UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IA ŞI

FACULTATEA DE DREPT

PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ÎN

JURISPRUDENŢA CEDO

SUPORT DE CURS

PENTRU STUDENŢII

ANULUI IV

ROXANA ALINA PETRARU

2

CEDO între istorie şi actualitate

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost precedată de Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi

Îndatoririlor Omului.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,

elaborată în cadrul Consiliului Europei1, deschisă pentru semnare la Roma la 4

noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a

Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de

treisprezece protocoale adiţionale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi

şi libertăţi celor consacrate de convenţie. Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a

emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea

de a-şi prezenta cauza în faţa Curţii, sub rezerva ratificării instrumentului respective

de către statul acuzat şi a acceptării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a

restructurat mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au asigurat creşterea

noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în faţa Curţii al

persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante. Celelalte

Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiin ţate de Convenţie şi la

procedura de urmat în faţa acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare

Protocolul nr. 14bis cu privire la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Protocolul nr. 14bis urmăreşte eficientizarea activităţii Curtii Europene a Drepturilor

Omului, în contextul cresterii numărului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol,

care include două proceduri specifice2 privind numărul de judecători care examineaza

cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, a fost aplicat ca o măsură

temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14. Alexander Konovalov, 1 Primul act major al Consiliului Europei 2 - completul judecătorului unic, care are competenţa să respinga o cerere ca inadmisibilă (până acum această competenţă revenea unui complet alcătuit din trei judecători); - completul format din trei judecători poate să admita şi să soluţioneze cauza cu privire la cereri vădit întemeiate precum şi în cele în care exista o jurisprudenţă clară, aşa numitele cauze repetitive (aceste cazuri erau de competenţa camerele cu şapte judecători sau Marii Camere)

3

ministrul rus al Justitiei, a ratificat Protocolul nr. 14 la Convenţia europeană a

drepturilor omului cu ocazia conferinţei privind viitorul CEDO, care a avut loc la

Interlaken, Elveţia, în 18-19 februarie 2010. La aceasta au participat ministrii

responsabili pentru drepturile omului din cele 47 de state membre ale Consiliului

Europei. De altfel, prima cauză în care a fost analizată admisibilitatea în raport cu

acest protocol a fost cauza Adrian Mihai Ionescu vs. Romania din data de 1 iunie

20103. Astfel, de la intrarea în vigoare a Protocolului numărul 14, a apărut un nou

criteriu de admisibilitate a cererilor formulate la CEDO: „Curtea declară inadmisibilă

orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34 dacă consideră că:

a. cererea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei sau Protocoalelor sale,

în mod vădit nefondată sau abuzivă; sau

b. reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu important, cu excepţia faptului

dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi Protocoalele sale nu cer

în mod obligatoriu examinarea fondului cererii şi cu condiţia de a nu respinge din

acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată în modul cuvenit de către o instanţă

judecătorească internă”.4

Pe plan intern, CEDO a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicată în

Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Convenţiei, modificat prin

Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de

România prin legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie

1995.

Jurisprudenţa este ansamblul hotărârilor definitive pronunţate de către un

organ jurisdicţional (european sau naţional), iar justiţiabilitatea reprezintă capacitatea

normelor de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a

putea da efectivitate enunţului normativ în cazul unor împrejurări specifice prin care a

trecut persoana care se consideră victimă a violării drepturilor omului. Hotărârile

CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa

raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretării normelor ce

consacră drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean5.

Pevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi 3 Comunicatul CEDO poate fi citit la http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=870659&portal=hbkm&source=externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649 4 Protocolul numărul 14 5 Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Selecţiuni 2005-2006), Bucureşti, 2006, p. 5

4

aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii. Din această cauză,

Corneliu Bîrsan6 afirmă că normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale

adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de

convenţionalitate.

Convenţia vizează asigurarea de către state a respectării Drepturilor Omului,

Statului de drept şi principiilor Democraţiei pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv

jurisdicţia obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în

prezent o condiţie de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este

parte integrantă a sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este

asigurată şi de Uniunea europeană, cu toate că problema aderării Uniunii la sistemul

de protecţie stabilit de către Consiliul Europei rămâne a fi deschisă. Din punct de

vedere practic, succesul Convenţiei se explică în mare parte prin mecanismul său de

control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare concretă şi eficientă a drepturilor şi

libertăţilor pe care le enunţă.

Executarea hotărârilor Curţii este un aspect al mecanismului instaurat de

Convenţie încă destul de puţin cunoscut publicului, dar care este de o importanţă

capitală. Dacă Convenţia se prezentă ca unul din elementele cheie ale arhitecturii

politice europene, oare aceasta nu se datorează chiar faptului că executarea fiecărei

hotărâri individuale ce constată că un Stat a încălcat Convenţia constituie obiectul

unui control atent şi sistematic din partea altor State reunite în cadrul Comitetului

Miniştrilor?7

Articolul 1 al Convenţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului

de către păr ţilor contractante. În general, Convenţia se aplică, deci, cetăţenilor

statelor contractante, dar nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum

“cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o

anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explică faptul că deşi 45 de State sunt

membre ale Convenţiei Europene, până astăzi cetăţeni din peste 150 de ţări au depus

cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a

Drepturilor Omului.

6 Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, editura CH. BECK, 2005, p. 103 7 Vezi rezoluţia Adunarii Parlamentare (2000)1226 din 28 septembrie 2000

5

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie8 trebuie să fie

asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o

minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice

înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă9 de la obligaţiile prevăzute de

Convenţie, în masura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să

nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional10. Orice

înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe

secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele

care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul

general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în

vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou aplicabile.

Drepturile şi libertăţile definite de Convenţie şi de protocoalele sale determină

competenţa materială.

8 Articolul 14 al Convenţiei. Vezi şi Principiul egalităţii , consacrat în art. 16 alin. (1) Constituţia României: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, se înfăţisează ca o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice şi art. 10 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului precizează că: „orice persoană are dreptul în deplină egalitate, ca litigiul său să fie examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal independent şi imparţial. 9 Dispoziţia nu îngăduie nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la articolul 3, articolul 4 paragraful 1 si articolul 7. 10 Articolul 15 al Convenţiei

6

1. Dreptul la viaţă (art. 2)

Art. 2 „Dreptul la via ţă al fiecărei persoane este protejat de lege. Moartea nu

poate fi aplicată în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe capitale

pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată de lege cu

această pedeapsă.”

Dreptul la viaţă este un drept substanţial, material, garantat oricărei persoane

şi reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi

libertăţilor fundamentale. Acest principiu este prezent şi în constituţia României.

Conform art. 22 alin. (1), dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi

psihică ale persoanei sunt garantate.

Conform art. 2, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Cu valoare de principiu,

acest text nu are nicio legătură cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu felul în

care o persoană alege să trăiască.

Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei

sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este

sancţionată cu această pedeapsă prin lege11. Moartea nu este considerată ca fiind

cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o

recurgere absolut necesara la forţă:

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei

persoane legal deţinute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Obligaţiile statelor. În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât

o obligaţie negativă- de a nu provoca moartea în mod intenţionat-, cât şi una pozitivă-

de a lua măsurile necesare pentru protecţia vieţii. Obligaţia pozitivă care revine

frecvent în analiza Curţii este cea de a desfăşura o anchetă efectivă de îndată ce

autorităţile statului au cunoştinţă despre moartea unei persoane. De exemplu, decesul

11 Protocolul 6- Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză. Protocolul nr. 13 va interzice toate derogările de la interzicerea pedepsei cu moartea.

7

cauzat de expunerea la radiaţii nucleare este o încălcare a unei obligaţii pozitive a

statului, cea a dreptului la un mediu sănătos, recunoscută prin prisma obligaţiei de a

proteja dreptul la viaţă. Curtea a sancţionat şi atitudinea pasivă a autorităţilor în cauza

Kontrova c. Slovaciei (2007), atitudinea ce a dus la decesul copiilor reclamantei,

ucişi de soţul acesteia, în ciuda faptului că reclamanta a făcut repetate plângeri la

poliţia locală12. În cauza Asociaţia X c. Regatului Unit, în care o asociaţie a susţinut

că o campanie de vaccinare a populaţiei care a avut loc în Marea Britanie s-a soldat cu

un număr de decese şi că prin activitatea lor neglijentă autorităţile statului au încălcat

prevederile art. 2, Comisia a statuat în sensul că, dacă în cadrul unei asemenea

campanii, care are ca unic obiectiv protejarea sănătăţii întregii comunităţi prin

eradicarea unor boli infecţioase, se pot produce unele accidente, nu s-ar putea admite

că a existat, din partea autorităţilor, intenţia de a ucide.

Dacă în cauza Güleç c. Turciei (1998) CEDO a condamnat Turcia pentru că o

persoană a fost omorâtă de către forţele de securitate ale Statului în timpul unei

manifestaţii, în ceea ce priveşte un cuplu tânăr omorât de un poliţist în cadrul unei

operaţiuni de salvare a unor ostateci13, Curtea a considerat că organizarea şi conduita

operaţiunii corespundea cerinţelor articolului 2. În cauza Nachova şi alţii c.

Bulgariei, Curtea a sancţionat comportamentul agenţilor statului care a rezultat în

moartea a două persoane. Victimele, militari în termen, evadaseră de la locul unde

executau o pedeapsă pentru infracţiuni minore. Or, cadrul legal permitea ca la

arestarea membrilor forţelor armate forţa letală să fie folosită chiar şi când acestora li

se reproşau infracţiuni minore. Arestarea victimelor în speţă a fost realizată de o

echipă de militari bine înarmaţi care nu au fost pregătiţi anterior în niciun fel cu

privire la riscul pe care l-ar fi prezentat victimele şi care nu au primit nici o

atenţionare privind necesitatea de a proteja viaţa. Victimele nu aveau nici un

antecedent de violenţă, iar la momentul faptelor nu erau înarmaţi şi nici nu aveau un

comportament violent. În plus, împotriva lor s-a folosit o armă automată, deşi agentul

statului avea asupra lui şi un pistol obişnuit. Din toate aceste circumstanţe, Curtea

europeană a ajuns la concluzia că recursul la forţa letală a fost excesiv.

În cauza Kilinc ş.a. c. Turciei din 7 iunie 2005, reclamanţii au fost părinţii,

respectiv sora lui Mustafa Kilinc, un recrut care s-a sinucis în mai 1995 în timpul

efectuării serviciului militar obligatoriu. Acesta suferea de depresie atipică,

12 Selejan-Guţan, Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, CH-BECK, 2008, p. 83 13 Andronicou şi Constantinou c. Ciprului, 1997

8

diagnosticată din 1992. În 1994 a fost declarat apt pentru efectuarea serviciului

militar. Încă de la încorporare a fost supus mai multor tratamente psihiatrice, care însă

nu au condus la îmbunătăţirea stării recrutului. În aprilie 1995 a fost internat în spital.

La întoarcerea în unitatea militară, i-au fost încredinţate sarcinile obişnuite pentru un

recrut. La 15 mai 1995 a fost de gardă, încredinţându-i-se o armă Kalachnikov. În

aceeaşi zi s-a sinucis cu arma respectivă. Ulterior comandant a fost cercetat, fiind însă

achitat pe motiv că elementele constitutive ale delictului de neglijenţă nu erau

întrunite. De asemenea, acţiunea în daune interese a reclamanţilor a fost respinsă,

instanţa militară apreciind că incidentul era imputabil doar victimei. Curtea a constatat

că autorităţile militare au avut posibilitatea să anticipeze riscul ca recrutul să încerce

să îşi ia viaţa, având în vedere problemele sale de sănătate. Legislaţia turcă în materie

a fost apreciată de Curte ca insuficient de precisă cu privire la recrutarea persoanelor a

căror capacitate de a efectua serviciul militar este îndoielnică şi nici cu privire la

responsabilitatea superiorilor în astfel de situaţii. Prin urmare, articolul 2 a fost

încălcat.

Prin hotărârea dată în cauza Gagiu c. României, Curtea a reamintit ca statele

au obligaţia de a proteja viaţa deţinuţilor şi de a asigura aplicarea tratamentelor

medicale în penitenciare, atunci când este cazul. Reclamantul Traian Gagiu, cetăţean

roman, s-a născut în anul 1954 şi a murit în septembrie 2001. Invocand încălcarea

articolului 2 şi a articolului 3, acesta s-a adresat Curţii ca urmare a condiţiilor precare

de detenţie şi a lipsei unor investigaţii în acest sens. De asemenea, acesta a reclamat

că, deşi suferea de mai multe afecţiuni cronice, autorităţile nu i-au asigurat

tratamentul corespunzător. Totodata, în baza articolului 8 şi a articolului 34, acesta a

reclamat faptul că autorităţile închisorii i-au refuzat cererea de sesizare a CEDO .

În 2004, în ciuda morţii reclamantului, Curtea a decis examinarea cererii.

Curtea a constatat că starea de sanatate a reclamantului necesita supraveghere şi

tratament special. În plus, reclamantul nu a fost tratat corespunzator şi a fost lăsat într-

o celula până cu o zi înainte de deces. Curtea a mai subliniat că ancheta penală

realizată s-a marginit să analizeze tratamentul reclamantul din spital, fără a se apleca

şi asupra unor neglijenţe grave ale autorităţilor care trebuiau să asigure supravegherea

medicală a reclamantului. De aceea, Curtea a constatat că România a încălcat dreptul

la viaţă al reclamantului.

Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Articolul 4 din Convenţia americană

a drepturilor omului dispune că dreptul la viaţă este protejat în general începând cu

9

concepţia14. Art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu specifică decât

că dreptul la viaţă este garantat, fără a defini noţiunea de persoană şi de viaţă, fără a

defini noţiunea de „persoană” şi de „viaţă” şi deci fără a preciza beneficiarii acestui

drept. Din această cauză, s-a pus problema dacă fătul ar putea fi privit ca o persoană

în sensul art. 2 şi ar trebui să fie considerat, în virtutea acestei dispoziţii, ca având

drept la viaţă.

În cauza Vo c. Franţei, apreciind că nu există un consens european asupra

definiţiei ştiinţifice şi juridice a începutului vieţii, Curtea a renunţat să statueze dacă

art. 2 din Convenţie protejează dreptul copilului nenăscut de a se naşte şi trimite la

ampla marjă de apreciere recunoscută statelor. Aceeaşi trimitere la dreptul intern a

permis Curţii să statueze că embrionul nu se poate prevala de dreptul la viaţă în cauza

Evans c. Regatului Unit al Marii Britanii .

Tot cu privire la avort, fosta Comisie a stabilit că avortul în cea de-a zecea

săptămână de sarcină, având scopul de a proteja sănătatea fizică şi mintală a mamei,

nu constituie încălcarea art. 2 CEDO (Evans c. Regatului Unit).

Cu privire la problema existenţei dreptului tatălui de a fi consultat cu privire la

întreruperea sarcinii, CEDO a estimat că această pretenţie întemeiată pe respectul

datorat vieţii sale intime şi de familie nu este justificată, deoarece acest drept nu poate

fi interpretat atât de extensiv încât să includă şi dreptul procedural de a fi consultat cu

privire la vortul pe care intenţionează să-l facă mama15.

În ceea ce priveşte eutanasierea, aceasta a beneficiat de o abordare diferită din

partea statelor europene. De exemplu, Elveţia interzice eutanasia activă, dar unele

cantoane permit eutanasia pasivă, care presupune dreptul de a refuza anticipat

prelungirea artificială a vieţii, iar Olanda permite eutanasia din anul 2001.

Poziţia Curţii cu privire la acest aspect (Preety c. Regatului Unit) din

Convenţie, care protejează dreptul la viaţă, nu poate fi interpretat ca acordând un

drept diametral opus, adică dreptul de a muri, fie de mâna unui terţ, sau cu asistenţa

unei autorităţi publice. În cauza menţionată, Curtea a considerat că refuzul

autorităţilor de a acorda o imunitate de urmărire unui om în cazul în care el ar ajuta

soţia sa să se sinucidă nu constituia o încălcare a articolului 2, chiar dacă soţia suferea

de o maladie neurodegenerativă care afecta funcţiile corporale însă nu şi facultăţile

14 Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, editura CH. BECK, 2005, p. 160 15 Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului, All Beck, 1998, p. 35

10

sale intelectuale. Jurisprudenţa acceptă ca o persoană să refuze un tratament de natură

să prelungească viaţa sau să o păstreze, precum şi administrarea unui tratament având

un dublu efect, adică uşurarea durerii şi a suferinţei unui pacient, dar cu efectul

secundar al scurtării speranţei sale de viaţă. În acest context, este utilă distincţia între

eutanasia pasivă şi cea activă. În cazul primei forme, o persoană este ajutată de o alta

sa moară, în timp ce a doua formă presupune refuzul persoanei de a mai primi

mâncare sau tratament. În cauza amintită mai sus, Curtea a considerat că o persoană

poate revendica dreptul de a muri refuzând să urmeze un tratament care ar avea ca

efect prelungirea vieţii sale16.

Necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii. Aceasta

este o obligaţie procedurală a statului în exercitarea rolul său pozitiv în garantarea

respectării articolului 2 al Convenţiei. Ancheta este necesară nu numai atunci când

recurgerea la forţă din partea agenţilor statului a condus la moartea unei persoane, ci

şi când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe persoane. Ancheta are rolul de a

determina vinovaţii şi de a asigura aplicarea legilor din domeniul respectiv prin

asigurarea obţinerii probelor, independenţa organelor de anchetă, celeritate şi

diligenţă, etc. Jurisprudenţa a reţinut că această obligaţie a statului a fost încălcată în

cazuri ca: absenţa anchetei, lipsa promptitudinii sau a diligenţei, raportul nu a fost

făcut public şi rezultatele nu au fost comunicate reclamantului, nu a fost efectuată o

reconstituire, deşi era necesară, nu au fost audiaţi unii martori oculari, etc.

În cauza Agache şi alţii c. României, reclamanţii sunt şase cetăţeni români

care trăiesc în România şi Germania. Ei sunt soţia şi copiii lui Aurel Agache, un ofiţer

de miliţie care a murit în timpul demonstraţiilor anti-comuniste din România, în

decembrie 1989. Bazându-se, în special, pe articolul 2, aceştia se plâng de lipsa unei

anchete efective în moartea lui. CEDO a constatat încălcarea drepturilor prevăzute de

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articolul 2. Totodată a acordat daune

morale pentru cei 6 membrii ai familiei Agache, însumate în valoare de 25.000 de

euro plus 1000 de euro cheltuieli de judecată.

În cauza Enzile Özdemir c. Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

decis că a fost încălcat art. 2 sub două aspecte, respectiv sub aspectul dispariţiei şi

decesului prezumat al lui Mehmet Özdemir şi sub aspectul lipsei unei anchete efective

cu privire la circumstanţele dispariţiei acestuia.

16 Vezi şi Bogdan, D, Selegean, M., Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa CEDO, editura All Beck, p. 9

11

În baza art. 41 din Convenţia, s-au acordat petentului daune materiale în

valoare de 40.000 Euro, 23.500 Euro daune morale şi 2176 Euro cheltuieli judiciare.

Expunând starea de fapt d-na Özdemir a arătat că soţul său Mehmet Özdemir,

membru al Partidului democrat popular, a fost hărţuit de forţele de securitate. În

perioada 1995-1997 s-ar fi declanşat o anchetă penală împotriva sa, fiind bănuit că ar

fi participat la activităţile Partidul Comunist din Kurdistan. În data de 26 decembrie

1997, susţine petenta, conform unor martori oculari, soţul său care se afla într-o

cafenea împreună cu câţiva prieteni, a fost urcat cu forţa într-un taxi de către persoane

înarmate, îmbrăcate în haine civile. În data de 29 decembrie 1997, petenta a depus o

plângere la parchetul de pe lângă Curtea de Siguranţă a Statului din Diyarbakır,

solicitând informaţii în legătură cu locul unde se află soţul ei. Pe plângere i s-a pus

iniţial o ştampilă cu menţiunea “aflat în custodia direcţiei de securitate”, pentru ca

ulterior să i se comunice că ştampila cu menţiunea respectivă a fost pusă din eroare,

soţul său nefiind în custodia direcţiei de securitate. D-na Enzile Özdemir a mai depus

şi alte plângeri la autorităţile din Diyarbakır, repetând de fiecare dată modul în care a

dispărut soţul său şi arătând că nu poate indica numele martorilor oculari pentru că

acestora e este frică să depună mărturie. Procurorul competent să cerceteze cazul a

deschis o ancheta la scurt timp după dispariţiei, verificând registrele de reţineri ale

direcţiei de securitate. D-na Özdemir şi cumnata sa au fost interogate cu privire la

dispariţia soţului petentei şi li s-a cerut să raporteze regulat forţelor de securitate orice

informaţii în legătură cu evoluţia cazului. Forţele de securitate au declarat de fiecare

dată că Mehmet Özdemir nu este în custodia lor.

În data de 19 decembrie 2003, procurorul a dispus neînceperea procedurii

penale cu privire la răpirea d-lui Mehmet Özdemir. Ancheta oficială cu privire la

dispariţia -lui Mehmet Özdemir a rămas deschisă până la sfârşitul anului 2007. În

continuare s-a arătat că Enzile Özdemir nu mai are veşti despre soţul ei de mai bine de

10 ani şi presupune că a murit.

Invocând art 2, art. 5 şi art. 13, petenta pretinde că soţul său a fost ridicat cu

forţa şi ucis de forţele de securitate turce şi că autorităţile nu au efectuat nu ar fi

desfăşurat o anchetă adecvată şi efectivă.

Curtea a analizat încălcarea acestui text sub două aspecte, respectiv cu privire

la dispariţia şi decesul prezumat al d-lui Özdemir şi cu privire la caracterul anchetei

desfăşurate de autorităţile competente.

12

a) Cu privire la dispariţia şi decesul prezumat al d-lui Özdemir, Curtea

constatând circumstanţele în care a dispărut soţul petentei, respectiv în timp ce se

desfăşura o procedură penală împotriva sa şi reamintind un alt caz în care în SE-ul

Turciei s-a mai constatat dispariţia unei persoane la mijlocul anilor 90, bănuită de

autorităţi că ar fi participat la activităţile Partidul Comunist din Kurdistan, a tras

concluzia că dispariţia d-lui Özdemir poate fi apreciată ca o situaţie care îi punea în

pericol viaţa. Plângerea soţiei acestuia în care se arată amănunte asemănătoare cu cele

referitoarea la cealaltă dispariţie, este apreciată de Curte ca fiind credibilă, cu atât mai

mult cu cât starea de fapt este descrisă coerent iar afirmaţiile sale deşi negate, nu au

fost combătute de Guvern.

În lipsa oricăror ştiri de mai bine de 10 ani, Curtea concluzionează că trebuie

prezumat că soţul petentei a murit în urma detenţiei nerecunoscute de Guvern.

Din faptul că autorităţile turce nu au furnizat nicio explicaţie cu privire la

evenimentele ce au urmat după detenţie, Curtea a dedus că responsabilitatea decesului

este imputabilă Turciei şi a decis că, sub acest aspect a fost încălcat art. 2 din

Convenţie.

b) Cu privire la caracterul anchetei Curtea a constatat că nu au fost respectate

nici cele mai elementare măsuri procedurale. Astfel, procurorul nici măcar nu a

încercat să identifice eventualii martorii oculari-cum ar fi proprietarii şi personanul

cafenelei sau comercianţi vecini-din momentul ridicării soţului petentei care s-a

produs într-un loc public. De asemenea, nu a încercat să cerceteze motivul pentru care

după ce pe plângerea din 29 decembrie 1997 s-a aplicat o ştampilă oficială, ulterior s-

a pretins că ar fi fost aplicată din eroare. Concluziile la care a ajuns Curtea analizând

încălcarea art. 2, nu lasă să subziste nicio îndoială cu privire la faptul că autorităţile nu

au luat măsuri adecvate şi efective pentru a-l proteja pe soţul petentei de riscurile

subsecvente dispariţiei sale.

În aprilie 2011, Curtea a pronunţat două hotărâri împotriva României care au

la bază nerespectarea obligaţei statului de a efectua o anchetă eficientă privind

circumstanţele unei morţi. Cauza priveste represiunea cu forţa a unei manifestaţii anti-

comuniste care a avut loc la Cluj-Napoca în decembrie 1989. Soţul reclamantei şi alte

25 de persoane au fost omorâte în timpul manifestaţiilor iar petentul Pastor şi 52 alte

persoane au suferit răni cauzate de gloanţe. Invocând în principal articolul 2,

reclamanţii au susţinut că procedura penală (finalizată de abia în martie 2006) dusă

împotriva celor responsabili de actele de violenţă ar fi durat excesiv de mult şi că ar fi

13

avut ca efect anihilarea eficacităţii procedurii judiciare în ansamblul său. Curtea a

hotărât că a existat o încălcare a articolului 2 şi a decis că România trebuie să

plăteasca 10 000 de euro fiecaruia dintre reclamanţi cu titlu de daune morale şi 751

euro d-ului Pastor cu titlu de cheltuieli de judecată.

În cauza Baldovin c. României (iunie 2011) reclamanta Ana-Elisabeta

Baldovin a invocat în special articolul 2 al Convenţiei, arătând că nu a beneficiat de o

anchetă eficientă ca urmare a decesului fiicei sale în 2002 în timpul naşterii. Medicul

de gardă a procedat la naşterea pe cale naturală, deşi în cazul reclamantei era absolut

necesară cezariana, conform recomandărilor ginecologului care îi supraveghease

sarcina până atunci. Curtea a constatat că Romania a încalcat articolul 2 al convenţiei,

prin lipsa anchetei eficiente. Satisfacţia echitabilă a fost stabilită la suma de 16000

euro.

Jurisprudenţa relevantă:

• Vo c. Franţei (GC) (2004),

• Evans c. Regatului Unit (GC) (2007),

• Pretty c. Regatului Unit (2002),

• Öneryildiz c. Turciei (GC) (2004)

• Kilinc ş.a. împotriva Turciei

• Gagiu c. României,

• Nachova şi alţii c. Bulgariei

• Agache şi alţii c. Romania (2009)

• Kaya împotriva Turciei,

• Ursu c. România.

14

Interzicerea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante

(art. 3)

Art. 3 „Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nic i pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante17”.

Această dispoziţie are ca scop apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei

şi demnitatea sa. Interzicerea torturii a devenit un principiu general de drept

internaţional, cu valoare de normă – jus cogens (normă imperativă). Acest drept

întruneşte următoarele caractere:

• drept intangibil, nu se permit limitări ale exercitării acestuia, nici în

circumstanţele care pot pune în pericol suveranitatea naţională, ceea ce îl

diferenţiază de alte drepturi protejate de Convenţie;

• nu poate suporta derogări în temeiul art.15 referitor la derogările în caz de

urgenţă;

• este un drept absolut, care subzistă, indiferent de comportamentul victimei şi

indiferent de infracţiunea pentru a cărei săvârşire este acuzată victima.

Definirea noţiunilor din articolul 3 al Convenţiei europene s-a făcut pe cale

jurisprudenţială. În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a diferenţiat

cele trei noţiuni esenţiale ale articolului 3 după gradul de gravitate al tratamentelor

sau pedepselor:

a) tortura: tratament inuman aplicat intenţionat şi care provoacă suferinţe foarte

grave şi foarte crude; cele trei elemente principale ale torturii sunt, deci,

intensitatea suferinţei, intenţie şi scopul determinat.

Pentru explicitarea noţiunii de tortură, Corneliu Bîrsan18 reia definiţia din

Convenţia O.N.U.: “Orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o

durere sau suferinţe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a

obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturii, de a o pedepsi pentru

un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis, sau este bănuită că l-a comis, de a o

intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau de a intimida sau a face presiuni asupra

unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de

17 Constituţia României prevede în art. 22 alin. (2): Nimeni nu poate fisupus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradande 18 Op.cit., p. 205

15

discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferinţă este provocată de un agent

al autorităţii publice sau de orice persoană care acţionează cu titlul oficial ori la

instigarea sa sau cu consimţământul ei expres sau tacit.” Aşadar, tortura poate fi

deosebită de tratamentele umane sau degradante prin analiza intensităţii durerii şi a

intenţiei.

Curtea a constatat întrunirea elementelor constitutive ale torturii în mai multe

situaţii, dintre care amintim: supunerea la „o spânzurătoare palestiniană” –complet

dezbrăcat suspendat de braţe cu mâinile legate la spate (Aksoy c. Turciei (1996),

violul în timpul arestului (Aydin c. Turciei (1997), lovirea cu sălbătăcie, târârea de

păr, expunerea la un jet de urină (Selmouni c. Franţei (1999), supunerea la şocuri

electrice, duşuri reci şi fierbinţi (Akkoç c. Turciei (2000).

În cauza Bursuc c. României au fost considerate încălcări ale art. 3,

violenţele exercitate de 5 poliţişti împotriva reclamantului, reţinut în vederea luării

declaraţiilor cu privire la implicarea într-un scandal provocat într-un bar. Curtea a

calificat drept acte de tortură – loviturile de o intensitate deosebită aplicate acestuia,

lovituri care au provocat multiple echimoze şi un traumatism cranial cu edem cerebral

cu consecinţe durabile.

În legătură cu art. 3, a fost instituită o prezumţie, conform căreia, dacă o

persoană care intră în stare de sănătate bună în custodia autorităţii statale, probează

existenţa unei leziuni, se consideră că există o legătură de cauzalitate între aceste

leziuni şi pretinsele rele tratamente aplicate de agenţii statului19.

În situaţia în care statele nu furnizează dovezi plauzibile cu prvire la

producerea leziunilor probate de reclamant, Curtea va reţine încălcarea art. 3, chiar

dacă nu reuşeşte să stabilească, în mod clar, circumstanţele în care s-au desfăşurat

evenimentele invocate.

b) tratamentul sau pedeapsa inumană: aplicarea unei suferinţe intense, fizice

sau mintale.

În ceea ce priveşte tratamentul inuman, deşi Curtea apreciează că acesta nu

implică neapărat intenţia de a provoca suferinţă, practica reţine existenţa suferinţelor

mentale sau fizice de o intensitate deosebită, cum ar fi: interogatoriile prin folosirea

forţei, ameninţarea cu tortura, detenţia în condiţii inumane, etc.

19 Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 95

16

În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978) au fost considerate ca fiind

tratamente inumane: forţarea deţinuţilor preventiv să rămână într-o poziţie obositoare

fizic şi psihic (sprijiniţi doar în vârful picioarelor timp de câteva ore), punerea unui

sac negru sau bleumarin peste capul deţinuţilor şi scoaterea acestuia doar în timpul

interogatoriului, deţinerea într-o încăpere în care se propaga un zgomot continuu şi

asurzitor, privarea de somn, privarea de alimente şi băuturi.

În cauza A. c. Regatului Unit (1998), Curtea a considerat că lipsa protecţiei

oferite de dreptul englez reclamantului împotriva relelor tratamente aplicate de tatăl

său vitreg constitua o încălcare a articolului 3; în cauza Z şi alţii c. Regatului Unit

(2001), Curtea a asimilat cu o încălcare a articolului 3 faptul că autorităţile locale s-au

abţinut de a lua măsuri protectoare adecvate într-un caz de gravă neglijenţă a torturilor

aplicate copiilor maltrataţi de părinţii lor pe parcursul a mai multor ani. În aceste două

cauze, autorităţile statului cunoşteau perfect condiţia reclamanţilor şi nu au acţionat

eficient pentru a preveni urmărirea torturilor.

c) tratament degradant: tratament care crează victimei sentimente de frică,

nelinişte şi de inferioritate care umilesc, înjosesc şi frâng eventual rezistenţa sa

fizică sau morală.

În cauza Barbu Anghelescu c. României (2005), reclamantul a sesizat CEDO

susţinând că a fost victima unor rele tratamente din partea poliţiştilor, cu ocazia unui

control rutier. Curtea a constatat că acesta a suferit răni uşoare la nivelul gâtului care

au necesitat, conform certificatului medico-legal, patru-cinci zile de îngrijiri medicale.

Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave pe termen lung, drept pentru care

Curtea a apreciat că actele incrimate constituie tratament degradant în temeiul art. 3 al

Convenţiei.

Datoria statului este de a veghea ca un deţinut să nu fi e supus unor rele

tratamente interzise şi se extinde asupra obligaţiei positive de a proteja interesatul

împotriva maltratărilor aplicate de către alţi deţinuţi.

În general, obligaţia statelor în acest domeniu este una negativă, de abţinere.

Statele au însă şi o serie de obligaţii pozitive. În cauza Costello-Roberts c. Regatului

Unit (1993), Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura

protecţia juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane

private. În speţă era vorba de aplicarea pedepselor corporale în şcolile private. De

această obligaţie pozitivă a statului se leagă şi obligaţia de a efectua investigaţii

oficiale eficiente, sau de a acorda tatament medical. În cauza Pantea c. României,

17

reclamantul a invocat faptul că a fost supus la rele tratamente din partea colegilor din

detenţie, Curtea a reţinut încălcarea art. 3, datorită faptului că autorităţilor le revenea

obligaţia de a lua măsurile complete în vederea evitării materializării riscului lezării

integrităţii fizice a reclamantului. Această obligaţie nu trebuie însă interpretată astfel

încât să impună statelor o sarcină imposibilă de realizare (excesivă). Aceasta speţă a

avut ecouri importante. Numărul incalcarilor Convenţiei şi gravitatea acestora, de

către un stat care se considera aproape de adererarea la Uniunea Europeană a provocat

reacţii diverse. Una dintre aceste reacţii, una chiar energică, i-a aparţinut legiuitorului

roman, care a realizat modificări substanţiale ale legislaţiei noastre, din dorinţa de a

evita repetarea unor asemenea condamnări împotriva statului român. Parlamentul

României a adoptat legea 294 din 28/06/2004 privind executarea pedepselor şi a

măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Art. 3 prevede că

pedepsele se execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane. Art. 4

arată că se interzice supunerea oricarei persoane aflate în executarea pedepsei la

tortură, la tratamente inumane sau degradante sau la alte tratamente. Încălcarea

acestor prevederi se pedepseste potrivit legii penale20.

În cauza Novolsselov c. Federaţiei Ruse din 2 iunie 2005, Curtea a constatat

că, deşi unele aspecte privind condiţiile de viaţă din penitenciar sunt contestate de

părţi, ambele părţi au recunoscut că într-o celulă de 42 metri pătraţi erau deţinute

uneori 51 de persoane, având la dispoziţie 28-30 de paturi. Fiecare deţinut beneficia

prin urmare de un spaţiu personal mai mic de un metru pătrat şi împărţea patul cu un

codeţinut sau dormeau cu rândul. De asemenea, guvernul a recunoscut că ferestrele

erau acoperite şi că reclamantul s-a îmbolnăvit în timpul detenţiei. Faptul că

reclamantul a trebuit să trăiască, să doarmă şi să folosească toaletele într-o celulă

ocupată de un număr atât de mare de deţinuţi depăşeşte nivelul de suferinţă inerent

detenţiei, cauzând acestuia sentimente de teamă, nelinişte şi inferioritate umilitoare.

Astfel, condiţiile de detenţie au fost apreciate de Curte ca depăşind nivelul acceptabil

conform articolului 3. Faţă de argumentele guvernului conform cărora suprapopularea

celulelor era determinată de cauze obiective, administratorii penitenciarului nefiind

responsabili, Curtea a subliniat că, deşi existenţa unei intenţii de a umili victima este

un element care se ia în considerare, absenţa unei asemenea intenţii nu exclude

constatarea încălcării articolului 3. Chiar dacă administratorii penitenciarului nu sunt

20 Vezi şi Ciucur, Lucian, Cazul Pantea împotriva României şi implicaţiile lui legislative, revista Themis, nr. 3/2005, p. 24-30

18

culpabili, din punctul de vedere al Convenţiei actele instituţiilor statului cad în

răspunderea guvernului, în faţa Curţii ridicându-se problema răspunderii

internaţionale a statelor. Prin urmare, articolul 3 a fost încălcat.

Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale reprezintă o creaţie

jurisprudenţială. Curtea a apreciat că art. 3 impune statelor obligaţia de a oferi oricărei

persoane private de libertate condiţiile de detenţie care să asigure respectarea

demnităţii umane, precum şi obligaţia de a lua măsurile concrete pentru ca executarea

unei pedepse, sau starea de arest preventiv să nu atragă suferinţe psihice sau /şi fizice

la un nivel superior celui pe care îl presupune în mod obişnuit o astfel de pedeapsă sau

măsură21. Conform unei hotărâri CEDO, pronunţată la 25.01.2011, în cauza

Elefteriadis c. României (cererea nr. 38427/05), autorităţile române nu au protejat

sănătatea reclamantului, care a fost expus unui fumat pasiv în timpul detenţiei sale.

Astfel, Curtea a hotărât, în unanimitate că a avut loc o încălcarea a articolului 3 al

Convenţiei pentru că reclamantul a fost suspus fumatului pasiv atât în perioada

detenţiei, cât şi în timpul transportului către judecătorii şi tribunale.

A fost considerat contrar art. 3 şi comportamentul abuziv a agenţilor statului în

cadrul controalelor sau raziilor efectuate de aceştia. Nu au fost considerate contrare

art. 3: aplicarea unui tratament medical unui deţinut împotriva voinţei sale în măsura

în care tratamentul corespunde principiilor de tratament general acceptate şi este

aplicat pentru a prezerva starea de sănătate fizică/mintală a reclamantului, hrănirea

forţată a unui deţinut dacă aceasta declarase că este în greva foamei. În cauza

Dumitru Popescu c. României, Curtea a admis că folosirea forţei fizice de către

organele de poliţie la arestarea unei persoane poate fi justificată prin necesitatea

imobilizării acelei persoane, mai ales în situaţia în care persoana respectivă a opus

rezistenţă.

În ceea ce priveşte aprecierea gravităţii relelor tratamente, aceasta este relativă

prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejurări specifice fiecărei speţe, cum

ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri,

de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoana este lipsită de

libertate, folosirea forţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este determinată de

21 Vezi cauza Kudlak c. Poloniei

19

comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu,

o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie22.

Incidenţa art. 3 asupra condiţiilor de detenţie. Cu privire la condiţiile de

detenţie, fosta Comisie a decis că asigurarea unor plimbări persoanelor deţinute

reprezintă o ameliorare a condiţiilor de detenţie. Dacă starea de sănătate a unei

persoane poate face din reţinere o situaţie deosebită

În cauza Iambur c. România, Curtea a constatat că autorităţi ale statului au

muşamalizat agresiuni asupra persoanelor aflate în detenţie. În cauză, Curtea a reţinut

ca reclamantului i-a fost incălcat şi dreptul de a se adresa CEDO, drept garantat prin

art. 24 al Convenţiei23. Prin hotărârea Ciorap c. Moldova, Curtea a precizat condiţiile

în care o persoană care este în greva foamei poate fi alimentată forţat. În cauza

amintită, CEDO a reţinut că a fost încălcat art. 3 din Convenţie în condiţiile în care

alimentarea forţată s-a realizat prin legarea reclamantului cu cătuşe şi deschiderea

gurii cu un obiect mecanic.

În cauza Ayaz c. Turciei, petentul a fost reţinut de poliţie pe Aeroportul

Atatürk din Istanbul, în data de 3 august 1993, fiind eliberat a doua zi. În perioada

reţinerii, petentul a pretins că ar fi fost legat la ochi, tras de păr şi lovit în timp ce era

interogat cu privire la identitatea şi antecedentele sale. De asemenea, petentul a

pretins că a fost ţinut într-o celulă insalubră şi i s-au făcut avansuri de natură sexuală.

În data de 6 august 1993, petentul a fost examinat de un medic al Fundaţiei pentru

Drepturile Omului din Istanbul, care a constatat răni superficiale la nivelul gambei

piciorului stâng şi o echimoză de 2 cm/2 şi a notat că petentul acuză dureri

abdominale. Câteva zile mai târziu, petentul a depus o plângere penală împotriva

ofiţerilor de poliţie. Fiind examinat în cadrul Institutului medico-legal din Bakırköy,

s-a constatat că prezintă excoriaţii, o echimoză de 2 cm/2 cm în zona femurală şi că

acuză dureri în zona hipocondrului stâng, dureri de cap şi de dinţi.

În urma ivestigaţiilor f ăcute de către comitetul administrativ prefectural, s-a

concluzionat că petentul, a fost instigat de o organizaţie ilegală (Partidul Comunist din

Kurdistan) pentru a acţiona cu scopul de a defăima poliţia. Consiliul a mai constat că

au trecut două zile de la eliberarea petentului şi până la examinarea sa. În paralel cu

ancheta judiciară, s-a desfăşurat şi cercetarea disciplinară cu privire la acuzaţiile aduse

ofiţerilor de poliţie. Un comitet de 5 poliţişti inspectori a concluzionat că petentul şi-

22 Vezi Bursuc c. România 23 Vezi şi Stoica c. România, şi Cobzaru c. România, Caliskan c. Turcia

20

ar fi cauzat singur leziunile, înainte de a depune plângerea penală. În baza acestor

cercetări Consiliul disciplinar departamental din Istanbul, constatând că nu au fost

dovedite susţinerile petentului, a decis în iulie 1995, că nu este cazul să se aplice vreo

sancţiune. Invocând art. 3 şi 13, Ayaz, s-a adresat cu o plângere CEDO. Curtea a

concluzionat că elementele dosarului sunt suficiente pentru a face credibile susţinerile

petentului potrivit cărora ar fi fost supus unor tratamente inumane şi degradante,

motiv pentru care a decis în unanimitate că a fost încălcat art. 3.

În temeiul art. 41 din Convenţie, s-au acordat petentului daune interese în

valoare de 5.000 Euro.

Jurisprudenţă relevantă:

• McCann ş.a. c. Regatului Unit (1995),

• Paul şi Audrey Edwards c. Regatului Unit (2002),

• Osman c. Regatului Unit (1998),

• Irlanda c. Regatului Unit (1978),

• Cipru c. Turciei (2001),

• Costello-Roberts c. Regatului Unit (1993),

• Pruneanu c. Moldovei (2007),

• Weiser c. Austriei (2007),

• Salah c. Olandei (2006),

• Labita c. Italiei (2000),

• Zyner Ozcan c. Turciei (2007),

• Kalashnikov c. Rusiei (2002),

• Ramirez Sanchez c. Franţei (2006),

• Ciorap c. Moldovei (2007),

• Boicenco c. Moldovei (2006),

• A c. Regatului Unit (1998),

• Pentiacova ş.a. c. Moldovei (2005),

• Price c. Regatului Unit (2001),

• Sawoniuk c. Regatului Unit (2001),

• Soering c. Regatului Unit (1989)

21

Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4)

Art. 4 “1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute24.

2. Nimeni nu poate fi supus muncii forţate şi obligatorii”.

Articolul 4 din Convenţie tratează separat sclavia şi aservirea pe de o parte, şi

munca forţată sau obligatorie pe de altă parte. Primii doi termeni acoperă formele de

sechestru asupra individului şi caracterizează condiţiile de opresiune pe care

interesatul nu le poate modifi ca şi de la care nu se poate eschiva. Cele din urmă

expresii pun accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauză care

trebuie îndeplinite temporar sau trebuie adăugate la alte obligaţiuni sau circumstanţe

civile25. În cazul sclaviei sau al robirii, o persoană apare ca aservită în totalitate faţă

de altă persoană. În cazul muncii forţate sau obligatorii, aservirea ţine de condiţiile în

care se prestează activitatea. Robia este o formă particulară a sclaviei distingându-se

de aceasta din urmă nu numai prin natura ei, cât prin nivelul aservirii. În acest sens,

fosta Comisie a statuat că “în plus faţă de obligaţia de a furniza anumite servicii,

noţiunea de robie cuprinde şi pe aceea de a trăi pe proprietatea altuia şi

impobibilitatea de a-ţi schimba condiţia”, iar Curtea Europeană a precizat că “robia

reprezintă o formă deosebit de gravă a negării libertărţii” 26. În cauza Siliadin c.

Franţei, Curtea europeană a analizat situaţia unei minore care fusese adusă în Franţa

de către rude pentru a avea grijă de locuinţa şi copiii unei familii de cetăţeni francezi.

Minora a prestat această muncă timp de mai mulţi ani fără remuneraţie, fără a avea un

statut legal pe teritoriul francez. În acest timp, nu a putut merge la şcoală şi nici nu a

avut perioade de vacanţă. Datorită unor lacune ale legii penale franceze, persoanele

vinovate de această situaţie au fost achitate. Curtea europeană a apreciat că reclamanta

fusese ţinută în sclavie şi a sancţionat faptul că dreptul penal francez nu incrimina în

mod precis şi eficace asemenea fapte27.

24 Vezi şi art. 39 din Constituţia României 25 Gomien, Donna, Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul de informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006 la http://www.bice.md/UserFiles/File/publicatii/Ghid.pdf 26 Apud Bîrsan, op.cit., p. 260 27 APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului, Bucureşti, 2008, la http://www.drepturicivile.ro/manual-DO-proof.pdf

22

Fosta Comisie a decis că obligarea deţinuţilor de a presta muncă pentru

societăţi private, în executarea unui contract pe care acestea l-au încheiat cu

administraţia penintenciarelor, nu constituie formă de sclavie sau robie, la fel ca şi

cazul angajării voluntare, cu consimţământul părinţilor, a unui copil de 15 ani în

armata britanică, fără posibilitatea de a se libera înainte de împlinirea vârstei de 27 de

ani28.

Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie”29:

a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei sau în

timpul în care se află în libertate condiţionată. În cauza Van Droogenbroek c.

Belgiei Curtea a menţionat că este autorizată munca solicitată persoanelor

aflate în detenţie, dacă acest lucru nu exceed limitele normale şi scopul

reintegrării sociale a celui privat de libertate.

b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă

serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este

recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c. orice serviciu impus în situatii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa

sau bunăstarea comunităţii. În cauza Iversen c. Norvegiei (1963), Curtea nu a

considerat muncă forţată obligarea unor stomatologi de a lucra timp de un an

în serviciul de sănătate publică din nordul Norvegiei. În acea perioada, exista o

lipsă accentuată a medicilor voluntar, iar această situaţie a relevant reale

ameninţări pentru viaţa oamenilor din acea regiune.

d. orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale. În

cauza Zarb Adami c. Maltei (2006), de exemplu, Curtea a considerat că

serviciul obligatoriu- juriul aşa cum există în Malta este unul dintre

"obligaţiile civice normale", prevăzute la articolul 4.3 (d) din convenţie. La

fel, în cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983), Curtea a considerat că munca

unui avocat numit din oficiu şi remunerat rezonabil nu constituie muncă

forţată sau obligatorie.

Jurisprudenţă relevantă:

• Siliadin c. Franţei (2005),

• Zarb Adami c. Maltei (2006),

• Van der Mussele c. Belgiei (1983)

28 Bîrsan, op.cit., p. 260 29 Vezi şi art. 4 din Codul Muncii [interzicerea muncii forţate]

23

Dreptul la libertate şi siguranţă

Art. 5 “Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă” 30.

Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Acest drept este

inalienabil şi priveşte orice persoană, fie în libertate, fie în detenţie. În doctrină31 s-a

arătat că trebuie făcută distincţia între o privare de libertate şi o simplă restricţie a

acesteia. În cauza Guzzardi c. Italiei (1980) Curtea a declarat că faptul de a obliga un

individ să rămână într-un perimetru restrâns aflat pe o insulă şi de a limita

posibilităţile sale de contact cu societatea putea trece drept o privaţiune de libertate.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi

potrivit căilor legale:

a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal

competent. Este vorba despre o condamnare printr-o hotărâre definitivă.

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru

nesupunerea la o hotarâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în

vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege. În cauza

Vasileva c. Danemarcei (2003), Curtea a constatat violarea acestei prevederi

pentru durata excesivă a unei detenţii efectuate în scopul stabilirii identităţii

reclamantei.

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii

judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a

săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după

savârşirea acesteia32.

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotarâtă pentru educaţia sa sub

supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa

autoritătii competente;

e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită

o boala contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a 30 Vezi şi art. 23 din Constituţia României 31 Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 108 32 Orice persoană arestată sau deţinută, în aceste condiţii trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere.

24

unui vagabond. În cauza Winterwerp c. Olandei (1979), Curtea a precizat

condiţiile minimale de privare de libertate33: alienaţia trebuie dovedită în faţa

autorităţii naţionale competente, printr-o expertiză medicală obiectivă,

tulburările trebuie să aibă un carcater sau o amploare care să justifice

internarea şi trebuie să persiste pe întreaga durată a internării. Cauza Van der

Leer c. Olandei (1990) este similară. În cauza Filip c. României, Curtea

europeană a considerat că internarea forţată a reclamantului într-un spital

clinic de psihiatrie constituie o privare de libertate. S-a avut în vedere faptul că

reclamantul a fost internat pe o durată nedeterminată, în temeiul deciziei

Parchetului şi fără avizul prealabil al unui medic expert.

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o

împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în

curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

Garanţiile persoanelor private de libertate. Textul Convenţiei consacră

obligativitatea informării oricărei persoane, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă

pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse

împotriva sa. Curtea a arătat, însă, că o persoană nu trebuie să fie informată în mod

expres despre motivele arestării sale, dacă acestea sunt evidente în circumstanţele

date.

Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul de a fi adusă imediat în faţa

unui magistrat competent. Acesta are obligaţia de a-l asculta personal pe individual

adus în faţa lui şi de a se pronunţa asupra existenţei motivelor care justifică privarea

de libertate34.

Orice persoană are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. Durata

acestui termen trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei. În cauza

Klamecki c. Polonia (2003) durata detenţiei provizorii de 2 ani, două luni şi 16 zile a

fost excesivă. În cazuri ce ţin de criminalitate de tip mafiot, o durată a detenţiei

provizorii de la două luni la doi ani a fost considerată rezonabilă de Curte. Soluţia a

fost aceeaşi în cauza Chodecki c. Poloniei (2005). La data de 13 iunie 1994, Wieslaw

Chodecki, bănuit de uciderea iubitei sale, a fost arestat provizoriu. La 28 martie 1996

a fost condamnat pentru omor. Apelul împotriva hotărârii de condamnare i-a fost

respins. Invocând articolul 5 (3) din Convenţie, reclamantul s-a plâns în faţa CEDO

33 Selejan-Guţan, Bianca, op.cit., p. 112 34 Vezi cauza Schiesser c. Elveţiei (1979)

25

de faptul că arestarea sa a depăşit durata rezonabilă. Curtea a considerat că motivele

invocate de către instanţele poloneze în hotărârile lor de prelungire a măsurii arestării

reclamantului nu pot justifica faptul că acest a fost ţinut în stare de arrest timp de

aproape 3 ani şi 11 luni. Astfel, CEDO a concluzionat că statul polonez a încălcat

articolul 5 (3) din Convenţie.

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să

introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen

scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună. Orice persoană care este victima

unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are

dreptul la reparaţii, în cazul în care încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 5 a creat

prejudicii. Această compensaţie este, de obicei, una financiară.

Jurisprudenţă relevantă:

• Guzzardi c. Italiei (1980),

• Engel ş.a. c. Olandei (1976),

• Amuur c. Franţei (1996),

• Ignatov c. Rusiei (2007),

• Ječius c. Lituaniei (2000),

• Boicenco c. Moldovei (2006),

• Drozd şi Janousek c. Franţei (1992),

• Ilaşcu ş.a. c. Moldovei şi Rusiei (2004),

• Bentham c. Regatului Unit (1996),

• Bouamar c. Belgiei (1988),

• De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei (1971),

• Varbanov c. Bulgariei (2000),

• Enhorn c. Suediei (2005),

• Hilda Hafsteinsdóttir c. Islandei (2004),

• Chahal c. Regatului Unit (1996),

• Saadi c. Regatului Unit (2006),

• Kerr c. Regatului Unit (1999),

• Brogan ş.a. c. Regatului Unit (1988),

• Aksoy c. Turciei (1996),

• Assenov c. Bulgariei (1998),

26

• Becciev c. Moldovei (2005),

• Şarban c. Moldovei (2005),

• Lietzow c. Germaniei (2001),

• Labita c. Italiei (2000),

• Fedorov şi Fedorova c. Rusiei (2005),

• Pantea c. România (2003)

27

Dreptul la un proces echitabil (art. 6)

Art. 6 “1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică, într-un

termen rezonabil cauzei sale, de către un tribunal independent şi impar ţial,

instituit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării privind drepturile şi

obligaţiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie

penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod

public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe în

interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate

democratică, când o cer interesul minorilor sau protecţia vieţii private a păr ţilor

la proces sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când în

virtutea unor împrejur ări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă

prejudiciu intereselor justi ţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât

timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită”.

În cauza Delacourt c. Belgiei (1970), Curtea a statuat că într-o socitate

democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un

loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a art. 6, par. 1 nu ar corespunde

scopului acestei dispoziţii. Cel dintâi paragraf se aplică atât în civil, cât şi în penal, ân

timp ce al doilea şi al treilea nu se aplică decât în penal.

Articolul 6 consacră, deci, dreptul la un proces echitabil35, public36 şi într-un

termen rezonabil37, condus de o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.

35 Vezi cauza Belasin c. Romaniei 36 Hotarârea trebuie sa fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de sedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. Acest principiu este consacrat şi de legea română. Potrivit art. 127 din Constituţie: „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Dispoziţii similare se găsesc înscrise şi în art. 12 Lg. 304/2004(r) precum şi în art. 121 alin. (1) C. proc. civ. În vederea asigurarii publicităţii, şedinţele se ţin de regulă, la sediul instanţei – stabil şi cunoscut – în zilele şi la orele anume fixate, iar pentru fiecare şedinţă se intocmeşte, potrivit art. 125 C. proc. civ., o listă cu procesele care se judecă în acea zi şi care se afişează cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei. Principiul publicităţii cunoaşte însă şi excepţii, îngăduite chiar de textul constituţional. Ca, spre exemplu, cele prevăzute în art. 121 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO vezi cauza Bocellari şi Rizza c. Italia. 37 Vezi Bodon c. Ungaria şi Kalovits c. Ungaria

28

Este statuat, deci, şi principiul celerităţii procedurilor judiciare, principiu în aplicarea

căruia rolul activ al judecătorului este determinat.

Celeritate. Celeritatea exprimă cerinţa desfăşurării ritmice, operative,

dinamice a procesului, ceea ce asigură calitatea şi forţa persuasivă a actelor sale

finalizatoare. În cauza Bzydra c. Poloniei (2005), reclamantul, Miroslaw Bzdyra, este

un cetăţean polonez în vârstă de 68 de ani, având reşedinţa în Varşovia. Fiind bănuit

de vânzarea, pe piaţa de antichităţi, de bunuri furate, a fost arestat în iulie 1989.

Procedura îndreptată împotriva sa s-a încheiat cu punerea sa în libertate în iulie 1998.

Invocând articolul 6 par. 1 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil şi la

judecarea cauzei într-un termen rezonabil), petentul reclamă durata procedurii penale

îndreptate împotriva sa. Curtea a relevat împrejurarea că litigiul a avut o durată de

aproximativ opt ani şi trei luni. Ea nu a putut totuşi să ia în considerare decât perioada

ce succede datei de 1 mai 1993, data la care Polonia a ratificat Convenţia europeană,

prin urmare, cinci ani şi două luni. În ceea ce priveşte circumstanţele cauzei, Curtea a

apreciat că o asemenea durată este excesivă şi nu răspunde exigenţelor unui termen

rezonabil. Astfel, Curtea a hotărât, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului

6 par. 1 din Convenţie. Curtea nu a acordat nici o satisfacţie echitabilă reclamantului,

nefiind formulată nici o cerere sub acest aspect. Criteriul termen rezonabil este o

noţiune subiectivă ce poate varia, după cum este vorba de cause civile sau penale38. În

materie penală, Curtea a stabilit că termenul începe să curgă de la notificarea oficială,

provenind de la o autoritate competentă, cu privire la învinuirea de a fi săvârşit o faptă

penală. În civil, Curtea a conchis în sensul unor încălcări ale art. 6 în cazul în care o

procedură de divorţ durase 6 ani.

Tribunal independent. Textul articolului menţionează importanţa existanţei

unui tribunal independent care să conducă procesul. În cauza Balcic c. Turciei,

Curtea a reţinut încălcarea acestui principiu, al independenţei instanţei. În martie

1998, fiind suspectat de omor şi de apartenenţă la o organizaţie ilegală (PKK),

împotriva reclamantului s-a luat măsura arestării provizorii. Ulterior, acesta a fost

condamnat de către Curtea de Siguranţă a Statului din Diyarbakir la pedeapsa

detenţiei pe viaţă. Invocând articolul 6 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de

inechitatea procedurii împotriva lui datorită prezenţei unui judecător militar în

completul Curţii de Siguranţă a Statului. Curtea, în conformitate cu jurisprudenţa sa

38 Micu, Doina, op.cit., p. 78

29

constantă în această materie, a statuat că articolul 6 (1) a fost încălcat datorită lipsei de

independenţă şi de imparţialitate a Curţii de Siguranţă a Statului.

Accesul la instanţă. În cauza Weissman şi alţii c. România, neplata

echivalentului sumei de 323.264 EUR cu titlu de taxă de timbru pentru introducerea

acţiunii a condus la anularea acesteia. Curtea a apreciat că suma în cauză, foarte

ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit, nu era justificată nici prin circumstanţele

particulare ale cauzei, nici prin situaţia financiară a reclamanţilor, ci reprezenta un

procent fix, stabilit de lege, din suma reprezentând obiectul litigiului. Această sumă a

fost excesivă, motiv pentru care reclamanţii au fost obligaţi să renunţe la acţiune, ceea

ce i-a lipsit pe aceştia de dreptul lor ca o instanţă să le examineze cererea. Având în

vedere circumstanţele speţei şi, în special, împrejurarea că această restricţionare a fost

impusă în faza iniţială a procedurii, Curtea a statuat că taxa de timbru a fost

disproporţionată şi astfel a adus atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instanţă.

Statul nu a păstrat un echilibru just între, pe de o parte, interesul său în a recupera

cheltuielile de judecată, iar pe de altă parte, interesul reclamanţilor ca o instanţă să le

examineze cererea. Pentru aceste motive s-a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din

Convenţie. În cauza Notar c. România (2004), soluţionată pe cale amiabilă,

Guvernul s-a angajat să iniţieze un proces de reformă a legislaţiei în materia taxelor

de timbru, astfel încât acţiunile civile referitoare la despăgubiri acordate pentru

tratamente contrare art. 3 din Convenţie să fie scutite de taxă. De asemenea, Guvernul

s-a angajat că va lua măsurile necesare în scopul informării forţelor de poliţie cu

privire la conduita adecvată pe care să o adopte în vederea asigurării respectării

prezumţiei de nevinovăţie, în sensul alin. 2 al art. 6 din Convenţie.

Prezumpţia de nevinovăţie. Orice persoană acuzată de o infracţiune este

prezumată nevinovată până ce vinovaţia sa va fi legal stabilită39. Curtea a definit

această noţiune în cauza Minelli c. Elveţiei (1983). În această cauză, reclamantul s-a

plâns de faptul că i-au fost imputate două treimi din cheltuielile ocazionate de

desfăşurarea unui process penal care s-a şi suspendat ulterior, deoarece s-a constatat

că acţiunea era prescrisă. Minelli s-a plans că pedeapsa aplicată lui s-a bazat pe

suspiciune şi nu pe stabilirea vinovăţiei sale, fapt ce a dus la încălcarea prezumpţiei de

nevinovăţie.

39 Există şi în prezent legislaţii în care învinuitul trebuie să-şi probeze nevinovăţia, exemplu Grecia.

30

Prezumpţia de nevinovăţie40 se consideră încălcată când instanţa îşi exprimă

opinia că persoana este vinovată înainte de terminarea procesului. S-a decis că o

campanie de presă împotriva unui acuzat poate leza prezumţia de nevinovăţie a

acestuia şi se poate ajunge la sancţionarea celor responsabili. Încălcarea prezumţiei de

nevinovăţie a fost sancţionată în cauza Didu c. România. Curtea a decis că prezumţia

a fost încălcată de Curtea de Apel Piteşti, care s-a pronunţat, în recurs, în sensul că

săvârşirea infracţiunilor “rezultă cu certitudine” din probele administrate de o instanţă

inferioară în urmă cu 4 ani. Declaraţiile organelor de urmărire penală cu privire la

culpabilitatea persoanelor acuzate, înainte de pronunţarea unei condamnări definitive,

au fost considerate drept o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie în cauzele Samoilă

şi Cionca c. România sau Vitan c. România. În cauza Asan Rushiti c. Austriei ,

reclamantul a fost arestat şi apoi trimis în judecată pentru omor, însă a fost achitat de

către un juriu cu 8 voturi contra 1 pe motiv că nu existau probe suficiente îndreptate

împotriva sa. După decizia de achitare, reclamantul a solicitat despăgubirea sa pentru

detenţia suportată, însă o instanţa austriacă a respins cererea sa pe motiv că la data

arestării sale existau indicii clare de vinovăţie. Curtea a hotărât că o astfel de decizie,

chiar dacă nu afirmă vinovăţia reclamantului, constituie o atingere serioasă a

prezumţiei de nevinovăţie şi a condamnat statul austriac41.

Dreptul la tăcere. Prezumţia de nevinovăţie generează unul dintre drepturile

fundamentale ale unui proces penal echitabil, dreptul la tacere. CEDO îi recunoaşte

valoarea internaţională, fiind prevăzut expres în art. 14 din Pactul privind Drepturile

Civile şi Politice. Acest drept constă în posibilitatea oricărui acuzat de a nu depune

mărturie împotriva lui însuşi sau de a-şi recunoaşte vinovăţia. Deşi dreptul la tăcere

nu e prevăzut de CEDO, Curtea Europeană de la Strasbourg consideră că acesta poate

fi desprins din cuprinsul art. 10 privind dreptul la libertatea expresiei, privind aspectul

negativ al acestui drept, acela de a nu se exprima contrar voinţei sale. Acest drept,

dedus din art. 10 al CEDO trebuie supus restricţiilor prevăzute de art. 10 (2), în care

se prevede în mod explicit că ingerinţa în exerciţiul dreptului la libertatea expresiei

este autorizată numai dacă ea este considerată necesară. De exemplu, Curtea nu a

considerat ca făcând parte din sfera dreptului la tăcere refuzul reclamanţilor de a

furmiza probe în privinţa cărora există o obligaţie legală a de a fi prelevate, inclusive

40 Prezumţia de nevinovăţie e consacrată de art. 23, Constituţia României. 41 CEDO, hot. Asan Rushiti din 21 martie 2000, § 37. Pentru o decizie în sens contrar pronunţată într-o cauză absolut identică, a se vedea CEDO, dec. Hibbert din 26 ianuarie 1999.

31

prin recurgerea la constrângere, cum ar fi: prelevarea de probe biologice în vederea

stabilirii alcoolemiei, prelevarea de ţesuturi în vederea realizării unor analize ăentru

stabilirea ADN-ului, etc.

În cauza Funke c. Franţei (1993) reclamantul a fost condamnat pentru că a

refuzat să comunice înscrisurile care se presupunea că le deţinea şi care se presupunea

că ar fi putut cuprinde informaţii ce ar fi putut duce la condamnarea sa. În cauza John

Murray c. Regatului Unit (1996) Curtea a apreciat că normele care reglementează

dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt recunoscute ca

fiind centrul noţiunii de proces echitabil şi au fost instituie cu scopul de a evita

abuzuri din partea autoritãţilor şi pentru a evita erorile judiciare. În cauza Seves c.

Franţei (1997), reclamantul a fost amendat pentru că a refuzat să depună jurământul

şi facă declaraţii ca martor, în faţa judecătorului de instrucţie, în cadrul unei proceduri

în care iniţial a fost inculpat. Curtea a decis că amezile aplicate reclamantului nu pot fi

considerate ca fiind măsuri de natură să contribuie la autoincriminarea reclamantului

pe motiv că au fost aplicate pentru refuzul de a depune jurământul deci înainte de a

exista riscul ca reclamantul sa contribuie la propria incriminare. În cauza Weh c.

Austriei (2004) reclamantul a fost condamnat la plata unei amenzi pentru că a

furnizat informaţii inexacte cu privire la numele şi adresa persoanei care a condus un

autovehicol la o anumită dată. În cauza Jalloh c. Germaniei (2006) în care

reclamantului i s-au administrat forţat substanţe care i-au provocat vărsături pentru a

obţine probe (reclamantul înghiţise un săculeţ cu droguri), Curtea a reţinut că dreptul

de a nu contribui la propria incriminare presupune¸ în special, ca în cauzele penale

acuzarea să nu recurgă la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni

exerciate asupra acuzatului. Pentru a decide dacă o procedură aduce atingere chiar

substanţei dreptului de a nu contribui la propria incriminare se au în vedere în special

următoarele elemente: natura şi gradul de presiune utilizate pentru a obţine elementele

de probă, interesul public în identificarea şi sancţionarea autorului, existenţa unor

garanţii procedurale adecvate adecvate şi utilizarea a probelor astfel obţinute.

Garanţii procedurale. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în

mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

În cauza Chichlian şi Ekindjian c. Fran ţei (1989) reclamanţii au susţinut că

le-au fost încălcate drepturile prevăzute de litera a şi de litera b. În momentul

32

procesului, judecătorul a calificat faptele ca două infracţiuni distincte, spre deosebire

de actul iniţial al acuzării care se referea la o infracţiune unică. Reclamantul a fost

deci pedepsit pentru ambele infracţiuni. Acesta a cerut să se observe că nu a fost

informat cu privire la cealaltă faptă şi că nu a avut nici timpul, nici înlesnirile necesare

pentru a-şi pregăti apărarea şi că nu s-a bucurat nici de prezumpţia de nevinovăţie.

c. să se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu

dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în

mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer42.

Conform opiniei Curţii, dreptul la asistenţă judiciară gratuită, atunci când

interesele justiţiei o cer, nu constituie o alternativă la dreptul de a se apăra

singur , ci un drept independent.

d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi

audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, daca nu înţelege sau nu vorbeşte

limba folosită la audiere. În cauza Luedicke, Belkacem şi Koc c. Germaniei

(1978), Curtea a declarat că această dispoziţie se aplică tuturor actelor de

procedură pornite împotriva persoanei deferite justiţiei care trebuie să fie

înţelese pentru asigurarea unui process echitabil.

Principiul egalităţii armelor. Dreptul la un process echitabil implică

posibilitatea oricăreia dintre părţi de a-şi expune cauza în faţa tribunalului, în condiţii

care să nu o dezavantajeze în faţa părţii adverse. Acest principiu presupune şi

respectarea dreptului la apărare şi a contradictorialităţii, impunând un echilibru între

acuzator şi persoana în cauză, inclusiv în privinţa comunicării pieselor aflate la dosar.

Cu privire la expertize, în special în materie penală dar şi în materie civilă, Curtea

impune statelor obligaţia ca acuzatul să poată solicita judecătorului dezbaterea

contradictorie a raportului de expertiză, inclusiv prin posibilitatea de a obţine audierea

ca martor a unei persoane susceptibilă să combată evaluarea expertului43. De

exemplu, în cauza Bonisch c. Austria, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 în

situaţia în care expertul citat de apărare nu a beneficiat de aceleaşi prerogative ca şi

expertul desemnat de acuzare. În cazul Foucher c. Franţa, CEDO afirma că atunci

42 Potrivit art. 24 alin. (1) Constituţia României: „dreptul la apărare este garantat”, iar alin. (2) prevede că: „în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”. Principiul îşi găseşte consacrarea şi în art. 15 Lg. 304/2004(r). 43 CEDO, hot. Bönisch din 6 mai 1985, § 32; hot. Olsson din 24 martie 1988, § 89. A se vedea şi CEDO, hot. Barberà, Messegué şi Jabardo din 6 decembrie 1988, § 78.

33

când un petiţionar, care a dorit să-şi asigure personal apărarea, se plânge de un atentat

la drepturile de apărare, din cauza că nu a avut acces la dosarul său penal şi nici nu a

putut obţine o copie de pe piesele din el şi datorită acestui fapt a devenit incapabil să-

şi pregătească o apărare adecvată, are loc o încălcare a principiului egalităţii armelor.

CEDO a stabilit legătura dintre principiul egalităţii armelor şi legalitatea dreptului

procesual penal care este un principiu general de drept ce corespunde principiului

legalităţii din dreptul penal- nullum crimen sine lege -şi este consacrat de adagiul

nullum judicium sine lege. ,,Reglementările procedurale urmăresc, în primul rând, să

protejeze persoana acuzată de săvârşirea unei fapte penale de riscurile abuzului de

putere din partea organelor de urmărire, astfel că apărarea apare ca cea mai

susceptibilă să sufere de lacunele şi impreciziile acestor reglementări,principiul

egalităţii armelor aplicîndu-se oricărei proceduri”44

În cauza Neumeister c. Austriei (1986), Curtea a statuat că, pe parcursul unei

proceduri penale, cele două părţi trebuie să fie reprezentate în toate fazele examinării

cauzei.

Curtea a constatat încălcarea principiului contradictorialităţii în cauza Dima c.

România, întrucât Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat pe baza unei expertize

contabile la efectuarea căreia reclamantul nu fusese citat. În cauza Cottin c. Belgiei

din 2 iunie 2005, reclamantul s-a plâns cu privire la echitatea procedurii penale în

cadrul unui proces în care inculpat pentru vătămare corporală, având în vedere că

expertiza medicală realizată pentru a stabili întinderea prejudiciului suferit de victimă

nu a respectat principiul contradictorialităţii, el neputând participa la efectuarea

expertizei. Curtea a reţinut că, deşi reclamantul a avut posibilitatea de a formula în

faţa instanţei observaţii faţă de concluziile raportului de expertiză, nu este evident că

acesta avut o posibilitate reală de a le comenta în mod eficient. Astfel, ca urmare a

faptului că nu a putut lua parte la realizarea expertizei, reclamantul nu a avut

posibilitatea de supune unui contra-interogatoriu, personal sau prin intermediul

avocatului sau al unui consilier medical, persoanele interogate de expert, de a formula

observaţii cu privire la piesele examinate de expert sau de a-i solicita acestuia să

procedeze la investigaţii suplimentare. Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de

posibilitatea de a formula comentarii cu privire la un element de probă esenţial,

Curtea constatând că articolul 6 (1) din Convenţie a fost încălcat. În cauza Goktepe c.

44 C. Bîrsan, op.cit., p. 510-511.

34

Belgiei din 2 iunie 2005, reclamantul, cetăţean turc, se află în executarea unei pedepse

cu închisoarea în Belgia, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, în coparticipare cu

alte două persoane. În timpul urmării penale, reclamantul a negat că ar fi lovit

victima, susţinând că loviturile au fost aplicate de un coparticipant, după cum acesta

din urmă a şi recunoscut. Reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 6 alineatul 1

(dreptul la un proces echitabil) şi 2 (prezumţia de nevinovăţie) ca urmare a

condamnării sale pentru tâlhărie fără ca instanţa să fi stabilit că el a participat într-

adevăr la comiterea faptelor agravante. Curtea a constat că, întrucât instanţa nu a

adresat juraţilor întrebări individualizate cu privire la circumstanţele agravante nu a

permis acestuia să răspundă astfel încât să determine în mod individual răspunderea

fiecărui coinculpat, conducând în mod automat la creşterea gravităţii pedepsei. Faptul

că o instanţă nu ia în considerare argumentele referitoare la un aspect esenţial care are

consecinţe de o asemenea gravitate încalcă principiul contradictorialităţii şi, prin

urmare, dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, întrucât reclamantul nu a avut

posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod concret şi eficient cu privire la un

aspect determinant, Curtea a constat că articolul 6 (1) a fost încălcat.

Motivarea hotărârilor judec ătoreşti. Obligaţia de motivare a hotărârilor

judecătoreşti îşi are izvorul în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri să

prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale45, combinat cu dreptul părţilor,

recunoscut de Curte, ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod

efectiv46, iar obligaţia de motivare a hotărârilor este singurul mijloc prin care se poate

verifica respectarea drepturilor menţionate anterior, piloni de bază ai dreptului la un

proces echitabil.

Atunci când se discută despre obligaţia de motivare, trebuie în mod necesar

făcută distincţia între „motivare inadecvată” şi „lipsa motivării”, Curtea arogându-şi

competenţa de a examina numai situaţiile care se pot încadra în cea de-a doua ipoteză.

Astfel, ea nu cercetează dacă judecătorul naţional a stabilit corect faptele sau dacă a

interpreta corect faptele, ci numai dacă acesta a răspuns într-o manieră suficientă şi

explicită argumentelor părţilor litigiului 47.

45 CEDO, hot. Werner din 24 noiembrie 1997, § 63; hot. Foucher din 18 martie 1997, § 34; hot. Bulut din 22 februarie 1996, § 47. 46 CEDO, hot. Van der Hurk din 19 aprilie 1994, § 59; hot. Kruska din 19 aprilie 1993, § 30. 47 CEDO, hot. Ruiz Torija din 9 decembrie 1994, § 30; hot. Dombo Beheer B.V. din 27 octombrie 1993, § 31. Există şi o hotărâre care dacă notă discordantă faţă de jurisprudenţa citată, în care Curtea a decis că o eroare de apreciere a Curţii de Casaţie franceze – eroare care nu ni se pare chiar grosolană – constituie o violare a art. 6 (CEDO, hot. Dulaurans din 21 martie 2000, § 31). Această hotărâre este

35

Dreptul ca o decizie judecătorească să fie motivată nu este însă absolut48, iar

întinderea şi amplitudinea pe care trebuie să o aibă motivarea variază în funcţie de

natura şi complexitatea cauzei49. Spre exemplu, s-a decis că instanţa care respinge un

apel poate să se mărginească la a relua motivarea instanţei de fond50. De asemenea, în

opinia Comisiei, motivarea care stă la baza deciziei nu trebuie să trateze separat

fiecare dintre problemele punctuale ridicate de fiecare parte51, cu excepţia situaţiei în

care mijlocul respectiv de apărare era de natură să influenţeze definitiv soluţionarea

cauzei52. Tot astfel, Curtea a impus obligaţia de motivare detailată a deciziei atunci

când norma juridică a cărei aplicare se solicită este ambiguă în conţinut53, însă a

admis o motivare sumară, cât timp ea a atins toate punctele esenţiale ale argumentelor

dezvoltate de părţi54.

Dreptul la executarea hotărârilor judec ătoreşti. Potrivit interpretării pe

care o dă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil

consacrat de art. 6 din CEDO implică nu numai ca hotărârea judecătorească să fie

pronunţată într-un termen rezonabil, ci şi ca ea să poată face obiectul unei executări

efective în avantajul părţii câştigătoare, când acest lucru este adecvat. Într-adevăr,

Convenţia nu instaurează o protecţie teoretică a drepturilor omului, din contra,

încearcă să permită o realizare concretă a protecţiei pe care o instaurează în favoarea

cetăţenilor Europei. De exemplu, în cauza Ruianu c. României (2003), Curtea a

constatat încălcarea art. 6 deoarece autorităţile române nu au luat timp de mai mult de

8 ani, nicio măsură necesară pentru a asigura executarea unei hotărâri judecătoreşti

unul dintre motivele care au determinat criticii din doctrina franceză să afirme că instanţa europeană se transformă treptat într-un al patrulea grad de jurisdicţie. 48 Exemplul cel mai facil de dat este cel hotărârilor unui juriu, care nu trebuie motivate. 49 CEDO, hot. Hiro Balani din 9 decembrie 1994, § 27; Comis., dec. din 2 octombrie 1979, plg. nr. 8512/79, Digest II, p. 426. Un al indicator luat în consideraţie de Curte este cel al cutumelor cu privire la conţinutul, întinderea şi redactarea hotărârilor judecătoreşti (CEDO, hot. Helle din 19 decembrie 1997, § 55), care variază, în spaţiul intrat sub jurisdicţia Curţii, între laconismul specific deciziilor din state precum Franţa şi cutuma unei jurisdicţii precum cea engleze în cazul căreia deciziile pot avea zeci de pagini. În consecinţă, o decizie englezească în care s-a răspuns foarte sumar la argumentele părţilor poate fi calificată ca fiind nemotivată, în timp ce o hotărâre franceză în care răspunsul este la fel de laconic poate fi socotită ca îndeplinind exigenţele Convenţiei. Acest dublu standard, care există doar în câteva domenii reglementate de Convenţie se explică prin obiectul art. 6: echitabilitatea procedurii sau, cu alte cuvinte, firescul procedurii. Or, o decizie de 2 pagini a Curţii de Casaţie franceze este firească, în timp ce una a Camerei Lorzilor este anormală. 50 Comis., dec. din 15 octombrie 1981, plg. nr. 9223/80, Digest II, p. 427. 51 CEDO, hot. Higgins din 19 februarie 1998, § 42. 52 Comis., dec. din 2 aprilie 1973, plg. nr. 5460/72, Ann. Conv. XVI, p. 152. 53 CEDO, hot. H. c. Belgia din 30 noiembrie 1987, § 53. În speţă, reclamantul a solicitat reînscrierea sa pe lista de avocaţii din cadrul unui barou, iar norma juridică care reglementa ipoteza condiţiona admiterea cererii de existenţa unor „circumstanţe excepţionale”. 54 CEDO, hot. Helle din 19 decembrie 1997, § 60.

36

definitive şi irevocabile. Prin hotărârea pronunţată în cauza Sabin Popescu c.

României, statul român a fost condamnat pentru faptul că nu a pus în executare o

hotărâre judecătorească prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate al

reclamantului pe un anumit amplasament. Soluţii privind neexecutarea hotărârilor

judecătoreşti irevocabile au mai fost pronunţate şi în cauzele Pântea c. României

(refuzul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantului în registrul agricol),

Dragne şi alţii c. României (refuzul executării hotărârilor judecătoreşti definitive ce

dispuneau punerea în posesie a reclamanţilor şi plata de daune-interese în beneficiul

acestora) sau Niţescu c. României (refuzul executării unei hotărâri judecătoreşti de

anulare a actelor administrative prin care s-a dispus conversia unui apartament în

spaţiu comercial).

Din interpretarea art. 6 par. 1 rezultă că acest drept se întinde numai asupra

litigiilor civile şi penale. S-a admis că noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter

civil se referă la tot dreptul privat: drepturile şi obligaţiile persoanelor particulare în

relaţiile dintre ele sunt considerate ca având caracter civil. În relaţiile indivizilor cu

statul, au fost considerate ca având caracter civil: dreptul de proprietate, dreptul de a

desfăşura activităţi comerciale, dreptul de a primi compensaţii pentru acoperirea

pierderilor materiale suferite ca urmare a unor acte ilegale ale statului.

În ceea ce priveşte materia penală, Curtea a stabilit drept criterii pentru a

determina natura penală a unei acuzaţii: prevederile dreptului intern, natura faptei şi

scopul şi severitatea acţiunii.

Jurisprudenţă relevantă:

• Brumărescu c. României (1999),

• Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei (1994),

• Ocalan c. Turciei (2005),

• Allan Jacobson c. Suediei (2000),

• Fayed c. Regatului Unit (1994),

• Pierre-Bloch c. Franţei (1997),

• Massa c. Italiei (1993),

• Vilho Eskelinen ş.a. c. Finlandei (2007),

• Ferrazzini c. Italy (2001),

• Ziliberberg c. Moldovei (2005),

37

• Escoubet c. Belgiei (1999),

• Airey c. Irlandei (1979),

• Popov Nr. 2 c. Moldovei (2005),

• Croissant c. Germaniei (1992),

• Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Zolotukhin c. Rusiei

(2007)

38

Nicio pedeapsă fără lege (art. 7), dreptul la un recurs efectiv (art. 13) şi dreptul

la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 3 al Protocolului 7)

Nicio pedeapsă fără lege

Art. 7 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în

momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului

naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă

decât cea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei

persoane vinovate de o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost

comisă, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de

naţiunile civilizate.

Art. 7 al Convenţiei consacră, deci, atât principiul legalităţii incriminării şi

pedepsei, cât şi pe acela al neretroactivităţii legii penale mai severe.

Principiul legalit ăţii incrimin ării. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o

acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost savârsită, nu constituia o

infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional55. De asemenea, nu se poate

aplica o pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii

infracţiunii.

Principiul neretroactivit ăţii legii penale. O lege penală nu poate să

sancţioneze o faptă considerată, anterior intrării sale în vigoare, ca ilicită. În cauza

Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Curtea a constatat că art. 7 a

fost încălcat. Curtea Europeană a constatat încălcarea acestei dispoziţii, de către

autorităţile române, sub aspectul aplicării extensive a legii penale, întrucât, pe de o

parte, faţă de prevederile Codului penal în vigoare la data săvârşirii faptelor, nu

55 Articolul 7 din Convenţie. Vezi şi art. 7 c.p. român: “infracţiunea este fapta care reprezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevazută de legea penală” şi art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului- „Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decât aceea care era aplicabila în momentul când a fost savârsit actul cu caracter penal.”

39

puteau fi judecate pentru corupţie decât faptele persoanelor desfăşurând o activitate în

cadrul unei organizaţii publice, şi nu în cadrul unei societăţi comerciale private, iar pe

de altă parte, nu s-a putut demonstra existenţa unei jurisprudenţe accesibile şi

previzibile, prealabilă săvârşirii faptelor de către reclamanţi, care să asimileze faptele

de corupţie pasivă ale salariaţilor unei bănci cu cele ale funcţionarilor sau altor

salariaţi din unităţile „obşteşti”. În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a acordat

fiecărui reclamant, cu titlu de daune morale, suma de 3.000 EUR.

Jurisprudenţă relevantă:

• Brown c. RU (1998),

• Dragotoniu şi Militaru- Pidhorni c. României (2007),

• Joric c. Germaniei (2007)

Dreptul la un recurs efectiv (art. 13)

“Orice persoană ale cărei drepturi şi libert ăţi recunoscute de prezenta Convenţie

au fost încălcate, are dreptul de a beneficia de un recurs efectiv în faţa unei

instanţe naţionale, chiar şi când încălcarea ar fi fost comisă de către persoane

care au acţionat în exercitarea funcţiunilor lor oficiale”.

Articolul 13 consacră dreptul la un recurs efectiv. Conform acestui

principiu, orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au

fost încalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci

când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor

lor oficiale. Curtea a arătat că garanţia articolului 13 nu merge până acolo încât să

impună existenţa unui recurs împotriva legilor statului. El garantează numai

recursurile împotriva modalităţilor de aplicare a legislaţiei interne. Termenul de

recurs cuprinde orice procedeu prin care un act constitutiv al unei violări a Convenţiei

este supus unei instanţe competente pentru a se obţine încetarea violării, anularea sau

modificarea actului, ori repararea pagubei. Această instanţă este obligatoiu să se poată

pronunţa printr-o decizie cu caracter obligatoriu56.

56 O autoritate care poate emite doar avize nu se va încadra în cerinţele art. 13

40

În hotărârile Nafpiotis, respectiv Nikolopoulos c. Greciei (2005), Curtea a

reţinut încălcarea articolelor 6 (1) (dreptul la un proces echitabil) şi 13 (dreptul la un

recurs eficient) Reclamanţii s-au plâns cu privire la încălcarea articolelor 6 (1) şi 13

din Convenţie, ca urmare a duratei excesive (nouă ani şi jumătate) a procedurilor

iniţiate de aceştia în faţa instanţelor administrative îndreptate împotriva Organismului

de asigurări sociale în vederea corectării unei erori de calcul a cotizaţiilor acestora la

fondul de pensii. Curtea a constat că, prin durata excesivă a procedurilor, a fost

încălcat articolul 6 (1) iar, ca urmare a faptului că reclamanţii nu au avut la dispoziţie

o cale de recurs eficient împotriva duratei procedurilor, a fost încălcat şi articolul 13

din Convenţie.

Nicio dispoziţie din Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un

stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a

îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de

Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea

prevăzute de Convenţie. Acesta este principiul interzicerii abuzului de drept şi este

consacrat în articolul 17 al Convenţiei57.

Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală

Articolul 3 al Protocolului 7 consacră dreptul la două grade de jurisdicţie în

materie penală. Acest principiu înseamnă dreptul oricărei persoane declarate

vinovate de o infracţiune de către un tribunal de a cere examinarea declaraţiei de

vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Acest drept poate face

obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de

lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă

jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva

achitării sale.

Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este

acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs

o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări

este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia

57 Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertati decât acelea prevăzute de această convenţie.

41

cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi

este imputabilă în tot sau în parte. De asemenea, nimeni nu poate fi urmărit sau

pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru

care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi

procedurii penale ale acestui stat. Cu toate acestea, nu este împiedicată redeschiderea

procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori

recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de

natură să afecteze hotărârea pronunţată.

Jurisprudenţă relevantă:

• Klass ş.a. c. Germaniei (1978),

• Keenan c. Regatului Unit (2001),

• Powel şi Rayner c. Regatului Unit (1999),

• Silver c. Regatului Unit (1983),

• Keenan c. Regatului Unit (2001),

• Surmeli c. Germaniei (GC) (2006),

• Zeleni Balkani .c Bulgariei (2007),

• Conka c. Belgiei (2002),

• Thlimenos c. Greciei (GC) (2000),

• Moldovan ş.a. c. României (2005),

• Secic c. Croatiei (2007), Klass c. RFG (1979),

• Silver ş.a. c. RU (1983)

42

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8) şi dreptul la căsătorie

(art. 12)

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a

domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept

decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o

măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea

naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi

prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea

drepturilor şi libert ăţilor altora”.

Articolul 8 al Convenţiei consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de

familie. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept

decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură

care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa

publică, bunastarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale,

protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

În concepţia instanţei europene, viaţa privată cuprinde, în primul rând,

integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului. În al doilea rând,

respectul vieţii private ar trebui să însemne dreptul individului de a stabili şi dezvolta

relaţii cu semenii săi, protecţia îmbinării vieţii personale cu cea socială a individului,

dreptul la imagine, dreptul la nume, dreptul la un mediu înconjurător sănătos,

respectarea dreptului la viaţa familială, la corespondenţă, la domiciliu58.

Viaţa Familială. Conform articolului 5 al Protocolului 7, soţii se bucură de

egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu

copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii

acesteia.

Conform Codului civil roman, părinţii aleg prenumele şi, când este cazul,

numele de familie al minorului, în condiţiile legii. Alegerea prenumelui de către

părinţi intră în cadrul noţiunii de „viaţă privată”, aşa cum este ea definită de art. 8 al

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, refuzul ofiţerului de stare civilă

58 Bîrsan, op.cit., p. 599

43

de a înregistra acel prenume constituie în mod manifest o ingerinţă neadmisă de

Convenţie59. În legătură cu menţinerea unităţii vieţii familiale s-a pus problema

separării familiilor de străini. Dar articolul 8 trebuie interpretat luându-se în

considerare şi necesitatea controlului imigrărilor. Convenţia nu garantează niciun

drept pentru un străin de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite ţări. Totuşi,

expulzarea unei persoane dintr-o ţară în care locuiesc rudele sale apropiate poate

constitui o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii de familie, aşa cum este el protejat

de art. 8 par. 1 din Convenţie (Cauza Boultif c. Elveţiei). În cauza Monory c.

României şi Ungariei, reclamantul a susţinut ca art. 6 a fost violat pentru că

autorităţile române au manifestat lipsă de diligenţă în a-i permite să-şi reîntâlnească

fiica a cărei custodie comună o deţinea şi care locuia cu mama sa în România. Curtea

a reamintit că interesele copilului sunt vitale în astfel de cazuri. Cauza Lupşa c.

România (2006) este similară.

În cauzele Dudgeon c. Regatului Unit (1981) şi Norris c. Irlandei (1998),

Curtea a declarat că interzicerea de către stat a actelor homesexuale practicate de

adulţi şi consimţite de aceştia constituie un amestec nejustificat în dreptul la

respectarea vieţii private garantat de art. 8.

Protecţia domiciliului şi a corespondenţei. Protecţia domiciliului persoanei

se extinde dincolo de încălcările “fizice”. În cauza Lopez-Ostra c. Spaniei (1994),

Curtea a decis că poate exista o ingerinţă în dreptul persoanei la protecţia domiciliului

şi când există o poluare a mediului, chiar dacă nu este afectată serios sănătatea

rezidenţilor. În cauza Akdivar c. Turciei (1996), Curtea a constatat încălcarea acestui

drept şi a obligaţiei pozitive a statului în momentul în care casele reclamanţilor au fost

distruse şi arse în mod deliberat de către militari.

În privinţa corespondenţei scrise s-a pus accent pe corespondenţa deţinuţilor care este

supusă riscului de a fi interceptată sau cenzurată de către autorităţi. În acest sens, s-a

stabilit şi o prezumpţie de cauzalitate: dacă statul nu poate dovedi că scrisorile

destinate deţinuţilor le-au parvenit, este încălcat art. 860. În ceea ce priveşte ascultarea

convorbirilor telefonice, Curtea a admis posibilitatea existanţei acestora doar în

cazurile în care acest act este necesar pentru apărarea ordinii democratice într-un stat.

Legea trebuie să prevadă expres care tipuri de infracţiuni permit o asemenea ingerinţă

din partea statului. Mai mult, în cauza Malone c. Regatului Unit (1984), practica

59 Bîrsan, Corneliu, op.cit., p. 604 60 Selejean-Guţan, B, op.cit., p. 169

44

înregistrării numerelor de apel, a orei şi duratei convorbirii de către poştă şi

comunicarea acestor date poliţiei a fost considerată o încălcare a art. 8. În cauza

Copland c. Marea Britanie, Curtea a reamintit că utilizarea informaţiilor referitoare

la data şi la durata conversaţiilor telefonice iar în particular la numerele telefonice

apelate pot cădea sub incidenţa dispoziţiilor articolului 8, întrucât asemenea

informaţii constituie „elemente esenţiale ale comunicaţiilor efectuate prin intermediul

telefonului”. Simplul fapt că în speţă aceste date puteau fi obţinute legal de către

Colegiu, sub forma facturilor telefonice, nu constituie o piedică în a aprecia că există

o ingerinţă în drepturile garantate de articolul 8. Curtea a considerat că colectarea şi

stocarea informaţiilor personale referitoare la convorbirile telefonice ale reclamantei,

la fel ca şi cele referitoare la e-mail-urile ei şi la utilizarea de către aceasta a

internetului, fără încunoştinţarea ei, reprezintă o ingerinţă în drepturile ei privitoare la

respectarea vieţii private şi la secretul corespondenţei in sensul dispoziţiilor articolului

8.

În cauza Vetter c. Franţei (2005), Curtea a reţinut că statul francez a încălcat

art. 8 prin faptul că a amplasat microfoane în casa reclamantului care era urmărit într-

un caz de ucidere a unei persoane cu o armă de foc. Curtea a arătat şi că în privinţa

punerii de microfoane, dreptul francez nu indică cu destulă claritate întinderea şi

modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor.

În cauza Silvestru Cotleţ c. României (2005), reclamantul s-a adresat CEDO

arătând că i se încalcă dreptul său la respectarea corespondenţei. Reclamantul era

deţinut într-un penitenciar şi a susţinut că s-a încălcat art. 8 al Convenţiei prin

întârzierea în primirea corespondenţei şi deschiderea corespondenţei destinate sau

provenind de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de la Comisia Europeană a

Drepturilor Omului, precum şi prin refuzul autorităţilor de a-i pune la dispoziţie

hârtie, plicuri şi timbre pentru corespondenţa sa cu Curtea. Curtea a analizat toate

aspectele pe rând şi a constatat încălcarea art. 8. Ea a amintit că acest articol are drept

obiectiv esenţial apărarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale puterii

publice şi nu se limitează doar la a-i cere statului să se abţină de la astfel de ingerinţe.

Dreptul la un mediu sănătos. Curtea a statuat în mod constant că, deşi

obiectul art. 8 este esenţialmente acela de a proteja individual împotriva oricăror

ingerinţe din partea statului, aceasta nu înseamnă că autoritatea publică este obligată

45

numai să se abţină de la orice asemenea ingerinţă61. El reclamă din partea statelor, pe

lângă această obligaţie negativă, şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente

respectului efectiv al vieţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste

obligaţii pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea

acestor drepturi. De exemplu, Curtea a statuat că anumite tipuri de deteriorări a

mediului cu consecinţe grave pentru indivizi, sau chiar eşecul autorităţilor publice de

a furniza informaţii despre riscurile serioase care ar apărea în legătură cu mediul şi la

care indivizii sunt expuşi, pot constitui o încălcare a drepturilor protejate de

Convenţie, ca de exemplu, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie prevăzut

la art. 8, articol invocat şi în cauza Tătar c. România. În cauza Airey c. Irlandei ,

Curtea a arătat că art. 8 se poate aplica în cauze privind dreptul la mediu, în care

poluarea să fie direct cauzată de Stat sau în care responsabilitatea acestuia să derive

din absenţa unei reglementări adecvate în ceea ce priveşte activitatea sectorului privat.

Mai mult, în cauza Budayeva c. Rusiei, Curtea a statuat că obligaţia pozitivă a

statului de a lua toate măsurile rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor

cetăţenilor, presupune în primul rând adoptarea unui cadru legislativ şi administrativ

în vederea prevenirii eficace a prejudiciilor asupra mediului şi asupra sănătăţii

umane62.

Sfera obligaţiilor care revin statelor în temeiul art. 8 al Convenţiei este

deosebit de largă. Dintre aprecierile Curţii pe acest articol amintim obligaţia statului

de a organiza accesul persoanelor la dosarele autorităţilor publice care conţin date

personale, de a lua măsuri pentru respectarea dreptului la domiciliu prin evitarea

producerii unor zgomote insuportabile, obligaţia de a garanta unei persoane

transsexuale operate asigurarea respectului dreptului acesteia la viaţa privată, în

special prin recunoaşterea conversiunii sexuale a acelei persoane pe plan juridic63.

În conformitate cu articolul 12, începând cu vârsta stabilită prin lege, barbatul

şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei

naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept64.

61 Cauza Moldovan şi alţii c. României, în Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti, p. 239 62 Vezi aprecierea Curţii în cauza Tătar c. România 63 Bîrsan, op.cit., p. 596 64 Conform art. 4 C. fam. român, vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei. Prin excepţie, doar pentru motive temeinice (ex.: sarcina femeii, plecarea soţului în străinătate pentru o perioadă îndelungată) se poate încuviinţa căsătoria femeii de 15 ani printr-o dispensă de vârstă acordată de preşedintele consiliului judeţean în a cărui raza teritorială îşi

46

În cauza F c. Elveţiei (1987), Curtea a considerat că interdicţia temporară de a

se recăsători, impusă unui bărbat – căsătorit şi divorţat de trei ori pe parcursul a

optsprezece ani, care însă dorea să se căsătorească a patra oară – constituie o încălcare

a dreptului de a se căsători garantat de articolul 12.

Articolul 12 nu garantează dreptul de a divorţa şi/sau pe acela de a te

recăsători (Johnston şi alţii c. Irlandei (1986)). Cu toate că pe parcursul mai multor

ani judecătorii de la Strasbourg au refuzat să constate o încălcare a articolului 12

atunci când Statul refuză să înlesnească încheierea căsătoriei transsexualilor cu

persoane care şi-au schimbat sexul (a se vedea, de exemplu, Rees c. Regatului Unit

(1986), Cossey c. Regatului Unit (1990) şi Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit

(1998), ei au cedat totuşi în cauzele Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002) şi

I. c. Regatului Unit (2002) invocând schimbările sociale majore care au afectat

instituţia căsătoriei din momentul adoptării Convenţiei, precum şi bulversările

dramatice generate de evoluţia medicinei şi ştiinţei în domeniul transsexualităţii.

Jurisprudenţă relevantă:

• Johnston şi alţii c. Irlandei (1986),

• Rees c. Regatului Unit (1986),

• Cossey c. Regatului Unit (1990),

• Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit (1998),

• Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002)

• Niemetz c. Germaniei (1992),

• Stubbings ş.a. c. Regatului Unit (1996),

• Mousraquim c. Belgiei (1991),

• Cipru c. Turciei (2001),

• Evans c. Regatului Unit (GC) (2007),

are domiciliul femeia sau de primarul general al municipiului Bucureşti, cu condiţia prezentării unui aviz medical. Dacă o căsătorie se încheie între cetăţeni români aflaţi la bordul unei nave româneşti, dar în afara graniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de căpitanul navei. Legiuitorul român nu a prevăzut o limită maximă până la care se poate încheia căsătoria, ceea ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar în pragul morţii pentru a legaliza o legătură de concubinaj notorie şi îndelungată. De asemenea, legea nu stabileşte o diferenţă maximă de vârstă între soţi, aşadar căsătoria se poate încheia indiferent de aceasta. Conform articolului 5 al Protocolului 7, soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia.

47

• Ciorap c. Moldovei (2007),

• Malone c. Regatului Unit (1984),

• Monori c. României şi Ungariei (2005),

• B. şi L. c. Regatului Unit (2005)

Garantarea libertăţilor de gândire, conştiin ţă şi religie, de exprimare, de

întrunire şi asociere

Libertatea de gândire, conştiin ţă şi religie (art. 9)

Art. 9. “1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiin ţă şi de

religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea,

precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual

sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi

îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face

obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri

necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia

ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi

libert ăţilor altora” 65.

Articolul 9 consacră principiul libert ăţii de gândire, de conştiin ţă şi de

religie. Acest drept include libertatea de schimbare a religiei sau a convingerilor,

precum şi libertatea de manifestare a religiei sau convingerilor în mod individual sau

în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea

ritualurilor. Noţiunile de gândire, conştiinţă şi religie care apar în textul acestui

articol subliniează conţinutul şi sensul atribuit noţiune de libertate de gândire.

În cauza Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei (1998),

faptele reclamanţilor de a fi pătruns într-o clinică pentru avorturi, unde au început să

se roage în genunchi, pe coridoare, pentru a protesta împotriva avorturilor au

reprezentat, în opinia Curţii, o manifestare a credinţei. În cauza Van der Dungen c.

Olandei (1995), Curtea a considerat că acţiunile reclamantului de a aborda, în

65 Vezi şi art. 19 din Constituţia României

48

parcarea unei clinici pentru efectuarea avorturilor, pacienţii şi angajaţii, arătându-le

fotografii cu rămăşiţele fetale şi încercând să îi oprească în intenţia de a realize un

avort, nu au fost bazate pe credinţă66.

O altă problemă, destul de mediatizată în ultimii ani, a fost legată de purtarea

voalului islamic. La modul general, eşarfa pe care femeile musulmane o poartă pentru

a-şi acoperi părul se numeşte hijab („a acoperi” în arabă). Însă varietatea tipurilor de

văluri este foarte mare. De cele mai multe ori, legislaţia europeană a fost îndreptată

împotriva vălului islamic ce acoperă faţa femeilor total sau parţial: burqa (se poartă în

Afghanistan, Pakistan), niqab (e comună în Arabia Saudită, Yemen, Bahrain, Kuwait,

Qatar, Oman, Emiratele Arabe Unite, Pakistan), boushiya (zona Golfului Persic),

abaya (îmbrăcămintea naţională din Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite). Burqa

acoperă în totalitate chipul femeii. El are doar o plasă în zona ochilor care-i permite

purtătoarei să poată vedea.

În cauza Leyla Şahin c. Turciei (2005), Curtea a respins plângerea cetăţenei

Leyla Şahin, căreia în 1998 i s-a interzis accesul la un examen al Facultăţii de

Medicină din Istanbul, unde era studentă, pe motivul că dorinţa ei de a purta voalul

islamic contravine principiului laicităţii Republicii Turce. Leyla Şahin a atacat în

justiţie decizia Universităţii şi, după pierderea proceselor în Turcia s-a adresat CEDO.

În acest caz a fost respectat principiul proporţionalităţii în cadrul marjei de apreciere

lăsate la aprecierea statului. În motivarea hotărârii de respingere a acţiunii

reclamantei, Curtea a reamintit că principiul laicităţii este unul din principiile

fundamentale ale statului turc şi că în Turcia există mişcări politice extremiste care

încearcă să impună întregii societăţi simbolurile lor religioase67.

În aprilie 2011, Franţa a interzis purtarea vălului islamic. Potrivit legii,

pedeapsa pentru purtarea acestuia este 150 de euro sau cursuri despre valorile

cetăţeniei franceze. Totodată, oricine forţează o altă persoană prin ameninţări, violenţă

sau abuz de putere să îşi acopere chipul va fi inchis timp de un an şi amendat cu

30.000 de euro. Coform opiniei preşedintelui francez, burqa nu este un simbol

religios, ci un simbol de opresiune care nu este binevenit în Franţa. Sarkozy. a

adăugat că interzicerea valului nu are nicio legatură cu lipsa de respect faţă de islam.

66 Selejean-Guţan, B, op.cit., p. 176 67 Vezi şi Ursu, Adina Dumitriţa, Libertatea de religie- libertate interioară şi libertate exterioară, în Themis, nr. 3/2005,p. 59- 75

49

Franţa este a doua ţară europeană, după Belgia, care interzice burqa şi niqab-

ul.

Belgia a interzis purtarea burqa în publc în aprilie 2010. Interzicerea se referă

la purtarea acestui simbol pe stradă, în grădinile publice, pe terenurile sportive şi în

clădiri publice sau care oferă servicii publicului. Cei care încalcă legea riscă o amendă

de 15-25 de euro şi închisoare de până la şapte zile.

Amnesty Intrenational a criticat legislaţia propusă: „e prezentată ca un act de

combatere a discriminării împotriva femeilor, dar este un act de discriminarea ea

însăşi”. Iar Judith Sunderland de la Human Rights Watch a criticat Belgia pentru

această legislaţie: „A le trata pe femeile pioase musulmane ca pe criminali nu va ajuta

la integrarea lor”68.

Comisarul pentru Drepturile Omului din Consiliul Europei, Thomas

Hammarberg, a declarat că interdicţia burqa şi niqab nu le va elibera pe femeile

asuprite, ci ar putea, din contră, să agraveze excluderea lor. De aceeaşi parte se

situează şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei care, pe 23 iunie 2010, a

adoptat o rezoluţie conform căreia nu trebuie să existe o interzicere generală a purtării

burqa sau niqab sau a altor veşminte religioase. Astfel de restricţii legale pot fi

justificate "pentru motive de securitate sau acolo unde funcţia publică sau

profesională a persoanei necesită neutralitate religioasă sau ca faţa acestora sa fie

vazută. Pe de altă parte, rezoluţia menţionează faptul că nicio femeie nu trebuie

obligată de comunitate sau familie să poarte veşminte religioase.

În cadrul discuţiei legată de preverile articolului 9 al C.E.D.O. merită amintită

şi problema ridicată de interzicerea construirii de minarete în Elveţia69. Minaretul este

turn înalt alipit unei moschei, amenajat în partea superioară cu un foişor sau cu un

balcon, de unde preoţii musulmani cheamă credincioşii la rugăciune.

Părăsirea grupului din care o persoană face parte în temeiul convingerilor sale

religioase este un drept garantat de art. 9 al Convenţiei. Curtea a statuat în acest sens

în cauza Darbz c. Suediei (1990), considerând că statul nu poate oblige un individ să

cotizeze la o biserică de stat, prin plata unor taxes au în orice alt mod.

Jurisprudenţă relevantă:

68 Vezi şi http://www.amnesty.org/en/news-and-updates/belgium-votes-ban-full-face-veils-2010-04-30, consultat la 11 aprilie 2011 69 În Elveţia trăiesc 400.000 de musulmani şi există doar patru minarete.

50

• Kokkinakis c. Greciei (1993),

• Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei (1998),

• Van der Dungen c. Olandei (1995),

• Leyla Şahin c. Turciei (2005), Manoussakis şi alţii c. Greciei (1996),

• Cipru c. Turciei (2001),

• Shalom Ve Tsedek c. Franţei (2000),

• Larissis şi alţii c. Greciei (1998),

• Buscarini şi alţii c. San Marino (1999),

• Poltoratskiy c. Ucrainei (2003),

• Kuznetsov c. Ucrainei (2003)

Libertatea de exprimare (art. 10)

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept

cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica

informa ţii ori idei f ără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de

frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de

radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi,

poate fi supusă unor formalit ăţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de

lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru

securitatea naţională, integritatea teritorial ă sau siguranţa publică, apărarea

ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protec ţia sănătăţii sau a moralei, protecţia

reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii

confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi impar ţialitatea puterii

judecătoreşti” 70.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără

amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor 70 Vezi şi art. 30 din Constituţia României

51

libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi,

condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,

într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau

siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a

moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de

informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii

judecătoreşti.

Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale

societăţii, una din condiţiile primordiale ale progresului şi ale dezvoltării fiecărui

individ71.

De exemplu, în cauza Caliskan c. TurciaHachette, CEDO a reamintit că

presa are anumite obligaţii şi responsabilităţi. Astfel, condamnarea în urma publicării

fotografiei cadavrului unei persoane ucise într-un atentat nu reprezintă o încălcare a

art. 10 din Convenţie. Pe de altă parte, prin hotărârea Flux c. Moldova (2007), Curtea

a reţinut încălcarea art. 10 din Convenţie stabilind condiţiile în care un jurnalist poate

fi tras la răspundere pentru acuzaţii defăimătoare la adresa unui politician.

Curtea a audiat mai multe cauze în care a asimilat unei încălcări a articolului

10 din Convenţie faptul că membri eminenţi ai guvernului sau reprezentanţi aleşi

câştigaseră procese de defăimare în faţa tribunalelor naţionale. În cauzele Lingens c.

Austriei (1986)72, Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c. Austriei (II)

(1997), redactorii unei reviste politice au publicat articole în care criticau politicienii

pentru declaraţiile lor publice în probleme de politică generală. Fiecare dintre

politicieni au întreprins acţiuni de defăimare în public a reclamanţilor, toate reuşindu-

le. Reclamanţii au susţinut că deciziile luate de tribunalele austriece le încalcă

libertatea de exprimare prevăzută de articolul 10, iar Curtea Europeană a fost de

acord. Judecătorii de la Strasbourg nu au reţinut nici o încălcare a articolului 10 într-o

cauză în care statul a sancţionat un jurnalist care şi-a exprimat opiniile referitoare la o

persoanlitate în termeni în special insultători şi jignitori, considerând că recurgerea la

un asemenea limbaj nu se justifică nici prin preocuparea de a refl ecta o chestiune care

71 Vezi cauza Handyside c. Regatului Unit (1976) 72 “Libertatea dezbaterilor politice se găseşte în însuşi miezul noţiunii de societate democratică care domină Convenţia în întregime”.

52

interesează sau preocupă în mod serios publicul, nici prin necesitatea de a urmări un

obiectiv social73.

Cea mai semnificativă hotărâre privind libertatea presei prevăzută de articolul

10 este cauza Sunday Times c. Regatului Unit nr. 1 (1979)74. În speţă, reclamanţii

pregătiseră pentru publicare un reportaj în care se indicau metodele de cercetare

ştiinţifică şi experimentele folosite de o companie farmaceutică înainte să

comercializeze sedativul Talidomidă. La momentul publicării s-a constatat (prin

intermediul mijloacelor independente de presă) că mulţi copii s-au născut cu

malformaţii serioase din cauza medicamentului primit de mamele lor în timpul

sarcinii. Unele familii din Regatul Unit care au suferit din această cauză au ajuns la un

compromis extrajudiciar cu compania farmaceutică, altele erau încă în proces de

negociere şi câteva familii se găseau în primele etape ale unui proces. Primind un

exemplar al articolului respectiv, compania farmaceutică a cerut judecătorului şi a

obţinut interzicerea publicării acestuia. Interdicţia a fost confirmată de către cea mai

înaltă jurisdicţie internă pe motiv că publicarea articolului ar constitui o insultă adusă

curţii, aducând atingere sau prejudiciind mersul justiţiei în cadrul unei proceduri

judiciare aflate în curs. Curtea europeană a Drepturilor Omului a admis că ingerinţa

era legală (în sensul Convenţiei) şi viza garantarea autorităţii şi imparţialităţii

autorităţii judiciare. În schimb, ea a considerat că Guvernul Regatului Unit nu a reuşit

să demonstreze că punerea în aplicare a dispoziţiei corespundea unei „nevoi sociale

imperioase” sau era „proporţională cu scopul legitim urmărit”. Curtea a stabilit de

asemenea că populaţia în general avea dreptul să primească informaţii asupra acestui

subiect, chiar dacă faptele în cauză şi problemele ridicate alcătuiau conţinutul unui

litigiu în instanţă. Curtea a scos în relief mai mulţi factori determinanţi pentru decizia

sa, de exemplu, amploarea şi caracterul absolut al restricţiilor impuse de ingerinţă,

tonul moderat al articolului ce constituia obiectul interdicţiei, durata şi caracterul

prelungit al procedurilor judiciare şi al negocierilor în vederea ajungerii la un

compromis şi, în sfârşit, marea dezbatere publică asupra obiectului articolului. Astfel,

Curtea a fixat un nivel ridicat al protecţiei presei, întemeindu-l pe prezumţia că

interesul general este mai bine servit când publicului i se oferă cât mai multe

informaţii: “dacă mijloacele mass-media nu trebuie să depăşească limitele fixate în

scopul unei bune administrări a justiţiei, le revine totuşi obligaţia de a comunica

73 Vezi Tammer c. Estoniei (2001) 74 În Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Culegere selectivă, Polirom, 2000, p. 71

53

informaţii şi idei atât cu privire la problemele cunoscute de tribunale, cât şi la acelea

referitoare la alte sectoare de interes public. Funcţia constă în a comunica publicului

care are dreptul de a primi comunicările respective.”

În cauza Radio France c. Franţei (2004), Curtea a amintit că, potrivit

obligaţiilor şi răspunderilor inerente exercitării libertăţii de exprimare, garanţia pe

care art.10 o oferă ziariştilor cât priveşte redarea ştirilor de interes general este

subordonată bunei-credinţe în modul de a furniza informaţii exacte şi demne de

încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice. Totusi, libertatea ziaristică include

şi posibilitatea recurgerii la o anumită doza de exagerare, chiar de provocare, iar

ziariştilor nu li se poate pretinde în mod general sa se distanţeze sistematic şi formal

de conţinutul unei citări.

În motivarea hotărârii date în cauza Sabou şi Pîrcălab c. României (2005)

Curtea a reamintit că, conform unei jurisprudenţe bine stabilite, presa joacă un rol

esenţial într-o societate democratică: dacă ea nu trebuie să treacă de anumite limite

care ţin de protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi, îi incumbă însă obligaţia de a

comunica, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor celorlalţi, informaţii şi idei

cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc

funcţionarea puterii judiciare.

Libertatea de exprimare, apărată de art. 10 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de aceasta. Într-

adevăr, ea sta chiar la baza noţiunii de “societate democratică” ce sintetizează

sistemul de valori pe care este cladită Convenţia. Sub rezerva par. 2 al art. 10, care

permite restrângerea exercitării dreptului la libertatea de exprimare în anumite

condiţii, ea acoperă nu numai “informaţiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil

sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi acelea care ofensează,

şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populatiei. Acestea sunt

cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis în absenţa cărora nu există

“societate democratică” 75.

Cauza Asociaţia Uniunea Libertăţilor Civile c. Ungariei (2009) este foarte

importantă, reprezentând, practic, un reviriment în raport de practica anterioară a

Curţii în care se aprecia că articolul 10 al Convenţiei nu impune obligaţia de a

75 Vezi şi Nicolae, Adina, Regimul de autorizare în domeniul audiovizualului şi libertatea de difuzare a emisiunilor de radio şi televiziune, în Themis, nr. 3/2005, p. 75-87 şi Theodorescu, Ruxandra, Libertatea de exprimare- protecşia surselor jurnalistice, în Themis, nr. 3/2005, p. 87-96

54

comunica informaţii atunci când statul nu doreşte acest lucru. Conform noii

jurisprudenţe, dreptul de acces la informaţii deja disponibile deţinute de stat este

recunoscut formal ca făcând parte din art. 10, Curtea apreciind că nedezvăluirea de

către stat a unor informaţii ce ar fi impus o dezbatere publică în domenii de

importanţă generală poate duce la încălcarea libertăţii de expresie.

Subiectul în speţă era constituţionalitatea unor reglementări penale privind

infracţiunile legate de regimul drogurilor. Curtea a apreciat că reclamanta a acţionat

într-un scop legitim, acela de strângere de informaţii cu privire la un domeniu de

interes public, iar autorităţile au intervenit în faza pregătitoare a acestui proces prin

crearea unui obstacol administrativ: monopolul Curţii Constituţionale asupra acestui

tip de informaţie constituia, în fapt, o formă de cenzură. Având în vedere interesul

societatii neguvernamentale de a distribui informaţia solicitată opiniei publice şi de a

organiza dezbateri pe marginea acesteia, în contextul discutării politicilor privind

drogurile, drepturile acesteia de a distribui informaţia au fost în mod evident

împiedicate, fiind, pe cale de consecinţă, o ingerinţă în dreptul prevăzut de art. 10 par.

1 din Convenţie. Curtea a considerat că ar fi fatal pentru libertatea de expresie în sfera

politicului dacă persoane publice pot cenzura presa şi dezbaterile publice invocând

drepturile lor personale, invocând faptul că opiniile lor cu privire la aspectele publice

privesc propria lor persoana şi, prin urmare, constituie date cu caracter personal ce nu

pot fi dezvăluite fără consimţământ. Ea a apreciat că obstacolele create în sensul

împiedicării accesului la informaţia de interes public îi pot descuraja pe cei care

lucrează în media sau în domenii similare, la a mai urmări domeniile respective. Ca

urmare, acestea nu ar mai putea fi pe mai departe capabile să-şi îndeplinească rolul

vital de „câini de pază” iar capacităţile lor de a produce informaţie corectă şi de

încredere ar fi afectate serios.

Potrivit art. 10 din Convenţie, libertatea de expresie include şi dreptul de a

primi şi de a comunica informaţii f ără a exista vreo interferenţă din partea unei

autorităţi publice, ceea ce presupune o obligaţie a autorităţilor publice de a pune la

dispoziţia publicului acele informaţii pe care le deţin deja şi care sunt necesare pentru

organizarea de dezbateri publice pe marginea unor aspecte de interes public. Aşa cum

arată chiar Curtea, „obligaţiile statelor din punctul de vedere ale libertăţii presei

includ eliminarea obstacolelor din calea exercitării funcţiilor presei atunci când, în

probleme de interes general, asemenea obstacole există numai din pricina unui

monopolizări a informaţiei de catre autorităţi.

55

Jurisprudenţă relevantă:

• Lingens c. Austriei (1986),

• Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c. Austriei (II) (1997),

• Castells c. Spaniei (1992),

• Handyside c. Regatului Unit (1976),

• Feldek c. Slovaciei (2001),

• Schwabe c. Austriei (1992),

• Tammer c. Estoniei (2001),

• Wabl c. Austriei (2000),

• Colombiani şi alţii c. Franţei (2002),

• Incal c. Turciei (1998),

• Başkaya şi Okçuoğlu c. Turciei (1999),

• Jersild c. Danemarcei (1994),

• Lehideux şi Isorni c. Franţei (1998),

• Du Roy şi Malaurie c. Franţei (2000),

• Constantinescu c. României (2000),

• Barthold c. Germaniei (1985),

• Dalban c. României (2000),

• Thoma c. Luxembourgului (2001),

• News Verlags GmbH şi CoKG c. Austriei

56

Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11)

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la

libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se

afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri

decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi

prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia

drepturilor şi libert ăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri

legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii for ţelor

armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat”.

Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de

asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate

pentru apărarea intereselor sale76. Convenţia protejează libertatea de a apăra interesele

profesionale ale celor care aderă la un sindicat prin acţiunea colectivă a acestuia,

acţiune pe care statele contractante trebuie, în acelaşi timp, să o autorizeze77. Dreptul

de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate constituie un aspect particular al

libertăţii de asociere.

În cauza Organizaţia macedoneană unită Ilinden şi Ivanov c. Bulgariei

(2005), reclamanţii, Organizaţia macedoneană unită Ilinden (UMO Ilinden) şi

preşedintele acesteia, Yordan Ivanov, au sesizat Curtea Europeană, susţinând că statul

bulgar a încălcat articolul 11 din Convenţie în ceea ce priveşte libertatea de întrunire

paşnică. Membrii UMO Ilinden şi adepţii acesteia au invocat faptul că, în perioada

1998-2003, li s-a interzis cu mai multe ocazii să organizeze întruniri paşnice. În fapt,

UMO Ilinden este o asociaţie fondată la data de 14 aprilie 1990. În 1990, 1998-1999

şi 2002-2004, aceasta a solicitat, fără succes, înregistrarea sa. Astfel, instanţele interne

au apreciat că statutul şi programul său sunt contrare unităţii naţiunii. Începând cu

anul 1990, UMO Ilinden a încercat în fiecare an organizarea de întruniri

comemorative, care au fost interzise de către autorităţile bulgare. Curtea a decis că a

76 Articolul 11 al Convenţiei 77 Vezi Scmidt şi Dahlstrom c. Suediei (1976)

57

existat o ingerinţă în exercitarea libertăţii de întrunire paşnică în ceea ce priveşte 12

întruniri în perioada martie 1998 şi septembrie 2003 şi că nu a existat o astfel de

ingerinţă relativ la alte trei evenimente din această perioadă. Trecând la analiza

ingerinţei, ea a apreciat că aceasta era prevăzută de lege. În ceea ce priveşte scopul

legitim, s-a considerat că interdicţiile vizau protecţia intereselor menţionate de

Guvernul bulgar (protecţia siguranţei naţionale şi a integrităţii teritoriale a statului,

menţinerea ordinii publice la nivel local, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora şi

prevenirea infracţiunilor). CEDO a examinat această cauză şi în lumina hotărârii

pronunţată în cauza Stankov şi Organizaţia macedoneană unită Ilinden c.

Bulgariei (hotărârea din 2 octombrie 2001, în care Curtea a constatat încălcarea

articolului 11 din Convenţie). Ea a remarcat că argumentele prezentate de Guvern

sunt, în mare parte, aceleaşi cu cele furnizate în trecut şi că nu sunt suficiente pentru

ca măsurile luate să poată fi considerate necesare într-o societate democratică. Curtea

a acordat importanţă şi faptului că, într-una dintre ocazii, cu toate că autorităţile

bulgare nu au adus atingere libertăţii de întrunire paşnică a reclamanţilor, acestea au

fost oarecum reticente în privinţa protejării membrilor şi adepţilor Ilinden împotriva

unui grup de opozanţi. În consecinţă, unii dintre participanţii la întrunire au fost

victimele unor violenţe fizice din partea opozanţilor. În acest context, CEDO a

reamintit că o libertate de întrunire paşnică reală şi efectivă nu impune doar obligaţii

negative ale statului, adică de a nu aduce atingere acestei libertăţi, ci şi obligaţii

pozitive, şi anume luarea măsurilor rezonabile şi adecvate pentru a asigura

desfăşurarea paşnică a manifestărilor licite. Curtea a concluzionat că autorităţile

statale erau ţinute să ia măsurile necesare pentru împiedicarea actelor de violenţă

îndreptate împotriva participanţilor la reuniune sau măcar pentru a limita amploarea

acestora78. În consecinţă, ea a apreciat, cu unanimitate de voturi, că Bulgaria a

încălcat articolul 11 din Convenţie.

78 Obligaţia statului de lua măsuri preventive în acest domeniu chiar şi în relaţiile dintre particulari (efectul orizontal al Convenţiei) a fost relevată de Comisie, în decizia sa din 17 octombrie 1985, în cauza Platforma Arzte fur das Leben împotriva Austriei, confirmată de hotărârea Curţii din 21 iunie 1988. În această cauză s-a pus problema dacă articolul 11 obligă statul, în mod implicit, să protejeze manifestaţiile împotriva terţilor dornici să le împiedice sau să le perturbe, iar răspunsul a fost afirmativ. În speţă, CEDO a apreciat că participanţii la o manifestaţie trebuie să o poată desfăşura fără a se teme de violenţe din partea adversarilor lor. O asemenea temere ar risca să descurajeze asociaţiile sau alte grupuri care apără opinii sau interese comune şi să le împiedice să se exprime în mod deschis cu privire la problemele de actualitate din viaţa colectivităţii; aşadar, într-o democraţie, dreptul la contra-manifestare nu poate fi exercitat într-o asemenea măsură încât să paralizeze exerciţiul dreptului de a manifesta.

58

Chiar dacă Curtea deseori a asimilat interzicerea unui partid politic cu o

încălcare a articolului 11, ea a considerat această practică acceptabilă în cazul în care

partidul incriminat atentează, în platforma sa, la valorile apărate de Convenţia

europeană a Drepturilor Omului În cauza Refah Partisi (Partidul prosperării) şi

alţii c. Turciei (2003), Curtea a susţinut acţiunea guvernului în acest domeniul pe

motiv că partidul reclamant dorea să introducă şariatul79 în Turcia şi să instaureze un

regim teocrat. Curtea a considerat că şariatul se abate de la valorile protejate de

Convenţie, în primul rând în materie de drept penal şi statutul femeii. Pentru

judecătorii de la Strasbourg, atunci când conducătorii unei asociaţii (sau unui partid

politic) preconizează o politică ce vizează distrugerea democraţiei şi lichidarea

drepturilor şi libertăţilor recunoscute într-o societate democratică, această asociaţie nu

poate invoca protecţia Convenţiei împotriva impunerii pedepselor sau altor măsuri

preventive.

În cauza Partidul Democraţiei şi Evoluţiei şi alţii c. Turciei (2005),

reclamanţii au fost domnii F. Demir şi R. Karakoc, secretar general al partidului

Democraţiei şi Evoluţiei, respectiv preşedinte al acestuia. Ca urmare a introducerii

unei acţiuni de dizolvare a partidului de către procurorul general, la 19 martie 1996,

Curtea Constituţională a dispus dizolvarea acestuia pe motiv că programul său era de

natură să aducă atingere integrităţii teritoriale a statului şi unităţii naţiunii. Conform

acestei instanţe, statutul partidului, sub pretextul promovării limbii kurde, viza crearea

de minorităţi în detrimentul integrităţii teritoriale şi al unităţii naţionale, favorizând

astfel separatismul şi divizarea naţiunii turce.

CEDO a statuat că dizolvarea partidului constituie o ingerinţă în dreptul la

libertatea de asociere a reclamanţilor. Această ingerinţă era prevăzută de lege şi

urmărea un scop legitim, şi anume protejarea integrităţii naţionale. Ea a observat că

partidul a fost dizolvat doar pe baza programului său, înainte chiar de începerea

activităţii sale. Curtea a constatat că părţile litigioase din programul său constau într-o

analiză a istoriei şi a situaţiei politice în privinţa preblemei kurde în Turcia şi în fraze

tinzând la încetarea opresiunii şi la recunoaşterea, în beneficiul cetăţenilor de origine

kurdă, a drepturilor prevăzute de tratatele internaţionale la care Turcia este parte.

Aceste principii nu sunt, în sine, contrare principiilor fundamentale ale democraţiei.

79 Legea Sharia tradiţională cuprinde printre altele: pentru adulter - pedeapsa cu moartea; pentru furt - tăiarea mâinii drepte; pentru consumul de alcool - 80 de lovituri de bici. Crima sau rănirea gravă se pedepseşte “ochi pentru ochi”. Mărturia unei femei valorează jumătate din cea a unui barbat, motivul principal fiind că femeile din acea perioadă erau mult mai puţin educate decât bărbaţii.

59

Curtea a constatat că programul partidului nu includea vreun îndemn la viiolenţă, ca

mijloc politic. În absenţa unui proiect politic de natură a compromite regimul

democratic în ţară şi a unei invitaţii sau justificări a recurgerii la violenţă în scop

politic, dizolvarea partidului nu poate fi considerată ca răspunzând unei “nevoi sociale

imperioase” şi, deci, ca fiind “necesară într-o societate democratică”. În consecinţă,

CEDO a statuat că Turcia a încălcat articolul 11 din Covenţie.

Jurisprudenţă relevantă:

• Kokkinakis c. Greciei (1993),

• Larissis ş.a. c. Greciei (1998),

• Mitropolia Basarabiei ş.a. c. Moldovei (2001),

• Ezelin c. Franţei (1991),

• Vogt c. Germaniei (1995),

• Busuioc c. Moldovei (2004),

• Flux nr. 3 c. Moldovei (2007),

• Dalban c. României (1999),

• Aydin Tatlav c. Turciei (2006),

• Zakharov c. Rusiei (2006)

60

Drepturi ocrotite prin protocoalele adiţionale la Convenţia EuropeanĂ a

Drepturilor Omului

Protecţia proprietăţii

Protocolul nr. 1: articolul 1

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor

sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de

utilitate public ă şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale

dreptului interna ţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta

legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor

conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor

contribu ţii sau amenzi”.

Acest drept, calificat în doctrină80 ca un drept civil prin conţinutul său şi un

drept economic

prin finalitatea sa, se mai regăseşte în Declaraţia universală a drepturilor omului,

adoptată sub egida ONU, în art. 17, într-o formulare lipsită de precizie– „orice

persoană are dreptul de proprietate, atât singur, cât şi în asociere cu alţii(pct. 1);

nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa (pct. 2)”, dar nu este prevăzut

în cele două pacte internaţionale4 ONU din 19665. Totuşi, tot în sistemul ONU de

protecţie, dreptul de proprietate al oricărei persoane, atât singură, cât şi în asociere,

este recunoscut prin art. 5, lit. d, pct. V din Convenţia internaţională ONU privind

eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială; în mod general, colectiv, este

recunoscut şi prin art. 47 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice, conform căruia nici o dispoziţie a sa nu poate fi interpretată ca aducând

atingere „dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a folosi pe deplin

şi în mod liber bogăţiile şi resursele lor naturale”.

Curtea a stabilit în nenumărate rânduri81 că art. 1 Protocolul 1 conţine trei

norme distincte: “prima, care se expune în prima teză a primului alineat şi care are un

character general, enunţă principiul repectării proprietăţii; a doua, figurând în a doua

80 Corneliu Bârsan, Dreptul de proprietate în CEDO. Aplicaţii ale jurisprudenţei, în Revista de drept public nr. 4/2004, p. 103. 81 Vezi cauza Străin şi alţii împotriva României

61

teză a aceluiaşi alineat, se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor

condiţii; a treia recunoaşte statelor prerogative, între altele, de a reglementa folosinţa

bunurilor în conformitate cu interesul general.”

Articolul 1 se referă la protecţia proprietăţii82. Astfel, orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege

şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Statelor au dreptul de a adopta

legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform

interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a

amenzilor.

Definirea noţiunii de bun. Adoptând acceptarea comună a acestui cuvânt

(obiecte mobile şi imobile), Curtea a considerat de asemenea că termenul „bunuri” se

extinde la „drepturile dobândite” pe care o persoană le poate stabili, în special la

activele ce decurg din dreptul privat cum ar fi dreptul de a încheia contracte de

chirie83, sau reclamaţii financiare fondate pe neexecutarea obligaţiilor contractuale sau

pe necesitatea de a plăti prejudicii84. Termenul „bunuri” cuprinde şi drepturile

obţinute în cadrul unui regim de pensionare sau securitate socială85, o creanţă a

Statului86, etc. Dreptul în cauză trebuie să aibă un caracter precis definit, deoarece

drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intră sub protecţia acestui articol. La fel,

textul articolului nu garantează dreptul de a dobândi proprietatea pe calea succesiunii

ab intestat sau a liberalităţilor87.

Raportând această jurisprudenţă la dreptul intern, intră sub incidenţa art. 1

drepturile reale principale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale),

drepturile reale accesorii şi drepturile reale corespunzătoare drepturilor reale

principale, cum ar fi dreptul real de folosinţă sau dreptul de concesiune,

corespunzătoare dreptului de proprietate publică a statului, în măsura în care au ca

titular subiecte de drept privat88.

82 Vezi cauza Belasin împotriva Romaniei, cauza Elena şi Nicolae Ionescu împotriva României 83 Vezi Mellacher şi alţii c. Austriei (1989) 84 Vezi Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei (1994). 85 Vezi Vasilopoulou c. Greciei (2002) 86 Vezi S.A. Dangeville c. Franţei (2002) 87 Selejean-Guţan, Bianca, op.cit., p. 209 88 Vezi şi Ghiţă, Cristina, Nicoleta, Aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, în Themis, nr. 3/2005, p. 96

62

Restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare.

Naţionalizarea este o formă a exproprierii însă are ca specific pe lângă trecerea silită

în proprietatea statului a terenurilor şi a construcţiilor, lipsa acordării unei despăgubiri

echivalente, existenţa unor temeiuri, de multe ori arbitrare sau chiar cu un pronunţat

caracter politic, pentru adoptarea ei precum şi faptul că vizează mai degrabă decât

imobile, intreprinderi sau ramuri ale industriei. Analiza jurisprudenţei în materie

conduce la reţinerea89 următoarelor principii :

1. Convenţia nu garantează dreptul unei persoane fizice de a dobândi un bun,

2. protecţia se aplică numai cu privire la bunurile actuale (adică în privinţa

bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde că i-a fost încălcat “dreptul

de proprietate” asupra lor),

3. se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului dacă cel

care formulează pretenţia este titularul lor actual, calitate ce i-a fost

recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sau dacă acesta are cel

puţin o “speranţă legitimă” de redobândire a bunului în discuţie (în

materialitatea lui sau prin echivalent rezonabil). Curtea a explicat noţiunea de

speranţă legitimă în contextul acestui articol. A reţinut că acest concept a fost

folosit în contextul menţionat prima dată în cauza Pine Valley Developments

şi alţii c. Irlandei , în care a decis că există o speranţă legitimă din momentul

în care autorităţile au eliberat un certificat prealabil de urbanism, pe baza

căruia societăţile reclamante cumpăraseră un domeniu pe care voiau să îl

amenajeze. Curtea a statuat că respectivul certificat, asupra căruia serviciul de

urbanism nu putea reveni, era un element al proprietăţii în chestiune.

Într-o altă hotărâre, Curtea a constatat că reclamantul închiriase un teren de la

o autoritate locală în cadrul unui contract de construcţie încheiat pe o durată de 22 de

ani care mijlocea o rentă funciară anuală; contractul garanta posibilitatea de a fi

reînnoit la expirarea sa, ceea ce a condus reclamantul la ridicarea unor clădiri pe teren

cu propriile cheltuieli, pe care apoi le-a închiriat unor terţi. A conchis că interesatul

avea cel puţin o speranţă legitimă de a exercita opţiunea de reînnoire a contractului

său şi că acest element constituia din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 „un

corolar al drepturilor de proprietate pe care le deţinea [. . . ] în virtutea contractului90”.

Curtea a susţinut că în acest tip de caz speranţa legitimă rezulta din faptul că persoana

89 Bîrsan, op.cit., p. 991 90 Strech c. Marii Britanii din 24 iunie 2003

63

interesată s-a fondat de manieră rezonabil justificată pe un act juridic având o bază

juridică solidă şi o incidenţă asupra drepturilor de proprietate.

Într-o altă cauză, Curtea a identificat o speranţă legitimă care putea rezulta din

felul în care o creanţă calificată drept valoare patrimonială ar fi tratată în dreptul

intern şi, mai ales în prezumţia pe care jurisprudenţa constantă a jurisdicţiilor

naţionale ar continua să o aplice cu privire la daunele deja cauzate, de vreme ce

această jurisprudenţă avea ca sursă dreptul naţional al răspunderii civile delictuale.

Curtea a stabilit că, din moment ce jurisdicţiile naţionale au constatat că reclamantul

nu îndeplinea condiţiile impuse de legea internă pentru a putea beneficia de restituirea

bunurilor pe care aceasta îl impunea, nu exista nici dreptul de a obţine o astfel de

restituire, nici creanţa nedând loc unei speranţe legitime de a obţine o astfel de

restituire.

4. Curtea nu poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la

evenimentele care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire

la statul în cauză.

Aceste principii conduc la următoarea teorie: Convenţia europeană nu

garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de către autorităţile

statului înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât

în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin

într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii sale

rezonabile91.

Cele mai dese condamnări pe care le suportă România la CEDO sunt legate

tocmai de încălcarea acestui protocol. De aceea, în cauza Viaşu c. României, Curtea

obligă statul roman să adopte un regim de calculare şi de plată a indemnizaţiilor de

despăgubire care să uşureze şi să urgenteze punerea în aplicare a deciziilor Curţii.

Pornind de la numărul mare de cauze împotriva României înregistrate pe rolul

Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la mecanismul de restituire a

proprietăţilor confiscate de regimul comunist precum şi de la faptul că au fost

adoptate numeroase legi de restituire a proprietăţilor, Curtea Europeana a Drepturilor

Omului a decis la data de 25 februarie 2010, să aplice procedura hotărârilor pilot92

91 Bîrsan, op.cit., p. 993 92 http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/DF4E8456-77B3-4E67-8944-B908143A7E2C/0/Information_Note_on_the_PJP_for_Website.

64

pentru România pentru astfel de cazuri93. Procedura hotărârilor pilot face posibilă

identificarea cauzelor repetitive şi duce la uşurarea activităţii Curţii.

Prima hotărâre pilot împotriva României a fost pronunţată în cauza Maria

Atanasiu şi alţii c. României94. De la data hotărârii, 12 octombrie 2010, statul are la

dispoziţie 18 luni să rezolve problema restituirii proprietăţilor naţionalizate în timpul

comunismului.

În cauza Brumărescu c. României (1999) şi în cauze similare, Curtea a

conchis că a existat o încălcare a acestui drept deoarece guvernul pârât a refuzat să

restituie bunurile naţionalizate anterior în pofida existenţei unei hotărâri definitive şi

obligatorii în acest sens95.

Limit ările dreptului la proprietate. În cauza Sporrong şi Lonnroth c.

Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinţei statului în ceea ce

priveşte dreptul de proprietate. Astfel, ingerinţa statului poate fi rezultatul unei măsuri

luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau al anumitor prevederi

legale. O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure

un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele

protejării drepturilor fundamentale ale individului96. Preocuparea de a asigura un atare

echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în a

doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În

special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele

folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană97. Pentru a determina

dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă

reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare

modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă,

Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului,

privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală

a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

împrejurări excepţionale98. În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o

93 Cauzele pilot alese de CEDO sunt Atanasiu si Poenaru vs. Romania si Solon vs. Romania 94 Cererile nr 30767/05 si 33800/06 95 În aceste cauze, judecătorii deseori au ajuns la concluzia că pe lângă încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 exista şi o încălcare a dreptului la o instanţă judiciară (garantat de articolul 6) 96 vezi, între altele, cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei 97 cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii c. Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995 98 cauza Ex-regele Greciei şi alţii c. Greciei [GC], cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC]

65

reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară

poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe

nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din

Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii

judecătoreşti. Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica

nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor

fundamentale consacrate prin Convenţie99.

Jurisprudenţă relevantă:

• Sporrong şi Lonnroth c. Suediei (1982),

• Marckx c. Belgiei (1979),

• Loizidou c. Turciei (1996),

• Gustafsson c. Suediei (1996),

• Erkner şi Hofauer c. Austriei (1987),

• Beyeler c. Italiei (2000),

• Sfintele Mănăstiri c. Greciei (1994),

• Gazgusuz c. Austriei (1996),

• Stran Greek Refineries c. Greciei (1994),

• Pressos Compania Naviera SA ş.a. c. Belgiei (1995),

• Van der Musele c. Belgiei (1983),

• Maurice c. Franţei (2005),

• Burden şi Burden c. Regatului Unit (2006),

• Velikovi ş.a. c. Bulgariei (2007),

• Broniowski c. Poloniei (GC) (2004),

• Jahn ş.a. c. Germaniei (2005),

• Jelicic c. Bosniei şi Herţegovinei (2006),

• Papamichalopoulos ş.a. c. Greciei (1993)

99 Vezi motivarea Curţii în cauza Străin şi alţii c. României

66

Dreptul la instruire

Protocolul nr. 1: articolul 2

“Nim ănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea

funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va

respecta dreptul părin ţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ în

conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice”.

Formularea negativă a dreptului la instruire confirmă faptul că părţile

Contractante nu recunosc dreptul la instruire care le-ar obliga să-şi organizeze, pe

cheltuiala lor, sau să subvenţioneze un învăţământ având o formă sau un conţinut

determinat. Toate Statele membre ale Consiliului Europei au un sistem de învăţământ

general şi oficial. Nu poate fi deci vorba de a obliga fiecare Stat să creeze un

asemenea sistem, ci numai să garanteze persoanelor aflate sub jurisdicţia Părţilor

Contractante dreptul de a se servi, în principiu, de mijloacele de instruire existente la

momentul dat100.

Ambele fraze ale articolului 2 al Protocolului nr. 1 trebuie interpretate nu

numai una în concordanţă cu cealalta, dar şi, mai ales, cu articolele 8, 9 şi 10 ale

Convenţiei. Dreptul parinţilor la respectarea convingerilor lor religioase şi filosofice

se grefează pe dreptul fundamental la educaţie iar prima frază a articolului 2 nu

distinge, aşa cum de altfel nu o face nici cea de-a doua frază, între învăţământul

public şi cel privat. Cea de-a doua frază a articolului 2 al Protocolului nr. 1 vizează

protejarea posibilităţii unui pluralism educativ, esenţial prezervării „societăţii

democratice” astfel cum aceasta este conceputa de Convenţie. Respectarea

convingerilor părinţilor trebuie să fie posibilă în cadrul unei educaţii capabile să

asigure un mediu şcolar deschis şi care favorizează includerea mai degrabă decât

excluderea, independent de originea sociala a elevilor, a credinţelor religioase sau a

originii etnice. Şcoala nu ar trebui să fie teatrul activităţilor misionare sau de

predicare; ea ar trebui să fie un loc de întâlnire al diferitelor religii şi convingeri

filosofice, în care elevii pot dobândi cunoştinţe cu privire la gîndurile lor şi tradiţiile

respective.

100 Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 30/1994, România interpretează art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţie ca neimpunând obligaţii financiare suplimentare referitoare la instituţiile de învăţământ privat, altele decât cele stabilite prin legea internă.

67

Cea de-a doua frază a articolului 2 al Protocolului nr. 1 implică obligaţia

statului ca, achitându-se de funcţiile asumate în materie de educaţie şi învăţământ, să

vegheze ca informaţiile sau cunoştinţele din programele şcolare să fie difuzate într-o

maniera obiectivă, critică şi pluralistă. Ea îi interzice să urmărească scopul

indoctrinării ce ar putea fi considerat ca nerespectând convingerile religioase şi

filosofice ale părintilor. Aici se găseşte graniţa ce nu trebuie depăşită. Respectarea

convingerilor religioase ale părinţilor şi credinţele copiilor implică dreptul de a crede

într-o religie sau de a nu crede în nicio religie101.

În cauza Cipru c. Turciei (2001), guvernul reclamant afirma că copiii

ciprioţilor greci care locuiesc în nordul insulei erau lipsiţi de dreptul la instruire

deoarece Republica turcă a Ciprului de Nord (RTCN) a renunţat la instituţiile medii

care anterior ofereau un învăţământ conform tradiţiei lingvistice a cirprioţilor greci. În

faţa organelor Convenţiei, Guvernul pârât a susţinut că copiii care doreau să

beneficieze de o instruire de acest tip erau liberi să frecventeze o şcoală din partea de

sud a Ciprului102. Constatând o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1,

judecătorii de la Strasbourg au menţionat totodată că guvernul pârât a impus restricţii

la introarcerea copiilor vizaţi în nordul insulei în timpul şi după frecventarea lor a

instituţiilor medii de învăţământ din sud, fapt ce constituia o ingerinţă neproporţională

în beneficierea de viaţa lor familiară pentru a-şi putea exercita dreptul fundamental la

instruire. De asemenea, ei au subliniat că guvernul pârât în realitate, a organizat

învăţământul primar în limba greacă şi că el ar fi putut face acelaşi lucru şi referitor la

învăţământul mediu.

Jurisprudenţă relevantă:

• Cauza lingvistică belgiană (1968),

• Campbell şi Cossans c. Regatului Unit (1982),

• D.H. ş.a. c. Cehiei (2006),

• Folgero ş.a. c. Norvegiei (2007),

• Valsamis c. Greciei (1996),

• Cipru c. Turciei (2001)

101 Vezi expunerea Curţii în cauza Lautsi c. Italiei (2009) 102 Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, p. 140

68

Dreptul la alegeri libere

Protocolul nr. 1: articolul 3

“Înaltele Păr ţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale

rezonabile, alegeri libere prin vor secret, în condiţii care asigură libera expresie a

opiniei poporului asupra alegerii corpului legislative”.

Consacrând un principiu caracteristic al regimului democratic, acest articol

este de o importanţă capitală. Dreptul la alegeri libere este un drept politic, considerat

ca drept subiectiv de participare pentru orice cetăţean. Dreptul la ageleri libere nu

este, însă, absolut. Statele pot impune unele condiţii pentru dreptul la vot şi dreptul de

a fi ales. În cauza PodKolzina c. Letoniei (2002), refuzul înscrierii reclamantei pe

listele de candidaţi pentru alegerule parlamentare pentru că nu cunoştea limba letonă

la un anumit nivel a constituit o violare a acestui articol.

În cauza Gitonas şi alţii c. Greciei (1977), Curtea nu a stabilit o încălcare a

articolului 3 din Protocolul nr.1 atunci când legea internă interzicea înaintarea

candidaturii oricărei persoane care a deţinut un post oficial o perioadă mai mare de

trei luni în decursul a trei ani până la alegeri. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în

cauza Ahmed şi alţii c. Regatului Unit (1998) în care guvernul a limitat participarea

înalţilor funcţionari ai colectivităţilor locale la anumite activităţi politice. În aceste

cauze, judecătorii de la Strasbourg au considerat că protecţia drepturilor terţilor la o

democraţie politică efectivă constituie un scop legitim şi că impunerea restricţiilor

temporare asupra anumitor aspecte ale drepturilor politice ale funcţionarilor, în

numele imparţialităţii lor politice, nu este un mijloc neproporţional în raport cu scopul

vizat103.

Jurisprudenţă relevantă:

• Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei (1987),

• Matthews c. Regatului Unit (1999),

• Gorizdra c. Moldovei (2002),

• Hirst nr. 2 c. Regatului Unit (GC) (2005),

103 Vezi „Ghidul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului”, p. 146

69

• Zdanoka c. Letoniei (GC) (2006),

• PodKolzina c. Letoniei (2002),

• Gitonas şi alţii c. Greciei (1977),

• Ahmed şi alţii c. Regatului Unit (1998),

• Labita c. Italiei (2000),

• Sadak şi alţii c. Turciei (nr. 2) (2002)

Drepturi ocrotite prin Protocolul nr. 4 104

“1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe

teritoriul statului al c ărui cetăţean este”.

Articolul 1 consacră principiul interzicerii priv ării de libertate pentru

datorii : Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în

măsură să execute o obligaţie contractuală.

“2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui

cetăţean este”.

În conformitate cu articolul 2, oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui

stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Orice

persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. Singura restrângere a

acestor drepturi trebuie să fie prevăzută de lege şi să fie perfect justificată de

interesele statului democratic.

Articolelele 3 şi 4 se referă la interzicerea expulzării propriilor cetăţeni,

respectiv la interzicerea expulzării colective a cetăţenilor străini105.

104 Încheiat la Strasbourg la 16 septembrie 1963. A intrat în vigoare la 2 mai 1968. România a ratificat Protocolul prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994. 105 Protocolul nr. 7 conţine garanţiile procedurale în cazul expulzărilor de străini

70

Drepturile ocrotite prin protocolul 7 106

“1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi

expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi trebuie să

aibă posibilitatea:

a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b) să ceară examinarea cazului său;

şi

c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţii competente sau a

uneia sau a mai multor persoane desemnate de această autoritate.

2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în

paragraful 1. a, b şi c al acestui articol, atunci când această expulzare este

necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate

naţională”.

Primul articol al acestui Protocol conţine garanţiile procedurale în cazul

expulzărilor de str ăini . Astfel, un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe

teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate

conform legii şi el trebuie să poată să prezinte motivele care pledează împotriva

expulzării sale, să ceară examinarea cazului său şi să ceară să fie reprezentat în acest

scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate

de către această autoritate107.

Expulzarea colectivă, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 4, ar trebui

înţeleasă ca orice măsură care aduce constrângeri străinilor, în calitate de grup, de a

părăsi o ţară, cu excepţia cazului în care o asemenea măsură este luată pe temeiul şi în

considerarea unei examinări obiective şi raţionale a situaţiei particulare a fiecăruia

dintre străinii care constituie grupul108.

Articolul 3 al Protocolului consacră dreptul la două grade de jurisdicţie în

materie penală. 106 Încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984. A intrat în vigoare la 1 noiembrie 1988. România a ratificat Protocolul prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994. 107 Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea acestor drepturi, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională 108 Čonka c. Belgiei (2002)

71

Conform articolului 5 al Protocolului, soţii se bucură de egalitate în drepturi şi

în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce

priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia.

Drepturile ocrotite prin protocolul 12 109

Protocolul nr. 12 interzice în mod general discriminarea bazată, în special,

pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice

altă situaţie.

Noţiunea de discriminare cuprinde de obicei cazurile în care un individ sau un

grup se vede, fără vreo justificare adecvată, mai puţin bine tratat decât altul, chiar

dacă în Convenţie nu este prevăzut un tratament mai favorabil. În cauza Van Raalte

c. Olandei (1997), Curtea a stabilit o încălcare atunci când femeile fără de copii în

vârstă de peste 45 de ani erau scutite de plata pentru fondul social în beneficiul

copiilor, în timp ce bărbaţii de aceeaşi vârstă nu erau scutiţi; iar în cauza Willis c.

Regatului Unit (2002), Curtea a stabilit o încălcare a aceloraşi prevederi ale

Convenţiei atunci când un bărbat văduv a fost lipsit de beneficiile care reveneau

femeilor văduve, pe când soţia lui a fost, pe parcursul întregii lor căsnicii, capul

familiei şi a plătit integral toate contribuţiile de securitate socială cât timp a fost

angajată, până când a fost nevoită să înceteze a lucra pe caz de boală.

109 Adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000. A intrat în vigoare la 1 aprilie 2005. România a ratificat Protocolul prin legea nr. 103 din 24 aprilie 2006, publicată in “Monitorul Oficial” nr. 375 din 2 mai 2006

72

Bibliografie:

Căr ţi şi studii de specialitate:

1) ***, Ghidul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

2) APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului, Bucureşti, 2008

3) Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe

articole, vol. I, vol. II, editura CH. BECK, 2005

4) Bogdan, D, Selegean, M., Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa

CEDO, editura All Beck

5) Bogdan, Dragos, Procesul civil echitabil in jurisprudenta CEDO, Hamangiu,

2009

6) Carp Radu, Sandru Simona, Dreptul la intimitate si protectia datelor cu

caracter personal, CH Beck, 2004

7) Chirita, Radu, Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic, 2008

8) Corlatean, Titus, Executarea hotararilor Curtii Europene a Drepturilor

Omului, Hamangiu, 2011

9) Dincă, Răzvan, Cereri în faţa CEDO: condiţii de admisibilitate, All Beck,

2001

10) Gomien, Donna, Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul

de informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006

11) Grigoraş, Nina Ecaterina, Buna credinţă. Vol. I. Practică judiciară. Vol. II.

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, editura Hamangiu, 2007

12) Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului, All Beck, 1998

13) Predescu, Ovidiu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului si dreptul

penal roman, Lumina Lex, 2006

14) Purda, Nicolae, Nicoleta Diaconu, Protectia juridica a drepturilor omului.

Editia a II-a, Universul juridic, 2011

15) Scaunas Stelian, Dreptul international al drepturilor omului, CH Beck, 2003

16) Selejan-Guţan, Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, CH-BECK,

Bucureşti, 2008

17) Selejan-Gutan, Bianca, Spatiul european al drepturilor omului. Reforme.

Practici. Provocari, Hamangiu, 2008

73

18) Sudre, Frederic, Drept European şi internaţional al drepturilor omului,

Polirom, 2006 Croitoru, Mirela Steluta Croitoru, Dreptul de proprietate in

jurisprudenta CEDO, Hamangiu, 2010

19) Voicu, Marin, Curtea Europeana a Drepturilor Omului - 50 de ani de

existenta (1959-2009), Universul juridic, 2009

20) Voicu, Marin, Dreptul de proprietate - doctrina si jurisprudenta a CEDO,

Lumina Lex, 2003

Articole de specialitate:

1) Andreescu, Liviu, Libertatea academică şi libertatea de exprimare, Noua

revistă de drepturile omului, vol. 5/2009 p.127-140

2) Ghiţă, Cristina, Nicoleta, Aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al

CEDO, în Themis, nr. 3/2005, p. 96

3) Nicolae, Adina, Regimul de autorizare în domeniul audiovizualului şi

libertatea de difuzare a emisiunilor de radio şi televiziune, în Themis, nr.

3/2005, p. 75-87

4) Popescu, Corneliu, Acordul asupra aplicării provizorii a anumitor dispoziţii

din Protocolul nr. 14 şi Protocolul nr. 14bis la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, Noua revistă de drepturile omului, vol. 5/2009 p.109-114

5) Theodorescu, Ruxandra, Libertatea de exprimare- protecţia surselor

jurnalistice, în Themis, nr. 3/2005, p. 87-96

6) Ursu, Adina Dumitriţa, Libertatea de religie- libertate interioară şi libertate

exterioară, în Themis, nr. 3/2005,p. 59- 75

74

Jurisprudenţa CEDO:

1) Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Polirom, 2000

2) Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Polirom, 2000

3) Cazurile României la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Selecţiuni 2005-

2006, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti

4) Cazurile României la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Selecţiuni 2004-

2005, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti

5) Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor,

Chişinău, 2000

6) http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm

7) http://www.scj.ro/decizii_strasbourg.asp

8) http://www.coe.int/t/e/human_rights/awareness/7._special_projects/1_Case_L

aw.asp#TopOfPage - jurisprudenţa CEDO în diverse limbi

9) http://www.echr.coe.int/echr/Homepage_EN

10) http://www.ccr.ro/cedo/indexalfabetic.html - Jurisprudenţa Curţii

Consituţionale a României şi Convenţia Europeană a Drepturilor omului

11) Ramascanu, Beatrice, Jurisprudenta CEDO in cauzele impotriva Romaniei,

Hamangiu, 2009

12) Selejan-Guţan, Horaţiu Alexandru Rusu, Hotararile C.E.D.O. in cauzele

impotriva Romaniei (1998-2006), Editura Hamangiu, 2006

13) Colectia revistei Buletinul CEDO, editura Hamangiu