor acelor ani, ca grozăviile trecutului să nu se mai repete!

* * *

[76] Noi, românii, suntem, în parte, rezultatul defulărilor nervoase ale soldaţilor romani care veneau de prin Palestina, Siria şi Britannia şi n-aveau în venele lor nici un dram de sânge latin. Dacă ne uităm mai bine la culoarea pielii românilor din fosta Dacia Traiana şi mai ales de prin sudul tării, îţi cam piere curajul să te mai gândeşti la lupoaică. În realitate, lupoaica era mai aproape de sufletul dacilor şi chiar pe steagul acestora, decât în capetele «romanilor» care au «romanizat» Dacia. Am uitat că o parte din Valahia, prin secolul al XII-lea, se numea Ţara Pecenegilor şi că pecenegii erau de neam turc. Cât la sută din sângele pecenegilor a rămas în sângele muntenilor nu ştim, doar că valahii din sud sunt

124

ca sicilienii. Un secol mai târziu, sudul Moldovei se numea Ţara Cumanilor. Pecenegii şi Cumanii nu fac parte din ispitele Vulcănescului! Noi suntem români, şi de la Burebista la ultimul escu, tăvălugul romanizării nu s-a oprit nici o clipă. Nici când au trecut peste noi goţii şi slavii, turcii sau tătarii. Romanii au romanizat pe Daci şi Dacii au romanizat tot ce au întâlnit în calea lor. De la strămoşii scepticului Günther Grass până la cei ai telquelistei Iulia Kristeva şi depeizatului Tvedan Todorov. Am romanizat Balcanii şi Dalmaţia, din Albania lui Izmail Kadare până la Pind şi pe Valea Timocului şi chiar pe lângă Belgrad şi pe la Ohrida, în Macedonia. Noi, românii, bastarzii acestui colţ de lume, am avut şansa ca acum vreo două mii de ani să nu existe mijloace contraceptive şi din amorurile soldaţilor romani să iasă corcitura asta de popor nenorocit. Dacă SIDA s-ar fi ivit pe vremea lui Decebal, nu ar mai fi existat «insula latină din marea slavă» şi nicio ţară cu numele de România. Doar Romania, adică Imperiul Roman de Răsărit sau Rumelia. N-am mai fi vorbit nici limba română, adică n-am mai fi spus Tatăl Nostru, nici Bună ziua, ori La revedere dragelor noastre iubite şi nici n-am fi purtat în noi dorul de a vedea Columna lui Traian. Politic, în Europa, nu valorăm nici cât un sfert din Luxembourg, iar cultural, dacă n-am fi cunoscut limba franceză prin «blestemaţii» de fanarioţi (Vezi Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile, traducere din franceză de Aurelia Dumitraşcu. Ediţia a II-a integrală şi revăzută, Bucureşti, 2000. Ediţia franceză în 1898), am fi făcut parte din Comunitatea Statelor Independente şi cetatea ciobanului Bucur s-ar fi numit azi Bukarestgrad.

125

De ce nu vorbim acum ruseşte, bulgăreşte sau ungureşte, ţine de hazardul evoluţiei limbilor şi popoarelor. Noi suntem Români cum Bulgarii sunt Bulgari şi Francezii, Francezi. O chestiune de limbaj ieşită din dorinţa proiectării într-un trecut istoric pe care l-am idolatrizat şi de care ne-am legat sufleteşte tot imaginarul copilăriei noastre.

* * *

[77] Greţoasă pledoaria mioriţică a nietzscheanului Nicolae Breban (Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei

dictaturi, Iaşi, 20002) despre cultura şi spiritul românesc, scrisă la sfârşitul deceniului opt, pe un ton prea sentimentaloid, ca şi colecţia «Les Roumains de Paris» a editurii OXUS (Paris) şi mamutul buzurasc «Cultura». Acelaşi duh romanticoid, cu iz de folclorism şi atotsuficienţă, îl oferă lucrarea pompoasă a profesorului Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica ortodoxiei (M. Diaconescu, Prelegeri de estetica ortodoxiei. I. Teologie şi estetică, Galaţi, 1996 ; II, Ipostazele Artei, Galaţi, 1996). Până la urmă, cultura română nu-i decât «rostirea». Rămânem doar la stadiul scuipatului, al înjuratului, al fitilelor, al subtilelor şopârle. În cultură suntem încă pe uliţă şi intelectualul român este un fel de Cocoşilă din Moromeţii lui Preda. «Românii e deştepţi» (frumos volumul omonim al lui Radu Pavel Gheo, Românii e deştepţi, Iaşi, 2004), iar ceilalţi «este proşti». Ne rostim înţelepciunea în declamaţiuni păunesciene, nimeni nu ne ia în seamă, dar noi continuăm să ne imaginăm buricul clepsidrei, între Orient şi Occident.

126

Păcat de originalele lucrări ale lui Anton Dumitriu despre vieţuirea noastră între Orient şi Occident, pentru că «Firea românilor» (Vezi Firea românilor, volum coordonat de Daniel Barbu, Bucureşti, 2000) este adânc scufundată în abjecţie. Bine ar fi dacă prea cuvioşii din staff-ul BOR ar citi măcar paginile scrise de Daniel Barbu despre «burghezia în sutană» (D. Barbu, «Etica ortodoxă şi spiritul românesc», în Firea românilor, pp. 39-130). De prin ale lui patruzeci şi patru încoace, intelectualul român, fie el în sutană sau purtător de cravată, a devenit o prostituată ieftină ce pipează, când la stânga, când la dreapta. Important pentru el este să fie în preajma puterii, chiar dacă cei de la putere ţin de vreo 60 de ani România cu dosul la Europa. Noica îşi antrena armăsarii la lecturi fundamentale! Stăniloae îşi punea cenuşă pe cap pentru cele câteva momente petrecute, «întâmplător» la Antim şi pentru care fusese nevoit să-şi vândă pianul, la vreme de restrişte! Dumnezeu să-i ierte! Nu departe de România, Jan Patocka îşi îndemna cehii la rezistenţă, Milan Kundera o făcea pe taximetristul şi Karol Wojtila râdea în nas autorităţilor poloneze şi se «dădea» şi la fenomenologie. La noi, politica struţului: băgam capul în nisip şi puneam fundul gras la bătaie. În decembrosul 1989 toţi erau cu ţeava-ntre picioare pe tanc. Până în decembrie 1989 intelectualii români jucau fazan, în ianuarie 1990 s-au trezit că, de fapt, jucând fazan, făceau rezistenţă, sau unii chiar îşi imaginau că sabotau comunismul din interior. Marian Munteanu se credea Cohn-Bendit cu păru-n vânt. Când purta chimirul, se imagina C. Z. Codreanu, când era fără, îl juca pe Vasile

127

Roaită şi rostea din Balcon fraze învăţate pe de rost din bătrânul deloc naţionalist, Petre Tuţea. Lângă el apărea taica Galeriu, cu «modestia» sa cunoscută: «Fraţilor! Să ne rugăm pentru mieii căzuţi în decembrie!» Şi toţi ne trânteam ca nişte vite în genunchi, într-un circ de care acum mi-e ruşine. Şi tot bătrânul Galeriu mai propunea pe acele vremuri să beatificăm nişte tovarăşi de drum ai Căpitanului, «căzuţi la datorie» prin Spania, poate împuşcaţi chiar de tatăl tismăneanuluianulşicartea şi plimbaţi cu dricul cefereului prin toată ţara, cu aprobarea priapistului şi a laicului înalt funcţionar ecleziastic, Elie Miron Cristea. Păcat de opera celui din urmă; ca om a fost o pubelă. După vreo patru ani de la acele celebre îngenunchieri, am descoperit în diasporă personaje din fosta Ligă, venite, în «exil», cu burse, la studii. Proştii din piaţă au rămas în genunchi, la propriu şi la figurat, cei din Balcon au devenit persoane respectabile prin Occident. Pentru ei, Balconul a fost o trambulină. Cei mai mulţi dintre cei din Balcon erau foştii din conducerea ASCR-ului, adică olimpicii studenţi comunişti români. În primăvara lui nouăzeci erau liderii ASCOR-lui - Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Ieri, cu stindardul roşu al partidului, azi cu drapelul găurit, cântând pe versuri de Gyr şi pe deasupra şi regalişti! Credeţi că vreunul din valahii din diasporă merge să aprindă vreo lumânare la căpătâiul lui Bălcescu la Palermo sau la Visarion Puiu în Montparnasse? În afară de gândul la sarmale, pomeni şi botezuri ocazionale, credeţi că se mai gândesc la ceva românii care merg la ambasadele româneşti, pe 1 decembrie?

128

* * *

[78] Varianta laică a mioriţismului valahiot – româ-nismul, nu este o boală oarecare, este una contagioasă, care se întinde, ca pelagra, la toate categoriile sociale, şi fiecare găseşte motive să adere la idee. De la 1870, când B. P. Hasdeu a înfiinţat societatea literară «Românismul», până în 1990, când o mână de securişti notorii a fondat «România Mare», neamul românesc n-a încetat o clipă să opună acest blestem sufletesc la tot ce venea din afară şi dorea să modernizeze viaţa şi năravurile turco-fanariote. Nici stânga poporanistă («Viaţa românească»), nici orthodoxismul («Gândirea»), nici sămănătorismul («Sămănătorul») nu au reuşit să dea un echilibru obsedantului decadent românism. Şi explicaţia cea mai credibilă ce poate fi dată contemporanului fenomen Noul Ierusalem & Zidaru & Gh. Zamfir este tocmai acest naţionalism primitiv, care amestecă religie şi sentiment naţional, şi nicidecum oarecare vocaţii mistice ale naţiei valahe care, în definitiv, nu a dat nici mistici, nici reformatori, nici secte, ci numai naţionalişti şi oportunişti. De la început românismul s-a împotrivit spiritului occidental. Până la Al Doilea Război Mondial tuna şi fulgera contra liberalismului după, au înlocuit liberalismul cu capitalismul şi palero-brucanii, în fiţuicile lor, puneau la zid societatea occidentală, economia de piaţă. Din 1990, românismul nord-dunărean are aceiaşi duşmani şi se teme de aceleaşi fantome occidentale, la care a adăugat şi vechea obsesie crainico-păulesciană:

129

francmasoneria. Intelectuali de prestigiu girează cu numele lor această isterie colectivă, la care, din nefericire, s-a făcut părtaşă şi sărmana, deloc angelica Biserică. Acest antioccidentalism este, într-o oarecare măsură, vinovat de starea socio-economică a României. Mioriţismul valahiot antiliberal, anticapitalist, a transformat România într-o gospodărie colectivă, unde toată lumea fură. Că în România nu există încă un partid liberal puternic, în stare să asigure funcţionarea unui guvern liberal, capabil să scoată România din marasmul economico-financiar, demonstrează că ortodoxia mioriţică a dat roade, iar de Bălăcenii (şi mai puţin Brătienii) care au adus principele german şi au creat România modernă nu-şi mai aminteşte nimeni. Există încă o puternică nostalgie după anii douăzeci-treizeci şi mulţi uită că figurile celebre ale acelor ani erau tradiţionalişti, antioccidentali, filofascişti, prohitlerişti şi chiar antisemiţi. Cred că s-a vindecat Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) de antiliberalism sub regimul «opulenţei» comuniste când, din aproximativ 250 de bănci nu vor mai funcţiona decât o jumătate de duzină, şi acelea de stat! Dacă ar mai fi trăit câţiva ani, ar fi transformat Etnicul românesc, scris la comandă pentru nemţi prin 1942, într-un manifest al protocronismului. Înlocuind creştinismul cu marxismul, ar fi putut publica, fără prea mari probleme, biblia comunismului autohton, sub titlul Marxismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (reluând lejeramente C. Rădulescu-Motru, Românismul. Catehismul

unei noi spiritualităţi, Bucureşti, 1936) şi-ar fi intrat şi la Academie, lângă Parhon şi Arghezi.

130

* * *

[79] Fericitul Bulă a fost personajul central al vieţii subculturale din România de dinainte de 1989. Fiindu-le frică să vorbească direct despre regim, rumânii şi vecinii puneau în gura lui Bulă toate off-urile. La urma urmei, cel mai mare opozant al totalitarismului din România a fost Bulă. Şi Goma! Ei erau singurii care aveau curajul să înjure pe pitic. Odată cu dispariţia stalinismului din România, Bulă s-a dat la fund. Cert este că nu se mai spun bancuri cu Bulă. În schimb, Goma continuă să fie contra. Şi bine (le) face! Şi Goma cu jurnalul (Vezi capodopera lui Paul Goma, Jurnal, I. Jurnal de sărite, II. Jurnal de căldură mare, III. Jurnal de noapte lungă, Cuvânt înainte de Laszlo Alexandru, Bucureşti, 1997) şi conu Dinescu cu «Plaiboiul»! Bulă reprezintă una din creaţiile geniale ale culturii populare româneşti. Nu ştim cine l-a inventat pe Bulă. Poate Securitatea! Poate vreun strămoş al UDMR-ului! Dumnezeu ştie. Ştim sigur că Bulă nu suportă «democraţia populară», pentru că el este OM când ceilalţi sunt patrupezi. Generaţiile născute după 1989 nu l-au cunoscut pe Bulă şi bine ar fi dacă nu l-ar cunoaşte niciodată. Ce frumos ar suna o (tele)novelă cu titlul În Ţara lui Bulă. Dar cine să o scrie: fneagu? dsăraru? esimion?

* * *

131

[80] În Jurnalul său, (publicat abia în 1998) Ion Caraion (unul din informatorii Securităţii care-l spiona sistematic pe Nicolae Steinhardt) spune că «popoarele pier greu, se animali-zează». Şi avea dreptate. Poporul român s-a animalizat. Nu a pierit şi nici nu va pieri. Se va animaliza progresiv. Ce se petrece în România de vreo jumătate de secol nu poate fi numit decât animalizare. Şi tinerii şi bătrânii sunt cuprinşi de această dezumanizare, de acest cancer al fiinţei româneşti. Expresia «Băi animalule!» vă aminteşte de cineva? Este blestemul românismului. Am încercat să creăm ontologii imaginare, filosofând pe marginea unor «cuvinte», crezând că Moş Neagoe Basarab cu învăţă-ciunile sale a inventat reflexiunea filosofică, şi-l vedem pe badea Rareş drept Regele Lear. Plimbaţi-vă de la Piaţa Unirii la Universitate şi veţi vedea animalizarea acestui popor. Plimbaţi-vă la lumina soarelui, pentru că la lăsatul serii, Bucureştiul este oraşul câinilor, al mahalalelor (Vezi Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Bucureşti, 2003) şi nu cel descris nostalgic în unele lucrări de prin veacul trecut. În cetatea ciobanului Bucur nu mai întâlnim aceiaşi oameni, nici aceleaşi case. Vechile case au fost distruse şi pe locul lor au crescut HLM-uri pentru ţăranii proletari, aduşi să populeze noile oraşe. Ce s-a ales din a Patra Romă a lui Nichifor Crainic, Radu Dragnea şi Nicolae Iorga decât un Stanbul româ-nesc, o adunătură de magherniţe, o gheenă plină de şobo-lani şi de politicieni cu girofaruri, cu vitrine ultraelegante, păzite de bodygarzi şi curve de lux? Blestemul celor urgisiţi prin anii ‘50 s-a abătut, după 1989, asupra pro-letarilor. Fabricile au fost închise, iar foştii ţărani, deve-niţi de câteva decenii proletari la bloc, s-au trezit nişte

132

străini singuratici, de care nimeni nu se mai interesează. Neavând nicio posibilitate, unii s-au întors la fostele case bătrâneşti, iar cei care nu le-au mai avut şi-au ridicat câte o cocioabă pe locul fostelor locuinţe. Văzute din maşină sau din tren, mormanele de chirpici ce populează multe din lanurile de ieri ale IAS-urilor creează iluzia unui ţinut din vremea migratorilor. Ai impresia că aceste locuri au fost prădate de hoarde nomade şi supravieţuitorii încearcă să-şi încropească gospodăriile. Imaginea României la acest început de veac este una tragi-comică: case dără-pănate, blocuri insalubre păzite de bande de câini vaga-bonzi, vile somptuoase care sfidează bunul simţ, oameni disperaţi cu feţele congestionate, aplecaţi de spate, cu ochii roşii de fumul poluant al bătrânelor autobuze, copii ai nimănui risipiţi iarna pe lângă aburoasele guri de canal, rromi cerşetori prin toate pieţele, femei înjosite, obligate să se prostitueze pe centurile oraşelor pentru a-şi putea hrăni copiii, studenţi zilieri la marocani prin sudul Spaniei, tineri dispuşi să petreacă săptămâni în şir într-un container pentru a atinge un El Dorado, pe care mulţi nu apucă să-l mai vadă!

* * *

[81] Frumoase sunt vorbele lui Alecu Russo: «Cel dintâi român care şi-a schimbat hainele pe un frac şi o pălărie a fost multă vreme pentru curţile boiereşti din Iaşi şi din Bucureşti un soi de caraghioz sau, după limba nouă, un bufon: vătavii de prin ogrăzi râdeau, rândaşii şi ţâganii s-ar fi ruşinat să-şi ie căciula înaintea unui frac, iar

133

boierii, netezindu-şi bărbile mari şi stufoase după rang şi cin, strigau: Măi neamţule!» (Alecu Russo, Cântarea Româ-

niei, Bucureşti, 19833, p. 17). Aşa eram de scufundaţi cu min-ţile în şalvari, jubele şi işlice. Starea socială se măsura după lungimea bărbii şi înălţimea işlicului. Acum, după marca ţoalelor şi a maşinii. Alecu Russo se arată un mare psiholog al societăţii în mijlocul căreia trăia şi pe care o analizează cu ochiul dulce îngăduitor al moldovanului, dar şi aspru al criticului şi al omului educat: «Când îmi aduc aminte de vremile acelea, de veselia familiilor, de credinţele casnice, de obiceiurile traiului, mi se pare că moldovanul era vioi, vesel, cu inima deschisă, ca şi casa; fracul ne-a deşteptat mintea, dar ne-a strâns inimile, ca şi piepturile; veselia noastră îi păcătoasă, râsul nostru îi giumătate de rîs (...) noi suntem răci şi cât s-ar pute mai străini unii de alţii; şlic şi şlic să iubea, noi nu ştim dacă supt oricare frac este un om; de aceea prietenia în ace vreme era multă şi şaga lungă, astăzi prieteşugul îi rar, dar şaga îi mai bună (...) Cu cât erau slobozi şi săgalnici cu femeile în adunările lor, începute şi sfârşite cu mese mari şi lăutari, cu atâta suntem politicoşi şi rezervaţi cu damile, gluma, şi gluma groasă era duhul de atuncea.» (Op., p. 21). Nu am citat pe Alecu Russo pentru a vedea cum era societatea românească acum un secol şi jumătate ci, pentru că, într-o formă evoluată, dar cu acelaşi fond, societatea contemporană trăieşte aceleaşi transformări. Până în 1989 viaţa românilor era dificilă. Lipseau cele mai elementare lucruri: pâinea, laptele, carnea, cărţile, libertatea presei. Întreaga societate era supravegheată ca un aeroport internaţional. În ciuda paranoiei colective,

134

oamenii ştiau să se bucure, să râdă, să glumească, să se distreze, să bea, să chefuiască. După 1989 Principatele s-au umplut de mărfuri la care mulţi nici nu visaseră, dar oamenii nu mai sunt aceiaşi. Prieteniile de odinioară s-au destrămat. Invidia şi egoismul ne-au umplut capetele şi toate ieşirile noastre sunt cu măsură. Râsetele zgomotoase de odinioară s-au transformat în zâmbete convenţionale, ca şi glumele şi beţiile şi mai ales iubirile. Stress-ul şi lipsurile de dinainte de 1990 îi împingeau pe români unii în braţele altora şi românii nu aveau nevoie de afro-disiace. Acum, o menopauză sentimentală inexplicabilă a cuprins sufletele noastre. Societatea românească este bol-navă. Boala este una psihică. Oamenii nu-şi mai vorbesc, iar atunci când o fac, se înjură prin tribunale. Poporul român s-a animalizat şi acest proces este abia la început. Românul nu poate să se mai bucure de cele mai frumoase momente ale vieţii sale! Tot Alecu Russo zicea: «Gene-raţia noastră îi posomorâtă (...) petrecerea noastră nu-i veselia (...) petrecerea noastră îi gândul posomorât (...) Dacă culegem câte o floare, dacă vrem câte odată să iubim, facem (...) o experienţă (...) o studie a inimei (...)!» (Op., p. 24). Pare a vorbi despre noi, aşa de mult ne regăsim în cuvintele sale. Chipurile noastre sunt posomorâte. Înainte, şi cei mai săraci în ale duhului spuneau bancuri. Acum poţi petrece o zi întreagă într-o sală de aşteptare fără ca vreun tânăr să te întrebe ceva. Din fericire, mai există încă bătrâni care nu rezistă până nu te întreabă de unde vii şi unde mergi şi chiar al cui eşti? Şi petrecerile noastre sunt simple risipiri de timp şi nu clipe de nebunii şi veselie. Flori nu mai culegem şi de iubit nu mai iubim

135

cu ochii, nici cu sufletul. Facem experienţe sexuale, să vedem cât suntem de performanţi. Viaţa noastră-i o lungă tristeţe, un doliu fals ce ne-a învăluit sufletele şi nu lasă să pătrundă razele veseliei. Suntem, fără îndoială, mai bogaţi ca-n 1989, mulţi ne-am chivernisit binişor, dar am pierdut puţinul de omenie care-l aveam în trecut şi care ne făcea să trăim şi momente de fericire. România de după 1989 este ca după epoca fanariotă. Oamenii se îmbracă mai bine, dar au pierdut simţul şi reflexul de a se bucura. O parte a României se civilizează şi cealaltă continuă să se animalizeze. În locul ţoalelor de la APACA purtăm Levis. Am redescoperit noţiunea de timp. Întâlnirile noastre sunt tacticos cronometrate, telefoanele le dăm pe fugă. Prietenii îi vedem doar din interese, serile ni le petrecem pe lângă personaje influente, făcând adesea figuraţie, iar de cum se lasă întunericul suntem sfătuiţi de foştii amici să nu mai telefonăm. Sindrofiile pe care le făceam pe timpul pecenegului oltean au rămas doar amintiri de dinainte de rivoluţiune, de care mulţi se ruşinează.

* * *

[82] Verticalitatea românismului stă şi în felul în care ne-am ales Ziua Naţională, pe care am sărbătorit-o în fel şi chip: şi primăvara, şi toamna, şi vara, şi iarna. În zilele de pe urmă am rămas cu ea iarna, cât om rămâne. Cea mai frumoasă zi a fost 23 august, pentru că 23 august a strâns la sânul ei toată măreţia şi nimicnicia acestui popor. În ea se regăsesc momentele cele mai mari ale

136

istoriei naţionale, trădările cele mai majestuoase, laşităţile cele mai nobile. 23 august este ziua care ne aminteşte tot trecutul nostru de dinainte de Hohenzolerni şi după. Această zi este răbufnirea în timp a lui 11 februarie 1866 şi premoniţia pentru ghipsul de la piciorul generalului, din decembrie 1989. Întâmplător, 1 decembrie este şi Ziua Internaţională de luptă împotriva virusului hiv. Dacă ar fi trăit Conu Leonida, ar fi spus, în decembrie 1989, la TV Liberă: «A căzut tirania!» şi ironia istoriei ne-a dat tone de leonizi pe ecranele tvr-ului. Istoria modernă a României începe la 11 februarie 1866 şi ţine până la 23 august 1944. De atunci începe istoria contemporană. Se vor găsi mereu eroi şi revoluţionari de profesie, cu sau fără bărbi, bonjurişti ca la ‘48 şi histrioni ca-n ‘89. Suntem un popor genial şi măreţia fiinţei noastre ne-o dau faptele eroice ale înaintaşilor. De ce n-ar asculta politi-cienii vocea Bisericii şi să accepte propunerea unilaterală a Sinodului, ca Ziua Naţională să fie 30 noiembrie, ziua Apostolului Andrei? Sinodul a şi declarat ziua Sfântului Apostol Andrei drept Ziua Naţională Bisericească a României. Am trăi, în sfârşit, o adevărată paranghelie byzantină!

* * *

[83] Antisemitismul românesc interbelic, hrănit sănătos de Biserică şi de intelectualii de dreapta, era totuşi unul economic şi acest lucru au dovedit-o evreii înşişi. Chiar şi Leon Volovici o recunoaşte voalat. Numai Zigu Ornea a ţinut-o într-o critică fără obiect. În îndepărtatul Haiti, în

137

«Marţea grasă» de dinaintea Postului Mare, haitienii dau foc unei «păpuşi» care are chipul unui negustor evreu. Cine a trăit în nordul Moldovei şi mai ales în Bucovina cunoaşte bine acest lucru. Goiul era românul sărac şi gol, pe dinăuntru şi pe dinafară. Take, Ianche şi Cadâr nu este o ficţiune literară, este povestea romanţată a unei peri-oade precise din istoria României. Anii interbelici, de care se prevalează toată presa avidă de acest subiect, au fost cu adevărat anii cei mai murdari ai României, când nu am fost cu nimic mai buni ca nemţii sau ruşii. Cum evreii înşişi în acea perioadă oscilau ideologic între A. L. Zissu şi W. Filderman, nici românii nu erau mai uniţi din punct de vedere ideologic, de unde derapajele multor intelectuali români şi chiar a unora dintre cei care purtau odăjdii. Asta nu dă dreptul unora ca Edgar Reichmann, care prin ‘50-‘60 era activist UTM, să judece acea epocă, pentru că, pe când el făcea propagandă pentru Soarele de la Răsărit, tineri de vârsta domniei sale, în 1956, au suferit crunt ideologizarea din partea sa. Ar fi bine să privim în Cărţile noastre de muncă înainte de a judeca anumite epoci şi mai ales să nu tragem concluzii. Mai cinstit «alergătorul de cursă lungă» Petru Dumitriu, trecut de curând în lumea «drepţilor» şi cu apetit pentru religie în perioada franceză, scriitor celebru în România anilor utemişti ai lui Reichmann şi la fel de celebru în Occidentul aceluiaşi Reichmann, jumătate de secol mai târziu. Amintirile «obsedantului deceniu» (Marin Preda) sunt încă vii şi marele scriitor al RPR făcea acum câţiva ani lobby la Academie pentru colegul de epurări ideologice, Ion Iliescu. Tismăneanului i-a scăpat acest

138

episod din dialogul de la Neptun cu ceferistul nomen-claturist (I. Iliescu, V. Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, Bucureşti, 2004. Lucrarea a fost tradusă rapid în engleză, iar în 2006 a fost pur şi simplu piratată de o editură americană, unde la numele autorului apare doar Ion Iliescu), iar Mircea Păcurariu, în monumentala sa Istorie a Bisericii Ortodoxe Române nu suflă o vorbă despre ierarhii care, prin 1956, dădeau călugării afară din mănăstiri. Negoiţescu a murit în sărăcie prin Germania, Caraion în Elveţia, Mircea Zaciu a cunoscut şi el gustul amar al unui exil voluntar iar petrudumitriu s-a întors ca un Cezar triumfător în Roma natală, unde poporul l-a întâmpinat cu ovaţii şi i-a oferit cele mai înalte titluri. Suntem naţia cea mai mizerabilă din Estul Europei şi cameleonismul ultimului deceniu a murdărit toate instituţiile ţării. Nimeni nu mai are încredere în nimic şi totul a devenit o chestiune de bani şi relaţii. Doar Biserica mai ţine în sondaje. Doar în sondaje! Ea şi Armata. Dar cine a crezut vreodată cu adevărat în Biserică şi în Armată? Sau când a fost Biserica şi Armata de partea celor de jos? În decembrie 1989 la Timişoara? Vl. Geremetz preda lecţii private prin apartamente clandestine pragheze şi la noi se rezista prin tăcere. Se practica «arta distanţării de istorie» (I.D. Sârbu), oficial şi neoficial. Se filosofa în tăcere despre felul cum ar trebui să ne adaptăm la istorie, să evoluăm în funcţie de istorie şi ne gândeam la fratele Alexandru. Se făcea un fel de darwinism filosofic, şi asta în termeni greci şi latini. Chiar şi această tăcere avea o limită, detestată de I. D. Sârbu, care moare la Craiova, visând până la moarte la o lume liberă (Vezi Traversarea cortinei. Corespondenţa lui Ion D. Sârbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu,

139

Mariana Şora. Prefaţă de Virgil Nemoianu. Ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Timişoara, 1994).

* * *

[84] Dacă mioriţismul contemporan este orbit de istoria romanţată a evului mediu şi adaugă, an de an, noi nume de sfinţi în Calendarul ortodox şi nu se gândeşte o clipă la viitorul naţiei, o ţară ca Elveţia, unde nu se pune proble-ma specialiştilor şi a persoanelor cu studii superioare, graţie unei masive migraţii de cadre calificate dinspre lumea a treia, inclusiv din România, se îngrijorează că, anual, câteva mii de studenţi helveţi pleacă în SUA, unde, câteva sute dintre aceştia rămân for ever. Pentru a le facilita reinserţia în lumea ştiinţifico-universitară helvetă, politicienii din Ţara Cantoanelor au înfiinţat la Boston, în toamna anului 2000, Suisse House, o reprezentanţă a diplomaţiei elveţiene, cu scopul precis de a fi mediatoarea între tinerii cercetători aflaţi în SUA şi instituţiile superi-oare elveţiene. Şi pentru a dinamiza această revenire a creierelor de peste ocean, Elveţia a inaugurat un al doilea consulat ştiinţific pe coasta de Vest, numit Swissnex. Noi o ţinem mereu cu trecutul şi cu serate culturale prin ambasade şi, din când în când, cu traduceri din poeţii naţionali. Din fericire pentru cultura română, părinţii legionarismului valah nu sunt traduşi. Zăcând în mucegaiul lor naţionaloid, suntem lipsiţi de o publicitate mai mult decât neavenită. Pentru o ţară unde jandarmii ciomăgesc cercetătorii care cer salariile neplătite şi unde mai toate institutele de cercetare s-au autodesfiinţat, nu ne

140

gândim o clipă la zecile de mii de studenţi şi cercetători români aflaţi peste hotare, din care nu se va mai întoarce nici o treime. În acest «penitenciar cultural» cum bine numeşte Adrian Majuru, România, AVAS a scos la vânzare, în septembrie 2005, 29 de institute de cercetare, majoritatea pentru terenurile şi activele de milioane de euro. Revistele ştiinţifice româneşti sunt pentru lumea ştiinţifică occidentală un fel de «Glasul Bisericii» orthodoxiei valahe pentru teologia apuseană. Diplomaţia românească se gândeşte doar la afacerile personale şi ale şmecherilor de la Externe şi nu-şi aminteşte de studenţii români decât la 1 Decembrie, pentru a-i invita la sarmale şi figuraţiune în costume populare. Ăsta-i nivelul de prin ambasadele româneşti! Dacă se mai găseşte vreunul cu carte printre foştii reciclaţi, atunci inaugurează statui cu Eminescu, c-a ajuns bustul bucovineanului prin Europa un fel de statuie a soldatului necunoscut. Să aşezi bustul lui Eminescu într-un orăşel helvet de câteva mii de locuitori ca Vevey este ca şi cum am pune bustul lui Baudelaire la Maliuc, prin Deltă. Ăştia de prin ambasade sunt chiar atât de proşti şi lipsiţi de simţul unui act cultural? Eminescu la Vevey, un orăşel cu câteva şcoli generale şi o şcoală de meserii!

* * *

[85] După 1989 mioriţismul a intrat în criză. Au dispărut toate produsele autohtone şi peste acest hău s-au instalat regele Coca şi bufonul Hamburgher. Micul, mititelul mic, nu-l poţi găsi decât prin cârciumile de-a paişpea

141

mână, devenind peste noapte stigmatul apartenenţei la o anumită categorie socială, undeva la marginea societăţii, simbolul marxistei «clase muncitoare». Oamenii noii lumi, atunci când mănâncă prin restaurantele româneşti, consumă doar Pizza şi Heineken. Mititeii şi berea la halbă s-au retras în mahala. Ca să guşti un mititel trebuie să-ţi iei inima-n dinţi şi să cobori printre săracii cartierelor şi hoţii de buzunare din Crângaşi, ca să te poţi simţi acasă. Din duzina de restaurante a Gării de Nord, care mai de care mai elegante, nu găseşti unul cu mititei. Doar cartofi prăjiţi şi «câini calzi». În faţa gării, printre câini vaga-bonzi, prostituate cu destinaţia Stanbul şi alcoolici, proletari ai vechiului regim, găseşti la împuţitele bodegi cu miros de urină şi ciorbă de burtă, bătrânii mici. Îi savurezi mai mult din nonconformism şi bei o halbă unsuroasă cu buza spartă şi-ţi imaginezi poveştile lui Caragiale cu «ţapi spumoşi».

* * *

[86] La începutul anilor ‘90 ortodoxia valahă nu a rămas insensibilă la suferinţele ortodocşilor sârbi. Dacă războiul din Kosovo mai ţinea câţiva ani, «şarpele cu ochelari», fost muzeograf la Focşani, cu domiciliu obligatoriu până în decembrie 1989 şi şef al SRI-ului din 1990, ar fi putut să devină un peruvian Vladimir Montesino. Traficul de carburanţi desfăşurat la cel mai înalt nivel şi sub patronajul SRI-ului ar fi putut transforma România într-o dictatură caucaziană. La umbra lozincilor unei prese necinstite, care nu vorbea decât de «cruciada» musul-

142

manilor contra sârbilor, ortodoxismul nord-dunărean nu sesiza că la câteva sute de kilometri, la Srebenitza, se producea una din cele mai mari crime de după Al Doilea Război Mondial. Miile de musulmani care zac neiden-tificaţi în gropile comune nu s-au sinucis or, presa noastră, în frunte cu vedeta anilor nouăzeci, Cristoiu ot Vrancea, plângea pe fraţii noştri sârbi, iar la telejurnale ni se livrau parastase şi veşnice pomeniri din Republica Srâbska, în care liderii sârbi făceau nişte cruci ca vecinii pravoslavnici ruşi când se întorc de la vânătoare de ceceni. Nu fac apologia albanezilor, pentru că ferocitatea acestora, ca şi a caucazenilor, este o evidenţă, vorbesc doar în numele unui principiu, cel al adevărului pe care trebuie să-l avem în faţa unor fapte, la care suntem în direct martori. Nu întâmplător pe site-ul http://www.cartiortodoxe.ro/carte, printre cărţile epuizate, la loc de frunte se găseşte volumul Serbia martiră (Serbia martiră, traducere din limba engleză de Cristina Măzărianu, după articole din revista «The Orthodox Word», vol. 33, nr. 193-194, martie-iunie 1997, apărută în 2003; nu se precizează locul).

* * *

[87] O jucăm pe europenii şi ne mirăm de ce suntem ţinuţi la porţile comunităţii occidentale, când tot comerţul nostru se desfăşoară cu turcii şi arabii. Aici este lumea noastră, pe malurile Bosforului şi acolo ne simţim noi bine: în apele tulburi, printre barăci şi tarabe, printre kurzi, palestinieni, greci şi armeni. Ce Occident, ce civilizaţie? La Bazar, la Stanbul! Aici se simte ghiaurul

143

bine, pentru că aici este sufletul lui. Poate scuipa cât l-o ţine saliva-n Cornul de Aur, doar este la el acasă. Baklavas şi Saraili ! Asta-i civilizaţia românească. Sarmale şi Moussaka! Oricât a trudit-o Iosif Sava cu pianul său dezacordat, nu suntem un popor care să-l asculte pe Bach, iar paginile teologului Dumitru Stăniloae despre «dimensiunile ethnosului nostru» prea sună a manelism lacrimogen (Vezi D. Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Bucureşti, 20022; Id., Naţiune şi creştinism. Ediţie, text stabilit, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2003. Este o culegere de texte publicate, în mare parte, în anii ‘30-‘40). Mai decente rândurile boierului Neagu Djuvara despre religiozitatea românilor (Vezi Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), trad. de Maria Carpov, Bucureşti, 1995. Ediţia princeps în franceză, Paris, 1989. Văzut capitolul IV - «Biserica», pp. 139-160). Ne-am născut în bordei şi-o să murim în el. Cântă «Bordeiaş, bordei, bordei» şi cade vulcăneasca fiinţă românească-n melancolie. Pune Bach şi-nchide valahul televizorul!

* * *

[88] Spiritual, am aparţinut tot timpul acestui Est împuţit şi necivilizat, chiar dacă, mai spălat ca lumea stepelor ruseşti. Şi nu-i nevoie să citez decât o persoană care se situează dincolo de orice suspiciune, scriitorul italian, de origine evreiască, Primo Levi. În La Trêve – unde povesteşte rocambolescul voiaj din lagărul de la Auschwitz, de unde fusese eliberat de ruşi, prin Polonia,

144

Rusia, România, Ungaria, spre Italia, Primo Levi îşi aminteşte sosirea la frontiera României cu trenul de refugiaţi, într-o seară de 19 septembrie 1945: «Ce fut, en effet, une extraordinaire révélation. Quand au lever du jour nous ouvrîmes les portes, nos regards embrassèrent un décor incroyablement domestiqué. A la place de la steppe déserte, primitive, les colinnes verdoyantes de la Moldavie, avec des fermes, des meules de blé, des rangées de vigne;(...) On voyait des paysans pareils aux nôtres,(...) des filles à pied ou à bicyclette, habillées presque comme chez nous, qu'on aurait pu prendre pour des Vénitiennes ou des paysannes des Abruzzes.» (Primo Levi, La Trêve, traduit par E. Genevois-Joly, Paris, 1966, după originalul publicat la Torino în 1963, pp. 222-223). Dincolo de această imagine idilică a primului contact cu România, în momentul când trenul ajunge în Ungaria, scriitorul uită afinităţile sale cu latinitatea românescă şi constată că a intrat în Europa: «Si j'avais éprouvé en Roumanie un délicat plaisir philologique à gouter des noms tels que Galaţi, Alba Julia, Turnu Severin, dès l'entrée en Hongrie nous tombâmes au contraire sur Bököscsaba, auquel succéderent Hodmezövasarhely et Kiskunfélégyhaz. (...) Mais en Hongrie, en dépit de ces noms impossibles, nous nous sentions en Europe, sous l'aile d'une civilisation qui était la nôtre, à l'abri d'apparitions alarmantes comme celle du Chameau en Moldavie. (...)» (Op. cit., p. 233). Prin cultură şi civilizaţie nu am aparţinut niciodată Europei Occidentale. Am mâncat turceşte şi greceşte şi am ascultat muzică orientală şi ţigănească. Românul Barbu Lăutaru era un ţigan ca toţi klezmerii şi siledinicii noştri.

145

Mergeţi la nunţile românilor şi ascultaţi ce muzică se cântă! Din nefericire, muzica ţigănească de la noi nu are frumuseţea muzicii din Peninsula Iberică şi prea pute a Dămăroaia şi Simileasca. Născut din plămada mai multor neamuri, românul, ca fiinţă, poartă nu doar calităţile dacilor şi ale romanilor, dar şi defectele lor, şi Dumnezu ştie cum erau şi dacii şi romanii! Dacă mai adăugăm şi bastarzii născuţi din sângele atâtor naţii care ne-au tranzitat în toate direcţiile, avem tabloul complet al românului de astăzi şi o radiografie a caracterului său: mândru, laş, fricos, împuţit, mincinos. Neîmplinirea noastră o justificăm cu surogate pseudofilosofice şi nerealizările prin vorbe cu tâlc, doar suntem un popor dă dăştepţi. Când englezii îl jucau pe Shakespeare, Dosoftei nu se născuse încă, iar noi mai credem că românul s-a născut poet. Istoriile noastre prea sună a Maria Tănase şi a Ion Dolănescu. Mileniul de păcăleală pe care l-a trăit poporul român pentru a supravieţui în faţa migratorilor s-a sfârşit odată cu venirea Habsburgilor. De atunci şi până astăzi nu facem decât să construim istoria imaginară a «Mioriţei» şi să bocim la coada mioarei valahe care nu a fost decât o capră râioasă. (Vezi interesanta lucrare semnată de prof. Vasile Constantin Boghian, Românii – între Păcală şi Mioriţa, Suceava, 2006, pp. 15-26).

* * *

[89] Despre satul românesc, D. Gusti, D. Botta, L. Blaga, M. Vulcănescu, C. Noica, C. Brăiloiu, H. H. Stahl, T. Herseni au scris pagini care nu pot decât să deruteze prin

146

sentimentalism şi subiectivitate. Paginile lor romanticoase şi pline de emoţii de arendaş de secol XIX nu-şi mai găsesc corespondent în viaţa satului românesc de astăzi. Satul de astăzi nu mai este cel al lui Rebreanu, Blaga, Stăniloae ori Crainic. De fapt şi satul lor era o proiecţie imaginară a satului ideal, ca şi imaginea ţăranului din poeziile boierului Alecsandri. Dacă sociologii români au ajuns nişte funcţionari pe lângă staff-urile partidelor politice şi se ocupă mai mult de fabricat sondaje şi look-uri electorale, unii străini iau viaţa satului românesc în serios şi analizează dramele vieţii sociale din România. Într-o excelentă lucrare de doctorat, Béatrice von Hirschhausen (Les nouvelles campagnes roumaines. Paradoxes d'un «retour» paysan, Paris, 1997) studiază viaţa unor sate româneşti din deceniul nouă, paradoxul ţării noastre, o adevărată republică de ţărani, unde zece milioane de persoane locuiesc la sate (46%), dintre care trei milioane se ocupă cu agricultura, lucru inimaginabil pentru o ţară europeană, unde agricultorii reprezintă o minoritate protejată şi subvenţionată. Întoarcerea la ţară a unei părţi a populaţiei care locuia la oraş a fost un proces firesc, pentru că această populaţie, deşi a locuit zeci de ani la bloc, ea a rămas tot timpul cu gândul la sate. Întoarcerea la pământul natal a fost o revenire la casa părintească, după un exil forţat în oraşele comuniste. Bineînţeles, cei care au mai avut la ce să se întoarcă. Industrializarea forţată din anii ‘50-‘70 a distrus echilibrul social al ţării. Transformând ţăranii în muncitori şi urcându-i la bloc, fostul regim nu a făcut decât să ruralizeze oraşele, pentru

147

că aceşti muncitori au adus cu ei şi obiceiurile de la ţară şi nu o dată, prin spatele blocurilor erau coteţe de porci şi prin balcoane, dimineaţa, cocoşii înlocuiau ceasul deşteptător. După 1989 România a redevenit ceea ce a fost dintotdeauna, o ţară de agricultori. Numai că foştii ţărani, întorşi acum la sate, nu mai ştiu să lucreze pământul şi nici nu mai sunt legaţi de acest pământ, pentru că pământul pe care l-au primit nu este pământul lor. Nu întâmplător agricultura românească este la coada agriculturii europene şi pădurile, pe care odinioară bătrânii le îngrijeau, proprietarii de astăzi le-au pus pe foc sau le-au vândut ca să-şi cumpere Video şi TV color, exact ca prin Africa şi America de Sud. Dacă în Occident sfârşitul proletariatului clasic a fost gradat (Vezi descrierea fenomenului la Jacques Ellul, Changer de révolution. L'inéluctable prolétariat, Paris, 1982) în România, acest sfârşit a fost brusc şi neprevăzut, doar eram o republică muncitorească! Dureros şi cu urme adânci în structura socială a ţării, care s-a trezit, de la un an la altul, dintr-o ţară industrializată, una eminamente agrară, dar cu o agricultură practicată cu calul, cu boii şi chiar cu vaca. De unde şi dezastrul total al producţiei agricole din ultimii zece ani.

* * *

[90] Când mioriţismul este temă de studii academice, avem lucrări de genul Naţionalistul (Vlad Hogea, Naţiona-

listul, Iaşi, 2001), editată în cadrul Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană, institut al Academiei Române, fili-ala Iaşi şi recomandat de unul din istoricii mari ai mo-

148

mentului, Gh. Buzatu, fost parlamentar PRM! O publicaţie naţionalistă «supt» egida Academiei Române! De fapt este în tradiţia valahă să hrănim naţionalismul la cel mai înalt nivel: A. C. Popovici publica în 1910 Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiei moderne; Nicolae Iorga, în 1922 Doctrina Naţionalistă; C. Rădulescu-Motru, în 1936 Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi; în 1942 Etnicul românesc. Nu-i mai citez pe Crainic şi Stăniloae, nici pe tinerii, în plină afirmare, care croşetau la cămaşa Căpitanului, nici intelectualii fini din generaţia Criterionului. Tot prin acei ani, în 1936, E. Lovinescu era refuzat la Academie, fiind ales A. C. Cuza, un mediocru, votat chiar de părintele naţionalismului ortodox, badea Iorga. Patru ani mai târziu, cei hrăniţi ideologic de taica Iorga nu vor ezita să-l asasineze şi mulţi se întrebau prosteşte, în epocă, cum a fost posibil? Simplu! Mai este nevoie de explicaţiuni?

* * *

[91] Într-o ţară agrară ca România trăim, paradoxal, din plin, fenomenul analizat de un gauchist american din anii ‘70, Christopher Lasch (La Révolte des élites et la trahison de la démocratie, trad. par Christian Fournier, Climats, 1996. Ediţia americană în 1995), acela al «dictaturii elitelor». Şi acest lucru este mai evident la noi decât în Vest. Într-adevăr, «revolta maselor» de care vorbea Ortega y Gasset (La

révolte des masses, 1930) la început de secol, a fost înlocuită cu dictatura celor care stăpânesc noile tehnologii, in-formaţia, reţelele. Pericolul nu mai vine de jos, de la

149

«mase», ci de sus, de la aceste elite puternice şi mobile, care nu se circumscriu unor frontiere sau unor paşapoarte, cu atât mai puţin unor principii sau partide politice. Şi în România, ca şi în Occident, marile oraşe şi-au schimbat faţa. Boutique-urile, birourile de avocaţi, băncile şi res-taurantele au ocupat centrele oraşelor, muncitorii locuiesc mahalaua şi elitele vilele de dincolo de zidul cetăţii. Invers ca în evul mediu când elitele locuiau oraşele şi săracii în afara zidurilor. Între revolta maselor, dictatura proletariatului, procesele cu demascările cele mai odioase şi dictatura elitelor, a stăpânilor noi lumii, a celor care deţin «cheile» şi au acces» la reţelele informaţiei şi la cultură, nu ştim unde să ne situăm. De altfel, trăim o «aristocratizare» a culturii, o întoarcere periculoasă la un nou ev mediu nebun, unde cultura devine accesibilă doar elitelor, un nou ev mediu care nu are nimic comun cu cel pe care-l reclama Berdiaev (Vezi, N. Berdiaev, Un Nou Ev

Mediu, Bucureşti, 2001, ultima ediţie românească).

* * *

[92] Este surprinzător cum a reuşit mioriţismul să distrugă sufletele celor care nu au supt decât trecător la ugerul mioarei ortodoxe şi pe care nu ne aşteptam să-i vedem cu caimac la gură. Una din vocile catacombelor Bisericii Româneşti a răguşit după căderea regimului comunist, devenind creatoarea şi susţinătoarea unei ideologii ce nu poate decât să dividă un popor şi aşa distrus sufleteşte. În nr. 42/2003 al revistei «Memoria», acest mărturisitor al creştinismului românesc îndeamnă la

150

o nouă revoluţie: «O nouă revoluţie: o revoluţie creşti-nă». Adică să continuăm acelaşi spirit revoluţionard, înlocuind doar însemnele şi zeii. Tot respectul pentru suferinţele acestui martir al credinţei şi toată lauda pentru lupta în folosul Binelui, timp de zeci de ani, dar a începe o revoluţie de dragul de a răzbuna suferinţele trecutului, având mai întâi ca duşman ortodoxia, este o atitudine mioriţică. Dacă citim printre rânduri, revoluţia made in Sergiu Grossu, înseamnă chiar o schimbare de confe-siune. Să lăsăm ortodoxia şi să devenim ce? Nimeni? Asta-i «noua revoluţie» visată de vrednicul Sergiu Grossu! Nu sunt susţinătorul fără limite al horthodocşilor, deşi sunt în sufletul meu îmbibat de frumuseţea unei slujbe ortodoxe şi mi-aş da viaţa pentru credinţa ortodo-xă, dar nu pot accepta ideologii de dragul ideologiilor, ieşite din frustrări şi suferinţe. Fiind otrăvit de pseudo-adevărurile pe care le primeam zilnic de la persoane plătite să înveţe adevărul, într-o şcoală de unde lipsea tocmai adevărul, am descoperit la sfârşitul anilor ‘80 fărâme din acest divin adevăr într-o carte a Domnului Sergiu Grossu. Dintr-o dată am simţit ca nu eram singur şi rândurile domniei sale mi-au refăcut echilibrul pierdut ani de zile printre hidoase personaje dostoievskiene. Descopeream că adevărul există şi minciuna nu-i decât o ipostază trecătoare a lumii în care întunericul luase locul luminii şi aveam certitudinea că, într-o zi, lumina promisă va apărea ca dumnezeiasca lumină a Învierii Fiului Omului când, din lumânarea suavă a preotului, fiecare primim lumina izvorâtă din acel originar Fiat lux. Revista «Memoria» ar face mai bine dacă ar publica memoriile

151

«obsedantului deceniu», al «deceniului dezgheţului», al «revoluţiei culturale» etc., decât să publice lamentabile îndemnuri la «revoluţii creştine».

* * *

[93] Născuţi în «satul planetar», descris deja de Marschal McLuhan, pe vremea când «Mioriţa» vorbea încă ruseşte, viaţa noastră este ca filele acestui patchwork: o viaţă în care imaginile se succed fără legătură între ele, ca un jurnal, o lume a întâlnirilor brutale şi a neîntâlnirilor, a happening-ului despre care vorbea Marshall McLuhan într-una din lucrările sale prin 1966. În această lume, unde futuriştii anilor ‘60 prevedeau «minunile» epocii contemporane, la noi se puneau bazele economiei clasice. Alvin Toffler et Daniel Bell vorbeau de epoca postindustrială şi cea a informaţiei, de «şocul viitorului» şi de al «treilea val», cel al civilizaţiei postindustriale. Este epoca când, în Occident, «gulerele albe» au depăşit numeric «gulerele albastre» şi au ca simbol computerul. Şi totuşi, în Sillicon Valley, toate aceste computere trec prin mâinile emigranţilor mexicani cu gulere albastre, care, numeric, sunt încă superiori supervizorilor «albi». De la un val la altul se produce un şoc. Un şoc al întâlnirii celor două civilizaţii: una muribundă şi alta care tocmai se naşte. Toffler vorbea deja de şocul civilizaţiilor. Huntington le pune în alt context şi dă o interpretare politică acestui fenomen socio-economic şi devine peste noapte gurul politicienilor americani. Şmecherii din cancelariile episcopale au prins ideea şi-o trag şi ei cu

152

Huntington şi «şocul civilizaţiilor». Pe vremea războiului din Iugoslavia vorbeau cu lacrimi în barbă despre războiul sfânt al sârbilor împotriva musulmanilor, arătând camerelor de luat vederi harta Europei în viziunea lui Huntington.

* * *

[94] Una din modele intelectuale a mioriţicilor postdecembrişti a fost bildungsromanul. Şi, de vreo câţiva ani, dialogul. Asociaţii bine gândite între nume celebre ale culturii române şi debutanţi însetaţi de afirmare (Virgil Nemoianu îi numeşte «arivişti». Sublime Jocurile Divinităţii ale nemoianului, îngrijite de Ioan I. Ică jr., Bucureşti, 1997) au creat peste noapte personalităţi, nume de referinţă, citate şi popularizate de mass-media. Acestor dialoguri editate de aceşti debutanţi, cel mai adesea la edituri cu priză, având deja un public asigurat şi o critică pe măsură, li s-au adăugat culegeri de articole, prefaţe, postfaţe şi impresii de călătorie, şi ele publicate la edituri cu titluri paideice, şi iată Omul şi Opera. Omul îl descoperi din dialoguri, Opera din articole. Rezultatul: o nouă elită de operetă, abonată la fundaţiile care plătesc bine şi care au învăţat destul de repede jocul cu finanţările comunitare. Acestei purituri de elită, pe care o descoperim pe la mai toate colocviile organizate pe banii comunităţii europene, la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau prin Occident, nu-i pasă că majoritatea tineretului valah trăieşte sub umbra mistificatoare şi plină de romantisme a maytriului eliadian şi încă se mai adapă la himerele gobiniste ale

153

elitistei «generaţii de aur». Între utopica generaţie a Criterionului, a Manifestului Crinului Alb, a desculţilor bumbeşti-livezeni, a stănescului şi nicmanolescului, a optzeciştilor şi apostolii & cioclii postmodernismului, tineretul universităţilor de stat şi particulare, drogat de iluzii occidentale, nu ştie pe ce să-şi clădească bildungsromanul. Se nasc false construcţii interioare, în care individul se simte obligat să noteze la lecturile sale fundamentale nume pe care nu le-ar fi cunoscut niciodată dacă (de)formativele catehisme ale noilor lideri de generaţie nu le-ar fi impus prin «idei în dialog», în care se laudă reciproc şi-şi desfiinţează, pe banii «Microsoftului», inamicii în aceeaşi dialogică revistă. Oricât ar dori unii din aceşti şmecheri abonaţi la spaţii prin reviste ale gds-ului sau ale dinescului, Sfinţii Părinţi nu vorbesc limba tinerelului mucos, care şi-a păstrat sămânţa în timpul facultăţii pentru un mariaj-trambulină cu fătuca editorului hispanist şi publică cu nesimţire câte o carte pe an, în timp ce scriitori din generaţia hispanistului tată-socru aşteaptă ani de zile să-i deschidă «Uşa interzisă» făcătorul de Humanitaşi.

* * *

[95] Adormiţi în suficienţa ortodoxiei mioriţice, încă ne mai mirăm când vedem Universităţi prin oraşele de provincie şi trăim cu un imaginar din secolul al XIX-lea, când aveam universitate doar la Iaşi şi Bucureşti. În loc să stimuleze oraşele din provincie, pentru a stopa migrarea creierelor, actuala politică culturală duce la agrarizarea

154

ţării, la ruralizarea României, prin stimularea oraşelor importante şi abandonarea restului ţării. De prin 1990 încoace, gobernele care s-au succedat au dus o luptă oarbă contra universităţilor particulare şi şi-au plătit poliţe politice, acreditând sau nu aceste universităţi, care aparţineau unora sau altora, ca şi când în România ar fi o inflaţie de universităţi sau de studenţi. Fiecare guvern îşi începea guvernarea amintind că va verifica validitatea acreditărilor regimului trecut. Mai toţi miniştrii învăţă-mântului (excepţie M. Şora) şi-au făcut un cal de bătaie din lupta cu învăţământul particular, reacţie a mentalităţii din epoca antedecembristă când, în afara universităţilor de stat nu existau decât şcolile confesionale, şi acelea sub tutelă şi pline de «microfoane» (Ce zici părinte Cristişor?).

* * *

[96] Într-o scrisoare către Virgil Nemoianu, I. D. Sârbu vorbeşte despre mioriţismul «generaţiilor castrate». Dacă prima a refuzat castrarea, iar a doua se castrează singură, a treia se naşte deja castrată. Privind la faptele noastre, nu cred a face parte din primele două. Cu toate acestea, în 2001 erau câteva mii de studenţi şi doctoranzi în America şi prin Europa. Nu cumva sunt castraţi puriştii noului val de păltinişeni, elita mioriţică a hoitului valah, care traduc Septuanginta şi vorbesc limba Părinţilor, chiar dacă acea limbă vorbea mizerabil despre Adrian Marino în necro-logul din «Ziua» şi mai avea tupeul să se ia de monahii de la Rohia? Noroc cu Luca Piţu şi alţii cu pana zdravănă. În aceeaşi categorie a microsofticilor elite mioriţice, care nu

155

mănâncă telemea, nici urdă, îl găsim şi pe Mircea Mihăieş, care are tupeul să numească universitarii români din America, «pripăşiţi» şi se dă şi la singurul om de stânga vertical din România, filosoful Ion Ianoşi. Noroc cu maiorescienii iaşioţi care nu iartă nimic. Dan Petrescu le-o trage scurt în «Ziua»: «Păltiniş, mândria ţării».

* * *

[97] Între Neverlandul infantilului Michael Jackson, Dracula-landul lui Dan M. Agaton şi dallas-urile mioriţice de pe la Slobozia, singura diferenţă este că primul se găseşte în State, în timp ce ultimile două desfigurează şi aşa tristul peisaj al unei ţări din ce în ce mai depersonalizate. Universul acestor construcţii artificiale este «fructul» unor copilării netrăite, ale unor frustrări ce nu pot fi vindecate decât prin revenirea imposibilă într-o falsă lume a copilăriei. Dacă în lumea lui Peter Pan, copilul minune al pop-ului american pare a-şi fi găsit o terapie pasageră, dallas-urile dâmboviţene traduc nu doar stadiul civilizaţiei noastre, mai mult, ele ne oferă imaginea unei stări patologice profunde, a unei suferinţe ce nu se poate vindeca decât printr-un pasaj «terapeutic» prin această gheenă de «civilizaţie». Din fericire, românii nu au posibilitatea de a-şi transpune în fapte dorinţele, visele refulate, umilinţele, lipsurile. Dacă ar avea-o, am avea dallas-uri la toate colţurile şi România ar semăna cu lumea basmelor lui Ali Baba şi Sinbad Marinarul.

156

* * *

[98] Frumos occidentalii care descoperă tradiţiile ortodoxe în maşini de teren. Este frumos să byronizezi când vii în prăpăditul Orient c-un aparat digital şi o carte de credit. O faci pe Mecena pentru două săptămâni şi obţii informaţiile pe care mulţi din băştinaşi nu le vor avea niciodată. Te întorci în Occident, fondezi un cenaclu, o asociaţie sau o fundaţie, editezi un album, publici o carte de suveniruri, conferenţiezi pe la o universitate, inviţi vreo doi profesori români amărâţi prin Occident, le încarci valizele cu obiecte de prisos şi anul următor, fie ţi se traduce o carte, fie eşti propus d. h. causa într-o amărăciune de huniversitate valahă. Să zicem pe la Timişoara, invitat de un oarecare Vasile Grecu, la vremea respectivă consilier al Ambasadei Române din Berna, iar astăzi mare ştab în Ministerul de Externe, iar invitatul să fie profesor la Fribourg (Elveţia), şi să se numească, pe bune, Christian Giordano. Frumos, nu? Asta se numeşte, în limbajul diplomaţiei româneşti, «politici culturale», unde rolul important îl joacă consi-lierul cultural al Ambasadei, şi el tot un «intelectual» din tabăra lui Vadim, ca alţi «intelectuali» plecaţi după 1989 pe la serviciile culturale ale ambasadelor româneşti, să li se uite, într-un fel, faptele. Mihai Răzvan Ungureanu se laudă că a golit MAE de securişti şi Vasile Grecu tocmai a fost avansat.

* * *

157

[99] Cea mai elevată formă de rezistenţă mioriţică a fost, pentru ţara unde Păcală este erou naţional, jazz-ul. Românii au luptat împotriva comunismului ascultând jazz şi făcând amor. Fără a simplifica importanţa unor gesturi şi atitudini îndrăzneţe ale lui Johnny Răducanu, am putea reduce rezistenţa românilor la un fel de parodie apolitică. Purtând blugi, plete, tricouri imprimate cu cerneală chine-zească şi galus autohton, ascultând Europa Liberă în bucătărie şi jazz în salon, Românii au sabotat încă o etapă, arătând că sunt maeştrii boicotării istoriei, de această dată locuind în inima taberei duşmanului, cetatea, şi nu prin păduri.

* * *

[100] Caracterul românilor este ca imnul naţional. De câte ori l-am schimbat în a doua jumătate a secolului trecut? Altfel, un amestec de nimicnicii şi măreţie, de trădări mărunte şi de nobleţe gratuită. Nu poate exista un exemplu mai strălucitor decât primirea cu flori a lui Osman Paşa la Plevna, în momentul capitulării din 1877. Să oferi flori din mâinile copiilor reprezentantului unui popor care a ţinut neamul românesc cu grumazul în mocirlă cinci secole şi care a abrutizat genetic şi cultural o naţie, rupând-o de comuniunea cu lumea din jurul ei, este un act de o măreţie fără margini, care nu se explică decât printr-o decădere morală a sufletului românesc şi printr-o predilecţie spre slugărnicie şi o lipsă totală de

158

dorinţă de justiţie. Cum la noi totul sfârşeşte în băşcălie cu lăutari, toată această parodie de existenţă de la nord de Dunăre s-ar putea termina cu nefericita, «ca la noi la nimenea», care ar fi trebuit să fie primul articol al Constituţiei României, pentru că niciunde, în spaţiul european, Legea nu este mai puţin respectată ca pe plaiurile euroatlanticei «Mioriţe».

* * *

[101] Într-un anumit fel, fiecărei Românii îi corespunde o anumită viziune despre ortodoxie. Avem ortodoxia inte-lectualilor moderaţi, cea a intelectualilor fundamentalişti, ortodoxia babelor simple de la ţară, cea a ţoapelor de la blocuri, fugite cu o generaţie în urmă de la ţară care, în drum spre piaţă, dau şi câte un pomelnic, ortodoxia coconetului pensionar urban, îndrăgostit de vocea vreunui preot, ortodoxia micilor secretare şi funcţionare care aprind o lumânare între două cafele, ortodoxia politi-cienilor, ortodoxia navetistelor textiliste, cea a înaltei ierarhii, ortodoxia credulilor care merg la deschis cartea şi se adapă la tot felul de duhovnici nebuni, ortodoxia creştinului simplu, pentru care nu există întrebări, orto-doxia noilor îmbogăţiţi care-şi pictează chipurile prin casele praznicale, să zicem prin Vrancea, pe la Păţeşti… Şi câte şi mai câte ortodoxii în funcţie de educaţie şi buget!

* * *

159

[102] Funeraliile naţionale ale legionarilor Moţa şi Marin au fost depăşite prin grandilocvenţă, de prostituţia mediatică a funeraliilor papei Ioan Paul al II-lea. Acestea au demonstrat, o dată în plus, labilitatea presei, slugărnicia, lipsa de obiectivitate şi teatrologia de care este în stare Curia Romană pentru publicitate gratuită. Decesul papei, regizat deja cu un deceniu în urmă, a fost pus în scenă în cele mai mici detalii, după un scenariu respectat à la lettre. Impactul pe care l-au avut funeraliile papale pe Mapamond a depăşit toate ieşirile Bisericii în media. A fost o probă de forţă, iar imaginea funeraliilor papei amintea, prin regie, de celebrele manifestări organizate de Hitler la Munchen.

* * *

[103] Faptul că mioriţismul a reuşit să domine tot spectrul culturii române se datorează apartenenţei anumitor inte-lectuali la mioriţism, înainte chiar ca mioriţismul să fie cuprins în concepte de teoreticienii acestei erezii – Iorga, Dragnea, Crainic, Stăniloae, N. Ionescu condamnate chiar de Patriarhia de Constantinopol, în repetate rânduri, sub numele de filetism. Subjugaţi acestei erezii, geţii din Getica lui Pârvan (Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a

Daciei, Bucureşti, 1926) sunt ca nişte fecioare care se află în faţa baptisteriilor, idealizaţi ca în sculptura lui Brâncuşi şi transfiguraţi ca în icoanele byzantine. Getica lui Pârvan a hrănit complexele românismului tocmai în perioada când păstorii valahi căutau să aducă gălbeaza oiţei în sânul

160

teologiei. Religiozitatea geţilor descrişi de Pârvan este transpunerea spiritualismului istoricului, sublimarea eşe-cului său spiritual, idealizarea până la exces a concepţiilor sale despre ceea ce ar fi trebuit să fie şi nu despre ceea erau geţii. Ascetul Pârvan nu iubea farnientele hortodox dar a adus, prin inegalabila sa operă, ideea că getul era omul pădurii. «Trădătorul» păşuniştilor, «apostatul» Lucian Blaga, o preia şi o introduce definitiv în universul conceptual al sufletului dac în al său inegalabil Spaţiu mioritic (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Bucureşti, 1936). Deşi nu au la inimă «energia românească», păstorii ortodo-xismului valah folosesc ideile filosofului din Lancrăm aşa cum foloseau Părinţii textele lui Origen.

* * *

[104] Iată şi ultimele mizerii ale mioriţismului: cel mai tradus autor român, pastorul Richard Wurmbrand, a reuşit să fie acuzat, postmortem, într-o publicaţie ieşeană («Ziarul de Iaşi», 24, 25 şi 28 august 2005 ) de «instigare la terorism», iar Paul Goma, cel mai important dizident român, dacă nu singurul, este acuzat de «antisemitism». Editurile bucureştene i-au închis porţile, iar fiul stalinis-tului Tismăneanu l-a scos pe Goma din comisia care urma să condamne tocmai tinereţea revoluţionară a tatălui uni-versitarului român «pripăşit» (vorba timişoreanului navetist pe banii statului) în America! Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu, redactorul «Vieţii Româneşti» a fost concediat de con-ducerea Uniunii Scriitorilor din România, în frunte cu Nicolae Manolescu – actualmente ambasador UNESCO la

161

Paris, cu mândruţa la toartă, pentru că a publicat câteva pagini din «Săptămîna Roşie sau Basarabia şi Evreii» de Paul Goma. Or, Nic Manolescu a fost printre scriitorii care au votat excluderea lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor, în aprilie 1977. Acum, adjudeanul Liviu Ioan Stoiciu, opozant deschis al regimului înainte de 1989, a fost demis de acelaşi Nic, a cărui «listă» liberală ridică şi coboară numele literaturii române, mai rău decât a făcut-o nefericita «istorie a literaturii române», scrisă de gaze-tarul literar Alex Ştefănescu. Vicele Uniunii, focşăneanul Varujan Vosganian, care se pricepe la literatură cât Manolescu la unesco, n-a mişcat un deget. Cât despre pastorul Wurmbrand, după ce a fost târât prin închisorile comuniste şi bălăcărit de presa comunistă după plecarea sa în SUA, nici după moarte nu i s-a dat pace. Din raţiuni care ne scapă a fost acuzat de instigare la terorism, plecând de la nişte interpretări eronate ale lucrării Iisus, prietenul teroriştilor. Au fost uitaţi toţi ierarhii care făceau propaganda libertăţii religioase peste hotare, pe timpul când se rădea cu buldozerul complexul brâncovenesc de la Văcăreşti, şi tocmai cel care a avut curajul să mărturisească adevărul este întinat după moarte. Valeriu Anania devine Bartolomeu şi ajunge, după 6 ani de puşcărie, în 1965, şeful Misiunii Ortodoxe Române din SUA, pentru 12 ani, şi nimeni nu-l întreabă nimic despre acei ani. Despre perioada când sta la o cafă pe malul Marilor Lacuri cu un alt legionar, Episcopul Valerian Trifa, şeful celor neînregimentaţi în Biserica supusă Bucureştilor, pentru care fusese trimis angelicul Anania. Nistor Chioreanu, în Morminte vii (Iaşi, 1992),

162

vorbeşte despre legionarismul lui Anania şi însuşi mitropolitul recunoaşte că a fost în tinereţe legionar. În 1998, ca Arhiepiscop al Clujului, Anania se afla în fruntea unei manifestaţii împotriva retrocedării lăcaşurilor de cult greco-catolicilor. Cu jumătate de secol în urmă, acelaşi Valeriu-Bartolomeu mărşăluia pe străzile aceluiaşi Koloşvar, în alt context politic, dar cu idei la fel de nocive. La sfârşitul anului 2005 îşi «trage», peste noapte, Mitropolie şi aruncă zâzania între ardeleni. Păcat de omul de cultură din spatele politicianului naţionalist Valeriu Anania. Alături de fostul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală şi actualul Mitropolit al Banatului, Nicolae Corneanu, sunt corifeii teologiei ortodoxe române din secolul al XX-lea. Ultimul este singurul ierarh care a recunoscut ticăloşiile pe care erau obligaţi să le săvârşească la cererea regimului. Nu întâmplător face parte din Comisia creată de preşedinţia României pentru a condamna crimele comunismului. Numai că şeful Co-misiei, neomarxistul cu «ghilotina de scrum», care poartă numele de botez al părintelui revoluţiei permanente, Lenin - Vladimir Tismăneanu, este fiul nomenclaturistu-lui Leonte Tismăneanu şi a fost crescut în sânul bur-gheziei comuniste. Este cum ai pune fiul unui pezevenchi din administraţia centrală bisericească să condamne abuzurile «preoţilor legionari» sau ale «preoţilor democraţi».

* * *

163

[105] După 1989, BOR a devenit o cooperativă: mănăstiri improvizate cu duhovnici nebuni, foşti funcţionari obscuri pe post de ierarhi, francmasoni în toată structura Bisericii, ecumenişti cu simbrie, preoţi itineranţi, ca pe timpul arianului Ulfila. Unde merge creştinismul nostru care, de la Maglavit la Tanacu, o ţine într-o periniţă fără sfârşit? Ce-o fi în capetele fanarioţilor din palatele episcopale când văd că lumea moare de foame, iar ei levitează în odăjdii? Cum reacţionează mioriţismul când naţionaliştii sârbi distrug bisericile românilor de pe Valea Timocului, iar Biserica Ortodoxă Sârbă nici măcar nu recunoaşte Episcopia Română de Vârşeţ? Patriarhul şi Episcopii Bisericii strămoşeşti s-au abonat la titlurile de doctorat ale universităţilor, iar de românii de la Sud de Dunăre nu se mai interesează nimeni. Unde este sufletul acestei naţii care are tezaurul la Moscova, comorile Bisericii zac pe la Muntele Atos, sabia lui Ştefan Cel Mare pe undeva prin Istanbul, iar singurul Codex din ţară (Codex Aureus) va fi publicat într-o editură occidentală?

* * *

[106] BOR-ul nu va fi niciodată Biserica Neamului dacă nu va privi trecutul ultimului secol, aşa cum a fost el, nu cum vrea să-l rescrie noua generaţie de teologi şi istorici bisericeşti. Nu poţi să cultivi jumătăţile de adevăr doar pentru a nu deranja memoria unor patriarhi sau orgoliul unor funcţionari bisericeşti. Trăim «într-o scorbură culturală» (Gh. Crăciun) şi România este Ţara şme-cherilor, dar nu putem minţi la infinit şi redacta, cu

164

binecuvântări arhiereşti, istorii BOR, în care să nu găsim un rând despre martirii de la Vladimireşti, o «mănăstire de fecioare într-o ţară de curve», (Petre Pandrea, Călugărul

alb, p. 120). Nu putem păşi în secolul XXI, târând după noi suferinţele nemărturisite ale monahilor şi monahiilor de la Sihastru şi Vladimireşti, umiliţi de propriul lor Episcop şi condamnaţi de statul comunist. Vom purta de-a pururi blestemul suferinţelor acelor fiinţe batjocorite pentru simplul fapt că doreau să-l slujească pe Hristos şi refuzau să îmbrace hainele «apostolatului social». Nu putem să povestim copiilor noştri trecutul Bisericii strămoşilor lor, fără să le spunem că suntem singura naţie în care o bandă de teologi (Decemvirii) a ucis cu securile unul din camarazii lor (Mihail Stelescu), pe patul spitalului, pentru a răzbuna orgoliul Căpitanului, căruia Stelescu îi publicase Certificatul de căsătorie, care dovedea că idolul românismului era de origine polono-germană. Găsim vreun rând în istoriografia ortodoxă despre teologii legionari sau despre relaţia unor ierarhi cu Legiunea? Prea puţin! BOR susţine prin editurile sale tot felul de jurcanisme şi idei din epoca lui Justin Popovici şi nu există lucrare oficială a Bisericii fără expresiile: «Europa secularizată» sau «Occidentul secularizat». Asta este România mioriţică, un talk-show naţional, unde toată lumea se dă în spectacol, în care persoana care a confiscat societatea civilă – Alina Mungiu-Pippidi, a reuşit cu piesa «Evangheliştii» (publicată în 1992 şi premiată de UNITER în acelaşi an şi care avut deja a doua ediţie în 2006) pe scena unui teatru din Iaşi, să murdărească şi ce mai rămăsese neîntinat din sufletul românului, numind atitudinea evlavioasă a

165

creştinilor şi protestul acestora faţă de scenele indecente din piesă, «atitudine ţărănească». Asta-i relaţia dintre societatea civilă şi lumea pe care o reprezintă!

* * *

[107] Ortodoxia mioriţică nu este un accident al istoriei, nici o excepţie. Este doar una din evoluţiile naţionalis-mului ortodox postbizantin. În ţările ortodoxe vecine găsim aceleaşi evoluţii ale ortodoxiei. Sigur, îmbibate de tarele fiecărei naţii. Una este habotnicia ruşilor, care au creat o Biserică a subteranelor în timpul lui Stalin, dar l-au împuşcat pe preotul reformator Alexandre Man în 1990. Altul este ultranaţionalismul sârb, marcat prin ferocitatea cu care sârbii au apărat, cu arma-n mână, bisericile din Kosovo, dar care nu permit românilor de pe Valea Timocului să aibă preot român. Cu totul altul este neohelenismul grec, culmea rafinamentului neofanariot. Acesta din urmă a trecut deja prin stadiile primitive ale mioriţismului valah şi se crede un fel de ortodoxism protector pentru popoarele ortodoxe balcanice. Nu întâmplător, antioccidentalismul mioriţic postdecembrist este întreţinut de ereziile antioccidentale atonite. Toate aceste variante ale ortodoxismului se situează sub semnul ereziei eclesiologice şi s-au rupt definitiv de trupul Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. O dată introdusă mioara valahă în teologia românească şi românismul pe altarul ortodoxiei, Evanghelia a ajuns pe malurile Dâmboviţei argument pentru toate aberaţiile naţionaliste. Mai precis, Cuvântul lui Hristos este folosit

166

de toţi caţavencii pentru a argumenta orice erezie naţionalistă. Faptul că astăzi, în 2006, C.-V. Tudor, care confunda pe Elena Ceauşescu cu Maica Domnului până în 1989, este doctorand în teologie ortodoxă şi mâine va fi unul din doctorii în teologie ortodoxă ai Facultăţii care poartă numele patriarhului Justinian, mă scuteşte de orice comentariu şi lămureşte multe din metehnele mioriţis-mului ortodox. În acelaşi timp demonstrează constatarea cu care, tendenţios, am început această poveste tristă, dar adevărată despre creştinismul românesc: ortodoxia mio-riţică este stadiul ultim al siluirii mesajului iubirii Fiului lui Dumnezeu, iar mioriţismul este temniţa de veci a creştinismului nord-dunărean. Până când creştinismul nu va intra, din nou, în catacombe, iar creştinii nu vor construi catedrale în sufletele lor, Biserica va rămâne o instituţie oarecare care răspunde la un număr de telefon, are o cutie poştală şi trimite slujitorii să oficieze botezuri, cununii, sau să care morţii la groapă şi să slujească parastase prin cimitire.

167

168

Redactor de carte: Valeriu Anghel Tehnoredactare: ing. Nicoleta Negruţ

Tipărit la PREST GRUP INT. Focşani Bd Brăilei 108. Telefon: 0237-231.802