PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI –

JURISPRUDENŢA CEDO

SUPORT DE CURS

CUPRINS:

PARTEA I: DREPTURILE OMULUI

SECŢIUNEA I - GENEZA DREPTURILOR OMULUICAP. I - Evoluţia Istorică a Drepturilor Omului CAP. II - Introducere în Studiul Drepturilor Omului

SECŢIUNEA a II-a - SISTEMUL DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITECAP. I - Documente Programatice ale Drepturilor Omului CAP. II - Reflectarea Problematicii Drepturilor Omului în Pactele Internaţionale CAP. III - Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului prin Structuri şi Mecanisme în cadrul O.N.U.CAP. IV - România şi ONU

SECŢIUNEA a III-a - PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI PRIN INTERMEDIUL MECANISMELOR ŞI STRUCTURILOR REGIONALECAP. I - Sistemul European de Protecţie a Drepturilor Omului

SECŢIUNEA a IV-a - RESPECTAREA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂCAP. I - Principiul consultării cetăţenilorCAP. II - Funcţionarul public

PARTEA A II-A: JURISPRUDENTA CEDO

2

SECŢIUNEA I GENEZA DREPTURILOR OMULUI

CAPITOLUL IEVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTURILOR OMULUI

1.1. Aspecte istorice privind drepturile omuluiReflecţiile asupra condiţiei umane au semnalat, din cele mai vechi timpuri,

necesitatea unor drepturi fundamentale şi faptul că acestea nu pot fi ignorate. Interesul pentru om şi mediul său social a condus la descoperirea şi cultivarea unor valori perene, precum: binele, adevărul, dreptatea, frumuseţea, datoria, libertatea, responsabilitatea ş.a., care jalonează cursul existenţei omeneşti, devenind, treptat, obiectul de studiu al unor discipline de specialitate.

În conformitate cu unele opinii, istoria concepţiilor cu privire la drepturilor omului îşi are sorgintea în secolul XVII î.Cr., o dată cu apariţia Codului lui Hammurabi în care se specifica că oamenii nu pot fi torturaţi, înrobiţi şi nu li se poate confisca averea fără o dreaptă judecată.

În Legea romană a celor XII table (451 i.Cr.) se precizau drepturile cetăţeanului, enumerându-se: dreptul la proprietate, dreptul de a fi liber, dreptul la o judecată dreaptă, dreptul de a-şi alege conducătorii, de a protesta şi dreptul la fericire.

Gândirea romană în privinţa drepturilor are la bază filosofia stoică pentru care lumea reprezenta o singură comunitate în care toţi erau fraţi. Această credinţă în egalitatea oamenilor indiferent de rasă, clasă socială sau rang se află la originea noţiunii de drept natural. Deci, concepţii privind drepturile omului se găsesc în sistemele de gândire stoice, naturaliste greceşti şi romane din antichitate, acest fapt datorându-se extinderii relaţiilor economice, politice şi culturale ale Greciei antice, deoarece spre anul 410 î.e.n. gânditorii acestei ţări au început să înţeleagă relaţia dintre statul cetate laic, religie şi individ. Dreptul roman, un alt pilon al culturii şi civilizaţiei mondiale, are un rol deosebit de important în protecţia cetăţenilor de către lege, în egalitatea tuturor în faţa legii.

Istoria drepturilor omului poate fi cercetată pornind de la ideile fundamentale ale unor concepţii filosofice antice, iar problematica specifică acesteia este legată de lupta pentru egalitate şi libertate. Abia în epoca modernă, ideea drepturilor omului a fost formulată în mod expres, în lucrările unor filozofi clasici, precum John Locke şi Thomas Hobbes.

„Există două unghiuri principale din care poate fi privită noţiunea de libertate, unul filosofic, care vede omul cu preponderenţă în el însuşi, care vrea să-i înţeleagă resorturile intime, care deci priveşte libertatea întrebându-se dacă omul dispune cu adevărat de ea, dacă sentimentul de libertate nu este alterat de luptele interne fiecărui individ, dacă acesta nu este supus unui fel de determinism inexorabil, dacă omul nu are nevoie de celălalt pentru a fi liber etc. şi unul juridic, care presupune dintru început că omul nu există decât ca om social, că libertatea sa nu poate fi decât o libertate relaţie şi care nu o poate privi decât din punct de vedere material, ca pe maximul de facilităţi şi de posibilităţi de a alege lăsate indivizilor”i.

Grecii au fost fondatorii democraţiei. Filosofia antică greacă, reprezentată prin Platon şi Aristotel, a fost şi rămâne unul dintre pilonii culturii şi civilizaţiei mondiale. Prin intermediul democraţiei ateniene erau aşezate fundamentele credinţei şi evoluţiei drepturilor omului. Platon a evidenţiat distincţia dintre idei şi cultură sau tradiţie. În lucrarea sa Protagoras, unde Hipias profesează o adevărată credinţă a naturii universale,

3

comune oamenilor şi diferenţierii între phusis (natura) şi nomos (convenţie), Platon preciza: „Voi toţi care sunteţi aici prezenţi vă consider pe toţi ca fiind părinţi, apropiaţi, cetăţeni după natură, dacă nu chiar după lege. După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune naturii contrastul său”

În opera sa fundamentală, De jure belli ac pacis, Hugo Grotius abordează problema drepturilor omului, caracterinzându-le prin: Alieni abstinentia – respectul faţă de tot ce este al altuia, viaţa, bunurile, cinstea etc; Promissorum implendorum oblgcatio – respectarea angajamentelor luate; Damni culpa dati reparatio – repararea pagubelor cauzate altuia; Poenae inter homines meritum – pedepsirea echitabilă a celor care încalcă aceste principii.

În Grecia Antică sofiştii au avansat, într-o formă specifică, teza că omul este stăpânul destinului său. Socrate a centrat discursul filosofic pe om, adoptând principiul “Cunoaşte-te pe tine însuţi” (care era înscris şi pe frontispiciul Oracolului de la Delphi). La rândul său, Platon considera că “nu trebuie [...] să se răspundă prin injustiţie şi nici să se facă rău nici unui om indiferent de ceea ce acesta ne-a făcut”.

Filosoful Protagoras din Abdera preciza în opera sa Asupra fiinţei că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Jurisconsultul roman Ulpian, sintetizând pe plan juridic marile idei umaniste, sublinia că, în esenţă, principiile dreptului trebuiau să fie următoarele: să duci o viaţă onestă, să nu distrugi ceea ce aparţine altuia şi să atribui fiecăruia ceea ce este al său.

Conceptele de libertate şi egalitate se regăsesc frecvent în maximele şi cugetările lui Socrate, în reflecţiile despre om ale lui Seneca, care a condamnat sclavia şi a idealizat libertatea. Aristotel, în opera sa Politica, a evidenţiat egalitatea în drepturi, susţinând că „numai prin lege devine cineva sclav sau liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic”. Universalitatea legii morale are drept consecinţă libertatea tuturor oamenilor. Aceasta este înfăţişată ca o libertate a voinţei ce decurge din imperativul categoric, fiind o realitate neschimbătoare şi absolută ca şi imperativul categoric din care decurge.

Filosofii antici din Egipt, Babilon, India si China au dat de asemenea, diferite explicaţii cu privire la fiinţa umană. Prin intermediul operelor lor au determinat locul si rolul acesteia în societate, ceea ce demonstrează că drepturile omului erau prezentate în sistemele de drept respective, precizându-se care erau regulile impuse de către regi, împăraţi etc.

1.2. Acte şi declaraţii privind drepturile omului Magna Carta Libertatum (16 iunie 1215), dată de Ioan fără de Ţară în Anglia, ne apare ca fiind primul instrument de protecţie şi de promovare a drepturilor omului şi garanta drepturile nobilimii şi bisericii, având dispoziţii referitoare la protejarea oamenilor simpli prin lege. Ea a fost utilizată ca un mijloc constituţional de a restrânge exerciţiul tiranic al puterii. Cele 63 de articole consacrau de fapt, drepturile feudale, libertăţile Bisericii şi ale oraşelor împotriva abuzurilor regelui.

Alte documente, care au urmat, în sensul slujirii drepturilor omului, au fost: The Petitions of Rights (7 iunie 1628), Habeas Corpus Act (considerată a doua constituţie a Angliei, impusă de Parlamentul englez la 1679) şi Bill of Rights (13 februarie 1689).

În Legea Habeas Corpus se prevedea ca fiecare deţinut să apară în faţa unui tribunal înainte de a fi pedepsit pentru a i se stabili vinovăţia.

Ideile lui John Locke (1632-1704), filosof britanic a cărui operă a pus bazele democraţiei liberale, au fost transpuse în Anglia, pe plan juridic, în Petiţia drepturilor (An Act Declaring the Rights and Liberties of the Subject and Settling the Succession of the Crown)" (1628) şi Bill-ul drepturilor (1689), prin care se susţinea, în principal, supremaţia Parlamentului, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul la eliberarea pe cauţiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, obligaţia de a se comunica imediat unui

4

deţinut motivele arestării, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu s.a. Deci, în opinia lui John Locke, viaţa, libertatea şi proprietatea erau drepturi înnăscute şi inalienabile ale omului. Statele aveau misiunea de a proteja aceste drepturi naturale. În filosofia sa politică, Locke obligă statul să respecte drepturile omului, prin aceasta realizând trecerea de la ideea abstractă a drepturilor omului la aplicarea lor concretă în stat. Ceea ce este foarte important este că ideile sale au fost preluate de organele constituţionale din Anglia şi Statele Unite ale Americii, ele fiind incluse în textele fundamentale ale acestor ţări. Statul de drept asigură respectarea legii în întregul sistem de norme ale societăţii. Un principiu esenţial al statului de drept este cel al separaţiei puterilor în stat, care are rolul de a garanta caracterul legal al funcţionării societăţiiii.

Declaraţia Drepturilor din Anglia (1689) a fost rezultatul constituţional al revoluţiei care instituia separarea puterilor: Parlamentul şi puterea Monarhului, Parlamentul având libertatea de expresie şi de a organiza liber alegerile. Ea prevedea că oamenii nu pot fi privaţi de drepturile lor fundamentale, nici chiar de rege sau lege.

În America, în timpul războiului de independenţă, dus de coloniile engleze împotriva Coroanei a apărut primul document oficial cu privire la drepturile omului. Astfel, în mai 1776, în statul Virginia, a fost adoptată Virginia Bill of Rights (Declaraţia drepturilor statului Virginia) în care se afirma: ''toţi oamenii sunt de la natură în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viaţă şi libertate, precum şi mijlocul de a dobândi şi conserva proprietatea şi de a urmări să obţină fericire şi siguranţă". Astfel, în Virginia Bill of Rights au fost enunţate următoarele drepturi inalienabile ale omului: dreptul la viaţă, libertate şi proprietate; dreptul la liberă întrunire şi libertatea presei; dreptul la liberă migraţie şi dreptul de petiţie; dreptul la protecţie legală; dreptul de vot.

În Philadelphia, la data de 4 iulie 1776, se adopta Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii care, în cel de-al doilea alineat prevedea: "toţi oamenii se nasc egali, cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi dreptul la căutarea fericirii". În Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776) sunt stipulate, imperios şi explicit, o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, egalitatea în faţa legii, dreptul la proprietate, dreptul la securitate, dreptul la rezistenţă faţă de opresiune, libertatea de gândire, libertatea de expresie şi de manifestare.

La 26 august 1789, în perioada revoluţiei franceze, a fost adoptat cel mai important document juridic care a prevăzut, într-o forma modernă problema drepturilor şi libertăţilor omului, şi anume, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. În articolele sale existau dispoziţii referitoare la: egalitatea în fata legii a tuturor persoanelor, siguranţa şi rezistenţa la opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la elaborarea legilor ca expresie a voinţei generale; garanţii cu privire la reţinere, arestare şi acuzare; prezumţia de nevinovăţie; libertatea cuvântului şi a presei. În Franţa, drepturile omului au fost, pentru prima oară pe Europa continentală, înregistrate în Constituţie. Revoluţia Franceză din 1789, cu sloganul său binecunoscut „liberté, égalité, fraternité", a avut multiple consecinţe. Pentru început, aceste drepturi ale omului trebuiau să reuşească mai întâi să fie acceptate ca drepturi fundamentale în cadrul constituţiilor naţionale, fapt care a putut fi realizat în aproape toate statele europene pe parcursul secolului al XIX-lea. Deci, ideea filosofică despre drepturile omului a reuşit să-şi găsească aplicare politică şi juridică până la jumătatea secolului XX.

Din cauza evenimentelor petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, oamenii au fost determinaţi să creeze o strategie pentru a putea aplica, pe mapamond, principiile enunţate cu referire la drepturile omului. Acest lucru a determinat înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Prin aderarea tuturor statelor la această organizaţie,

5

drepturile omului deveneau o problemă a comunităţii statelor internaţionale. Contractul încheiat între ţările membre, aşa numita Cartă a Naţiunilor Unite, a fost adoptat la data de 26 iunie 1945.

Toate statele membre se obligă, conform Cartei, să colaboreze cu ONU pentru îndeplinirea obiectivelor enunţate de aceasta (articolul 56), iar printre aceste obiective se numără şi popularizarea drepturilor omului. În acest articol se specifică că toţi membrii Naţiunilor Unite se obligă să respecte drepturile omului.

Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, în data de 10 decembrie 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, unde, sunt enumerate şi grupate pe categorii toate drepturile omului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului desemnează începutul eforturilor de popularizare şi universalizare politică şi juridică a drepturilor omului. Prin intermediul acestei Declaraţii se desfiinţează barierele naţionale şi se încearcă universalizarea lor.

Consiliul Europei a fost înfiinţat în anul 1949 de către 10 ţări pentru lupta în favoarea libertăţilor şi cooperării, pentru apărarea democraţiei şi drepturilor omului, România a devenind membră a Consiliului Europei în 1955.

În anul 1950 a fost semnată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la Roma de către 12 ţări europene. Aceasta are ca scop garantarea drepturilor fundamentale în toate statele membre. Aceste drepturi sunt protejate de Comisia şi de Curtea europeană a drepturilor omului de la Strasbourg. România a ratificat Convenţia în octombrie 1993.

În România, drepturile cetăţeneşti au fost instituţionalizate prin Constituţia din 1866, după unirea Principatelor din 1859. Drepturile omului au caracter universal, internaţional, iar exerciţiul lor are loc pe teritoriul statului respectiv; statul este cel care consacră şi garantează drepturile şi libertăţile.

”Evoluţia drepturilor omului şi libertăţilor publice a fost spectaculoasă. Lista lor s-a îmbogăţit continuu, garanţiile aplicării lor s-au diversificat, de asemenea, continuu, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, aria lor de recunoaştere la nivelul comunităţii internaţionale a crescut tot timpul. Totuşi, aceste drepturi au rămas fragile. Această fragilitate ţine de elemente de ordin politic, economic, tehnologic şi instituţional”.

În actuala etapă istorică, protecţia şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale reprezintă o preocupare importantă a tuturor statelor civilizate ale lumii.

6

CAPITOLUL al II-leaINTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTURILOR OMULUI

1.1. Noţiunea şi obiectul dreptului internaţional al drepturilor omuluiDrepturile fundamentale ale omului reprezintă ansamblul de drepturi, libertăţi şi

obligaţii recunoscute la nivel mondial. Originea preocupărilor pentru protecţia drepturilor fundamentale ale omului se găseşte în lupta pentru autodeterminare, independenţă şi egalitate, dusă de popoare de-a lungul veacurilor. Evenimentele petrecute înainte şi după cel de-al doilea război mondial au iniţiat convingerea generală că protecţia internaţională a drepturilor omului constituie una dintre condiţiile indispensabile ale păcii mondiale şi ale progresului umanităţii, determinând astfel înscrierea, printre scopurile Naţiunilor Unite, a angajamentului de realizare a cooperării internaţionale „rezolvând problemele internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie...”.

Iniţial, protecţia drepturilor omului a fost un domeniu al dreptului internaţional public, dar , în perioada actuală constituie o ştiinţă de sine stătătoare, sub denumirea de drept internaţional al drepturilor omului.

Adrian Năstase le defineşte ca fiind „acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei anumite societăţi”iii.

Dreptul internaţional al drepturilor omului este „ansamblul normelor juridice internaţionale care consacră şi reglementează drepturile individuale, având ca obiect integritatea, libertatea şi demnitatea persoanei şi, asigură totodată, printr-un sistem de garanţii internaţionale protecţia acestor drepturi împotriva încălcărilor săvârşite în mod deosebit de către state”.

Obiectul dreptului internaţional al drepturilor omului îl reprezintă drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului, care constituie conţinutul relaţiilor internaţionale din cadrul acestui domeniuiv.

1.2. Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omuluiIzvorul de drept desemnează condiţiile materiale şi sociale ce determină fondul şi

forma normelor juridice. Principalele izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt tratatul internaţional şi cutuma internaţională.

Convenţia de la Viena, semnată la 24 mai 1969, defineşte tratatul ca fiind „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente anexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”.

Tratatul internaţional este expresia voinţei unanime a statelor, încorporată într-un document scris, încheiat în scopul de a produce efecte juridice, iar cutume internaţională este rezultată dintr-o experienţă îndelungată prin repetarea unei practici, regulă acceptată de anumite comunităţi ca fiind conformă cu interesele lor.

Principalul izvor îl reprezintă tratatul internaţional care se mai poate întâlni şi cu denumirea de convenţie, pact, acord, protocol, statut, etc. În materia drepturilor omului, majoritatea tratatelor internaţionale le întâlnim sub denumirea de convenţii internaţionale. În funcţie de categoriile de drepturi pe care le reglementează în materia drepturilor omului, convenţiile internaţionale se clasifică în două categorii, şi anume convenţii generale şi convenţii speciale. Convenţiile generale reglementează drepturile omului privite în

7

ansamblul lor (de exemplu:Convenţia Europeană a drepturilor Omului), iar Convenţiile speciale reglementează numai anumite categorii de drepturi ale omului, cum ar fi cele ce vizează protecţia drepturilor omului la viaţă(de exemplu:Convenţia contra luării de ostateci)v.

Convenţiile internaţionale ale drepturilor omului au fost clasificate în 4 categoriivi:1) convenţii generale- vizează ansamblul drepturilor omului sau un grup larg al

acestora şi care au fost adoptate într-un cadru universal sau regional;2) convenţii specifice- se referă la garantarea anumitor drepturi ale omului şi care

privesc: genocidul, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, sclavia, comerţul cu fiinţe umane, munca forţată, azilul, libertatea de informare, viaţa particulară, securitatea socială etc;

3) convenţii referitoare la protecţia anumitor categorii- corespund necesităţii de a proteja în mod special anumite categorii de fiinţe umane: refugiaţii, apatrizii, femeile, copiii, emigranţii, combatanţii, prizonierii şi persoanele civile, în timp de conflict armat;

4) convenţii de interzicere a discriminării- au ca obiect lupta împotriva discriminării bazată pe sex, rasă, origine etnică etc., a discriminării în învăţământ, a discriminării în folosirea forţei de muncă şi în profesie.

1.3. Clasificarea drepturilor omuluiDrepturile omului se clasifică în funcţie de criterii diverse, dar cea mai utilizată clasificare

este aceea fundamentată pe cele două Pacte internaţionale ale drepturilor omuluivii.În funcţie de acestea, drepturile omului se împart în:a) Drepturi civile. Din această categorie de drepturi fac parte: dreptul la viaţă, la libertate

şi la inviolabilitatea persoanei, dreptul de a se căsători, dreptul la egală ocrotire a legii, dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept, egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie, dreptul la o cetăţenie, dreptul la proprietate, dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familie, în domiciliu sau în corespondenţa sa, ori a unei atingeri ilegale aduse onoarei sau reputaţiei.

b) Drepturi politice: dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, dreptul la întrunire paşnică, dreptul la liberă circulaţie (alegerea domiciliului, părăsirea şi reîntoarcerea în ţară etc.), dreptul de a participa la conducerea statului (de a alege şi a fi ales, de a avea acces la funcţiile publice), dreptul la azil.

c) Drepturi economice şi sociale: dreptul la muncă, dreptul la asigurare socială, dreptul mamelor la ocrotire socială, dreptul copiilor şi adolescenţilor la ocrotire specială, dreptul de asociere, inclusiv în sindicate, dreptul la odihnă şi la timp liber, dreptul persoanei la un nivel de trai suficient pentru familia sa, dreptul la concediu plătit, dreptul persoanei la realizarea drepturilor din domeniile vieţii economice, sociale şi culturale pentru menţinerea demnităţii sale, dreptul la sănătate.

d) Drepturi culturale: dreptul la educaţie, dreptul de a participa la viaţa culturală, dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi de aplicaţiile sale, dreptul persoanei de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din operele sale.

8

SECŢIUNEA a II-aSISTEMUL DE PROTECŢIE A DREPTURILOR

OMULUI ÎN CADRUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

Capitolul IDOCUMENTE PROGRAMATICE ALE

DREPTURILOR OMULUI

1.1. Carta Organizaţiei Naţiunilor UniteCarta Naţiunilor Unite a fost semnată în cadrul Conferinţei de la San Francisco la

data de 26 iunie 1945, intrând în vigoare la data de 24 octombrie 1945. Carta cuprinde numeroase dispoziţii referitoare la drepturile omului şi la libertăţile

fundamentale. În Preambulul său este prevăzută „credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor cu femeile, precum şi a naţiunilor mari şi mici”. Pentru realizarea acestor obiective, Naţiunile Unite vor „favoriza progresul social şi vor instaura cele mai bune condiţii de viaţă într-o libertate mai mare” şi vor recurge la „instituţii internaţionale pentru a favoriza progresul economic şi social al tuturor popoarelor”.

Scopurile Naţiunilor Unite sunt precizate în art. 1 al Cartei, din rândul cărora menţionăm, în special:

„dezvoltarea între naţiuni de relaţii prieteneşti bazate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi a dreptului lor de a dispune de ele însele”;

„realizarea cooperării internaţionale prin rezolvarea problemelor internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar, prin rezolvarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, de sex, de limbă sau de religie”.România a fost admisă în cadrul comunităţii internaţionale la 14 decembrie 1955,

precizând în declaraţia sa de aderare că guvernul din România „acceptă fără nici o rezervă obligaţiile Cartei Naţiunilor Unite şi se obligă să le respecte”.

Scopul suprem al organizaţiei – aşa cum se stipula în Preambul – este acela de a evita producerea războiului în viitor, prin unirea forţelor membrilor ei în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, prin garantarea că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun şi prin stabilirea între state a unor relaţii de bună vecinătate şi de toleranţă.

Din art. 1 al Cartei se desprind clar cele patru scopuri ale organizaţiei:1. să se menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop: să se ia măsuri

colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii;

2. să se dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

3. să se realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării

9

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

4. să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

Pentru realizarea scopurilor Cartei, un rol important este deţinut şi de principiile acesteia, care de fapt, acestea sunt principii fundamentale ale dreptului internaţional contemporanviii:

- egalitatea suverană a statelor membre, ca temelie a organizaţiei (art. 2, pct. 1)- dreptul popoarelor şi naţiunilor la autodeterminare (art. 1, pct. 2);- principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă (art. 2, pct. 2);- reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale, în aşa fel încât să nu se primejduiască pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia (art. 2, pct. 3);- abţinerea de la ameninţarea cu forţaix şi de la folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, cât şi în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite (art. 2, pct. 4), aceasta reprezentând de fapt consacrarea principiului neagresiunii. - neintervenţia în problemele care sunt esenţialmente de competenţa internă a statelor (art. 2, pct. 7), ceea ce reprezintă o consacrare a principiului neamestecului în treburile interne şi respectării suveranităţii statelor membre.Sistemul internaţional de promovare şi garantare a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului are la bază relaţia triunghiulară dintre acţiunea de elaborare a instrumentelor juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui stat şi de difuzare în vederea cunoaşterii şi educării fiecărui membru al societăţii în vederea respectării standardelor umane şi umanitare consacrate. Această relaţie se realizează printr-o amplă şi multiformă cooperare interguvernamentală în cadrul unor organizaţii şi instituţii cu vocaţie de universalitate, regionale, subregionale şi naţionale, precum şi prin organizaţii neguvernamentale, instituţii umanitare şi centre de cercetare, mass-media s.a. La nivel mondial se află sistemul Naţiunilor Unite, care are trei funcţii:

- de a elabora instrumentele ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;

- de a conveni căi şi modalităţi specifice de promovare şi respectare a normelor convenite;

- de a reacţiona la violarea sistematică şi flagrantă a drepturilor omului.x

Orice stat poate să devină membru al O.N.U. Pentru a fi admis în organizaţie, statul respectiv trebuie să îndeplinească următoarele condiţii în mod cumulativ:

- să fie un stat suveran; - să fie un stat iubitor de pace; - statul să accepte obligaţiile ce decurg din Cartă; - statul să fie în stare şi dispus să îndeplinească aceste obligaţii.Calitatea de membru al O.N.U. poate să înceteze prin:

- excluderea unui stat membru, în urma încălcării repetate a principiilor Cartei (ca sancţiune);

- retragerea statului; - încetarea calităţii de stat, în urma divizării unui stat, ca o consecinţă a fuzionării a

două sau mai multe state.

1.2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

10

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, este primul document internaţional în care sunt prezentate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omuluixi.

Acest document porneşte de la necesitatea recunoaşterii unui standard minim al drepturilor omului, care trebuie să fie respectat pe plan universal şi a stabilirii unei concepţii comune despre drepturile şi libertăţile omuluixii.

Declaraţiaxiii a fost adoptată cu majoritate, 48 de state au votat în favoare, 8 state s-au abţinut (fostele state comuniste şi Republica Sud-Africană) şi nu a existat nici un vot împotrivă.

În cele două principii enunţate în art.1 şi art.28, Declaraţia enunţă ca standarde internaţionale drepturile esenţiale şi libertăţile fundamentale atât din categoria celor civile şi politice (art.3-art.21), cât şi a celor economice, sociale şi culturale (art.22-art.27), recunoscute oricărei fiinţe umane din întreaga lumexiv.

În art. 1 al Declaraţiei se stipulează că: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”.

Printre drepturile fundamentale enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se pot enumera:

- dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei;- dreptul fiecărei persoane de a nu fi ţinută în sclavie şi nici în servitute;- dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă la tortură, nici la pedepse sau

tratamente crude, inumane sau degradante;- dreptul fiecărei persoane de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea

juridică;- dreptul oricărei persoane de a se adresa în mod efectiv instanţelor judiciare

competente;- nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar;- orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi

public de către un tribunal independent şi imparţial;- orice persoană are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa

va fi stabilită;- nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa,

în domiciliu sau în corespondenţa sa;- orice persoană are dreptul să circule liber şi are dreptul să caute azil;- orice persoană are dreptul la o naţionalitate;- bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau

religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie;- orice persoană are drept la proprietate;- orice persoană are drept la libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei, la

libertatea de opinie şi de exprimare, la libertatea de reuniune şi de asociere;- orice persoană are dreptul să ia parte la conducerea afacerilor publice din ţara sa

şi să aibă acces egal la funcţiile publice.Drepturile economice, sociale şi culturale ale omului, prevăzute în art. 23-28

sunt:- dreptul la securitate socială, la muncă, la odihnă şi recreare; - dreptul omului la un nivel de viaţă care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi

a familiei sale (fiind incluse hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală şi serviciile sociale necesare); dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală, de invaliditate, văduvie şi bătrâneţe; mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite;

11

- orice persoană are dreptul la învăţătură.

Capitolul al II-leaREFLECTAREA PROBLEMATICII DREPTURILOR OMULUI ÎN PACTELE

INTERNAŢIONALE

Pactele internaţionale privind drepturile omului - Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice – au fost adoptate la data de 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia 2200 A/XXI. Astfel, Carta Internaţională a Drepturilor Omului a fost completată cu aceste documente.

În cadrul preambulului pactelor sunt enumerate principiile generale ale drepturilor omului preluate din Declaraţie, referindu-se la demnitatea inerentă fiinţei umane, la idealul fiinţei umane libere, la dreptul la autodeterminare care este universal, la sprijinirea realizării drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele în propriile lor teritorii, dar şi de a respecta acest drept în alte state. Conform acestui drept, popoarele trebuie să-şi determine în mod liber statutul lor politic şi să-şi asigure liber propria dezvoltare economică, socială şi culturală şi, astfel, statele lumii pot să dispună liber de bogăţiile şi resursele lor naturale.

Dispoziţiile art. 3 din ambele pacte prevăd angajamentul statelor de a asigura dreptul egal dintre femei şi bărbaţi privind atât drepturile economice, sociale şi culturale, cât şi drepturile civile şi politice.

2.1. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturaleAcest pact este un tratat internaţional multilateral care are ca scop promovarea

drepturilor omului. Pactul a fost elaborat de Comisia drepturilor omului şi, apoi, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 19 decembrie 1968xv.

În art. 1 este prezentat caracterul universal al dreptului tuturor popoarelor de a dispune de ele însele, de bogăţiile şi de resursele lor naturale, şi de a-şi determina, potrivit acestui drept, în mod liber, statutul politic şi dezvoltarea economică, socială şi culturală şi invită statele – părţi de a recunoaşte şi garanta, prin legislaţia lor internă sau prin cooperarea internaţională, drepturile precizate în Pact, fără existenţa discriminării bazate pe rasă, sex, limbă, religie, opinie, origine naţională sau socială. Prin intermediul Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale sunt protejate următoarele drepturi:

a. dreptul la muncă, precizându-se dreptul oricărei persoane de a avea posibilitatea de a-şi câştiga viaţa printr-o muncă aleasă liber sau acceptată(art.6);

b. dreptul oricărei persoane de a se bucura de condiţii de muncă favorabile care să-i asigure un salariu echitabil şi o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală, fără o discriminare(art.7);

c. dreptul oricărei persoane de a forma cu altele sindicate sau să se afilieze unui sindicat pe care să şi-l aleagă în mod liberal(art.8);

d. dreptul la securitate socială şi asigurări sociale(art.9);e. dreptul familiei, mamelor, copiilor şi adolescenţilor la o protecţie şi o asistenţă

cât mai extinse(art.10);f. dreptul oricărei persoane de a se bucura de un nivel de viaţă suficient pentru ea şi

pentru întreaga familie(art.11);g. dreptul oricărei persoane de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate fizică şi

mentală(art.12);h. dreptul la educaţie(art.13);i. dreptul tuturor persoanelor la învăţământ(art.14);

12

j. dreptul fiecăruia de a participa la viaţa culturală, de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicările lui(art.15).

În anul 1985, Consiliul Economic şi Social a înfiinţat un organ permanent – Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale – care examina rapoartele prezentate de state şi supunea constatările sale Consiliului Economic şi Social, Comisiei drepturilor omului şi unor instituţii specializate.

2.2. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politicePactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice este un tratat

internaţional multilateral în care sunt prevăzute principii şi norme importante pentru consacrarea pe plan internaţional a drepturilor omului şi care declară că respectarea drepturilor omului, fără nici o discriminare, constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lumexvi. Acest Pact a fost elaborat de Comisia drepturilor omului şi adoptat apoi de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 19 decembrie 1968xvii.

Pactul protejează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului:- dreptul la viaţă(art.6);- dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă torturii, tratamentelor crude, inumane sau

degradante(art.7);- dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă sclaviei, ţinută în servitute sau constrânsă să

îndeplinească o muncă obligatorie(art.8);- dreptul de a nu fi arestată sau deţinută în mod arbitrar(art.9);- dreptul oricărei persoane private de libertate de a fi tratată cu umanitate(art.10);- dreptul unei persoane de a nu fi întemniţată pentru că nu este în măsură să execute o

obligaţie contractuală(art.11);- dreptul unei persoane care se află legal pe teritoriul unui stat de a circula liber şi de a-şi

alege liber reşedinţa, inclusiv libertatea de a părăsi orice ţară, chiar ţara sa şi a se întoarce în propria ţară (art12);

- dreptul unui străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat în mod arbitrar(art.13);

- egalitatea în faţa Curţilor de Justiţie şi garanţii pentru persoanele care fac obiectul urmăririlor judiciare(art.14);

- neretroactivitatea legilor penale(art.15);- dreptul fiecărei persoane de a i se recunoaşte, oriunde s-ar afla, personalitatea

juridică(art.16);- dreptul la neimixtiune arbitrară sau ilegală în viaţa privată, familială, a domiciliului sau

corespondenţei(art.17);- dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei sau religiei(art.18), şi la libertatea de

exprimare(art.19);- dreptul la reuniuni paşnice(art.21);- dreptul de asociere în mod liber cu alte persoane, inclusiv dreptul de a constitui

sindicate şi a adera la ele(art.22);- dreptul femeii şi al bărbatului de a se căsători şi a întemeia o familie(art.23);- dreptul la ocrotire al copilului de către familie, societate şi stat(art.24);- dreptul cetăţenilor de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării lor;- dreptul oricărei persoane la o ocrotire egală din partea legii(art.25);- dreptul minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice de avea, în comun cu ceilalţi

membri ai grupului, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi de a practica propria lor religie şi de a folosi propria lor limbă(art.26).

13

Prin intermediul acestui Pact s-a înfiinţat şi un Comitet al drepturilor omului, prevăzându-se obligaţia statelor-părţi de a prezenta rapoarte secretarului general al O.N.U. cu privire la modul de aplicare a convenţiei de către statele semnatare.

Prin intermediul Protocolului facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se completează prevederile din Pact referitoare la Comitetul drepturilor omului la care au acces particularii care se consideră victime ale încălcării drepturilor omului enunţate în Pact.

Acest Protocol fost adoptat ca tratat separat în 1966 „pentru o mai bună asigurare a îndeplinirii scopurilor Pactului...şi aplicarea acestor prevederi”xviii.

Potrivit art. 1 şi art.6 din Protocol, orice stat parte la Pact şi care a devenit parte şi la Protocol recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi examina comunicările primite de la cei care sunt victime ale încălcării drepturilor omului.

Al doilea Protocol facultativ al Pactului internaţional relativ la drepturile civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea a fost adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1989, dispoziţiile sale aplicându-se drept dispoziţii adiţionale ale Pactului internaţional privind drepturile civile şi politicexix.

Prin intermediul acestui Protocol se interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicţia unui stat şi părţile contractante sunt obligate să „ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa”.

În par.1 din Preambul se precizează că „abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnităţii umane şi la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului”.

Capitolul al III-leaPROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI PRIN

STRUCTURI ŞIMECANISME ÎN CADRUL O.N.U.

3.1. Mecanismul Naţiunilor Unite privind drepturileşi libertăţile fundamentale ale omului

Carta Naţiunilor Unite a stabilit ca anumite organe să se preocupe de realizarea promovării la nivel internaţional a drepturilor omului, acestea fiind: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

1) Adunarea GeneralăAdunarea Generală a O.N.U. este principalul organ reprezentativ al organizaţiei,

având sediul permanent la New York, dar sesiunile se pot desfăşura şi în afara sediului. Ea este formată din toate statele membre, fiecare dintre aceste state dispunând doar de un singur vot.

Adunarea Generală este alcătuită din toţi Membrii Naţiunilor Unite, iar fiecare membru are cel mult cinci reprezentanţi în Adunarea Generală(art.9).

Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care, intrând în cadrul Cartei sau care se referă la puterile şi funcţiile oricărui organ al O.N.U. (inclusiv în domeniul drepturilor omului) şi, sub rezerva rolului Consiliului de Securitate într-un diferend, poate face recomandări Membrilor Naţiunilor Unite sau Consiliului de Securitate, ori Membrilor Organizaţiei şi Consiliului de Securitate în oricare asemenea chestiuni sau cauze(art.10).

Potrivit art. 13, par. 1 (a) şi (b) din Carta Naţiunilor Unite, Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări în scopul de a dezvolta cooperarea naţională în toate domeniile (economic, social, cultural, educativ şi sanitar) şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor

14

omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi oamenii, fără a se face vreo deosebire în ceea ce priveşte rasa, sexul, limba sau religia.

În problemele privind pacea şi securitatea internaţionale, deciziile sunt adoptate cu 2/3 din votul statelor membre, iar în alte probleme, cu majoritate simplă. Conform regulilor de procedură, Adunarea generală are următoarea structură: cele şase comisii principale, comitetele proceduralexx, comitetele permanentexxi.

De-a lungul timpului, Adunarea Generală a creat şi alte organe subsidiare care se reunesc, tratează diferite probleme şi supun rapoarte, putându-se enumera:

- Comisia de drept internaţional, - Comitetul pentru Cartă şi creşterea rolului O.N.U., - Comitetul pentru utilizarea paşnică a spaţiului cosmic etc.Adunarea generalăxxii a adoptat şi deschis spre semnare şi ratificare numeroase

convenţii referitoare la drepturile omului. În conformitate cu art. 98 şi 100 din Cartă, Adunarea Generală are în componenţa sa şase comisii:

Comisia I – de dezarmare şi securitate internaţională; Comisia a II-a are caracter economic şi financiar; Comisia a III-a se ocupă de problemele sociale, umanitare şi culturale; Comisia a IV-a este comisia de politică specială şi decolonizare; Comisia a V-a are caracter administrativ şi bugetar; Comisia a VI-a este juridică.

Adunarea generală îşi desfăşoară activitatea în cadrul sesiunilor plenare anuale, care se deschid în luna septembrie a fiecărui an, precum şi în cadrul celor şase comisii. Dezbaterile generale în cadrul plenarei Adunării generale a ONU se desfăşoară de-a lungul unei perioade de două săptămâni. Sesiunile se organizează la sediul ONU din New York. Sesiuni speciale pot fi organizate la cererea Secretarului General sau la cererea majorităţii statelor membre. Sesiuni de urgenţă pot fi organizate în 24 de ore, în baza unei cereri primite de Secretarul General din partea Consiliului de Securitate (potrivit unei decizii adoptate cu 9 voturi favorabile) sau a unei decizii adoptate de Adunarea generală (majoritate simplă).

Limbile oficiale sunt: franceza, engleza, spaniola, rusa, chineza şi araba. Franceza, engleza, spaniola sunt şi limbi de lucru, adică cele în care se desfăşoară lucrările. Documentele Adunării Generale se publică în limbile oficiale. Cuvântările ţinute într-o limbă de lucru sunt traduse în celelalte trei limbi, iar cele pronunţate într-o limbă oficială, nu este şi limbă de lucru, se traduc în cele trei limbi de lucru.

Potrivit art. 22 din Carta O.N.U., Adunarea Generală poate înfiinţa organe subsidiare pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Au fost înfiinţate o serie de organe subsidiare Adunării Generale, printre care menţionăm:

Comitetul special, însărcinat cu examinarea situaţiei în ceea ce priveşte aplicarea Declaraţiei pentru acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor colonialexxiii;

Comitetul Naţiunilor Unite pentru Namibiaxxiv; Comitetul special, însărcinat cu anchetarea practicilor Israelului, care afectează

drepturile populaţiei din teritoriile ocupatexxv; Comitetul special contra apartheiduluixxvi.

Aceste organisme prezintă Adunării Generale rapoarte în mod anual şi fac recomandări în ceea ce priveşte problemele pe care le au în competenţă.

Fiecare membru al Adunării Generale dispune de un vot. Hotărârile Adunării Generale în probleme importante se adoptă cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi si votanţi. Sunt considerate probleme importante: recomandările cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, alegerea membrilor Consiliului Economic şi Social, alegerea

15

membrilor Consiliului de Tutelă (în conformitate cu paragraful 1c al Art. 86), admiterea de noi Membri în Organizaţie, suspendarea drepturilor şi privilegiilor Membrilor, excluderea de Membri, problemele referitoare la funcţionarea sistemului de tutelă şi problemele bugetare. Hotărârile privind alte probleme, inclusiv stabilirea unor noi categorii de probleme asupra cărora să se decidă cu o majoritate de două treimi, se adoptă cu majoritatea membrilor prezenţi şi votanţi(art.18).

Adunarea Generală dezbate şi adoptă tratate internaţionale în domeniul drepturilor omului şi creează organe ad hoc pentru a supraveghea situaţia drepturilor omuluixxvii.

Printre funcţiile şi puterile Adunării Generale, le distingem pe cele cu caracter general, privind relaţiile dintre statele membre în exercitarea cărora Adunarea poate emite numai recomandări, şi cele cu caracter special, privind funcţionarea organizaţiei, domeniu în care Adunarea poate lua hotărâri obligatoriixxviii. Principalele funcţii cu caracter general sunt: discutarea oricărei probleme care intră în cadrul Cartei, având dreptul de a face recomandări statelor membre şi Consiliului de Securitate; studierea principiilor generale de colaborare pentru menţinerea păcii şi securităţii, inclusiv principiile privind dezarmarea şi reglementarea armamentelor, discutarea oricăror probleme privind menţinerea păcii, a securităţii internaţionale, cu excepţia celor care, necesitând o acţiune, trebuie transmise Consiliului de Securitate; promovarea colaborării internaţionale în domeniul politic, economic, social, cultural-educativ şi cel al sănătăţii şi contribuţia la înfăptuirea drepturilor omului prin studii şi recomandări; încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi a codificării lui. Principalele funcţii cu caracter special sunt: admiterea de noi membri şi aplicarea de sancţiuni (suspendarea, excluderea); administrarea teritoriilor sub tutelă, cu excepţia zonelor strategice şi informarea asupra situaţiei din teritoriile care nu se guvernează singure; controlul asupra activităţii Consiliului Economic şi Social; edictarea de norme generale şi anume: regulamente de procedură, reguli privind drepturile şi obligaţiile funcţionarilor şi salariile judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie, aprobarea bugetului; dreptul de a cere avize Curţii Internaţionale de Justiţie; crearea de organe subsidiare şi alegerea de noi membri.

2) Consiliul de SecuritateConsiliul de Securitatexxix este cel mai important organ politic şi care are principala

răspundere pentru menţinerea păcii şi a securităţii în lume. Acesta este alcătuit din 15 membrixxx, având atribuţii majore în menţinerea climatului de pace şi de securitate pe plan internaţional, dar şi în sancţionarea celor ce se fac vinovaţi de încălcarea acestora. Consiliul de Securitate a creat Tribunale penale internaţionale ad hoc pentru fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda (pentru a fi sancţionate genocidul, crimele contra umanităţii şi crimele de război), a format comisii de anchetă sau de experţi în ceea ce priveşte protecţia drepturilor omuluixxxi.

România a făcut parte din Consiliul de Securitate în trei rânduri: în 1962 (un singur an, împărţind mandatul de doi ani cu Filipinele), în 1976—1977 şi în 1990-1991.

Numărul membrilor nepermanenţi a crescut din 1965, de la 6 la 10, potrivit unui amendament la Cartă. Aceştia sunt aleşi de Adunarea Generală pentru un mandat de 2 ani, luând în considerare două criterii prevăzute în tratatul institutivxxxii:

- contribuţia la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;- repartizarea geografică echitabilă. Criteriile care stau la baza alegerii membrilor nepermanenţi ai Consiliului de

Securitate sunt, după cum se specifică în Cartă, în primul rând, contribuţia statelor în cauză la "menţinerea păcii şi securităţii şi la înfăptuirea celorlalte scopuri ale Organizaţiei şi, de asemenea, o repartiţie geografică echitabilă"(art.23).

16

În anul 1965, prin intermediul aceleiaşi rezoluţii care a extins numărul membrilor, Adunarea Generală a stabilit un mod de repartiţie concret care trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele criteriului nr. 2:

- 5 locuri pentru statele din Africa şi Asia;- 2 locuri pentru statele din America Latină;- 1 loc pentru Europa de Est;- 2 locuri pentru Europa Occidentală şi alte state.Cea mai importantă particularitate a funcţionării Consiliului de Securitate constă în

aceea că, excluzând chestiunile de procedură, pentru a se putea lua o hotărâre, este nevoie de votul afirmativ a nouă membri, printre care să figureze toţi cei cinci membri permanenţi. În art.27 se precizează :

1. Fiecare membru al Consiliului de Securitate va dispune de un vot;2. Hotărârile Consiliului de Securitate în probleme de procedura vor fi adoptate cu

votul afirmativ a nouă membri. Competenţele Consiliului se divid în două mari categorii:1. competenţe în sub-sistemul organizaţiei (dreptul intern al organizaţiei);2. competenţe în sistemul dreptului internaţional. Competenţele specifice acordate Consiliului sunt competenţe centralizate, adică

statele membre au transferat drepturi suverane Consiliului, iar acesta le exercită în mod suveran. Din acest motiv, competenţele Consiliului de Securitate în materia centralizată sunt competenţe discreţionare. Competenţele specifice sunt de dublă natură:

1. competenţe de calificare;2. competenţe de acţiunexxxiii.Baza juridică a competenţelor în dreptul internaţional pe care le exercită Consiliul

de Securitate sunt stipulate în art. 24 din Cartăxxxiv. Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie lunară, de şefii delegaţiilor

statelor membre, în ordinea alfabetului englez.Principalele funcţii şi puteri ale Consiliului de Securitate sunt legate de două

domenii de bazăxxxv: în domeniul reglementării paşnice a diferendelor dintre state: examinează orice diferend sau orice situaţie care riscă să ducă la fricţiuni între

două sau mai multe state; anchetează orice diferend au orice situaţie care ar putea să antreneze un

dezacord între naţiuni; recomandă metodele de aplanare a unui astfel de diferend sau termenii unei

reglementări; oferă bunele sale oficii sau mediaţiunea sa.

în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale: constată existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau a unui act de agresiune şi

face recomandări sau ia măsuri pentru a stinge conflictul; invită părţile interesate să se conformeze măsurilor provizorii pe care le apreciază necesare;

decide măsuri fără folosirea forţei armate împotriva statului agresor, cum ar fi: întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, parţiale, telegrafice, radioelectrice şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice;

poate întrerupe, prin forţe aeriene, navale sau terestre, orice acţiune pe care o consideră necesară, cum ar fi demonstraţii, măsuri de blocadă.

3) Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)

17

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) este organ principal al O.N.U., care trebuie să îndeplinească obiectivele O.N.U. în domeniul colaborării economice sociale şi în asigurarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentalexxxvi.

Consiliul este alcătuit din 54 de membri şi lucrează în sesiuni ordinare (de două ori pe an) sau extraordinare şi adoptă hotărârile sale cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi. Consiliul poate să facă recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi.

E.C.O.S.O.C. este ajutat în activitatea sa de o largă reţea de organe subsidiare cum sunt:

- cele cinci comisii economice regionalexxxvii - comisii şi subcomisii funcţionalexxxviii , - comitete permanentexxxix. Pentru a-şi realiza obiectivele, Consiliul Economic şi Social îndeplineşte

următoarele funcţii: - organizează conferinţe internaţionale pe probleme sociale şi economice, - asigură legătura între O.N.U. şi instituţiile specializate cu care încheie acorduri,

primeşte rapoarte, - execută măsurile recomandate de Adunarea Generală a O.N.U. în domeniul său de

activitatexl. E.C.O.S.O.C. a adoptat proceduri speciale pentru aplicarea Pactului Internaţional

relativ la drepturile economice, sociale şi culturalexli.În vederea realizării acestor obiective şi-a asumat următoarele funcţiixlii:- asigură, sub autoritatea Adunării Generale, îndeplinirea sarcinilor de ordin

economic şi social care incumbă O.N.U.;- face sau determină studii, rapoarte şi recomandări asupra unor probleme

internaţionale care ţin de domeniile economic (al dezvoltării comerţului mondial, industrializării resurselor naturale), social (condiţia femeii, probleme demografice, prevenirea criminalităţii), educativ, cultural, al sănătăţii publice şi al altor domenii conexe;

- face recomandări în scopul asigurării respectului efectiv al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru toţi;

- convoacă conferinţe internaţionale asupra problemelor care ţin de competenţa sa şi pregăteşte proiecte de convenţii pentru a le supune Adunării Generale.

- încheie acorduri cu instituţiile specializate, stabilind condiţiile în care aceste instituţii vor fi legate de O.N.U.;

- face, cu aprobarea Adunării Generale, servicii care îi sunt cerute de către membrii O.N.U. sau de instituţiile specializate;

- consultă organizaţiile neguvernamentale interesate asupra chestiunilor care intră în competenţa sa.

4) Consiliul de TutelăConsiliul de Tutelă este, de asemenea, un organ principal al Naţiunilor Unite, având

ca scop respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi (fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie), precum şi dezvoltarea sentimentului de interdependenţă al popoarelor lumii.

Organizaţia Naţiunilor Unite are următoarele atribuţii: aprobarea acordurilor de tutelă, desemnarea statelor administrate, a teritoriilor administrate, a competenţelor exercitate prin intermediul Consiliului de Tutelă.

Consiliulxliii este alcătuit dintr-un număr limitat de state, aceste state fiind cele care administrează teritoriile sub tutelă.

18

Membrii Naţiunilor Unite care fac parte din Consiliul de tutelă sunt: membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, care nu administrează teritorii sub tutelă, membrii care administrează teritoriile de sub tutelă şi alţi membri, care sunt aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de trei anixliv.

Consiliul de Tutelă a fost conceput a cuprinde un număr egal de state care administrează teritorii sub tutelă şi state care nu posedă asemenea teritorii cu locuri permanente pentru cele cinci mari puteri membre permanente ale Consiliului de Securitate. Pe măsură însă ce teritoriile sub tutelă şi-au cucerit independenţa, componenţa Consiliului s-a redus treptat, ajungând, începând cu anul 1994, când ultimul teritoriu sub tutelă - Insulele Palauşi - a cucerit independenţa, să cuprindă numai cele cinci state membre permanente ale Consiliului de Securitate: China, Franţa, Marea Britanie, Federaţia Rusă şi S.U.A. Urmare a acestei situaţii, în 1994 Consiliul de Tutelă a adoptat un amendament la Regulamentul său de procedură care-l pune la ”păstrare", cu un preşedinte şi un vicepreşedinte, precum şi posibilitatea de a se reuni "normal"xlv.

Consiliul de Tutela va elabora un chestionar privitor la progresul locuitorilor din fiecare teritoriu sub tutela în domeniile politic, economic, social şi al educaţiei; autoritatea administrantă a fiecărui teritoriu sub tutelă care intră în competenţa Adunării Generale va înainta acesteia un raport anual pe baza chestionarului menţionat(art.88).

5) Curtea Internaţională de JustiţieCurtea Internaţională de Justiţie, cu sediul la Haga (Olanda), este „organul judiciar

principal al Naţiunilor Unite”(art.92) şi este alcătuită din 15 judecători de naţionalitate diferită, care au un mandat de 9 ani. Curtea îşi numeşte preşedintele şi vicepreşedintele, iar judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie se bucură, în exerciţiul funcţiilor lor, de privilegii şi imunităţi diplomaticexlvi. Aceştia formează un corp de magistraţi independenţi, aleşi indiferent de cetăţenia lor, dintre persoanele care se bucură de cea mai înaltă consideraţie morală, care reunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii judiciare sau care sunt jurisconsulţi, având o competenţă recunoscută în ceea ce priveşte dreptul internaţionalxlvii.

Potrivit art. 34 alin. 1 din Statut, numai statele se pot prezenta înaintea Curţii. Aceasta are competenţă contencioasă şi consultativă. Curtea Internaţională de Justiţie a făcut declaraţii importante privind probleme referitoare la drepturile omului, cu ocazia adoptării de avize consultative sau hotărâri.

În art. 93 se precizează că „Toţi Membrii Naţiunilor Unite sunt ipso facto părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie” şi că „Un Stat care nu este Membru al Naţiunilor Unite poate deveni parte la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie în condiţii care urmează a fi determinate, pentru fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate”.

6) SecretariatulSecretariatulxlviii este organul administrativ şi executiv al O.N.U., fiind format din

Secretarul General şi un personal numit de acesta pe o perioadă de cinci ani, care poate fi reînnoită. Secretarul General este cel mai înalt funcţionar al Naţiunilor Unite, el fiind prezent la toate reuniunile Adunării Generale, Consiliului de Tutelă, Consiliului Economic şi Social şi Consiliului de Securitatexlix. În rezolvarea problemelor privind drepturile omului, Secretarul General este ajutat de Înaltul Comisar O.N.U. pentru drepturile omului (Secretar General Adjunct).

Secretarul General prezintă Adunării Generale un raport anual privind activitatea Naţiunilor Unite şi participă la reuniunea tuturor celorlalte organe principale, mai puţin la

19

Curtea Internaţională de Justiţie. Competenţele Secretarului General sunt determinate de funcţiile pe care le exercită şi care pot fi grupate în trei categoriil:

- funcţia de reprezentareli; - funcţia administrativălii;- funcţia politică.

Astfel, Secretarul Generalliii: poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei afaceri care, după

părerea sa, ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională; poate oferi bunele oficii şi uneori mediaţia oficială vizând rezolvarea diferendelor

internaţionale; asigură conducerea operaţiunilor de menţinere a păcii; poartă discuţii cu reprezentanţii statelor; face analize asupra evoluţiei tendinţelor şi problemelor economice; efectuează studii în toate domeniile şi întocmeşte statistici; organizează conferinţe internaţionale; duce la îndeplinire hotărârile Consiliului de Securitate şi ale altor organe asigură interpretarea discursurilor şi traducerea documentelor; asigură servicii de informare asupra activităţii organizaţiei pentru presă; informează Adunarea Generală în fiecare sesiune ordinară cu problemele privind

pacea şi securitatea internaţională; convoacă Adunarea Generală în sesiune extraordinară de urgenţă, la cererea

Consiliului de Securitate sau a majorităţii membrilor organizaţiei face comunicări statelor în legătură cu alegerea de judecători la Curtea

Internaţională de Justiţie, cu demisia acestora şi cu completarea locurilor vacante, precum şi cu cauzele aduse în faţa Curţii;

execută rezoluţiile diferitelor organe şi întocmeşte raportul anual al activităţii O.N.U., pe care le supune Adunării Generale la fiecare sesiune

Funcţia de reprezentare implică faptul că Secretarul General reprezintă organizaţia la încheierea unor convenţii internaţionale, încheie în numele acestora contracte de drept civil şi o reprezintă în faţa organelor de jurisdicţie internaţională.

În cadrul Secretariatului se găsesc mai multe departamente: Biroul executiv al Secretarului General; Serviciul de supraveghere internă; Oficiul pentru probleme juridice; Departamentul pentru afaceri politice; Departamentul pentru probleme de dezarmare; Departamentul pentru operaţiuni de menţinere a păcii; Oficiul de coordonare a problemelor umanitare; Departamentul pentru probleme economice şi sociale; Departamentul pentru problemele Adunării generale şi serviciile de organizare; Departamentul pentru informaţii publice; Departamentul de management.

3.2. Mecanisme speciale stabilite pentru aplicarea pactelor şi a altor convenţii O.N.U. privind drepturile omului

Drepturile omului sunt prevăzute în următoarele pacte şi convenţii:

- Pactul internaţional privitor la drepturile economice sociale şi culturale,

20

- Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, - Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, - Convenţia Internaţională împotriva apartheidului în sport, - Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, - Convenţia împotriva torturii sau altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau

degradante; - Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid.

Organele care au competenţe pentru activităţi de control şi supraveghere privind drepturile omului sunt: Comitetul drepturilor omului, Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale; Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale; Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei; Comitetul împotriva torturii; Comitetul pentru eliminarea apartheidului în sport; Grupul celor trei.

1) Comitetul drepturilor omului supraveghează respectarea drepturilor omului consacrate de Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice şi de cele două Protocoale facultative referitoare la acest Pact. Comitetul este compus din 18 membri aleşi cu titlu individual, prin vot secret de către statele membre ale Pactului, la un termen de patru aniliv. Membrii trebuie să fie personalităţi de înaltă calificare şi să aibă o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului.

Sarcinile Comitetului, în conformitate cu art. 40-45 ale Pactului, sunt următoarele: examinarea rapoartelor asupra măsurilor pe care statele părţi le-au adoptat în aplicarea dispoziţiilor Pactului; să adreseze statelor-părţi propriile rapoarte şi observaţiile pe care le consideră necesare; să-şi asume unele funcţii în scopul reglementării diferendelor dintre statele părţi privind aplicarea Pactului, cu condiţia ca acestea să fi recunoscut competenţa Comitetului în această privinţă; să desemneze o comisie de consultare ad hoc, care să ofere statelor-părţi interesate bunele sale oficii.

Comitetul are în fiecare an câte două sesiuni şi întocmeşte anual un raport adresat Adunării Generale a O.N.Ulv.

2) Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale funcţionează din anul 1970 şi este compus din 18 membri, care au mandat de patru ani. Aceştia sunt aleşi de statele părţi la Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială.

Atribuţiile Comitetului pentru eliminarea discriminării rasiale constau din: realizarea unor studii privind încălcarea prevederilor Convenţiei internaţionale pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, din întocmirea anuală a unor rapoarte asupra celor constatate cu ocazia efectuării studiilor şi elaborarea de sugestii sau recomandări adresate statelor părţi la Convenţie şi Adunării Generale.

Comitetul poate să accepte şi comunicările unor persoane sau grupuri de persoane care ţin de jurisdicţia statelor părţi, cu condiţia ca aceste state să fi recunoscut competenţa Comitetului în acest domeniulvi.

3) Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale a fost creat în 1985 şi supraveghează aplicarea Pactului internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale. Comitetul este compus din 18 experţi care acţionează în nume propriu şi se reunesc anual, la aceste reuniuni putând să participe orice stat parte la Pactlvii.

Atribuţiile Comitetului constau în sprijinirea activităţii Consiliului Economic şi Social, în examinarea rapoartelor prezentate de statele părţi şi elaborarea de sugestii şi recomandări.

4) Comitetul împotriva torturii şi-a început activitatea în 1987 şi a fost creat prin aplicarea Convenţiei împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Comitetul este compus din 10 experţi independenţi, care sunt aleşi prin vot secret pe o perioadă de patru ani de către statele părţi la Convenţie.

21

Atribuţiile Comitetului constau în studierea rapoartelor prezentate de statele-părţi; în însărcinarea unuia sau mai multor membri ai săi să procedeze la anchete confidenţiale, să urmărească progresele realizate în aplicarea Convenţiei, să transmită statului parte interesat concluzii în legătură cu ancheta efectuatălviii.

5) Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost format în 1982, fiind compus din 23 de experţi, aleşi pe perioada de patru ani de către statele părţi, ei acţionând cu titlu individual. Comitetul examinează rapoartele statelor membre ale Convenţiei, întocmeşte rapoarte anuale pe care le adresează Adunării Generale a O.N.U. şi formulează recomandări şi sugestii generale, care se bazează pe examinarea rapoartelor şi informaţiilor primite de la statele părţilix.

În conformitate cu Convenţia, Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei nu este autorizat să analizeze petiţii individuale sau plângeri ale unui stat împotriva altuialx.

6) Grupul celor trei a fost creat prin aplicarea Convenţiei internaţionale asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid. Atribuţiile grupului vizează examinarea rapoartelor periodice primite de la statele părţi. El supune un raport Comisiei drepturilor omului în ceea ce priveşte drepturile sale şi face recomandări în scopul aplicării Convenţieilxi.

7) Comisia împotriva apartheidului în sport este formată din 15 membri aleşi prin vot secret pe o perioadă de patru ani. Comisia a fost creată prin aplicarea art. 11 al Convenţiei internaţionale împotriva apartheidului în sport din 10 decembrie 1985.

3.3. Instituţii specializate ale O.N.U.În conformitate cu art. 57 din Carta O.N.U., instituţiile specializate au atribuţii

internaţionale întinse în domeniile economic, social, culturii intelectuale şi educaţiei, sănătăţii publice şi în alte domenii conexe.

Instituţiile specializate, grupate în sistemul ONU, sunt în majoritatea lor independente, dar se află în strânsă legătură cu organizaţia mondială prin acorduri, cuprinzând aspecte tehnice şi culturale ale vieţii sociale. Aceste instituţii sunt:

- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI);- Fondul Monetar Internaţional (FMI);- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD);- Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii (UIT);- Uniunea Poştală Universală (UPU);- Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM);- Societatea Financiară Internaţională (SFI);- Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI);- Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (FIDA);- Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI);- Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID);- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) ş.a.

Instituţiile specializate nu sunt organe ale O.N.U., având calitatea de subiect de drept ca şi O.N.U. Astfel, instituţiile au o structură organizatorică proprie şi funcţiuni conform cărora stabilesc raporturi internaţionale, încheie acorduri cu O.N.U, între ele şi cu statele lumiilxii.

Instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite care se ocupă cu protecţia şi promovarea drepturilor omului sunt: Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,

22

Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Administraţie şi Agricultură (F.A.O.).

1) Organizaţia Internaţională a Munciilxiii Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) a fost înfiinţată în data de 11 aprilie

1919, cu scopul de a proteja demnitatea muncitorilor şi a contribuit la îmbunătăţirea condiţiilor lor de muncă şi la ridicarea nivelului de trai, de a ocroti sănătatea muncitorilor, de a asigura protecţia mamei şi a copilului, de a realiza bunăstarea economică şi folosirea deplină a forţei de muncă, de a asigura posibilităţi şi şanse egale în domeniul învăţământului şi pregătirii profesionalelxiv.

Activitatea O.I.M. constă în formularea unor principii şi programe internaţionale cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de trai, elaborarea de convenţii şi recomandări care stabilesc normele internaţionale ale muncii, cooperarea cu alte instituţii în vederea sprijinirii eforturilor naţionale şi internaţionale etc. Anumite convenţii şi recomandări internaţionale elaborate de Conferinţa internaţională a muncii au o strânsă legătură cu probleme referitoare la drepturile omului, şi anume: securitatea socială, libertatea sindicală, eliminarea discriminării în muncă, protecţia dreptului sindical etc.

O.I.M. are sediul la Geneva şi, datorită meritelor recunoscute, i-a fost acordat Premiul Nobel pentru pace în anul 1969.

2) Organizaţia Mondială a SănătăţiiOrganizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) a fost creată în 7 aprilie 1948, cu scopul

de a contribui la ridicarea gradului de sănătate al populaţiei. România este membră a O.M.S. din 8 ianuarie 1948. O.M.S. are peste 150 de membri plini.

O.M.S. acţionează ca o autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul sănătăţii, acordă asistenţă guvernelor pentru întărirea serviciilor lor de sănătate, înfiinţează şi întreţine servicii administrative şi tehnice, servicii epidemiologice şi de statistică, propune convenţii, acorduri şi regulamente referitoare la diferite probleme internaţionale privind sănătatea etc. Sediul Organizaţiei este la Geneva şi are în componenţa sa o reţea de şase birouri regionale.

Sunt membre ale O.M.S. statele care au semnat, aderat sau acceptat în orice alt mod actul constitutiv al organizaţiei, Constituţia, precum şi cele care au solicitat admiterea în organizaţie, iar cererea lor a fost aprobată cu majoritate simplă de către Adunarea Mondială a Sănătăţii.

3) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi CulturăOrganizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.) şi-a

început activitatea în 4 noiembrie 1946. România a devenit membră U.N.E.S.C.O. în 1956. Scopul organizaţiei este de a contribui la menţinerea păcii şi a securităţii

internaţionale prin educaţie, ştiinţă, cultură şi comunicaţie, de a dezvolta colaborarea între naţiuni pentru a asigura respectul universal al justiţiei şi legii, precum şi drepturile omului şi libertăţile fundamentale pe care Carta Naţiunilor Unite le recunoaşte tuturor persoanelor fără discriminare de rasă, sex, limbă sau religie etc.

U.N.E.S.C.O. este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată care îşi desfăşoară activitatea pe mai multe planurilxv:

prin acţiuni cu caracter normativ, elaborarea de proiecte, de convenţii internaţionale şi rezoluţii pe care le propune statelor spre adoptare ;

prin repunerea în funcţiune a sistemelor de învăţământ dezorganizate în urma

23

ostilităţilor, redeschiderea instituţiilor culturale (muzee, biblioteci) şi restabilirea legăturilor ştiinţifice şi culturale;

prin organizarea de acţiuni pilot; prin difuzarea de directive în domeniul educaţiei care să permită popoarelor din

fiecare ţară să încurajeze valorile culturale naţionale şi conservarea moştenirii culturale etc.Acţiunile iniţiate în cadrul U.N.E.S.C.O. au o tematică diversă şi au inclus, printre

altele: problema tineretului (1964); cooperarea cultural-ştiinţifică pe plan european (1966); formarea şi utilizarea resurselor umane (1966) etclxvi.

Sediul U.N.E.S.C.O. se află la Paris.

4) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi AgriculturăOrganizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) a fost

înfiinţată la 16 octombrie 1945. Scopul organizaţiei constă în ameliorarea condiţiilor de trai ale popoarelor statelor membre, îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a populaţiilor rurale şi rezolvarea problemei subnutriţiei pe plan mondial.

În conformitate cu art. 1 din actul său constitutiv, F.A.O. desfăşoară următoarele activităţi: culege, analizează, interpretează şi difuzează membrilor săi date privind hrana, alimentaţia şi agricultura; acordă asistenţă tehnică în vederea realizării unor programe naţionale; se preocupă de conservarea resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate de producţie agricolă etclxvii. Adunarea Generală a O.N.U. a creat un Consiliu mondial al alimentaţiei, ca organ de specialitate al Naţiunilor Unite. România a devenit membră a F.A.O. din anul 1962.

Organizaţia Naţiunilor Unite are ca obiectiv fundamental dezvoltarea şi favorizarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale. România a participat în mod activ la cooperarea internaţională privind promovarea drepturilor omului, iar ziua de 10 decembrie a fost declarată Ziua Internaţională a Drepturilor Omului.

Sediul F.A.O. este la Roma şi are birouri regionale pentru Africa, Asia şi Orientul Îndepărtat, Orientul Apropiat, America Latină şi birouri de legătură pentru America de Nord şi Naţiunile Unite.

Capitolul al IV-leaROMÂNIA ŞI ONU

România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 şi 2004-2005, iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987,  1990-1998, 2001-2003 şi deţine, în prezent, un mandat pentru perioada 2007-2009.

În perioada 2004-2005, România a deţinut calitatea de membru ales al Consiliului de Securitate. Din această poziţie a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Documentul final referitoare la organizaţiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în procesele de stabilizare şi reconstrucţie post-conflict. Acest proiect a fost adoptat la 17 octombrie 2005 în forma Rezoluţiei 1631.

Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă importanţă: este, deopotrivă, prima rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale.

24

În ceea ce priveşte raportarea la priorităţile de maximă actualitate ale ONU, România se alătură eforturilor generale de a găsi formule eficiente pentru a reforma sistemul Naţiunilor Unite.

România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul Organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţiei internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei române şi disponibilitatea politică a României de a se implica în activităţi militare multinaţionale pentru menţinerea stabilităţii internaţionale. În acest sens, România urmăreşte cu atenţie evoluţiile conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a păcii, în vederea intensificării şi diversificării implicării ei în aceste operaţiuni.

România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea credibilităţii Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, recent înfiinţat. România a fost primul stat membru UE care a deţinut preşedinţia anuală a acestui important organ ONU, în contextul mandatului exercitat în cadrul Consiliului în perioada iunie 2006 - iunie 2008.

În noua calitate a României de ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, în cursul anului 2007 s-a concretizat o nouă formă de cooperare cu ONU, prin sprijinul financiar acordat de ţara noastră unui număr important de programe şi fonduri de dezvoltare ale ONU cu activitate în domeniul dezvoltării.

Prezenţa ONU în România constituie o sursă de susţinere a eforturilor ţării noastre, într-o perioadă de transformări sociale şi economice definitorii.

La data de 17 decembrie 2007, Adunarea generală a ONU a proclamat anul 2010 Anul Internaţional al apropierii între culturi. 

România deţine şi va deţine calitatea de membru în următoarele organisme ONU: Consiliul Economic şi Social al ONU (ECOSOC, 2007 - 2009); Consiliul Drepturilor Omului (CDO, 2006 - 2008); Consiliul de Administraţie al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE,

2005 - 2009); Consiliului de Administraţie al Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM,  2005 -

2008); Consiliul Executiv al Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor (UIT, 2006 -

2010); Comitetul Interguvernamental privind Salvgardarea Patrimoniului Mondial

Imaterial (UNESCO, 2006 - 2008); Comisia pentru Dezvoltare Durabilă (CDD, 2008 - 2011); Consiliul Executiv al UNICEF ( 2008 - 2010); Consiliul de Administraţie al UN-HABITAT (2008 - 2011); Consiliul Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI, 2007 - 2010); Consiliul Interguvernamental al Programului Internaţional pentru Dezvoltare şi

Comunicare al UNESCO (2007 - 2011); Consiliul Dezvoltării Industriale al ONUDI (2008 - 2011); Comitetul Juridic al UNESCO (2009 - 2011); Comisia pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie Penală (2009 - 2011).

Experţi români în organisme ONU: Comisia pentru Drept Internaţional (ILC) Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (CERD) Comitetul pentru Contribuţii (CoC) Consiliul Consultativ al Conferinţelor Internaţionale pentru Democraţii Noi sau

Restaurate (CC ICNRD).

25

SECŢIUNEA a III-aPROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI PRIN

INTERMEDIUL MECANISMELOR ŞI STRUCTURILOR REGIONALE

Capitolul ISISTEMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

Problematica drepturilor omului este una dintre temele dominante ale vieţii politice actuale şi este strâns legată de evoluţia problemelor globale ale omenirii (securitatea, pacea, dezvoltarea economică şi socială etc.).

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului constituie cel mai important şi complex sistem regional cu privire la protecţia drepturilor omului şi este format din organisme internaţionale regionale, precum:

1. Consiliul Europei2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.)

1. Consiliul Europei1.1. IntroducereConsiliul Europei a fost înfiinţat pe data de 5 mai 1949 de către un grup de state,

care considerau că edificarea păcii, în cazul în care este bazată pe justiţie şi cooperare internaţională, are o importanţă deosebită în păstrarea societăţii umane şi a valorilor civilizaţiei. Aceste state erau: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia şi Marea Britanie.

Un loc important în suita preocupărilor C.E. este rezervat salvagardării şi dezvoltării democraţiei şi a drepturilor omului în sensul larg (libertăţi individuale, drepturi economice şi sociale, drepturi ale minorităţilor). În domeniul tehnic, organele Consiliului Europei se asigură că o protecţie adecvată a drepturilor individului este asigurată. În mod permanent exercită o veritabilă misiune de supraveghere în acest domeniu, identificând noile ameninţări asupra oamenilor care derivă din evoluţia societăţii şi a progresului ştiinţific şi tehnologic (de exemplu: informatica, Internetul sau manipulările genetice pot fi utilizate împotriva libertăţilor individuale). De asemenea, Consiliul Europei a consolidat mecanismele de control al respectării libertăţilor fundamentale, printre care se poate menţiona Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est, Consiliul Europei a jucat un rol important în punerea în practică şi consolidarea noilor democraţii în Europa Centrală şi Orientală. Diferite programe de ajutor şi asistenţă venite din partea Consiliului Europei au fost de un real folos ţărilor eliberate de sub tirania regimurilor politice totalitare comuniste. Respectivele programe au contribuit la derularea practică a reformelor interne (elaborarea unei Constituţii, reforma dreptului penal, adaptarea legislaţiei naţionale la exigenţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului), precum şi la pregătirea procesului de aderare a unor ţări la Consiliul Europeilxviii.

Congresul Europei reprezintă punctul de plecare în constituirea Consiliului Europei, ce a reunit delegaţii ale militanţilor pentru unitate europeană, responsabili politici, oameni de cultură, jurnalişti, profesori, jurişti, economişti etclxix. Respectarea drepturilor omului constituie o obligaţie pentru instituţiile Uniunii Europene în exerciţiul competenţelor lor şi pentru statele membre, în toate acţiunile care vizează sfera comunitarălxx.

26

Orice stat european poate să devină membru al Consiliului Europei lxxi, cu condiţia de a accepta principiul supremaţiei dreptului şi de a garanta drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toate persoanele care se află sub jurisdicţia sa.

Sediul organizaţiei este la Strasbourg (Franţa) şi aceasta are următoarele obiective:- protecţia drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;- favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii

culturale a Europei;- căutarea unor soluţii pentru problemele cu care se confruntă societăţile europene

(discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, protecţia mediului, clonarea umană, S.I.D.A., drogurile, crima organizată etc.);

- dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa, prin susţinerea reformelor politice, legislative şi constituţionalelxxii. Scopul primordial al Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între

membrii săi, prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni comune (în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ) şi prin menţinerea şi evoluţia ulterioară a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omuluilxxiii.

Deşi este un organism de promovare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a valorilor democratice în general, Consiliul Europei reprezintă, de asemenea, cadrul instituţional de colaborare interguvernamentală în toate domeniile de interes major ale societăţii europene: cooperare juridică, în sistemul mass-media, al învăţământului, culturii, în domeniul patrimoniului, pe probleme de tineret şi sport, pe probleme de ordin social şi economic, ale puterii locale şi regionale, ale protecţiei mediului natural.

Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt engleza şi franceza, dar Adunarea Parlamentară utilizează şi germana, italiana şi rusa, ca limbi de lucru.

Prin intermediul activităţii Consiliului Europeilxxiv sunt elaborate convenţii şi acorduri europene care reprezintă baza modificărilor şi armonizării legislative în cadrul statelor membre.

România a devenit membră a Consiliului Europei în ziua de 28 septembrie 1993.Consiliul Europei organizează periodic conferinţe ale miniştrilor specializaţi în

diverse domenii de activitate: justiţie, educaţie, sănătate, mediu, cultură, sport, tineret etc.În cadrul conferinţelor sunt analizate problemele sectoriale majore şi se facilitează

contactele permanente între ministerele de profil dintre statele membre. Aceştia elaborează proiecte de cooperare şi propun activităţi pentru programul de lucru al Consiliului Europei.

1.2. Organele Consiliului Europei1.2.1. Comitetul Miniştrilor Este organul de decizie al Consiliului Europei şi este alcătuit din miniştrii afacerilor

externelxxv ai tuturor statelor membre sau din reprezentanţii permanenţi la Strasbourg. Fiecare ministru prezidează Comitetul pentru o perioadă de şase luni, schimbarea preşedintelui având loc în luna mai şi în luna noiembrie.

Una dintre cele mai importante funcţii ale Comitetului Miniştrilor este adoptarea convenţiilor şi acordurilor care sunt obligatorii pentru statele care le ratifică.

Comitetul Miniştrilor a adoptat rezoluţii, recomandări şi declaraţii în domenii diverse, ca de exemplu:

- predarea în şcoli a drepturilor omului, - reguli europene de organizare a închisorilor, - asistenţă şi consultanţă juridică, - azilul acordat persoanelor aflate în pericol de a fi persecutate etc.

27

În subordinea Comitetului Miniştrilor funcţionează comitete interguvernamentale care rezolvă diverse probleme importante ale societăţii europene, cum ar fi cele legate de sănătate, educaţie, cultură, sport, droguri, cooperare juridică etc.

Comitetul Miniştrilor adoptă programul de activitate şi bugetul Consiliului Europei. Discuţiile în cadrul Comitetului Miniştrilor se referă la toate subiectele politice de

interes comun, cu excepţia problemelor privind apărarea: aspectele politice ale integrării europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituţiilor democratice şi protecţia drepturilor omului etc.

Deciziile Comitetului Miniştrilor se transmit guvernelor sub formă de recomandări sau constituie obiectul convenţiilor şi acordurilor europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care le-au ratificat. De asemenea, Comitetul Miniştrilor adoptă declaraţiile şi rezoluţiile privind chestiunile politice de actualitate.

Convenţiile şi recomandările sunt elaborate de comitetele de experţi guvernamentali, mandataţi de Comitetul Miniştrilor. Numeroase iniţiative politice sunt, de asemenea, examinate cu ocazia conferinţelor miniştrilor specializaţi, care au loc periodic.

Următoarele documente ale Comitetului Miniştrilor se referă la România: Rezoluţia Res CMN(2002)5 privind aplicarea Convenţiei-cadru pentru protecţia

minorităţilor naţionale de către România; Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale-avizul Comitetul

Consultativ privind România (6 aprilie 2001); Rezoluţia (93) 37 referitoare la invitarea României de a deveni membră a

Consiliului Europei; Rezoluţia (92) 1 privind România .

Statele europene care au aderat la statutul Consiliului Europei lxxvi se angajează să recunoască principiul supremaţiei dreptului şi al aceluia în virtutea căruia persoanele aflate sub jurisdicţia lor trebuie să se bucure de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale.

În caz de încălcare gravă a obligaţiilor statutare de către un stat membru, Comitetul Miniştrilorlxxvii poate suspenda dreptul de reprezentare al acelui stat, îl poate invita să se retragă sau poate chiar decide încetarea apartenenţei la Organizaţie.

Comitetul Miniştrilor supraveghează aplicarea efectivă a convenţiilor şi acordurilor încheiate între statele membre, această responsabilitate fiind importantă pentru convenţiile referitoare la drepturile omului, ca de exemplu: Convenţia europeană a drepturilor omului, Carta socială europeană, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.

1.2.2. Adunarea ParlamentarăEste este un organ deliberativ, fiind formată din reprezentanţi parlamentari ai

fiecărui stat membru al Consiliului Europei, aleşi sau desemnaţi de parlamentele naţionale. Adunarea a adoptat rezoluţii şi a formulat recomandări în diverse domenii, printre

care se numără: - drepturile copiilor, - SIDA şi drepturile omului, - abolirea pedepsei capitale, - psihiatrie şi drepturile omului, - drepturile minorităţilor, - traficul de copii şi alte forme de exploatare a copiilor, - secte şi noi mişcări religioase.

Printre documentele Adunării Parlamentare referitoare la România se pot enumera: Recomandarea 1521 (2001) privind cultura minorităţii ceangăilor în România ; Recomandarea 1333 (1997) privind cultura şi limba aromân ă;

28

Recomandarea 1326 (1997) privind onorarea obligaţiilor şi angajamentelor de către România;

Rezoluţia 1123 (1997) privind onorarea obligaţiilor şi angajamentelor de către România;

Opinia nr. 176 (1993) privind cererea de aderare a României la Consiliul Europei ; Rezoluţia 951 (1990) privind situaţia din România ; Recomandarea 1114 (1989) privind situaţia minorităţilor în România; Rezoluţia 910 (1988) privind politica rurală în România ; Directiva 424 (1984) privind situaţia minorităţilor în România ; Rezoluţia 830 (1984) privind situaţia minorităţilor în România .

De asemenea, Adunarealxxviii are un rol foarte important în procesul de examinare a cererilor statelor candidate la aderarea la Consiliul Europei, cercetând dacă sunt îndeplinite condiţiile esenţiale cerute. Adunarea Parlamentară emite recomandarea favorabilă, pe baza căreia Comitetul Miniştrilor acceptă candidatura statelor pentru aderarea la Consiliul Europei. De multe ori, Adunarea s-a aflat la originea a numeroase tratate internaţionale, convenţii europene şi a altor instrumente juridice care formează temelia legislaţiei europene.

Adunarea îşi stabileşte ordinea de zi, abordează subiecte de actualitate şi teme cu privire la diverse probleme ale societăţii şi chestiuni de politică internaţională.

Deliberările sale au un rol important în orientarea activităţii Comitetului Miniştrilor şi a sectoarelor interguvernamentale ale Consiliului Europei; ele se repercutează asupra guvernelor atunci când membrii ei le transmit parlamentelor naţionale.

Atât membrii, cât şi supleanţii lor sunt aleşi sau desemnaţi de parlamentele naţionale din proprii lor membrilxxix. Delegaţiile naţionale la Adunare sunt compuse astfel încât să asigure o reprezentare corectă a partidelor politice sau a grupurilor din parlamentele lor naţionale.

Grupurile politice reprezintă un important element de similitudine dintre Adunarea parlamentară şi parlamentele naţionale. Totodată, menirea lor este de a conferi o dimensiune cu adevărat europeană Adunării, evitându-se reprezentarea pur naţională. Pentru formarea unui grup este necesară adeziunea a cel puţin douăzeci de membri, din cel puţin şase delegaţii diferite. Organizarea parlamentarilor în grupuri politice este liberă, aceştia nefiind determinaţi în opţiunea lor de partidul naţional din care fac parte.

Adunarea are în componenţa sa cinci grupuri politice:1) grupul socialist (SOC), 2) grupul partidului popular european (PPE/DC), 3) grupul democraţilor europeni (GDE), 4) grupul liberal, democratic şi reformator (LDR),5) grupul pentru stânga europeană unită (GUE). În mod tradiţional, Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi, pentru trei

mandate consecutive, de un an. Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii celor 5 grupuri politice alcătuiesc Biroul Adunării.

Numeroase comisii specializate au fost constituite în cadrul Adunării. Conform Regulamentului Adunării, numărul acestora este actualmente de zece. În funcţie de circumstanţe, pot fi formate şi comisii ad-hoc, responsabile în faţa Biroului Adunării. Pentru buna desfăşurare a activităţilor lor, comisiile pot crea una sau mai multe subcomisii, fără putere decizională de sine stătătoare. Cu prilejul constituirii, comisiile le stabilesc mandatul şi alcătuirea.

Adunarea are dreptul de a alege:- Secretarul General şi Secretarul General Adjunct al Consiliului Europei,

29

- Secretarul General al Adunării, - Judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului, - Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei.Lucrările Adunării sunt pregătite de comisii specializate în anumite domenii. În funcţie

de sfera lor de competenţă, comisiile sunt divizate astfel: - probleme politice, - probleme juridice şi drepturile omului, - probleme sociale, de sănătate şi de familie, - cultură, ştiinţă şi educaţie, - mediu şi agricultură şi probleme locale şi regionale;- economie şi dezvoltare, - migraţie, refugiaţi şi demografie, - egalitatea şanselor pentru femei şi bărbaţi, - regulament şi imunităţi,- monitorizare.

Cu ocazia fiecărei sesiuni sunt consacrate dezbateri ale evenimentelor din Europa şi din lume, care se concentrează, în special, asupra acelora care impun o acţiune la nivel european.

Periodic, reprezentanţii Adunării realizează vizite în Europa având următoarele scopuri:

- de a culege informaţii necesare elaborării rapoartelor Adunării, - de a asigura observarea alegerilor, - de a se angaja în diplomaţia parlamentară.

Textele adoptate de Adunare reprezintă orientări importante pentru Comitetul Miniştrilor, guverne, parlamente şi partidele politice naţionale şi pentru alte importante instituţii ale societăţii. De asemenea, Adunarea a fost la originea a numeroase tratate internaţionale, convenţii europene şi alte instrumente juridice care formează baza legislaţiei europene. Adunarea este consultată de Comitetul Miniştrilor asupra tuturor proiectelor de convenţie înaintea adoptării lor.

Adunarea organizează periodic conferinţe, simpozioane şi audieri parlamentare publice privind problemele importante ale perioadei actualelxxx, ca, de exemplu: violenţa, intoleranţa, mediul, imigrarea, drogurile, bioetica şi media.

1.2.3. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din EuropaEste un forum semi-parlamentar, bi-cameral, care se întruneşte, în sesiune plenară,

o dată pe an. Acesta are ca scop dezbaterea problemelor de interes cetăţenesc, atât la nivel local, cât şi la nivel regional, principalul său obiectiv fiind întărirea bazelor democratice în noile state membre sau candidate, şi promovarea cooperării regionale şi transfrontaliere. Asemenea Adunării, Congresul a acordat statutul de invitat special reprezentanţilor puterilor locale şi regionale din statele ce urmează să devină noi membrilxxxi.

În anul 1994, Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CALRE) a fost înfiinţat în calitate de organ consultativ al Consiliului Europei, înlocuind Conferinţa puterilor locale şi regionale din Europa.

Prin activitatea sa, Congresul ajută noile state membre ale Organizaţiei să-şi îndeplinească sarcinile practice necesare realizării unei autonomii locale şi regionale.

În cadrul Congresului, reprezentanţii puterilor locale şi regionale dezbat problemele comune, îşi confruntă experienţele şi îşi prezintă guvernelor punctele de vedere. Referitor la aspectele politicii locale şi regionale, aceştia consiliază Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. De asemenea, acţionează în strânsă

30

cooperare cu organizaţiile naţionale şi internaţionale care reprezintă puterile locale şi regionale şi organizează audieri şi conferinţe la nivel local şi regional.

Rolul important al Congresului constă în verificarea aplicării principiilor Cartei europene a autonomiei locale.

Congresul este alcătuit din Camera puterilor locale şi Camera regiunilor şi se reuneşte o dată pe an la Strasbourg.Pentru realizarea obiectivelor propuse au fost înfiinţate patru comisii statutare:

- comisia instituţională a Congresului, împuternicită în special să pregătească rapoarte privind evoluţia democraţiei locale şi regionale în Europa;

- comisia pentru cultură şi educaţie, competentă în materie de media, tineret, sport şi comunicare;

- comisia pentru dezvoltare durabilă, competentă în dosarele de mediu, de amenajare a teritoriului şi de planificare urbană;

- comisia pentru coeziune socială, competentă în chestiunile referitoare la locurile de muncă, cetăţenie, relaţii intercomunitare, sănătate publică şi egalitatea între femei şi bărbaţi.În vederea realizării scopurilor privind activitatea din fiecare zi,  directorul executiv

al Congresului este susţinut de un Secretariat format din agenţii Consiliului Europei.Agenţiile de democraţie locală (ADL) au fost înfiinţate în anul 1993 în cadrul

procesului de pace în fosta Iugoslavie. Obiectivele ADL-urilor constă în stabilirea unui parteneriat între anumite colectivităţi ale regiunii şi alte puteri locale ale Europei. Ele favorizează respectarea drepturilor omului şi a democraţiei, cât şi înfiinţarea unei societăţi civile şi a măsurilor de încredere între diferitele grupuri ale populaţiei.

1.2.4. Comisarul Drepturilor Omului Postul de Comisar al drepturilor omului a fost înfiinţat în anul 1999. Comisarul este

împuternicit să promoveze educaţia, sensibilizarea asupra drepturilor omului, cât şi respectarea acestor drepturi şi să asigure observarea efectivă a instrumentelor Consiliului Europeilxxxii. El nu are putere jurisdicţională, ci un rol de îndrumare şi de informare în domeniul protecţiei drepturilor omului şi a prevenirii încălcării lor.

Mandatul său prevede, de asemenea, cooperarea cu alte instituţii internaţionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, cât şi posibilitatea de a interveni în baza oricărei informaţii pertinente care îi este furnizată de guvernele, parlamentele naţionale, mediatorii naţionali sau alte instituţii similare, particulari sau organizaţii non-guvernamentale. Lucrând împreună cu alte instituţii ale Consiliului Europei, Comisarul poate prezenta un raport, o recomandare sau un aviz asupra oricărei chestiuni speciale atât Comitetului Miniştrilor cât şi Adunării Parlamentare, în cazul în care consideră că este oportun.

Limbile de lucru în cadrul Biroului Comisarului pentru Drepturile Omului sunt franceza şi engleza.

1.2.5. Secretariatul GeneralÎn vederea realizării unei Europe noi şi unită, care să se întemeieze pe valori

precum democraţia, drepturile omului, preeminenţa dreptului, Secretarul General a expus priorităţile definite de Consiliul Europei, din rândul cărora putem enumeralxxxiii:

definirea de comun cu Statele membre a rolului şi responsabilităţilor Consiliului şi fixarea unui mandat clar;

consolidarea normelor democratice şi vegherea asupra respectării lor de către State; tratarea securităţii şi a criminalităţii în Statele membre, în special, a corupţiei,

spălării capitalurilor, criminalităţii în spaţiul cibernetic, traficului de fiinţe umane, traficului de droguri;

31

punerea în acţiune a programelor speciale privind drepturile omului, democraţia, refugiaţii, coeziunea socială, cultura şi problemele mediului ambiant;

definitivarea noilor iniţiative pentru a lupta împotriva terorismului internaţional; lupta împotriva torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante; combaterea rasismului, antisemitismului şi a islamofobiei; promovarea egalităţii şi a tratamentelor echitabile fără deosebire de sex, etnie,

convingere religioasă sau politică; tratarea într-o manieră justă şi echitabilă a tuturor ţărilor, oricare ar fi suprafaţa lor,

bogăţia sau aşezarea lor geografică; constituirea unor relaţii mai eficiente cu Uniunea Europeană, Naţiunile Unite,

OSCE şi organizaţiile regionale şi neguvernamentale; evaluarea rezultatelor acţiunilor întreprinse pentru ameliorarea eficacităţii şi

vizibilităţii Consiliului EuropeiAdunarea Parlamentară a Consiliului Europei alege Secretarul General. Secretarul

General are ca obiective definirea priorităţilor şi stabilirea Programului de activitate interguvernamental, pentru aprobarea anuală de către Comitetul Miniştrilor. Secretarul General este responsabil de executarea programului cu ajutorul Secretariatului. Programele de cooperare interguvernamentale sunt coordonate de către direcţiile care se ocupă de principalele domenii de activitate ale Organizaţieilxxxiv.

Organizaţiile neguvernamentale (ONG) au statut consultativ pe lângă Consiliul Europei, sfătuiesc comitetele interguvernamentale şi ale Adunării, aflându-se în legătură directă cu Secretariatul. ONG au un important rol în difuzarea informaţiei şi explicarea normelor fixate de către Consiliul Europei, în domeniul drepturilor omului.

1.3.Exemple de măsuri care au fost luate de state ca urmare a unei decizii a Curţiilxxxv

- Austria şi-a modificat codul de procedură penală în ceea ce priveşte tratamentul deţinuţilor spitalizaţi şi întregul mecansim de asistenţă juridică;

- Belgia şi-a modificat legislaţia referitoare la vagabondaj; a decis să subvenţioneze instituţiile şcolare francofone din regiunea flamandă; şi-a modificat codul civil pentru a recunoaşte aceleaşi drepturi copiilor nelegitimi ca şi în cazul copiilor legitimi;

- Danemarca şi-a modificat legislaţia cu privire la custodia copiilor nelegitimi;- Franţa a adoptat o lege cu privire la ascultarea telefoanelor;- Grecia a modificat legea referitoare la detenţia preventivă;- Italia a integrat în noul său cod de procedură penală dispoziţii care fac obligatorie

prezenţa avocaţilor apărării în cursul procedurilor judiciare, inclusiv în faţa Curţii de casaţie;

- Olanda şi-a modificat codul penal militar şi legea referitoare la internarea bolnavilor mintali;

- Suedia a modificat legea privind educaţia religioasă obligatorie;- Elveţia şi-a remaniat total propria organizare judiciară şi procedura penală

aplicabilă armatei federale; a modificat dispoziţiile codului civil referitoare la privarea de libertate în casele de corecţie;

- Regatul Unit a interzis recurgerea la pedepse corporale în învăţământul public.

1.4. Curtea Europeană a Drepturilor OmuluiPrin intermediul acestui mecanism se aplică prevederile Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului. Curtea este formată dintr-un număr de judecători egal cu numărul

32

statelor părţi la Convenţie şi trebuie să soluţioneze plângerile ce îi sunt adresate. Judecătorii sunt aleşi de fiecare dată pentru 6 ani, de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi îşi exercită activitatea cu titlu individual şi nu reprezintă nici un stat. Curtea îşi alege, în plenul ei, preşedintele, doi vicepreşedinţi şi doi preşedinţi de secţiune, pe o perioadă de trei ani.

În conformitate cu Regulamentul său, Curtea este alcătuită din 4 secţiuni, a căror compoziţie (stabilită pe 3 ani) trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere geografic, cât şi din punct de vedere al reprezentării pe sexe, luându-se în considerare diferitele sisteme juridice existente în statele contractante. Fiecare secţiune este prezidată de un preşedinte, doi dintre preşedinţii de secţiune fiind, în acelaşi timp, vicepreşedinţi ai Curţii. Preşedinţii de secţiuni sunt asistaţi şi, dacă este cazul, sunt înlocuiţi de vicepreşedinţii de secţiune.

Curtea este alcătuită din următoarele organisme: - Adunarea Plenară a Curţii;- Comitetele Curţii;- Camerele Curţii;- Marea Cameră.

Comitetele sunt compuse din trei judecători care aparţin aceleiaşi secţii, pe o perioadă de 12 luni, prin rotaţia membrilor fiecărei secţii, alţii decât preşedintele. Fiecare Comitet este prezidat de membrul cu cel mai înalt rang din cadrul secţiei.

Camerele, formate din 7 judecători, sunt constituite în cadrul fiecărei secţiuni, pe baza sistemului rotaţiei, preşedintele de secţiune şi judecătorul, aleşi în numele statului interesat, participând de drept. În cazul în care judecătorul ales în numele statului interesat nu este membru al secţiunii, el participă în calitate de membru de drept al Camerei. Membrii secţiunii, care nu sunt membri plini ai Camerei, iau parte ca membri supleanţi.

Marea Cameră se compune din 17 judecători şi din 3 judecători supleanţi aleşi pe o perioadă de 3 ani. Din Marea Cameră fac parte: preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii, precum şi preşedinţii secţiilor. Pentru completarea Marii Camere, Curtea reunită în plen repartizează pe toţi ceilalţi judecători în două grupe, pe baza propunerii preşedintelui, acestea alternând la fiecare 9 luni. Judecătorii şi judecătorii supleanţi, chemaţi să aibă cunoştinţă despre fiecare cauză trimisă în faţa Marii Camere în timpul fiecărei perioade de 9 luni, sunt desemnaţi prin rotaţie în cadrul fiecărui grup, rămânând membri ai acesteia până la încheierea procedurii, chiar dacă mandatul lor de judecător încetează.

Procedura în faţa Curţii Fiecare stat contractant (cerere statală) sau persoană particulară care se consideră

victima violării Convenţiei (cerere individuală) poate să adreseze direct Curţii de la Strasbourg o cerere, invocând violarea de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate de Convenţie.

Procedura în faţa Curţii europene a drepturilor omului este adversativă şi publică. Audienţele sunt publice în cazul în care Camera nu decide altfel din cauza unor circumstanţe excepţionale, fie din oficiu, fie la cererea unei părţi sau la cererea oricărei persoane interesate. Memoriile şi alte documente depuse la grefa Curţii de către părţi sunt accesibile publicului.

Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi redactate în una dintre limbile oficiale ale statelor contractante, în cazul în care nu se fac sau nu sunt redactate într-una dintre limbile oficiale ale Curţii.

Procedura de examinare a admisibilităţiiCondiţiile de admisibilitate a cererilor cu care este sesizată Curtea europeană a

drepturilor omului sunt prevăzute în Convenţie. Astfel, există condiţii generale (privesc atât cererile individuale, cât şi cererile statale) şi condiţii speciale (privesc numai cererile individuale).

Curtea poate să fie sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se consideră victimă a

33

unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale.

Fiecare cerere individuală este repartizată unei secţiuni al cărei preşedinte numeşte un raportor. După examinarea preliminară a cazului, raportorul hotărăşte dacă acesta necesita să fie examinat de un comitet de 3 membri sau de o cameră. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive.

Cererea individuală nu este reţinută de către Curte în cazul în care ea este anonimă sau a mai fost examinată anterior de către Curte sau supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă ori de reglementare şi dacă nu conţine fapte noi.

Curtea declară inadmisibilă cererea individuală, dacă s-a constatat că ea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau cu Protocoalele sale şi dacă este nefondată sau abuzivă.

Procedura de examinare pe fondDupă ce Camera a hotărât să admită cererea, ea cheamă părţile să depună probe

suplimentare şi observaţii scrise. Conform Convenţiei, după ce o cerere a fost declarată admisibilă, Curtea continuă

examinarea contradictorie a cauzei cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, procedează la o anchetă, pentru a cărei realizare eficace, statele părţi trebuie să furnizeze toate facilităţile necesare.

HotărârileCamerele iau hotărâri cu majoritate de voturi. Fiecare judecător care a luat parte la

examinarea cazului respectiv poate să ataşeze la hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, fie o declaraţie de dezacord.

Hotărârea Camerei devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau înainte, dacă părţile declară că nu au intenţia de a face apel la Marea Cameră sau dacă colegiul de cinci judecători a respins o asemenea cerere.

Toate hotărârile definitive ale Curţii europene a drepturilor omului sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauză.

2. Protecţia drepturilor omului în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa

2.1. GeneralităţiIdeea de a convoca o conferinţă pan-europeană, o reuniune la care trebuiau să

participe toate statele europene, fără nici un fel de excepţie, împreună cu Statele Unite şi Canada, a fost lansată în cursul anilor 1960, de către diplomaţia sovietică. După ce reticenţele ţărilor occidentale au dispărut în totalitate, pregătirile au început în anul 1973. În vara anului 1975, reprezentanţii a 35 de state – toate statele Europei, cu excepţia Albaniei, dar încluzând şi Republica Vatican s-au întâlnit, împreună cu Statele Unite ale Americii şi Canada. Rezultatul Conferinţei a fost formularea unei Declaraţii, adoptată la 1 august 1975, şi care se numeşte oficial Actul final al Conferinţei asupra Securităţii şi Cooperării în Europa. Aceasta a devenit un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic, precum şi un cadru de cooperare, care a permis afirmarea unui număr de principii.lxxxvi

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.) este o organizaţie internaţională la nivel regional, european şi a fost înfiinţată în anul 1994, având la bază Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.), care a avut ca scop asigurarea contactelor şi cooperarea dintre ţările europene în deplină egalitate lxxxvii. În ianuarie 1993, se consemnau un număr de 53 de state participante.

Se poate numi ”sistemul de la Helsinki” cadrul diplomatic de acţiune creat de către Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în Europa, cunoscută sub numele de Conferinţa de la Helsinki (CSCE). Termenul de sistem poate fi aplicat de foarte puţin timp, căci de la început participanţii conferinţei au dorit să evite orice fel de instituţionalizare. O anumită

34

evoluţie s-a produs, totuşi, în această direcţie, în cursul ultimilor ani. CSCE este foarte importantă în domeniul protecţiei sociale a drepturilor omului lxxxviii.

Principalele obiective formulate de către statele participante la C.S.C.E. au fost: - respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, incluzând libertatea de

gândire, conştiinţă, religie sau de convingere pentru toţi, fără a se face deosebire în ceea ce priveşte rasa, sexul, limba sau religia;

- promovarea şi încurajarea drepturilor şi libertăţilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, în ceea ce priveşte exercitarea lor efectivă;

- respectarea libertăţii individului în alegerea profesiei, care trebuie lăsat să acţioneze după propria sa conştiinţă;

- respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor privind egalitatea în faţa legii, dreptul de a se bucura efectiv de toate drepturile omului şi libertăţile fundamentale.Statele participante au realizat importanţa universală a drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale, a căror respectare este importantă pentru pace, justiţie şi bunăstarea generală, în vederea dezvoltării relaţiilor amicale. În cooperare cu Naţiunile Unite, statele participante au arătat că doresc promovarea drepturilor şi libertăţilor, fie în comun, fie individual. C.S.C.E. a stabilit că un stat care încalcă frecvent libertăţile fundamentale ale propriilor cetăţeni, nu se poate bucura de încredere internaţională, putând fi considerat o ameninţare pentru alte ţări.

Principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante, conforme cu Carta Naţiunilor Unite, sunt:

- egalitatea şi respectarea drepturilor omului, inerente suveranităţii; - nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa; - inviolabilitatea frontierelor; - respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale; - dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; - neintervenţia în afacerile interne ale altui stat; - reglementarea pe cale paşnică a diferendelorlxxxix etc.

Aceste principii sunt obiectul a patru Coşuri: primul Coş cuprinde aspecte privind securitatea în Europa şi are două secţiuni: ”Principiile directoare privind relaţiile dintre statele participante” şi ”Măsuri de clădire a încrederii şi anumite aspecte ale securităţii şi dezarmării”; al doilea Coş se referă la cooperarea în domeniul economic, ştiinţific, tehnic şi al mediului înconjurător; al treilea Coş vizează cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii; al patrulea Coş este alcătuit din precizări referitoare la aşa-numitul proces ”de urmare”xc. Printre priorităţile O.S.C.E. se numără: consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor societăţi democratice, civile, bazate pe statul de drept; prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de tensiune; eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

În urma deciziilor Summit-ului O.S.C.E. de la Istambul, din noiembrie 1999, începând cu 1 ianuarie 2001 România a asigurat Preşedinţia în exerciţiu a O.S.C.E., având următoarele avantaje politice: promovarea unor interese naţionale specifice, implicarea directă privind negocierile care stabilesc soarta Europei, şansa de reafirmare a rolului regional legitim al României, contacte şi dialog permanent cu Secretarul General al O.N.U., cu NATO şi UE, Consiliul Europei, ca şi cu cele mai influente state, beneficii certe pentru prestigiul european şi internaţional al ţării.

În calitate de preşedinte în exerciţiu al OSCE, România şi-a propus să promoveze următoarele obiective:

35

1. Sporirea contribuţiei OSCE la crearea unei Europe libere, democratice, prospere si nedivizate, prin: evidenţierea şi folosirea avantajelor şi posibilităţilor oferite de organizaţie; angajarea OSCE în realizarea de acţiuni sau obiective care să ţină seama de propriile sale limite; sporirea complementarităţii diferitelor dimensiuni ale securităţii (politico-militară, economică şi umană); consolidarea nevoii de cooperare între state în domeniul securităţii, pentru a face faţă noilor sfidări şi riscuri, pe baza unui parteneriat real, transparenţei şi încrederii, atât pe planul politicii interne, cât şi externe;

2. Consolidarea rolului OSCE ca for de dialog politic şi de cooperare în problemele securităţii, în înţelesul atotcuprinzător al acesteia, prin: stimularea continuă a interesului şi implicării marilor factori în viaţa organizaţiei, care oferă un cadru adecvat de cooperare în promovarea intereselor comune; lărgirea cadrului de consultări şi colaborare cu statele membre, identificând interesele, preocupările şi sensibilităţile acestora; acordarea unei atenţii speciale relaţiei cu Federaţia Rusă, evitându-se antagonizarea acesteia, susceptibilitatea sau neîncrederea în capacitatea României de a fi imparţială; folosirea OSCE ca instrument politic pentru stabilizarea unor regiuni, îndeosebi spaţiul ex-sovietic şi ex-iugoslav, şi consolidarea independenţei noilor state;

3. Identificarea modalităţilor pentru o mai bună corelare a voinţei politice a statelor participante, prin urmărirea riguroasă a respectării angajamentelor conţinute în documentele adoptate, stimularea elaborării unor programe naţionale de participare în operaţiunile OSCE (de exemplu, în cadrul REACT, crearea rezervei de membri pentru Misiuni OSCE, actualizarea listei de experţi pentru monitorizarea şi observarea alegerilor etc.);

4. Consolidarea rolului OSCE în domeniul diplomaţiei preventive, gestionării conflictelor şi reconstrucţiei post-conflict, consolidarea instituţiilor democratice şi a statului de drept, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, prin: creşterea eficienţei instrumentelor şi mecanismelor OSCE în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor; folosirea deplină a capacităţilor OSCE în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor; menţinerea capacităţii OSCE de a fi “garantul respectării drepturilor omului“, inclusiv ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; creşterea eficienţei OSCE în prevenirea sau gestionarea conflictelor interstatale, în consolidarea ordinii democratice şi în eliminarea ameninţărilor la adresa securităţii transfrontaliere în zona euro-atlantică; evitarea unui tratament inegal faţă de diferite zone de tensiune sau conflict;

5. Continuarea dezbaterilor în cadrul Forumului de Cooperare în domeniul Securităţii şi lărgirea treptată a activităţii acestuia, inclusiv prin abordarea unor probleme de securitate şi stabilitate subregională, cu efect pozitiv pentru securitatea şi stabilitatea întregului continent;

6. Creşterea eficientei activităţilor, operaţiunilor, mecanismelor şi instituţiilor OSCE, prin: continuarea eforturilor de întărire a capacităţii operaţionale a OSCE, printr-o mai mare eficienţă a structurilor şi instituţiilor sale, cu menţinerea flexibilităţii acestora şi adaptarea lor permanentă la noile sfidări ale mediului de securitate în continua schimbare (realizarea operaţională a conceptului privind REACT); consolidarea rolului OSCE în activităţi de poliţie, ca parte integrantă a eforturilor Organizaţiei în prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflict;

7. Respectarea principiilor, normelor şi valorilor OSCE, asigurarea îndeplinirii de către toate statele a angajamentelor asumate. În acest sens, se impune menţinerea consensului, ca regulă de bază în procesul decizional, ce reflectă egalitatea suverană a statelor; orientarea voinţei politice a statelor în direcţia concretizării ataşamentului acestora pentru valorile democraţiei şi ale statului de drept;

36

8. Menţinerea caracterului dinamic şi flexibil al instituţiilor şi structurilor OSCE, capabile să fie deschise adaptării la noile priorităţi şi sfidări ale timpului. Astfel, apar ca imperioase: consolidarea OSCE ca instrument al integrării euro-atlantice; încurajarea imaginativităţii şi creativităţii instituţiilor şi structurilor OSCE, prin sporirea eficienţei activităţii lor şi creşterea capacităţii de reacţie; stimularea propunerilor de îmbunătăţire a activităţii, structurilor şi instituţiilor OSCE; consolidarea imaginii OSCE ca un for util, necesar asigurării stabilităţii, securităţii şi prosperităţii în întregul spaţiu euro-atlantic;

9. Dezvoltarea cooperării şi interacţiunii cu alte instituţii şi organizaţii euro-atlantice. Realizarea acestui obiectiv presupune: implementarea principiilor conţinute în Platforma de cooperare în domeniul securităţii; participarea activă la reuniuni comune; multiplicarea formelor şi modalităţilor concrete de conjugare a eforturilor în vederea realizării unor obiective nobile în spaţiul euro-atlantic în domenii de competenţă specificexci.

Menţionăm că, începând cu 1 ianuarie 2002, preşedinţia organizaţiei a fost preluată de Portugalia. Pentru anul 2003 şi-a prezentat candidatura Olanda, iar, pentru 2004, Bulgaria.

2.2. Structuri şi instituţii ale O.S.C.E.În cadrul O.S.C.E. funcţionează, cu obiective, organizare şi finalităţi proprii,

următoarele structuri şi instituţii: 1. Conferinţele şefilor de stat sau de guvern (Summit), care au ca obiectiv stabilirea

priorităţilor şi a liniilor directoare la cel mai înalt nivel politic. Prin intermediul Cartei de la Paris, Conferinţele O.S.C.E. la nivel înalt s-au desfăşurat sistematic, având loc la Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona (1996) şi Istambul (1999). În prezent, această periodicitate nu mai este respectată cu rigurozitate.

2. Consiliul Ministerial, care este organul principal de decizie şi orientare politică al O.S.C.E. la nivel de ministru al afacerilor externe şi se reuneşte o dată pe an.

3. Consiliul Superior (înlocuit de Comitetul Înalţilor Funcţionari), care este însărcinat cu orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor O.S.C.E., examinând şi stabilind politica şi orientările bugetar-financiare.

4. Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent), care răspunde de activitatea politică, decizională şi operaţională curentă a O.S.C.E. În cadrul lui există grupuri de lucru ad hoc, deschise participării tuturor statelor membre.

5. Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, care se întruneşte săptămânal la Viena şi are ca obiective principale: reducerea riscurilor privind conflictul armat; negocieri privind controlul armamentelor şi măsuri de dezarmare; consultări regulate şi cooperare intensă în probleme privind securitatea. Forumul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare şi în cadrul a două grupuri de lucru.

6. Preşedintele în exerciţiu, acesta fiind ministrul de externe al ţării, care este gazda reuniunii Consiliului Ministerial al O.S.C.E. în anul respectiv.

7. Secretarul general, care este numit pe o perioadă de 3 ani de către Consiliul Ministerial şi are ca scop gestionarea structurilor şi operaţiunilor O.S.C.E., în subordinea sa aflându-se Secretariatul O.S.C.E. Sediul său se află la Viena.

8. Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale, care are ca obiectiv ameliorarea tensiunilor etnice aflate în faza incipientă, căutând soluţiile paşnice pentru soluţionarea problemelor.

9. Reprezentantul O.S.C.E. pentru libertatea presei, care este o structură relativ recentă, creată în anul 1997, menirea sa fiind conţinută chiar în titlu.

37

10. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (O.D.I.H.R.), care are ca scop promovarea drepturilor omului, a valorilor democraţiei şi a principiilor statului de drept. Are sediul la Varşovia.

11. Misiuni ale O.S.C.E. Au rolul de a preveni conflictele şi de a gestiona crizele în zonele afectate, cum ar fi cele apărute în Kosovo, Bosnia-Herzegovina, Croaţia, Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Armenia, Azerbaidjan, Tadjikstan, Serbia.

12. Curtea de Conciliere şi Arbitraj, care îşi are sediul la Geneva şi se ocupă cu reglementarea diferendelor, supuse de statele semnatare ale Convenţiei, după cum este cazul, prin conciliere sau arbitraj.

c) Documentele în care sunt prevăzute drepturile omuluiActul Final de la Helsinki (1975) a fost continuat de Reuniunile de la Belgrad

(1977-1978), Madrid (1983), Viena (1989), Paris (1989), Copenhaga (1990), Moscova (1991). În cadrul Reuniunilor general-europene de la Belgrad, Madrid şi Viena au fost reafirmate atât prevederile Actului Final al Conferinţei de la Helsinki privind drepturile omului, cât şi principiile care guvernează relaţiile dintre statele participantexcii.

Statele participante la Reuniunea de la Viena au considerat că promovarea atât a drepturilor economice, sociale şi culturale, cât şi a celor civile şi politice au o importanţă pentru viitorul demnităţii umane, a cărei respectare devine, astfel, un obiectiv prioritar al strategiilor de conducere. Şi-au stabilit ca obiectiv garantarea exercitării efective a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, acestea fiind importante pentru dezvoltarea liberă şi deplină a persoanei.

Printre scopurile propuse de statele care au participat la respectiva reuniune, menţionăm: Asigurarea existenţei unor căi de recurs şi a unor informaţii complete pentru toţi cei care pretind că drepturile şi libertăţile lor fundamentale au fost încălcate. Ele vor aplica, printre altele, următoarele recursuri:

- dreptul individului de a apela la organele executive, legislative, judiciare sau administrative;

- dreptul la o audiere corectă şi publică, într-un timp rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial, incluzând dreptul de a prezenta argumente juridice şi de a fi reprezentat de un avocat, la alegerea sa;

- dreptul de a fi informat prompt şi oficial privind hotărârile luate ca urmare a oricărui apel, inclusiv temeiurile legale pe care se bazează această decizie. Informarea se face în scris şi într-un mod care să permită persoanei să facă uz de alte recursuri disponibile.

Egalitatea în drepturi dintre bărbaţi şi femei. Statele membre vor lua toate măsurile necesare, incluzând măsurile legislative în ceea ce priveşte promovarea participării egale şi efective a femeilor şi bărbaţilor la viaţa politică, economică, socială şi culturală; Asigurarea libertăţii persoanei de a profesa şi practica religia sau convingerea sa.

Statele participante şi-au exprimat dorinţa de a lua măsuri efective pentru a preveni şi elimina discriminarea împotriva persoanelor sau comunităţilor privind religia sau convingerea, pentru a stabili un climat de toleranţă şi respect între credincioşii care aparţin diferitelor comunităţi, ca şi între credincioşi şi necredincioşi. De aceea, s-au angajat să respecte drepturile acestor comunităţi religioase:

- de a stabili şi menţine lăcaşul de rugăciune sau de adunare liber accesibile;- de a se organiza ele însele în conformitate cu structura lor ierarhică şi instituţională;- de a selecta, numi şi înlocui personalul lor, în conformitate cu propriile cerinţe şi

norme, ca şi cu orice aranjament liber acceptat între ele şi statul lor;

38

- de a solicita şi primi contribuţii voluntare, financiare şi de altă natură. Statele membre urmăresc protejarea şi crearea de condiţii pentru promovarea

identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale de pe teritoriul lor. Respectarea dreptului fiecăruia:

- la libertatea de mişcare şi de alegere a domiciliului în cadrul frontierelor fiecărui stat;

- de a părăsi orice ţară, inclusiv propria ţară, şi de a se întoarce în ţara sa; Statele participante se vor asigura că:

- nimeni să nu fie arestat, deţinut sau exilat arbitrar;- persoanele aflate în detenţie sau încarcerate să fie tratate în mod uman şi cu

respectarea demnităţii inerente unei persoane;- regulile minime-standard ale ONU privind tratamentul aplicat deţinuţilor, precum şi

Codul ONU asupra comportamentului persoanelor oficiale, însărcinate cu aplicarea legii, vor fi respectate;

- vor interzice tortura şi alte acte de cruzime, tratamente sau pedepse inumane sau degradante şi vor lua măsuri efective, legislative, administrative, judiciare ş.a., pentru a preveni şi pedepsi asemenea practici.Statele membre urmăresc dezvoltarea şi promovarea dialogului între ele în toate

domeniile şi la toate nivelele pe baza deplinei egalităţi. Acestea au fost mulţumite de decizia participanţilor privind accesul publicului la o parte a reuniunii şi au notat că această practică a fost dezvoltată şi la reuniunile care au urmatxciii.

Prin Documentul de la Viena a fost convocată Conferinţa asupra dimensiunii umane a C.S.C.E., care s-a desfăşurat prin intermediul a trei reuniuni: Paris (30 mai-23 iunie 1989), Copenhaga (5-29 iunie 1990), Moscova (10 septembrie-4 octombrie 1991). Reuniunea de la Paris s-a încheiat prin documentul final – Carta de la Paris, în cadrul căreia au fost adoptate documente foarte importante în ceea ce priveşte dezarmarea. Carta de la Paris are ca obiective asigurarea securităţii, promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi dezvoltarea unor cooperări largi între toate statele participante.

În Documentul de la Copenhaga sunt reliefate drepturile omului privind dezvoltarea democratică a societăţii, punându-se accent pe: separarea puterilor în stat, asigurarea desfăşurării de alegeri libere, pluralismul politic, consolidarea instituţiilor democratice ale statului de drept. Pentru prima dată sunt incluse atât prevederi amănunţite privind drepturile persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale, cât şi prevederi care protejează identitatea etnică, culturală şi religioasă a minorităţilorxciv.

2.3. Sursele juridice ale sistemului europeanCele două organisme ale sistemului european de protecţie a drepturilor omului

(Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) se fundamentează pe documentele care reprezintă o sursă juridică în acest domeniu, precum:

a. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;b. Carta Socială Europeană ;c. Actul Final al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europaxcv.

a) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului A fost înfiinţată la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

Aceasta cuprinde diverse drepturi şi libertăţi, ca, de exemplu: dreptul la viaţă; dreptul de a nu fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei; dreptul la un proces echitabil; dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei; dreptul la libertatea de

39

gândire, de conştiinţă şi de religie; dreptul la libertatea de expresie; dreptul la educaţie; dreptul la căsătorie etc.

Drepturile recunoscute reies din textul Convenţiei şi al protocoalelor, dar mai ales din interpretarea progresivă şi extensivă pe care o dau organele de control. De ele beneficiază orice persoană fizică şi morală, oricare ar fi naţionalitatea sa (naţionalitatea unui stat parte la Convenţie sau naţionalitatea unui stat terţ). Articolul 13 al Convenţiei impune un recurs efectiv în ordinea internă a fiecărui stat care permite invocarea dispoziţiilor Convenţiei şi oferă o bază regulii epuizării recursurilor interne, din articolul 35. Sistemul se supune unei reguli de subsidiaritate : satisfacţia pentru solicitant trebuie să fie căutată pe un plan intern, prin invocarea directă a CEDH sau a dispoziţiilor interne strict echivalente xcvi.

b) Carta Socială Europeană A fost adoptată la 18 noiembrie 1961 şi a intrat în vigoare în data de 26 februarie

1965. În vederea lărgirii ariei drepturilor şi libertăţilor omului, la 5 mai 1988 a mai fost adoptat un Protocol adiţional la Cartă.

Ca si Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei. Ea completează Convenţia care garantează drepturile civile şi politice şi stabileşte un sistem european pentru protecţia drepturilor economice şi sociale. Carta a fost adoptată la Torino, pe data de 18 octombrie 1961. La data de 1 Ianuarie 1991, a reunit 17 ratificări xcvii.

Textul iniţial al Cartei, adoptat în 1961, cuprindea 19 drepturi, iar varianta revizuită din 1996, prevede 31 de drepturi. Această ultimă variantă reprezintă, în opinia specialiştilor, un model pentru legislaţia care va urma în domeniul drepturilor omului în Europa. Prin intermediul prevederilor sale, Carta revizuită protejează o diversitate de drepturi sociale: dreptul la muncă, dreptul la condiţii de muncă echitabile, dreptul la securitate şi la igienă în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul sindical, dreptul la negociere colectivă, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie, dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii, dreptul la orientare profesională, dreptul la formare profesională, dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale, dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială şi la participare în viaţa comunităţii, dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică, dreptul copiilor şi al adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică, dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte părţi, dreptul lucrătorilor migranţi şi al familiei lor la protecţie şi asistenţă socială, dreptul la informare şi consultare, dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială, dreptul la demnitate în muncă, dreptul la locuinţă etc.

Carta Socială Europeană reprezintă echivalentul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în domeniul protecţiei drepturilor sociale şi economice. Aceasta garantează drepturi ca: dreptul la lucru şi la pregătire profesională, la condiţii echitabile de lucru şi de plată, la afilierea la un sindicat, la asistenţă medicală şi socială. Carta revizuită din 1996 consolidează principiul egalităţii între sexe şi recunoaşte alte drepturi, cum ar fi dreptul la o locuinţă decentă. Aplicarea Cartei este controlată la nivel internaţional. Respectarea drepturilor recunoscute în această Cartă trebuie asigurată fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, sănătate, apartenenţa la o minoritate naţională, naştere sau orice altă situaţie. Drepturile stipulate în Cartă se referă la următoarele domenii:

1. Locuinţă- acces la o locuinţă adecvată, la un preţ accesibil;- reducerea numărului de persoane fără domiciliu stabil;

40

- politică locativă în favoarea tuturor categoriilor de persoane defavorizate;- proceduri menite să limiteze riscurile de expulzare;- acces egal pentru rezidenţii străini la locuinţele sociale şi indemnizaţiile locative;- construirea locuinţelor şi oferirea indemnizaţiilor locative în corespundere cu

necesităţile familiei.2. Sănătate- servicii de îngrijire medicală accesibile şi eficiente pentru întreaga populaţie;- politică de prevenire a maladiilor, inclusiv prin asigurarea unui mediu ambiant

sănătos;- eliminarea riscurilor în mediu profesional pentru a garanta prin lege şi în

practică sănătatea şi securitatea la locul de muncăxcviii;- protecţia maternităţii.

3. Educaţie- învăţământ primar şi secundar gratuit;- servicii de orientare profesională eficiente şi gratuite;- acces la instruire iniţială (învăţământ general şi profesional secundar), la studii

superioare universitare şi non-universitare, inclusiv la instruire profesională continuă;

- măsuri speciale în favoarea rezidenţilor străini;- integrarea şcolară prioritară a copiilor cu handicap;- acces la educaţie şi instruire profesională a persoanelor cu handicap.

4. Angajare- interzicerea muncii forţate;- interzicerea plasării în câmpul muncii a copiilor;- condiţii speciale pentru tinerii de o vârstă între 15 şi 18ani;- dreptul de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă efectuată în mod liber;- politică economică şi socială menită să asigure angajarea cu normă deplină;- condiţii de muncă echitabile raportate la remunerare şi orele de muncă;- protecţie contra hărţuirii sexuale şi morale;- libertatea de a constitui sindicate şi organizaţii patronale create pentru a proteja

interese economice şi sociale; libertatea individuală de a adera sau nu la acestea;- promovarea consultărilor paritare, negocierilor colective, a concilierii şi

arbitrajului voluntar;- protecţie în caz de concediere;- dreptul la grevă;- acces la angajarea în câmpul muncii pentru persoanele cu handicap.

5. Protecţie juridică şi socială- statut juridic pentru copil;- tratament pentru tinerii delincvenţi;- protecţie contra violenţei şi maltratării;- interzicerea tuturor formelor de exploatare (sexuală sau de alt gen);- protecţie juridică a familiei (egalitatea soţilor în cuplu şi în relaţie cu copiii,

protejarea copiilor în cazul destrămării familiei);- dreptul la securitatea, asistenţa şi serviciile sociale;- dreptul la protecţie contra sărăciei şi excluderii sociale;- dreptul la îngrijirea copilului;- acţiuni specifice în favoarea persoanelor în vârstă.

6. Circulaţia persoanelor- dreptul la reîntregirea familiei;

41

- dreptul cetăţeanului de a ieşi din ţara sa;- garantarea respectării procedurilor în caz de expulzare;- simplificarea formalităţilor de imigrare.

7. Non-discriminare- dreptul femeilor şi al bărbaţilor la tratament şi şanse egale în materie de angajare

în cîmpul muncii;- garantarea, pentru toţi cetăţenii şi străinii cu dreptul de reşedinţă şi/sau cu dreptul

la muncă, că toate drepturile stipulate în Cartă se aplică fără discriminare în funcţie de rasă, sex, vârstă, culoare, limbă, religie, opinie, origine naţională sau socială, starea de sănătate, apartenenţa sau neapartenenţa la o minoritate naţională;

- interzicerea discriminării fondate pe responsabilităţile familiale;- dreptul persoanelor cu handicap la integrare socială şi participare la viaţa

comunităţii.În strânsă legătură cu aplicarea Cartei Sociale Europene se află Comitetul European

pentru Drepturile Sociale, care asigură controlul respectării de către ţările părţi a prevederilor stabilite de Cartăxcix. Cei cincisprezece membri ai Comitetului, independenţi şi imparţiali, sunt aleşi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de a fi realeşi pentru încă un mandat. Comitetul determină dacă legislaţiile naţionale şi aplicarea prevederilor acestora în Statele părţi la Cartă sunt în conformitate cu prevederile Cartei(Art.24). Referitor la procedura de monitorizare, statele părţi la Cartă trebuie să prezinte în fiecare an un raport prin care informează cum este aplicată Carta în legislaţie şi în practică. Fiecare raport vizează o parte dintre prevederile acceptate, ce sunt stipulate în Cartă.

Comitetul examinează rapoartele şi decide dacă starea de lucru din ţările vizate nu contravine prevederilor Cartei. Deciziile sale sunt denumite « concluzii » şi sunt publicate în fiecare an. În cazul în care un stat nu ia măsuri în conformitate cu decizia Comitetului, Comitetul Miniştrilor se adresează statului respectiv cu o recomandare cerându-i să modifice legislaţia şi/sau aplicarea practică a acesteia. Informaţia necesară pentru Comitetul Miniştrilor este pregătită de un Comitet guvernamental compus din reprezentanţii guvernelor Statelor părţi la Cartă, asistaţi de observatori care reprezintă partenerii sociali europeni.

Organizaţiile care au dreptul să sesizeze Comitetul sunt:- pentru toate Statele care au acceptat procedura: Confederaţia europeană a sindicatelor (CES), Uniunea confederaţiilor industriale şi a patronatului european (UNICE) şi Organizaţia internaţională a patronatului (OIE); organizaţiile neguvernamentale (ONG) dispunând de statutul participativ pe lângă Consiliul Europei şi înscrise într-o listă întocmită în acest scop de către Comitetul guvernamental; organizaţiile patronale şi sindicatele Statului vizat.- pentru Statele care acceptă şi această posibilitate: ONG-urile naţionale.

Pentru a fi valid, dosarul reclamaţiei trebuie să conţină următoarele elemente informative:

- denumirea şi coordonatele organizaţiei reclamante; - dovada că persoana care înaintează şi semnează reclamaţia este împuternicită să

reprezinte organizaţia; - denumirea Statului împotriva căruia se face reclamaţia;- prevederile Cartei care au fost violate conform reclamaţiei;- subiectul reclamaţiei, ceea ce înseamnă punctul sau punctele pe care Statul

respectiv nu a reuşit să le respecte în conformitate cu Carta, precum şi argumentele relevante însoţite de documente pertinente.

42

Reclamaţia trebuie să fie întocmită în limba engleză sau franceză sau poate fi întocmită în limba sau în una dintre limbile oficiale ale Statului vizat. Reclamaţia este examinată de Comitet care, dacă decide că au fost respectate condiţiile formale, atunci se pronunţă asupra admisibilităţii sale.

Dacă reclamaţia este declarată admisibilă, se începe o procedură scrisă, însoţită de un schimb de memorii între părţi. Eventual, Comitetul poate decide să organizeze audieri publice. Apoi, Comitetul adoptă o decizie în cazul în care reclamaţia este fondată sau nefondată. Decizia este remisă părţilor vizate şi Comitetului de Miniştri printr-un raport, care este făcut public după remiterea sa, în maxim patru luni.

La final, Comitetul Miniştrilor adoptă o rezoluţie. Dacă este cazul, Comitetul Miniştrilor poate recomanda Statului respectiv să ia măsuri specifice pentru a aduce situaţia în conformitate cu prevederile Cartei.

Prin ratificarea Cartei Sociale Europene revizuite, România are obligaţia de a continua reformele interne în toate domeniile vieţii sociale, având ca scop principal asigurarea unei reale protecţii sociale ale cetăţenilor, atât în cadrul mediului de lucru, cât şi în afara acestuia, dar şi armonizarea legislaţiei naţionale cu reglementările comunitare.

3. Sistemul interamerican al drepturilor omuluiSistemul interamerican al drepturilor omului este inspirat din sistemul european al

drepturilor omului şi se bazează pe două surse juridice:- Carta Organizaţiei Statelor Americane;- Convenţia interamericană a drepturilor omului.

3.1. Carta Organizaţiei Statelor AmericaneOrganizaţia Statelor Americane (OSA) a fost înfiinţată la data de 30 aprilie 1948 şi

este o organizaţie interguvernamentală care are în componenţa sa 35 de membri, din rândul cărora, exceptând SUA, fac parte statele latino-americane. Din OSA face parte şi Cuba, care, în 1962 a fost exclusă, deşi teoretic este considerată în continuare membrăc.

Organele OSA sunt:- Adunarea Generalăci, organul suprem al OSA, se reuneşte anual ori de câte ori

este nevoie şi este formată din reprezentanţii statelor membrecii;- Consiliul Permanent, organul decizional al OSA, asigură conducerea între

sesiunile Adunării Generale şi este format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre ale OSA.

Carta Organizaţiei Statelor Americane este un tratat multilateral şi reprezintă actul de constituire al Organizaţiei Statelor Americane (OSA), fiind deschisă spre semnare în anul 1948, la Bogota, Columbia şi a intrat în vigoare în anul 1951.

Mecanismul interamerican de protecţie şi promovare a drepturilor omului are în componenţa sa o structură instituţională duală: una care s-a dezvoltat potrivit dispoziţiilor Cartei Organizaţiei Statelor Americane şi alta înfiinţată prin intrarea în vigoare a Convenţiei americane a drepturilor omului.

În prevederile Cartei din 1948 se preciza că „Statele americane proclamă drepturile fundamentale ale persoanei fără deosebire de rasă, naţionalitate, credinţă sau sex” - art. 3(j).

Prin amendamentele la Carta OSA, aduse prin intermediul Protocolului de la Buenos Aires, au fost stabilite:

- înfiinţarea Comisiei Interamericane pentru Drepturile Omului, ca organism al Cartei OSA;

- funcţia principală a Comisiei, adică „promovarea respectării şi protecţiei drepturilor omului”.

43

3.2. Convenţia interamericană a drepturilor omuluiConvenţia interamericană a drepturilor omului a fost semnată la San José, în Costa

Rica, pe data de 22 noiembrie 1969, şi a intrat în vigoare pe data de 18 iulie 1978. În ceea ce priveşte aspectul general, această Convenţie a fost concepută după modelul Convenţiei europene a drepturilor omului.

Convenţia confirmă Comisia interamericană a drepturilor omului şi dă competenţă Curţii Interamericane a drepturilor omului pentru a cunoaşte problemele care privesc respectarea de către statele părţi a angajamentelor lor.ciii

Articolul 27 din Convenţie permite statelor părţi să se deroge de obligaţiile lor „pe timp de război, de pericol public sau orice altă şituaţie de criză care ameninţă independenţa sau securitatea lor”civ.

Statele părţi au obligaţia să respecte şi să garanteze libertatea şi deplina exercitare a drepturilor înscrise în Convenţie, fără vreo discriminare, şi să adopte măsuri legislative şi de altă natură pentru a da efect acestor drepturi.

Capitolul II al Convenţiei are în cuprinsul său drepturile civile şi politice ale omului, precum şi drepturile economice, sociale şi culturale. Art.26 al Convenţiei precizează că statele părţi se obligă să adopte măsuri, atât pe plan intern cât şi regional, pentru a se ajunge treptat, prin reglementari juridice sau alte mijloace potrivite, la realizarea deplină a drepturilor rezultând din standardele economice, sociale, educaţionale, ştiinţifice şi culturale stabilite de Carta Organizaţiei Statelor Americane, aşa cum a fost aceasta amendată prin Protocolul de la Buenos Aires. Convenţia americană mai prevede că fiecare om are obligaţii faţă de familia sa, de comunitate şi de omenire, iar drepturile sale sunt limitate de drepturile celorlalte persoane (art.32, pct.l şi 2).

Protocolul Adiţional la Convenţia Americană a Drepturilor Omului privind drepturile economice, sociale si culturale

Acest document a fost adoptat la San Salvador, în anul 1988 şi a intrat în vigoare în 1999. El prevede: dreptul la muncă şi condiţii de muncă echitabile, dreptul de asociere, dreptul la securitate socială, la sănătate, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la hrană, dreptul la educaţie, dreptul la formarea şi protecţia familiei, protecţia copiilor, a bătrânilor şi a persoanelor cu handicap (art. 6-16).

Statele semnatare au obligaţia de a adopta legi interne în vederea materializării acestor drepturi (art. 2), iar restrângerea unora dintre drepturile precizate este inadmisibilă (art. 4).

Statele părţi au, de asemenea, obligaţia de a garanta aceste drepturi fără a face discriminări bazate pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, statut economic, naşteri şi alte condiţii sociale (art. 3).

Al doilea Protocol la Convenţia Americană a drepturilor omului privind abolirea pedepsei capitale

Acest document a fost adoptat în anul 1990 şi nu permite formularea de rezerve, dar admite excepţii numai pentru legislaţia internă a statelor aplicabilă pe timp de război.

În vederea respectării prevederilor Convenţiei au fost înfiinţate două organe:a) Comisia interamericană a drepturilor omului;b) Curtea interamericană a drepturilor omului. Comisia interamericană a drepturilor omului a fost înfiinţată în anul 1959 şi era

formată din şapte aleşi în nume propriu de către Consiliul OSA. În art.1, din Statutul Comisiei din 1960, Consiliul a descris-o ca fiind o „entitate autonomă” a OSA, „a cărei funcţie este de a promova respectarea drepturilor omului”. În art.2 se stipulează că „în

44

sensul prezentului Statut, prin drepturile omului se înţelege acele drepturi care sunt enunţate în Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului”.

În ceea ce priveşte exercitarea funcţiilor sale, Comisia are următoarele competenţe, enunţate în art.41-42 din Convenţie:

- poate să facă recomandări statelor membre în ceea ce priveşte măsurile de punere în aplicare;

- poate să pregătească studii sau rapoarte;- poate să ceară informaţii asupra situaţiei drepturilor omului de la guvernele

statelor membre;- poate să răspundă la cereri din partea statelor membre şi să ofere servicii

consultative;- poate să acţioneze în ceea ce priveşte plângerile şi comunicările;- poate să examineze informaţiile referitoare la drepturile economice, sociale şi

culturale, transmise de statele părţi altor organe ale OSA. Comisia este formată din 7 membri aleşi, cu titlu individual, de Adunarea Generală

a OSA. Spre deosebire de Comisia europeană a drepturilor omului, Comisia interamericană a drepturilor omului are competenţe mai extinse în publicarea de documentecv privind încălcarea drepturilor omului, prezentarea de recomandări statelor membre şi anchetarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului.

Curtea interamericană a drepturilor omului a fost înfiinţată la 18 iulie 1978, odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei americane a drepturilor omului, fiind o instituţie judiciară autonomă, cu sediul la San José, în Costa Rica.

Curtea se poate implica în afacerile care îi sunt supuse în domeniul contencios, adică atunci când există probe că un stat a încălcat Convenţia. Ea are de asemenea competenţă pentru a da sfaturi consultative, pentru interpretarea Convenţiei, aşa cum alte tratate protejează drepturile omului.cvi.

Curtea este compusă din şapte judecători „jurişti cu cea mai înaltă autoritate morală şi cu o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, care au calificarea cerută pentru exercitarea celor mai înalte funcţii judiciare în conformitate cu dreptul statelor ai căror cetăţeni sunt sau ai statului care îi propune drept candidaţi”(art.52).

Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de 6 ani, prin vot cu majoritate absolută a statelor părţi la Convenţie. Curtea nu poate fi sesizată decât de statele părţi la Convenţie sau de către Comisie.

Curtea are competenţa atât de a soluţiona diferendele privind eventualele violări de către un stat parte la Convenţie (funcţie contencioasă), cât şi pentru a da avize consultative (funcţie consultativă). Numai statele părţi şi Comisia vor avea dreptul de a supune un litigiu Curţii, persoanele particulare neputând să sesizeze Curtea. Deci, o persoană care a depus o plângere la Comisie nu poate să o intenteze şi la Curte. Aceasta se poate realiza prin intermediul Comisiei sau de către un stat parte, dar nu printr-o plângere individualăcvii.

Procedura jurisdicţională trebuie să parcurgă următoarele etape:- analiza fondului cauzei;- pronunţarea şi comunicarea hotărârii;- executarea hotărâriicviii.-4. Sistemul african de protecţie a drepturilor omuluiAcest sistem are la bază Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată

de Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.) în anul 1981 şi intrată în vigoare în anul 1986.La 1 ianuarie 1991, ea cuprindea 40 de state membrecix.

O.U.A. este o organizaţie interguvernamentală, regională, de promovare a luptei ţărilor africane pentru întărirea unităţii şi solidarităţii împotriva tuturor formelor de

45

colonialism, de coordonare şi intensificare a cooperării şi eforturilor de creare a unor condiţii mai bune de viaţă popoarelor de pe continent, de armonizare a politicilor statelor membre şi de definire a priorităţilor comune de dezvoltare social-economică şi politică, aceasta fiind o condiţie a promovării şi protejării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, de eliminare a oricărei forme de discriminare bazate pe rasă, etnie, culoare, sex, limbă, religie sau opinie politicăcx.

Prin intermediul Cartei Organizaţiei s-a reafirmat adeziunea statelor membre la principiile şi scopurile Cartei Naţiunilor Unite, stipulându-se, totodată, în sarcina Organizaţiei Unităţii Africanecxi: 1. să întărească unitatea şi solidaritatea statelor africane şi malgaşe; 2. să coordoneze şi să intensifice cooperarea şi eforturile lor pentru a oferi popoarelor Africii condiţii mai bune de existenţă;

3. să apere suveranitate, integritatea teritorială şi independenţa lor; 4. să abolească toate formele de colonialism din Africa; 5. să favorizeze cooperarea internaţională ţinând seama de Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia universală a drepturilor omului.

Pentru realizarea acestor scopuri, statele membre auconvenit să-şi coordoneze şi armonizeze politica lor generală, în special în domeniile politic şi diplomatic; economic; în transporturi şi telecomunicaţii; educaţie si cultură; sănătate, igienă si alimentaţie; ştiinţă si tehnică; apărare si securitate (al. 1-2, art.2)

Principalele scopuri ale O.U.A. sunt:- întărirea unităţii şi solidarităţii statelor africane;- apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei statelor africane;- favorizarea colaborării internaţionale pe baza Cartei O.N.U. şi Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omuluicxii.Organele O.U.A. sunt:- Conferinţa şefilor de state şi guverne, ca organ suprem;- Consiliul miniştrilor, format din miniştrii de externe ai statelor membre;- Secretariatul general, ca organ administrativ al O.U.A.Din mai multe puncte de vedere, Carta africană este diferită de Convenţia europeană şi

Americană a Drepturilor Omului. În primul rând, ea proclamă nu doar drepturile, dar şi îndatoririle. În al doilea rând, ea codifică nu doar drepturile omului, ci şi pe cele ale popoarelor. În al treilea rând, nu doar garantează drepturile civile şi politice, dar şi protejează pe cele economice, sociale şi culturale. În sfârşit, ea este redactată într-un mod în care Statele părţi pot să impună largi restricţii exerciţiului drepturilor garantatecxiii. Dispoziţiile Cartei reflectă în acelaşi timp influenţa instrumentelor ONU referitoare la drepturile omului şi tradiţiile africane. Astfel, dintr-un anumit punct de vedere seamănă mai mult cu Pactul Naţiunilor Unite referitoare la drepturile omului, decât cu alte Convenţii regionale cxiv.

Carta garantează drepturi civile şi politice şi protejează drepturi economice, sociale şi culturale.

Majoritatea drepturilor promovate de Carta Africană se găsesc şi în celelalte documente internaţionale, fiind exceptate cele care sunt specifice statalităţii africane, în Preambulul Cartei stipulându-se despre „virtuţile tradiţiei istorice africane şi valorile civilizaţiei africane care trebuie să constituie o sursă de inspiraţie şi să-şi pună amprenta asupra conceptului de drepturile omului şi popoarelor”. Tot în Preambulul Cartei se precizează că „Libertatea, egalitatea, justiţia şi demnitatea sunt obiective esenţiale ale realizării aspiraţiilor legitime ale popoarelor africane”.

În prima parte a Cartei se găsesc drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale, precum şi îndatoririle şi libertăţile fundamentale ale omului şi popoarelor, luându-se în seamă dispoziţiile articolelor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi valorile civilizaţiei africane.

46

În partea a doua a Cartei sunt cuprinse prevederi referitoare la compunerea şi organizarea Comisiei africane a drepturilor omului şi popoarelor, competenţele, procedura primirii şi rezolvării comunicărilor relative la eventualele violări ale dispoziţiilor înscrise în Cartă. Obiectivele Comisiei constă în promovarea drepturilor omului şi popoarelor şi asigurarea protecţiei lor în Africa.

Comisia africană pentru drepturile omului şi popoarelor este alcătuită din 11 membri aleşi de către Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern a O.U.A., pe o perioadă de 6 ani.

Sursele juridice care stau la baza activităţii Comisiei sunt:- Carta O.N.U.;- Carta O.U.A.;- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi alte instrumente adoptate de

Naţiunile Unite şi ţările din Africa în domeniul drepturilor omului şi ale popoarelor, inclusiv în cadrul instituţiilor specializate ale ONU din care fac parte statele părţi la Carta O.U.A.(art.60)

Comisia face studii şi cercetări privind drepturile omului şi popoarelor, organizează seminarii, colocvii pe această temă, cooperează în domeniul drepturilor omului şi popoarelor cu alte organizaţii africane şi organizaţii internaţionale, asigură apărarea drepturilor prevăzute în Carta africană şi, la cererea statelor, poate interpreta prevederile Cartei africane.(art.45)

În art. 56 din Cartă se precizează posibilitatea Comisiei de a primi plângeri din partea persoanelor fizice. Aceste plângeri, pentru a fi luate în considerare de Comisie, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să nu fie anonime;- să fie compatibile cu Carta O.U.A. şi cu Carta africană a drepturilor omului şi

popoarelor;- să nu cuprindă termeni injurioşi la adresa statului în cauză, a instituţiilor sale

sau la adresa O.U.A.;- să fie posterioară epuizării căilor de recurs interne;- cazul să nu fie reglementat în alt cadru.

5. Sistemul asiatic de protecţie a drepturilor omuluiSpre deosebire de celelalte sisteme, cel asiatic se află într-o formă incipientă de constituire,

din cauza unei diversităţi de factori.Carta Asiatică a Drepturilor Omului a apărut datorită Comisiei Asiatice a Drepturilor

Omului care, împreună cu mai multe organizaţii neguvernamentale din domeniul drepturilor omului, a proclamat Carta în data de 17 mai 1998, în Coreea de Sud – la Kwangju

În art. 2.5., din Carta Asiatică, se menţionează că normele şi instituţiile drepturilor omului trebuie să îndrume practica drepturilor omului şi că suveranitatea statelor nu poate fi folosită ca scuză pentru eludarea normelor internaţionale din domeniul drepturilor omului.

Printre drepturile stipulate în Cartă se pot menţiona:- dreptul la viaţă - dreptul la pace;- dreptul la democraţie;- dreptul la identitate culturală;- dreptul la libertatea religiei şi conştiinţei;- dreptul la dezvoltare şi la justiţie socială;- dreptul femeilor la oportunitatea angajării;- dreptul femeii la alegerea liberă a profesiei;- dreptul femeii la asistenţă socială;- dreptul femeii la remuneraţie egală cu bărbatul în cazul în care munca este efectuată în

aceleaşi condiţii;- dreptul femeii la compensare privind munca în familie;- dreptul femeii la protecţia sănătăţii;- dreptul femeii la protecţia muncii;

47

- dreptul femeii la protecţie socială în timpul sarcinii în cazul în care munca poate fi vătămătoare;

- dreptul la o participare egală a femeilor în viaţa publică, politică şi socială.Carta Asiatică consideră că este necesar înfiinţarea unor instituţii regionale pentru protecţia

drepturilor omului.Comisia Asiatică a Drepturilor Omului este o organizaţie neguvernamentală, care are

ca obiect de activitate protecţia drepturilor omului, fiind înfiinţată în anul 1986 datorită iniţiativei unui colectiv de jurişti şi de activişti în domeniul drepturilor omului. Sediul acestei organizaţii este la Hong Kong.

Unul dintre scopurile fundamentale ale acestei organizaţii îl constituie crearea unui sistem regional de protecţie a drepturilor omului în Asia. Alături de acest obiectiv, organizaţia mai activează pentru îndeplinirea următoarelor scopuri:

- protejarea şi promovarea drepturilor omului; - promovarea de modele proprii pentru protecţia dreptului la educaţie; - realizarea unei strânse colaborări cu victimele violării drepturilor omului; - stimularea formării unor Comisii naţionale a drepturilor omului; - iniţierea unor programe religioase şi culturale în scopul promovării drepturilor omului; - cooperarea cu toate organizaţiile care activează în domeniul drepturilor omului pentru

dezvoltarea unui mecanism regional al drepturilor omului;- participarea la procesul de menţinere a păcii, la reconcilieri şi la rezolvarea conflictelor

prin intermediul comisiilor şi tribunalelor internaţionale etc.Comisia Asiatică a Drepturilor Omului este organizată astfel:- Comitetul de directori, care este format dintr-un preşedinte, un director executiv şi 4

membri şi asigură conducerea organizaţiei; - Comitetul de consilieri. Este format din 10 specialişti de marcă ce activează în domeniul

drepturilor omului;- Grupul de bază, care cuprinde aproximativ 200 de membri;- Membrii, care sunt în număr nelimitat.

48

PARTEA A II-A:RESPECTAREA DREPTURILOR ŞI

OBLIGAŢIILOR ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CENTRALĂ ŞI LOCALĂ

SECŢIUNEA a IV-aRESPECTAREA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR ÎN

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

Capitolul IPRINCIPIUL CONSULTĂRII CETĂŢENILOR

49

1.1.CONŢINUTUL PRINCIPIULUI CONSULTĂRII CETĂŢENILORPrincipiul consultării cetăţenilor presupune implicarea cetăţenilor în managementul

deciziilor şi al ofertei de servicii. Democraţia participativă urmăreşte aducerea deciziilor cât mai aproape de beneficiari, care sunt informaţi şi consultaţi asupra modului de gestionare a autorităţii şi resurselor publice. În urma dialogului dintre autorităţi şi cetăţeni, în măsura posibilităţilor, sugestiile acestora din urmă sunt integrate în intervenţiile guvernamentale urmărindu-se astfel satisfacerea nevoilor comunităţilor locale.

Principiul consultării cetăţenilor este un principiu de baza al administraţiei publice pe care democraţiile occidentale pun mare preţ, astfel că în jurul său s-au dezvoltat o serie de studii, comentarii şi bune practici. În ultimii ani, şi în România accentuându-se procesul de democratizare prin participarea cetăţenilor, experienţa vechilor democraţii a fost preluată şi adaptată prin diferite programe şi studii, de obicei cu finanţare externă. Astfel că o serie de termeni, preluaţi din traduceri şi adaptari, au pătruns în limbajul de specialitate.

1.2. CADRUL LEGISLATIVCea mai importantă convenţie internaţională în materie de administraţie publică este

Carta Europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 şi ratificată de România în 1997. Principiul consultării este prevăzut în art. 3, care face referire la faptul că drepturile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale nu pot limita exercitarea principiul consultării cetăţenilor. În ordine cronologică a adoptării lor, actele normative care cuprind dispoziţii referitoare la consultarea cetăţenilor cu privire la probleme de interes local dar şi naţional sunt:

1. Constituţia României 2. Legea 199 /1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale,

adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 3. Legea 189/1998 privind finanţele publice locale 4. Legea 189 /1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni 5. Legea 215/2001 privind administraţia publică locală (cu modif. prin L. 141/2004

şi L. 286/2006) 6. Legea 3/ 2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului [abroga

Decretul-Lege 29 /1990 privind instituirea referendumului naţional] 7. Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţia de interes public [ H.G.

123 /2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare] 8. Legea 52/2003 privind transparenţa actului decizional în administraţia publică 9. H.G. 775/2005 care cuprinde Regulamentul privind procedurile de elaborare,

monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central.

Textele legislative care impun edililor obligativitea consultării cetăţenilor sunt: Constituţia României în art. 31 impune autorităţilor publice obligaţia de a pune la

dispoziţia cetăţenilor informaţiile de interes public:

1.3. Dreptul la informaţieArt. 31 (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

50

Art. 68 permite participarea cetăţenilor la dezbaterile parlamentare, statuând în alin (1): „Sedinţele celor două Camere sunt publice”. În Constituţie, participarea cetăţenilor sub forma iniţiativei legislative este prevăzută de art.74, ale cărui prevederi au fost modificate prin L. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României, la art. art. 74, în sensul relaxării condiţiilor pentru propunere legislativă cetăţenească prin reducerea numărului cetăţenilor care pot exercita dreptul la iniţiativă legislativa la 100.000.

Art. 74 (1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

Modul concret în care se exercită, de către cetăţeni, dreptul la iniţiativa legislativă, este prevăzut de L. 189/1999.

-> L. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliul Economic şi Social (CES) prevede posibilitatea Guvernului de a include în CES reprezentanţi ai „asociaţiilor profesionale, organizaţiilor neguvernamentale şi ale altor asemenea organizaţii ale societăţii civile” oferind astfel un mecanism de consultare cu societatea civilă. Regulamentul de ordine interioară al CES stabileşte domeniile din care pot proveni reprezentanţii societăţii civile: asociaţii academice profesionale, organizaţii Camerale pentru protecţia consumatorilor, organizaţii din domeniul drepturile omului (inclusiv drepturile femeilor, tineretului şi copiilor), domeniul sănătăţii şi ale persoanelor cu dizabilităţi, servicii sociale şi eradicarea sărăciei, mediu şi pentru problemele legate de mediul rural.

->Din interpretarea art. 21 L. 189/1998 privind finanţele publice locale reiese obligaţia consiliilor locale, primăriilor şi consiliilor judeţene de a-i informa pe cetăţeni asupra proiectelor bugetelor locale cu 15 zile înainte de dezbatere în plenului consiliilor. În acest fel cetăţenii au la dispoziţie un interval de timp rezonabil pentru a putea formula contestaţii la proiectele respective. -> L. 189 /1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni vine să detalieze prevederile articolului intitutlat Iniţiativa legislativă, art. 74 din Constituţie. Legea reglementează procedura de exercitare a iniţiativei legislative cu referire la semnăturile susţinătorilor, atestarea listelor de susţinători, înregistrarea propunerii legislative, verificarea îndeplinirii condiţiilor.

->.L. 215/2001 privind administraţia publică locală statuează şi ea cu privire la publicitatea sedinţelor de consiliu, astfel: În privinţa consiliilor locale: Art. 43. alin. (1) „Şedinţele consiliului local sunt publice, cu excepţia cazurilor în care consilierii decid, cu majoritate de voturi, ca acestea să se desfăşoare cu uşile închise.” În privinţa consiliilor judeţene: Art. 110. – „Dispoziţiile art. 43, art. 45-54 şi art. 56 se aplică în mod corespunzător”.

->L. 544/2001 privind liberul acces la informaţia de interes public, extinde, sfera autorităţilor publice care au obligativitatea de a furniza informaţii şi introduce distincţia între informaţiile care sunt furnizate „din oficiu” art.5 (1) şi informaţiile care sunt

51

disponibile „la cerere”. Legea stabileşte de asemenea procedura detaliată şi termenele în care autorităţile trebuie să raspundă la cererile de informaţii.

-> Prin modificările aduse legii privind administraţia publică locală de L. 141/2004, art. 46(5) şi 109, se recunoaşte cetăţenilor dreptul de a propune proiecte de hotărâri de consiliu local, respectiv judeţean. Numărul cetăţenilor care trebuie să susţină propunerea de proiect este de 5% din populaţia cu drept de vot din respectiva unitate administrativ-teritorială.

Art. 46(5) Proiectele de hotărţre pot fi propuse de consilieri, de primar sau de cetăţeni.

-> Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică în art. 24 subliniază înca o dată principiul obligativităţii informării prealabile a cetăţenilor şi stabileşte procedura detaliată a procesului de informare din oficiu asupra iniţiativelor guvernamentale la nivel central şi local. Prin art. 6, legea introduce în activitatea administraţiei publice conceptul de dezbatere publică şi prevede obligativitatea organizării unui astfel de eveniment în condiţii date. În vederea realizării unei informări din oficiu cât mai complete, legea prevede în sarcina autorităţilor administraţiei publice obligaţia întocmirii unui Raport anual privind transparenţa decizională, precizând elementele ce trebuie să fie cuprinse în conţinutul raportului precum şi obligativitatea afişării lui pe un site propriu ( art. 12). Meritoriu pentru această lege este înscrierea în normalitate cu o structură completă a normelor juridice care pe lângă ipoteză şi dispoziţie cuprind şi sancţiuni. Astfel art.14 statuează că nerespectarea prevederilor referitoare la dezbaterile publice constituie abatere disciplinară şi se sancţionează conform prevederilor L. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

-> Deşi H.G. 775/2005 Regulamentul privind procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central vizează procesul de elaborare al politicilor publice la nivel central este un act normativ ce se cere menţionat pentru a avea un tablou complet al legislaţiei româneşti în domeniul democraţiei participative. Hotărârea trasează în sarcina ministerelor şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care iniţiază proiecte de acte normative şi politici publice, obligativitatea includerii în documentul denumit Propunere de Politici Publice, pe lângă rezultatele studiilor şi analizelor, şi rezultatele activităţii de consultare a societăţii civile cu privire la diferitele variante de soluţionare identificate.( art.10)

1.4. Modalităţile concrete de realizare a consultării cetăţenilorOrganizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), în funcţie de gradul

de implicare al cetăţenilor, distinge trei tipuri de democraţie participativă: informare, consultare şi participare.

Informarea cetăţenilor - solicită cel mai mic grad de implicare a cetăţenilor care sunt ţinuţi la curent despre activitatea instituţiilor publice. Dar cetăţenii rămân în exteriorul proceselor administrative, la nivelul de simplu spectator sau analist-comentator. Totuşi informarea presupune că procesul de guvernare este suficient de transparent pentru ca cetăţenii să obţină informaţia necesară pentru a vedea în ce măsură guvernul îşi respectă promisiunile şi pentru a fi capabili să analizeze ce se întamplă în diverse sectoare de politică. Informaţiile pot sluji ulterior în organizarea diferitelor acţiuni de presiune asupra guvernanţilor.

Consultarea cetăţenilor implică un grad sporit de implicare a cetăţenilor care nu numai că citesc şi se informează, dar au prilejul de a-şi exprima punctele de vedere

52

în cadrul consultărilor. Consultarea cetăţenilor se face atât în problemele de interes naţional cât şi local prin: Consultarea cetăţenilor (ex.: dezbateri publice); Participarea cetăţenilor la şedinţele forurilor legislative şi decizionale naţionale şi locale; Referendum

Participarea activă implică maximul de participare din partea cetăţenilor care trebuie să dea dovadă de iniţiativă, maturitate şi dedicaţie devenind co-participanţi ai procesului de guvernare. Participarea activă necesită o formă structurată de organizare a cetăţenilor, de exemplu în cadrul ONG-urilor, organizaţiilor profesionale, etc. Participarea activă a societăţii civile se poate manifesta prin: Iniţiativa legislativă, participare în cadrul parteneriatului.

Formele concrete de consultare a cetăţenilor în funcţie de gradul lor de implicare sunt:

Grad implicare cetăţeni

Clasificare Forme concrete de realizare

Reglementare

Mic sau delocInformarea cetăţenilor

Informaţii din oficiu Constituţie art. 31 L. 544/2001

Informaţii la cerere Constituţie art. 31 L. 544/2001

Mediu şi mare Consultarea cetăţenilor

Dezbateri publice L. 52/2003

Sedinţe publice Constituţie art. 68 L. 215/2001 L. 141/2004

Referendum L. 3/2000

Foarte mare Participarea activă

Iniţiativa legislativă Constituţie art. 74 L. 189 /1999 L. 215/2001

Parteneriat Regulamentul 1081/2006 FSE

1.5. Informaţiile din oficiu

53

Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 priveşte liberul acces la informaţiile de interes public

ART. 3 Asigurarea de către autorităţile şi instituţiile publice a accesului la informaţiile de interes public se face din oficiu sau la cerere, prin intermediul compartimentului pentru relaţii publice sau al persoanei desemnate în acest scop.

ART. 5(1) Fiecare autoritate sau instituţie publică are obligaţia să comunice din oficiu următoarele informaţii de interes public:

a) actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;b) structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;c) numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;d) coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet;e) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;f) programele şi strategiile proprii;g) lista cuprinzând documentele de interes publich) lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;i) modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în care persoana se consideră vătămată în privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public solicitate.

(3) Autorităţile publice sunt obligate să dea din oficiu publicităţii un raport periodic de

activitate, cel puţin anual, care va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a).

1.6. Informaţiile la cerere

Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 priveşte liberul acces la informaţiile de interes public

ART. 3 Asigurarea de către autorităţile şi instituţiile publice a accesului la informaţiile de interes public se face din oficiu sau la cerere, prin intermediul compartimentului pentru relaţii publice sau al persoanei desemnate în acest scop.

ART. 6(1) Orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiilepublice, în conditiile prezentei legi, informaţiile de interes public.(2) Autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să asigure persoanelor, la cerereaacestora, informaţiile de interes public solicitate în scris sau verbal.(3) Solicitarea în scris a informaţiilor de interes public cuprinde următoarele elemente:

a) autoritatea sau instituţia publică la care se adresează cererea;b) informaţia solicitată, astfel încât să permită autorităţii sau instituţiei

publiceidentificarea informaţiei de interes public;

54

c) numele, prenumele şi semnătura solicitantului, precum şi adresa la care se solicită primirea răspunsului.

1.6. Referendumul

L. 3/ 2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, faţă de predecesoarea sa Decretul-Lege. 29/1990 introduce posibilitatea organizării referendumului şi la nivel local, nu numai la nivel naţional. Legea precizează situaţiile care necesită consultarea prin referendum, procedurile şi termenele ce trebuiesc respectate.

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăsurarea referendumului normează faptul că în condiţiile legii "se poate organiza şi desfăşura şi" referendum local asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.

Această modalitate a referendumului local, prin simetrie faţă de referendumul naţional, care potrivit art. 2 alin. (1) din Legea 3/2000 "constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român", poate fi considerată a viza consultarea şi exprimarea voinţei generale a electoratului unei unităţi administrativ-teritoriale asupra unor probleme de interes deosebit. Procedura referendumului local asupra problemelor de interes deosebit presupune întrunirea mai multor condiţii şi parcurgerea mai multor etape succesive şi obligatorii.

1.7.1. Stabilirea obiectului referendumului - sfera problemelor de interes deosebita) Probleme de interes naţional – probleme de interes deosebit.

Utilizarea de către legiuitor a sintagmei "probleme de interes deosebit" poate atrage la fel de multe probleme ca şi cea a celei folosite de constituant, care în art. 90 normează dreptul Preşedintelui de a sonda voinţa poporului cu privire la "probleme de interes naţional".Trebuie văzut astfel cum se conturează sfera problemelor de interes deosebit pentru colectivităţile locale şi principiile ce gravitează în jurul acestei noţiuni, în acest sens impunându-se câteva precizări generale şi succinte cu privire la cadrul problemelor de interes naţional.

O prima precizare are în vedere faptul că legiuitorul român a circumscris în trecut prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 sfera acestor probleme de interes naţional într-o încercare de efectivizare a conţinutului art. 90 din Constituţie. Actualmente, dispoziţiile respectivului articol şi-au încetat efectele prin declararea neconstituţionalităţii acestora de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 567/2006 (M. Of. nr. 613 din 14 iulie 2006) şi datorită nepunerii de acord a acestora cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din actul fundamental, perioadă pe parcursul căreia aplicarea acestora a fost suspendată de drept. Curtea a statuat în decizia citată că din examinarea textului constituţional, rezultă că acesta nu defineşte, pe de o parte, nici "problemele de interes naţional", iar pe de altă parte, nu prevede nici ca aceste probleme vor fi stabilite ulterior prin lege. Rezultă deci că numai Preşedintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes naţional şi că enumerarea limitativă din cuprinsul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 a unor situaţii considerate a fi "probleme de interes naţional"este de natură a îngrădi dreptul Preşedintelui de a consulta poporul, deoarece "problemele de interes naţional, prin însăşi natura lor, conjuncturală şi uneori chiar imprevizibilă, nu pot fi indicate şi limitate aprioric".

În acest sens, o a doua precizare pe care o facem este că orice enumerare a situaţiilor considerate ca fiind de "interes naţional" la momentul la care legiuitorul adoptă reglementarea se poate transforma ulterior într-o îngrădire, într-o limitare care să afecteze dreptul constituţional al Preşedintelui, singurul capabil de a decide cu privire la problemele asupra cărora vrea să consulte poporul. Deci, pe de o parte, organul de stat ce poate decide

55

consultarea este circumscris - Preşedintele României -, iar pe de altă parte, sfera problemelor de interes naţional se conturează doar prin prisma opţiunilor acestuia, nedepinzând de exemplu de sfera atribuţiilor concrete a şefului de stat. Totuşi, considerăm că atât timp cât legiuitorul menţionează în mod expres în cuprinsul legii faptul că enumerarea unor astfel de cazuri este doar cu titlu de exemplu şi că singurul care poate decide în fapt considerarea unei probleme a fi sau nu de interes naţional este Preşedintele, o astfel de reglementare devine posibilă fără a înfrânge dispoziţiile Constituţiei.

Din acest context se desprinde o a treia precizare: o asemenea enumerare a unor probleme considerate de interes naţional nu poate fi exhaustivă şi limitativă, ci trebuie să fie întotdeauna exemplificativă.

b) Titularii dreptului de califica o problemă ca fiind de interes deosebitPrin prisma acestor precizări făcute anterior cu privire la noţiunea de "probleme de

interes naţional" şi având în vedere cadrul legislativ şi poziţia doctrinei juridice române, se conturează şi obiectul specific al unei consultări prin referendum local, adică "problemele de interes deosebit".

Legea nr. 3/2000 dispune în art. 14 alin. (1): "Problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean sau a unei treimi din numărul consilierilor locali, respectiv al consilierilor judeţeni".

În mod evident, această dispoziţie legală vizează cazul problemelor de interes deosebit ce pot face obiect al acestei forme de referendum local chiar dacă nu se utilizează decât sintagma "probleme". Pe baza analizei dispoziţiei legale se desprind titularii dreptului de a stabili sfera "problemelor de interes deosebit". Astfel, numai primarul, preşedintele Consiliului judeţean sau o treime din numărul total al consilierilor locali sau judeţeni pot propune problemele ce vor fi supuse unui referendum local, alte persoane sau organe neavând această capacítate. Este vorba de un drept exclusiv al cărui titulari sunt doar aceste categorii de persoane, caz asemănător dreptului de a decide care sunt problemele de interes naţional rezervat de art. 90 din Constituţie Preşedintelui.

Diferenţa între cele două situaţii constă însa în faptul că, dacă Preşedintele României are atât dreptul de a propune, cât şi dreptul de a decide care probleme sunt de interes naţional, primarul, preşedintele Consiliului judeţean sau o treime din numărul total al consilierilor locali sau judeţeni nu au decât dreptul de a propune anumite probleme pe care le consideră a fi de interes deosebit ("… la propunerea"), dreptul de a decide efectiv acest lucru aparţinând Consiliilor locale sau Consiliilor judeţene ("… se stabilesc").

c) Modalitatea concretă de determinare a problemelor de interes deosebit.Conturarea sferei problemelor de interes deosebit presupune deci două etape

succesive şi obligatorii: un act de propunere şi un act de decizie. Pe de o parte, primarul, preşedintele Consiliului judeţean sau o treime din numărul total al consilierilor local sau judeţeni propun o anumită problemă ca fiind de interes deosebit, iar pe de altă parte, Consiliile locale sau Consiliile judeţene decid dacă acea problemă este sau nu de interes deosebit.

Procedeul prin care consiliile decid acest lucru este adoptarea sau respingerea prin vot, printr-o hotărâre a problemei propuse. În funcţie de votul exprimat rezultatele pot fi următoarele: aprobarea problemei, fapt ce îi conferă acesteia caracter de "problemă de interes deosebit" şi obiect al referendumului local care urmeaza a se desfăşura, sau respingerea problemei, ce atrage imposibilitatea organizării unui referendum local

56

deoarece problema propusă nu a dobândit caracterul precizat anterior necesar pentru a fi obiect al acestuia.

Se poate observa astfel că determinarea unei probleme ca fiind de interes deosebit presupune exprimarea voinţelor ambelor categorii de persoane sau organe implicate în acest proces, nici una dintre aceste categorii neputând să decidă singură caracterul "deosebit" al unei probleme.

d) Posibile probleme de interes deosebitNici legea referendumului, nici legea administraţiei publice locale nu enumeră în

cuprinsul lor anumite probleme ce ar putea fi considerate de interes deosebit, astfel încât putem afirma că sfera acestor probleme este foarte întinsă depinzând de calificarea ca atare a acestora de către autorităţile publice competente. Prin prisma autorităţilor publice ce sunt competente să intervină în procesul de calificare a unei probleme de interes deosebit am putea desprinde anumite asemenea exemple de probleme.

Astfel, art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea 215/2001, determinând actele juridice prin care Consiliului local statuează, distinge între hotărâri ce se adoptă cu majoritate simplă (majoritatea consilierilor prezenţi) şi hotărâri ce se adoptă cu majoritate relativă (majoritatea consilierilor în funcţie), în cazul acestora din urmă precizând domeniile respective printr-o enumerare: hotărârile privind bugetul local; hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii; hotărârile prin care se stabilesc impozite şi taxe locale; hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră; hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului; hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu persoane juridice române sau străine.

În mod asemănător, art. 91 din Legea 215/2001, reglementând atribuţiile Consiliului judeţean, dispune că acest organ: stabileşte impozite şi taxe judeţene [alin.(3) lit. c)]; hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes judeţean [alin. (4) lit. a)]; hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori straine, inclusiv cu parteneri din societatea civilă, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public judeţean [alin. (6) lit. a)]; hotărăşte, în condiţiile legii, înfrăţirea judeţului cu unităţi administrativ-teritoriale din alte ţări [alin. (6) lit. b)]; hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară ori din străinatate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese comune [alin. (6) lit. c)].

Atragem atenţia încă odată că o astfel de enumerare este doar cu titlu de exemplu, singurele capabile să propună şi să decidă dacă o problemă este sau nu de interes deosebit şi va fi supusă unui referendum local fiind autorităţile publice menţionate anterior.

e) Limitele posibilităţii de stabilire a caracterului de problemă de interes deosebitPosibilitatea de stabilire a caracterului de problemă de interes deosebit nu este

absolută ci se vede restrânsă prin existenţa a două categorii de limite: limite materiale şi limite formale.

În mod evident, autorităţile publice implicate în procesul de calificare a problemelor de interes deosebit nu beneficiază de principiu de o putere discreţionară în această materie, mai ales cele care intervin în etapa decizională a procesului, deoarece sfera problemelor propuse spre atribuirea caracterului de interes deosebit trebuie corelată şi

57

se vede astfel limitată într-un sens aparte de competenţele sau atribuţiile stabilite de către lege pentru aceste autorităţi publice - limitele materiale. Cu alte cuvinte, şi de aici rezultă şi sensul aparte al acestei limitări, aceste organe decizionale vor putea adopta o hotărâre asupra unei probleme, calificând-o drept problema de interes deosebit, doar dacă aceasta nu excede cadrului competenţelor acestora.

Orice depăşire a acestor limite atrage nelegalitatea hotărârii adoptate, atacarea unei asemenea hotărâri putând fi făcută de către prefect în faţa instanţei de contencios administrativ. Introducerea unei asemenea acţiuni de către prefect atrage suspendarea efectelor hotărârii până în momentul pronunţării instanţei de contencios şi de asemenea blochează posibilitatea de organizare a unui referendum local. De asemenea, cea de-a doua categorie de limite ce se impune autorităţilor publice locale - limitele formale - rezultă din art. 3 din Legea nr. 3/2000 ce face aplicaţia art. 152 din Constituţie în materia limitelor revizuirilor constituţionale: "Problemele care, potrivit art. 148 (actualul 152) din Constituţie, nu pot fi supuse revizuirii nu pot face obiectul referendumului".

f) Natura problemelor de interes deosebit Prin prisma limitelor ce se impun autorităţilor locale competente în posibilitatea de

calificare a problemelor de interes deosebit rezultă şi natura acestor probleme. Problemele de interes deosebit pot fi doar de natură administrativă, niciodată de natură politică. Acest lucru în primul rând datorită caracterului de stat unitar al României normat de art. 1 alin. (1) din Constituţiei, ce presupune un singur centru de putere politică capabil să îsi impună voinţa pe întreg teritoriul.

În al doilea rând, autorităţile publice locale cu putere de decizie în materia problemelor de interes deosebit, deşi au o putere de reglementare proprie în statul unitar descentralizat, această putere nu acoperă decât organizarea aplicării legilor la nivelul respectivei unităţi administrativ-teritoriale, având deci o putere normativă doar de natură administrativă. Astfel, orice exprimare a puterii normative a acestora va trebui sa fie conformă principiilor legale şi constituţionale.

1.7.2. Organizarea şi desfăşurarea referendumului local asupra unor probleme de interes deosebitStabilirea prin hotărâre de către autorităţile publice locale competente a problemei

de interes deosebit constituie premisa organizării şi desfăşurării referendumului local ce va avea drept obiect această problemă. Legea 3/2000 impune scurgerea unui termen de minim 20 de zile din momentul stabilirii obiectului şi datei referendumului local pentru desfăşurarea consultării concrete prin acest procedeu [art. 16 alin. (1)]. Publicitatea datei în care se va desfăşura referendumul local este obligatorie pentru autorităţile publice locale şi poate fi făcută prin orice mijloace de informare în masă [art. 16 alin. (3)]. Referendumul local poate fi desfăşurat într-o singură zi din săptămână, în mod obligatoriu duminica [art. 16 alin. (2)].

Obiectul referendumului local poate fi simplu, constituit dintr-o singură problemă de interes deosebit asupra căreia poartă consultarea, sau multiplu, putând fi supuse deciziei electoratului local mai multe probleme. De asemenea, este posibilă simultaneitatea unui referendum local cu un referendum naţional printr-o consultare unică a electoratului care va purta asupra a două probleme înscrise pe acelaşi buletin de vot, una de interes naţional şi alta de interes local [art. 2 alin. (3)].

Activitatea de supraveghere a organizării şi desfăşurării referendumului local revine prefectului din respectiva unitate administrativ-teritorială [art. 46 alin. (1)]. Prefectul are obligaţia ca în 24 de ore de la primirea hotărârii consiliului local sau judeţean, prin care se stabileşte organizarea referendumului local să informeze Departamentul pentru

58

Administraţie Publică Locală din cadrul Ministerului Funcţiei Publice despre acest lucru (alin. 2).

Referendumul local poate fi organizat atât la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale, cât şi la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. Astfel, se poate desfăşura un referendum în toate satele şi localităţile componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. De asemenea, referendumul la nivel judeţean se poate organiza în toate comunele şi oraşele din judeţ ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate (art. 13).

1.7.3. Rezultatele referendumului local asupra unor probleme de interes deosebit

Electoratul local este chemat să-şi exprime voinţa prin "DA" sau "NU" asupra problemei supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale respective [art. 14 alin. (2)]. Valabilitatea referendumului este condiţionată de participarea a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale. Folosirea de către legiuitor a sintagmei "decizând cu majoritatea voturilor" considerăm că nu poate avea decât un sens imperativ ce implică faptul că rezultatele referendumului sunt obligatorii. Dacă majoritatea electorilor au achiesat la problema propusă prin referendum aceasta devine obligatorie şi se impune autorităţilor publice locale. Un astfel de rezultat creează o obligaţie conformare, o obligaţie de receptare prin acte juridice a problemei supuse consultării în sarcina autorităţilor publice locale.

În practică pot apărea două situaţii în sensul neconformării Consiliilor locale sau Consiliilor judeţene deciziei electoratului local: fie un refuz tacit de recunoaştere a voinţei exprimate, concretizat într-o abţinere în ceea ce priveşte adoptarea actelor juridice de receptare a deciziei, fie un refuz explicit de recunoastere, în cazul adoptarii unor acte juridice cu conţinut contrar deciziei adoptate prin referendum. Dacă în prima variantă nu există un act juridic necesar care să încorporeze rezultatul referendumului, în a doua variantă acest act juridic există dar este contrar voinţei electoratului.

Se pune astfel problema găsirii unei soluţii în sensul conformării deciziei electoratului. Poate fi instituţia controlului de legalitate efectuat de către prefect o asemenea soluţie? Controlul clasic de legalitate efectuat de către prefect, ca aplicare a principiului ierarhiei normative, poate viza numai actele administrative emise sau adoptate de către autorităţile locale subordonate ierarhic acestui organ.

Se poate astfel observa că acest tip de control, pe de o parte, priveţte doar acţiunile organelor administraţiei subordonate prefectului, nu şi omisiunile acestora, deoarece în acest ultim caz, am asista la o transformare a controlului de legalitate întrun control de oportunitate ce ar permite prefectului fie să oblige autorităţile subordonate să emită un act, fie să-l emită chiar acesta în locul lor. Pe de altă parte, controlul de legalitate poate interveni numai în raporturile dintre prefect şi anumite autorităţi publice locale, acelea din subordinea sa, ori, potrivit art. 123 alin. (4) din Constituţie "între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare".

Rezultă deci că prefectul nu poate controla direct din punct de vedere al legalităţii actele adoptate de către Consiliile judeţene sau Consiliile locale contrare voinţei exprimate prin referendumul local, şi nici nu le poate obliga să adopte acte care să înglobeze această voinţă a electoratului sau să se substituie acestora emiţând el însuşi actul în cauză. Deci, instituţia unui control de legalitate direct nu poate constitui o soluţie.

Considerăm că soluţia viabilă în acest caz o reprezintă dreptul legal şi constituţional al prefectului de a sesiza instanţa de contencios administrativ. Judecătorul

59

instanţei de contencios administrativ este singura instituţie ce poate fie să declare nelegalitatea actului administrativ adoptat, lipsindu-l astfel de efecte juridice (însăşi introducerea acţiunii de către prefect are drept rezultat suspendarea aplicării actului respectiv până în momentul soluţionării cauzei), fie să oblige prin hotărârea pronunţată Consiliul local sau Consiliul judeţean să adopte un act administrativ care să înglobeze voinţa exprimată prin referendum. Prefectul se prevalează astfel de "un interes obiectiv determinat de imperativul asigurării intereselor generale ale statului" şide "un interes subiectiv al colectivităţii locale".

1.8. Iniţiativa legislativăLegea 189 1999 priveşte exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

ART. 1Exercitarea iniţiativei(1) Iniţiativa legislativă a cetăţenilor se exercită cu respectarea prevederilor art. 73 sau, după caz, ale art. 146 din Constituţie, in condiţiile prevăzute de prezenta lege. (2) Iniţiativa legislativă a cetăţenilor se exercită printr-o propunere legislativă întocmită în temeiul art. 73 din Constituţie în domeniul legilor organice sau ordinare, iar în temeiul art. 146 din Constituţie, în domeniul legilor constituţionale.

ART. 2Comitetul de iniţiativă(1) Promovarea iniţiativei legislative a cetăţenilor se asigură de către un comitet de iniţiativă alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. (2) Nu pot face parte din comitetul de iniţiativă persoanele alese în funcţie prin vot universal, membrii Guvernului, persoanele numite în funcţie de primul-ministru sau care nu pot face parte, potrivit legii, din partide politice. (3) Constituirea comitetului de iniţiativă se face printr-o declaraţie autentificată la un notar public, cuprinzand scopul iniţiativei, numele, prenumele, calitatea de alegător şi domiciliul membrilor, precum şi declaraţia că aceştia nu încalcă prevederile alin. (2). Răspunderea pentru conţinutul declaraţiei este cea prevăzută de lege pentru înscrisurile oficiale. (4) Comitetul de iniţiativă reprezintă cetăţenii care susţin propunerea legislativă, după semnarea de către aceştia a listelor de susţinători prevăzute în prezenta lege. Componenţa comitetului de iniţiativă se aduce la cunoştiinţă, împreună cu propunerea legislativă care face obiectul iniţiativei, prin publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I. Publicarea este scutită de plata oricărei taxe. (5) Comitetul de iniţiativă trebuie să asigure înregistrarea propunerii legislative la una dintre Camerele Parlamentului, în termen de cel mult 3 luni de la data publicării acesteia. După împlinirea acestui termen propunerea legislativă nu mai poate fi prezentată decât ca o nouă iniţiativă, în condiţiile prezentei legi. (6) Comitetul de iniţiativă va desemna dintre membrii săi, cu majoritate de voturi, un preşedinte care să rezolve problemele operative şi să reprezinte comitetul în raporturile sale cu autorităţile publice centrale şi locale.

ART. 3Propunerea legislativă(1) Propunerea legislativă care face obiectul iniţiativei legislative se întocmeşte de comitetul de iniţiativă în forma cerută pentru proiectele de lege şi va fi însoţită de o expunere de motive semnată de toţi membrii comitetului.

60

(2) În vederea publicării, propunerea legislativă se avizează, în prealabil, de Consiliul Legislativ. (3) Avizul se emite în cel mult 30 de zile de la sesizare şi se publică o dată cu propunerea legislativă. (4) Sesizarea Consiliului Legislativ se face de către un membru al comitetului de iniţiativă, împuternicit în acest scop. Împuternicirea se semnează de membrii comitetului de iniţiativă şi va fi însoţită de actul de constituire a acestuia, prevăzut la art. 2 alin. (3). Împuternicitul răspunde şi de publicarea propunerii legislative.

ART. 4Semnăturile susţinătorilor(1) Promovarea propunerii legislative publicate potrivit art. 2 alin. (4) se face pe baza adeziunii cetăţenilor, prin semnarea de către aceştia a listelor de susţinători. (2) Listele de susţinători se intocmesc cu respectarea organizării administrativ-teritoriale a ţării şi vor cuprinde: denumirea propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei şi identificarea Monitorului Oficial al României în care aceasta a fost publicată, judeţul şi localitatea în care îşi au domiciliul sau reşedinţă susţinătorii; numele, prenumele şi domiciliul susţinătorilor, identificarea cărţilor de alegător, pentru cei care le posedă, a actului de identitate şi a codului numeric personal; semnăturile susţinătorilor. Este interzisă orice fel de delegare sau de reprezentare pentru semnarea listei de susţinători. (3) Lista de susţinători întocmită, precum şi semnătura dată, cu încălcarea prevederilor alin. (2), nu vor fi luate în considerare. Semnătura valabilă la data când a fost acordată nu poate fi infirmată ulterior. (4) Pentru municipiul Bucureşti în loc de localitate se va trece sectorul; prevederile acestui alineat se aplică şi altor municipii alcătuite din subdiviziuni administrativ-teritoriale. (5) Formularele pentru listele de susţinători se imprimă pe coli de hârtie format A4, detaşabile şi numerotate. Formularele se imprimă pe o singură faţă a colii şi cuprind prevederile menţionate la alin. (2), cu excepţia celor referitoare la susţinători, care se completează de mână, atunci când aceştia semnează lista. (6) Fiecare pagină imprimată a listei de susţinători se semnează de către un membru al comitetului de iniţiativă sau de o altă persoană împuternicită în scris de comitet pentru a întocmi lista. Persoana împuternicită nu poate fi desemnată decât dintre susţinători. (7) Listele semnate de susţinători se pastrează în dosare, pe localităţi, şnuruite şi semnate pentru atestarea conţinutului, pe coperta a doua, de către persoanele prevăzute la alin. (6). (8) Listele şi dosarele se întocmesc în două exemplare originale. Exemplarele originale ale listelor şi dosarelor se păstrează unul la Curtea Constituţională şi unul la Parlament.

ART. 5Atestarea listelor de susţinători(1) Atestarea calităţii de cetăţean cu drept de vot şi a domiciliului susţinătorilor se face de către primarul localităţii fie personal, fie, în localităţile urbane, şi prin funcţionarii primăriei împuterniciţi de primar în acest scop. Atestarea se face prin verificarea listei de susţinători, iar în ceea ce priveşte domiciliul, în colaborare cu organul local de poliţie, dacă este cazul.(2) În vederea atestării, un exemplar al dosarului cuprinzând listele de susţinători din localitate se depune la primărie. Oricine poate consulta dosarul şi poate contesta realitatea semnăturii sau o altă prevedere cuprinsă în liste. Contestaţia se face numai în scris şi se adresează primarului. Acesta, în cazul în care contestaţia priveşte realitatea semnăturii, o va soluţiona, solicitând susţinătorului să confirme semnătura. Dacă susţinătorul nu poate sau refuză să confirme semnătura, se aplică prevederile art. 4 alin. (3). Dispoziţia

61

primarului poate fi contestată la judecătorie, care o va soluţiona cu citarea părţilor, potrivit procedurii ordonanţei preşedinţiale.(3) Atestarea de către primar a listei de susţinători se face prin semnătura persoanei care a efectuat controlul, cu indicarea actului de împuternicire, dacă este cazul, şi a datei când s-a făcut atestarea, precum şi prin aplicarea ştampilei. Dacă primarul a solicitat sprijinul organului local de poliţie, va semna şi reprezentantul acestuia, cu precizarea aspectelor pe care le-a verificat. Semnătura se aplică pe ultima copertă a dosarului cuprinzând listele verificate, aflat la comitetul de iniţiativă, după ce a fost confruntat cu cel depus la primărie. Aspectele neatestate se elimină din listă, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3).(4) Termenul de atestare este de cel mult 15 zile lucrătoare de la înregistrarea dosarului la primărie. După atestare, lista de susţinători nu mai poate fi contestată potrivit alin. (2).

ART. 6Înregistrarea propunerii legislative(1) Propunerea legislativă ce face obiectul iniţiativei cetăţenilor, însoţită de expunerea de motive şi de dosarele cuprinzând listele de susţinători, se înregistrează la Camera Parlamentului la care a fost prezentată, la cererea semnată de membrii comitetului de iniţiativă. Cererea va cuprinde şi împuternicirea a cel mult 5 membri care să reprezinte comitetul de iniţiativă în vederea promovării şi susţinerii iniţiativei după înregistrare. (2) Înregistrarea propunerii ca iniţiativă legislativă se face numai cu respectarea termenului prevăzut la art. 2 alin. (5). (3) În cazul în care, la data înregistrării, nu sunt atestate toate listele de susţinători ca urmare a nerespectării termenului prevăzut la art. 5 alin. (4), preşedintele Camerei Parlamentului va solicita Guvernului urgentarea operaţiunilor de atestare. În acest caz, listele de susţinatori depuse în completare, dar nu mai târziu de 7 zile de la atestare, se consideră în termen. (4) Pentru verificarea de către Curtea Constituţională a condiţiilor de exercitare a iniţiativei se vor trimite acesteia numai liste de susţinători atestate.

ART. 7Verificarea initiaţivei de către Curtea Constituţională(1) Curtea Constituţională, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa, va verifica: a) caracterul constituţional al propunerii legislative ce face obiectul initiaţivei; b) îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de susţinători prezentate sunt atestate potrivit art. 5;c) întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, prevăzut la art. 73 şi, după caz, la art. 146 din Constituţie, precum şi respectarea dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul Bucureşti, prevăzută de aceleasi articole.(2) Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător ca raportor şi va stabili termenul pentru întrunirea judecătorilor, în vederea verificării iniţiativei.(3) Curtea Constituţională se pronunţă în termen de 30 de zile de la sesizare asupra propunerii legislative şi în termen de 60 de zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire a Constituţiei.(4) Decizia sau, după caz, hotărârea Curţii Constituţionale se comunică preşedintelui Camerei Parlamentului care a sesizat-o şi se publică în Monitorul Oficial al României,

62

Partea I.(5) De la data primirii hotărârii Curţii Constituţionale, Camera Parlamentului sesizată cu iniţiativa legislativă începe procedura parlamentară de legiferare. În acest din urmă caz Curtea Constituţionala se pronunţă şi asupra constituţionalităţii propunerii de revizuire a Constituţiei, potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie.

ART. 8RăspunderiÎn îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de prezenta lege membrii comitetului de iniţiativa şi persoanele împuternicite de acesta sunt considerate funcţionari publici şi se bucură de protecţia legii, acordată celor care exercită o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat. De asemenea, acestora le revine şi răspunderea prevăzuta de lege pentru funcţionarii publici.

1.7. ParteneriatulREGULAMENTUL (CE) nr. 1081/2006 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI AL

CONSILIULUI din 5 iulie 2006 privind Fondul Social European şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1784/1999 defineşte misiunea Fondului Social European (FSE) şi domeniul de aplicare a intervenţiei sale; acesta cuprinde dispoziţii specifice şi stabileşte cheltuielile eligibile pentru intervenţie.

FSE contribuie la priorităţile Comunităţii în ceea ce priveşte intensificarea coeziunii economice şi sociale prin îmbunătăţirea ocupării forţei de muncă şi a posibilităţilor de angajare, prin încurajarea unui nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi o îmbunătăţire cantitativă şi calitativă a ocupării forţei de muncă. În acest scop, FSE sprijină politicile statelor membre al căror scop este de a realiza ocuparea întregii forţe de muncă, precum şi calitatea şi productivitatea muncii, de a promova asimilarea socială, în special accesul persoanelor defavorizate la angajare şi de a reduce disparităţile naţionale, regionale şi locale în domeniul ocupării forţei de muncă.

În special, FSE susţine acţiunile conforme cu măsurile pe care statele membre le adoptă pe baza liniilor directoare din cadrul strategiei europene pentru ocuparea forţei de muncă, astfel cum au fost incorporate în liniile directoare integrate pentru ocuparea şi creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, precum şi al recomandărilor care le însoţesc.(2) Pentru îndeplinirea misiunii prevăzute la alineatul (1), FSE susţine priorităţile Comunităţii în ceea ce priveşte necesitatea consolidării coeziunii sociale, a creşterii productivităţii şi competitivităţii şi încurajării creşterii economice şi a dezvoltării durabile. În acest proces, FSE ţine seama de priorităţile şi obiectivele pertinente ale Comunităţii din domeniul educaţiei şi formării profesionale, al creşterii participării persoanelor inactive din punct de vedere economic la piaţa muncii, al combaterii excluderii sociale – în special aceea a categoriilor defavorizate, precum persoanele handicapate –, al promovării egalităţii între bărbaţi şi femei şi al nediscriminării.

Capitolul al II-leaFuncţionarul public

2.1. Funcţia publică şi funcţionarii publici

63

2.1.1. Aspecte generale privind funcţia publică şi funcţionarii publiciDreptul administrativ european sau mai exact al Uniunii Europene este strâns

legat de noţiunea administraţiei publice europene. Astfel, administraţia publică europeană formează obiectul de cercetare ştiinţifică al ştiinţei dreptului administrativ european.

Funcţia publică apare ca o grupare de atribuţii şi de competenţe în scopul de a satisface interese generale, întrucât orice putere socială se legitimează numai prin finalitatea sa de interes public, neputându-se admite ca ea să fie utilizată în scopuri personale. Conceptul de funcţie publică constituie o instituţie fundamentală a dreptului administrativ, ea fiind strâns legată de noţiunea de activitate, autoritate, organ.

Funcţionarii au fost la început în serviciul suveranilor, apoi au trecut în serviciul statului. Dar nu există numai funcţionari ai statului. Există şi colectivităţi locale care au funcţionarii lor. Pentru a-şi recruta oamenii şi pentru a face să funcţioneze serviciile publice pot fi folosite diferite sisteme. In anumite perioade istorice, unele clase sau categorii sociale au fost destinate, prin puterea tradiţiei, unor servicii publice determinate(de exemplu în Anglia, nobilimea de ţară a furnizat mulţi funcţionari pentru administraţia locală, cei din familiile nobile ocupând funcţii în administraţii mai înalte). In Germania, nobilimea şi burghezia mijlocie formau casta înalţilor funcţionari publici sau a celor mijlocii. In epoca feudală funcţia publică reprezenta un mare avantaj, de aceea uneori s-a folosit procedeul tragerii la sorţi pentru ocuparea funcţiei publice. Mai târziu, s-a procedat la recrutarea funcţionarilor prin alegerea directă sau prin alegerea lor de către camerele adunărilor alese.

După cum ne releva lucrările naţionale, dar si lucrările de drept administrativ comparat, în fiecare tara apuseana exista tradiţii ale funcţiei publice. Se apreciază ca prima tara care a adoptat un Statut general al funcţiei publice este Spania, prin Legea din 1852, urmata de Luxemburg, printr-o lege din anul 1872 si Danemarca, în 1899. În Italia, primul statut al funcţionarilor civili a fost adoptat la 22 noiembrie 1908 iar în Republica Irlanda prima lege privind funcţia publica datează din anul 1922. Olanda si Belgia au adoptat prima lege privind funcţionarii în 1929, iar Regulamentul general al funcţionarilor din Regatul unit al Marii Britanii si Irlandei de nord apare în 1931.

2.1.2.Funcţia publică şi drepturile funcţionarilor publici în cadrul UEAstăzi Uniunea Europeană trece printr-o fază în care nu se poate spune că vechile state suverane mai există în forma lor clasică, dar nici nu se poate vorbi de o reală integrare. A fost creat un sistem în devenire, situat din punct de vedere juridic undeva între organizaţie internaţională şi stat federal. De altfel, Léontin Jean Constantinesco (renumit specialist francez în drept comunitar, de origine română) caracteriza juridic Comunitatea Europeană ca fiind „o organizaţie integrantă cu caracter evolutiv". Ordinea comunitară se bazează pe ideea de „suveranitate exercitată în comun". Este o concepţie nouă asupra suveranităţii, care, aşa cum arată J. V. Louis, corespunde ideii de divizibilitate a acesteia. „Ideea de suveranitate divizibilă convine perfect pentru a descrie funcţionarea unui mecanism de integrare evocat prin termeni ca „fuziune" sau „exerciţiu în comun" al suveranităţilor, elemente indispensabile funcţionării acestui mecanism integraţionist”. Aceste observaţii privesc atât ceea ce s-ar putea numi aspectele constituţionale ale comunităţii, cât şi aspectele administrative. Prin urmare, această construcţie incompletă a sistemului comunitar se reflectă şi în administraţie.

Dintotdeauna, se arată în doctrina de drept comparat, selecţia funcţionarilor publici a reprezentat o preocupare de prim ordin pentru „clasa politică", respectiv pentru partidele politice aflate la guvernare sau, după caz, în opoziţie. Criteriile şi metodele de

64

selecţie reflectă însă, în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă, caracte risticile fundamentale ale sistemului administrativ statal respectiv. Sunt aprecieri valabile şi în prezent, dar pot fi susţinute şi pentru viitor; atâta timp cât va exista statul, implicit administraţia publică, va fi nevoie şi de funcţionari publici.

Accesul la funcţia publică se respectă în toate statele Uniunii Europene, două principii complementare a căror importanţă variază pentru fiecare ţară, în funcţie de evoluţia istorică şi de cultura juridică proprie fiecărei ţări: principiul egalităţii şi principiul meritului.

Principiul accesului egal la funcţia publică îşi are originea în Europa, în respingerea privilegiilor, ca urmare a Revoluţiei franceze. Acest principiu se regăseşte în toate constituţiile scrise ale Statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Danemarcei şi a Irlandei, ţări în care este consacrat prin lege. Toate legislaţiile naţionale consacră şi principiul recrutării prin concurs, precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii. In unele ţări occidentale, o importanţă mai mare se acordă recrutării după merit, ce îşi are originea în principiul mai degrabă politic decât juridic, al sistemului de acordare a funcţiei după merit (merit system) generalizat în Marea Britanie, în secolul al XlX-lea.

In toate ţările Uniunii Europene se întâlnesc condiţii de acces la funcţia publică, destinate să garanteze calificarea profesională a viitorilor funcţionari şi să limiteze arbitrariul în selecţie.

Dacă prin noţiunea de funcţie publică înţelegem o profesie, în virtutea căreia persoana care o ocupa are un drept la carieră, atunci vom distinge două categorii de condiţii şi anume: condiţii generale, necesare pentru ocuparea oricărei funcţii publice şi condiţii specifice, necesare pentru ocuparea anumitor categorii de funcţii din admi-nistraţie, din sfera justiţiei, a legislativului etc.

Din perspectiva dreptului comparat, de regulă se face distincţie între condiţiile obiective şi condiţiile subiective de acces la funcţia publică. Condiţiile obiective sunt calificate ca fiind acele condiţii a căror natură nu trebuie lăsată la libera apreciere a autorităţii însărcinate să verifice dacă candidatul le respectă. Condiţiile obiective se referă fie la candidaţi, fie la administraţie, iar în acest din urmă caz, este vorba despre exigenţa pe care o regăsim peste tot, de a exista posturi bugetare vacante. În ce priveşte condiţiile subiective, este vorba despre condiţii a căror definiţie lasă o largă libertate de apreciere autorităţilor care sunt însărcinate cu verificarea lor, în funcţie de natura funcţiilor ce urmează să fie îndeplinite şi de calităţile particulare ale fiecărui candidat .

În toate cazurile, există însă, în plus faţă de condiţiile general valabile cerute pentru ansamblul funcţiei publice, condiţii speciale cerute doar unor categorii de funcţionari.

Modalităţile de verificare a îndeplinirii acestor condiţii variază mult de la o ţară la alta, atât în ceea ce priveşte autorităţile cu atribuţii în acest domeniu, cât şi în ce priveşte forma şi momentul la care se realizează.

Din 1946, funcţionarii francezi au un statut care este în principal adoptat prin lege. Acesta există de mai multă vreme pentru funcţionarii germani şi pentru cei americani. Intre regulile care-i privesc pe funcţionari, se înscriu în primul rând cele care se referă la avansare, la disciplină, la restrângere şi la durata exercitării funcţiei.

Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare, toate ţările cunosc un minim de formalităţi care duc la delimitarea funcţiei publice de sectorul privat, dar acest grad de formalism este diferit de la un stat la altul, putând fi identificate următoarele patru modele distincte:

65

1.Modelul unui minim comun de formalităţi ce presupune obligaţia de publicare a posturilor vacante; poate fi întâlnit în Olanda şi Danemarca.

2. Modelul german, caracterizat prin selecţia în etape şi recrutarea liberă preluat parţial şi de Luxemburg pentru selecţia funcţionarilor de rang înalt, în pofida numeroaselor tentative de reformă, se apreciază în doctrină, sistemul de selectare german a menţinut, în practică, monopolul juriştilor în funcţiile publice de conducere.

3. Modelul britanic, caracterizat prin recrutarea printr-o comisie independentă preluat şi de Irlanda.

4. Modelul francez, caracterizat prin organizarea de concursuri şi pregătirea în şcoli de formare profesională a funcţionarilor publici ce răspund preocupării de profesionalism.

Este vorba de recrutarea cursanţilor unei şcoli specializate în care se pregătesc viitorii funcţionari, numiţi într-un anumit corp la finalizarea pregătirii şi dispunând de posibilitatea de a-şi alege locurile de activitate, în funcţie de ordinea rezultatelor.

Noţiunea franceză de concurs rezultă din interacţiunea dintre practica admi-nistrativă şi jurisprudenţa Consiliului de Stat. Concursul presupune: un număr de locuri precis determinate, un juriu independent faţă de candidaţi, un clasament al candidaţilor declaraţi admişi, în ordinea rezultatelor obţinute precum şi obligaţia pentru autoritate de a respecta clasamentul. Sistemul de recrutare a funcţionarilor pe bază de concurs se întâlneşte în majoritatea statelor occidentale şi anume în: Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia şi Marea Britanie.

Cu toate riscurile şi dezavantajele sale, se arată în doctrina românească actuală, metoda concursului tinde să se generalizeze în majoritatea statelor contemporane. Dacă este aplicată cu obiectivitate şi corectitudine, ea constituie cea mai indicată metodă de selecţie a personalului administratiei publice, întrucât poate asigura acesteia un personal calificat, competent, capabil să obţină rezultate superioare în activitate.

În Uniunea Europeană, Tratatul privind Constituţia Europeană, art. III-427 dispune: „Legea europeană stabileşte statutul funcţionarilor Uniunii şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii".

Statutul funcţionarilor Comunităţilor Europene defineşte, în art. 1, funcţionarul public astfel: „este funcţionar al Comunităţilor în sensul prezentului statut orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute în acest statut într-o funcţie permanentă într-una din instituţiile Comunităţilor printr-un act scris al autorităţii investită cu putere de numire din această instituţie".

Principiile fundamentale care guvernează drepturile şi îndatoririle funcţionarului public european sunt următoarele:

• Necesitatea realizării unei independenţe absolute a funcţionarului public faţă de orice guvern, autoritate, organizaţie sau persoană exterioară instituţiei sale;

• Necesitatea de a asigura independenţa faţă de statele membre ai căror naţionali sunt;

• Funcţionarul trebuie să-şi realizeze atribuţiile şi să-şi regleze conduita exclusiv în vederea realizării intereselor Comunităţilor;

• Privilegiile şi imunităţile sunt conferite funcţionarilor exclusiv în interesulComunităţilor;

• Funcţionarii se găsesc în permanenţă la dispoziţia instituţiei (fără ca acest mod săpoată depăşi durata maximă de 42 de ore de serviciu/săptămână);

66

• Funcţionarii sunt antrenaţi în pregătirea reglementărilor cărora li se supun şi în punerea lor în practică.Statutul funcţionarilor Comunităţilor Europene este format din patru părţi:■ Prima parte, consacrată Statutului funcţionarilor comunitari cuprinde 11

anexe,■ A doua parte este consacrată regimului aplicabil altor categorii de agenţi europeni;■ Partea a treia cuprinde alte reglementări aplicabile funcţionarilor şi

agenţilor Comunităţilor Europene;■ A patra parte cuprinde reglementări luate de comun acord de

instituţiile Comunităţilor Europene şi aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi comunitari

Funcţionarii europeni sunt împărţiţi în patru categorii, desemnate în ordine ierarhică descrescătoare de la literele A,B,C şi D. Statutul consacră norma de principiul potrivit căreia ’’funcţionarii aparţinând aceleiaşi categorii sunt supuşi condiţiilor identice de recrutare şi derulare a carierei’’. Recrutarea şi promovarea funcţionarilor comunitari sunt dominate de principiul concursului, care admite şi anumite excepţii în cazurile expres şi limitativ prevăzute de Statut.

Funcţionarii francezi, belgieni, italieni, germani etc. au un statut, ei fac o carieră, au drepturi şi sunt supuşi unor obligaţii. Pretutindeni funcţionarii sunt plasaţi sub imperiul unor reguli care, cu unele excepţii, diferă de cele care se aplică în materie de angajări particulare. Ansamblul regulilor relative la funcţionari constituie un statut, un statut care este fie complet ordonat, coerent, fie parţial, dispersat, fragmentat, fie adoptat prin legi, fie aproape exclusiv regulamentar.Funcţionarii germani s-au bucurat de o reputaţie bună pentru competenţa lor şi simţul binelui public, disciplina şi în acelaşi timp dorinţa lor pentru progres şi gustul pentru iniţiativă. Aceşti funcţionari ocupă un înalt loc în societate. Şi în prezent, în ansamblu, s-a menţinut statutul anterior anului 1945, afară de serviciile de denazificare. Ca organizare generală, trebuie menţionat că există grupe şi categorii de funcţionari. Pentru a deveni funcţionar de categorie superioară, trebuie să ai titluri, să dai examene şi să îndeplineşti stagiul. Funcţionarii germani se repartizează în patru categorii principale: înalţi funcţionari, funcţionari superiori, funcţionari ordinari şi funcţionari subalterni. La aceştia, se adaugă funcţionarii provizorii şi funcţionarii aspiranţi. Pentru posturile înalte se dau examene, cu un stagiu de trei sau patru ani între ele (patru ani pentru funcţionarii federali). Stagiul este esenţial pentru recrutarea funcţionarilor germani. Este deosebit faţă de cel din Franţa. La fiecare trei ani funcţionarii beneficiază de o mărire a salariului. Unul din principalele drepturi este dreptul la funcţia sa, funcţie care nu-i poate fi retrasă decât în anumite cazuri şi cu anumite garanţii. Dreptul de salariu - salariul de bază - indemnizaţie de reşedinţă şi alocaţii pentru sarcini de familie. Nu au salarii mari (sunt comparabile cu cele franceze). Retragerea la 62 de ani, la cerere. La 65 de ani trebuie să fie pus în retragere. Nu se face nici o reţinere pentru constituirea pensiei. Au dreptul de asociere, dreptul de grevă interzis. Pot fi aleşi si deputaţi, dar în acest timp părăsesc slujba.

Pentru trecerea într-un grad superior nu există un drept special; avansarea se face printr-o combinaţie de alegere şi vechime, preponderent fiind criteriul vechimii.Germania beneficiază de o legislaţie la nivel federal şi anume Legea privind funcţia publică federală din 14 iulie 1953 şi Legea privind drepturile funcţionarilor publici din 11 iulie 1957. La aceste reglementări se adaugă legislaţia specifică fiecărui land pentru funcţia publică şi pentru funcţionarii publici.

Structura funcţionarilor publici în Anglia nu este dedusă din aceea a serviciilor pe care trebuie să le asigure, ea este consecinţa principiilor care au fost adoptate în materie de recrutare şi în materie de organizare. In Anglia se apreciază oamenii care trebuie să îndeplinească anumite sarcini şi se urmăreşte formarea unor funcţionari competenţi, nu numai

67

la momentul recrutării lor, ci oameni cu pregătire polivalentă, apţi de a-şi asuma sarcini de aceeaşi natură în servicii diferite. Funcţionarii britanici nu au decât un statut regulamentar. Nu au decât foarte puţine texte legale care să-i privească şi acestea se referă doar la câteva aspecte speciale, fiind aplicabile anumitor categorii de funcţionari, judecătorii - care, tradiţional, nu fac parte din serviciul civil. Serviciul civil este divizat în clase, care se regăsesc aproape la toate departamentele ministeriale. Iniţial, erau patru clase, acum sunt şase, din care primele trei sunt mai importante. Statutul actual al funcţionarilor publici din Marea Britanie este reglementat prin Ordinul Consiliului (Civil Service Order in Council), adoptat în 1991 şi decizii ale miniştrilor. Un rol important îl joacă în această materie şi cutumele (obiceiul juridic)

În Franţa, statutul general al funcţionarilor publici este conturat printr-un număr de patru reglementări privind: drepturile şi obligaţiile funcţionarilor (Legea din 13 iulie 1983); funcţia publică de stat (Legea din 11 ianuarie 1989); funcţia publică teritorială (Legea din 26 ianuarie 1984); funcţia publică din spitale (Legea din 9 ianuarie 1986). În Austria , statutului general al funcţionarilor publici îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 333/1979, în Belgia-Decretul regal din 2 octombrie 1979 privind statutul agenţilor statului (modificat ulterior prin Legea din 20 februarie 1990 şi prin Decretul regal din 22 noiembrie 1991). În Danemarca se aplică Legea din 18 iunie 1969. Olanda are codificate normele juridice privind funcţia publică prin Legea din 12 decembrie 1929 şi prin Regulamentul general pentru funcţionarii regatului din 12 iunie 19312. În Polonia, prima lege care a reglementat statutul angajaţilor din sectorul public a fost adoptată în 1982, fiind primul act normativ de acest fel dintr-o ţară socialistă. Un nou statut al funcţionarilor publici a intrat în vigoare în ianuarie 1997. Iniţial, legislaţia poloneză era de inspiraţie franceză, ulterior fiind înlocuită cu o legislaţie de inspiraţie germană, care consacră două mari categorii de funcţionari publici statali: cei angajaţi pe bază de contract şi funcţionarii numiţi. În prezent, funcţia publică este reglementată în Polonia prin legea adoptată în 1998 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1999. Suedia are, în domeniul funcţiei publice, o reglementare-cadru cu caracter sumar, ce priveşte drepturile şi obligaţiile specifice ale funcţionarilor publici şi răspunderea disciplinară. Aspecte importante, care ţin de regimul juridic general aplicabil funcţiei publice sunt reglementate prin norme de dreptul muncii sau de reguli adoptate prin acorduri colective. Spania are un statut general al funcţionarilor publici adoptat în 7 februarie 1964, act normativ modificat substanţial prin Legile din 2 august şi 26 decembrie 1984, ca urmare a intrării în vigoare a noii Constituţii (democratice) din 1978.

2.2.Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici2.2.1. Drepturile funcţionarilor publiciDrepturile funcţionarilor publici sunt drepturi de personal, care derivă din calitatea

de angajat, şi din drepturi de funcţiune, care se referă la acele condiţii ce trebuie asigurate funcţionarilor pentru a-şi îndeplini atribuţiile ce derivă din învestirea cu funcţia respectivă.

În contextul raportului de funcţiune în care funcţionarul este una din părţi, conţinutul acestuia se referă la complex de drepturi şi obligaţii, care privesc toate categoriile de funcţionari.

Din categoria drepturilor fac parte: drepul la opinie-conform - art.29 şi art.30 din Constituţie, în care se precizează

că „libertatea gândirii şi a opiniilor nu pot fi îngrădite sub nici o formă”.”libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor prin viu grai, scris sau alte mijloace de comunicare în public sun inviolabile”.Acest drept este recunoscut chiar şi acelor categorii de funcţionari cărora li se interzice prin lege a

68

face politică: judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, procurorii, poliţiştii, secretarii Consiliilor locale.

Conform art.26 din Legea nr.188/1989, dreptul la opinie se exercită în limitele constituţionale fără a afecta relaţiile de serviciu, raportul de funcţiune şi raporturile cu cetăţenii.

dreptul la asocieri (sindicale) - drept fundamental, recunoscut prin Constituţie conform art.40 potrivit căruia funcţionarii se pot organiza în organizaţii sindicale sau să adere la acestea, de asemenea pot să dobândească chiar calităţi în cadrul acestora.

dreptul la grevă-drept subsecvent dreptului la asociere sindicală, dar poate fi privit şi ca o libertate fundamentală de exprimare, acesta fiind dezvoltat prin reglementarea dată de Legea cu nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor colective de muncă publicată în Monitorul Oficial al României nr.582 din 29 noiembrie 1999

dreptul la stabilitate - potrivit acestuia funcţionarul public nu poate fi eliberat din funcţie, suspendat, detaşat sau transferat decât în condiţiile legii.

O reglementare cu astfel de conţinut se regaseşte şi în art.84 pct.2 din Constituţie pentru preşedintele României şi pentru deputaţi şi senatori.Acesşia nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile lor politice şi pentru exerciţiul dreptului la vot în timpul mandatului.

dreptul la salarii (art.31) -reprezintă o echivalenţă pentru prestaţii, respectiv, serviciul pe care îl exercită în funcţia ocupată prin învestire. Salariul primit de funcţionari este stabilit prin lege şi nu se poate negocia.

dreptul la odihnă (art.35 si art.36) –drept cu caracter general recunoscut funcţionarului public ca şi celorlalţi salariaţi exercitându-se sub forma concediilor de odihnă anuale, concediilor medicale şi a altor concedii reglementate prin norme cu caracter special pentru anumite cazuri precum concediul de maternitate, concediul acordat in vederea creşterii copilului, conform Legii nr.120/1997, concediul paternal şi toate plătite. Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat.

dreptul la restituirea cheltuielilor de transport şi cazare şi la indemnizaţia pentru cheltuieli de întreţinere în deplasările efectuate în interesul serviciului cu respectarea prevederilor legale.

dreptul la alocaţii familiale –se referă la beneficiul alocaţiilor acordate de stat care se cuvin în egală masură şi funcţionarilor publici ca şi celorlalte categorii de salariaţi.

dreptul la ajutoare materiale în caz de incapacítate temporară de muncă –ajutoare care se acordă în condiţiile legii în raport cu vechimea în muncă, cu durata bolii care a adus la incapacitate, aplicându-se în mod similar atât pentru funcţionarii publici cât si pentru celalalte categorii de pensionari.

dreptul la pensie (art.39, Legea nr.188/1999) –drept fundamental recunoscut persoanelor care desfăşoară o activitate utilă la încetarea acestei activităţi.Acest drept poate apărea fie sub forma pensiei pentru limita de vârstă de care beneficiază în condiţiile legii funcţionarul care a împlinit 62 de ani bărbaţii şi 60 de ani femeile şi au un anume număr de ani de activitate desfăşurată în specialitate respectiv 30 de ani bărbaţii şi 25 de ani femeile.

dreptul la concedii fără plată – pentru rezolvarea unor probleme personale sau familiale în condiţiile legii ca şi pentru unele evenimente deosebite, funcţionarii

69

publici beneficiază de zile libere sau concedii reglementate ca durată şi, în anumite condiţii, aprobate de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice. dreptul la cumul de funcţie –drept recunoscut în considerarea calităţii, capacităţii, şi aptitudinilor persoanelor îndreptăţite a exercita activităţi didactice. dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă menite a asigura sănătatea şi integritatea funcţionarului (art.37) dreptul la asistenţă medicală gratuită în cadrul sistemului de asigurări sociale de stat potrivit reglementărilor speciale în domeniu (art.38) dreptul la despăgubire (art.42) – drept ce se cuvine funcţionarului în cazul în care din vina instituţiei acesta a suferit o pagubă în timpul şi în legătură cu serviciul. dreptul la protectia legii (art.41) – se referă la climatul general de siguranţă care trebuie asigurat şi garantat funcţionarului de către autoritatea sau instituţia publică împotriva oricăror acte sau fapte de ameninţare, violenţe de orice fel, săvârşite împotriva acestuia în exerciţiul funcţiei sau în legaturî cu acesta.

2.2.2. Obligaţiile funcţionarului publicÎn executarea raportului de serviciu funcţionarul public are pe lângă drepturi şi

obligaţii coercitive: obligaţia de a-şi îndeplini cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios atribuţiile care alcătuiesc funcţia ocupată, respectiv cu care au investit (art.43, Legea nr.188/1999); obligaţia de a respecta programul de lucru; obligaţia de a se abţine de la orice faptă care ar putea produce prejudicii autorităţii instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea (art.43); obligaţia de a-şi perfecţiona pregătirea profesională;

Institutul Naţional de administraţie organizează următoarele forme de pregătire profesională:

a) cursul de formare profesională specializată în administraţie publică, de 2 ani pentru absolvenţii cu studii superioare de lungă durată cu diplomă de licenţă, în vârstă, de regulă, de până la 30 de ani inclusiv

b) cursul de formare continuă în administraţie, de 1 an, pentru funcţionarii publici, pentru persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publică sau asimilate acestora din cadrul administraţiei publice centrale şi locale, precum şi pentru alte persoane interesate, în vârstă, de regulă, de până la 45 de ani inclusiv;

c) cursuri de formare continuă, de scurtă durată, de până la 3 luni, pentru funcţionarii publici din administraţia centrală, pentru prefecţi, subprefecţi, preşedinţi şi vicepreşedinţi ai Consiliilor Judeţene, secretarii generali ai judeţelor, secretarii generali ai prefecturilor, precum şi pentru secretarii municipiilor.

obligaţia de a se conforma ordinelor şi instrucţiunilor superiorilor ierarhici; această obligaţie are limitele sale, în sensul că un funcţionar nu poate fi obligat să execute un ordin nelegal, de natură să producă grave prejudicii autorităţii, instituţiei publice, cetăţeanului, sau chiar funcţionarului în sine obligaţia de a păstra secretul de stat (art.46) –această obligaţie subzistă şi dup încetarea raportului de funcţie obligaţia de colaborare şi ajutor reciproc –această obligaţie derivă din natura activităţii care presupune un colectiv ca o componentă definitorie a oricărui organ sau autoritate publică. Aceasta poate merge până la suplinirea în cadrul aceleaşi

70

specialităţi, în condiţiile legii şi cu respectarea limitelor funcţiei, în scopul realizării în mod continuu a raportului juridic de funcţiune. obligaţia de a informa publicul în condiţiile legii despre problematica activităţii în care activează în interesul instituţiei şi al său personal obligaţia de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură a compromite prestigiul funcţiei ocupate.Consecinţa imediată a încălcării acesteia atrage răspunderea funcţionarului de regulă de natură penală dată fiind gravitatea faptei în raport cu funcţia publică. obligaţia de a se abţine de la orice acte sau fapte care ar atrage acceptarea de daruri sau alte foloase.Această obligaţie este cunoscută înca din 1990, prin H.G.Nr.660/1990. Funcţionarul public nu are voie să primească cereri a căror rezolvare nu intră în competenţa lui sau care nu i-a fost repartizată de către şeful ierarhic, după cum ca o agravantă a faptei funcţionarului apare inclusiv acţiunea acestuia de a interveni pentru soluţionarea cererii. Această faptă atrage răspunderea acestuia. obligaţia de a preda lucrările ce privesc exercitarea funcţiei sale (art.103) –la încetarea raportului juridic de funcţiune, funcţionarul public are obligaţia legală de a preda actele, documentele şi lucrările primite sau repartizate în vederea executării atribuţiilor sale specifice obligaţia de loialitate –loialitatea apare ca o condiţie primordială între funcţionarul de conducere şi cel de execuţie conform Legii nr.188/1999, funcţionarii publici sunt obligaţi la numirea şi la eliberarea din funcţie să prezinte conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere; Pe lângă aceste obligaţii cu caracter de generalitate, mai există şi obligaţii cu caracter specific sau special reglementate în mod distinct în regulamentele de organizare şi funcţionare a fiecărei autorităţi publice cât şi în statutele profesionale sau legile speciale cu aplicabilitate anumitor categorii de funcţii sau funcţionari publici.

71

PARTEA A II-A:JURISPRUDENTA CEDO

MODEL ICurtea Europeana a Drepturilor Omului

72

Sectia a III-aHOTARAREA din 6 decembrie 2007 in Cauza Beian impotriva Romaniei (nr. 1)(Cererea nr. 30658/05) Strasbourg

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute in art. 44 alin. (2) din Conventie. Poate suferi modificari de forma.

In Cauza Beian impotriva Romaniei (nr. 1), Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuand in cadrul unei camere formate din:Domnii B.M. Zupancic, presedinte, C. Birsan,Doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan,Domnul E. Myjer,Doamnele I. Ziemele,I. Berro-Lefevre, judecatori,si domnul S. Quesada, grefier de sectie,dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la data de 15 noiembrie 2007, a pronuntat urmatoarea hotarare, adoptata la aceeasi data: PROCEDURA1. La originea cauzei se afla cererea nr. 30658/05, introdusa impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Aurel Beian (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 august 2005 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).2. Reclamantul a fost reprezentat de sotia sa, doamna Elena Beian. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. Reclamantul a invocat inechitatea unei proceduri privind acordarea unei alocatii sociale, precum si de un tratament discriminatoriu comparativ cu alte persoane aflate intr-o situatie similara.4. La 2 iunie 2006, Curtea a hotarat sa comunice Guvernului cererea. Prevalandu-se de dispozitiile art. 29 alin. 3, ea a decis ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna. IN FAPT I. Circumstantele cauzei5. Reclamantul s-a nascut in anul 1932 si locuieste la Sancraiu de Mures.6. In 1953 reclamantul a fost chemat sa satisfaca serviciul militar. Cu toate acestea, din cauza opunerii tatalui sau fata de colectivizarea terenurilor agricole, nu i s-a permis sa participe la instructia militara, dar a fost trimis in mai multe unitati militare, printre care si unitatea militara de la Vatra Dornei, ca muncitor constructor. Serviciul sau militar s-a incheiat in 1955. 7. In 1961 Directia Generala de Munca (in continuare denumita « D.G.M. »), organ administrativ care reuneste unitatile militare special create pentru a-i primi pe recrutii carora le era interzisa instructia militara, a fost desfiintata.8. Legea nr. 309 din 22 mai 2002 a recunoscut munca depusa in cadrul unitatilor militare subordonate D.G.M. ca fiind munca fortata si a instituit masuri reparatorii, printre care o indemnizatie lunara, gratuitatea tratamentului medical si scutirea de la plata taxei de abonament la radio si televizor.

73

9. La 22 august 2002 reclamantul a cerut la Casa judeteana de pensii si asigurari sociale (« casa judeteana ») acordarea drepturilor prevazute de legea nr. 309/2002. Printr-o hotarare din 19 decembrie 2002 casa judeteana a respins cererea pe motiv ca reclamantul nu-si satisfacuse serviciul militar intr-o unitate militara subordonata D.G.M.10. Printr-o actiune inaintata la 5 mai 2003 impotriva casei judetene reclamantul a cerut Curtii de apel Targu Mures sa anuleze hotararea din 19 decembrie 2002 si sa recunoasca statutul sau de persoana care a prestat munca fortata in timpul serviciului militar.11. Printr-o decizie din 2 iunie 2003 Curtea de Apel a admis actiunea si a ordonat casei judetene sa ia o noua hotarare acordand reclamantului drepturile prevazute de legea nr. 309/2002. Bazandu-se pe mentiunile inscrise in livretul militar al reclamantului, Curtea de Apel a concluzionat ca acesta a efectuat in unitatea militara din Vatra Dornei diferite munci in constructii si ca a fost lasat la vatra ca « soldat de lupta neinstruit ». 12. Casa judeteana a inaintat recurs in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie (« Inalta Curte de Casatie »).13. La cererea reclamantului, Inalta Curte de Casatie a investit Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a primului articol din legea nr. 309 din 22 mai 2002. El a invocat ca acest articol incalca art. 16 din Constitutie si Conventia europeana a Drepturilor Omului, consacrand o discriminare intre persoanele care au prestat acelasi gen de munca fortata in timpul serviciului militar. El a estimat ca aceasta diferenta de tratament era nejustificata din moment ce nu se baza decat pe subordonarea administrativa a unitatilor militare din care faceau parte recrutii. 14. Printr-o hotarare din 1 aprilie 2004 Curtea Constitutionala a respins exceptia, considerand ca : « Stabilirea categoriilor de persoane care beneficiaza de unele masuri reparatorii pentru constrangerile si privarile ale caror victime fusesera in trecut (...), tine de atributiile exclusive ale legiuitorului, cu conditia sa nu se creeze privilegii sau discriminari intre persoanele care fac parte din aceeasi categorie si se afla intr-o situatie identica. Primul articol al legii nr. 309/2002 nu releva nici privilegii, nici discriminari contrarii art. 16 din Constitutie. » 15. Printr-o decizie din 8 iunie 2004, Inalta Curte de Casatie a admis recursul Casei judetene, a casat decizia Curtii de Apel si a trimis dosarul pentru administrarea de noi probe cu scopul de a stabili daca unitatea militara din Vatra Dornei facuse parte din D.G.M.16. Dand curs unei cereri de informatii a Curtii de Apel, printr-o scrisoare din 1 noiembrie 2004, unitatea militara din Pitesti, care pastra arhivele armatei, a precizat ca unitatea militara din Vatra Dornei nu figura pe lista unitatilor militare care au facut parte din D.G.M. Ea a mentionat de asemenea ca, in temeiul regulilor de aplicare a legii nr. 309/2002, aceasta lista fusese intocmita de Casa nationala de pensii si asigurari sociale, care o transmisese unitatii militare din Pitesti ca « instrument de lucru ».17. La 3 noiembrie 2004 Arhivele Nationale ale Ministerului de Interne si Administratiei au informat Curtea de Apel ca unitatea militara din Vatra Dornei nu facuse parte din D.G.M.18. Bazandu-se pe informatiile oferite de unitatea militara din Pitesti si Arhivele Nationale si estimand ca legea nr. 309/2002 nu se aplica decat la recrutii care au muncit in unitati militare subordonate D.G.M., Curtea de Apel a respins actiunea prin decizia din 8 noiembrie 2004.19. Reclamantul a formulat un recurs in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie invocand ca unitatea militara din Pitesti nu raspunsese cu adevarat cererii de informatii a Curtii de Apel din moment ce s-a limitat la reproducerea informatiilor cuprinse in lista intocmita de Casa

74

nationala de pensii si asigurari sociale si a omis sa verifice dosarul de recrutare care dovedea munca depusa. 20. In plus, el a reclamat discriminarea facuta de lege intre recrutii care au prestat munca fortata in unitati militare facand parte din D.G.M. si ceilalti recruti care, desi au prestat acelasi gen de munca, nu beneficiau de dispozitiile acestei legi pentru simplul motiv ca unitatile lor militare nu faceau parte din ea. In orice caz, el a mentionat ca printr-o decizie din 21 ianuarie 2004, un fost recrut aflandu-se in aceeasi situatie cu a sa a obtinut castig de cauza in fata Inaltei Curti de Casatie recunoscandu-i dreptul de a beneficia de dispozitiile legii nr. 309/2002.21. Printr-o decizie definitiva din 13 mai 2005 Inalta Curte de Casatie a respins recursul si a confirmat temeinicia deciziei Curtii de Apel, cu motivatia urmatoare :« In conformitate cu legea nr. 309/2002 persoanele care au satisfacut serviciul militar intre anii 1950 si 1961 in detasamente de munca subordonate D.G.M. beneficiaza de dispozitiile acestei legi.

Reiese ca elementul determinant pentru a beneficia de dispozitiile acestei legi nu este genul de munca prestata intr-o unitate militara, ca de exemplu munca in cconstructii, ci apartenenta acestei unitati la D.G.M. in cadrul careia detasamentele de munca au fost create.

In acest context, tinand cont de faptul ca in scrisoarea unitatii militare din Pitesti se precizeaza ca unitatea militara din care a facut parte reclamantul nu se afla pe lista unitatilor militare subordonate D.G.M., Curtea de apel a considerat corect ca conditiile legii nu erau intrunite in cazul in speta si a respins actiunea. »

II. DREPTUL SI PRACTICA INTERNA PERTINENTE 1. Legea nr. 309 din 22 mai 2002 privind recunoasterea si acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar in cadrul Directiei Generale a Serviciului Muncii in perioada 1950-1961

Articolul 1« Beneficiaza de prevederile prezentei legi persoana, cetatean roman, care a efectuat stagiul militar in detasamentele de munca din cadrul Directiei Generale a Serviciului Muncii in perioada 1950-1961. »Articolul 2« Persoanele care s-au aflat in situatia prevazuta la art. 1 au dreptul la o indemnizatie lunara (...) »

Articolul 4« Persoanele prevazute la art. 1 (..) vor beneficia de asemenea (...) de:a) asistenta medicala si medicamente in mod gratuit (...);b) scutirea de la plata taxei de abonament la radio si televizor (...) »Articolul 6 alin 2 si 3« Stabilirea drepturilor prevazute de prezenta lege se face, la cerere, pe baza inscrisurilor din livretele militare, din adeverintele eliberate de centrele militare judetene sau de unitatea militara din Pitesti.Cererile pentru stabilirea drepturilor prevazute de prezenta lege se depun la casele teritoriale de pensii si asigurari sociale. »

2. Hotararea Guvernului din 10 octombrie 2002 privind normele de aplicare ale Legii nr.309/2002

Articolul 7« Pentru stabilirea drepturilor prevazute de lege Casa Nationala de Pensii si Alte Drepturi de Asigurari Sociale poate solicita Arhivelor Nationale (...), intocmirea unei

75

evidente a detasamentelor de munca din cadrul Directiei Generale a Serviciului Muncii, in baza documentelor pe care le detin. » 3. Decizia din 2 decembrie 2003 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie 22. Intr-o cauza similara celei a reclamantului un fost recrut care a prestat munca fortata intr-o unitate militara care nu era subordonata D.G.M. a cerut sa beneficieze de Legea nr. 309/2002. Casa judeteana de pensii respingand cererea pe motiv ca legea nu se aplica decat recrutilor din detasamentele de munca, el a contestat cu succes aceasta hotarare in fata Curtii de apel.23. Urmare recursului promovat de Casei judeteane de pensii, Inalta Curte de Casatie a confirmat temeinicia deciziei Curtii de Apel, cu motivatia urmatoare :« Din moment ce existenta muncii fortate nu este contestata (...) nu exista nicio justificare pentru a priva reclamantul de drepturile cerute. Procedand altfel s-ar crea situatii inechitabile, lipsind de indemnizatie persoanele care au efectuat serviciul militar in conditii identice si care, din cauza imprejurarilor pur formale legate in exclusivitate de subordonarea ierarhica a unitatii militare, sunt supuse unui tratament diferit si evident discriminatoriu. » 4 . Alte decizii ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie 24. In mai multe decizii, printre care cele din data de 4 noiembrie 2003, 21 ianuarie, 2 iunie si 14 decembrie 2004, 11 si 19 ianuarie, 7, 14, 18, 22 si 28 februarie, 1, 8, 14 si 28 martie, 24 mai 2005, 24 mai si 6 iunie 2006, Inalta Curte de Casatie a exprimat aceeasi pozitie ca in decizia mentionata anterior.25. Cu toate acestea, in celelalte decizii, printre care cele datate 13 si 28 noiembrie 2003, 11 martie, 15, 22 si 29 aprilie 2004, 11 si 18 ianuarie, 1, 17 si 21 februarie, 1, 10 si 28 martie, 13 si 23 mai si 4 noiembrie 2005, 12 si 13 aprilie si 25 mai 2006, aceeasi instanta s-a pronuntat in sens contrar, si anume ca recrutii care nu-si efectuasera serviciul militar intr-o unitate militara subordonata D.G.M. nu puteau beneficia de dispozitiile Legii nr. 309/2002. IN DREPT I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie 26. Reclamantul invoca o dubla incalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie.27. Pe de o parte se plange de o atingere adusa principiului sigurantei juridice din cauza jurisprudentei contradictorii a Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Pe de alta parte, considera ca actiunea sa nu a fost solutionata de « o instanta independenta si impartiala » datorita faptului ca instantele interne s-au sprijinit in mod hotarator pe informatiile oferite de unitatea militara din Pitesti, care s-a limitat sa reia informatiile incluse in lista intocmita de partea parata. Articolul 6 alin. 1 din Conventie prevede urmatoarele: « Orice persoana are dreptul la judecarea echitabila a cauzei sale (...) de catre o instanta independenta si impartiala (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...) » A. Siguranta juridica si jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie 1. Asupra admisibilitatii

76

28. Curtea constata ca aceasta parte din plangere nu este in mod manifest neintemeiata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie asadar sa o declare admisibila.

2. Asupra fondului 29. Guvernul sustine ca in timpul litigiului instantele interne au respectat in intregime garantiile de independenta, impartialitate, rapiditate, publicitate si pastrare a echilibrului procedural.30. In opinia Guvernului, faptul ca in cauze similare instantele interne au dat castig de cauza altor fosti recruti, a caror situatie era similara cu cea a reclamantului, nu a avut nicio influenta asupra echitatii procedurii. In plus, Guvernul releva ca interpretarea pe care judecatorii interni au dat-o primului articol din Legea nr. 309/2002 era conforma cu jurisprudenta Curtii constitutionale.31. Reclamantul invoca faptul ca interpretarea primului articol din Legea nr. 309/2002 a adus atingere principiului sigurantei juridice. El expune faptul ca solutia la care instantele interne au ajuns in cauza sa erau in contradictie cu cele ale altor instante si in special ale Inaltei Curti de Casatie, in baza carora s-ar fi asteptat sa aiba castig de cauza.32. Curtea reafirma imediat ca Conventia nu impune statelor contractante nicio obligatie specifica de a repara nedreptatile sau prejudiciile cauzate inainte de a ratifica Conventia (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky impotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX).33. Cu toate acestea, daca statele decid mai intai sa adopte legi pentru a despagubi victimele nedreptatilor comise in trecut, acestea trebuie sa fie puse in practica cu o claritate si o coerenta rezonabila pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica si incertitudinea pentru subiectii de drept interesati. In aceasta privinta trebuie subliniat ca incertitudinea, indiferent daca este legislativa, administrativa sau jurisdictionala, este un factor important care trebuie luat in calcul pentru a aprecia conduita statului (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski impotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, paragraful 151, CEDO 2004-V si Paduraru impotriva Romaniei, nr. 63252/00, paragraful 92, CEDO 2005-... (extrase)).34. In cazul in speta, Curtea constata ca, in temeiul Legii nr. 309/2002, nu puteau beneficia de masurile reparatorii decat recrutii care au prestat munca fortata in unitati apartinand D.G.M. Bazandu-se pe principiul nediscriminarii, pornind de la decizia pronuntata la 2 decembrie 2003, Inalta Curte de Casatie, intr-o serie de decizii, a extins insemnatatea acestei legi la toti recrutii care au prestat o munca fortata in timpul serviciului lor militar, fara a tine cont de subordonarea ierarhica a unitatilor militare din care au facut parte.35. Cu toate acestea, intr-o alta serie de decizii pronuntate in cursul aceleasi perioade, Inalta Curte de Casatie a desfasurat o jurisprudenta contrara, din moment ce a respins, ca in cazul reclamantului, actiunile recrutilor care au prestat munca fortata in afara D.G.M.36. In lipsa unui mecanism capabil sa asigure coerenta practicii chiar in cadrul celei mai inalte instante interne, aceasta din urma a ajuns sa pronunte, uneori in aceeasi zi, decizii diametral opuse in privinta domeniului de aplicare a Legii nr. 309/2002 (a se vedea, de exemplu, deciziile din 11 ianuarie, 1 si 28 martie 2005).37. Desigur, divergentele de jurisprudenta constituie, prin natura, consecinta inerenta a oricarui sistem judiciar care se bazeaza pe un ansamblu de instante de fond avand autoritate asupra competentei lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instante supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradictii ale jurisprudentei (Zielinski si Pradal si Gonzales si altii impotriva Frantei [GC], nr. 24846/94 si 34165/96 la 34173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).38. In cazul in speta, trebuie constatat ca Inalta Curte de Casatie se afla la originea acestor divergente profunde si persistente in timp.

77

39. Aceasta practica, ce s-a dezvoltat in cadrul celei mai inalte autoritati judiciare din tara, este in sine contrara principiului sigurantei publice, care este implicita in ansamblul articolelor Conventiei si care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski impotriva Poloniei, nr. 28358/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). In loc sa-si indeplineasca rolul sau stabilind o interpretare de urmat, Inalta Curte de Casatie a devenit ea insasi sursa nesigurantei juridice, micsorand astfel increderea publicului in sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding impotriva Ucrainei, nr. 48553/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII si Paduraru citat anterior, paragraful 98, si, a contrario, Pérez Arias impotriva Spaniei, nr. 32978/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).40. Curtea concluzioneaza deci ca aceasta incertitudine jurisprudentiala a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obtine beneficiul drepturilor prevazute de Legea nr. 309/2002, in conditiile in care altor persoane care au prestat o munca fortata in afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozitiile acestei legi.In consecinta, a fost incalcat incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie B. Independenta si impartialitatea instantelor interne 1. Asupra admisibilitatii41. Curtea constata ca aceasta parte din plangere nu este in mod manifest neintemeiata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie asadar sa o declare admisibila.

2. Asupra fondului42. Guvernul sustine ca instantele interne care au cunoscut cauza au indeplinit din plin conditia de independenta si de impartialitate. In aceasta privinta, el expune ca informatiile mentionate in scrisoarea unitatii militare din Pitesti au fost coroborate cu informatiile oferite de Arhivele Nationale si de alte acte administrate la dosar.43. Reclamantul continua sa sustina ca instantele interne nu ar fi trebuit sa-si intemeieze deciziile pe scrisoarea unitatii militare din Pitesti, din moment ce aceasta se limita a relua informatiile oferite de partea parata.44. Curtea releva ca dreptul oricarei persoane la judecarea cauzei sale de catre o instanta independenta si impartiala nu este decat un aspect de drept mai amplu decat un proces echitabil, garantat de articolul 6 din Conventie.45. Tinand cont de constatarea referitoare la articolul 6 (paragraful 40 de mai sus), Curtea estimeaza ca nu trebuie sa examineze daca in cazul in speta s-a incalcat acest articol in privinta independentei si impartialitatii instantelor care au examinat cauza (a se vedea, mutatis mutandis, Ciobanu impotriva Romaniei, nr. 29053/95, paragraful 41, 16 iulie 2002; SC Masinexportimport Industrial Group SA impotriva Romaniei, nr. 22687/03, paragraful 39, 1 decembrie 2005 si Dima impotriva Romaniei, nr. 58472/00, paragraful 42, 16 noiembrie 2006). II.Asupra pretinsei incalcari a art. 14 din Conventie combinat cu art. 1 din Protocolul nr.1 46. Reclamantul se plange de refuzul autoritatilor romane de a-i acorda drepturile prevazute de Legea nr. 309/2002 pentru munca fortata efectuata in timpul serviciului sau militar. El se pretinde victima unei discriminari fata de alte persoane aflandu-se intr-o situatie similara si carora instantele interne, si in special Inalta Curte de Casatie, le-au recunoscut dreptul de a beneficia de aceste drepturi. El invoca articolul 14 din Conventie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 :

78

Articolul 14« Beneficierea de drepturile si libertatile recunoscute in (...) Conventie trebuie sa fie asigurata, fara nicio distinctie, bazata in special pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie. »

Articolul 1 din Protocolul nr. 1« Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decat din cauza unei utilitati publice si in conditiile prevazute de lege si principiile generale ale dreptului international.Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care il detin statele de a pune in vigoare legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor in conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contributii sau amenzilor. »

1. Asupra admisibilitatii 47. Desi Guvernul nu a ridicat exceptia preliminara privind admisibilitatea acestei plangeri, Curtea considera necesar sa examineze problema aplicabilitatii la faptele spetei a dispozitiilor acestor doua articole combinate (a se vedea, mutatis mutandis, Blecić impotriva Croatiei (decizie), nr. 59532/00, 30 ianuarie 2003). 48. Conform jurisprudentei constante a Curtii, articolul 14 din Conventie completeaza celelalte clauze normative ale Conventiei si Protocoalelor sale. Nu are o existenta independenta din moment ce conteaza numai pentru « beneficierea de drepturi si libertati » pe care le garanteaza. Desigur, poate intra in joc chiar fara o incalcare a cerintelor lor si, in aceasta masura, detine o insemnatate autonoma, dar nu si-ar gasi aplicarea daca faptele litigiului ar cadea sub imperiul cel putin uneia din clauzele mentionate (Gaygusuz impotriva Austriei, Hotararea din 16 septembrie 1996, Colectie de hotarari si decizii 1996-IV, paragraful 36). 49. Curtea releva ca drepturile litigioase, si anume o alocatie lunara, gratuitatea medicamentelor si scutirea de la plata taxei de abonament la radio si televizor, erau acordate persoanelor care au efectuat munca fortata in timpul serviciului lor militar. Atribuirea acestor drepturi era deci legata de indeplinirea muncii fortate in timpul serviciului militar, conditie prealabila acordarii lor. 50. In cazul in speta nu se contesta ca reclamantul a prestat o munca fortata in timpul serviciului militar; refuzul de a-i acorda drepturile respective se intemeia in exclusivitate pe constatarea ca unitatile militare in care a lucrat nu figurau in randul celor subordonate D.G.M. 51. Curtea considera ca, in masura in care sunt prevazute de legislatia nationala, drepturile respective sunt drepturi patrimoniale in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Gaygusuz, citat anterior, paragraful 41). In orice caz, dupa examinarea deciziilor Inaltei Curti de Casatie de recunoastere a drepturilor prevazute de Legea nr. 309/2002 persoanelor care au efectuat o munca fortata in afara D.G.M., Curtea considera ca reclamantul avea o « speranta legitima » de a obtine recunoasterea creantei cerute (a se vedea, Kopecky impotriva Slovaciei, [GC], nr. 44912/98, paragraful52, CEDO 2004-IX si, a contrario, Ouzounis si altii impotriva Greciei, nr. 49144/99, paragraful 25, 18 aprilie 2002). 52. Prin urmare, articolul 1 din Protocolul nr. 1 isi gaseste aplicarea la faptele spetei. 53. In privinta aplicabilitatii articolului 14 din Conventie, Curtea constata ca reclamantul a fost privat de dreptul de a beneficia de drepturile cerute. Guvernul nu contesta faptul ca altor persoane care au prestat o munca fortata in afara D.G.M. li s-a recunoscut de catre Inalta Curte de Casatie dreptul de a beneficia de dispozitiile Legii nr. 309/2002. A existat

79

deci o diferenta de tratament intre reclamant si celelalte persoane aflandu-se intr-o situatie similara cu a sa. Articolul 14 va fi astfel luat in considerare. 54. In final, Curtea constata ca aceasta parte din plangere nu este in mod manifest neintemeiata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie asadar sa o declare admisibila.

2. Asupra fondului55. Guvernul expune ca in temeiul jurisprudentei Curtii statele beneficiaza de o anumita marja de apreciere pentru a stabili daca si in ce masura diferentele dintre situatii in alte privinte similare justifica diferenta de tratament. El adauga ca in primul rand autoritatilor interne si mai eaxct curtilor si tribunalelor, le revine sarcina de a interpreta dreptul intern.56. El considera ca, pentru a fi contrar articolului 14 din Conventie, o discriminare trebuie sa se bazeze pe unul din criteriile enumerate in acest articol. Or, trebuie mentionat ca in speta pretinsa diferenta de tratament nu se baza pe niciunul din aceste criterii. In fine, el considera ca jurisprudenta contradictorie nu ar putea fi asimilata unei discriminari in sensul articolului 14 din Conventie.57. Reclamantul continua sa sustina ca, restragand dreptul de a beneficia de masurile reparatorii numai la recrutii din unitatile apartinand D.G.M., Legea nr. 309/2002 a creat o discriminare intre persoanele care au prestat acelasi gen de munca fortata.58. El pretinde ca a fost victima unei a doua discriminari din cauza jurisprudentei contradictorii a Inaltei Curti de Casatie care a recunoscut mai multor recruti, care nu au prestat o munca fortata in aceste unitati de acest gen, dreptul de a beneficia de dispozitiile legii.59. Curtea releva ca pe baza articolului 14 din Conventie o distinctie este discriminatorie daca « nu are o justificare obiectiva si rezonabila », adica daca nu urmareste un « scop legitim » sau nu exista un « raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat » (a se vedea in special, Hotararea Marckx impotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).60. In cazul in speta Curtea aminteste ca trebuie constatata existenta unei diferente de tratament intre diferiti recruti care au prestat o munca fortata (a se vedea paragraful 53 de mai sus).61. Cu toate acestea, ea constata ca Guvernul nu a prezentat o justificare pentru aceasta diferenta de tratament, argumentarea sa intemeindu-se in principal, pe de o parte, pe faptul ca pretinsa discriminare nu se bazeaza pe niciunul din criteriile enuntate la articolul 14 si, pe de alta parte, pe autonomia de care beneficiaza instantele interne in interpretarea si aplicarea dreptului intern.62. In privinta primului argument, Curtea subliniaza ca lista care cuprinde articolul 14 capata un caracter indicativ si nu unul restrictiv (a se vedea Engel si altii impotriva Olandei, Hotararea din 8 iunie 1976, seria A nr.22, pag. 30, paragraful 72 si Rasmussen impotriva Danemarcei, Hotararea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, pag. 13, paragraful 34).63. In privinta celui de-al doilea argument, Curtea reitereaza ca in cazul in speta, nu era vorba de simple divergente de jurisprudenta, care sunt consecinta inerenta a oricarui sistem judiciar care se bazeaza pe un ansamblu de instante de fond, ci de o abatere a Inaltei Curti de Casatie de la indeplinirea rolului sau de mediator al acestor conflicte.64. Argumentele avansate de Guvern nefiind de natura sa convinga Curtea, ea constata ca aceasta diferenta de tratament nu se baza pe nicio justificare obiectiva si rezonabila.65. Prin urmare, s-a incalcat articolul 14 din Conventie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1

80

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 4 din Conventie 66. Reclamantul se plange de asemenea de faptul ca intre 1953 si 1955 autoritatile de la vremea aceea l-au obligat sa presteze o munca fortata in locul instructiei militare. El invoca articolul 4 din Conventie.67. Curtea aminteste ca nu poate examina o cerere decat in masura in care se raporteaza la evenimente care s-au produs dupa intrarea in vigoare a Conventiei fata de partea contractanta respectiva. 68. In cazul in speta, faptele de care se plange reclamantul au avut loc intre 1953 si 1955, adica cu mult inainte de 20 iunie 1994, data la care Conventia a intrat in vigoare in privinta Romaniei.69. Prin urmare Curtea constata ca plangerea intemeiata pe articolul 4 din Conventie este incompatibila ratione temporis cu dispozitiile Conventiei si trebuie respinsa in conformitate cu art. 35 alin. 3 si 4 din Conventie. IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie 70. In conformitate cu art. 41 din Conventie,« In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila. » A. Prejudiciu 71. Pentru prejudiciul material reclamantul cere o suma, actualizata in raport cu inflatia, corespunzatoare cifrei indemnizatiilor de care a fost privat din septembrie 2002. Suma lunara a acestei indemnizatii s-ar ridica, in opinia sa, la 52,5 lei noi romanesti (RON), adica in jur de 15 euro. El cere de asemenea 21.460 euro pentru munca fortata prestata in timpul serviciului militar. El lasa la aprecierea Curtii stabilirea sumei de acordat cu titlu de prejudiciu moral. 72. Guvernul contesta aceste pretentii. Deoarece nu a precizat suma totala a indemnizatiilor cerute, Guvernul estimeaza ca reclamantul are posibilitatea de a obtine satisfactie cerand ca aceasta suma sa fie calculata de casa judeteana sau introducand o actiune de revizuire a Hotararii Inaltei Curti de Casatie. In plus, nicio suma nu i-ar putea fi acordata pentru munca fortata prestata in timpul serviciului militar.73. In fine, in privinta cererii cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul considera ca Hotararea Curtii ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta.74. Curtea releva ca singura baza de retinut pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta in speta in incalcarea articolelor 6 alin.1 si 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Plangerea intemeiata pe articolul 4 din Conventie fiind declarata inadmisbilia, nicio suma nu va fi acordata reclamantului cu acest titlu.75. Statuand in echitate, asa cum prevede articolul 41, Curtea acorda reclamantului suma de 5.000 euro toate prejudiciile reunite. B . Costuri si cheltuieli

81

76. Reclamantul nu a supus atentiei nicio cerere pentru costurile si cheltuielile suportate in fata instantelor interne si in fata Curtii.77. In aceste conditii Curtea nu-i acorda nicio suma cu acest titlu. C. Majorari de intarziere 78. Curtea hotaraste sa aplice majorarile de intarziere echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte marginale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, IN UNANIMITATE:

1. declara cererea admisibila in privinta capetelor de cerere intemeiate pe art. 6 alin. 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie combinat cu art. 14 din Conventie si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;2. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie;3. hotaraste ca nu trebuie examinat in plus capatul de cerere intemeiat pe art. 6 alin. 1 din Conventie privind pretinsa lipsa a independentei si impartialitatii instantelor interne; 4. hotaraste ca a fost incalcat art. 14 din Conventie combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie; 5. hotaraste:a) ca statul parat trebuie sa sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, 5.000 euro (cinci mii euro) toate prejudiciile reunite ;b) ca suma respectiva va fi convertita in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii si ca trebuie adaugata la aceasta orice suma putand fi datorata cu titlu de impozit;c) ca incepand de la data expirarii termenului amintit si pana la momentul efectuarii platii, sumele vor fi majorate cu o dobanda simpla, a carei rata este egala cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale;6. respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru rest. Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la data de 6 decembrie 2007, in aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.Bostjan M. Zupancic,presedinteSantiago Quesada,grefier

82

MODEL II

Revocarea decretului de gratiere. Incalcarea dreptului la libertate. Obligatia de reparare a prejudiciului produs.

Este un act de clementa a puterii de stat, ce apartine Presedintelui si respectiv Parlamentului Romaniei, prin care se acorda unui condamnat iertarea totala sau partiala a pedepsei sau comutarea acesteia in una mai usoara.

Gratierea are ca efect inlaturarea, in totul sau in parte, a executarii pedepsei si, desi nu este in mod expres prevazuta in cuprinsul art.504 alin.(4) C.proc.pen., trebuie admis ca o persoana care a fost privata in mod nelegal de libertate, desi fusese gratiata, are dreptul la repararea prejudiciului produs, in conditiile art.504 C.proc.pen.

Scopul urmarit de aceste reglementari legale nationale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate in cazul in care intervenise o cauza care inlatura raspunderea penala sau executarea pedepsei.

Din perspectiva normei europene, reincarcerarea in baza unui mandat de arestare ale carui efecte incetasera, asa cum s-a constatat printr-o hotarare judecatoreasca, atrage o incalcare a dreptului la libertate si obliga autoritatile statale la repararea prejudiciului astfel produs.

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, reclamantul B.V. a chemat in judecata Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, solicitand obligarea paratului la despagubiri in cuantum de 500.000 euro, echivalent in lei la cursul BNR din ziua platii, reprezentand contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a incarcerarii sale pe nedrept.

Prin sentinta civila nr. 879/2007, s-a admis in parte cererea si a fost obligat Statul Roman prin Ministerul Finantelor la plata sumei de 24.000 lei cu titlu de daune morale.

Tribunalul a retinut ca prin Decretul nr.1164 emis de Presedintele Romaniei si publicat in M.Of. nr.1207 din data de 16 decembrie 2004, s-a dispus gratierea pedepsei cu inchisoarea aplicata reclamantului, fiind ulterior revocat prin Decretul emis de Presedintele Romaniei cu nr.1173, publicat in M.Of. nr.1219 din 17 decembrie 2004.

Reclamantul a fost incarcerat la 17 decembrie 2004, in temeiul mandatului de executare a pedepsei nr.463/2004 si a fost pus in libertate la data de 24 iunie 2005, in temeiul deciziei penale nr.1101/2005, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, prin care a fost admisa contestatia la executare formulata de reclamant, constatandu-se gratiata, prin Decretul nr.1164/2004, pedeapsa cu inchisoare aplicata prin decizia penala nr.1969/2004, dispunandu-se anularea mandatului de executare emis in baza deciziei de condamnare si punerea in libertate a condamnatului.

Tribunalul a retinut ca detinerea reclamantului in perioada 17.12.2004 24.06.2005 s-a realizat in mod nelegal, fiind intrunite cerintele art.504 alin.(2) C.pr.pen., care dau dreptul reclamantului la despagubiri .

Cu privire la prejudiciu, constand in veniturile pe care le-ar fi realizat in perioada cat a fost incarcerat si de care a fost lipsit prin impiedicarea sa de a-si desfasura activitatea, s-a retinut ca acest tip de prejudiciu nu poate fi unul eventul, ci era necesar ca reclamantul sa dovedeasca ca, in ipoteza lasarii sale in libertate, acesta ar fi desfasurat cu siguranta aceste activitati profesionale si ar fi castigat sumele pretinse. O asemenea dovada nu a fost administrata.

Cu privire la prejudiciul moral suferit, prin raportare la perioada in care reclamantul a fost privat de libertate, s-a considerat ca suma de 24.000 lei este indestulatoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit.

83

Prin decizia civila nr.184/2008, Curtea de Apel Bucuresti a respins ca nefondate apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti si Ministerul Economiei si Finantelor impotriva sentintei pronuntata de Tribunalul Bucuresti. A fost admis apelul declarat de reclamant si a fost schimbata in parte sentinta apelata in sensul ca a fost obligat Statul Roman la plata sumei de 100.000 euro, echivalentul in lei la data platii, cu titlu de daune morale si materiale.

Instanta de apel a retinut ca, desi initial reclamantul era detinut in mod legal in baza unei hotarari judecatoresti definitive de condamnare, prin emiterea Decretului de gratiere nr.1164/2004, au incetat efectele mandatului de executare . Prin urmare, o noua lipsire de libertate nu se putea face decat prin retinere, arestare preventiva sau punerea in executare a unei hotarari judecatoresti, asa cum reiese din art. 23 din Constitutia Romaniei.

Chiar daca art. 504 C.pr.pen. prevede limitativ cazurile in care se acorda despagubiri pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, fata de dispozitiile art. 20 si art. 23 din Constitutia Romaniei, art. 5 paragraf 5 si art. 6 din Conventia Europeana, actiunea nu este nici inadmisibila si nici neintemeiata, deoarece art. 20 din Constitutie reglementeaza suprematia normelor conventiilor internationale la care Romania este parte, referitoare la drepturile si libertatile fundamentale, in situatia unor neconcordante intre aceste norme.

S-a apreciat ca fiind echitabila suma de 100.000 euro care include din punct de vedere material contravaloarea medicamentatiei si a investigatiilor medicale aferente si ulterioare perioadei in care detentia a fost apreciata ca nelegala.

In ceea ce priveste prejudiciul material, constand in veniturile nerealizate de reclamant, Curtea a mentinut ca pertinente toate considerentele avute in vedere de prima instanta.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs Ministerul Economiei si Finantelor ca reprezentant legal a Statului Roman si Ministerul Public, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti.

Ministerul Economiei si Finantelor a formulat critici de nelegalitate intemeiate pe dispozitiile art. 304 pct.9 C.proc.civ.S-a aratat ca instanta de apel a interpretat in mod eronat legea si a respins in mod nejustificat exceptia inadmisibilitatii actiunii. Admisibilitatea unei actiuni civile in antrenarea raspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, este conditionata de indeplinirea cumulativa a mai multor conditii si anume: existenta unei hotarari definitive, date in urma rejudecarii cauzei penale, prin care s-a stabilit ca persoana condamnata nu a savarsit fapta imputata ori ca acea fapta nu exista, constatarea nelegalitatii masurilor de privare sau restrangere de libertate in cursul procesului penal, privarea de libertate ce a intervenit dupa ce s-a constatat prescriptia, amnistia sau dezincriminarea faptei .

Raspunderea statului intervine numai in cazurile in care se inlatura raspunderea penala, nu si pentru cazurile in care se inlatura sau se modifica executarea pedepselor si a altor actiuni penale. In cauza, privarea de libertate a reclamantului a fost dispusa in baza unui act administrativ astfel ca nu se poate vorbi de o eroare judiciara care sa antreneze raspunderea statului in baza art.504 C.pr.pen.

Decretele de gratiere si de revocare a gratierii individuale sunt emise de Presedintele Romaniei, fiind o atributie exclusiva a acestuia, sunt acte administrative revocabile, cu natura juridica complexa. Prin urmare, nu se poate sustine ca reincarcerarea reclamantului a fost nelegala, intrucat conform prerogativelor conferite de Constitutie, Presedintele Romaniei este singurul in masura a decide cu privire la dreptul la gratiere individuala, acordandu-l sau revocandu-l prin decret.

84

In aceste conditii, incidente in cauza sunt dispozitiile art.5 din CEDO, reclamantul executand o pedeapsa privativa de libertate in baza unei condamnari pronuntate de un tribunal competent.

Instanta a apreciat in mod gresit asupra cuantumului despagubirilor morale acordate, in cauza nefiind administrate probe care sa dovedeasca consecintele vatamarii sau masura in care a fost afectata situatia familiala, profesionala si sociala a reclamantului.

Ministerul Public - Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti a invocat dispozitiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., aratand ca in mod gresit instanta de apel a acordat reclamantului suma de 100.000 euro, echivalentul in lei la data platii, cu titlu de daune morale si materiale, fiind nesocotite dispozitiile art. 505 alin.1 C.proc.pen. Daunele materiale nu au fost precis determinate si nici producerea acestora nu a fost nici dovedita.

Este adevarat ca operatiunea de evaluare a cuantumului daunelor morale include o doza de aproximare si de subiectivism, insa aceasta trebuie sa se incadreze in limite rezonabile spre a nu se ajunge la arbitrariu si imbogatire fara justa cauza.

Analizand decizia recurata in limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Inalta Curte a retinut urmatoarele:Prin recursul declarat, Ministerul Economiei si Finantelor in calitate de reprezentant legal al Statului Roman, sustine nelegalitatea hotararii recurate sub un dublu aspect si anume: inadmisibilitatea cererii intemeiata pe dispozitiile art. 504 C.proc.pen. si netemeinicia capatului de cerere privind acordarea daunelor morale.In ceea ce priveste inadmisibilitatea cererii, se sustine ca in cauza suntaplicabile prevederile art.5 paragraful 1 lit.a din Conventia Europeana, iar nu dispozitiile art.5 pct.5 din Conventie raportate la art.504 C.proc.pen., deoarece lipsirea de liberate a reclamantului in perioada 17.12.2004 - 24.06.2005 a avut o baza legala.Critica nu este fondata.

Normele europene mentionate prevad ca „Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de un tribunal competent ( art. 5 paragraful 1 lit. a).Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii.”( art. 5 pct. 5 ).

Asa cum in mod constant a decis Curtea Europeana, proclamand „dreptul la libertate”, parag.1 al art.5 are in vedere libertatea individuala in acceptiunea ei clasica, adica libertatea fizica a persoanei urmarind ca nimeni sa nu fie privat de aceasta libertate in mod arbitrar.

Investita cu solutionarea unor plangeri intemeiate pe prevederile art.5 din Conventia Europeana, instanta europeana, in jurisprudenta sa, afirma in mod constant ca scopul esential al art.5 este protejarea individului impotriva arbitrariului autoritatilor statale si ca, in realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie sa aiba o baza legala.

In cauza, prin Decretul nr.1164/2004 privind acordarea unor gratieri individuale, reclamantul B.V. a beneficiat de gratierea restului de pedeapsa ramas neexecutat din pedeapsa aplicata prin decizia penala nr. 1969/2004 a Curtii de Apel Bucuresti, fiind pus in libertate la data de 17 decembrie 2004.

Ulterior, prin Decretul nr.1173/2004 a fost abrogat Decretul nr.1164/2004 si s-a revocat gratierea individuala dispusa, astfel incat reclamantul a fost reincarcerat la data de 17 decembrie 2004, in baza mandatului de executare emis anterior, in baza deciziei penale nr.1969/2004 a Curtii de Apel Bucuresti.

85

Prin decizia penala nr.1101/2005, solutionand contestatia la executare formulata de petentul B.V., Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca „prin punerea in libertate a inculpatului in baza decretului de gratiere, s-au inlaturat efectele mandatului de executare emis in baza deciziei penale nr. 1969/2004 a C.A.B., intrucat gratierea individuala este neconditionata” astfel incat „lipseste temeiul juridic pentru care s-a dispus reincarcerarea petentului condamnat” si ca „odata pus in libertate, petentul se bucura de toate drepturile si libertatile pe care Constitutia le garanteaza oricarui cetatean”.

Prin urmare, printr-o hotarare judecatoreasca definitiva s-a stabilit cu putere de lucru judecat ca privarea de libertate a reclamantului a fost dispusa in baza unui act nelegal, ceea ce inlatura aplicarea in cauza a dispozitiilor art.5 paragraful 1 lit.a din Conventia Europeana, normele avand drept premisa in edictarea exceptiei pe care o cuprind, caracterul legal al privarii de libertate.

Pe de alta parte, nelegalitatea actului care a determinat reincarcerarea reclamantului atrage incidenta in cauza a dispozitiilor art.504 C.proc.pen. Scopul urmarit de aceste reglementari legale nationale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate in cazul in care intervenise o cauza care inlatura raspunderea penala sau executarea pedepsei.

Gratierea are ca efect inlaturarea in totul sau in parte a executarii pedepsei si, desi nu este in mod expres prevazuta in cuprinsul art.504 alin.(4) C.proc.pen., pentru identitate de ratiune trebuie admis ca o persoana care a fost privata in mod nelegal de libertate, desi fusese gratiata, are dreptul la repararea prejudiciului produs, in conditiile acestui articol .Aceeasi consecinta a recunoasterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse o are si interpretarea art.504 C.proc.pen. prin raportare la art.5 pct.5 din Conventia Europeana .

Din perspectiva normei europene, reincarcerarea reclamantului in baza unui mandat de arestare ale carui efecte incetasera, asa cum s-a constatatprin hotarare judecatoreasca, atrage o incalcare a dreptului la libertate si obliga autoritatile statale la repararea prejudiciului astfel produs.In consecinta, Inalta Curte apreciaza ca in mod corect instanta de apel a constatat ca reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin incalcarea dreptului sau la libertate si ca, in cauza, sunt aplicabile prevederile art.504 C.proc.pen.

Solutia de admitere a capatului de cerere privind acordarea daunelor morale este criticata de recurent prin argumente care vizeaza atat existenta prejudiciului moral produs reclamantului cat si intinderea acestuia.Sub primul aspect, Inalta Curte apreciaza ca fiind legala hotararea instantei de apel, reclamantul suferind un prejudiciu moral la a carui reparare este indreptatit.

In prezent, posibilitatea repararii banesti a daunelor morale nu mai poate fi contestata, disparand justificarile ideologice ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora.

Repararea materiala a daunelor morale este justificata juridic atat la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C.civ. care folosesc termenul de prejudiciu, fara a distinge intre cel material si cel moral, cat si de unele dispozitii legale speciale, printre care chiar art.505 C.proc.pen. Dispozitiile legale mentionate prevad repararea pagubei prin plata unei sume de bani folosind termenul de „paguba suferita” fara a distinge intre prejudiciul moral si cel patrimonial. Mai mult, stabilind ca la intinderea reparatiei „se tine seama (...) si de consecintele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate (...)”, art.505 C.proc.pen. trebuie interpretat in acord cu principiul enuntat anterior, in sensul ca are in vedere inclusiv prejudiciul moral atunci cand reglementeaza criterii de stabilire a intinderii reparatiei pecuniare.

86

In cauza, prin eroarea judiciara intervenita, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umana, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil atat din perspectiva art.504 si urm. C.proc.pen. cat si din perspectiva art.5 din Conventia Europeana .

In ceea ce priveste critica vizand intinderea acestui prejudiciu, Inalta Curte a avut in vedere urmatoarele:

Prin hotararea recurata, Curtea de Apel Bucuresti a obligat Statul Roman la plata catre reclamant a sumei de 100.000 euro, echivalentul in lei la data platii, „cu titlu de daune morale si materiale”. S-a apreciat ca fiind echitabila suma de 100.000 euro care include din punct de vedere material contravaloarea medicatiei si a investigatiilor medicale aferente si ulterioare perioadei in care detentia a fost apreciata ca nelegala.

Instanta de apel nu a stabilit in cadrul despagubirilor acordate care este cuantumul daunelor morale si care cel al daunelor materiale.Este adevarat ca in cazul daunelor morale, data fiind natura prejudiciului care le genereaza, nu exista criterii precise pentru determinarea lor, insa despagubirea baneasca acordata pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzata prin invocarea unei imposibilitati de stabilire a unei corespondente exacte intre cuantumul acestei despagubiri si gravitatea prejudiciului pe care ar trebui sa-l repare.

Problema stabilirii despagubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economica a unor drepturi si valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinta psihica incercata de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere si evaluare complexa a aspectelor in care vatamarile produse se exteriorizeaza si pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instantelor de judecata .

Prin urmare, chiar daca valorile morale nu pot fi evaluate in bani, atingerile aduse acestora imbraca forme concrete de manifestare, iar instanta are astfel posibilitatea sa aprecieze intensitatea si gravitatea lor si sa stabileasca daca o suma de bani si in ce cuantum, este potrivita pentru a repara prejudiciul moral produs.

Apreciind pentru considerentele expuse ca este posibila stabilirea unui cuantum al daunelor morale acordate, Inalta Curte a constatat ca aceasta evaluare nu a fost realizata de instanta de apel.

Nu a existat totodata o determinare exacta a prejudiciului material incercat de reclamant, desi in cazul acestui prejudiciu pot fi stabilite criterii exacte de cuantificare, instanta de apel a indicat o suma globala ce ar fi destinata sa repare ambele categorii de prejudicii, atat cel material cat si cel moral, suferite de reclamant.In aceste conditii, instanta de recurs nu poate exercita controlul de legalitate pe care il determina promovarea caii de atac in cauza.Considerentele expuse anterior raspund deopotriva criticilor formulate prin recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti.

Prin urmare, in temeiul art. 304 pct. 7 C.proc.civ. raportat la art. 312 alin.(5) C.proc.civ., Inalta Curte a admis ambele recursuri, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiasi instante.

Pronuntata de: Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia civila nr. 7034 din 14 noiembrie 2008

87

MODEL III

Hotararea CEDO in cauza Stefanescu impotriva Romaniei. Despagubiri pentru concediere abuziva.

Gabriel Marin Stefanescu, fostul director general al Directiei controlul ministrului in cadrul Ministerului Transportului, a castigat la CEDO cauza impotriva Romaniei, deschisa pentru recunoasterea incalcarii dreptului de acces la instanta.

Hotararea CEDO asupra cererii nr. 9.555/03 s-a pronuntat in noiembrie 2007 si a fost publicata in MO nr. 618 din 22 august 2008.Reclamantul, Gabriel Marin Stefanescu, a ocupat postul de director general al Directiei controlul ministrului in cadrul Ministerului Transporturilor (Ministerul). La data de 16 decembrie 1996, reclamantul a fost concediat pentru necorespundere profesionala, prin Ordinul ministrului din 13 decembrie 1996. In luna ianuarie 1997, reclamantul s-a reangajat.

Prin Sentinta din 3 decembrie 1997, mentinuta prin Decizia irevocabila din 1 februarie 1999 a Curtii de Apel Bucuresti, Ministerul a fost obligat sa il reintegreze pe reclamant in postul sau si sa ii plateasca salariul din decembrie 1996 pana in ianuarie 1997, adica 818.537 lei romanesti vechi (ROL), precum si suma de 5.000.000 ROL cu titlu de daune morale.

Cererile sale adresate Ministerului la data de 5 aprilie 1999 si 20 iunie 2000 pentru a obtine executarea deciziei de mai sus au ramas fara raspuns. Prin Hotararea Guvernului nr. 263/1999, intrata in vigoare la data de 14 aprilie 1999, Directia controlul ministrului a fost desfiintata si inlocuita cu Directia generala controlul ministrului si Inspectia de Stat in Transporturi. Prin Hotararea Guvernului nr. 3/2001, Ministerul a fost desfiintat, infiintandu-se un nou Minister al Lucrarilor Publice, Transporturilor si Locuintei (MLPTL). Reclamantul si-a reinnoit cererile de executare la MLPTL. Acesta l-a informat, la data de 5 februarie 2001, ca postul pe care il solicita in noul minister era ocupat de un tert si ca, prin urmare, reintegrarea sa in post nu mai era posibila, dar ca puteau fi disponibile posturi de executie la MLPTL, daca era interesat. Deoarece la data respectiva reclamantul era angajat la Ministerul Finantelor, noua directie a MLPTL i-a cerut sa prezinte dovada rezilierii contractului sau de munca incheiat cu Ministerul Finantelor, pentru a-l putea reintegra, eventual, intr-un nou post. Reclamantul a raspuns ca schimbarea denumirii fostului sau post si faptul ca acum el era ocupat de un tert nu anulau obligatia MLPTL de a executa Decizia din data de 1 februarie 1999 si ca, in orice caz, in lipsa unui nou ordin care sa il anuleze pe cel din data de 13 decembrie 1996, el nu-si va rezilia contractul de munca incheiat cu Ministerul Finantelor.

Intre timp, prin Decizia definitiva din 12 martie 2001, la cererea reclamantului, Tribunalul Municipiului Bucuresti a obligat ministerul la plata catre reclamant de daune cominatorii, retinand pe de alta parte ca schimbarea ulterioara a denumirii directiei pe care o condusese reclamantul nu justifica refuzul angajatorului de a-l reintegra in postul sau.

Cu toate acestea, la data de 28 noiembrie 2001, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare introdus de procurorul general, a casat Decizia din 12 martie 2001 si a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Municipiului Bucuresti, pe motivul ca probele ce dovedeau ca MLPTL nu a preluat toate obligatiile fostului Minister al Transporturilor in ceea ce priveste personalul nu fusesera luate in considerare de instante.

La data de 9 iulie 2002, Tribunalul Municipiului Bucuresti a respins actiunea reclamantului, pe motivul ca daunele cominatorii nu pot fi acordate in cazul obligatiilor personale, asa cum era cazul in speta, si ca singura posibilitate de a constrange Ministerul sa execute decizia era amenda civila, ce urma sa fie platita nu catre reclamant, ci catre

88

bugetul de stat . Instanta nu a statuat asupra chestiunii daca MLPTL a preluat de la fostul minister obligatia de a-l reintegra in post pe reclamant. Aceasta sentinta a fost confirmata, in urma recursului reclamantului, prin Decizia definitiva din 26 septembrie 2002 a Curtii de Apel Bucuresti. La data de 21 aprilie 2003, MLPTL l-a informat pe reclamant despre respingerea unei noi cereri de executare, in urma sentintei pronuntate de Tribunalul Municipiului Bucuresti la data de 9 iulie 2002.

In paralel, reclamantul a introdus plangeri penale impotriva responsabililor de la fostul Minister al Transporturilor si de la MLPTL, fara niciun rezultat. Din elementele aflate la dosar rezulta ca Decizia din data de 1 februarie 1999 a Curtii de Apel Bucuresti nu a fost inca executata.

Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie

Reclamantul sustine ca neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie 1999 a Curtii de Apel Bucuresti i-a incalcat dreptul de acces la o instanta, asa cum este el prevazut de art. 6 alin. 1 din Conventie . Mai mult, el considera ca neexecutarea deciziei a incalcat principiul suprematiei dreptului, prevazut in preambulul Conventiei. In fine, el considera ca recursul in anulare introdus de procurorul general impotriva Deciziei din 12 martie 2001 a facut imposibila executarea Deciziei din data de 1 februarie 1999.

In lumina jurisprudentei Pellegrin impotriva Frantei [(MC), nr. 28.541/95, §§ 59 si 63–66, CEDO 1999-VIII], Guvernul apreciaza ca art. 6 alin. 1 nu se aplica in speta, in masura in care atributiile legate de postul reclamantului presupun o participare la exercitarea puterii publice, ceea ce ii da dreptul statului sa impuna o relatie speciala de incredere si loialitate din partea sa. Reclamantul se opune acestei interpretari si arata ca legea romana in vigoare permite accesul la o instanta pentru a anula o concediere abuziva, fara a tine seama de diferentele dintre functionari si angajatii titulari ai unui contract de munca de drept comun.

Curtea reaminteste evolutia recenta a jurisprudentei sale in materie, in special Hotararea Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei [(MC), nr. 63.235/00, CEDO 2007-] in care ea a considerat ca, pentru a constata inaplicabilitatea art. 6, dreptul intern trebuie mai intai sa fi exclus in mod expres accesul la o instanta in ceea ce priveste postul respectiv sau categoria de salariati respectiva (Eskelinen, citata mai sus, §62), ceea ce nu s-a intamplat in speta.De asemenea, tn cauza mentionata mai sus Curtea a apreciat ca, in principiu, nimic nu justifica exceptarea de la garantiile art. 6 a conflictelor de munca ordinare, in masura in care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autoritatii de stat (ibidem). Art. 6 alin. 1 este asadar aplicabil in speta.

Pe de alta parte, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie si nici nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

Asupra fondului

Guvernul reaminteste ca, incepand cu data de 14 aprilie 1999, directia in care a lucrat reclamantul a incetat sa existe si ca in anul 2001 insusi Ministerul a fost desfiintat. Prin urmare, reclamantul nu mai putea fi reintegrat in post. In orice caz, MLPTL i-a propus un post nou, pe care reclamantul l-a refuzat. In opinia sa, acest minister nu avea nicio obligatie de a-i propune un post echivalent cu cel detinut anterior.

89

Reclamantul se opune acestui argument. El reaminteste ca salariul corespunzator postului de executie este cu 50% mai mic decat cel pentru un post de director. De asemenea, el reaminteste ca nu a primit inca despagubirea dispusa de decizia neexecutata.

Curtea reaminteste ca, in cauza de fata, desi reclamantul a obtinut la data de 1 februarie 1999 o decizie irevocabila ce dispunea ca Ministerul Transporturilor sa il reintegreze in post si sa ii plateasca anumite sume de bani si desi ulterior a facut demersuri in vederea executarii, aceasta decizie nu a fost nici executata, nici anulata sau modificata in urma exercitarii unei cai de atac prevazute de lege .

Mai mult, nicio autoritate interna nu a constatat in mod definitiv imposibilitatea reintegrarii reclamantului in postul sau (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu impotriva Romaniei, nr. 48.102/99, §72, 2 martie 2004). Curtea reaminteste ca problema daca obligatia fostului minister de a-l reintegra in post pe reclamant a fost preluata de MLPTL nu a fost solutionata definitiv de instantele interne (a se vedea paragrafele 11–13 de mai sus).

Pe de alta parte, reclamantului nu i s-ar putea reprosa refuzul de a accepta un post de executie in locul celui de director general pe care il detinuse, in masura in care nu s-a contestat faptul ca postul propus era inferior postului avut.

In sfarsit, Curtea reaminteste ca, daca ar accepta argumentul Guvernului conform caruia executarea nu mai este posibila data fiind desfiintarea directiei in care lucra reclamantul si a fostului minister, ar insemna sa admita ca, in cazul de fata, administratia s-ar fi putut sustrage de la executarea unei decizii judecatoresti invocand pur si simplu desfiintarea ulterioara a postului ocupat de partea interesata inaintea concedierii sale ilegale (Ioannidou-Mouzaka impotriva Greciei, nr. 75.898/01, § 33, 29 septembrie 2005). Mai mult, reclamantului nu i s-au platit inca sumele dispuse de instante ca salarii datorate si despagubiri .

Curtea a examinat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de fata si a constatat incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie (Tacea impotriva Romaniei, nr. 746/02, 29 septembrie 2005, Dragne si altii impotriva Romaniei, nr. 78.047/01, 7 aprilie 2005, si Orha impotriva Romaniei, nr. 1.486/02, 12 octombrie 2006).

Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata duce la o concluzie diferita in cazul de fata. Avand in vedere jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile pentru a asigura executarea Deciziei din data de 1 februarie 1999. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie .

Avand in vedere concluzia la care a ajuns, Curtea nu considera necesar sa analizeze restul capatului de cerere, referitor in special la pretinsa incalcare a principiului suprematiei dreptului, prevazut in preambulul Conventiei, si pretinsul obstacol in executare pe care l-a constituit Decizia din 12 martie 2001.

Precizari privind prejudiciul

In circumstantele spetei, Curtea apreciaza ca reintegrarea reclamantului intr-un post echivalent celui detinut inainte de concedierea sa, plata sumelor dispuse prin Decizia din data de 1 februarie 1999, reactualizate in functie de inflatie, precum si plata despagubirilor pentru daunele materiale si morale suferite din cauza neexecutarii deciziei respective l-ar repune pe reclamant, in masura posibilului, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca cerintele art. 6 alin. 1 din Conventie nu ar fi fost incalcate.

In cazul in care statul parat nu procedeaza la reintegrarea in post a reclamantului in cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotarare va ramane definitiva (a se vedea, mutatis

90

mutandis, Georgi impotriva Romaniei, nr. 58.318/00, § 57, 24 mai 2006, Sabin Popescu, citata mai sus, §72, si Mihai-Iulian Popescu impotriva Romaniei, nr. 2.911/02, § 43, 29 septembrie 2005), Curtea decide ca Guvernul sa ii plateasca reclamantului 2.500 EUR pentru daunele materiale cauzate prin neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie 1999, aceasta suma cuprinzand si sumele acordate prin Decizia din data de 1 februarie 1999. Pe de alta parte, in lipsa unor documente justificative relevante, Curtea nu poate specula asupra indemnizatiilor pe care reclamantul le-ar fi putut primi daca nu ar fi fost concediat sau daca ar fi fost reintegrat imediat in acelasi post [a se vedea, mutatis mutandis, Dragne si altii impotriva Romaniei (reparatie echitabila), nr. 78.047/01, §1 8, 16 noiembrie 2006].

Curtea apreciaza ca, in orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral in special din cauza frustrarii provocate de imposibilitatea de a obtine executarea deciziei pronuntate in favoarea sa si ca acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a incalcarii. In aceste circumstante, avand in vedere totalitatea elementelor aflate in posesia sa si statuand in echitate, conform art. 41 din Conventie, Curtea ii aloca reclamantului suma de 3.500 EUR cu titlu de daune morale.

In concluzie, Curtea:1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 6 alin. 1 (dreptul de acces la o instanta) si pe preambulul Conventiei si inadmisibila in rest;2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie (acces la o instanta);3. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze restul capatului de cerere intemeiat pe art. 6 alin. 1 din Conventie si nici capatul de cerere intemeiat pe preambulul Conventiei;4. hotaraste:a) ca statul parat sa execute Decizia din data de 1 februarie 1999 si sa plateasca despagubirile aferente in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 alin. 2 din Conventie;b) ca, in lipsa acestei executari, statul parat sa ii plateasca reclamantului, in acelasi termen de 3 luni, suma de 2.500 EUR (doua mii cinci sute euro), cu titlu de daune materiale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;c) ca, in orice caz, statul parat sa ii plateasca reclamantului, in acelasi termen de 3 luni, suma de 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro), cu titlu de daune morale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;d) ca sumele respective sa fie convertite in lei romanesti noi (RON) la cursul de schimb valabil la data platii;e) ca, incepand de la expirarea acestui termen si pana la data platii, aceste sume sa fie majorate cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;5. respinge cererea de reparatie echitabila pentru rest.

MODEL IV

Curtea Europeana a Drepturilor Omului - Cauza SC Ruxandra Trading SRL impotriva Romaniei

Sectia a III-aHOTARAREA din 12 iulie 2007 in Cauza SC Ruxandra Trading SRL impotriva Romaniei(Cererea nr. 28333/02) Strasbourg

91

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute in art. 44 alin. (2) din Conventie. Poate suferi modificari de forma. In Cauza SC Ruxandra Trading SRL impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuand in cadrul unei camere formate din:Domnii B.M. Zupancic, presedinte, C. Birsan,Doamnele E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan,Domnul David Thor BjörgvinssonDoamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecatori,si domnul S. Quesada, grefier de sectie,dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la data de 21 iunie 2007, a pronuntat urmatoarea hotarare, adoptata la aceeasi data: PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 28333/02, introdusa impotriva Romaniei, prin care o societate de drept roman, constituita in 1996, Ruxandra Trading (societatea reclamanta), a sesizat Curtea la data de 18 iulie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia). 2. Societatea reclamanta este reprezentata de doamna Ruxandra Awad, avocat din Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de co-agentul guvernamental, doamna Ruxandra Pasoi, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. Societatea reclamanta se plange, in temeiul art. 6 din Conventie, de neexecutarea de catre Primaria Bucuresti a unei sentinte judecatoresti definitive de condamnare la eliberarea unei autorizatii de constructie permanenta si la acordarea unui teren in concesiune. Ea vede de asemenea in asta o atingere adusa dreptului sau la respectarea bunurilor sale, in temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. 4. La 24 octombrie 2003 Curtea a hotarat sa comunice Guvernului cererea. Prevalandu-se de dispozitiile art. 29 alin. 3, ea a decis ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna. IN FAPT

I. Circumstantele cauzei5. Societatea reclamanta este o societate cu raspundere limitata constituita in 1996 si avand sediul in Bucuresti.

A. Cereri de eliberare a unei autorizatii de construire6. La 28 septembrie 1996 societatea reclamanta a inchiriat un teren de 9.550 m², situat la nr. 33 in strada Tipografilor in Bucuresti si apartinand Primariei Bucuresti.7. In 1996 societatea reclamanta a obtinut un certificat de urbanism pentru construirea pe terenul respectiv a unui centru comercial. La 26 septembrie 1996 Primaria a eliberat societatii reclamante o autorizatie de construire valabila pe o perioada de sase luni. Atat certificatul de urbanism cat si autorizatia de construire au fost eliberate de Consiliul general Bucuresti (« consiliul general ») si semnate de Primarul General al Municipiului Bucuresti. La 11 martie 1997 societatea reclamanta a obtinut avizul Agentiei de protectie a mediului inconjurator de construire a centrului comercial.

92

8. La 24 februarie 1997 contractul de inchiriere a fost reinnoit pe o perioada de sase luni; o clauza din contract prevedea ca putea fi prelungit din sase in sase luni. La 24 august 1997 acest contract a fost reinnoit automat.

1. Actiune in evacuare impotriva societatii reclamante9. La 8 decembrie 1998 Primaria Generala Bucuresti (« Primaria ») a sesizat Judecatoria Bucuresti cu o actiune impotriva societatii reclamante in evacuare de pe terenul in cauza pe motiv ca contractul de inchiriere nu fusese prelungit si ca nu dispunea de un titlu pentru a ocupa terenul. Printr-o sentinta definitiva din 7 mai 1999 instanta a respins actiunea pe motiv ca contractul fusese reinnoit in mod tacit pe o durata nedeterminata.

2. Actiune vizand condamnarea Primariei sa elibereze societatii reclamante o autorizatie de construire10. Printr-o hotarare definitiva din 14 septembrie 1998 Curtea de Apel Bucuresti a condamnat Primaria sa elibereze societatii reclamante o noua autorizatie de construire pe acelasi teren.11. La 8 noiembrie 1999 Primaria a eliberat societatii reclamante o autorizatie provizorie de construire pe o perioada de 12 luni, cu conditia de a distruge constructia in una din conditiile urmatoare: modificarea planului de folosinta a terenului, schimbarea situatiei juridice a terenului, cererea expresa a Primariei de a demola constructia, neplata din partea reclamantei a taxelor aferente terenului.12. Printr-o hotarare administrativa din 4 mai 2000 Primaria a modificat planul de folosinta privind terenul in litigiu.

3. Actiune in anulare a autorizatiei de constructie din 8 noiembrie 1999.13. Printr-o hotarare din 8 iunie 2000 Curtea de Apel Bucuresti a anulat autorizatia din 8 noiembrie 1999 si a condamnat Primaria sa elibereze societatii reclamante o autorizatie de constructie permanenta, precum si sa incheie cu ea un contract de concesiune asupra terenului litigios.14. Primaria a inaintat recurs, mentionand ca societatea reclamanta nu putea obtine o autorizatie de constructie in conditiile in care nu era nici proprietarul nici concesionarul terenului si ca in orice caz Primaria nu era competenta sa decida asupra concesionarii terenului.15. Desi a fost citata legal pentru plata taxei de timbru privind procedura de recurs, Primaria nu a facut-o. Printr-o hotarare din 18 septembrie 2000 Curtea Suprema de Justitie a anulat recursul Primariei pentru neplata taxei de timbru.

B. Demersuri pentru executarea hotararii din 8 iunie 2000

16. La 8 iunie 2000 societatea reclamanta a cerut Primariei executarea hotararii din 8 iunie 2000, precum si anularea hotararii Primariei din 4 mai 2000 pe care o considera contrara hotararilor judecatoresti pronuntate in favoarea sa.17. Printr-o sentinta din 29 iunie 2000, la cererea societatii reclamante, Curtea de Apel Bucuresti a anulat hotararea Primariei din 4 mai 2000. Printr-o sentinta definitiva din 27 noiembrie 2000 Curtea Suprema de Justitie a anulat recursul Primariei impotriva acestei sentinte, pe motiv ca aceasta nu avea calitatea sa introduca un asemenea recurs, aceasta competenta revenind Consiliului general.18. Printr-o scrisoare din 16 martie 2001, ca raspuns la cererea societatii reclamante de executare a hotararii din 8 iunie 2000, Primaria a informat-o ca contractul de concesiune va

93

fi incheiat dupa evaluarea si clarificarea situatiei juridice a terenului precum si plata de catre societatea reclamanta a taxei anuale de concesiune.19. La 21 martie 2001, la cererea Primariei, Directia Generala a Investitiilor si Achizitiilor Publice a Primariei informat-o pe aceasta din urma ca in temeiul dispozitiilor Legii nr. 69/1991 privind administratia publica locala concesionarea terenurilor trebuia sa urmeze o procedura speciala de licitatie publica si ca, prin urmare, terenul nu putea fi concesionat societatii reclamante.20. Neobtinand executarea de bunavoie a hotararii din 8 iunie 2000, societatea reclamanta a trimis, prin intermediul unui executor judecatoresc, o noua scrisoare Primariei, la 6 martie 2002, solicitand executarea hotararii inainte de 15 martie 2002.

C. Actiune vizand condamnarea societatii reclamante la inlaturarea constructiei existente pe terenul litigios

21. La 9 iunie 2003 Primaria a somat societatea reclamanta sa inlature cladirea pe care o construise pe terenul litigios in baza autorizatiei de constructie din 26 septembrie 1996 si 8 noiembrie 1999.22. Societatea reclamanta a sesizat Judecatoria cu o contestatie la executarea acestei somatii. Primaria nu a depus observatii in sprijinul apararii. Printr-o sentinta din 2 octombrie 2003 instanta a admis contestatia societatii reclamante si a anulat somatia, pe motiv ca beneficia de o hotarare definitiva de condamnare a Primariei sa-i elibereze o autorizatie de construire definitiva pentru aceste constructii.23. La recursul Primariei, printr-o hotarare definitiva din 12 noiembrie 2004, Tribunalul Bucuresti a confirmat sentinta, pe motiv ca Primaria nu beneficia de un titlu executoriu pentru a cere demolarea constructiilor.

D. Actiune in stabilirea unei amenzi

24. In 2003 societatea reclamanta a sesizat Judecatoria Bucuresti cu o cerere de executare silita a hotararii din 8 iunie 2000. Printr-o sentinta preliminara din 21 august 2003 instanta a respins actiunea ca inadmisibila, pe motiv ca obligatia care revenea Primariei nu putea fi realizata de o alta persoana si ca singura modalitate de a o constrange pe aceasta sa respecte sentinta in cauza era de a o condamna la plata unei amenzi. In urma recursului societatii reclamante, printr-o hotarare definitiva din 27 noiembrie 2003, Tribunalul Bucuresti a confirmat aceasta sentinta.25. La 7 octombrie 2003 societatea reclamanta a sesizat Judecatoria Bucuresti cu o actiune impotriva Primariei privind condamnarea acesteia la plata unei amenzi. Printr-o sentinta din 19 decembrie 2003 instanta a respins actiunea sa, pe motiv ca aceasta condamnare putea fi ceruta in fata instantei care a ordonat executarea silita a respectivei sentinte. Or, deoarece in cazul in speta, instanta declarase inadmisibila cererea de executare silita, cererea de condamnare a Primariei la plata unei amenzi era neintemeiata.

E. Actiune in anulare a hotararii Consiliului General din 26 aprilie 2005 si a autorizatiei de dezafectare din 23 iunie 2005

26. Printr-o hotarare din 26 aprilie 2005 Consiliul General a acordat Ambasadei Frantei dreptul de a folosi gratuit (folosinta gratuita) un teren de 17.470 m² din care facea parte terenul in litigiu, pentru a construi pe el un liceu. In hotarare se mentiona ca pe teren nu se afla nicio constructie.

94

27. La 23 mai 2005, bazandu-se pe dispozitiile Legii nr. 29/1991 privind contenciosul administrativ, societatea reclamanta a cerut Consiliului general si Primariei sa revoce hotararea din 26 aprilie citata anterior.28. La 23 iunie 2005, la cererea societatii reclamante, prefectul a cerut Primariei sa gaseasca o solutie pentru a executa hotararea din 8 iunie 2000.29. In aceeasi zi, pentru a asigura executarea hotararii din 26 aprilie 2005, Primaria a eliberat o autorizatie de dezafectare a constructiei pe care societatea reclamanta o ridicase pe terenul litigios, costul operatiunii revenind acesteia din urma.30. La 27 iunie 2005 reclamanta a sesizat Tribunalul Bucuresti cu o actiune impotriva Primariei in anulare a autorizatiei de dezafectare din 23 iunie 2005 si cu o actiune impotriva Consiliului general in anulare a hotararii din 26 aprilie 2005.

1. Actiune in anulare a autorizatiei de dezafectare din 23 iunie 2005

31. La 12 iulie 2005 societatea reclamanta a fost informata de Primarie ca autorizatia de dezafectare din 23 iunie 2005 fusese executata la 24 si 27 iunie 2005, ca constructia ridicata pe teren fusese depozitata intr-un spatiu apartinand Primariei si ca era invitata sa o recupereze.32. Printr-o sentinta din 16 decembrie 2005 Tribunalul Bucuresti a respins actiunea societatii reclamante, pe motiv ca constructia in cauza fusese realizata in baza autorizatiei de construire provizorie care permitea autoritatilor sa ordone demolarea fara nicio alta formalitate prealabila. In plus, instanta a constatat ca Primaria era proprietarul terenului care fusese pus la dispozitia Ambasadei Frantei.33. Instanta a retinut de asemenea ca desi hotararea din 8 iunie 2000 a ordonat eliberarea unei autorizatii de construire definitiva societatii reclamante, un asemenea document nu putea fi eliberat decat cu respectarea tuturor dispozitiilor legale. Or, conform Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, numai proprietarul terenului putea cere eliberarea unei asemenea autorizati, conditie pe care societatea reclamanta nu o indeplinea in masura in care nu obtinuse dreptul de concesiune asupra terenului.34. Societatea reclamanta a formulat un recurs impotriva acestei sentinte, mentionand ca constructia in cauza fusese ridicata in baza unei autorizatii de construire provizorie si ca o hotarare judecatoreasca definitiva condamnase autoritatile sa-i elibereze o autorizatie permanenta pentru aceeasi constructie. Ea a mentionat de asemenea ca hotararea din 8 iunie 2000 care condamna Primaria sa incheie contractul de concesiune nu fusese executata.35. Printr-o hotarare definitiva din 11 mai 2006, Curtea de Apel Bucuresti a anulat autorizatia de dezafectare in cauza. Ea a retinut ca:“in temeiul sentintei din 8 iunie 2000, devenita definitiva, autoritatea publica era obligata, pe de o parte, sa elibereze o autorizatie definitiva de construire si, pe de alta parte, sa demareze procedura necesara pentru concesionarea terenului (...). Ordonand demolarea constructiei ridicata pe baza unei autorizatii provizorii de construire si pentru care era codamnata printr-o hotarare judecatoreasca definitiva sa elibereze o autorizatie de construire definitiva, Primaria Bucuresti a abuzat de puterile sale in calitate de autoritate publica locala autonoma, (...), lezand interesele legitime ale reclamantei.”

2. Actiune in anulare a hotararii Consiliului general din 26 aprilie 2005

36. Printr-o sentinta din 22 decembrie 2005, Tribunalul Bucuresti a respins actiunea societatii reclamante in anularea hotararii Consiliului general din 26 aprilie 2005. Instanta

95

a retinut ca hotararea din 8 iunie 2005, care viza o obligatie intuitu personae, nu fusese executata in termenul legal de trei ani si ca in prezent societatea reclamanta era decazuta din dreptul sau de a cere executarea acesteia.37. Societatea reclamanta a formulat un recurs, mentionand ilegalitatea hotararii contestate. In observatiile de raspuns Consiliul general a relevat ca societatea reclamanta nu avea niciun drept asupra terenului in cauza si ca hotararea din 8 iunie 2000 fusese pronuntata impotriva Primariei si ca prin urmare nu era competent sa o execute.38. Printr-o hotarare definitiva din 11 septembrie 2006 Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul societatii reclamante si a anulat hotararea din 26 aprilie 2005 in partea sa privind terenul de 9.550 m². Curtea de apel a constatat ca obligatia intuitu personae de a executa hotararea din 8 iunie 2000 revenea unei autoritati publice si ca Consiliul general nu putea invoca lipsa de competenta pentru a o executa in masura in care autoritatile, si anume Consiliul local si Primaria, faceau parte din administratia municipiului Bucuresti. Ea a considerat de asemenea ca in masura in care societatea reclamanta beneficia de o hotarare definitiva de condamnare a autoritatilor publice sa incheie cu ea un contract de concesiune, aceste autoritati nu puteau atribui terenul unei alte institutii.39. Printr-o hotarare din 19 februarie 2007 Curtea de Apel Bucuresti a respins contestatia in anulare formulata de Consiliul general impotriva hotararii din 11 septembrie 2006 citata anterior.40. Din actele prezentate de societatea reclamanta reiese ca hotararea din 8 iunie 2000 a ramas in continuare neexecutata. Printr-o scrisoare din 20 martie 2007 Guvernul a informat Curtea ca Primaria Bucuresti detinea proprietatea si posesia terenului litigios.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

41. Legea nr. 69/1991 privind administratia publica locala

Articolul 5 alin. 1 « Autoritatile administratiei publice prin care se realizeaza autonomia locala in comune si orase sunt consiliile locale, ca autoritati deliberative, si primarii, ca autoritati executive (...) »

Articolul 44 alin. 1 « Primarul indeplineste urmatoarele atributii principale:a) asigura respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, a prevederilor Constitutiei si ale legilor tarii (...) ale hotararilor consiliului judetean;b) asigura executarea hotararilor consiliului local (...);t) emite avizele, acordurile si autorizatiile prevazute de lege. » 42. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii si unele masuri pentru realizarea locuintelor.

Articolul 2 « Autorizatia de construire constituie actul de autoritate al administratiei publice locale pe baza caruia se asigura aplicarea masurilor prevazute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea si functionarea constructiilor. »

Articolul 10 « 1. Terenurile apartinand domeniului privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vandute, concesionate ori inchiriate prin licitatie

96

publica, potrivit legii, in conditiile respectarii prevederilor documentatiilor de urbanism si de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii (...) »

« 2. Concesionarea se face pe baza de oferte prezentate de catre solicitanti, cu respectarea prevederilor legale, inclusiv cele ale prezentului capitol, urmarindu-se valorificarea superioara a potentialului terenului. »

Articolul 12 « Prin exceptie de la prevederile art. 10, terenurile destinate construirii se pot concesiona fara licitatie publica, in urmatoarele situatii: (...)b) pentru realizarea de obiective de utilitate publica sau de binefacere, cu caracter social, fara scop lucrativ, altele decat cele care se realizeaza de catre colectivitatile locale pe terenurile acestora, cu plata taxei de redeventa stabilite potrivit legii. » 43. Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor

Articolul 1 alin. 2 « Concesionarea se face in baza unui contract prin care o persoana, numita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numita concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare a unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public, in schimbul unei redevente. »

Articolul 5 « (...) Consiliul local are calitatea de concedent, in calitate de reprezentant al orasului sau comunei in privinta concesionarii bunurilor proprietate publica sau privata ale acesteia. »

Articolul 10 « Concesionarea unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public se realizeaza prin licitatie publica sau prin negociere directa, conform prevederilor prezentei legi. » IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie 44. Invocand art. 6 alin. 1 din Conventie, societatea reclamanta se plange ca refuzul autoritatilor competente de a se conforma hotararii din 8 iunie 2000 a Tribunalului Bucuresti a incalcat dreptul sau la un tribunal. Art. 6 alin. 1 din Conventie prevede urmatoarele : "Orice persoana are dreptul la judecarea echitabila a cauzei sale (...) de catre o instanta independenta si impartiala (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)"

A. Asupra admisibilitatii 45. Curtea constata ca cererea nu este in mod manifest neintemeiata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate si o declara deci admisibila.

97

B. Asupra fondului 1. Argumentele partilor 46. Guvernul subliniaza ca, desi executarea unei hotarari trebuie considerata ca facand parte integranta din « proces » in sensul art. 6 din Conventie (Hornsby impotriva Greciei, Hotararea din 19 martie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-II, paragraful 41), exista circumstante care justifica neexecutarea in natura a unei obligatii impuse printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, fara ca neexecutarea sa constituie incalcarea articolului. Conform opiniei sale, este vorba in acest caz despre o imposibilitate obiectiva de

i

ii

iii

iv

v

vi

vii

viii

ix

x

xi

xii

xiii

xiv

xv

xvi

xvii

xviii

xix

xx

xxi xxii

xxiii

xxiv

xxv

xxvi

xxvii

xxviii

xxix

xxx

xxxi

xxxii

xxxiii

xxxiv

xxxv

xxxvi

xxxvii

xxxviii

xxxix

xl

xli

xlii

xliii

xliv

98

executare, datorata faptului ca hotararea din 8 iunie 2000 a fost pronuntata impotriva unei autoritati publice care nu este competenta sa asigure executarea sa.47. In privinta partii din sentinta care condamna Primaria sa elibereze societatii reclamante o autorizatie de construire permanenta, Guvernul mentioneaza ca exista o dezbatere in plan intern in privinta interpretarii acordate hotararii: in opinia Primariei, articolul 2 din Legea nr. 50/1991 prevede numai autorizatiile de construire fara a face distinctia intre autorizatiile « provizorii » si « permanente ». Prin urmare, Primaria nu putea fi condamnata decat sa elibereze o autorizatie de construire pur si simplu si nu o autorizatie de construire permanenta a carei existenta nu era prevazuta de lege.48. De asemenea, Guvernul mentioneaza ca, in conformitate cu dispozitiile legale in vigoare, competenta de a acorda o concesiune asupra terenurilor revenea Consiliului

xlv

xlvi

xlvii

xlviii

xlix

l

li

lii

liii

liv

lv

lvi

lvii

lviii

lix

lx

lxi

lxii

lxiii

lxiv

lxv

lxvi

lxvii

lxviii

lxix

lxx

lxxi

lxxii

lxxiii

lxxiv

lxxv

lxxvi

lxxvii

lxxviii

lxxix

lxxx

lxxxi

lxxxii

lxxxiii

lxxxiv

lxxxv

lxxxvi

lxxxvii

lxxxviii

lxxxix

xc

99

general si nu Primariei. De altfel, instanta nu a precizat regimul juridic al acestei concesiuni, fapt ce facea dificila executarea sa.49. Societatea reclamanta contesta pozitia Guvernului. In opinia sa, punctul de plecare al atingerilor aduse dreptului sau il reprezinta neexecutarea sentintei din 14 septembrie 1998, ceea ce aconvins-o sa sesizeze instantele nationale cu actiunea care a condus la hotararea din 8 iunie 2000.50. Ea considera ca refuzul Primariei de a executa sentinta din 8 iunie 2000 nu se justifica printr-o imposibilitate obiectiva. In privinta refuzului sau de a elibera o autorizatie de construire permanenta, reclamanta mentioneaza ca acest caracter « permanent » vizeaza constructia si nu actul administrativ si ca in temeiul art. 44 alin. 1 din Legea nr. 69/1991 privind administratia publica locala, Primaria era competenta sa elibereze o asemenea autorizatie.51. In ceea ce priveste refuzul Primariei de a incheia contractul de concesiune, societatea reclamanta mentioneaza ca in temeiul articolelor 44 alin. 1 b) si 5 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, Consiliul local indeplinea functia de autoritate de deliberare si Primaria pe cea de autoritate de executare. Or, in speta, hotararea Consiliului local asupra concesionarii terenului a fost inlocuita prin hotararea din 8 iunie 2000. Prin urmare, Primaria, in calitatea sa de autoritate de executie, era obligata sa se conformeze fara a putea pune in discutie autoritatea de lucru judecat a sentintei citate anterior. De altfel, reclamanta constata ca Legea nr. 219/1998 a reunit dispozitiile legale de reglementare a contractului de concesiune. In opinia sa, contractul de concesiune in cauza ar fi reglementat de Legea nr. 50/1991 combinat cu dispozitiile pertinente ale Legii generale nr. 219/1998.

2. Aprecierea Curtii 52. Curtea aminteste ca dreptul la un tribunal garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si obligatorie sa ramana inoperanta in detrimentul unei parti. Executarea unei sentinte, a oricarei instante, trebuie considerata ca facand parte integranta

xci

xcii

xciii

xciv

xcv

xcvi

xcvii

xcviii

xcix

c

ci

cii

ciii

civ

cv.cvi

cvii

cviii

cix

cx

cxi

cxii

cxiii

cxiv

100

din « proces » in sensul art. 6. Curtea a recunoscut deja ca protejarea efectiva a justitiabilului si restabilirea legalitatii implica obligatia pentru administratie de a se adapta la o sentinta sau o hotarare pronuntata de cea mai inalta instanta administrativa a statului in materie (Hornsby, citat anterior, paragraful 40 si urmatoarele si Karahalios impotriva Greciei, nr. 62503/00, paragraful 29, 11 decembrie 2003).53. In plus, Curtea subliniaza importanta deosebita pe care o are executarea hotararilor judecaroresti in contextul contenciosului administrativ (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras impotriva Greciei, nr. 32259/02, paragraful 34, 22 decembrie 2005). Cu toate acestea, dreptul la un tribunal nu poate obliga un stat sa execute fiecare sentinta cu caracter civil oricare ar fi si oricare ar fi imprejurarile (Sanglier impotriva Frantei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003).54. In acest caz nu se contesta faptul ca hotararea din 8 iunie 2000 de condamnare a Primariei sa incheie cu societatea reclamanta un contract de concesiune si sa-i elibereze o autorizatie de construire permanenta nu a fost nici executata ad literam, nici anulata sau modificata in urma exercitarii unei cai de atac prevazuta de legea interna. Or, Primaria este parte integranta din administratia care constituie un element al statului de drept, interesul sau identificandu-se cu cel al unei bune administrari a justitiei. Asadar, daca administratia refuza sau omite sa execute o hotarare ori intarzie in executarea acesteia, garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul in fata instantelor judecatoresti isi pierd ratiunea de a fi (Hornsby, citat anterior, paragraful 41).55. Curtea constata ca, in ciuda hotararilor judecatoresti favorabile societatii reclamante, Primaria a continuat sa se opuna executarii hotararii din 8 iunie 2000, pe motiv ca instantele nationale nu interpretasera corect dispozitiile dreptului intern aplicabile in materie si ca hotararea in cauza era neclara. A accepta acest argument ar echivala cu a admite ca, in cazul in speta, administratia s-ar putea sustrage executarii unei hotarari judecatoresti, invocand pur si simplu interpretarea incorecta a legii interne din partea instantelor nationale, repunand astfel in discutie fondul cauzei (mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka impotriva Greciei, nr. 75898/01, paragraful 33, 29 septembrie 2005). Or, actiunile sau omisiunile administratiei in urma unei hotarari judecatoresti nu pot avea drept consecinta nici impiedicarea, nici, cu atat mai putin, repunerea in discutie a fondului acestei hotarari (Immobiliare Saffi impotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful 74, CEDO 1999-V).56. De asemenea, Curtea aminteste ca nu-i revine sarcina de a confirma sau a infirma continutul unei hotarari judecatoresti interne. Ea nu poate totusi sa nu constate situatia juridica stabilita de ea intre parti. In aceasta privinta ea remarca faptul ca, chiar si presupunand ca ar fi existat o divergenta de interpretare la nivel intern in privinta cadrului legal de reglementare a incheierii unui contract de concesiune, instantele nationale au considerat, bazandu-se pe dovezile prezentate de parti, ca acest contract trebuia incheiat si ca autorizatia de construire trebuia eliberata societatii reclamante. In consecinta, pe baza principiului suprematiei dreptului intr-o societate democratica, Curtea considera ca hotararea definitiva pronuntata de instantele nationale prevaleaza si ca autoritatile administrative erau obligate sa se conformeze in intregime (Pantea impotriva Romaniei, nr. 5050/02, paragraful 35, 15 iunie 2006). De altfel, ea constata ca autoritatile administrative nu au considerat necesar sa conteste in mod intemeiat aceasta sentinta in fata instantelor nationale (a se vedea paragraful 15 de mai sus).57. Desi Curtea admite, impreuna cu Guvernul, ca exista circumstante care justifica neexecutarea in natura a unei obligatii impuse de o hotarare judecatoreasca definitiva, ea considera ca statul nu se poate prevala de o atare justificare fara sa fi informat in prealabil societatea reclamanta, prin intermediul unei hotarari judecatoresti, asupra imposibilitatii de a executa ca atare obligatia initiala, mai ales cand actioneaza in dubla calitate, de detinator

101

al fortei publice si de debitor al obligatiei (a se vedea Costin impotriva Romaniei, nr. 57810/00, paragraful 57, 26 mai 2005). Or, in prezenta cauza, instantele nationale au considerat ca autoritatile administrative erau obligate sa execute hotararea din 8 iunie 2000 si nu au constatat existenta unei « imposibilitati obiective » care ar putea justifica refuzul lor de a executa aceasta hotarare (a se vedea paragrafele 35 si 38 de mai sus).58. De altfel, Curtea aminteste ca a considerat deja ca ar fi exagerat sa se ceara unui reclamant care a obtinut o hotarare judecatoreasca definitiva impotriva statului sa intenteze din nou actiuni impotriva autoritatii pentru a obtine executarea obligatiei in cauza (a se vedea, Metaxas impotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).59. Curtea constata de asemenea ca, desi prin hotararea din 26 aprilie 2004 Consiliul general a pus terenul litigios la dispozitia Ambasadei Frantei la Bucuresti, aceasta hotarare a fost anulata in partea sa privind terenul in litigiu prin hotararea definitiva din 11 septembrie 2006 si ca Ambasada Frantei nu se afla in posesia terenului. In plus, asa cum reiese din informatiile oferite de Guvern, administratia municipiului Bucuresti detine in prezent proprietatea si posesia terenului. In consecinta, eventuala imunitate diplomatica a Ambasadei Frantei nu ar putea impiedica, in speta, executarea hotararii din 8 iunie 2000 (a contrario, Manoilescu si Dobrescu impotriva Romaniei (decizie), nr. 60861/00, paragraful 77, CEDO 2005-VI).60. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca comportamentul autoritatilor nationale, in privinta executarii hotararii din 8 iunie 2000, a adus atingere dreptului la un tribunal al societatii reclamante asa cum este garantat de art.6 alin. 1 din Conventie. Prin urmare acest articol s-a incalcat.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie 61. Societatea reclamanta considera ca neexecutarea de catre autoritatile nationale a hotararii din 8 iunie 2000 a adus atingere dreptului sau la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede urmatoarele:"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilitatii

62. Curtea constata ca cererea nu este in mod manifest neintemeiata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate si o declara deci admisibila.

B. Asupra fondului 1. Argumentele partilor

63. Guvernul mentioneaza ca in speta hotararea pronuntata in favoarea societatii reclamante nu a facut sa apara in patrimoniul sau nici un drept de proprietate, nici o creanta

102

constituita, ci, in cel mai bun caz, o « speranta » legitima de a putea obtine concesionarea terenului in litigiu. In plus, in masura in care instanta nu a precizat in sentinta sa temeiul juridic al contractului de concesiune, si anume Legea nr. 50/1991 sau Legea nr. 219/1998, societatea reclamanta ar fi trebuit sa-i ceara sa-si interpreteze hotararea.64. Guvernul considera ca ingerinta atribuita autoritatilor romane, si anume intarzierea in executarea sentintei in cauza, este justificata. In opinia sa, ingerinta era prevazuta de lege, si anume legile nr. 69/1991, 50/1991 si 219/1998 si urmarea un scop legitim, in acest caz protejarea interesului general al comunitatii. De altfel, el considera ca ingerinta era proportionala cu scopul urmarit, tinand cont de marja ampla de apreciere de care beneficiaza statele in materie de urbanism si de faptul ca societatea reclamanta nu a fost niciodata privata de drepturile acordate prin hotararea din 8 iunie 2000.65. Societatea reclamanta contesta afirmatia Guvernului. Ea constata ca neexecutarea hotararilor din 14 septembrie 1998 si 8 iunie 2000 a adus atingere dreptului sau de a folosi terenul in cauza precum si constructia pe care o ridicase pe acest teren.66. Ea considera ca o actiune in interpretare a hotararii nu se impunea in masura in care dispozitivul era clar si, in orice caz, actiunea ar fi fost respinsa drept tardiva de instantele nationale. In opinia societatii reclamante autoritatile romane se bazeaza pe o dezbatere lingvistica pentru a acorda o legitimitate neexecutarii. Desi Primaria a mentionat interpretarea sa in procedura interna, aceasta nu a fost retinuta de instantele nationale (a se vedea paragrafele 35 si 38 de mai sus).67. De asemenea, societatea reclamanta releva ca neexecutarea nu este datorata unui nou plan de urbanism, in masura in care proiectul care condusese la anularea certificatului sau de construire a fost anulat de instantele nationale prin hotararea din 29 iunie 2000. Ea indica faptul ca din 1996 nu s-a efectuat nicio modificare la proiectul de urbanism.68. In final, sociertatea reclamanta estimeaza ca executarea hotararii din 8 iunie 2000 intr-un viitor apropiat este mai mult decat incerta, in masura in care actiunile sale in vederea constrangerii autoritatilor locale de a o respecta au fost respinse pana in prezent de instantele nationale ca inadmisibile sau neintemeiate.

2. Aprecierea Curtii

69. Curtea aminteste ca pentru a stabili daca societatea reclamanta dispunea de un « bun » in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ea trebuie sa cerceteze daca hotararea din 8 iunie 2000 a facut sa apara in capatul sau de acuzare o creanta suficient stabilita pentru a fi exigibila (a se vedea Rafinariile grecesti Stran si Stratis Andreatis impotriva Greciei, Hotararea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59).70. In acest caz, hotararea din 8 iunie 2000 a condamnat administratia sa incheie cu societatea reclamanta un contract de concesiune si sa-i elibereze o autorizatie de constructie definitiva pentru imobilul pe care il construise deja pe acest teren.71. Curtea a considerat deja ca dreptul de a practica o activitate in baza unui contract de concesiune constituie un « bun » in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Posti si Rahno impotriva Finlandei, nr. 27824/95, paragraful 76, CEDO 2002-VII). In opinia Curtii, nu e nicio indoiala ca obligatiile ce decurg din hotararea definitiva din 8 iunie 2000 capata un caracter patrimonial de constituire a unui « bun », in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Beyeler impotriva Italiei [GC], nr. 33202/96, paragraful 105, CEDO 2000-I). Aceasta dispozitie este deci aplicabila in cazul in speta.72. Nu se contesta ca hotararea din 8 iunie 2000 nu a fost executata in conformitate cu dispozitivul sau si ca neexecutarea sa se atribuie in exclusivitate autoritatilor administrative competente. Reiese ca imposibilitatea pentru societatea reclamanta de a obtine executarea sa reprezinta un amestec in dreptul sau la respectarea bunurilor.

103

73. Curtea constata ca hotararea in cauza era definitiva si obligatorie si nu cerea nicio alta masura de executie. In privinta argumentelor Guvernului privind imposibilitatea de a o executa din cauza unei interpretari incoerente si incomplete, Curtea face trimitere la concluziile la care a ajuns in paragrafele 55 si 56 de mai sus.74. Astfel, refuzand sa se conformeze hotararii din 8 iunie 2000, autoritatile nationale au privat societatea reclamanta de posibilitatea de a folosi terenul in cauza, fara a-i prezenta o justificare. Curtea aminteste ca statele beneficiaza, desigur, de o marja ampla de apreciere pentru a-si conduce politica de urbanism (Gorraiz Lizarraga si altii impotriva Spaniei, nr. 62543/00, paragraful 70, CEDO 2004-III). Cu toate acestea, in acest caz, nu avut loc nicio modificare a planurilor de urbanism si acest motiv nu a fost niciodata invocat de autoritatile administrative in fata instantelor nationale pentru a justifica neexecutarea hotararii. Presupunand chiar ca un asemenea motiv ar putea justifica neexecutarea, Curtea constata ca autoritatile nu au propus nicio masura compensatorie societatii reclamante pentru ca echilibrul just impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 sa nu fie intrerupt (a contrario Phocas citat anterior, paragraful 60).75. Tinand cont de cele de mai sus, Curtea concluzioneaza ca s-a incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 din Conventie.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie 76. In conformitate cu art. 41 din Conventie, "In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila."

A. Prejudiciu 77. Societatea reclamanta cere executarea hotararii din 8 iunie 2000. Ea cere de asemenea cu titlu de prejudiciu material 11.000.000 dolari americani (USD). Aceasta suma reprezinta valoarea constructiei pe care ea a construit-o pe teren si care a fost demolata de autoritati, adica 1.100.000 USD, precum si beneficiul net pe care l-ar fi putut obtine din exploatarea terenului si a constructiei. 78. Societatea reclamanta prezinta un raport de expertiza asupra rentabilitatii investitiei sale, conform caruia beneficiul net pe care l-ar fi putut realiza din ianuarie 1998 pana in mai 2004 este de 3.507.477 USD. Cu toate acestea, in opinia sa, acest raport de expertiza nu tine cont de faptul ca in momentul in care contractul de concesiune ar fi fost incheiat, concurenta pe piata romaneasca privind disponibilitatea spatiilor comerciale pentru chirie era foarte mica, ceea ce i-ar fi permis sa realizeze beneficii mai importante, pe care o evalueaza la 1.500.000 USD pe an. Prin urmare, ea considera ca beneficiul pe care l-ar fi putut realiza din ianuarie 1998 pana in iunie 2004 este de 9.900.000 USD. 79. Societatea reclamanta cere de asemenea suma de 100.000 USD cu titlu de prejudiciu moral pentru umilintele pe care doamna avocat Ruxandra Awad le-a suferit pentru executarea hotararii in cauza. 80. Guvernul considera ca suma solicitata cu titlu de lipsa de castig este excesiva si ca cea mai buna reparatie ar fi restituirea in natura a bunului. In ceea ce priveste nebeneficierea, Guvernul aminteste ca jurisprudenta Curtii face o distinctie intre cazurile in care reclamantului i s-a restituit bunul (Anghelescu impotriva Romaniei, nr. 29411/95, paragrafele 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu impotriva Romaniei, nr. 32260/96, paragrafele 54-56, 21 mai 2002 si Oprescu impotriva Romaniei, nr. 36039/97, paragrafele 56-57) si cele in care bunul nu i-a fost restituit (Popescu Nasta impotriva Romaniei, nr.

104

33355/96, paragraful 62, 7 ianuarie 2003). In prima categorie de cauze, Curtea a alocat reclamantilor o suma pentru privarea de proprietate suferita si nu pentru nebeneficiere. In al doilea gen de cauze Curtea nu a alocat nicio suma cu acest titlu tinand cont de faptul ca a ordonat restituirea bunului. 81. Referitor la cauzele Buzatu impotriva Romaniei ((satisfactie echitabila), nr. 34642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005, Sovtransavto Holding impotriva Ucrainei (satisfactie echitabila), nr. 48553/99, paragraful 70, 2 octombrie 2003 si Capital Bank AD impotriva Bulgariei, nr. 49429/99, paragraful 144, CEDO 2005-XII (extrase)), Guvernul aminteste ca Curtea nu poate face speculatii asupra valorii reale a investitiilor si ca nu poate fi acordata nicio suma cu acest titlu. 82. Guvernul adauga ca, conform jurisprudentei Curtii, o societate comerciala nu are dreptul la o despagubire morala. In orice caz, el releva ca suma ceruta cu titlu de prejudiciu moral vizeaza direct pe reprezentanta societatii reclamante si nu societatea insasi.83. In privinta prejudiciului moral, Curtea aminteste ca, conform jurisprudentei sale, o persoana juridica, fie si o societate comerciala, poate suferi un alt prejudiciu decat material cerand o reparatie baneasca (a se vedea Comingersoll S.A. impotriva Portugaliei [GC], 35382/97, CEDO 2000-IV, paragrafele 31-37). Cu toate acestea, Curtea constata ca prejudiciul invocat in speta nu priveste societatea reclamanta ci pe reprezentanta sa. Prin urmare, Curtea considera ca nu trebuie platita o suma oarecare cu acest titlu. 84. In privinta prejudiciului material, Curtea considera ca aplicabilitatea art. 41 nu se afla in stare de judecata, astfel incat trebuie reanalizata tinand cont de asemenea de eventualitatea unui acord intre statul parat si interesati (art. 75 alin. 1 si 4 din regulamentul Curtii). B. Costuri si cheltuieli 85. Societatea reclamanta nu cere rambursarea costurilor si cheltuielilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, IN UNANIMITATE: 1. declara cererea admisibila;2. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie;3. hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;4. hotaraste ca aplicabilitatea art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata in ce priveste prejudiciul material; prin urmare, a) o amana in privinta acestui punct ;b) invita Guvernul si societatea reclamanta sa-i prezinte in scris, in termen de 3 luni de la data la care hotararea a ramas definitiva, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, observatiile lor asupra prezentei chestiuni si in special sa ii aduca la cunostinta orice acord la care vor ajunge;c) amana procedura ulterioara si deleaga presedintelui camerei sarcina de a stabili o data in caz de nevoie;5. respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru rest. Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la data de 12 iulie 2007, in aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.

MODEL V

105

Cauza Anghelescu împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor OmuluiHotărâre din 09/04/2002

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECŢIA a II-a Publicată în M. OF. nr. 682 din 16/09/2002 (Cererea nr. 29.411/95) Strasbourg, 9 aprilie 2002

PROCEDURA:1. La originea cauzei se afla o cerere (29.411/95) indreptata impotriva Romaniei, introdusa la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (conventie), de catre un cetatean roman, domnul Stefan Anghelescu (reclamantul), la data de 16 octombrie 1995.2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de catre agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu.3. Reclamantul pretinde in special ca refuzul Curtii Supreme de Justitie de a recunoaste instantelor judecatoresti competenta de a se pronunta asupra unei actiuni in revendicare, precum si refuzul acestei instante de a introduce in cauza pe reclamant in procedura initiata de procurorul general sunt contrare dispozitiilor art. 6 paragraful 1 din conventie. Reclamantul sustine, de asemenea, ca hotararea Curtii Supreme de Justitie a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol aditional la conventie.4. Comisia a declarat admisibila aceasta cerere la data de 24 februarie 1997, apoi, din cauza imposibilitatii de a finaliza examinarea cauzei pana la data de 1 noiembrie 1999, a procedat la deferirea sa Curtii, conform art. 5 paragraful 3 teza a doua din Protocolul nr. 11.5. Cererea a fost repartizata sectiunii I a Curtii (art. 52 alin. 1 din regulament). Camera investita cu examinarea cauzei a fost alcatuita conform art. 26 alin. 1 din regulament. Data fiind incompatibilitatea domnului C. Barsan, judecator ales din partea Romaniei, Guvernul l-a desemnat pe domnul C. Doldur pentru a face parte din completul cauzei, in calitate de judecator ad-hoc (art. 27 paragraful 2 din conventie si art. 29 alin. 1 din regulament).6. Reclamantul si Guvernul au depus observatii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din regulament).7. La data de 1 noiembrie 2001 Curtea a modificat structura sectiunilor (art. 25 alin. 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizata sectiunii a II-a, astfel reorganizata (art. 52 alin. 1 din regulament).

I. IN FAPT 8. Reclamantul, cetatean roman nascut in anul 1928, domiciliaza in Wiesbaden (Germania).9. In anul 1950, invocand Decretul de nationalizare nr. 92 din 20 aprilie 1950 (denumit in continuare Decretul nr. 92/1950), statul a intrat in proprietatea unui bun imobil apartinand parintilor reclamantului. Acest imobil era compus din patru constructii si terenul aferent.

A. Prima actiune in revendicare 10. La data de 22 aprilie 1994 mama reclamantului, E.A., a sesizat instanta de fond cu o actiune in revendicare a bunului mentionat mai sus. In motivarea cererii a aratat ca

106

dispozitiile Decretului nr. 92/1950 nu au fost respectate, motiv pentru care statul nu a dobandit un titlu valabil asupra imobilului. Reclamanta a invocat nerespectarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950, care prevedea ca locuintele apartinand pensionarilor si functionarilor nu pot fi nationalizate. In concret, sotul sau fusese functionar si, in orice caz, el iesise deja la pensie la momentul nationalizarii, in timp ce ea fusese casnica.11. Prin Sentinta din 7 iulie 1994 instanta de fond a admis actiunea doamnei E.A., recunoscand dreptul sau de proprietate, si a dispus ca statul sa lase in deplina posesie imobilul revendicat.12. Apelul introdus de Consiliul General al Municipiului Bucuresti, administratorul imobilului, a fost respins, ca tardiv introdus, la 14 septembrie 1994, prin decizia Tribunalului Municipiului Bucuresti. 13. Sentinta din 7 iulie 1994 a devenit definitiva si irevocabila, nemaiputand fi desfiintata printr-o cale de atac ordinara. 14. Ca urmare a cererii doamnei E.A. de punere in executare a hotararii, primarul municipiului Bucuresti a ordonat la data de 11 noiembrie 1994 restituirea bunului si radierea dreptului de proprietate al statului din registrul de publicitate imobiliara. 15. Doamna E.A. a inceput sa plateasca taxele si impozitele aferente acestei proprietati. 16. La data de 2 decembrie 1994 doamna E.A. a donat bunul catre fiul sau, reclamant in plangerea de la Strasbourg, prin inscris autentic transcris de indata in registrul de publicitate imobiliara si in evidentele administratiei financiare. 17. La o data neprecizata procurorul general al Romaniei a introdus recurs in anulare in fata Curtii Supreme de Justitie (denumita in continuare C.S.J.), cu motivarea ca, examinand legalitatea aplicarii Decretului nr. 92/1950, judecatorii au depasit atributiile puterii judecatoresti. Doar doamna E.A. a fost citata in fata acestei instante. 18. La data de 31 mai 1995, inaintea deschiderii dezbaterilor asupra fondului, reprezentantul parchetului a cerut C.S.J. introducerea in cauza a adevaratului proprietar, reclamantul. Reprezentantul parchetului a indicat ca la momentul introducerii recursului in anulare nu avea cunostinta despre donatia facuta de catre E.A. fiului sau. 19. Avocatul doamnei E.A. a cerut la randul sau amanarea dezbaterilor si introducerea in cauza a reclamantului, aratand ca doamna E.A. nu mai este proprietara imobilului, ca litigiul poarta asupra unui drept real si ca doar titularul unui astfel de drept are calitate de a sta in justitie. 20. Admitand ca doamna E.A. nu mai este proprietarul bunului in discutie, C.S.J. a respins cererea de amanare ca inutila, aratand ca dezbaterile asupra fondului vor dovedi cine este adevaratul proprietar al bunului.

21. In aceeasi zi C.S.J. a admis recursul in anulare, a casat hotararile judecatoresti anterioare si, pe fond, a respins actiunea in revendicare introdusa de doamna E.A., cu urmatoarea motivare: "... Restituirea bunurilor nationalizate a fost reglementata prin Decretul nr. 524/1955 pentru completarea si modificarea Decretului nr. 52/1950, potrivit caruia scoaterea sub nationalizare a oricaror imobile putea fi hotarata de Consiliul de Ministri.

Aceasta reglementare exclude posibilitatea ca instantele sa cenzureze modul de aplicare a actului de nationalizare si sa dispuna restituirea imobilelor nationalizate. Pe de alta parte, problema reparatiilor pentru bunurile preluate de stat in mod abuziv este rezervata, in prezent, domeniului legislativ. Astfel, prin Legea privatizarii societatilor comerciale nr. 58/1991*) si Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, cu modificarile si completarile

107

ulterioare, s-a precizat ca reparatiile susmentionate se vor reglementa printr-o lege speciala. Ca urmare, in prezent este exclusa din competenta instantelor judecatoresti verificarea aplicarii actului de nationalizare si posibilitatea scoaterii imobilelor de sub nationalizare. In consecinta, instantele numai prin depasirea atributiilor au procedat la stabilirea aplicarii gresite a Decretului nr. 92/1950 si au dispus restituirea imobilului, incat recursul in anulare urmeaza a fi admis, a se casa hotararile atacate si a se respinge actiunea formulata de reclamanta."

*) Legea nr. 58/1991 a fost abrogata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 88/1997, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997.

22. La data de 31 mai 1995 administratia financiara a radiat dreptul reclamantului din registrul de impozite si a inscris dreptul de proprietate al statului asupra bunului. 23. Doamna E.A. a decedat la 30 iulie 1995. 24. La data de 24 ianuarie 1997 primarul municipiului Bucuresti s-a conformat Deciziei din 31 mai 1995, emitand o decizie prin care a anulat dispozitia sa din 11 noiembrie 1994, ordonand doamnei E.A. sa lase imobilul in deplina proprietate si posesie societatii H, administrator al imobilelor proprietate de stat. Decizia mentiona, de asemenea, ca dreptul de proprietate al statului urma sa fie inscris in registrul de publicitate imobiliara. B. A doua actiune in revendicare

25. In anul 1998 reclamantul a sesizat cu o noua actiune in revendicare instanta de fond. Prin Sentinta din 26 martie 1998 a fost admisa actiunea in revendicare a reclamantului, a fost confirmat dreptul sau de proprietate asupra imobilului si s-a ordonat statului sa lase in deplina proprietate si posesie imobilul in cauza. Consiliul General al Municipiului Bucuresti a renuntat la apel, astfel incat Sentinta din 26 martie 1998 a devenit definitiva prin Decizia Tribunalului Municipiului Bucuresti din 17 martie 1999 prin care se lua act de renuntarea la apel.

26. Primarul municipiului Bucuresti a ordonat la data de 25 mai 1998 restituirea bunului imobil compus din constructii si terenul aferent. Cele patru constructii se compun din: un prim corp de locuinta (A) cu trei apartamente (desemnate in continuare dupa cum urmeaza: nr. 1 la parter, nr. 2 la primul etaj si nr. 3 la etajul 2), un al doilea corp de locuinta (B) cu un apartament (desemnat in continuare nr. 4) si celelalte constructii reprezentand dependinte. Conform procesului-verbal intocmit de primarie la data de 30 iunie 1998, reclamantul era considerat proprietar al intregului imobil, cu exceptia apartamentelor nr. 2 si 3, vandute de catre stat unor terti (a se vedea lit. C de mai jos). 27. La o data neprecizata Primaria Municipiului Bucuresti a introdus revizuire impotriva Deciziei din 17 martie 1999 a Tribunalului Municipiului Bucuresti. Aceasta procedura se afla in curs de judecata in fata acestei instante, dupa o prima audiere la data de 12 iunie 2001.

C. Proceduri judiciare indreptate impotriva locatarilor

I. Procedurile de anulare a contractelor de vanzare-cumparare

108

28. Intrucat apartamentele nr. 2 si 3 au fost vandute de catre Primaria Municipiului Bucuresti familiei B. la 27 septembrie 1996 si familiei D.I. la 15 noiembrie 1996, reclamantul a cerut in justitie anularea acestor contracte. 29. Prin Sentinta din 5 februarie 1999 Judecatoria Cluj-Napoca, in fata careia a fost stramutata judecarea cauzei prin decizia C.S.J., a anulat cele doua contracte de vanzare-cumparare. Tribunalul Cluj, la 26 iulie 1999, si apoi Curtea de Apel Cluj, la 9 februarie 2000, au respins apelul, respectiv recursul locatarilor. Sentinta din 5 februarie 1995 a devenit astfel irevocabila. 30. In executarea acestei sentinte Primaria Municipiului Bucuresti a intocmit la data de 7 martie 2000 un proces-verbal prin care il indica pe reclamant ca proprietar legitim al apartamentelor. 31. Astfel cum rezulta din dosarul cauzei, impotriva Deciziei din 9 februarie 2000 a fost formulata cerere de revizuire. Aceasta procedura este in curs de judecata in fata Tribunalului Cluj.

D. Procedurile de evacuare a locatarilor

32. Intrucat apartamentele imobilului erau locuite de fostii chiriasi ai statului, reclamantul a propus acestora, prin notificare, sa incheie cu el noi contracte de inchiriere. Dat fiind refuzul acestora, reclamantul i-a chemat in judecata, solicitand evacuarea lor. Procedurile de expulzare pot fi rezumate dupa cum urmeaza: a) Apartamentul nr. 2 33. Cererea reclamantului privind evacuarea locatarilor din apartamentul nr. 2, introdusa in fata Tribunalului Municipiului Bucuresti, a fost considerata de catre instanta actiune in revendicare imobiliara si anulata prin Decizia din 10 octombrie 2000 pentru neplata integrala a taxei de timbru. Curtea de Apel Bucuresti, prin Decizia din 23 ianuarie 2001, a admis apelul reclamantului si a casat cauza cu trimitere la tribunal pentru judecata in fond. Locatarii au introdus recurs impotriva Deciziei din 23 ianuarie 2001, recurs care se afla in curs de judecata la C.S.J., dupa o prima sedinta publica ce a avut loc la data de 2 noiembrie 2001.

b) Apartamentul nr. 3 34. Cererea reclamantului de evacuare a locatarilor din apartamentul nr. 3, introdusa in fata Tribunalului Municipiului Bucuresti, a fost, de asemenea, calificata de instanta ca o actiune in revendicare si anulata pentru neplata integrala a taxei de timbru, prin Decizia din 10 octombrie 2000. Reclamantul a introdus apel, care a fost respins de Curtea de Apel Bucuresti prin Decizia din 9 februarie 2001. Recursul introdus de reclamant se afla in faza de judecata in fata C.S.J., dupa o prima audiere tinuta la data de 5 octombrie 2001. c) Apartamentul nr. 4 35. La o data care nu a fost precizata reclamantul a cerut evacuarea locatarilor, familia P., din apartamentul nr. 4. Instanta de fond a respins aceasta actiune prin Sentinta din 5 aprilie 1999, pe motiv ca locatarii sunt de buna-credinta, cu toate ca ei refuzasera incheierea unui contract de inchiriere cu reclamantul. Apelul introdus de catre reclamant a fost admis prin Decizia din 5 iunie 2000 a Tribunalului Municipiului Bucuresti. Locatarii au introdus recurs in fata Curtii de Apel Bucuresti. Printr-o decizie irevocabila din 18 februarie 2001 Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul, a casat decizia tribunalului si, judecand pe fond, a respins actiunea de evacuare introdusa de reclamant. d) Apartamentul nr. 1 36. La o data care nu a fost precizata reclamantul a cerut evacuarea locatarilor care ocupau apartamentul nr. 1, familia D.N. Prin Sentinta din 5 aprilie 1999 cererea a fost

109

respinsa ca neintemeiata. Apelul introdus de reclamant a fost admis de Tribunalul Municipiului Bucuresti care, prin Decizia din 2 noiembrie 1999, a anulat Decizia din 5 aprilie 1999 si a admis actiunea reclamantului. Aceasta decizie a devenit irevocabila. 37. Executarea silita a acestei decizii a avut loc la cererea reclamantului la data de 12 iulie 2000, astfel cum rezulta din procesul-verbal intocmit de executorul judecatoresc. Reclamantul a indicat totusi in memoriul adresat Curtii ca a permis locatarilor sa ramana in apartament pe perioada necesara gasirii unei alte locuinte.

II. DREPTUL INTERN APLICABIL

A. Constitutia 38. Articolul 21 din Constitutia Romaniei din 8 decembrie 1991 dispune: "(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept."

B. Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civila, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 si a Legii nr. 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi 39. Dispozitiile pertinente ale acestei legi, in redactarea in vigoare la data producerii faptelor, sunt urmatoarele: Articolul 330 "Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, poate ataca cu recurs in anulare, la Curtea Suprema de Justitie, hotararile judecatoresti irevocabile pentru urmatoarele motive: 1. cand instanta a depasit atributiile puterii judecatoresti;"

Articolul 330 indice1 "Recursul in anulare se poate declara oricand."

C. Legea nr. 17 pentru modificarea articolului 330^1 din Codul de procedura civila

40. Articolul 330^1 a fost astfel modificat: "Art. 330^1. - Pentru motivul prevazut la art. 330 pct. 1, recursul in anulare se poate declara in termen de 6 luni de la data cand hotararea judecatoreasca a ramas irevocabila. Pentru motivul prevazut la art. 330 pct. 2, recursul in anulare se poate declara in termen de 6 luni de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare."

D. Decretul nr. 92/1950 de nationalizare a anumitor bunuri imobile

41. Dispozitiile aplicabile din decret au urmatoarea formulare: Articolul I Pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinte supuse degradarii din cauza sabotajului marii burghezii si a exploatatorilor care detin un mare numar de imobile; Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare; Se nationalizeaza imobilele prevazute in listele-anexe (...) la prezentul decret si care fac parte integranta din acesta si la a caror alcatuire s-a tinut seama de urmatoarele criterii: 1. Imobilele cladite care apartin fostilor industriasi, fostilor mosieri, fostilor bancheri, fostilor mari comercianti si celorlalte elemente ale marii burghezii; 2. Imobilele cladite care sunt detinute de exploatatorii de locuinte;

110

Articolul II Nu intra in prevederile decretului de fata si nu se nationalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, functionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti si pensionarilor."

E. Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului

42. Dispozitiile aplicabile ale acestei legi au urmatoarea formulare: "Art. 1. - Fostii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinatia de locuinte, trecute ca atare in proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupa 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau in posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiaza de masurile reparatorii prevazute de prezenta lege. De prevederile alin. 1 beneficiaza si mostenitorii fostilor proprietari, potrivit legii." "Art. 2. - Persoanele prevazute la art. 1 beneficiaza de restituirea in natura, prin redobandirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor in care locuiesc in calitate de chiriasi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despagubiri in conditiile art. 12."

"Art. 9. - Chiriasii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie in natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora pot opta, dupa expirarea termenului prevazut la art. 14, pentru cumpararea acestor apartamente (...)" "Art. 25. - Prin legi speciale se vor reglementa situatiile juridice ale altor imobile decat cele care fac obiectul prezentei legi, trecute in proprietatea statului inainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinatia lor initiala, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publica."

III. IN DREPT

A. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 paragraful 1 din conventie 43. In opinia reclamantului Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 incalca prevederile art. 6 paragraful 1 din conventie, conform carora: "Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)" 44. In memoriul adresat Curtii reclamantul arata ca refuzul C.S.J. de a recunoaste competenta instantelor judecatoresti in materia actiunii in revendicare imobiliare este contrar prevederilor art. 6 paragraful 1 din conventie. 45. Reclamantul se plange, de asemenea, de refuzul C.S.J. de a-l introduce in cauza in procedura de judecata a recursului in anulare, fapt ce i-a adus atingere dreptului de aparare si l-a privat de dreptul de acces la o instanta. 46. Reclamantul sustine, de asemenea, ca nu a beneficiat de un proces echitabil in fata C.S.J., avand in vedere motivarea refuzului instantei de a-l introduce in cauza. In special, reclamantul subliniaza ca argumentul C.S.J., conform caruia introducerea sa in cauza era inutila, dat fiind ca dezbaterile asupra fondului vor arata cine este adevaratul proprietar al imobilului, echivaleaza cu o decizie asupra fondului litigiului inainte de inceperea dezbaterilor, fapt contrar dreptului la un proces echitabil. 47. In opinia Guvernului C.S.J. nu l-a privat pe reclamant de dreptul de acces la o instanta, ci a aratat doar ca doamna E.A. nu era proprietara a imobilului. Ca urmare a

111

acestei decizii nici reclamantul nu mai este proprietar si in absenta dreptului de proprietate el nu poate actiona in justitie. 48. Guvernul mai arata ca reclamantul nu era in drept sa ceara introducerea sa in procedura desfasurata in fata C.S.J., intrucat validitatea titlului sau de proprietate, si anume contractul de donatie, depindea in mod direct de validitatea titlului doamnei E.A., mama sa, care fusese citata in cauza. 49. Sarcina Curtii consta deci in a examina daca Decizia din 30 mai 1995 a incalcat prevederile art. 6 paragraful 1 din conventie. 50. Curtea reaminteste ca in cauza Brumarescu impotriva Romaniei (nr. 28.342/95, CEDH 1999-VII, p. 261, paragrafele 61-62) a decis ca a existat o incalcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din conventie, motivand ca anularea unei hotarari judecatoresti definitive este contrara principiului securitatii juridice. 51. Curtea a decis, de asemenea, ca refuzul C.S.J. de a recunoaste competenta instantelor de a examina litigii de natura celui in cauza, purtand asupra revendicarii unor bunuri imobile, incalca prevederile art. 6 paragraful 1 din conventie.

52. Curtea considera ca nimic din aceasta cauza nu permite o abordare diferita fata de solutia din cauza Brumarescu anterior citata. 53. Asadar, Curtea constata ca, in cauza, prin aplicarea dispozitiilor art. 330 din Codul de procedura civila privitoare la recursul in anulare, C.S.J. a incalcat, prin Decizia din 31 mai 1995, principiul securitatii raporturilor juridice si prin aceasta dreptul reclamantului la un proces echitabil in sensul art. 6 paragraful 1 din conventie. 54. Cu atat mai mult, excluderea de catre C.S.J. din sfera de competenta a instantelor judecatoresti a actiunii in revendicare este in sine contrara dreptului de acces la o instanta, garantat de art. 6 paragraful 1 din conventie. 55. In sfarsit, Curtea arata ca C.S.J. a refuzat introducerea reclamantului in cauza pe motiv ca dezbaterile vor demonstra inutilitatea acesteia. In opinia Curtii acest refuz, intemeiat de altfel pe un argument ce prejudeca fondul, a privat reclamantul de posibilitatea de a-si apara dreptul. 56. Asadar, Curtea considera ca examinarea dreptului de proprietate al reclamantului, fara ascultarea acestuia si fara a-i oferi posibilitatea de a se apara, a adus atingere principiului echitatii procedurii, consacrat de art. 6 paragraful 1 din conventie. 57. In consecinta, a existat o incalcare a art. 6 paragraful 1 si cu privire la aceasta chestiune.

B. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Primul Protocol

aditional la conventie 58. Reclamantul se plange ca Decizia din 30 mai 1995 a C.S.J. i-a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor, recunoscut de art. 1 din Primul Protocol aditional la conventie, conform caruia:"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor." 59. Reclamantul sustine ca Decizia C.S.J. din 31 mai 1995, prin care s-a anulat Sentinta definitiva din 7 iulie 1994, reprezinta o privare de proprietate care nu urmareste un scop de utilitate publica. El arata ca in urma Deciziei din 31 mai 1995 dreptul sau de proprietate a fost radiat din registrul de publicitate imobiliara. In plus, in aplicarea Legii nr. 112/1995

112

statul a vandut unor terti apartamentele nr. 2 si 3. Or, reclamantul a obtinut reconfirmarea dreptului sau de proprietate asupra intregului imobil, cu exceptia apartamentelor nr. 2 si 3, doar la data de 17 martie 1999, iar asupra acestor din urma apartamente, la 9 februarie 2000. La aceasta data se afla in curs de judecata o procedura de revizuire ce urmareste anularea dreptului sau de proprietate. In ceea ce priveste apartamentul nr. 4, cu toate ca dreptul sau de proprietate a fost reconfirmat prin Decizia din 17 martie 1999, reclamantul sustine ca nici pana astazi nu a obtinut folosinta acestui drept, tinand seama de refuzul instantelor de a ordona evacuarea locatarilor. Mai mult, Decizia din 17 martie 1999 face obiectul unei proceduri de revizuire. Reclamantul sustine ca intreaga situatie este imputabila Guvernului parat. Intr-adevar, atitudinea locatarilor care refuza incheierea unui contract de inchiriere sau parasirea apartamentului se datoreaza, in opinia reclamantului, hotararilor judecatoresti contradictorii pronuntate de-a lungul anilor cu privire la dreptul sau de proprietate, astfel incat temeinicia dreptului sau este pusa sub semnul intrebarii de catre terti. 60. Guvernul sustine ca instanta de fond a pronuntat Sentinta din 7 iulie 1994 cu incalcarea competentei sale, iar C.S.J. nu a facut decat sa restabileasca legalitatea, constatand ca imobilul nu apartinea doamnei E.A., ci statului. 61. Guvernul sustine ca reclamantul nu a fost niciodata proprietar al imobilului in cauza, intrucat doamna E.A. nu ii putea transmite prin donatie un bun ce nu ii apartinea. 62. Guvernul adauga ca reclamantul ar fi putut beneficia de masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 112/1995, conform careia persoanele care au fost lipsite de dreptul lor de proprietate asupra imobilelor cu destinatie de locuinta, cu titlu, pot redobandi acest drept de proprietate daca mai locuiesc in imobilele confiscate sau pot primi despagubiri. 63. Curtea aminteste ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului in litigiu a fost stabilit la data de 2 decembrie 1994 prin donatia facuta de doamna E.A., al carei drept de proprietate fusese recunoscut in mod irevocabil prin Sentinta din 7 iulie 1994. 64. De altfel, reclamantul a avut exercitiul acestui drept in calitate de proprietar legitim din 2 decembrie 1994 pana in 31 mai 1995. El a achitat taxele si impozitele imobiliare privitoare la acest bun. 65. Reclamantul avea deci un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la conventie (a se vedea Hotararea Brumarescu impotriva Romaniei, paragraful 70). 66. Curtea arata in continuare ca Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 a anulat Sentinta irevocabila din 7 iulie 1994 si a decis ca proprietar legitim al bunului este statul. In opinia Curtii aceasta situatie este, daca nu identica, cel putin analoga celei a reclamantului din cauza Brumarescu citata. Curtea considera deci ca Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 l-a privat pe domnul Anghelescu de bunul sau, in sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Primul Protocol aditional la conventie (a se vedea Hotararea Brumarescu impotriva Romaniei, citata, paragrafele 73 si 74). Or, nici o justificare nu a fost furnizata de catre Guvernul parat pentru situatia astfel creata. Mai mult, Curtea arata ca reclamantul a fost privat de o parte din bunul sau pana la 17 martie 1999, data la care cea de-a doua actiune de revendicare a reclamantului a fost admisa cu privire la o parte din imobil, si pana la 9 februarie 2000 pentru apartamentele nr. 2 si 3, fara sa fi primit despagubiri pentru aceasta. 67. Curtea nu poate face abstractie de demersurile ulterioare ale reclamantului de a redobandi folosinta completa a proprietatii sale, in special procedurile de anulare a contractelor de vanzare-cumparare a apartamentelor nr. 2 si 3. In aceasta privinta Curtea arata ca, in acest moment, unele proceduri judiciare sunt in continuare in curs de desfasurare in fata instantelor interne si ca unele dintre acestea urmaresc revocarea dreptului de proprietate al reclamantului.

113

68. In aceste conditii, chiar daca s-ar putea dovedi ca privarea de proprietate a urmarit o cauza de interes public, Curtea considera ca nu a fost respectat justul echilibru si ca reclamantul a suportat si suporta o povara deosebita si exorbitanta. 69. In concluzie, Curtea considera ca a existat o incalcare a prevederilor art. 1 din Primul Protocol aditional la conventie.

C. Cu privire la aplicarea art. 41 din conventie

70. Conform prevederilor art. 41 din conventie: "In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

a) Prejudiciul material 71. Reclamantul solicita suma de 98.705 euro pentru chiria pe care nu a putut sa o perceapa de la Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 si pana la 31 octombrie 2001. 72. In opinia Guvernului, chiar daca dreptul de proprietate al reclamantului nu ar fi fost anulat, acesta ar fi fost in orice caz obligat, in baza Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reinnoirea contractelor de inchiriere privind unele suprafete locative, sa prelungeasca contractele de inchiriere incheiate de stat inaintea recunoasterii dreptului de proprietate al doamnei E.A. asupra imobilului in cauza. Bazandu-se pe un raport de expertiza depus la dosarul cauzei, Guvernul evalueaza valoarea chiriilor pe care reclamantul le-ar fi putut percepe intre 31 mai 1995 si 31 octombrie 2001 la 16.156 dolari S.U.A. 73. Pe de alta parte, reclamantul solicita o suma lunara de 625 euro cu titlu de chirie pentru cele trei apartamente ocupate in prezent de fostii chiriasi, suma ce urmeaza a fi acordata incepand cu data de 1 noiembrie 2001 si pana la redobandirea integrala a folosintei proprietatii. 74. Guvernul nu s-a pronuntat asupra acestei chestiuni. 75. Curtea constata ca sumele cerute cu titlu de prejudiciu material sunt legate de privarea de libertate suferita de reclamant si de imposibilitatea de a exercita folosinta utila a bunului sau, personal sau prin perceperea chiriei de la locatari. 76. De asemenea, Curtea constata ca, in mod incontestabil, reclamantul a suferit un prejudiciu material aflat in relatie directa cu incalcarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol aditional la conventie, incalcare datorata privarii de proprietate si consecintelor acesteia asupra exercitarii dreptului de proprietate al reclamantului, tinand seama in mod special de vanzarea de catre stat a apartamentelor nr. 2 si 3. 77. Pronuntandu-se in echitate, asa cum o cere art. 41 din conventie, Curtea acorda reclamantului 18.755 euro. 78. In sfarsit, in ceea ce priveste imposibilitatea reclamantului de a evacua locatarii care ocupa apartamentele fara titlu locativ sau pe cei care, desi locuiesc in virtutea unui contract de inchiriere, refuza sa plateasca chiria, Curtea arata ca nu a fost sesizata cu o astfel de plangere, dar ca nimic nu il impiedica pe reclamant sa o faca. In plus nu rezulta ca aceste fapte sunt consecinte directe ale privarii de proprietate suportate de reclamant. In consecinta, Curtea nu acorda despagubiri cu privire la acest capat de cerere.

b) Prejudiciul moral 79. Reclamantul solicita 25.571 euro pentru prejudiciul moral rezultat din suferinta "psihica" cauzata prin Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 si prin consecintele acesteia. 80. De asemenea, reclamantul solicita 153.427 euro pentru degradarea starii de sanatate datorata privarii de proprietate suportate si consecintelor acesteia. In mod special, el se

114

refera la numeroasele proceduri judiciare angajate pentru recuperarea bunului sau si la interminabilele calatorii efectuate intre Germania si Romania si in interiorul Romaniei cu ocazia acestor proceduri derulate in diferite localitati din Romania. Toate acestea au contribuit la deteriorarea starii sale de sanatate si, mai ales, la gravele probleme cardiace, tinand seama si de varsta sa avansata. 81. Guvernul se opune acestor pretentii, considerand ca reclamantul nu a dovedit existenta unui prejudiciu moral. In ceea ce priveste deteriorarea sanatatii reclamantului, Guvernul considera ca nu exista o legatura directa de cauzalitate intre starea sanatatii acestuia si procedurile judiciare. 82. Curtea considera ca evenimentele in cauza au cauzat ingerinte grave in drepturile reclamantului la respectarea bunurilor sale, de acces la o instanta si la un proces echitabil, pentru care suma de 20.000 euro reprezinta o reparatie echitabila a prejudiciului moral suportat.

c) Costuri si cheltuieli 83. Reclamantul solicita decontarea sumei de 36.567 euro pe care o detaliaza dupa cum urmeaza: a) 35.800 euro pentru costurile procedurilor interne legate de recuperarea casei. Reclamantul a prezentat Curtii facturile calatoriilor efectuate in Romania (transport, chitante hoteliere etc.); si b) 767 euro pentru onorariile avocatilor angajati in procedurile interne. 84. Guvernul isi exprima acordul pentru a plati cheltuielile ocazionate de a doua actiune in revendicare, dar se opune platii cheltuielilor angajate in procedurile initiate impotriva locatarilor sau a celor ocazionate de deplasarile reclamantului in Romania. 85. Curtea, conform jurisprudentei sale, va cerceta daca cheltuielile si costurile a caror decontare este ceruta au fost reale si necesare pentru a preveni sau a indrepta situatia ce sta la baza incalcarii conventiei si daca nivelul acestora este rezonabil (a se vedea, de exemplu, Hotararea Milsen si Johnsen impotriva Norvegiei nr. 23.118/1993, paragraful 62, CEDH 1999 - VIII). 86. Curtea considera rezonabila valoarea onorariilor platite de reclamant avocatului sau in procedurile interne si acorda cu acest titlu 767 euro. 87. In ceea ce priveste cheltuielile datorate deplasarilor reclamantului in Romania, Curtea arata ca acesta a fost reprezentat de un avocat in toate aceste proceduri. Cu toate acestea, Curtea considera ca ar fi fost dificil, daca nu imposibil, pentru reclamant sa isi apere drepturile fara sa intre in contact direct cu avocatul sau in Romania si ca, in orice caz, reclamantul nu s-a deplasat in Romania pentru fiecare audiere. 88. Avand in vedere argumentele prezentate si faptul ca procedurile legate de incalcarea conventiei se desfasoara din anul 1995 pana in prezent, Curtea ii acorda reclamantului suma ceruta, si anume 36.567 euro, la care se adauga sumele datorate cu titlu de taxa pe valoarea adaugata.

d) Dobanzi de intarziere

89. Sumele acordate fiind calculate in euro, Curtea hotaraste sa aplice valoarea dobanzilor de intarziere existente in Germania, tara de domiciliu a reclamantului, si anume 8,62% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:

115

1. decide, in unanimitate, ca a existat o incalcare a art. 6 paragraful 1 din conventie, sub aspectul absentei unui proces echitabil;

2. decide, in unanimitate, ca a existat o incalcare a art. 6 paragraful 1 din conventie, sub aspectul negarii dreptului de acces la justitie;

3. decide, in unanimitate, ca a existat o incalcare a art. 1 din Primul Protocol aditional la conventie;

4. decide, in unanimitate, ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la comunicarea hotararii definitive in conformitate cu art. 44 paragraful 2 din conventie, suma de 18.755 euro pentru prejudiciul material;

5. decide, cu 6 voturi la 1, ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la comunicarea hotararii definitive in conformitate cu art. 44 paragraful 2 din conventie, urmatoarele sume:

- 20.000 euro pentru prejudiciul moral;

- 36.567 euro cu titlu de costuri si cheltuieli la care se adauga sumele datorate pentru plata taxei pe valoarea adaugata;

6. decide, in unanimitate, ca sumele mentionate la pct. 4 si 5 vor fi majorate cu o dobanda simpla de 8,62% pe an incepand de la expirarea termenului amintit si pana la momentul platii;

7. respinge, in unanimitate, cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru surplus.

Redactata in limba franceza si comunicata in scris la data de 9 aprilie 2002 in aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din regulament.

Incalcarea dreptului de proprietate. Neexecutarea hotararilor administratiei publice locale. CEDO, 5046/02, Demetrescu vs. Romania

Demetrescu vs. Romania, 5046/02, 10 noiembrie 2009

Faptele

In baza Decretului nr. 92/1950, autoritatile i-au nationalizat reclamantului o proprietate imobiliara situata in Craiova.

In baza Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat o cerere, in anul 2001,  prin care a solicitat autoritatilor locale masuri reparatorii prin echivalent.

116

In septembrie 2001 Primaria Craiova  a acceptat sa acorde reclamantului o compensatie baneasca, inaintand in aces sens dosarul catre prefectura.

In octombrie 2002 reclamantul a solicitat acordarea de compensatii pentru proprietatea nationalizata printr-o actiune civila in pretentii.

In februarie 2003 Tribunalul Craiova a declarat actiunea ca fiind inadmisibila, pe motiv ca reclamantul trebuia sa urmeze procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001.

In martie 2007 Primaria Craiova inlocuieste decizia din 2001 printr-o noua decizie, prin care propune din nou acordarea de compensatii reclamantului, fara insa a stabili o suma. Desi aceasta decizie era supusa recursului in termen de 30 de zile, niciun recurs nu a fost intentat.

In noiembrie 2008, in prezenta reclamantului şi a unui expert autorizat de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor din cadrul  Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor,  a fost efectuata o expertiza, pentru evaluarea bunurilor în cauza, în conformitate cu prevederile din Legea nr. 247/2005. Raportul de expertiza a stabilit valoarea imobilului, la suma de 614.300 RON sau 143.864 euro.

In martie 2009, Comisia Centrala a informat Agentul guvernamental ca dosarul reclamantului referitor la plata compensatiilor urmeaza sa fie analizat la o data ulterioara, fara insa a o preciza.

In iunie 2009 Guvernul a informat Curtea ca raportul   de evaluare a bunurilor in litigiu a fost aprobat de catre Comisia Centrala si ca decizia elaborata va fi comunicata de indata reclamantului.

In august 2009, reclamantul a informat Curtea ca nu primise nicio decizie de la Comisia Centrala. Nici pana in prezent reclamantul nu si-a primit indemnizatia.

Aprecierile Curtii

Ref. dreptul de proprietate

Curtea a reamintit ca neexecutarea unei decizii prin care este recunoscut un drept de proprietate, constituie o ingerinta in sensul primei fraze, a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

In cazul nostru, ingerinta consta in inactiunea autoritatilor competente, care nu au aplicat deciziile conform carora reclamantul avea dreptul la o compensatie.

De asemenea Curtea a observat ca au trecut 2 ani si jumatate de cand Primaria Craiova a recunoscut drepturile reclamantului, fara insa ca aceasta din urma sa fi primit efectiv compensatia.

In consecinta Curtea a statuat ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ref. executarea hotararilor

117

Curtea a constatat ca incalcarea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale si a dreptului sau de proprietate, garantate de art. 1 al Protocolului nr. 1, este rezultatul disfunctionalitatilor in aplicarea mecanismelor prevazute de Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 247/2005.

Ref. satisfactia echitabila

In acest caz, tinand cont de informatiile disponibile privind pretul de pe piata  imobiliara locala dar si de informatiile furnizate de Guvern in acest sens, cat si de inconvenientele si incertitudinea la care a fost supus reclamantul, in varsta de 73 de ani, Curtea, statuand in echitate, a obligat statul roman la plata sumei de 155.000 euro, cu titlu de despagubiri materiale.

Privare de proprietate. Eroarea administratiei. Anularea actului prin aplicarea retroactiva a legii care prevedea sanctiunea. CEDO, 35482/06, Silviu Marin vs. Romania

19 November 2009

Silviu Marin vs. Romania, 35482/06, 2 iunie 2009

Decizia administrativa ce constituia titlul de proprietate al reclamantului a fost anulata dupa 13 ani pentru o eroare a administratiei la momentul emiterii deciziei. Sanctiunea nulitatii pentru acest tip de situatie a fost introdusa printr-o lege intrata in vigoare la 4 ani de la emiterea deciziei. Aplicand o sanctiune introdusa printr-o lege care a fost adoptata ulterior, instantele nationale l-au privat pe reclamant de proprietatea sa. Cata vreme reclamantul nu actionase de o maniera ilegala  iar autoritatile aveau obligatia de a verifica, inainte de a emite deciziile, daca au fost respectate cerintele legale, aplicarea sanctiunii nulitatii introdusa abia ulterior in lege era imprevizibila incalcand articolul 1 al Protocolului nr. 1 al CEDO.

Situatia de fapt

Reclamantul s-a nacut in 1950 si locuieste in Slobozia.

In iulie 1991 Primaria Amara a emis o decizie prin care i-a atribuit in folosinta reclamantului o parcela de 800 mp, necesara pentru construirea unei case. In februarie 1992 Prefectura Ialomita i-a atribuit in proprietate aceasta parcela in baza art. 36 din legea 18/1991, decizia fiind confirmata in 1993 de catre Consiliul Judetean Ialomita. Pe scurt, art. 36 din legea 18/1991 permitea atribuirea in proprietate a terenurilor anexe ale unor constructii din intravilan.

Reclamantul a inregistrat cele doua decizii in Registrul cadastral de publicitate imobiliara. In decembrie 1995 primaria a emis autorizatia de construire a casei. Ulterior reclamantul a construit casa, bucurandu-se netulburat de proprietatea si folosinta casei si terenului.

118

In octombrie 2005 Prefectul de Ialomita a sesizat judecatoria Slobozia cu o actiune in constatarea nulitatii deciziilor de atribuire in folosinta si apoi in proprietate a terenului, motivand ca erau contrare Legii nr. 18/1991. Actiunea a fost admisa in temeiul Legii nr. 169/1997, Tribunalul Ialomita constatand nulitatea absoluta a celor trei decizii pe motivul ca reclamantul ar fi trebuit sa fie proprietarul constructiei la momentul atribuirii in folosinta/proprietate; or, acest lucru nu se intamplase dat fiind faptul ca abia ulterior atribuirii terenului reclamantul ridicase constructia respectiva.

In drept

1) Era reclamantul titularul unui “bun” in sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1?

Guvernul argumenta ca reclamantul nu dobandise dreptul de proprietate asupra terenului, avand numai un drept de folosinta pe toata durata constructiei.

Curtea a respins acest argument avand in vedere ca terenul fusese atribuit reclamantului in proprietate, ca reclamantul inregistrase deciziile respective in Registrul cadastral de publicitate imobiliara si construise ulterior imobilul, nefiind tulburat in exercitarea dreptului de proprietate o lunga perioada de timp.

In consecinta, reclamantul avea un « bun » in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, in ciuda constatarii ulterioare a nulitatii absolute a trei decizii prin hotararea Tribunalului Ialomita din februarie 2006 (mutatis mutandis, Gashi vs. Croatia, 32457/02, 13 decembrie 2007).

2) Existase o ingerinta in “bunul” reclamantului?

Curtea a examinat efectele hotararii de anulare a deciziilor asupra situatiei reclamantului. Chiar daca continua sa ocupe terenul,  reclamantul era intr-o stare de incertitudine totala ca urmare a titlului sau de proprietate si nu mai putea exercita  elementul esential al dreptului de proprietate – dispozitia. Dat fiind faptul ca fusese privat de un atribut esential al dreptului de proprietate, ingerinta in cauza a fost calificata ca fiind o “privare de proprietate” in sensul celei de-a doua reguli din articolului 1 al Protocolului nr. 1.

3) Era ingerinta justificata?

Pentru a fi justificata ar trebui dovedit ca privarea s-a facut pentru o cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege. In plus orice limitare a dreptului de proprietate trebuie sa raspunda criteriului de proportionalitate.

In speta insa, Curtea a constatat ca Tribunalul Ialomita si-a intemeiat solutia pe dispozitiile Legii nr. 169/1997, care nu erau in vigoare in anul 1993 cand terenul a fost atribuit in proprietate reclamantului. Prin legea 169/1997 s-a stabilit ca erau lovite de nulitate absoluta deciziile prin care se constituia un drept de proprietate unor persoane care nu aveau acest drept la momentul constituirii. Totodata,  atat timp cat reclamantul nu a actionat de o maniera ilegala in scopul de a obtine terenul, iar autoritatile aveau obligatia de a verifica, inainte de a emite deciziile, daca au fost respectate cerintele legale in vigoare la momentul emiterii deciziilor, Curtea a considerat ca reclamantul nu s-ar fi putut astepta ca actele sa fie anulate dupa mai mult de 13 ani, in baza unei legi noi ce stabilea sanctiunea respectiva.

119

In concluzie, Curtea a statuat ca anularea deciziilor nu putea fi considerata ca fiind previzibila din punctul de vedere al reclamantului si, in consecinta, nu era “prevazuta de lege” in sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. Prin urmare era incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantului.

Nota: Hotararea poate prezenta interes pentru practicienii romani din cel putin un punct de vedere: subliniaza faptul ca anularea actului juridic prin care a fost dobandit un “bun” nu conduce automat la pierderea oricarei protectii in baza Conventiei. Dimpotriva, lucrurile se petrec ca si cum nu ar exista un efect retroactiv al al anularii, reclamantul fiind considerat titularul bunului (macar) intre momentul dobandirii si cel al anularii actului. Anularea actului este chiar ingerinta in dreptul la bun, cea in urma careia reclamantul este “privat” de bunul sau. Acest tip de rationament poate fi aplicat, spre exemplu, si in cazul chirisilor cumparatori de case nationalizate; de altfel, Curtea a facut deja acest lucru in alte hotarari (Pincova si Pinc c. Republicii Cehe; Velikovi c. Bulgariei; Padalevicius c. Lituaniei, etc.) ajungand la concluzia ca acei chiriasi aveau un “bun” in sensul Conventiei. Aceasta este, de altfel, ideea exprimata de ICCJ in decizia din RIL privind admisibilitatea actiunii in revendicare atunci cand instanta suprema se refera la alte drepturi protejate de Conventie. Nu intram in alte amanunte acum, dar faptul ca exista un “bun” nu inseamna ca orice ingerinta conduce automat la o incalcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1: asa cum se arata chiar in prezenta hotarare, ingerinta poate sa fie justificata daca este “prevazuta de lege”, urmareste un scop legitim si este proportionala cu scopul urmarit.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:1. Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 1892. Aristotel, Politica, Editura Naţională, Bucureşti, 19243. Bogdan A. Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Universitaria, Craiova, 20024. Năstase A. , Drepturile omului-religie a sfârşitului de secol, I.R.D.O., Bucureşti, 1992

Bolintineanu Alex, Năstase Adrian, Drept internaţional contemporan, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995

5. Groza A., Comunităţile europene şi Cooperarea politică europeană. Emergenţa unei identităţi europene, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

6. Groza A., Protecţia drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii Europene, Revista română de Drept Comunitar, Editura Wolters Kluwer, Nr. 5/2008

7. Popescu, Corneliu Liviu- Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000

8. Dogaru I., Cercel S. , Dănişor D.C.- Întreţinerea în contextul drepturilor fundamentale, Editura Themis, Craiova, 2001

9. Chevalier, M.I.J.- Cours d'histire des Ideés Politiques, Paris, 195710. Hatnianu. V.I - Istoria doctrinelor juridice, Editura Fundaţiei ”România de Mâine”,

Bucureşti, 199611. Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 199812. Olteanu.G, Autonomia de voinţă în dreptul privat, Editura Universitaria, Craiova, 200113. Ionescu Sorin, Ghiţă Daniel Drept procesual civil român, vol. I, Editura Universitaria,

Craiova, 200414. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, Editura ALL, Bucureşti, 199815. Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, Repere pentru o filozofie a drepturilor

omului, Editura IRDO, Bucureşti, 1996

120

16. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1997

17. N. Ecobescu, Drepturile omului în lumea contemporană, Editura Politică, Bucureşti, 1983

18. V. Ciuvăţ, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1997

19. M. Mihăilă, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura All Beck, Bucureşti, 2001

20. Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova , Lugoj21. Ovidiu Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi implicaţiile ei asupra

dreptului penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 199822. Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura ALL

BECK, Bucureşti, 2000, p. 4223. V. Constantin, Drept internaţional public, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,

2004, 24. Nicolae Ecobescu, Drepturile omului în lumea contemporană, Editura Politică,

Bucureşti, 198325. Irina Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, IRDO, Bucureşti,

199626. Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional, Editura ALL, Bucureşti, 1998, 27. Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova , 199528. H. W. Renout, Institutions Européennes, Centre de Publications Universitaires, Paris,

200029. L. Andreani, La Conférence sur la sécurité et la coopération en Europe, Société

française pour le droit international, Colloque de Bordeaux, 1976 «Régionalisme et universalisme dans le droit international contemporain», Paris, Pédone

30. Thomas Buergenthal, Alexandre Kiss, La protection internationale des droits de l'homme, Editions N.P. Engel· Kehl·Strasbourg·Arlington,

31. Documentul Final al Reuniunii de la Viena al reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Editura Bălcescu, Bucureşti, 1990

32. J. C. Gautron, Droit européen, 12 Edition, Dalloz, Paris, 200633. H. Wiebringhaus, La Charte sociale européenne: vingt ans après la conclusion du

Traité, Annuaire français de droit international, 198234. D. Shelton, Implementation Procedures of the American Convention on Human

Rights, German Yearbook of International Law, vol. 26, 1983, 35. C. Grossman, A Framework for the Examination of States of Emergency under the

American Convention on Human Rights, American University Journal of International Law and Policy, vol. 1,1986

36. Th. Buergenthal, The Inter-American Court of Human Rights, American Journal of International Law, vol. 76. 1982

37. Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2000

38. D. Mazilu, Drept international public, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 200839. D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă Şansa-

S.R.L., Bucureşti, 199740. I. Nguema, Perspectives des drain de l'homme en Afrique, în Revue universelle des

droits de 1'homme, vol. 2, 199141. Thomas Buergenthal, Alexandre Kiss, La protection internationale des droits de

l'homme, Editions N.P. Engel, Kehl·Strasbourg·Arlington

121

42. A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001,43. Constituţia României 44. D. Brezoianu, Drept administrativ. Partea specială, Ed. Universităţii Titu Maiorescu,

Bucureşti, 200245. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol.II, Editura All Beck, 200446. Dănişor, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, tratat,

Ed. C.H. Beck Bucureşti, 200747. I.Alexandru, Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective, Ed. Lumina Lex,

Bucuresti, 199948. Iulian M. Nedelcu, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei,

Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 200949. J. V. Luis, L'ordre juridique comimmautaire, ediţia a 5-a, Paris, 198950. Jacques Ziller, Administrations compares. Les systèmes politico-administratifs de

l'Europe des Douze, Editions Montchrestien-E.J.A., Paris, 199351. Léontin-Jean Constantinesco, La nature juridique des Communautés

europénnes, Conferinţa Paul Henry Spaak, Liege, 198052. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei,

explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 200353. Mircea Preda, Benonica Vasilescu Drept administrativ –partea speciala-, Editura

Luminalex, Bucuresti, 200654. Nedelcu, I., Nicu, A., Drept Administrativ, Ed. Themis,Craiova, 200255. Voican Mădălina, Drept Administrativ. Partea Generală, Editura Universitaria,

Craiova, 200856. www.anfp.ro 57. www.6:AM.ro 58. www.facultate.regielive.ro 59. www.coe.int 60. www.mae.ro

122