Cuprins

Subiectul 1. (paginile 34-41)...................................................................................................................2

Subiectul 2.T (pag.213-217)....................................................................................................................4

Subiectul 3. pag.272-276).......................................................................................................................6

Subiectele 4. si 5 ....................................................................................................................................8

Subiectul 6............................................................................................................................................10

Subiectul 7............................................................................................................................................12

Subiectul 8............................................................................................................................................17

Subiectul 9............................................................................................................................................21

Subiectul 10..........................................................................................................................................22

Subiectul 11..........................................................................................................................................25

Subiectul 12..........................................................................................................................................27

Subiectul 13..........................................................................................................................................29

Subiectul 14..........................................................................................................................................35

Subiectul 15..........................................................................................................................................38

SUBIECTUL 16.......................................................................................................................................40

SUBIECTUL 17.......................................................................................................................................44

SUBIECTUL 18......................................................................................................................................47

Subiectul 19..........................................................................................................................................55

SUBIECTUL 20.......................................................................................................................................57

Subiectul 21..........................................................................................................................................63

Subiectul 22..........................................................................................................................................65

Subiectul 23..........................................................................................................................................68

Subiectul 24..........................................................................................................................................71

Subiectul 25..........................................................................................................................................73

Subiectul 26..........................................................................................................................................78

Subiectul 27..........................................................................................................................................85

Subiectul 28..........................................................................................................................................88

Subiectul 29........................................................................................................................................102

Subiectul 30........................................................................................................................................114

Subiectul 31........................................................................................................................................137

Subiectul 32........................................................................................................................................146

Subiectul 33........................................................................................................................................148

Subiectul 34........................................................................................................................................151

Subiectul 35.......................................................................................................................................151

1

SUBIECTUL 36.....................................................................................................................................157

Subiectul 1. Factorii genetici ai fenomenului turistic ( demografici, economici,

psihologici, sociali, politici): caracteristici, rol, impact.(paginile 34-41)

În afirmarea fenomenului turistic o contribuție decisivă își aduc următorii factori

-factorii demografici

-factorii economici

-factorii psihologici

-factorii sociali

-factorii politici

1.1 Factorii demografici – acționează prin creșterea numerică a populației globului, aceasta

fiind privită ca rezervor potențial de practicanți ai drumețiilor și călătoriilor.

Produsul turistic, indiferent de structură și compoziția sa, de concentrarea sau dispersia lui

teritorială, este gtenerat și utilizat de factorul uman, în consecință, cu cât numarul persoanelor,

al populației actuale este mai mare, cu atât probabilitatea existenței unui număr mai ridicat de

practicanți al turismului crește.

Rolul factorului demografic în generarea unor importante fluxuri turistice convergente este

bine evidențiat cu deosebire în cazul țărilor dezvoltate, dar și în întreținerea amenajărilor

turistice, care absorb o forță de muncă semnificativă.

1.2 Factorii economici – pot influența direct și indirect afirmarea și promovarea turismului

Influența directă se manifestă prin creșterea productivității muncii și a veniturilor populației.

Ca urmare, crește rata timpului socialmente necesar altor activități decât cele productive,

respectiv resursele financiare ale oamenilor. Nivelul veniturilor dectează nu numai forma de

turism și calitatea serviciilor turistice ci și distanța la care se practică acesta.

Influența indirectă – O economie avansată presupune o largă dezvoltare a infrastructurii, a

caiilor de comunicație, dotăriilor edilitare, o sporire a confortului și securității sociale. Aceste

aspecte se repercutează indirect, dar și favorabil, asupra dezvoltării turismului.Ca urmare,

posibilitățiile financiare ale populației sunt hotărâtoare în generarea unor fluxuri turistice

semnificative.

2

1.3 Factorii psihologici au un rol din ce în ce mai important în promovarea acivităților

turistice. Avem în vedere presiunea exercitată asupra psihicului uman de către ansamblul de

factori ai stresului cotidian, de îndepărtarea treptată a omului de natură, adică de mediul în

care acesta a apărut și s-a afirmat ca specie cu caractere superioare, de imperativele

cunoașterii altor locuri și realități. Tot pe filieră psihologică se manifestă adesea nevoia

biologică de refacere și menținere a sănătății sau cea de evadare din obișnuitul de fiecare zi.

1.4 Factorii sociali – în cadrul acestei categorii, la loc de frunte se situează timpul liber al

populației. În functie de durata și perioada desfășurării sale, timpul liber poate apărea în

cadrul fiecărei zile, la sfârșitul săptămânii și în perioada afectată concediului sau vacanțelor.

În corelație cu durata timpului liber se pun în evidență trei forme majore de turism

-Turism de îngrijire a sănătății , desfășurat în concedii și vacanțe, pe o perioadă mai lungă și

la distanțe mai mari.

-Turism de recreere, frecventat la sfârșitul săptămânii. Se desfășoară la distanțe reduse

-Turism ocazional desfășurat în zilele săptămânii, în interiorul metropolei sau în imediata ei

vecinătate.

1.5 Factorii politici – pot contribuii adesea pe perioade diferite de timp – la afirmarea sau

restrângerea activitățiilor turistice prin regimul impus deălasărilor între sate aflate în conflict

sau cu orânduri social-politice diferite.

Turismul este un produs al atmosferei de înțelegere internațională, el contribuind, prin

propria desfășurare, la adâncirea și extinderea conlucrării între popoare, idiferent de

particularitățiile sociale și politice. Nu de puține ori însă, factorii politici intervin brusc și

brutal în sfera turismului și pot avea consecințe de durată, datorită efectelor de produse asupra

altor componente cu implicare directă sau indirectă în derularea activitățiilor turistice.

Subiectul 2.Tipuri si forme de turism : elemente de definire, individualizare si

diferentiere a tipului de turism in raport de forma de turism, tipologia tipurilor de

turism ( de recreere, curativ, cultural si mixt) si caracteristicile lor principale.(pag.213-

217)Apreciind că orice structurare în domeniul turistic trebuie să se sprijine pe elementele

declanșatoare ale fenomenului respectiv, pe nevoia umană de recreeere, refacere și

culturalizare, actul turistic poate îmbrăca una din următoarele expresii tipologice

3

2.1 Turism de recreere

2.2 Turism de îngrijire a sănătății(curativ)

2.3Turism cultural

2.4 Turism complex( de recreeere și refacere a sănătății, de recreere și informare)

2.1 Turism de recreere - are ca scop fundamental al practicării sale, satisfacerea nevoilor

recreative ale populației antrenată în munci solicitante, cu mare consum de energie fizică și

psihică sau locuind în habitate recunoscute prin stresul lor cotidian.

Principalele trăsături ale turismului de recreere sunt

-antrenează cel mai mare număr de persoane, majoritatea provenind din țările puternic

dezvoltate și urbanizate

-ponderea decisivă a particularităților se recrutează din rândul populației urbane

-este practicat de toate grupele de vârstă(îndeosebi tineret și pop. matură )

-eficiența economică a urismului de receere este dintre cele mai ridicate.

2.2 Turismul de îngrijire a sănătății(curative) – poate fi considerat ca cel mai vechi tip de

practicare a activitățiilor turistice. Necesitățile legate de refacere și tratament au condus

oamenii antichității să caute efectele tămăduitoare ale apelor termale și minerale, ale

nămolurilor și curei heliomarine. Turismul curativ se adresează unei categorii aparte de

persoane, majoritatea aparținând grupei de vârstă batrână, când degradarea bilogică se

accentuează.

Trăsăturile acestui tip sunt urmaătoarele

- Numărul practicanțiilor este mai redus decât în cazul precedent, implicând doar

populația suferindă, sau cea dornică de a prevenii anumite afecțiuni

- Spre deosebire de turismul de recreere și de agrement, cel curativ se desfășoară cu

oscilații nesemnificative, pe întreaga durată a anului.

- Durata actului recreativ este și ea dictată de natura afecțiunii și eficacitatea

tratamentului curativ.

4

2.3 Turismul Cultural – este numit adesea și turism de vizitare deoarece practicarea sa

presupune- invariabil „vizita” la un obiectiv sau grupe de obiective sau resurse atractive .

Menirea acestui tip de turism este complexă: în primul rând este instruirea prin îmbogățirea

cumoașterii, în al doilea rând este recreerea resimțită pe plan spiritual prin aflarea unor

adevăruri și cunoașterea unor fenomene noi.

Dintre însușirile turismului cultural enumerăm:

-antrenează ambele categorii de populație, urbană și rurală

-durata este de obicei limitată, majoritatea exursiilor destinate cunoașterii fiind cuprinse între

3-7 zile

-eficiența economică a turismului cultural este cea mai redusă dintre toate tipurile analizate.

-turismul cultural vizează, în principal, obiective turistice de provenință antropică, spre

deosebire de turismul de recreere sau curativ.

2.4 Turismul polivalent (mixt) – Întrunește atributele din asocierea recreerii cu refacerea

fizică și psihică de ordin curativ, sau ale recreerii cu culturalizare , etc.

Caracteristici:

-un număr de participanți în continuă creștere ca urmare a uzurii fizice și psihice a populației

active.

-fiind practicat cu predilecție în perioada vacanțelor și concediilor el va prezenta „vârfuri”

atenuate numai în contextul profilării bazelor pe un astfel de turism, deci nesolicitare de

celelalte categorii de vizitatori

- cea mai reprezentativă formă de turism mixt este cel estival din zonele temperate, axat pe

recreere și cultură heliomarină.

-îmbinând valențe multiple, eficiența sa economică este ridicată.

Subiectul 3.Fenomene si procese de risc turistic – definire, cauze ale apritiei fenomenelor

de risc , tipologia riscurilor : naturale( climatice, alunecarile de teren etc.) si

antropice( afectarea structurii, deprecierea calitativa a resursei atractive, epuizarea

resurselor, exploatarea neadecvata, ineficienta exploatarii, supralicitarea infrastructurii,

uzura morala, accentuarea sezonalitatii, nesatisfacerea cererii, incompatibilitatea

turismului cu alte forme de valorificare economic, poluarea turistica) pag.272-276)

5

Dezvoltarea fără precedent a activităților recreative și perspective deosebite, presiunea

exercitată asupra peisajului, cu intensități crescânde, conduce la suprasolicitarea structurii

acestuia și implicit la apariția fenomenului de risc.

Cauzele apariției fenomenelor de risc sunt multiple, ele pot fi grupate în trei categorii

destincte și anume: naturale , antropogene și endogene.

O primă grupă de factori generatori aparținând cadrului natural și sunt conținuți adesea în

matricea evolutivă a componentelor peisajului(relief,hidro,climat, vegetașie, faună).Astfel,

spre exemplu, modificările climatice induse de cauze astronomice vor perturba nu numai

„atmosfera” de desfășurare, de lungă durată, a actului recreativ, ci vor afecta și valențele

atractive ale unor elemente proprii.

În mod similar, alunecările de teren pot distruge infrastructura turistică, prăbușirile de peșteri

pot afecta pitorescul lor, dispariția faunei, prin schimbarea sau distrugerea lanțurilor trofice,

afectează turismul cinegetic.

Determinărilor de ordin natural li se adaugă, intr-o proporșie covârșitoare, cele de proveniență

antropică.Acțiunea umană exercitată în sfera turistică se multiplică paralel cu lărgirea acesteia

și se diversifică în strânsă corelație cu nuanțarea dezideratelor cererii.

Premisele riscului antropogen sunt îmaganizate în manifestarea abuzivă a intervenției asupra

elementelor naturale constituente ale mediului înconjurător. O ultimă categorie de cauze

generatoare de risc turistic sunt cele de natură endogenă, ele sunt rezultanta erodării

sistemului turistic, a stagnării evoluției sale, a contradicțiilor permanente în raporturile cerere-

ofertă.

Excesiva dezvoltare a turismului în unele areale și intensa exploatare a unor resurse poate

conduce la epuizarea timpurie a factorului care a condiționat implantarea activitățiilor de acest

tip în regiune ,avem în vedere, în primul rând, resursele greu regenerabile, cum ar fi

nămolurile sapropelice, apele minerale și termale.

Practica amenajării și exploatării turistice a unui teritoriu sau grupări de obiective pune uneori

în evidență riscul exploatării neadecvate.

Ineficiența exploatării este un risc ce planează asupra tuturor obiectivelor a căror integrare în

circuitele turistice nu ține seama de particularitățile cererii.

6

Supralicitarea infrastructurii apare de regulă în perioadele „de vârf” ale cererii, ca urmare a

accentuării fenomenului de sezonalitate, respectiv în contextul insuficienței unor oferte

compatibile cu dezideratele fluxurilor de turiști în regiunea dată.

Orice bază turistică, încă de la punerea sa în exploatare, este supusă procesului de uzură

morală, răsfrântă până la cele mai simple articulații ale structurii sale.

Fenomenul sezonalității se transformă adesea într-un suport al eficienței exonomice a

bazelor cu un coeficient de ocupare infierior. Acest risc își are rădăcinile disipate în mediul

social din care se recrutează ponderea majoră a vizitatorilor, dar și în incapacitatea

infrastructurii de profil de a oferii servicii permanente la nivele calitative superioare.

Nesatisfacerea cererii turistice poate îmbrăca accente felurite, de la insuficiență în conținut a

factorului atractiv la standardele infrastructurii. Este un risc major a cărui materializare este

sinonimă cu reversul oricărei acțiuni promoționale de promovare a turismului în zona

aferentă.

Deși definit ca o „industrie fără fum”, turismul contribuie, direct și indirect, la creșterea

poluării, globale. Utilizarea mijloacelor auto în transportul turistic de mare anvergură

poluează atmosfera, avioanele ridică nivelul poluării sonore, turismul neorganizat și gradul de

culturalizare redus al turiștilor sunt sursele unei poluări cu diverși agenți a peisajului.

Subiectele 4. si 5 Etapele principale si activitatile aferente unui studiu general de

prospectare turistica/ organizarea studiului de prospectare a pietei turistice: etape, faze

si activitati. (225-231)

Etape și faze principale , nuanțate și adaptate, disigur, în funcție de specificul fiecărui tip de

resurse atractive și de ingerința, în varii maniere și ponderi, a altor elemente cu influență

directă sau indirectă asupra acestora.

a.Demersul prospectiv debutează, invariabil, cu punerea în evidență a resurselor atractive din

teritoriul vizat, adică a „materiei prime” a turismului, în lipsa cărora apariția șiafirmarea

acestuia în zona dată este de neconceput. Practic, această etapă a prospectării vizează

inventarierea tuturor elementelor de interes turistic actual sau de perspectivă.

b.După cerificarea existenței resurselor atractive, se trece într-o a doua etapă a unui demers de

acest tip, care presupune analiza detaliată a structurii și consistenței acestora. Și aceasta

deoarece orice obiectiv ce urmează a fi amenajat și introdus în circuitele turistice are propria

7

sa structură internă, propriile, propriile sale caracteristici fizice sau chimice, propriile lui

interferențe cu elementele peisajului limitrof.

c.O a treia etapă impune realizarea unei estimări cantitative a resurselor inventariate în prima

etapă. Fiind vorba de însușiri, de caracteristici calititative, estimarea valorică în manieră

cantitativă este dificil de realizat, cunoscut fiind faptul că atractivitatea unui obiectiv este o

trăsătură greu cuantificabilă, riscul intervenției factorului subiectiv fiind frecvent.

d.Calcularea expresii valorice ale gradului de atractivitate a obiectivelor din regiunea supusă

analizei este urmată este urmată îndeaproape de ierarhizarea atracțiilor turistice, o acșiune de

mare importanță promoțională.Demersul de ierarhizare va viza fiecare tip de resurse

inventariat și estimat anterior(chei,peșteri,castele,cetăți,etc.), respectiv toate acestea luate la

un loc.

Cunoașterea structurii fondului atractiv și tipul obiectivelor integrate geosferei turistice

facilitează, de asemenea, creionarea formelor de turism proprii teritoriului studiat.Abrupturile

vor stimula alpinismul, peșterile speoturismul, fauna sălbatică, sporturile de iarnă, etc.

e.Prospectarea nu înseamnă numai cunoașterea în profunzime a particularităților fondului

atractiv, dar și a sistemului de interrelații creionat la nivelul cererii și ofertei turistice.Nevoia

de recreere, de refacere fizico-psihică și de culturalizare a populației va fi raportată permanent

la standardul ei economic și social, astfel încât prognozele de dezvoltare a turismului în

regiunea dată să aibă un suport real.

f.Menirea ei nu se oprește însă aici, introspecțiile de profil vor căuta decelarea rolului pe care

urmează să-l îndeplinească în viitorul sistem turistic regional,, identificarea riscurilor actuale

și potențiale, analiza circumstanțelor punerii lor în valoare, respectiv de elaborarea

propunerilor și a deciziilor de promovare a turismului.

g.Analiza va continua cu reliefarea turismului în ierarhia ramurilor economice ale regiunii,

fâșiile de suprapunere teritorială și punctele critice de interferență a acestuia cu alte tendințe

de valorificare a resurselor solului sau subsolului. Numai atunci promovarea se va beneficia

de o motivație logică și va avea o bază de susținere asigurată.

Impactul economic este, indiscutabil, o componentă esențială a analizei turistice, știut fiind

faptul că, păe lângă finalitatea fiziologică li psihologică, desfășurarea fenomenului turistic are

și o importantă consecință economică, consumul produsului turistic aducând venituri

importante.

8

De asemenea , cunoașterea ponderii turismului în economie este deosebit de importantă,

urmărirea acestui indicator fiind posibilă prin intermediul unei serii de variabile statistice:

- Balanța de plăți- care înregistrează operațiile financiare derulate între diferite state;

- Bilanțul turistic – rezultat din diferența între operațiile financiare derulate între

diferitele state,

- Consumul turistic, corespunzător ponderii cheltuirlilor de profil în consumul total

- Ponderea turismului în balanța utilizării forței de muncă

Turismul este o ramură economică aparte a cărei dezvoltare și eficiență se bazează pe o

geoinformare de profil riguroasă.Acțiunea în sine presupune două componente cu

adresabilitate diferită, dar cu nimic inferioare una alteia.

Pe de o parte, informațiile acumulate în urma prospectării minuțioase a resurselor atractive și

cererii turistice, vor trebuii să ajungă, nemijlocit, pe masa de lucru a celor care sunt

îndreptățiți să formuleze deciziile.

Pe de altă parte, este cunoscut faptul că turismul nu poate exista fără practicanții săi, recrutați

din toate categoriile sociale, din toate categoriile de vârstă, cu standarde culturale nuanțate.

Posibilii practicanți trebuie să fie informați în detaliu asupra tuturor fațelor ofertei turistice,

astfel încât, la nivel mental, aceștia să-și poată formula opțiunile pentru o anumită bază de

agrement sau cură, pentru anumite servicii.

Geoinformarea devine astfel cel mai consistent element promoțional, definit prin credibilitate,

oportunitate și obiectivism, adică tot atâtea însușiri invocate de o cerere turistică extrem de

sensibilă la nou, la inedit,la certitudini.

În concluzie, grație rațiunilor expuse mai sus, prospectarea turistică se constituie într-un

suport și practic indispensabil tuturor celor care își propun să inițieze activități productive în

geosfera turismului, începând de la amenajarea unui obiectiv izolat și construirea primelor

baze de cazare sau alimentație publică, la promotorii dezvoltării unor regiuni turistice

complexe ca potențial atractiv și dotării lor cu o infrastructură de profil polivalentă.

Subiectul 6.

Implicaţiile turismului asupra dezvoltării rurale - avantajele şi dezavantajele practicării

turismului rural

Avantajele practicării turismului rural:

9

- stabilizarea populaţiei prin fixarea forţei de muncă

- crearea de noi locuri de muncă

- diversificarea modului de utiliare a forţelor de muncă

- pluriactivitatea

- promovarea şi dezvoltarea serviciilor

- susţinerea economică a agricultorilor

- promovarea şi susţinerea artei populare şi a industriei locale de artizanat

- reabilitarea patrimoniului edilitar

- ameliorarea gradului de utiliare a forţei de muncă feminine

- atragerea de noi investiţii.

Dezavantajele practicării turismului rural:

- presiunea asupra mediului

- presiunea socio-culturală

- caracterul limitat al disponibilităţilor de cazare

- pasivitatea faţă de presiunile intreprinzătorilor exteriori

- probleme de planificare, control local, participare publică si partenierat

- diferenţierea teritorială a potenţialului turistic rural

- reticenţele agricultorilor

- lipsa sau insuficienţa competenţei turistice a agricultorilor

- complementaritatea deficitară a intreprinderilor şi absenţa strucutrilor de cooperare

10

Subiectul 7.Clasificarea principalelor sisteme de transport utilizate in turism- feroviar,

rutier, aerian si pe apa- si caracteristicile lor majore, avantaje si dezavantaje.

Caile si mijloacele de transport asigura efectuarea calatoriei, adica a acelui segment al

actului recreativ fara de care turismul ca fenomen este de neconceput. Turismul actual

datoreaza extreme de mult modernizarii si diversificarii cailor si mijloacelor de transport.

Principalele cai si mijloace de transport implicate in turism sunt: rutiere, feroviare, navale si

aeriene.

Transporturile rutiere

-au vechime mare si raspandirea cea mai larga.

-se intalnesc in toate tarile, in stadii variate de organizare si modernizare.

-turismul utilizeaza reteaua de drumuri edificate cu scop economic, social si strategic, dar

presupune si construirea unor sectoare a caror singura motivatie este deschiderea accesului

spre resursele atractive.

-lungimea acestor tronsoane si conditiile adesea dificilein care sunt trasate, ridica mult costul

investitiilor turistice, indicator de care promotorii activitatilor de recreere vor tine intotdeauna

seama.

Evolutia ttransporturilor rutiere cunoaste o curba ascendenta, cu o crestere accentuata

dupa al 2-lea razboi mondial, cand autoturismul devine principalul mijloc de locomotive al

turistilor. Folosirea autoturismelor a determinat aparitia si dezvoltarea unor forme noi de

turism (turismul neorganizat, individual; turismul de distanta scurta si medie), respective

amplificarea unor tipuri de baze de cazare adaptate nevoilor traficului intens (ex. motelurile

sau campingurile).

Transporturile rutiere implica o viteza medie de deplasare de circa 60 km/h (aceste valori

cresc simtitor in cazul utilizarii autostrazilor si se reduce drastic in interiorul marilor

metropole).

Siguranta circulatiei difera mult intre automobile si autobuze , cu coeficienti minimi

pentru cele din prima grupa. Viteza excesiva, oboseala, consumul de alcool, defectiunile

tehnice, conditiile meteorologice nefavorabile se inscriu printre cauzele majoritatii

accidentelor inregistrate. Regularitatea traficului este mai pronuntata la autobuze in

11

comparatie cu autoturismele, cele din urma raspunzand unui orar de circumstanta, stabilit de

fiecare proprietar in parte.

Confortul este mai limitat in cazul autoturismelor (ca urmare a spatiului interior redus) si

mai ridicat la autocare, cu dotari interioare menite a spori confortul (aer conditionat, grupuri

sanitare, aparate video, bar…).

Autobuzele ce deservesc turismul pot avea un orar fix (atunci cand realizeaza transportul

persoanelor in general) sau un regim special (cele cu destinatie exclusiv turistica, folosite

pentru transportul unor grupuri compacte de vizitatori). In cazul grupurilor restranse se

apeleaza la microbuze.

Autoturismul s-a impus decisiv in transportul intern de persoane (87% in SUA, 78% in

Italia). Cresterea isi reduce indicii ca urmare a interventiei unor elemente perturbatoare

(poluare, lipsa locurilor de parcare, diminuarea sigurantei circulatiei paralel cu intensificarea

traficului).

Tinerii apeleaza si la alte mijloace de transport- ex. motocicletele. Acestea predomina in

cazul turismului de scurta durata, desi performantele ultimelor tipuri permit deplasari rapide la

distante mari.

Transporturile rutiere de turisti reclama . pe langa reteaua de drumuri modernizate si o

serie de dotari complementare, indispensabile derularii lor in conditii optime: statiile pentru

carburanti, statiile service, telefoane de securitate a traficului, moteluri, indicatoare rutiere si

de orientare… Modernizarea cailor rutiere isi are expresia maxima in construirea

autostrazilor, fata de care turismul actual este greu de conceput. Densitati apreciabile ale

autostrazilor se remarca in SUA si sud-estul Canadei, Europa de Vest, Japonia. Cea mai

cunoscuta autostrada europeana cu valente turistice certe (peisagistice si de facilitare a

accesului inspre principalele regiuni turistice destinate turismului estival heliomaritim) este

cea care urmeaza riviera mediteraneeana intre Trieste si Gibraltar , trecand prin nordul Italiei

(Venetia-Milano-Genova), sudul Frantei (Coasta de Azur, Coasta Piratilor, Coasta de

Ametist) si partea septentrionala a Spaniei (Costa Brava, Costa Calida, Costa del Sol). Din

aceasta se ramifica alte autostrazi spre centrul si nordul Europei. Un rol important in

fluidizarea circulatiei si directionarea fluxurilor turistice in si dinspre obiectivele turistice

localizate in cadrul marilor orase il detin centurile periferice construite in jurul marilor orase.

Principalele avantaje ale transportului rutier:

12

-detine cel mai ridicat grad de mobilitate, depasind, comparativ, conditiile oferite de

transporturile feroviare, aeriene sau navale, reusind sa patrunda in cele mai indepartate locuri,

in raport cu amenajarile efectuate, relative rapid, conducand, astfel, la o importanta economie

de timp si mijloace financiare (fapt neintalnit la celelalte tipuri de transport). Gradul de

mobilitate are valori superioare in cazul autoturismelor si autobuzelor speciale, singura

conditie fiind existenta retelei de drumuri practicabile.

Principalele dezavantaje sunt:

-capacitatea de transport este modesta: 2-6 pentru automobile; 40-100 locuri la autobuze.

-nu se pot transporta marfuri de mare volum si tonaj.

-este supus conditiilor climatice.

-efort fizic si psihic sporit din partea conducatorilor auto pe traseu si, implicit, siguranta mai

redusa.

-obligativitatea posesorilor de autoturisme de a-si rezolva singuri anumite necesitati legate de

desfasurarea calatoriei (aprovizionarea cu combustibil, reparatii…)

Transportul feroviar

S-au dezvoltat dupa construirea primei locomotive cu aburi si a construirii primei linii de

cale ferata din Anglia anului 1825. Au luat avant deosebit in a doua jumatate a secolului 19 si

inceputul secolului 20 cand, in toate continentele, apar magistrale feroviare importante.

Caile ferate de penetratie au insemnat pentru turism tot atatea trasee spre interiorul unor

vaste regiuni neexploatate din punct de vedere atractiv (ex. transsiberianul, liniile

transcontinentale din America, Australia sau Africa).

Prin capacitatea lor superioara de transport trenurile au raspuns in mod convingator

dezideratelor turismului de masa.

Costul calatoriei este diferentiat pe clase de confort. Turistii in grupuri beneficiaza de

reduceri ale preturilor biletelor.

Calatoria cu trenul presupune completarea acestui tip de transport cu servicii conexe,

care sa permita deplasarea turistilor din gari spre centrul oraselor sau spre obiectivele turistice

mai indepartate (autobuze, taxi).

13

Caile ferate inguste din muntii inalti, cu viaducte si tunele, asigura vizitarea multor locuri

pitoresti, inaccesibile in alt mod.

Principalele avantaje ale transportului feroviar:

-viteza mai mare – cea medie, de 60-80 km/h, fiind cu mult depasita (250-500 km/h), pe unele

tronsoane si cu anumite garnituri (TGV, Hikari).

-o capacitate de transport superioara tuturor celorlalte tipuri de vehicule (600-1000 persoane)

si marfuri de mare volum. In perioadele cu trafic de varf, dimensiunea garniturilor poate

creste prin atasarea de vagoane suplimentare.

-siguranta calatoriei este maxima, probabilitatea producerii accidentelor fiind de circa 4 ori

mai mici decat la avioane si de aproape 12 ori mai redusa in comparatie cu autoturismele.

-regularitatea traficului este asigurata, influenta conditiilor meteorologice resimtindu-se putin

-confortul este mai ridicat decat in cazul transporturilor rutiere, prin dotarea trenurilor cu

vagoane de dormit, vagoane restaurant, baruri, saloane, grupuri sanitare…

-cel mai ieftin mijloc de transport terestru

Principalul dezavantaj este dependenta vizitatorilor de un anumit traseu (limitat la calea

ferata).

Transporturile aeriene

Au diversificat paleta modalitatilor de deplasare turistica incepand cu primele decenii

ale secolului 20. Avionul a insemnat si pentru turism o veritabila revolutie permitand

deplasari rapide dintr-un loc in altul, survolarea regiunilor nepopulate sau inospitaliere,

introducerea in exploatare a unor resurse izolate. Calatoria cu avionul aduce turistului modern

un benificiu remarcabil: consumul minim de timp liber, ce va fi utilizat pentru recreere la

locul de sejur, facilitand participarea la activitatile turistice si a persoanelor ce beneficiaza de

un cuantum limitat de timp liber.

Siguranta calatoriei se apropie de cea a transporturilor feroviare, printre factorii

perturbatori numarandu-se conditiile meteorologice, defectiunile tehnice si de

comanda/pilotaj, terorismul international.

14

Transporturile aeriene se adapteaza si ele particularitatilor de dezvoltare ale fenomenului

turistic. Astfel, au intrat in folosinta elicopterele, avioanele charter sau cele personale cu

capacitate limitata, dar cu o fiabilitate sporita. Un tip de transport turistic aerian mai recent

este cel cu deltaplanul si parapanta, practicat de o anumita categorie de turisti sportiv.

Principalele avantaje ale transportului aerian:

-viteza apreciabila de deplasare (850-1000 km/h la avioanele obisnuite, peste 2000 km/h la

cele supersonice), care face din avion cel mai rapid mijloc de transport.

-capacitatea de transport ajunge la 300-350 persoane. Asociata cu viteza de deplasare si

posibilitatea efectuarii mai multor curse intr-o anumita unitate de timp, capacitatea globala de

transport o depaseste pe cea a trenurilor sau vapoarelor.

-siguranta calatoriei este ridicata.

Principalele dezavantaje sunt:

-pretul biletelor este ridicat ceea ce face ca avionul sa fie preferat de turistii cu venituri

superioare mediei.

-dependenta maxima fata de ruta aeriana (prestabilita si riguros respectata).

-escalele sunt scurte si nu permit desfasurarea unor actiuni recreeative de anvergura.

-confort mediu (variind in functie de tipul de avion si de conditiile de zbor)

Transporturile navale

Au, in zonele litorale, o vechime similara celor rutiere, desi tenta turistica si-au castigat-o

mai tarziu. Pe langa transporturile maritime se impugn cele pe marile fluvii sau lacuri

interioare (ambele tipuri asigurand transportul turistilor dintr-un loc in altul) si navigatia de

agrement propriu-zisa. Intensitati superioare se constata pe tronsoanele intraurbane ale

fluviilor ce strabat orasele mari sau pe lacurile cu suprafete notabile (Tamisa, Sena, Rin,

Dunare, Marile Lacuri americane) sau in cazul navigatiei de cabotaj de-a lungul tarmurilor,

interconectand salbele de statiuni litorale. Intre transportul turistilor pe cai fluviale si maritime

si agrementul nautic, prioritatea absoluta revine celui din urma, fapt atestat de numarul

apreciabil al porturilor ce adapostesc ambarcatiunile de lux ale Mediteranei, Caraibelor sau

Pacificului. Tendinta transformarii unor vapoare comerciale in hoteluri plutitoare (“Queen

Mary”, “Queen Elisabeth”) se manifesta frecvent, data fiind rentabilitatea reconvertirii si

prelungirea utilizarii vaselor.

15

Principalele avantaje ale transportului naval:

-capacitatea de transport cea mai mare (produse de mare tonaj si peste 1000 persoane).

-patrund pana in interiorul continentelor

-confortul cel mai ridicat datorita unor dotari variate si complexe (inclusive piscine, discoteci,

cluburi, sali de proiectie).

Principalele dezavantaje sunt:

-viteza redusa de circulatie (15 noduri / ora; 1 nod = 1825m), fapt ce se repercuteaza negative

asupra bugetului de timp liber al turistilor.

-regularitatea circulatiei este influentata de conditiile meteo (furtuni, ingheturi…)

Subiectul 8. Potentialul turistic al reliefului glaciar din Romania: creste si circuri

glaciare.

-definirea reliefului glaciar si geneza acestuia

-componentele de atractivitate

-caracteristicile crestelor glaciare si sectoarele reprezentative din masivele si unitatile

montane

-geneza si definirea circurilor glaciare si tipologia acestora

-componentele cu atractivitate turistica a circurilor glaciare

-masive si circuri reprezentative

Relieful glaciar este rezultatul activitatii ghetarilor cuaternari, mai ales din ultimele doua

glaciatiuni, Riss, Wurm, care au actionat prin intermediul ghetarilor de circ si vale in regiunile

cele mai inalte din Carpatii Meridionali si Carpatii Orientali. Prin actiunea lor modelatoare au

creat forme specifice, cu fizionomii variate. Aceste nuante, pe fondul general de actiune a

eroziunii ghetarilor, numita exaratie, se diferentiaza, la randul lor, in functie de substratul

litologic, afectat ulterior in postglaciar si detaliat de procese de eroziune periglaciara.

a) Partile cele mai inalte, varfurile, adeseori de forma piramidala, de peste 2000 m din

Carpatii Meridionali si Muntii Rodnei si Calimani, in Carpatii Orientali au ramas si in

16

Pleistocen deasupra ghetarilor de circ, detasandu-se in partea superioara. In aceasta categorie

sunt varfuri precum Pietrosu Rodnei, Ineu, Gargalau, in Muntii Rodna; sau varfurile de peste

2000 m din Masivul Bucegi, cele din creasta nordica a Fagarasului, din Parang si Retezat,

care, detaliate ulterior de procese de dezagregare periglaciara, se constituie astazi ca obiective

esentiale si destinatii pentru turismul pietonal montan, oferind o panorama larga asupra inregii

regiuni montane si chiar asupra unor parti intinse din spatial inter si extra carpatic.

b) Crestele alpine sunt rezultatul procesului de eroziune conjugate in Pleistocen, a

ghetarilor de circ de pe ambii versanti. Acestea devin astfel abrupte,cu o spinare ingusta,

puternic fragmentata ulterior de procese glaciare si de nivodenudatie. Componenta cea mai

spectaculoasa a crestelor alpine o formeaza custurile, sectoare de creasta foarte inguste in

lama de fierastrau (purtand denumirea stiintifica consacrata de gipfelfluhr). Din crestele

principale se desprind, sub forma de contraforturi, creste secundare, modelate in acelasi fel

doar ca, in cazul acestora, au intervenit, pentru detalierea peisajului, si ghetarii de cuib,

suspendati. Se remarca creasta principala a Muntilor Rodnei, dezvoltata de la est la vest, lunga

de 30 km, cuprinzand in aliniament varfuri de peste 2000 m, culminand la extremitati cu

Varfurile Pietrosu Rodnei, iar la est Ineu 2280. In Muntii Fagaras, creasta nordica, principala

ce se desfasoara tot pe directia est-vest, pe o lungime de 60 km, prezinta un caracter

asemanator cu cel din Muntii Rodnei, doar ca crestele secundare de tip contrafort sunt mult

mai numeroase, mai fragmentate, mai spectaculoase, demonstrand intensitatea mult mai mare

a glaciatiei. Procesele periglaciare ulterioare au accentuat fragmentarea atat a crestei

principale cat si a celor secundare, iar sectoarele de custura, mult mai numeroase, prezinta in

arealul acestora forme de relief dominante, precum Turnurile Podragului, Paltinu, Acele

Cleopatrei, Strunga Dracului. In masivul secundar sud-estic Iezerul se impugn sectoare de

custura, prezentand o fragmentare maxima in Coltii Cremenei si Coltii lui Andrei.

In Masivul Parang se detaseaza creasta principala, lunga de 10 km, desfasurata intre

Parangul Mare si Varful Mohorul unde sunt intalnite forme de relief asemanatoare, apartinand

complexului creasta principala- custuri secundare de tip contrafort

In Muntii Retezat, creasta principala, lunga de 18 km se desfasoara intre Varful Zlata in

vest si Lazarului, in est. In acest sector, creasta glaciara prezinta frecvente sectoare de custura,

mai ales in jurul varfurilor Peleaga si Papusa. In toate cazurile amintite, modelarea glaciara si

postglaciara (pe un fond de neotectonism, manifestat mai ales in Carpatii Meridionali) s-a

realizat pe roci metamorfice.

17

In Muntii Bucegi, calcarele si conglomeratele au condos, datorita reactiei specifice, la

fenomenul de dezagragare, la forme asemanatoare, dar mai putin conservate. Ele sunt

prezente, mai ales in sectorul nordic, in bazinele superioare ale vailor Malaiesti si Tiganesti:

hornurile Malaiesti si Tiganesti, coloane precum Braul Caprelor, Poarta din Tiganesti, toate cu

o valoare peisagistica deosebita.

c) Circurile glaciare dau o nota dominanta morfologiei glaciare ca si extensiune spatiala

si complexitate morfologica, desi reprezinta matricea negative. Acestea pot fi considerate ca

si o componenta de baza a peisajului glaciar montan. Se remarca prin vastitate, complexitate

si diversitate. Principalele caracteristici sunt: abrupturi care diferentiaza crestele de talvegul

cursurilor superioare. In versantul circurilor majore, complexe, se disting si circuri suspendate

sau de cuib, care adeseori adapostesc lacuri glaciare de mai mici dimensiuni. La baza circului

glaciar exista acumulari mari de grohotisuri, iar in punctual de minima altitudine relativa a

circurilor, de cele mai multe ori s-au creat conditiile pentru acumulari lacustre glaciare, de

dimensiuni mari si cu adancimi de la cativa metri, pana la maximul de 29 m, cat are lacul

(Zanoaga din Muntii Retezat).

-Circurile glaciare complexe au extensiuni mari, incluzand in complexul lor morfologic

2-4 circuri suspendate (de cuib), precum si nise, nivale postglaciare. Versantii acestor circuri

au la baza mari trene de grohotis. Marimea circurilor este legata de cantitatea de gheata

acumulata, de puterea de subsapare a ghetarului, de panta, precum si de succesiunea de roci

cu o rezistenta mai mare sau mai mica la actiunea de eroziune (gelivitatea rocilor).

Dimensiunea maxima a circurilor glaciare poate depasi in diametru 500 m.

In categoria circurilor glaciare complexe, avand in componenta elemetele morfologice

amintite, se remarca pe versantul nordic al Muntilor Rodnei, Buhaiescu si Repedea; in Muntii

Fagaras circurile din partea superioara a vailor Capra, Buda, Topolog, cel de pe raul Doamnei,

toate pe versantul sudic, precum si circul Bale ape versantul nordic.In Muntii Parang, cele mai

representative circuri complexe sunt la obarsiile vailor Lotru, Jiet si afluentii: circul Mija,

Sloveiu, Rosiile, Gauri. Galcescu, Iezerul. In Muntii Retezet se impune cel mai reprezentativ

circ complex Bucura, avand in componenta circuri suspendate, ce adapostesc lacuri glaciare

(Taul Agatat, Taul Portii, Ana, Lia, Florica, Viorica), toate debusand in cel mai intins lac

glaciar din Carpati, Bucura, obarsie a vaii Lapusnicului. Asemanator cu acesta este circul

glaciar complex Peleaga.

-Circurile glaciare simple au fost create de ghetari de mai mici dimensiuni. Au forma

semicirculara si sunt de regula amplasate in vaile cu expozitie sudica si sud-vestica, sau se

18

constituie ca “loje” suspendate pe versantii marilor circuri complexe. Desi se impugn mai

putin in prisal, isi aduc contributia la completarea ambientei de ansambluri glaciare, formata

din varfuri, creste, circuri complexe.

Astfel de circuri simple sunt frecvente in Muntii Rodnei, in jurul varfului Ineu (pe vaile

Lala, Gagi, Bila), continuand spre vest cu succesiunea de circuri simple de pe vaile Putredu,

Bistricioru, Izvorul Cailor, Negoiescu, Puzdele, Repedea.

In muntii Bucegi, chiar daca nu sunt foarte bine conservate, exista in partea de nord a

acestora circuri simple pe vaile Malaiesti si Tiganesti, dar si in partea vestica in bazinul

Ialomitei, pe cursul superior al vaii Sugarilor.

In Muntii Parang, cele mai multe circuri simple se inalnesc in bazinul superior al vaii

Lotrului: Muntinul, Urdele, Plescoaia, dar si in bazinul Oltetului, Galbenul.

In Retezat, circurile glaciare simple s-au dezvoltat si conservat in vaile Zanoaga,

Zanoguta, Radesu, Slaveiu, iar pe versantul nordic pe vaile Stanisoara, Pietrele, Valea Rea,

Galesu. In spatiul circurilor apar microforme sub forma unor trepte, praguri, berbeci glaciari,

roci mutonate si morene.

In evolutia initiala a complexelor glaciare montane a existat singular sau, in mai multe

cazuri, componenta de diferentiere (ruptura) intre sectorul glaciar de circ sic el de vale- limba

ghetarului. Acesta s-a individualizat sub forma unui prag, abrupt, care a delimitat cele doua

componente de baza. Acest prag, determinat de prezenta unor pachete de roci rezistente la

eroziunea ghetarului, se individualizeaza astazi printr-o componenta distincta, de origine

morfohidrografica, marcata de cascade, facand trecerea intre sectorul superior al reliefului

glaciar si cel inferior glacio-fluvial, sub aspectul altitudinal. Tipice dim acest punct de vedere

sunt praguri si cascade, precum Izvorul Cailor din Muntii Rodnei sau cascada Balea din

Muntii Fagaras sau Loloaia in Retezat.

d) Vaile glaciare sunt rezultatul traseului terminal al ghetarilor, prelungiri ale masei

glaciare din circuri. Lungimea acestora oscileaza intre 2 si 8 km. sunt frecvent intalnite in

Muntii Rodna din Carpatii Orientali, Fagaras, Parang, Retezat, dar si Bucegi din Carpatii

Meridionali.

In cazul unor massive cu altitudini mai reduse, poate fi urmarita peisagistic modelarea

postglaciara, care a transformat in unele masive vechea topografie pleistocena, precum in

Muntii Maramures, Sureanu, Tarcu, in care formele glaciare tipice sunt mult mai putin

reprezentate.

19

Subiectul 9. Potenţialul turistic al obiectivelor cu atractivitate turistică antropică: bisericile de lemn din Maramureş

- contextul istoric-social de individualizare a civilizaţiei lemnului în regiunea carpatica şi în Maramureş- caracteristicile arhitectonice, fizionomice şi de integrare în peisaj- repartiţia teritorială şi obiective reprezentative- obiectivele monastice Bârsana şi Săpânţa-Peri

Potențialul turistic al obiectivelor cu atractivitate turistică antropică: bisericile de lemn din

Maramureș

- contextul istoric-social de individualizare a civilizației lemnului în regiunea carpatica și în

Maramureș

- caracteristicile arhitectonice, fizionomice și de integrare în peisaj

- repartiția teritorială și obiective reprezentative

- obiectivele monastice Bârsana și Săpânța-Peri

Preluat din Nicolae Ciangă, România. Geografia Turismului (2006), p.126

Bisericile din lemn

Acestea reprezintă chintesența civilizatiei multimilenare a lemnului, de o inspiratie

aparte si un rafinament estetic elevat. Sunt realizari tehnico-arhitecturale de exceptie, folosind

in exclusivitate lemnul. Pe teritoriul României au fost recenzate un numar de 600 biserici din

lemn.

Regiunea tipică pentru aceste monumente istorice si de arhitectura o reprezinta

Maramuresul cu un patrimoniu de cateva zeci de biserici din lemn, in cadrul carora se

manifesta influente reale ale goticului tarziu, mai ales individualizat in turle. Acestea au fost

edificate incepand cu secolul XIV (Ieud, Barsana), constructia lor continuand pana in sec.

XVIII. Bisericile din lemn sunt concentrate cu deosebire in Depresiunea Maramures, dar au

fost realizate si in zona exteriaora acestuia, pe versantul sudic al muntilor vulcanici.

In Depresiunea Maramures, cele mai multe biserici sunt in bazinul Izei: Rona, Vadu

Izei, Rozavlea, Barsana, Sieu, Botiza, Ieud (cea mai veche biserica de lemn din Maramures,

atestata documentar in 1364), Bogdan Voda (fosta Cuhea, capitala voievodului Bogdan I,

devenit domnitorul Moldovei), Dragomiresti, Salistea de Sus, Sârbi, Sat Sugatag; cu deosebire

in partea superioara a acestuia, in bazinul Marei: Giulesti, Harnicesti, Desesti, Budesti,

Calinesti, Brebu.In bazinul Viseului, acestea sunt mai putine si exista la Moisei, Borșa. Se

remarca complexul monastic nou de la Bârsana, care poate fi considerat prin originalitatea

componentei acestuia, si mai ales prin biserica construita in cel mai autentic stil maramuresan,

20

unul dintre cele mai originale din Romania. Turla bisericii de 56 m situeaza acest monument

pe primul loc in tara. Materialul folosit, lemn in exclusivitate, solutiile tehnice de imbinare ale

componentelor, pozitia complexului accesibil prin drumul judetean din Valea Izei ii va conferi

in perspectiva postura de prim centru monastic din Maramures si o destinatie de pelerinaj de

prima importanta. La acesta se adauga complexul monastic Săpânța-Peri a carui biserica

depaseste, prin inaltime si stil tot ceea ce s-a realizat pana acum in acest domeniu.

Pe langa valoarea arhitecturala, aceste obiective adapostesc si colectii de icoane,

manuscrise foarte rare (Codicele de la Ieud, sec. XIV), picturi pe panza.

In partea sudica a muntilor vulcanici se remarca biserica de la Șurdești, a carei turla la

54 m inaltime o situeaza pe locul II intre bisericile de lemn din Romania. In arealul periferic

judetului Maramures, in Lăpuș si Chioar, exista de asemenea numeroase biserici de lemn,

printre care se remarca Rogoz, Cupseni, Libotin, Sacalaseni, Plopis, ceva mai recente decat

cele din Maramures, edificate in sec. XVII si XVIII.

(Arealul cu biserici din lemn este extins in judetul Salaj cu bisericile de la Fildu de

Sus, Creaca, Hida, Purcaret, Ileanda, Zimbor, Sânmihaiu Almasului (sec. XVII – XVIII).

Acestea nu lipsesc de asemenea din Muntii Apuseni, cu atat mai mult cu cat Tara Motilor este

comparativ reprezentativa pentru civilizatia lemnului, cu Maramuresul. Bisericile de lemn, cu

o arhitectura usor diferita fata de cea din Maramures, sunt la Vidra, Ponorel, Lupsa, Garda de

Sus, precum si in Beius, la Lazuri si Rieni.

Areale cu biserici de lemn isi fac manifestata prezenta si in partea estica a Carpatilor

Orientali, la Bilbor, Brosteni, Targu Ocna, dar si in partea sudica a tarii, unde sunt in numar

de cateva zeci. Aici se remarca cea mai veche biserica de lemn din Tara Romaneasca, la

Marița-Funduri, in cadrul comunei Vaideeni, construita in 1532.)

Bisericile din lemn cele mai reprezentative si bine conservate vestigii ale civilizatiei

carpatice a lemnului, cu o arie de raspandire foarte mare, predominante in Carpati, dar si in

regiunea deluroasa periferica, reprezinta inca o data un factor de continuitate, si legatura

intrinseca.

Subiectul 10. Principiul eficienței (rentabilității) amenajărilor turistice

Definirea unei srategi de amenajare turistica presupune stabilirea unor oviective clare,

precise si coaerente care sa urmaresca:

Valorificarea superioara echilibrata a potentialuilui turistic

21

Reducerea amplitudini sezonalitati turistice si efectele sale negative prin extinderea si

diversificarea ofertei cu echipamente si dotari exploatabile si functionale pe toata durata unu

an calendaristic.

Sporirea numarului si largirea ariei geografice de provenienta a turistilor straini.

Conservarea resurselor turistice si a mediului inconjurator.

Conturarea unei strategi de amenajare turistica viabile concepute ca o strategie a

ofertei turistice va avea la baza ansamblui de decizii si instrumente de transpunere in

practica si acctiuni concrete care sa permita realizarea obiectivelor mentionate

.Ca urmare elaborarea si aplicarea unei astfel de strategii trebuie sa urmaresca

respectarea consecventa a unor principii ale procesului de amenajare turistica.

Principiul rentabilitati directe si indirecte stipuleaza faptul ca orice amenajare

turistica trebuie sa vizeze in permanenta o valorificare superioara a resurselor atractive ale

unui teritoriu prin care sa se asigure o eficienta ridicata a investitiilor.

Astfel rentabilitatea directa (reflectata in crestrea vanzarilor produselor turistice oferite pietei

si a cifrei de afaceri)implica o continua adaptare si reajustare a ofertei turistice in functie de

modificarile decelate in structura si caracteristicile cereri turistice(in urma unor studii de piata

derulate in permanenta)in vederea eficientizari la maximum a activitati turistice pe tot

parcursul anului.

In schimb rentabilitatea indrecta face referire la efectul multiplicator al turismului care

influienteaza amortizarea investitiilor reclamate de amenajarea turistica si antreneaza o serie

de efecte economice benefici asupra tuturor ramurilor economice care s-au implicat si se

implica in continuare in derularea optima a activitatilor turistice dintr-un teritoriu dat(industria

constructiilor, prelucrarea lemnului si mobila, cresterea animalelor,agricultura si industrei

alimentara,artizanat constructii de masini, mijloace de transport , poligrafica,

telecomunicatiile , confectii, materiale si echipamente sportive).

Acest indicator permite evidentierea incidentei globale a cheltuililor efectuate de

turisti asupra unitatilor de turism implicate direct sau indirect in deservirea cererii pe de o

parte si asupra economiei nationale pe de alta parte (produsul intern este direct vandut

turismului strain ,,export,, fara taxe vamale, T.V.A.) utilizand modelul Clemet(1970)R=1/1-

delta a

Prin valorificarea resurselor naturale, umane materiale si finaciare puse la dispozitia sa

turismul genereaza alaturi de efectele ecoomice (mai usor de decelat si cuantificat)si efectele

sociale.Din aceasta cauza in elaborarea unei strategii de amenajare turistica trebuie abordate

ambele aspecte ale eficientei turisticce atat cea sociala cat si cea economica.

22

Analiza impactului activitătii turistice, a incidentelor globale ale cheltuielilor turistice

asupra

economiei unei tări este cunoscută în practica turistică sub denumirea de efect multiplicator.

Efectul multiplicator indică repercusiunile turismului asupra venitului national generate de

influenta cheltuielilor turistice în activitatea sectoarelor productive. Turismul este una din

activitătile economice, de ale cărui venituri beneficiază aproape toate sectoarele economice,

curentul monetare provocat de cheltuielile turiştilor „curgând” către aceste sectoare

(agricultură, industrie, comert, etc.).

Venitul turistic antrenează noi cheltuieli, acestea devenind la rândul lor, venituri ale acestor

activităti economice. O cheltuială initială, continuă să se transforme , până când, prin diverse

pierderi (importuri, tezaurizare), banii sunt eliminati din circuitul economic.

Incidenta cheltuielilor turistice asupra economiei unei tări poate fi analizată prin intermediul

efectelor directe, indirecte sau induse, asupra altor ramuri economice. Efectele directe sunt

generate de primul circuit monetar provenit de la turist, cele induse de salariile angajatilor din

turism cheltuite pentru procurarea unor bunuri şi servicii.

Prin urmare, cheltuielile turistice creează un venit, care, la rândul său, duce la un lant

de

cheltuieli – venituri – cheltuieli şi aşa mai departe, până când scurgerile opresc acest lant. Ca

urmare, impactul venitului initial derivat din cheltuiala turistului este de obicei mai mare

decât venitul initial, pentru că generează cheltuieli ulterioare legate de acesta. De exemplu, un

schior cumpără un bilet de telescaun, cu utilizare de o zi, de 10$. Aceşti bani vor fi folositi

pentru plata salariilor operatorilor din firma de telescaune; operatorii cheltuiesc banii la

magazinul alimentar. Proprietarul magazinului foloseşte o parte din bani pentru a plăti

chiria pentru terenul pe care este amplasat magazinul.

Proprietarul terenului foloseşte banii pentru achizitionarea hranei. Ciclul se opreşte

atunci când banii sunt pierduti din economia locală, ultima tranzactie fiind denumită

„scurgere” din economie. Practica demonstrează că se realizează un număr de aproximativ 13-

14 tranzactii înainte ca banii să dispară şi că 5-6 din tranzactii se produc în cursul primelor 12

luni.

Impactul cheltuielilor turistice este determinat de combinatia efectelor directe, indirecte şi

induse ale unui model de cheltuieli. În multe situatii, nu toate veniturile generate în fiecare

fază sunt recheltuite. O parte din aceste venituri tind să fie economisite şi, o altă parte tind să

fie cheltuite în afara economiei locale. Cu cât proportia venitului cheltuit local este mai mare,

cu atât multiplicatorul va fi mai mare.

23

Gradul în care o zonă locală este capabilă să retină venitul turistic depinde de cât poate

să asigure economia locală. Dacă economia locală este capabilă să producă bunurile şi

serviciile pe care turiştii le cumpără, efectul multiplicatorului va fi mai mare. Cu cât se

importă bunuri din afara zonei, cu atât multiplicatorul va fi mai mic.

Subiectul 11. Tendințe ale amenajărilor turistice în Romania în perioada contemporană.

Comparativ cu tendinţele manifestate pe plan mondial trecute în revistă mai sus,

amenajaările turistice ăn România au parcurs aproximativ aceleşi etape, însă decalate puţin ca

timp.

Perioada contemporană include intervalul de timp de după a doua conflagraţie mondială, care

la rândul său este împărţită în două etape distincte marcate de sisteme social-economice şi

ăplitice diferite.

În intervalul 1945-1990 s-a impus componenta etatizată asupra tuturor mijloacelor de

producţie astfel că (din iunie 1948) întreaga evoluţie a vieţii social-economice din România a

fost schimbată fundamental.Ca urmare şi în turism, unde se impuse-se o tradiţie deja seculară

în amenajare au intervenit modificări de substanţă .

După un regres determinat de deteriorarea generală a vieţii social-economice, începe

să se manifeste o tendinţă de redresare prin sprijinirea turismului de masă, prin reabilitarea

bazei materiale a principalelor staţiuni , dar şi prin ,,dispariţia,, unei mari părţi din micile

staţiuni de importanţă locală apărute în perioada interbelică.

Ca fapt remarcabil este de semnalat totuşi naşterea, ca urmare a organizării în 1951 a

Universiadei de iarnă de la Braşov, a staţiuni Poiana Braşov, care va deveni reprezentativă

pentru turismul montanşi sporturile de iarnă din România.

Pe un fond de creştere economică de relativă stabilitate şi deschidere către Occident ar loc

între 1960-1975, cea mai dinamică perioadă din istoria turismului românesc.În acest interval

de timp şi în cadrul planurilor de dezvoltare economică generală are loc cea mai puternică

infuzie de amenjări turistice, prin care s-a creat o bază materială devenită în mare măsură

competitivă pentru cererea turistică internaţională aflată într-o dinamică activă.

Se detaşează câteva componente, secvenţe care dau măsură efortului real făcut în această

direcţie:

Litoralul Românesc al Mării Negre, jumătatea sa Sudică, este edificat în dou

etape.Într-o primă parte sunt create ca staţiuni de impact asupra turismului maritim staţiunile

Mamaia, eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, pentru ca în al doilea,,val,, să fie edificate

grupul de staţiuni aparţinând complexului Mangalia(Olipm,Neptun,Jupiter,Cap

Aurora,Venus,Saturn).au fost puse în practică diferite soluţii de proiectare, amplasare,

24

amenajare reflectând, adeseori adoptarea spaţiului construit la condiţiile concrete specifice din

îngusta fâşie litorală.

O a doua componentă majoră a proiectului de amenajare turistică coplexă a României pentru

aceeaşi perioadă a constat din modernizarea staţiunilor balneo-turistice treadiţionale din

România.A fost astfel modificat profilul fizionomic-urbanistic a staţiunilor şi aşezărilor-

staţiuni, în unele cazuri în mod esenţial (Covasna.Poiana Braşov,Călimăneşti,Căciulata,Băile

Herculane,Băile Felix).

În aceaşi perioadă se mai remarcă şi dezvoltarea unor noi staţiuni de mai mici

dimensiuni,valorificând ape minerale sau termale(Amara,Lacul

Sărat,Călacea,Beliş,Bizuşa,OgnaSugatag) sau în spaţiul montan(Borşa,Durău,Izvorul

Muntelui Sinaia Pârâul Rece).

Această tendinţă se accentuează şi după 1990 deşi România ar fi avut o şansă deosebită de

relansare, dacă reforma social-economică şi moral ar fi fost realizată într-un timp foarte

scurt.S-ar f i evidenţiat astfel o tranziţie prelungită cu efecte paguboase de –a dreptul

dramatice în toate domeniile.În aceste condiţii, întreaga bază materială turistică s-a deteriorat

în continuare, fiind afectate în principal două categorii clasice:vilele existente în cea mai

mare parte a staţinilor şi cabanele din zona montană.

Categoria hoteluri a fost şi ea afectată, dar începând din 1995-1996 se manifestă

efectele eforturilor de reabilitare a unei părţi a acesteia, atât cu capital autohton cât şi

străin.Legislaţia parţială din turism ,fără eleborare şi aplicarea unei legi atotcuprinzătoare şi

moderne a prelungit prea mult intrarea într-o normalitate, iar relansarea a fost împiedicată şi

de deteriorarea climatului social-economic accentuat, de nerestructurarea componentei

economice rămase în mare măsură necompwtitivă, cu efecte directe reflectate în scăderea

nivelului de trai, şomajul, inflaţia.Toate au determinat şi scăderea cereri pentru o ofertă

turistică neatrăgătoare şi scumpă.

Pe acest fond se produce totuşi, marea privatizare a bazei materiale turistice,

declanşată dupa 1998 şi aproape finalizată la finela anului 2002, începerea reabilitări bazei

turistice hoteliere, declanşarea modernizării infrastructurii de comunicaţie şi începerea

materializări iniţiativei particulare prin noi unităţi turistice private, amplasate în regiuni de

tradiţie şi atractivitate turistică, precum şi amenjările turistice din mediul rural, refectând

introducerea în circuit a unei din şansele turistice ale României.

25

Subiectul 12. Generații de amenajări turistice de tip statiune în regiunea alpină

Amenajările turistice în spatiul monatan Francez

Experienţa franceză in domeniul este cea mai prestigiuasa, s-a desfasurat pe o perioada mai

mare de un secol si a inclus, in amenajare, spatii montane intinse, cu deosebire in regiunea

alpina, dar si in Pirinei, Vosgi, si Masivul central.Realizarile revelatoare ca dimensiuni , areal

implicat si solutii aplicate sau constitui in timp intr.un model insusit ulterior adesea amendat

si perfectionat de alte tari.atat sub aspectul derulari in timp cat si prin prisma conceptelor de

amenajare turistica a spatiului montan sau impus cele 3 generati de amenajari compexe

(statiuni si sisteme de statiuni la care s.a adaugat a 4 a , semnificand o revenire la alte

dimensiuni si concepte la amenajare ecologica reimplicand asezarilor rurale montane).

Amenajarile din prima generatie corespund ca timp cu realizarea primelor dotari din

zona montana din a doua parte a secolului XIX -lea pana in perioada interbelica.Acestea au

fost determinate initial de termalism, climatism, drumetie montana sau sejururi moderne.Au

fost factori care au determinat nasterea si apoi extinderea si diversificarea amenajarilor in

primele statiuni montane(Chamonix,Pralognan, Val d`Isere)Extensiunea acestora, determinata

de cererea crescanda a fost sprijinita, de comunitatile locale si s-a concretizat in dotari

multiple si de o calitate tot mai buna, care initial erau utilizate in sezonul estival pentru ca

ulterior sa fie complectate cu echipamente pentru sporturile de iarna in expansiune, astfel

incat timpul de functionare turistica sa se dilate la cel putin doua treimi de an.

Organizarea primei ,,Olimpiade albe,, in 1924 la Chamonix a dat un impuls deosebit

pragticari sporturilor de iarna.Ca premiere in acest sens se impune Megeve urmata de Alpe

d`Huez(urmate ca exemplu si in Italia si Elvetia).La acestea se constata expansiunea in

altitudine a amenajarii domeniului schiabil(cu partii si mijloace de transport pe cablu) pana la

200 m ,depasind nivelul asezarilor rurale montane,dar si ca inovatie amenajarea suprafetei

unor ghetari pentru practicarea schiului si in sezoanele de tranzitie chiar si vara.

Expansiunea statiunilor din prima generatie este in general haotica,fara o proiectare pe

termen mediu si lung si fara a se face o precisa distributie a responsabilitatilor.Se remarca

implicarea alaturi de comunitatile rurale in amenajari turistice, acompaniilor feroviare

regionale care au edificat mai ales mari unitati hoteliere si a companiilor de echipament

hidroelectric care direct sau indirect a contribuit cu investitii la dotatrea cu echipament si

chiar lansare de statiuni,exemplu Saint Lary(Cazes 1992)

Statiuni din a 2 a generatie avand ca model cu parti pozitive si negative,statiuni din

prima generatie,carora in continuare li s-au aplicat amendamente conform noilor

orientari,tendinte si exigente raportate la impactul amenajarilor cu mediul sunt edificate

26

statiunile din generatia a 2 a.Aceasta reprezinta faza intermediara in privinta tendintelor de

concentrare a amenajarilor si serviciilor cu maxim impact enviromental din a 3 a etapa.

Statiuni reprezentative pentru a 2 a generatie sunt Courchevel,Les Deux Alpes,Meribel,Serre

Chevalier,Chamrousse,avand capacitati de primire intre 15000 locuri ,(Chamrousse) si

maximul 32000 locuri(Courchevel)

In edificarea acestora s-au remarcat ca imperative existenta in prealabil a unor proiecte

de amenajare a siturilor statiunilor extinse pana la scara regionala,in cadrul carora s-au impus

solutii de amplasare rationala si mai ales functionala a obiectivelor construite.S-a tinut seama

de armonizarea cu amenajarile anterioare fie cu caracter general habitual sau turistic.

Importanta si accentul pus pe amenajarile specifice pentru sporturile de iarna a

crescut,fapt remarcat si prin cresterea ponderii populatiei tinere in cererea turistica pentru

noile statiuni.Se remarca initiativa crescand adotarii cu hoteluri particulare.Extinderea este

stimulata de cresterea importantei accesului pe cai rutiere cu mijloace auto particulare al caror

numar este intr-o crestere exploziva,dupa 1950.

Exmplu edificator pentru acesta generatie de statiuni in Franta este Courcheval,rezultat al unui

complex de factori implicati.Consiliul General al Savoiei prin supervizarea,in elaborare,a

sprijinit un plan global de amenajare care a condus la punerea in valoare a unei intregi regiuni

si unde au conlucrat organisme publice si din domeniu privat.S-a recurs la solutii tehnice

revelatoare(pentru deceniu sase al secolului trecut)cum au fost realizarea de complexe de

amenajari adaptate cererii predominante pentru sporturi de iarna si practicarea intensiva si

eficienta a acestora pe spatii intinse cu conditii naturale favorabile(expozitie,panta,strat de

zapada)chiar daca a necesitat investii substantiale pentru accesul la acestea.

Statiuni din generatia a 3 a se impun ca ce-a mai impresionanta amenajare turistica

de statiuni in spatiul montan.Au fost realizate 15 statiuni de mare amploare si

complexitate,dupa 1961 aceasta apartinand categoriei statiunii integrate (numite si ,,uzine de

schi,,)constituind o experienta franceza unica cu impact multiplu atat asupra Alpilor

francezi,cat si asupra domeniilor montane amenajate ulterior dupa acest model de tari

europene,nord americane si nord africane si chiar est asiatice(Japonia)

Aceste generatii ii apartin staiunile de marimi de 25000 locuri (Pra Loup)la cele intre 20000 si

40000 locuri(Val Thores,Tignes,Les Arcs)pana la gigantica La Plagnes cu peste 52000

locuri.Proiectul de amenajare si punerea in aplicare a acestora s-a constituit intr-o actiune de

dimensiuni unice in spatiul montan al Alpilor.S-a caracterizat printr-o echipare tehnico-

infrastructurala de avangarda pentru acel timp(lucru valabil si astazi dupa 4 decenii)avand ca

scop practicarea schiului pe spatii imense unde s-au amenajat partii si trasee de toate

categoriile de schi si pentru toate categoriile de practicanti,mijloace moderne si diverse de

27

treansport pe cablu si capacitati de gazduire imbracand cele mai variante forme(hotelarii,vile

resedinte secundare,pensiuni familiale)ca si arhitectura,apartenenta dar si dimensiuni adeseori

foarte concentreate.

Domeniul schiabil incluzand partiile,traseele si mijloacele de transport pe cablu a

avansat in altitudine,incluzand adeseori versanti intregi cu expozitie nordica pana in

sectoarele de culme.Se extind astfel partiile in lungime si cresc energiile acestora intre

punctele extreme(pornire si terminus).Etapele amenajarii acestor generatii de statiuni au fost

complexe,pozitive,dar adeseori contestate asupra mediului,asupra comunitatilor

rurale,montane si habitatelor.

Urmare a reactiilor referitoare mai ales la antropizarea excesiva si impunerea din ce in

ce mai motivata a principiului dezvoltarii durabile,dupa 1980 se contureaza o noua conceptie

de amenajare materializabila prin a 4 a generatie de statiuni montane.Acesta este rezultatul

analizei retrospective prin care in mod diferentiat se preiau componentele experientelor

pozitive anterioare pe care se grefeaza noile tendinte si obiective,o piata imobiliara montana

avand baza in statiunile internationale cu extensiune moderata concretizata prin amenajarea de

mici statiuni adaptate ruralului,optimizarea dimensiunilor statiunilor montane noi,dotarile din

hiterlandul statiunilor care sa lezeze cat mai putin mediul,conceperea si valorificarea eficienta

de echipament in regim peren.

Toate acestea ar trebui sa raspunda unui deziderat cu impact multiplu-prioritate a dezvoltarii

fata de promovare si amenajari turistice(ca si proces complex cu conotatii

multiple)comparativ cu echiparea.

Subiectul 13. Apariția fenomenului turistic:

- motivațiile care au determinat circulația turistică;

- etapizarea dezvoltării turismului, cu caracteristicile fiecărei perioade: antichitatea greco-

romană, feudalismul, epoca modernă și contemporană. (apariția profesiunilor din turism,

infrastructura de cazare-restaurare, turoperatorii, apariția stațiunilor turistice, a ghidurilor și

asociațiilor turistice, instituții naționale cu rol în turism, factorii care au impulsionat mișcarea

turistică - concediile plătite, acțiunile de marketing etc).

Motivatiile care au determinat circulatia turistica sunt foarte diverse. Primele

motivatii pentru efectuarea calatoriilor sunt: deplasarile pentru procurarea hranei in comuna

primitive, apoi deplasarile privind schimbul de produse, razboaiele, care nu pot fi identificate

ca fiind calatorii cu scop turistic, dar imbinatate cu curiozitatea oamenilor, au starnit dorinte

de deplasare pentru cunoastere. In antichitate este certa aparitia calatoriei turistice.

28

In Grecia antica, grecii doreau sa aiba o siguranta in vizitarea oraselor mai indepartate

si incheiau niste contracte de vizite reciproce intre oamenii cu aceeasi ocupatie. Vizitarea

locurilor sfinte, frecventarea bailor curative si participarea la jocurile sportive adunau un

numar mare de oameni. Exemple sunt: templele de la Dodona si Delfi (pelerinaje), jocurile

sportive de la Delfi (o data la 4 ani), Corint (jocuri istmice), Nemeea (jocuri hipice). Jocurile

olimpice reprezinta primele mari manifestari de propaganda si de organizare a calatoriilor.

Aparitia turismului sacru, caracterizeaza o activitate antica fundamental, aceea de a

vizita locuri sacre, temple. Asadar, turismul ca fenomen social este inscris in intiparit in

memoria oamenilor si a locurilor inca din antichitate.

In Roma antica, sistemul social a creat premisele unei categorii bogate din sociatate sa

calatoreasca din placer sau pentru imbogatirea cunostintelor. Majoritatea calatoriilor aveau

scopuri comerciale, militare si culturale. Constructia de drumuri a favorizat circulatia si

deplasarea oamenilor, astfel, prin edificarea unui sistem veritabil de drumuri, pe langa

marfurile transportate sau deplasarea militarilor, se favoriza deplasarea in scopuri de recreere,

fie spre zone litorale (Roma- Ostia), fie spre centre cu ape termale (Herculane, Balie Geoagiu,

etc). Ulterior, agentii particulare se ocupau de organizarea siu desfasurarea calatoriilor, in

timp ce puterea imperial favoriza construirea hanurilor, locurilor de popas si odihna. Strainii

care calatoreau in Roma purtau o insigna de bronz sau fildes “tessera hospitalis” care le

asigura siguranta si ospitalitate si ghizi instruiti (perigeta sau exegeta) care ii conduceau si le

prezentau locurile de interes. Este intensacirculatie spre baile termale din cadrul imperiului.

Daca grecii practicau o hoteltarie se stat, romanii au favorizat initiativa privata punand bazele

hotelariei modern (tabernae)

In Eveul mediu, paleta sociala a calatoriilor se largeste, in cadrul lor enumeram

ambasadorii, comerciantii, preotii, pelerinii, oamenii de stiinta, calfele si studentii care se

indreptau spre marile centre universitare. In aceasta perioada siguranta drumurilor era incerta,

iar calatoria in sine nu era o placere, astfel apare primul ghid turistic, cartea calugarului

Aimeri Picaud din 1130, care propunea cel mai sigur drum pelerinilor care mergeau spre

Santiago de compostella.

Aparitia centrelor manufacturiere vestite (Lyon, Milano, Bruges, Cordoba, Nurnberg)

det intensificarea schimburilor comerciale si implicit creste numarul deplasarilor in aceste

scopuri. Bazinul Marii mediterane polariza drumurile comerciale: orasele italiene: Venetia,

Genova, orasele franceze: Marsilia, Lyon, Bordeaux, cele germane: Nurnberg, Munchen, etc.

Mai apoi, comertul se extinde spre est ( osarele din Liga Hanseatica si Lumea Noua).

Ca urmare a accentuarii diviziunii muncii se dezvolta comertul intern si international,

produsele se transforma in marfa, se dezvolta circulatia banilor si economia naturala se

29

transforma in economie de piata. Descoperirea Lumii Noi si adrumului spre Indii favorizeaza

dezvoltarea unor vaste imperii colonial cu repercusiuni in dezvoltarea comertului dintre

metropole si colonii.

Deplasari mari de oameni s-au facut si in scop religios, atat crestinii care se deplasau

spre o serie de centru de pelerinaj (Roma, Ierusalim, etc), cat si alte semintii: musulmanii

(Mecca), brahmanii (Benares). Intre anii 1478-1480 pelerinajul pentru sfintirea Bisericii

Frauenkirche din Munchen a adunat 124000 de persoane.

In parallel cu transportul marfurilor si calatoria in grup cu trasura se dezvolta

transportul pe apa. Incepand din secolele XV – XVI misionarismul ia o amploare osebita.

Misionarii calatoresc din ce in ce mai departe, luand contact cu alte spatii culturale a caror

descriere incepe sa trezeasca curiozitatea si interesul.

Patura sociala a burgheziei care incepe sa se dezvolte dinspune de o mobilitate mai

mare, nefiind legata de un domeniu funciar. O data cu formarea statelor centralizate si

cresterea autoritatii regale, majoritatea nobililor se muta la curte, deplasandu-se spre

latifundii, primavara si toamna, generand astfel primele voiaje vilegiaturistela care participa si

burghezia timpului.

O noua motivatie de calatorie este enuntata de francezul Michel de Motaigne care

anticipeaza mobilul motivational din epoca actuala, marturisind ca “a calatorit ca sa vada tari

noi, sa castige noi experiente, sa invete si sa se distreze”.

Dupa afirmarea puterii martime a Angliei si libertatea sa de a stabili contacte

permanente cu propriile colonii, se incetateneste cutuma de a trimite tanara generatie sa isi

desavarseasca educatia in strainatate si prin calatorii. Cu aceasta ocazie apar termenii de

turism si turist.

O data cu cresterea traficului de calatori apar si primele stabilimente hoteliere,

incepand din secolele XVI – XVII si se dezvolta comunicatiile, drumurile si mijloacele de

transport. In Europa de Vest se resimte mai acut lipsa drumurilor astfel ca, in Anglia

constructia de drumuri incepe in 1663, in Franta in 1716 si in Germania din 1751.

Daca drumurile se construiau incet, evolutia mijloacelor de transport este mai rapida.

In Franta, utilizarea trasurilor collective a inceput la mijlocul secolului al XV-lea. Intre

Londra si orasele limitrofe, primul postalion a fost introdus in 1609, ulterior se dezvolta

treptat astfel ca la sfarsitul secolului al XVIII-lea erau 3 curse saptamanale spre Paris. Alte

exemple: Paris – Bruxelles (o cursa zilnica), Augsburg – Roma (o cursa saptamanala), in

parallel, datorita progresului tehnic, sporeste si viteza calatoriilor pe noile drumuri construite,

de la 50 km/zi, la 80 km/zi la sf sec XVIII-lea.

30

Transformarea circulatiei de calatori in turism a inceput la sfarsitul razboaielor

napoleoniene, initial manifestandu-se prin cresterea numarului de turisti englezi, in special

spre Italia, prin Franta si Elvetia. Exemplul lor este preluat si de francezi, de germane, de

austrieci si de olandezi.

Descoperirea motorului cu aburi si aplicarea sa la vapoare si trenuri au dat un impul

puternic dezvoltarii turismului. Inventatorul amerac Robert Fulton a facut prima demonstratie

in 1807 (vaporul Clermon pe raul Hudson), iar vaporul Savannah in 1818 trece Atlanticul. In

Europa, in 1829 ia fiinta Societatea pentru navigatie pe Dunare, iar intre Pesta si Viena primul

vapor pus in miscare de energia aburului a pornit in sept 1830.

Prima linie ferata cu locomotive cu aburi s-a deschis circulatiei in Anglia in 1830, intre

Liverpool si Manchester trenul a parcurs distant de 51 km in 2 ore. Extensiunea cailor ferate

din Europa, care s-a realizat intre 1830-1880, este inventia scotianului MacAdam. In parallel

cu dezvoltarea transporturilor se dezvolta statiunile balneare spre care se indreptau un numar

insemnat de turisti, in secolul al XiX-lea fiind consemnate circa 160 de statiuni balneare in

Europa. Initial denumite spa, printre vechile statiuni cu bai termominerale figureaza Baden –

Baden, Wiesbaden, Aachen, Kissingem – din Germania, Gastern – Austria, Karlsbad si

Marienbad – Cehoslovacia, Ramlosa – Suedia, Spa – Belgia, Bath – Anglia, Ischia – Italia,

unele cu frecventa de cateva zeci de mii de turisti pe an. Apoi, moda dicteaza si voiajele la

mare, apar astfel statiuni pe malul Marii Nordului si al Marii Baltice precum si la Mediterana,

pe tarmurile franceze si italiene, luand nastere vestitele riviere.

In sec al XIX-lea s-au construit si drumuri prin trecatorile Alpilor (Simplon 1801-

1805, Saint Bernad cel Mic si Stilfser 1824, Gotthard si Alpenzellerstrasse in 1830) Elvetia si

Austria fiind invadate de turisti.

Inca din prima jumatate a sec al XIX-lea au inceput sa apara sis a fie uzitate ghidurile

turistice, care se studiau inaintea calatoriei si care apoi se consultau in fiecare etapa a

periplului. Lucrarea de referinta este cea a germanului Karl Baedeker, aparuta in 1865 si care,

va acoperi o buna parte din descrierea itinerariilor turistice din lume, din Egipt si pana in

India. Englezii vor avea propriul lor ghid, Murray, aparut in 1836, iar francezii pe a lor Guide

Joanne, aparut in 1865.

In prima jumatate a sec al XIX-lea, dezvoltarea turismului este precedata de

ameliorarea conditiilor de cazare in hoteluri. In marile metropole europene (Paris, Londra,

Viena) preturile erau ridicate., favorizand turistii cu venituri mari, celelalte categorii sociale

foloseau locuintele particulare inchiriate. In Italia, Elvetia si Austria dificultatile de calatorie

erau cauzate si de sistemele lor monetare, care ii defavorizau pe turisti, fenomenul era agravat

de faramnitarea statala (in Italia fiecare stat avea alte regulamente, iar in Elvetia fiecare

31

canton avea alte regulamente). In Austria, sistemul vamal si politiensesc era mult mai greoi su

chiar restrictive, caci strainii nu puteau intra pe teritoriul austriac decat avand un pasaport cu

viza consulatului austriac din tara de origine. Pentru cei care vizitau Viena era obligatory

prezentarea la politie unde in schimbul pasaportului si al unei taxe primeau un permis de

sedere.

Circulatia turistica international continua sa se dezvolte in pofida acestor masuri

restrictive si a obstacolelor (perioada revolutiilor din 1848).

Tot acum apar primele masuri de stavilire a scurgerii veniturilor prin limitarea

plecarilor turistice, acel out-going. Din sec XIX-lea, putem vorbi de aparitia indstriei turistice,

de care se leaga si o serie intreaga de noi activitati, fie din industria hoteliera, fie din editarea

ghidurilor, sau meseria de ghid, restaurator, crupier, etc. In a doua sa jumatate, are loc

deschiderea primului birou de voiaj, al carui scop a fost organizarea calatoriilor in grup si al

carui fondator a fost englezul Thomas Cook. Initial organizarea calatoriilor a avut scopuri

social-morale, adica participarea la o serie de reuniuni cu caracter religios. Thomas Cook intra

in tratative cu societatea feroviara Midland pentru transportul cu pret redus, dus-intors, al unor

grupuri de persoane, acceptandu-se experimental in 1841, societatea de cai ferate a transportat

un grup de 570 de persoane participante la o adunare din Loughborrough, care a platit un

siling pe o distant de 24 de mile dintre Leicester si Loughborrough. Ideea vizionara a lui Cook

prinde viata si se naste prima firma cu acelasi nume, ulterior cu ramificatii pe tot mapamondul

si de care se leaga dezvoltarea turismului international in a doua jumatate a sec XIX. In 1851

firma Cook organizeaza vizitarea Expozitiei Universale de la Londra (165000 de vizitatori),

iar Oorganizarea Expozitiei Universale de la Paris din 1855 marcheaza debutul activitatii sale

peste hotare. In 1972 firma Cook organiza deja tururi ale Elvetiei, Italiei, iar din acelasi an

organizeaza primul voiaj in jurul lumii. Succesul firmei Cook se datoreaza introducerii

sistemului unitary de bilete de calatorie, legaturii stranse cu prestatorii de turism si grijii fata

de calator. Exemplul sau a fost urmat si de alte birouri de voiaj din Anglia, Germania, Franta,

etc. Din 1872 biroul American de voiaj “American Express” si-a extins activitatea si in

Europa, prin sosirea aici a primului grup de turisti americani. Ultimele decenii ale sec XIX si

inceputul sec XX sunt dominate de turisti englezi care au modelat dezvoltarea turismului.

Perfectionarea vapoarelor si a navigatiei maritime au impusionat calatoriile

transcontinentale. Este epoca marilor calatorii care traverseaza oceanele lumii. Edificarea

retelei de cai ferate a fovorizat mult circulatia turistica, aceasta devenind mai rapida si mai

ieftina, mai comoda si mai sigura pentru mase din ce in ce mai largi, apar legaturi pe calea

ferata intre punctele extreme ale continentului.

32

Se dezvolta infrastructura hoteliera, apare o specializare a sa: hoteluri destinate

calatorilor in transit, situate in punctele de mare traffic, hoteluri de lux in marile metropole,

hoteluri din statiunile balneare si climaterice. Sfarsitul sec XIX si inceputul sec XX constituie

un veritabil boom al constructiei hoteliere. Creste numarul vilegiaturistilor din statiuni termale

si climaterice (Vichy, Biarritz, Nisa, Cannes, etc.) , apar cazinourile (Monte Carlo 1855).

Un factor stimulator pt dezvoltarea circulatiei turistice, care incepe sa se faca simtit

din a 2-a jumatate a sec XIX, a fost sportul, iar dintre ramurile sale alpinismul a avut un rol

precumpanitor la inceput. Iau nastere asociatii de alpinism in Anglia, Franta, Elvetia, Austria,

Italia ai caror membri vor atrage atentia asupra potentialului zonelor montane, stimuland

circulatia interna si international. Incep sa apara cabane de refugiu, hoteluri, cai ferate cu

cremaliera, pt a usura accesul. Miscarea spotiva se amplifica, Pierre de Coubertin renaste

spiritual olimpic, care hotaraste in 1894 la Paris ca incepand din 1896, la fiecare an sa se

desfasoare jocurile olimpice. Mase mari vor fi atrase de aceste JO. Apoi, alte ramuri sportive

se vor afirma ca modalitati de amplificare a fluxurilor turistice. Astfel, schiul, ciclismul,

cursele auto largest orizontul cunoasterii si trezesc curiozitatea pt noi spatii, pt noi culture si

civilizatii. Dupa primul razboi mondial avionul incepe sa devina un mijloc de transport

destinat calatorilor, iar automobilul cucereste noi segmente de populatie.

La inceputul sec XX a inceput sa se contureze o specializare in domeniu turismului. In

Franta, Elvetia, Italia, Austria si Germania, pe langa initiative private, au inceput sa se

organizeze sis a se diversifice ofertele turistice prin implicarea comunitatilor locale, aparand

asociatii si cooperative locale profilate pe activitatea turistica. In Franta se creeaza corporatii

de initiative care coordoneaza pe plan local activitatea firmelor turistice si care vor crea in

1914 primul Oficiu National de Turism cu rol in coordonarea si recomandarea actiunilor din

domeniul turismului si cu un oarecare rol in propaganda turistica.

Primul razboi mondial intrerupe activitatea turistica, ce se reia dupa 1919 cu o serie de

transformari cauzata de aparitia unor noi state pe harta Europei. Oferta turistica s-a

restructurat, cererea turistica s-a amplificat prin includerea unor noi mase de calaltori si prin

aparitia unor noi motivatii de calatorie, s-au multiplicat destinatiile turistice, urmare a

evolutiei mijloacelor de transport.

Activitatea turistica nu mai este privita doar ca o activitate economcia private, ci este

privita ca o activitate economica ce poate oferi solutii pentru iesirea din criza, statele se

implica printr-o serie de organism proprii, specializate, in orientarea politica generala de

dezvoltare a turistumului.

Tot acum apar o serie de facilitate acordate turistilor straini pentru ridicarea

copetitivitatii turismului: reduceri de 50-80% la costul transportului pe caile derate in

33

Cehoslovacia, Austria, Franta, Romania si Italia, tari precum Belgia, Franta acorda bonuri

pentru benzina automobilistilor. Toate aceste masuri comerciale reprezinta stimulente pt

turisti si fac oferta turistica mai tentanta.

O data cu dezvoltarea transportului auto si aerian, circulatia turistica s-a deplasat

dinspre caile ferate spre sosele si aeroporturi, dezvoltandu-se infrastructura acestor tipuri de

transport, legat de aceasta dezvoltare apar statiile de aprovizionare cu combusibili si

motelurile. Apare si turismul de camping.

Mijloacele modern de transport reduc timpul afectat calatoriei, turistul avand

posibilitatea sa viziteze cat mai multe locuri si astfel turismul de vilegiatura se transforma

partial in turism de circuit, turismul pasiv se transforma intr-un turism activ, dynamic.

Legiferarea concediilor platite creeaza premise favorabile dezvoltarii turismului,

primele legiferari, care apar in Italia (1927), Germania (1934), Belgia si Franta (1936), acorda

perioade diferite de vacant (in functie de tara) angajatilor industriali. Apar noi organizatii,

pentru organizarea timpului liber al acestor noi categorii sociale care intra in masa turistilor,

asa cum a aparut in 1922 in Anglia Workers Travel Association, care in 1927 a organizat

excursii pt 60000 de turisti.

Subiectul 14. Evoluția circulației turistice internaționale și principalele „bazine turistice:

- evoluția numerică a deplasărilor turistice internaționale în perioada 1938-2010;

- evoluția raportului sosiri turistice internaționale (STI) pe încasări turistice;

- repartiția regională a STI și a veniturilor obținute din turismul internațional;

- dinamica spațială a STI și principalele bazine turistice (4); comentariul raportului

STI/locuitor.

Putine fenomene socio-economice au cunoscut in cursul ultimelor decenii un ritm de

crestere comparabil cu cel al turismului: deplasarile international au crescut de peste 54 de ori

din 1948 cand se inregistrau 15 milioane turisti. Numarul de 50 de milioane a fost atins in

1955, cel de 100 de milioane in 1964, 200 de milioane in 1975, 300 de milioane de turisti

internationali in 1984, 400 de milioane in 1989, 500 de milioane in 1994, 600 de milioane in

1998 sau o crestere de 100 de milioane pe un deceniu in ultimul sfert din sec XX.

Cresterea foarte puternica a sosirilor, dar si a incasarilor turistice mondiale din 1950 si

pana in 2004, a inregistrat perioada de dezvoltari subunitare (1982, 1986, 2001), conssecinte

conjuncturale ale recesiunii economice si atentatelor teroriste. Regiunile mai puternic afectate

au fost Africa si America. Intervalul 1950-2004 poate fi structurat in 6 mari etape ale evolutiei

turismului mondial, etape care corespund urmatoarelor decade.

34

Putem desprinde cateva concluzii: (vezi tabel 10 pag 78, Turism international)

- Ritmul mediu annual al sosirilor turistice inregistreaza o scadere continua, fapt ce

probeaza ca fenomenul turismului international a intrat in faza de maturitate, de

echilibrare

- Ritmul mediu annual al incasarilor inregistreaza cresteri si scaderi conjuncturale, unele

economice – criza energetica, inflatie, devalorizarea dolarului, altele politice –

conflicte zonale, eliberarea Europei de Est de sub tirania comunismului, liberalizarea

regimului de vize, etc.

- Raportul incasari/sosiri are o tenta de crestere, mai accentuate in deceniile 8 si 9, si in

primul deceniu al mileniului III, fapt ce probeaza cresterea economica mondiala prin

sporirea puteri de cumparare a turistilor.

In 2004, veniturile, tot in moneda curenta, s-au cifrat la 633 mld de dolari SUA.

Comparatiile cu alte fenomene economice sunt interesante: astfel, valoarea schimburilor

turistice echivaleaza cu 1/3 din cea a schimburilor petroliere si cu 40% din cea a schimburilor

mondiale din domeniul agroalimentar.

Evolutia veniturilor din turismul international pe marile ansambluri continentale, intre

2000-2004, reda urmatoarele: Europa absoarbe peste jumatate din veniturile din turismul

international (52%), continental American (Nord si Sud) 20,8%, iar Asia – Pacific 20,2%.

Africa inregistreaza doar 3%, iar tarile din Orientul Apropiat, bogate in petrol, 4%.

Fata de valoarea medie a veniturilor pe o STI la nivel mondial, care in 2004 a fost de

830 USD, America a inregistrat un randament mai bun, valoarea situandu-se la 1050 USD

fiind urmata de Asia – Pacific cu 880 USD si Europa cu 780 USD. Africa a inregistrat cel mai

mic venit mediu pe o sosire de 565 USD.

In privinta STI pe mari ansambluri continentale si regionale, Europa detine 55,4% din

totalul sosirilor, urmata de regiunea Asia- Pacific cu 19,0%, care insa este cea mai dinamica

cu cresteri mari fata de 2003, de peste 27%. Urmeaza continental American, cu o pondere de

16,5% si cu o crestere fata de anul 2003 de 20,9%. Pe ultimul loc se plaseaza Africa cu o

pondere de 4,4%, dar cu o crestere de 8,5% fata de anul 2003.

In privinta dinamicii spatial a TI, pt primii ani ai mileniului III, se inegistreaza,

conform OMT, urmatoarele ritmuri medii anuale ale STI in marile regiuni turistice: Asia –

Pacific 6,9%, Africa 4,4%, America de nord si de sud 0,5%, Europa 1,8% si Orientul Mijlociu

9,5% fata de o medie mondiala de 2,7%. Diferentierea care se poate remarca se datoreaza

35

unui fenomen de saturatie a pietii, dar si a dorintei turistilor de a merge mai departe in locuri

exotice. In Asia – Pacific si Africa, turismul se afla la inceputul afrimarii sale ca sector de

productie si ramura de export, inregistrand ritmuri inalte. In Europa si America, turismul s-a

constituit deja ca un sector economic traditional, exportul turistic se realizeaza in principal in

interiorul continentelor, iar saturarea cererii imprima un ritm scazut cresterii STI. In plus, in

continentul American reculul inregistrat in circulatia turistica cauzat de atentatul din 11 sept

2001 inca produce efecte.

In ceea ce priveste “harta TI” , ea se structureaza in 4 mari bazine, care sunt zonele

principale asupra carora converg, din zonele furnizoare, majoritatea fluxurilor turistice. Din

ansamblul acesta major al fluxurilor se desprind o serie de ramuri cu o mai mica intensitate a

fenomenului spre Africa Neagra si Asia Interioara, etc.

Principalele bazine turistice sunt: bazinul Mediteranean, bazinul Caraibelor, bazinul

Asia – Pacific si Europa de Est.

Bazinul Mediteranean s-a dezvoltat primul in ordine cronologica si se afla pe primul

loc, cu circa 250 mil de intrari turistice international, gratie unei exceptionale densitati a

atractiilor sale si a accesului usor dinspre marile zone emitatoare din nordul Europei; pe langa

trioul major de atractie: Spania – Franta – Italia, fluxul a cuprins si parta oriental a bazinului,

Grecia – Israel, apoi tarmurile africane, din Egipt pana in Maroc, ca si insulele, din Baleare

pana in Cipru.

Bazinul Caraibelor care, din punct de vedere chronologic s-a dezvoltat in a doua etapa,

dar in prezent detine locul 3, turistii provin in marea majoritate din America de Nord, fluxul

deverseaza annual asupra arhipelagului antilez, de la Bahamas la Trinidad – Tobago sip e

tarmurile Americii Centrale, 45 mil de turisti straini.

Al treilea mare bazin, aparut mai tarziu, dar care cunoaste o expansiune turistica

spectaculoasa care l-a promovat pe locul 2 este bazinul Asia – Pacific. Din Japonia in Noua

Zeelanda, integreaza diversele ansambluri continentale si insulare care jaloneaza acest arc

asiatic, cu circa 146 mil de sosiri turistice inregistrate, adica 69% din totalul mediteranean, de

5 ori din totalul african, cifra care depaseste de aproape 2 ori intrarile din toate tarile Europei

de Est, cu ai sai 86 mil turisti straini in 2004

Al patrulea mare bazin, format dupa caderea “cortinei de fier” survenita in 1990, il

reprezinta Europa de Est, cu un volum annual al STI de circa 100 mil, unde Polonia, Cehia,

Croatia, Bulgaria si Ungaria sunt destinatiile predilecte.

Daca raportam numarul STI la populatie, situatia ne apare intr-o cu totul alta forma,

fiind dominata de tarile mici si de teritoriile specializate intr-o forma sau alta de turism

international. In acest caz, Andorra se situeaza pe primul loc, cu cele 4953 STI/locuitor, ea

36

este urmata de Macao cu 1422 si Insulele Virgine cu peste 1330. Se poate observa ca

predomina statele insulare din Marea Caraibelor si din Oceanul Pacific, unde turismul

reprezinta component economica principala a societatii. Se mai remarca micile entitati statale

europene: Malta, Luxemburg, Monaco si Cipru, ca si cele arabe: bahrein, care isi valorifica

exceptionalele oportunitati naturale, antropice, financiare si de pozitie. Excepie fac doar

Austria, Hong Kong si Emiratele Arabe Unite, tari cu o populatie mai numeroasa, dar cu aflux

mare de STI, deci cu indici sosiri/100 locuitori de 228, 227 si 223.

Subiectul 15. Tipologia regiunilor turistice: regiunile turistice litorale, itemii de atins

sunt:

- tipologia generală a regiunilor turistice (montane, litorale, de turism itinerant);

- criteriile de clasificare a regiunilor turistice litorale (amploarea fenomenului turistic,

vechimea amenajărilor pentru turism a litoralului, numărul, repartiția și profilul stațiunilor);

- tipologia regiunilor turistice litorale, cu exemplificări: a) mari sectoare turistice litorale

(riviere); b) sectoare turistice litorale polarizate; c) sectoare turistice litorale difuze.

Regiunile turistice s-au constituit ca urmare a unei densitati redicate a atractiilor

turistice care au determinat afluxuri turistice notabile. Ele pot fi regiuni turistice montane,

litorale si regiuni de turism itinerant.

Regiunile turistice litorale s-au dezvoltat in perioade deiferite”in unde concentric

succesive” plecand de la cateva statiuni litorale vechi. Jean Pierre Lozato-Giotart clasifica

regiunile turistice litorale dupa o serie de criteria, cum ar fi: amploarea fenomenului turistic,

vechimea amenajarii pt turism a litoralului. Numarul, repartitia si profilul statiunilor turistice

litorale. Astfel, el identifica 3 tipuri de regiuni litorale si anume, mari sectoare turistice

litorale, sectoare turistice litorale polarizate si sectoare turistice litorale difuze.

Marile sectoare turistice litorale (riviere) sunt intinse pe sute de km de-a lungul

coastelor litorale, cu o mare densitate de statiuni turistice de marime, tipologie si capacitate

turistica variate, dispuse intr-un sir neintrerupt intr-o zona urbanizata. Astfel de regiuni

turistice litorale se intalnesc in Europa, in sectorul Nordic al marii Mediterane si in Sua.

- Litoralul francez de la Saint-Tropez la Menton, flancat la nord de lantul Alpilor

Maritimi, respective masivele montane Maures si Esterel, care se intinde pe 150km pana la

frontier cu Italia. Asezarile urbane vechi care polarizeaza activitatea turistica sunt Cannes,

Antibes, Grasse si Nisa, intre care se insira o multime de statiuni turistice de marimi diferite.

37

- Sectoarele de litoral Adriatic din Italia zonele Rimini, Venetia, rivierele ligure dintre

Ventimiglia – Savona, Rapallo-Viarreggio si litoralul napolitan.

- Sectoarele de litoral spaniol de la Mediterana: andaluz cu Costa del Sol dintre Almeria

si Algeciras, cu mari statiuni ca Malaga si Marbella; Costa de la Luz in jurul centrului Cadiz.

Tendinta actual este de dezvoltare a turismului interior, la 60-100 km de coaste unde se afla

un valoros patrimoniu care se preteaza a fi exploatat turistic. Alte sectoare de litoral spaniel ar

fi Costa Brava si Costa Dorada, la nord si sud de Barcelona, ca si sectorul litoral valencian

unde Valencia este centrul nodal.

- Intinsele sectoare litorale din California si Florida din SUA, sunt de varsta mai recenta,

au o forma pregnant liniara intre frontal de mare si autostrada de acces, cu hoteluri mari, cu

lotizari ale litoralului, cu numeroase porturi cu ambarcatiuni. In Florida primele statiuni au

aparut in anul 1920, ea s-a dezvoltat mai ales dupa 1950 pe mai bine de 150 km intre Miami si

West Palm Beach la Golful Mexic. Spre Oceanul Atlantic, sectorul este mai discontinuu. Sub

aspectul densitatii statiunilor, cu concentrari mai mari in jurul centrelor Fort-Pierce si Daytona

Beach. California este mai recent amenajata pentru turismul litoral (incepand din 1950) este

“vitrina” SUA in acest domeniu. Statiunile se insira pe 300 km de-o parte si de alta a orasului

Los Angeles, pana la San Diego in sud si Santa Barbara la nord. Printre statiunile célèbre se

numara Oceanside, Ventura si Malibu. Mai spre nord, apar concentrari de statiuni turistice

maritime la Golful Monterrey, intre Santa Cruz si Big Sur.

Sectoarele turistice litorale polarizate in jurul unei statiuni turistice principale

sunt mai reduse ca intindere si frecventa, sunt mai segmentate si fragmentate si prezinta o

urbanizare interstitiala, adica intre nodurile urbane se intrepatrund spatii rurale, agricole. Ca

tipologii pot fi:

Statiuni turistice vechi, aflate in centrul unei regiuni turistice litorale, ca Dubrovnic

(coasta Dalmatiei – Croatia), Rodos (Grecia), Taormina (Sicilia), Palma de Mallorca (Insulele

Baleare), Deauville (Franta), Brighton (litoralul englez) sau Ostende (centrul turistic major

intre cele 25 de statiuni maritime de pe litoralul belgian).

O astfel de tipologia apare si pe tarmul unor mari lacuri, ca Leman (Lausanne centru

turistic principal), Balaton (Siofok – centru turistic).

Chiar in jurul unor statiuni turistice noi s-au dezvoltat alte statiuni turistice, in zonele

litorale aflate intr-o dezvoltare sustituta a turismului receptor. Astfel de situatiise inregistreaza

pe litoralul vestic Corsica, (in jurul statiunilor Ile Rousse si Calvi), Costa Smeralda din

Sardinia, cu numeroase statiuni dezvoltate intre Porto Cervo si Olbia, respective Porto

Rotondo, Golfo Aranci s.a., deservite de aeroportul si portul din Olbia, pe sectoarele litorale

Marii Egeedin Grecia sau Turcia, in jurul unor poli turistici ca Volos si Kavale, sau Izmir si

38

Kusadasi, pe litoralul Marii Baltice, intre Rostock (Germania) si Sopot (Polonia), pe litoralul

atlantic francez in jurul unor statiuni ca Sable d`Olonne, La Rochelle sau Royan s.a.

Salbe de statiuni turistice, aparute in urma unor mari lucrari planificate de amenajari

turistice pe sectoare de litoral. Ele sunt frecvente, citam-litoralul romanesc al Marii Negre

edificat intre anii 1970-1980 intre Olimp si Mangalia (Olimp, Cap Aurora, Neptun, Jupiter,

Venus, Saturn), pe tarmul bulgaresc al Marii Negre la Nisipurile de Aur, in sud-estul Frantei

in Languedoc-Rousillon, unde pe 200 km s-au edificat 7 statiuni pe litoralul mediteranean

intre Perpignan si Montpellier, sau in SUA, in Noua Anglie, la nord de Boston, apoi pe

sectoarele litorale ale Golfului Mexic, atat in SUA, intre Galvester si Corpus Christi, cat si in

MExic, la nord si sud de Veracruz, in Republica Africa de sud in proximitatea oraselor Cap si

Durban, ca si in Australia, in proximitatea oraselor Sydney, Brisbane si Perth.

Odata cu dezvoltarea turismului in tarile in curs de dezvoltare, s-au amenajeat pentru

turism numeroase sectoare de litoral cu statiuni care s-au impus pe piata turismului

international, emeplele sunt numeroase. Printre ele citam litoralul thailandez de la Marea

Andaman din golful Phuket, Bali din Indonezia, litoralul ceylonez din sud-vestul insulei,

litoralul uruguayan din zona Punta del Este sau Mar del Plata din Argentina s.a.

Sectoare litorale cu putine statiuni turistice, raspandite punctual sau difuz de-a

lungul tarmului. De regula, ele se afla in afara marilor aglomerari turistice, a marilor “lacuri

de vacanta”, iar activitatea turistica se adauga altor activitati, ca pescuitul oceanic sau

transportul maritime (cabotajul). Majoritatea statiunilor de pe tarmul Marii baltice (din

Polonia, Germania, Suedia, Danemarca) se incadreaza in aceasta tipologie, ca si statiunile

canadiene din estuarul Sfantului Laurentiu, sau de pe coasta Pacifica, din jurul Vancouverului,

ca si cele din Norvegia, sau de pe tarmul Marii Negre al Turciei (Samsun, Trabzon, Sinop)

SUBIECTUL 16

Etapele dezvoltării turismului European:

- Motivațiile care au determinat circulația turistică;

- Etapizarea dezvoltării turismului, caracteristicile fiecărei epoci ( antichitatea

greco-romană, feudalismul, epocile modernă și contemporană); apariția

profesiunilor din turism, infrastructura de cazare-restaurare, apariția To, a

stațiunilor turistice, a ghidurilor și asociațiilor instituțiilor cu rol în turism,

factori care au impulsionat mișcarea turistică (concediile plătite, acțiuni de

marketing, etc).

39

Turismul în general și cel european în special sunt o activitate umană veche;

literatura de specialitate consemnează precursori ai turismului încă din antichitate și

evul mediu timpuriu, odată ce au apărut motivțiile pentru turism.

Astfel, în GRECIA ANTICĂ, curiozitatea oamenilor pentru alte locuri și

obiceiuri, în general, pentru orașele-state vecine (Atena, Sparta, Corint etc), pentru

întrecerile sportive: Corint- jocurile istmice, Nemeea- jocurile hipice, Olimpia-jocurile

olimpice; au fost ocazii de întălnire a unui număr mare de oameni. Poate cea mai

importantă motivație și formă de turism consemnată în Grecia Antică, este aceea a

”turismului sacru”, vizitarea locurilor sacre, a templelor și sanctuarelor – Delos,

Dodona, Delfi, Olimpia ș.a.

În ROMA ANTICĂ, sistemul social mai complex, în sensul structurării

societății în mai multe clase, soliditatea statului și a economiei, inclusiv și/sau mai ales

un sistem de drumuri care au facilitat deplasarea, au creat premizele amplificării

„activității” turistice. Sistemul social stabil a creat posibilitatea păturii sociale avute să

călătorească din plăcere în stațiuni numite „otium” ca Pompei, Capri, Puteoli, să iasă

din mediul urban. Romanii mai călătoreau pentru îmbogățirea cunoștințelor, pentru

îngrijirea sănătății în stațiunile spa și practicau pelerinajele la temple.

Deja, în Roma Antică, sunt consemnate „meserii” legate de activitatea

turistică. Astfel, călătorii ce vizitau Roma erau îndrumați de ghizi, numiți perigeta sau

exegeta. Călătorii aveau un semn distinctiv, un gen de insignă din aramă sau fildeș

numită tessera hospitalis care le asigura siguranța și ospitalitatea. Tomanii au încurajat

inițiativa privată în hotelărie și restaurare, considerându-se că au pus „bazele”

hotelăriei moderne. La modelul general, termenul „tabernae”, desemna toate formele

de cazare, gama hotelurilor și restaurantelor era variat, astfel: punctele simple de haltă

erau „diversorium”, hanurile se numeau „caupona”, cele mai însemnate fiind

„hospita”, iar locurile de cazare (de mas) se numeau „stabulum”. Ierarhizarea

„restaurantelor” cuprindea formele „popina”, „taberna vinaria” și „thermopolia”.

Modelul ”roman” al turismului s-a răspândit aproape în toată Europa, în Asia

Mică și în nordul Africii, odată cu extinderea teritorială a imperiului și a modelului

său de civilizație, deplasările turistice fiind favorizate de rețeaua de drumuri; sunt zeci

de stațiuni termominerale în Europa care sunt la origine romane, ca și o serie de

porturi la mările europene.

40

Dacă antichitatea greco-romană consemnează apariția germenilor fenomenului

turistic european, în EVUL MEDIU timpuriu, fenomenul aproape dispare sub valurile

popoarelor migratoare, a decăderii vieții urbane și a nesiguranței drumurilor.

Se menține turismul de facturp religioasă, însă mult diminuat ca amploare,

favorizat de înrădăcinarea creștinismului în spațiul european și al Asiei Mici. Noi

situri religioase legate de creștinism apar, se dezvoltă și se imprimă în conștiința

creștinilor, spre care converg fluxuri de pelerini din ce în ce mai importante: Roma,

Ierusalim, Santiago de Compostella. Literatura de specialitate consemnează și primul

ghid turistic care se leagă de pelerinajul la Santiago de Compostella, adresat

pelerinilor, scris de călugăruș Aimeri Picaud și publicat în 1130.

Pe măsura cristalizării și centralizării statelor europene, paleta socială a

călătorilor s-a lărgit: ambasadori, comercianți, preoți, misionari, pelerini, calfe și

studenți străbat Europa de la un capăt la altul, contribuind la răspândirea ideilor

renașterii și apoi a curentelor filozofice.

Perioada secolelor XV-XVII favorizează apariția premizelor dezvoltării

ireversibile a turismului. Apariția centrelor manufacturiere – Lyon, Milano pentru

țesături, Nurnberg, Toledo pentru oțeluri, conduce la intensificarea schimburilor

comerciale; Marea Mediterană și apoi, începând din sec. XVI-lea, Oceanul Atlantic au

polarizat drumurile comerciale.

Încă din secolul al XV-lea – care a fost a misionarismului religios și comercial,

misionarii călătoreau din ce în ce mai departe, luând contact cu spații culturale exotice

a căror descriere a trezit curiozitatea și interesul europenilor. În sec. Al XVI-lea

eseistul francez Michel de Montaigne (1533-1592) a enunțat noile motivații de

călătorie, mărturisind că „a călătorit în Italia ca să vadă țări noi, să câștige noi

experiențe, să învețe și să se distreze”, Italia a devenit destinația predilectă a

europenilor. Cei mai fervenți „călători” europeni ai timpului au fost englezii, unde

tinerii aristocrați erau încurajați să călătorească pe continent în ceea ce se numea ”the

grand tour”, ca și în coloniile lor, ocazie cu care în Anglia au apărut termenii de

„turism ” și „turist” , la sf. Sec. XVIII-lea.

În sec. Al XVII-lea turismul european a cunoscut noi dimensiuni; pe de o parte

a crescut numărul turștilor, s-a diversificat profilul acestora, în sensul lărgirii

clientelei, iar pe de altă parte s-a lărgit și aria geografică a călătoriilor, prin includerea

zonelor montane.

41

Perioada secolelor XIX-mijlocul secolului XX a consemnat saltul de la

turismul claselor sociale avute (turismul elitist), la cel de masă, având loc ceea ce

literatura denumește ”democratizarea” clientelei turistice; turismul a cunoscut o

dezvoltare reală fără precedent. Transformarea circulației de călători în turism a

început la sfărșitul războaielor napoleoniene.

Descoperirea motorului cu aburi și aplicarea sa la vapoare și trenuri au dat un

impuls puternic dezvoltării turismului. Prima linie ferată pentru trenuri s-a deschis

circulației în Anglia în 1830 între Liverpool și Manchester, apoi extensiunea căilor

ferate în Europa, care s-a realizat între 1830-1880,a condus, la mărirea mobilității

oamenilor, a siguranței transportului și a reducerii timpului de deplasare. Consecința a

fost o „explozie” a stațiunilor balneo-maritime europene.

Secolul al XIX-lea, este secolulul inițiativei private în turism, fie că este vorba

de editarea primelor ghiduri turistice moderne, de edificarea marilor hoteluri sau de

apariția și dezvoltarea touroperatorilor, începând cu Thomas Cook în 1841.

La sf.sec.al XIX-lea, sportul se face simțit ca un factor stimulator pentru

dezvoltarea turismului.

În prima jumătate a secolului XX turismul european cunoaște și alte

transformări care au condus șa dezvoltarea sa. Astfel, statele care devin conștiente de

importanța turismului ca element de valorizare a potențialului lor natural și antropic,

înființează organisme de stat care să coordoneze această activitate: în Franța a luat

ființă în 1914 Oficiun Național de Turism (ONT).

Progresul economic și social pe care l=a cunoscut Europa după Primul Răzvoi

Mondial s-a reflectat și în apariția primelor concedii plătite, cu repercusiuni pozitive în

turism: Italia-1927, Marea Britanie și Germania-1924, Belgia și Franța- 1936.

Pentru organizarea timpului liber al categoriilor sociale cu concedii plătite, au

apărut organizații caWorkers Travel Association din Anflia, înființată în 1922. Are loc

o veritabilă explozie a turismului, în special balnear, litoral și montan, in toate statele

europene, in paralel cu dezvoltarea turismului international, cu precadere a turismului

popular, cu corolarul său de consecințe: creștere și diversificarea infrastructurii de

cazare, dezvoltarea unui marketism turistic- apar pe scară largă facilități acordate

turiștilor străini (reduceri de 50-80% pe transportul pe calea ferată în Italia,

Cehoslovacia, Franța, România, Austria, bonuri de benzină- Belgia, Franța, România,

42

facilități financiare- Germania, Italia , Iugoslvia), care au făcut oferta turistică mai

tentantă.

Toate aceste măsuri conduc la un turism intern foarte dezvoltat în Europa și la

un turism internațional intraeuropean, care a ajuns în 1938 la circa 12 milioane turiști.

Explozia fenomenului turistic se va petrece însă ăn Europa postbelică, după 1950.

SUBIECTUL 17

Parcurile de distracții și parcurile tematice din Europa

- Definirea conceptelor de parc de distracții și de parc tematic

- Generațiie de parcuri de distracții

- Parcurile tematice și regiunile de turism itinerant tematic cu exemplificări.

Parcurile de distracții au fost create ca un mijloc de agreement pentru populația de

toate vârstele. Edificarea acestora reclamă investiții importante în dotăritehnice tot mai

perfecționate, grație cărora reușesc să constituie puncte de focalizare a milioane de

turiști anual. De inspiratie americană (lansarea acestui concet producându-se în 1955

în California, urmal de Orlando-Florina îm 1971), parcurile de distractii de tip

Disneyland au reusit sa se impuna in Japonia și chiar in unele tări care au manifestat

initial reticente in ”adoptarea” acestora. Nici România nu a fost ocolită de intentii

similar, dorinta autoritătilor de a instala un parc tematic ”Dracula parc” langa

Sighisoara, insotita de o vie dezbatere publica, precum si de protestele vehemente ale

organizatiilor ecologiste determinand, într-o primă fază, schimbarea locației – Snagov,

și , în final, abandonarea proiectului.

Robert Lanquar identifică mai multe generații de parcuri de distracții:

- Prima generație se leagă de parcurile in care s-au derulat diferite atractii sezonieer

legate se succesiunea anotimpurilor.

- Parcurile din a doua generație se leagă de formele de atracție antropice

spectaculoase: pârtii de schi, waterproof-uri, montagne-russe-uri.

- A treia generație s-a cristalizat la jumătatea anilor 1950 când Walt Disney

lansează primele „Disneyland-uri”, parcuri de distracții în stil American.

- În anii 1960 apare a patra generație, acceea a parcurilor tematice, cu puternice

accente educative, formatice care popularizează știința pentru marele public prin

demonstrații și jocuri tematice.

43

Orașele turistice, ca și siturile turistice natural și antropice isolate, acolo unde sunt mai

numeroase, pot constitui regiuni de turism itinerant, mai ales că determină afluxuri

turistice noabile.

Regiunile de turism itinerant se caracterizează printr-o mobilitate ridicată, ele s-au

constituit ca urmare a perfecționării mijloacelor de transport collective și

individuale; majoritatea turiștilor sunt din mediul urban și astfel se formează

fluxuri turistice de tipul-urban-urban.

Circuitele sunt, de asemenea, foarte diverse, de la unele scurte, chiar „clasice”,

cum ar fi „Castelele Loirei” sau ale Rinului, centrele de prelucrare a sticlei din

proximitatea Veneției, mănăstirile bucovinene, nemțene sau oltene, sau cele care

privesc obiective naturale spectaculoase din Alpi-Matterhon, Alpii Dolomitici, Munții

Pirin, până la circuite specializate, tematice, axate fie pe elemente ale naturii, ex.

Fiordurile norvegiene, țărmul de tip dalmatic, relieful vulcanic, pe elemente de artă –

castelele și vilele renascentiste din Toscana, castelele din Boemia, de arheologie –

situri megalitice din Franța, Danemarca sau Marea Britanie etc., sau combinații între

ele, vizitarea orașelor imperiale marocane cu zone ale litoralulu, a bisericilor saxone

întărite din Podișul Târnavelor cu podgoriile omonime etc.

Regiunile turistice care se pretează pentru turismul itinerant pot avea un singur

centru polarizator sau mai multe. Regiunile cu un sigur centru polarizant – capitala

sau un mare oraș regional, au itinerariile organizate cu plecare-sosire din aceste centre,

spre exemplu Paris pentru vizitarea castelelor de pe Valea Loirei, Milano pentru

lacurile glaciare din Nordul Italiei, Tulcea pentru Delta Dunării, Palermo pentru Vale

dei Templi din Sicilia, Bordeaux pentru podgoriile din estuarul Garonnei etc.

Regiunile multipolare dispun de mai multe centre în jurul cărora se organizează

itinerariile; în general statele care s-au format prin asocierea mai multor entități statale

mici prezintă această formă de organizare: Italia, Spania, Germania, Marea Britanie.

Spre exemplu: în Anadaluzia, provincie din sudul Spanieie, centrele urbane regionale

de „comandament” în organizarea itinerariilor sunt Sevilla, Cordoba, Granada, Cadix.

În România pentru Moldova, spre exemplu sunt Iași și Suceava etc.

Dintre formele antropice de atracție turistică, monumentele sunt cele mai

importante, fie că sunt în areale dens populate, fie în zone mai puțin populate. Ele se

pot departaja în monumente istorice – situri și ansambluri arheologice, construcții

44

militare, construcții civile și religioase, palate, castele, monumente funerare, catedrale,

biserici și instalații industriale – vechi și/sau noi, moderne.

Siturile arheologice prestigioase sunt, de regulă, situate în cone mai puțin

populate în prezent. Ele sunt foarte diverse, se leagă de evoluția societății umane. Spre

exemplu, în Europa amintim ansamblul arhitectural minoic al Palatului Cnossos din

Creta, sanctuarul grecesc din Delfi, cetățile dacice din Munții Orăștiei (Blidaru,

Costești, Piatra Arsă ș.a.), Cartagina din Tunisia etc.

Construcțiile militare, ca și siturile unor celebre bătălii, sunt de asemenea atracții

turistice. Din numărul lor se detașează: Waterloo în Belgia pentru ultima luptă a lui

Napoleon, cetățile Moldovei de la Nistru – Hotin, Tighina, Cetatea Albă, castelul

Wawel din Cracovia etc.

Palatele și castelele, edificiile de cult și/ sau tombale sunt numeroase, ele sunt

atractive prin monumentalitatea și unicitatea lor: castelele Loirei (Chenonceaux,

Chambord, Blois, din cele peste 60!), Mănăstirea din Parma (Italia) cu iconostasul său

din fildeș, castelele Pelișor, Peleș și Foișor din Carpați ai regilor României etc.

Instalațiile industriale au început să trezească curiozitatea turiștilor după al II-

lea Război Mondial. Ele materializează geniul creator al inteligenței umane din

diferite epoci, spre exmeplu: exploatarea sării din România (Slănic Prahova, Turda),

pivnițele viticole de la Cricova-Chișcău (Basarabia-România), sau de prelucrarea

brânzei de la Rocquefort (Franța) etc.

Un interes aparte se manifestă prin megaconstrucții , fie hidrocentrale, cele din

Alpi sau de la Porțile de Fier din Carpați (România – Serbia), fie clădiri înalte – Torre

Europa la Madrid etc fie lucrări legate de amenajarea teritoriului: barajele, digurile și

canalele din Olanda, noile poduri din Grecia etc.

Siturile turistice naturale sunt izolate, atrag prin unicitate sau/și caracterul lor

grandios; valoarea lor naturală poate fi însă alterată prin realizarea infrastructurii

turistice – căi de acces, infrastructură decazare.

Europa, un continent atât de divers, prezintă o mulțime de situri naturale celebre,atât

de diverse ca origine, constituție, forme de materializare. Dintre cele mai frecvente

cităm:

45

- Căderile de apă, cascadele, dintre care amintim: Månafoss, Voringfossen, De Syv

Søstre („Cele șapte surori”) din Norvegia

- Masivele montane, care sunt foarte diverse și atractive, unele prin

spectaculozitatea și măreția pe care le-o conferă altitudinea: Mont Blanc,

Matterhorn, Jungfrau, din Alpi; Moldoveanu, Negoie, Ceahlău din Carpați, iar

altele prin spectaculozitatea formelor: Etna (Sicilia), Hekkla (Islanda), Masivul

Central Francez; a reliefului glaciar: Mer de Glace în Alpi și Pirinei, a formelor de

eroziune spectaculoase: Cheile Tarnului (Franța), defileul Dunării etc.

- Sectoarele montane litorale pot oferi un relief spectaculos, așa cum sunt fiordurile

norvegiene, țărmul de tip riass din Galicia (Spania) etc. Uneori, pur și simplu

țărmurile abrupte oferp o spectaculozitate aparte, ca în Bretagne, Normandia,

Coasta ligurică (italia) etc.

- Relieful carstic este foarte „turistic”, adică foarte atractiv pentru turiști prin

multitudinea și spectaculozitatea formelor endo - și exocarstice, la scară mică sau

mare. Așa sunt cheiurile râurilor, avenurile, ca Armand (Franța), Soarbele

(România), câmpurile cu lapiezuri, doline, uvale și poli-ile de diferite dimensiuni,

peșterile. Cele mai spectaculoase forme se ăntâlnesc în regiunea Karst din Alpii

Dinarici, în Munții Apuseni și ai Banatului din România, în regiunile Auvergne,

Savoie și Alpes-Côte d’Azur din Franța.

SUBIECTUL 18

Elemente de atractivitate turistică a morfologiei vulcanice și forme de

valorificare turistică.

- Conținutul noțiunii de vulcanism (definiție, originea termenului)

- Morfologia vulcanică ( conuri vulcanice, platouri vulcanice, văi de tip

barancos, cratere vulcanice, caldere vulcanice, neck-uri, dyk-uri, insule

vulcanie, arcuri vulcanice, lanțuri vulcanice).

- Resurse naturale asociate activității vulcanice: izvoare minerale, emanații

mofetice, gheizere, roci de construcție, minereuri;

- Tipuri de turism: turism științific, turism balnear și climato-turismul,

turismul cultural, turismul religios sau monahal, turismul de afaceri și

expozițional, turismul de aventură.

Vulcanismul este un termen ce definește procesele și fenomenele de ieșire a

magmei la suprafața terestră, a gazelor și a unor materiale solide rupte din pereții

46

coșului de ejectasre. Magma, prin ieșirea la suprafața terestră, pierde o parte din gaze,

devine fluidă și primește denumirea de lavă. Ieșirea magmei și lavei la suprafața

topografică este asociată cu explozii, zgomote, proiectarea unor fragmente de lavă sau

magmă sub formă de bombe,lapilii ori cenușă, erupții de gaze.

Morfolgia vulcanică

Relieful vulcanic se compune din forme de acumulare vulcanicăși forme de eroziune.

Materialele expulzate prin erupții se acumulează în jurul punctelor de emisie

construind un aparat vulcanic alcătuit din următoarele elemente: coș, crater, con.

Coșul vulcanic reprezintă orificiul de evacuare a materialelor expulzate iar craterul

reprezintă prelungirea sa externă, lărgită coșului

Conul vulcanic este edificiul propriu-zis sau proiecția activității vulcanice de

construcție la nivelul suprafeței topografice. Reprezintă o formă de acumulare a cărei

morfologie depinde inițial de tipul activității vulcanice, iar apoi de evoluția subaeriană

a acestui edificiu sub impulsul eroziunii.

Modelarea externă sau exogenă a aparatelor vulcanice debutează singenetic cu

erupțiile, respectiv cu faza constructivă a conului vulcanic. Odată cu stingerea

activității vulcanice, procesele de eroziune devin predominante. Primele cursuri de

apă se instalează în rigolele inițiale, generate de către torenții de noroi vulcanic

(lahare) și avalanșele uscate.

Rețeaua hidrografică este adaptată la structura conului.

Râurile care drenează flancurile interne ale conului, respectiv au o scurgere centripetă

pe pereții craterului, pot forma lacuri de crater (Lacul Sf. Ana din Masivul Ciomadul

Mare).

Văile fluviale prezintă un profil în ”v” accentuat, cu numeroase praguri și cascade,

denumite văi de tip barrancos care se adâncesc pe flancurile conului, fragmentându-l.

Prima fază a modelării sau faza de tinerețe a vulcanului prezintă un stadiu al

vulcanului conservat cu o rețea hidrografică adaptată la structurp, respectiv radiar-

divergentă pe flancurile conului, inelară la baza conului și radiar-convergentă pe

pantele craterului.

Interfluviile largi, cu aspect triunghilar în plan și secțiune trapezoidală, numite planeze

, sunt treptat reduse ca suprafață, prin acțiune erozivă în adâncime a văilor barrancos,

47

și transformate în creste. Eroziunea din crater duce la lărgirea acestuia, văile barrancps

pătrund regresiv în interiorul craterului, captând apele, realizând drenarea și

transformarea lui într-o calderă de eroziune.

Faza de maturitate este definită de craterele parțial distruse și transformate în bazine

de recepție, prin pătrunderea văilor de tip barrancos în interiorul craterului. Lacul de

crater dispare, morfologia și funcționalitatea craterului se schimbă prin instalarea

tulburprilor oligotrofe (Turbăria Mohoș, Munții Ciomadu Mare etc).

Accelerarea eroziuniii duce la îndepărtarea rapidă a rocilor mai moi, astfel că,până la

urmă, numai coșurile și filoanele vulcanice în care s-au consolidat lavă mai acidp,

vâscoasă, rămân în peisajul vulcanic, fiind reliefate prin eroziune selectivă. Vulcanul

intră în faza de bătrânețe, fază marcată prin distrugerea accentuată a conurilor

vulcanice și apariția unor inversiuni de relief de tipul neck-urilor și dyke-urilor ori al

unor mici platouri de sill, cum sunt cele din munții Oaș, Gutâi, Țibleș, Bârgău ori

Detunatele din Apuseni.

Evoluția reliefului poate ajunge până la distrugerea totală a aparatelor

vulcanice, în urma cărora poate rămâne doar o rețea hidrografică radiar-divergentă,

care colectează râurile al căror traseu inițial au marcat periferia fostelor conuri.

Apariția neck-urilor și dyke-urilor ca forme reziduale cu aspect de coloane, stâlpi

piramidali, piramide, ciuperci („Creasta Cocoșului” din Munții Gutinului,

„Doisprezece Apostoli” din Munții Călimani, Măgura Uroiu și Măgura Devei)

marchează faza scheletică a vulcanului.

Platourile primare sau derivate de lavă bazică sunt și ele modelate intesn la fel ca și

conurile, în funcție de condițiile climatice ale regiunii în care sunt localizate.

Alterarea și dezagregarea din regiunile aride creează întinse câmpuri de

blocuri, iar eroziunea fluvială din zonele umede realizează văi cu aspect de canion,

unele generate prin epigeneză directă, altele prin epigeneză inversă.

Produsele activității vulcanice

Produsele activității vulcanice (izvoarele fierbinți, gheizerele, emanațiile gazoase,

curgerile de lavă, proiecțiile solide) confirmă stadiul și caracterul activității unui

vulcan, și reprezintă un indicator în confirmarea și delimitarea ariilor cu activitate

vulcanică.

48

Izvoarele fierbinți reprezintă ultimul stadiu al degajării de căldură de către magma din

adâncime , care mai emană încă gaze și vapori de apă suprațncălziți. Vaporii de apă, în

ascensiunea lor spre suprafață se răcesc, formând apele juvenile, care ies la suprafață

ca izvoare minerale.

Gheizerele sunt izvoare fierbinți intermitente, a căror geneză este pusă pe

seama apelor vaduoase, inflitrate pe fisuri până la anumite adâncimi, unde sunt

încălzite până la fierbere.

Vapori de apă, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, acid clorhidric, hidrogen, azot,

reprezintă produsele gazoase ale activității vulcanice, care pot fi grupate în fumarole,

solfatare, mofete.

Proiecțiile solide cunoscute sub denumirea de piroclastice sunt reprezentate de

cenușă, piatra ponce, scorii, lapilii și bombe vulcanice. Cenușa vulcanică reprezintă

materialul expulzat de vulcan în atmosferă la mii de metri înălțime pe timpul erupției.

Piatra ponce este o rocă cu densitate mică (uneori plutește în apa mării), ce se

formează din lave acide emise sub apa mării, prin decomprimare bruscă, realizând o

spumă cu bule mici și foarte abundentă.

Scoria sau zgura vulcanică prezintă o morfologie similară pietrei ponec, deosebirea

constă în spațiile cu aer mult mai mari, mai putin dense și greutate mai mare.

Lapiliile (pietricele, în italiană) vulcanice cu diametre intre 3mm si 3 cm, reprezintă

materiale fine expulzate, provenite din coș, lave ori zguri mai vechi.

Bombele vulcanice provin din bucăți de lavă rotite în aer, ceea cele imprimă un aspect

fusiform. Forma lor depinde de vâscozitatea lavei, iar dimensiunele pot varia între

câțiva cm³ si mai mulți m³. Topiturile lor foarte fluide formează bombe de dimensiuni

mci, numite și lacrimi de lave , au aspect alungit asemenea picăturilor de plaoie,

alteori cu aspect filiform, cu aspect sticlos, care sunt cunoscute in Hawai sub

denumirea de „părul lui Pele”. Astfel de produse apar și în România, fiind cunoscute

sub denumirea de bombele de la Racoș.

Valorificarea turistică a reliefului vulcanic

49

Relieful vulcanic prezintă o paletă diversp de resurse turistice, resurse

științifice, resurse de peisaj (vulcanic, pseudovulcanic), resurse economice etc.

Studiul morfologiei ariilor vulcanice (conuri, caldere, platouri de lavă, batolite

etc.) a mecanismelor erupției (explozii, ejecții, emanații, erupții de gaze și explozii

freatice) ori tipului de activitate vulcanică (islandez, hawaian, strombolian etc) dar și

studiul hazardelor și riscurilor ce sunt asociate erupțiilor (cutremurele, curgerile de

noroi, prăbușiri și alunecări, lacurile de baraj vulcanic, valurile tsunami, ploile cu

cenușă și ploile de erupție etc) pot constitui motivația dezvoltării și sustenabilității

turismului științific.

Erupția vulcanului Vezuviu a condiționat dispariția orașelor Pompei și Herculaneum,

iar erupția vulcanului Santorin a dus la dispariția cultuii și civilizației Minoice.

Vulcanul St.Helens (1980) a permis acumularea în apele freatice și lacurile din

vecinătatea a unor minerale care au modificat consumul de oxigen, au scăzut

fotosinteza, aducând modificări foarte importante lanțului trofic.

Erupția vulcanului Katmai din Alaska (1912) a declanșat ploi acide și a acoperit mari

suprafețe cu cenușă vulcanică, astfel vegetația și în special mușchii, care formau hrana

renilor a fost distrusă. Din aceleași cauze au dispărut și o serie de specii de păsări, iar

peștii din râuri au murit datorită cantității mari de piatră ponce ajunsă în apă.

Modificările climatice globale își găsesc astăzi unele din explicații în studiile

vulcanologice. Cauzele glaciațiunilor ar putea fi reducerea temperaturilor medii

anuale, la nicel global, cauzate de mari cantități de cenușă, expulzate în atmosferă.

Degajarea cenușii vulcanice în atmosferă reduce valoarea radiației solare, astfel

erupția vulcanului Krakatowa în 1883 a ridicat ăn atmosferp 16km3 de cenușă, norul

înălțându-se pânp la 60 km înălțime. Pe o rază de 150 km s-a produs un întuneric total

de cîteva zile, iar valoarea radiației globle s-a redus cu 15-20% în anul 1884.

Temperatura medie anuală scăzut cu aproximativ 1ºC, iar verile au fost mai reci și

ploioase. Timp de 5 ani de zile nu s-au putut observa răsărit și apus de Soare, iar Luna

a avut o culoare verzui-albăstruie.

Peisajele vulcanice se constituie ca resursă turistică prin conținutul morfologic (con,

crater, caldere, platouri de lavă, lacuri de crater), fenomenele postvulcanice și

pseudovulcanice (izvoare minerale, gheizere, mofete, fumarole, solfatare, vulcani

noroioși).Componentele peisagistice ale ariilor vulcanice cu impact turistic sunt:

50

parcurile naturale ce adăpostesc fenomene postvulcanice ori mărturii ale erupțiilor din

timp istoric. (Gheizerele Islandei, Pompei, Fuji etc.)

Vulcanii continentali prin altitudinea și masivitatea conurilor, diametrul craterelor,

energia văilor de tip „barrancos”, treptelor și vadurilor din profilul longitudinal,

îngustărilor ori lărgirilor din sectoarele de defileu, cheilor din profilul transversal,

reprezintă ariile de cea mai mare atractivitate turistică. Aceste regiuni oferă o

diversitate de locații pentru desfășurarea unei palete diverse de activități turistice ori

forme de turism.

Erupțiile vulcanice din perioada contemporană au servit cercetătrilor

vulcanologice la elaborarea unor modele de prognoză privind comportamentul eruptiv

al unor vulcani cu erupții în timpuri istorice, dar mai ales la prevederea erupțiilor într-

un viitor apropiat, pentru vulcanii aflați în condiții geografice și tectonice similare.

Turismul balnear și climato-turismul sunt prin excelență formele de turism cele

mai bine reprezentate în regiunile vulcanice. Regiunile vulcanice prezintă cea mai

largă ofertă turistică pentru practicarea turismului balnear. Oferta turistică se compune

din apele termale, cu mineralizație diversăș și diferite grade de radioactivitate, cu

valențe curative în tratamentul bolilor aparatului circulator, respirator, digestiv,

afecțiunilor reumatismale etc.

Stațiuni balneo-climaterice Baden-Baden, Karlovy-Vari, Gyula Covasna, Sângeorz

Băi etc., reprezentau în perioada interbelică destinațiile preferate de turiștii europeni.

Izvoarele minerale alături de cele termale sunt produse postvulcanice, mărturii ale

prezenței erupțiilor de odinioară, rezultate din mineralizarea apelor fratice prin

intermediul produselor mofetice, solfatarelor ori fumarolelor. Proprietățile terapeutice

asumate de aceste ape și confirmate de studiile balenologice, le recomandă în

profilaxia sau tratarea curativă a unei palete largi de afecțiuni: cardiovasculare,

dermato-venerice, neuro-musculare etc. Cele două tipuri de turism se asociază în

spațiul geografic vulcanic, întrucât profilaxia unei boli asociază pe lângă proprietățile

fizice și chimice ale apelor minerale și condițiile morfologice și climatice ale unui

mediu montan, submontan ori deluros, ce induc stări tonice, hipotonice, sedativ-

indiferente, excitante, tonic-stimulante. Exploatarea rațională a resurselor de ape

minerale și termale este opțiunea guvernelor, patronatelor, ONG_urilor care

monitorizează aplicarea politiclor de mediu pe termen mediu și lung, dar și a fiecărui

beneficiar în parte.

51

Infrastructura turistică și baza de tratament recuperator, profilactic, care asigură

pe lângă tratamentul efectiv și activități de agrement, servicii de cazare, servicii de

asistență generalizată etc oferă o imagine completă asupra turismului balnear și

climato-turismului la nivel mondial, european și implicit românesc.

Stațiunile balneare: Vichy, Biarritz, Băile Felix, Băile 1Mai, Geoagiu Băi, Moneasa,

Vatra Dornei, etc demonstrează larga reprezentare a turismului balnear în spațiul

european, dar și interesul turiștilor pentru oferta de turism balnear de întreținere,

recuperare, tratament prin diferite forme de practicare a turismului balnear și climato-

turismul.

Ape minerale carbogazoase folosite în cure de întreținere și tratament sunt la Fibiș și

Pișchia (Câmpia Banato-Crișană), la Valea Vinului, Parva (jud. Bistrița Năsăud), în

Depresiunea Oaș (Orașu Nou), în depresiunile intramontane (Bilbor, Biborțeni), în

Culoarul Mureșului (Băcia, Banpotoc, Șoimuș, Vețel, Bretelin) apar ape bicarbonatate

carbogazoase (borvizuri) , prezența lor fiind legată atât de vulcanismul subsecvent

miocen și pliocen cât și de magmatismul intrusiv. Recomandate în afecțiunile

aparatului digestiv sunt apele feruginoase carbogazoase, prezente de asemenea în

aureola mofetică a Carpaților Orientali la Chiuzbaia, Ilva, Poiana Negrii etc.

Vulcanii continentali oferă prin gradul înalt de acoperire cu vegetație naturală, în

special păduri de foioase și conifere, posibilități deosebite pentru tratamente cu

aerosoli (cure de aer), prin practicarea drumeției, excursiilor. Activitățile în aer liber

(fotbla, volei, tenis etc) pot fi practicate cu succes, prin investiții realizate în urma unei

prospectări interdisciplinare a pieții și a unui management științific fundamentat.

Turismul cultural științific (monitorzarea ariilor vulcanice, studiul rocilor vulcanice,

studiul poluării aerului și apelor, studiul apelor minerale, studiul biodiversității ) se

poate practica cu succes în orice anotimp.

Turismul cultural – religios se asociază cu turismul tradițiilor și obiceiurilor

populare, cele două tipuri de turism prezente în regiunile vulcanice valorifică cultul

pentru zeul focului Vulcan, care circulă sub forma unor legende sau mituri în insulele

vulcanice ale Arhipeleagului Lipari, Volcano, dar și la poalele vulcanului Vezuviu

(Napoli) ori Sicilia (vulcanul Etna), păstrării unor ritualuri străvechi de venerare a

focului ori de a diversifica oferta turistică printr-un spectacol dedicat originii locurilor,

de obicei interactiv (Mexic).

52

Turismul cultural-istoric este prezent prin formele de cultură materială și spirituală

moștenite de aceste regiuni: castre, cetăți, castele, drumuri istorice, artefacte etc.

Neck-urile și dyke-urile au fost preferate în amplasare unor cetăți și castele medievale

(Cetatea Devei, Rupea), castre romane (Porolissum), pentru rolul strategic pe care-l

ofereau.

Turismul de afaceri și expozițional își găsesc căi și oportunități de dezvoltare, în

cadrul regiunilor vulcanice. Exotismul peisajelor insulelor vulcanice, oportunitatea de

a investi în apele minerale pentru consum, întreținere, tratament curativ și valorificarea

izvoarelor termale în tratatamentul recuperatoriu și profilaxia diverselor afecțiuni,

asigură interesul investițional (Thailanda, Hawai, Singapore, România etc).

Turismul de aventură (escaladări, parapantă, rafting) și turismul sportiv (schi, tir cu

arcul, canotaj pe lacurile vulcanice), practicate, fie ca turism de weekend fie

competițional, se desfășoară în interiorul craterelor, pe abrupturile zidurilor sau dyke-

urilor vulcanice, pe pantele conurilor, pe râurile ce drenează ariile vulcanice cu multe

cataracte, marmite, praguri de lavă.

Peisajele pseudovulcanice , fie de tipul vulcanilor noroioși (Pâclele Mari și Mici) ori

craterelor meteorice (Meteor Crater- Arizona) sporesc atractivitatea unor regiuni din

afara spațiului vulcanic, fie prin mecanismele similare erupțiilor vulcanice în cazul

vulcanilor noroioși, fie prin dimensiunea craterelor de impact meteoritic care induc un

peisaj depresionar cu arii endoreice.

Vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici din Subcarpații Buzăului nu sunt

fenomene izolate în România. Apariția lor este legată de prezența gazelor naturale, ce

însoțesc zăcămintele de petrol, le mențin sub presiune (numite și cap de sondă), și a

depozitelor marno-argiloase din acoperiș. Gazele ies spre suprafață prin fisurile

generate de argilele contractile și întâlnesc apa de ploaie infiltrată dinspre suprafața

topografică, încărcată cu praf argilos, sub formă de noroi. Presiunea gazelor

acumulată, sub dopurile de noroi din fisuri, determină expulzarea noroiului la

suprafață printr-un „coș” și acumularea lui, finalizat cu construirea unui pseudocon.

Peisajul selenar rezultat sau de „badlands”, prezintă numeroase rigole de șiroire,

ravene, dar și pseudopoduri naturale generate de procesele de piping.

Vulcanii noroioși apar în Depresiunea Transilvaniei, în prezența gazului metan,

argilelor și marnelor din acoperișul zăcămintelor de gaz metan, din structurile de dom

53

și Brahianticlinal. Mecanismul de realizare este același, doar că aici gazul metan

asigură expulzarea noroiului și formarea conului. Astfel de vulcani noroioși apar la

Cuțna, Cut, Corund, Saroș etc.

Subiectul 19. Elemente de atractivitate turistică a morfologiei litoralelor şi tipuri

de turism asociate.

- conţinutul noţiunii de litoral (definiţie, componente);

Litoralul este definit ca spatiul de interferenta a uscatului cu oceanul , marea, lacul,

fiind confundat foarte frecvent cu tarmul.

Tarmul trebuie perceput ca linia de demarcatie dintre apa si uscat, cu modificari

diurne, lunare, sezoniere, anuale, multianuale ori in timp geologic.

- morfologia litorală (agenţi modelatori şi forme de relief modelate: ţărm, plajă,

faleză);

Morfologia litorala este dependenta de dinamica apelor marine si oceanice, de atractia

universala cosmica, de miscarile tectonice, de adancimea platformei litorale, de impactul

antropic ori gradul de antropizare a zonelor litorale etc. Dinamica apelor marine (valuri,

maree, curenti), alaturi de eolizatie, pluviodenudatie, activitatea microorganismelor, vegetatie

si faunei marine modifica in permanenta linia tarmurilor, prin procese de eroziune si

acumulare.

Eroziunea marina (abraziunea) are ca rezultat faleza si platforma de abraziune marina.

Procesele si mecanismele care definesc abraziunea marina sunt coroziunea, socul mecanic,

spalarea tarmurilor prin jetul de resaca, procese de prabusire, surpare, alunecari, tasări,

sufoziuni; procese fizico-chimice (dezagregari, alterari, dizolvari, carbonatari).

Acumularea marina are ca rezultat plaja, forma de constructie rezultata din

acumularea produselor abraziunii marine, respectiv nisipuri, pietrisuri, bolovanisuri, care vor

imprima plajei principalele caracteristici morfometrice si morfologice (plaje cu nisip fin, cu

nisipuri grosiere, plaje stancoase sau in roca, plaje joase, inalte etc).

Regiunea litorala include zona de țărm aflata sub controlul apei, cu vari forme de

dinamica si nu trebuie confundata cu mediul costier, a carui morfologie este un rezultat al

influentei si actiunii indirecte ale marii, prin intermediul vanturilor locale de tip briza, cu

54

actiune diurna, dar si proceselor de meteorizare cu actiune contrara, de umezire-uscare,

insolatie-umbrire. Umiditatea mai ridicata, amplitudinea termica mai redusa, ionizarea

aerului, activitatea scurgerilor subterane, dar si unele evenimente accidentale induse antropic

ori tectonic pot influenta evolutia morfologiei litorale si costiere.

Notiunea de tarm, dupa Summerfield (1997), se refera la zona aflata permanent sau

ocazional sub actiunea valurilor.

- regiuni litorale europene (riviera egeeană, riviera adriatică, riviera ligurică, riviera

franceză, riviera spaniolă);

Litoralul Egeean, puternic tectonizat, cu golfuri, insule, peninsule, faleze de creta,

plaje artificiale si naturale se inscrie intre optiunile turistilor europeni, asiatici si americani.

Tarile riverane litoralului egeean (Grecia, Turcia, Cipru) ofera in compensarea serviciilor

balneare si de cura heliomarina, o diversitate de obiective turistice si o paleta larga de servicii.

Litoralul Adriatic se remarca in preferintele turistilor prin diversitatea peisagistica:

tarmuri cu lagune, limane, cordoane litorale si delte, estuare, golfuri, promontorii, peninsule,

insule, canale, plaje cu nisipuri fine, plaje pietroase, faleze calcaroase limitate de linii de falii,

cu o tectonica activa (cutremure, eruptii vulcanice). Acestei oferte turistice se adauga

numeroase vestigii istorice si arhitectonice (cetati, colosseum-uri, domuri, basilici, biserici,

manastiri, palate), elemente ale culturilor si civilizatiilor preistorice si istorice etc.

Litoralul liguric se inscrie unui tarm puternic tectonizat, cu numeroase golfuri si

promontorii, iar plajele sunt partial naturale.Orasele ligurice au avut economia axata pe

activitati comerciale, iar profilul turistic l-au castigat ulterior, implicand activitati stiintifice si

culturale: congrese stiintifice, festivaluri muzicale si expozitii florale, ateliere de creatie.

Riviera franceza etaleaza in spatiul litoral mediteranean cea mai ofertanta regiune

litorala, cu cel mai mare flux de turisti, 100 turisti/loc. Peisajul litoral este intregit de relieful

antropic: terase artificiale, orase si asezari de tip stup, o infrastructura de acces auto facila,

porturi, piste de aerodromuri, aeroporturi, circuite de formula 1, lanturi hoteliere, cazonouri,

stadioane, magazine etc.

Litoralul mediteranean spaniol, organizat dupa modelul francez, grupeaza statiunile

balneare si de cura heliomarina dupa morfologia litorala si oferta turistica: Costa Brava, Costa

del Azahar, Costa Blanca etc. Se remarca o morfologie specifica tarmurilor inalte, articulate

cu promontorii si golfuri, dar si cu plaje putin extinse. Potentialului turistic al litoralului

55

spaniol se adauga zona insulara a arhipelagului Balearelor, cu plaje extinse, nisipuri fine si

peisaje exotice.

- tipuri de turism:

turismul balnear şi climato-turismul: este promovat de statiunile estivale grecesti,

de cel din Croatia, Slovenia, Muntenegru, Italia, Malta.

turismul cultural, stiintific, si religios se practica in bazinul egeean in egala masura

cu cel balnear. Pe litoralul adriatic este prezent prin toate formele de manifestare, desi

domina turismul organizat, iar sejurul este planificat pe perioada concediilor.

turismul de aventură, de recreere si agrement, turismul sportiv este prezent in

„imperiul turistic venetian”. Se practica yahting, ski-jet, ski nautic.

SUBIECTUL 20

Metodologia de evaluare a potenţialului turistic. Modelul PATN – 2009

I. Elemente de analiză de bază. PATN-ul (Planul de Amenajare a Teritoriului

Național) este un document-suport, obținut în urma unui studiu complex, pe care se

fundamentează programele de amenajare complexă și durabilă a teritoriului țării noastre.

Acest plan (PATN) se elaborează pe secțiuni dedicate, care ulterior sunt legiferate de

Parlamentul României.

Pentru evaluarea şi ierarhizarea potențialului turistic al unităţilor administrativ-

teritoriale de bază (UAT) din România a fost aleasă, pornindu-se de la elementele

componente ale valenţelor turistice ale ţării, metoda arborilor de analiză ( (procedeu de

cuantificare, bazat pe o serie de criterii principale şi subcriterii, atribuirea nivelurilor de

apreciere făcându-se prin ponderarea unui total de 100 de puncte). Acordarea punctajelor pe

diferite componente a fost realizată în urma consultării specialiştilor din diferite domenii

(economia turismului, amenajarea teritoriului, geografie, sociologie, arhitectură, geologie,

medicină etc.), operatori de turism în sectorul public şi privat, autorităţi publice centrale sau

locale, asociaţii de profil din turismul românesc, universităţi etc.

Elaborarea metodologiei utilizate pentru evaluarea potenţialului turistic în unitățile

administrativ-teritoriale a fost structurată pe trei faze: identificarea elementelor de analiză de

56

bază, elaborarea unui model de clasificare a componentelor de potențial și infrastructură și

stabilirea criteriilor de evaluare concretă a potențialului turistic.

Prima fază a elaborării metodologiei s-a concretizat prin identificarea următoarelor

elemente de analiză de bază:

a) potenţial turistic natural;

b) patrimoniu cultural;

c) infrastructură specific turistică;

d) infrastructură generală.

II. Elaborarea unui model de clasificare a componentelor de potenţial şi

infrastructură. La cea de-a doua fază dedicată metodologiei utilizate în cadrul studiului,

fiecare echipă de specialiști desemnată să evalueze elementele de analiză de bază și-a stabilit

componentele ce urmează a fi utilizate la pentru stabilirea criteriilor de evaluare și ierarhizare

a resurselor turistice.

Astfel, potențialul turistic natural a fost structurat pe următoarele categorii, divizate,

la rândul lor, pe elemente componente:

a1) cadrul natural – cu următoarele elemente componente: relief (major),

geomorfologie, vegetaţie, fauna, hidrografie și peisaj;

a2) factorii naturali terapeutici – cu componentele lor: ape minerale terapeutice, lacuri

terapeutice, nămoluri terapeutice, emanaţii naturale de gaze terapeutice, ansamblul

elementelor fizico-chimice ale litoralului marin, ansamblul elementelor climatice ale

litoralului marin, factorii sanogeni ai principalelor tipuri de bioclimă, inclusiv de la nivelul

peşterilor şi salinelor etc.;

a3) ariile protejate, pentru care s-au stabilit următoarele componente: rezervaţii ale

biosferei, parcuri naţionale, parcuri naturale și alte rezervaţii şi monumente ale naturii.

Analog s-a procedat și cu patrimoniul cultural, care a fost structurat pe mai multe

categorii, divizate si ele pe o serie de elemente:

57

b1) monumente istorice – cu următoarele componente: monumente propriu-zise,

ansambluri, situri (arheologice, arhitecturale, de for public sau memorial-funerare);

b2) muzee şi colecţii publice – diferențiate pe: muzee, pe de o parte, și colecţii publice,

pe de altă parte;

b3) artă şi tradiţie populară, resurse evaluate pe următoarele categorii, cu

subcomponentele lor: – manifestări tradiţionale (serbări, festivaluri, târguri, şezători, obiceiuri

şi ritualuri tradiţionale, sărbători etc.), meşteşuguri populare tradiţionale (obiecte pe suport

textil – ţesături, covoare, costume populare, cusături; pictură pe sticlă şi pe lemn, gravură) și

ateliere de prelucrarea lemnului, metalelor, a pietrei, pielăriei;

b4) instituţii de spectacole şi concerte, avându-se în vedere: filarmonici, orchestre,

formaţiuni instrumentale, corale ori vocal-instrumentale etc.;

b5) manifestări culturale anuale/repetabile: festivaluri sau evenimente culturale.

Pentru infrastructură specific turistică au fost stabilite categoriile care urmează:

c1) unităţi de cazare, divizate pe tipuri de structuri de primire turistică: hotel, motel,

hotel pentru tineret, hostel, cabană turistică, camping, vilă, bungalow, pensiune turistică,

popas turistic, sat de vacanţă, navă fluvială;

c2) instalaţii de tratament – vizate fiind: numărul instalaţiilor de tratament,

procedurile pe care le realizează instalaţiile de tratament, tipurile de aparate utilizate sau

prezenţa facilităţilor pentru wellness;

c3) săli de conferinţă, centre expoziţionale etc. – contând: numărul spaţiilor

individuale pentru reuniuni (săli) și capacitatea totală a acestor spaţii exprimată în număr de

locuri;

c4) pârtii de schi şi instalaţii de transport pe cablu – elementele urmărite fiind:

numărul pârtiilor de schi, respectiv a instalaţiilor de transport pe cablu, diversitatea

instalaţiilor de transport, lungimea şi capacitatea optimă de primire / transport;

c5. alte instalaţii de agrement (terenuri de golf, plaje omologate „Blue Flag”, instalaţii

de agrement nautic, parcuri de distracţii, herghelii) – punctându-se: numărul și diversitatea

instalaţiilor de agrement.

Și, în fine, cel de-al patrulea element de bază – infrastructura generală – a fost urmărit

pe următoarele paliere:

58

d1) accesibilitatea la infrastructura majoră de transport, fiind luat in considerare

accesul la: aeroport, drum european, la drum național sau cale ferată ori la port.

d2) infrastructură edilitară – evaluată prin prisma a două elemente: apă și canalizare,

respectiv – alimentarea cu gaze naturale.

d3) infrastructură de telecomunicaţii – urmărindu-se: acoperirea serviciilor tip GSM

și telefonia la punct fix.

III. Criterii de evaluare a potenţialului turistic. În ultima fază, recurgându-se, cum

s-a mai menționat, la metoda arborilor de analiză, s-a procedat la stabilirea criteriilor de

distribuire a celor 100 de puncte pentru fiecare dintre cele patru elemente de bază, iar ulterior

în cadrul fiecărui element s-a recurs la distribuirea punctajului alocat pentru fiecare categorie

identificată și, mai departe, distribuirea pentru fiecare element în parte.

Având în vedere caracterul strict tehnic al distribuirii punctajului, vom sublinia doar

criteriile generale de alocare a acestuia, avute în vedere de specialiști, subliniind, pe alocuri,

logica alocării diferențiate a punctajelor.

La nivelul elementelor de bază, punctajul a fost distribuit astfel: câte 25 de puncte

(nediferențiat) resurselor turistice naturale și antropice, infrastructurii specific turistice – 20

puncte, în timp ce, pentru a sublinia importanța infrastructurii generale pentru economia

turismului, infrastructura care obstrucționează valorificarea eficientă a potențialului turistic

atâta timp cât ea nu este dezvoltată la standarde corespunzătoare, celui din urmă element de

bază i-au fost alocate 30 puncte.

La evaluarea resurselor turistice naturale, cadrului natural i-au fost alocate 10

puncte, pondere mai însemnată, prin prisma punctajului, conferindu-i-se reliefului. De același

punctaj au avut parte și factorii naturali terapeutici, iar restul, de 5 puncte, fiind alocat ariilor

protejate. Evaluarea resurselor turistice naturale a fost realizată de specialiștii de la Institutul

de Geografie al Academiei Române.

La relief, diferențierea punctajului a fost dictată de atractivitatea formei de relief

predominante din cadrul UAT-ului, în baza următorului algoritm: 4 puncte – munte, litoral

sau deltă, 3 puncte – relief subcarpatic, 2 puncte – deal sau podiș și, doar 1 punct – poate și

acela prea mult – pentru monotonia unui relief de câmpie.

Evaluarea resurselor turistice antropice a fost atribuită unui colectiv de specialiști

de la mai multe instituții autorizate în domeniu (Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul

59

Culturii din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor în colaborare cu Institutul Naţional al

Monumentelor Istorice, Centrul Naţional pentru Păstrarea şi Conservarea Culturii

Tradiţionale, Institutul de Memorie Culturală). Cele 25 de puncte alocate au fost distribuite,

într-o manieră complexă, pe categoriile de resurse identificate, pe un ecart desfășurat între 4 și

9 puncte. La nivelul echipei de specialiști, s-a decis ca unităților administrativ-teritoriale de

bază care dețin monumente UNESCO să li se acorde punctajul maxim, indiferent de prezența

sau absența celorlalte elemente cuantificabile.

Procedura de evaluarea a celui de-al treilea element de bază – infrastructura specific

turistică, pentru un maxim de 20 de puncte, a fost atribuită Institutului Naţional de Cercetare-

Dezvoltare în Turism (INCDT). Cum era și de așteptat, unitățile de cazare au fost mai bine

cotate rezervându-li-se 7 puncte, dar simpla prezență a unei importante unități de cazare (fie el

si hotel cu multe stele) nu conduce la obținerea punctajului maxim, acesta fiind ponderat și în

funcție de numărul locurilor de cazare existente (punctaj mai mare pentru un număr de locuri

de cazare mai ridicat și invers). Într-o manieră similară s-a procedat și cu cuantificarea

infrastructurii pentru conferinţe, reuniuni, manifestări expoziţionale, în baza căreia o unitate

administrativ-teritorială să mai obțină alte maxim 6 puncte, acest punctaj fiind rezervat sălilor

de conferințe de peste 10.000 de locuri, în timp ce una cu sub 50 locuri a fost punctată doar cu

0,25 puncte.

Prezența instalațiilor de tratament (în funcție de număr, proceduri, facilități wellnes

etc.) putea mări zestrea punctajului unui UAT cu alte 5 puncte, iar a pârtiilor de schi și a altor

instalații de agrement facilitau accesarea altor 2 puncte (câte unul pentru fiecare element).

Menționăm la acest capitol că prezența facilităților wellnes aducea un bonus suplimentar

unității administrativ-teritoriale.

Ultimul element de bază – infrastructura generală – luat în considerare în cadrul

metodologiei de evaluare a potențialului turistic al unităților administrativ-teritoriale de bază

nu este nici pe departe cel mai puțin important, ba dimpotrivă – a fost cotat cu cel mai mare

punctaj (30 puncte). Dintre categoriile identificate la acest capitol, cea mai importantă, în

viziunea specialiștilor de la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Urban Proiect,

desemnați pentru evaluarea aportului infrastructurii generale la potențialul turistic general, s-a

dovedit a fi infrastructura de transport, pe care au creditat-o cu un maxim de 16 puncte. S-a

avut în vedere prezenţa, pe teritoriul UAT-urilor, a unor căi și/sau noduri majore de transport

de călători (aeroport, drum european, drum național și cale ferată și, pentru 1 punct – portul,

în timp ce prezența celorlalte elemente se putea solda cu alocarea a 5 puncte pentru fiecare

60

element în parte), condiţie esenţială pentru ca un teritoriu să poată fi inclus în activitatea

turistică.

Categoria infrastructura edilitară a fost evaluată cu până la 9 puncte, 5 puncte

acordându-se prezenței sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare, celelalte 4 puncte fiind

adjudecate de alimentarea cu gaze naturale. Este de subliniat că, într-o fază precedentă, s-a

avut în vedere includerea în ecuația evaluării și a alimentării cu energie electrică, însă, în

urma consultării informațiilor referitoare la acest aspect, s-a ajuns la concluzia că toate UAT-

urile sunt racordate la această formă de energie, fapt care nu ar fi favorizat sub nicio formă

posibilitatea ierarhizării UAT-urilor prin prisma criteriului respectiv, renunțându-se la

utilizarea lui.

Ultimei categorii identificate la acest capitol, infrastructura de telecomunicații, i-au

fost alocate 5 puncte, acoperirea GSM facilitând accesul la punctajul maxim, în timp ce

prezența doar a telefoniei la punct fix se solda cu jumătate din punctaj.

Urmare a activității specialiștilor de la instituțiile amintite și a utilizării metodologiei

prezentate, în anul 2009 a fost aprobată, prin Legea nr. 190, Secțiunea a VIII-a – zone cu

resurse turistice. În cadrul secțiunii respective sunt stabilite unitățile administrativ-teritoriale

de bază (UAT) cu o concentrare mare și foarte mare a resurselor turistice, fiind evidențiată și

predominanță categoriilor de resurse, respectiv – naturale și antropice.

20. Metodologia de evaluare a potenţialului turistic. Modelul PATN – 2009

Elemente de conţinut:

Elemente de analiză de bază

Elaborarea unui model de clasificare a componentelor de potenţial şi infrastructură

Potenţialul turistic natural

Patrimoniul cultural

Infrastructură specific turistică

Infrastructură generală

Criterii de evaluare a potenţialului turistic

61

Evaluarea resurselor naturale

Evaluarea resurselor antropice

Evaluarea infrastructurii specifice turistice

Evaluarea infrastructurii generale

Subiectul 21. Produsul turistic: concept, caracteristici, taxonomie, gama;

- Conceptualizari ale produsului turistic (definire);

Produsul turistic este un ansamblu de bunuri materiale şi servicii reunite într-o formă specifică

– pachet de servicii – oferit spre vânzare clientului/turistului.

- Caracteristicile produsului turistic

- intangibil;- eterogen; - complex; - perisabil; - inelastic; - sezonier.

- Tipuri şi formule de produse turistice (taxonomie), mod de functionare;

După numărul serviciilor pe care le integrează, produsele turistice se împart în:

• integrale (megaproduse), care sunt produse complexe, constituite din toate genurile

de servicii de bază şi auxiliare;

• compuse, d in a c ă ro r componen ţ ă l i p se sc une l e s e rv i c i i de bază (de

t r anspo r t , de cazare);

• simple, care presupun prestarea unui singur serviciu, restul nefăcând subiectul ofertei

turistice.

Ţinând seama de modul în care se derulează, serviciile turistice se împart în:

• itinerante, când obiectivele turistice vizate de beneficiari sunt amplasate în locuri

diferite, ei trecând pe rând pe la fiecare (de regulă într-un circuit închis);

• de sejur , când beneficiarul le consumă în acelaşi loc.

- Gama de produse turistice: definire, componente, proprietati (lungime, latime,

profunzime/adancime), rolul şi funcţia produselor în gamă, linia de produse.

62

Definire: Un ansamblu coerent de produse legate intre ele, grupate in linii, destinate sa

raspunda unei anumite nevoi generice (aceeasi), care se adreseaza acelorasi clienti, au la baza

aceleasi resurse, si sunt vandute prin intermediul aceleiasi retele de distributie.

Componente: Baza – constituita din produsul sau serviciul turistic caruia ii corespunde pretul

cel mai mic si calitatea cea mai slaba.

Trunchiul – format din produsele care beneficiaza de cel mai bun raport calitate-pret, motiv

pentru care este cel mai cerut pe piata (asigura cea mai mare parte din cifra de afaceri a

firmei).

Varful – Produsul de lux, de foarte buna calitate avand continutul cel mai bogat de servicii,

pentru care cererea este mica dar care asigura prestigiul firmei care-l pune la dispozitia

clientilor.

Proprietati: Lungimea este data de numarul total al produselor din componenta sa. Largimea

(latimea) este data de numarul total al produselor dintr-o linie. Profunzimea (adancimea) este

data de numarul liniilor pe seama carora sunt realizate produsele din gama.

Rolul si functia produselor in gama: Produs lider – care asigura cea mai mare parte din cifra

de afaceri, din rentabilitate si din notorietatea antreprizei.

Produs de atragere sau de appeal – care atrage clientul fie prin pretul redus, fiind un produs

simplificat, degajat de servicii suplimentare si care determina ulterior vanzarea unor produse

mai complexe sau complementare; fie prin performanta produsului, acele produse care au

capacitatea de a starni interesul clientelei.

Produs reglator – ale carui vanzari sunt regulate, care nu se supun fluctuatiilor sezoniere ale

cererii sau ale pietei, si care procura o cifra de afaceri regulata. Produsul prin intermediul

caruia sunt inlaturate efecte negative (reglate pierderi, mentinuta eficienta etc), precum

produsele extrasezon de alta natura care folosesc infrastructura de vacante.

Produs tactic – produs destinat sa jeneze concurenta sau sa ocupe un canal, un culoar

disponibil. Produs prin intermediul caruia firma initiaza un atac la adresa concurentei sau

raspunde la un astfel de atac.

Produs de viitor – produs la debutul ciclului de viata reprezentand viitoarele produse lider.

Linia de produse: grupeaza produse care au un caracter comun foarte pronuntat, fiecare linie

fiind definita de un anumit element de baza, produse legate intre ele prin modul de

63

functionare, prin clientela careia se adreseaza. Ex: statiune, anumit gen de turism, sistem de

transport, o anumita modalitate de cazare.

Subiectul 22. Conceperea produselor turistice la cerere

Etapele întocmirii unui produs turistic la cerere:

- colectarea informaţiilor/cerinţelor clientului (Caietul de sarcini al produsului);

- căutarea informaţiilor;

- contactarea prestatorilor;

- conceperea produsului;

- analiza de preţ;

- elaborarea ofertei de vânzare;

- vânzarea propriu-zisă;

- rezervarea;

- realizarea carnetului de călătorie.

Comercializarea produsului turistic presupune următoarele etape:

Produsele turistice sunt realizate pe parcursul mai multor etape care se derulează pe o

perioadă cuprinsă între câteva luni şi, uneori, mai mulţi ani. Procedura urmată de tour-

operatori cuprinde urmă toarele etape:

Studiile de piaţă au drept scop cunoaşterea şi analizarea elementelor „cheie” ce

caracterizează piaţa şi mediul concurenţial. Dată fiind specializarea fiecărui produs

turistic, studiile de piaţă trebuie adaptate fiecărui produs în parte. Totuşi, metodologia

general utilizată rămâne aceeaşi. Trebuie analizate astfel mediul extern, caracteristicile

cererii şi ofertei, oportunitatea realizării, durata execuţiei, controlul şi costurile

acestuia. Studiul de piaţă porneşte de la o anchetă al cărei scop îl reprezintă testarea

ipotezelor şi alegerea în final a celor mai realiste. Anchetele sunt realizate prin sondaje

efectuate pe eşantioane reprezentative de populaţie. Ele furnizează informaţii de ordin

cantitativ şi calitativ. Pentru obţinerea unor rezultate optime, stabilirea unui chestionar

adecvat este foarte importantă. Acesta trebuie să cuprindă întrebări precise, cu variante

limitate de răspuns şi întrebări deschise destinate unei mai bune cunoaşteri a

motivaţiilor şi gusturilor consumatorilor. Studiile de piaţă furnizează un ansamblu de

informaţii care permite determinarea atitudinii faţă de un anumit produs, de exemplu,

reacţiile clienţilor potenţiali în ceea ce priveşte ţările de destinaţie (vizează aspecte

politice, culturale, climatice, sociale), reacţii atât de numeroase în cadrul turismului

internaţional.

64

Negocierea contractelor cu diferiţi prestatori de servicii – După ce prin studiile de

piaţă s-a realizat o cunoaştere suficient de precisă a cererii turistice, adică a dorinţelor

şi posibilităţilor, disponibilităţii clientelei potenţiale, tour-operatorul trebuie să

înţeleagă ce produse corespund acestei cereri, să realizeze aceste produse prin

negocierea cu diferiţi prestatori de servicii avuţi în vedere şi să încheie cu aceştia

acorduri, contracte de colaborare.

Conceperea produsului – Datorită concurenţei internaţionale puternice, tour-

operatorul va trebui să găsească cea mai bună cale de adaptare a produselor sale la

nevoile şi cerinţele consumatorilor. Aceasta depinde de o bună cunoaştere a pieţei

emiţătoare şi a raportului calitate-preţ optim.

Cunoşterea pieţei- Această etapă este fondată pe ansamblul informaţiilor care pot fi

obţinute prin studiile de piaţă. Priveşte în special:

Clientela: segmentarea după vârstă, categorii socio-profesionale, locul de reşedinţă, venituri,

obiceiuri, gusturi.

Concurenţa: necesitatea adaptării elementelor componente ale produsului în vederea

diferenţierii concurenţilor; necesitatea de a dispune de mijloacele de promovare şi de

publicitate care să permit o mai bună influenţare a clientelei vizate.

Resursele turistice ale locului de destinaţie: resurse naturale, culturale, infrastructura, servicii

de agrement, excursii posibile. Aceste informaţii permit determinarea pieţei-ţintă, obiectivele

corespunzând segmentelor de consumatori cărora le sunt destinate produsele turistice astfel

adaptate.

Găsirea celui mai bun raport calitate-preţ – Rezultă dintr-o adevărată strategie a

producătorului de vacanţe. Are drept scop câştigarea competiţiei cu produsele

concurente şi adaptarea ofertei la caracteristicile cererii diferitelor pieţe emiţătoare.

Această strategie comercială urmăreşte trei obiective principale:

Competitivitatea: este componenta fundamental a raportului calitate-preţ. Realizarea celei mai

bune competitivităţi presupune o concentrare şi o gestiune riguroasă a produselor oferite,

astfel încât fiecărui segment de consumatori să-i corespundăun produs specific, având cel mai

favorabil raport calitate-preţ. Lărgirea gamei de produse: permite atingerea următoarelor

obiective:

-propunerea mai multor variante de produs din care consumatorul poate alege;

-eliminarea concurenţei prin obţinerea unei cote de piaţă extinse prin gama complexăde

servicii oferite:

•protejarea împotriva riscurilor legate de instabilitatea politică, fluctuaţiile mari ale cursului

de schimb sau acţiunile neprevăzute ale concurenţilor.

65

Strategia: lărgirea gamei de produse turistice nu trebuie realizată în detrimentul

competitivităţii preţului sau eficacităţii gestiunii, iată de ce, diversificarea serviciilor impune

urmărirea anumitor strategii. Aceasta trebuie să fie dinamică pentru a putea adapta produsele

la evoluţia gusturilor consumatorilor, variaţiilor cursului de schimb, evoluţiei puterii de

cumpărare. În cadrul acestei strategii, creşterea sau scăderea puterii de cumpărare în ţările de

reşedinţă datorate diferenţelor de preţsau fluctuaţiilor cursului de schimb, joacă un rol

esenţial, din moment ce acestea determină raportul calitate-preţal produsului propus pentru o

anumită destinaţie, unei anumite clientele şi, deci, atracţia pentru destinaţiile în care diferenţa

de curs valutar este cea mai favorabilă.

Specificitatea produselor turistice şi reputaţia producătorului permite firmei turistice să-şi

întărească poziţia în faţa concurenţei şi joacă un rol important în strategia comercială

adaptată.

Renegocierea în timpul realizării produsului

Pentru ca un produs turistic să fie competitiv, tour-operatorul trebuie să negocieze riguros cu

fiecare prestator pentru ca serviciul oferit de acesta să fie de cea mai bunăcalitate şi la preţul

cel mai avantajos. Datorită faptului că elasticitatea cererii în funcţie de preţeste considerabilă,

constatăm că, pe anumite pieţe, o scădere a preţului cu 15-20% poate dubla clienţii potenţiali.

Negocierea este desigur dificilă; are cu atât mai multe şanse de reuşită cu cât tour-operatorul

dispune de o bună reputaţie (imaginea de marcă), de o cotă de piaţă însemnatăşi de mijloace

financiare care-i permit să garanteze realizarea în bune condiţii a operaţiunilor, dar săşi

plătească în avans serviciile dorite. Touroperatorii se află, deseori, în situaţia de a alege drept

destinaţii ţările în care preţurile diferitelor servicii turistice sunt scăzute, din motive legate de

un cost salarial scăzut, facilitate redusă, facilităţi acordate de stat sau cursuri de schimb

valutar favorabile. Toate acestea, cu o singură condiţie: destinaţiile care prezintă aceste

avantaje să corespundă preferinţelor clienţilor iar raportul calitate-preţsă fie satisfăcător.

Astfel se explică de ce ţările care practică preţuri de dumping pentru serviciile turistice oferite

nu au întotdeauna afluenţa turistică previzionată. Tour-operatorii importanţi dispun de o

putere de negociere particulară, în funcţie de mijloacele financiare disponibile şi garanţiile

oferite. Această calitate le permite obţinerea de preţuri competitive. Pentru a depinde de

diferiţi prestatori de servicii care ar trebui să contribuie la realizarea unui produs turistic, unii

tour-operatori îşi realizează produsele limitând anumite prestaţii. În toate situaţiile prezentate

anterior, negocierea trebuie să contribuie la realizarea unui produs turistic care să aibă un preţ

cât mai competitiv şi să existe un raport calitate-preţsatisfăcător. Acest preţ va trebui să

includă comisionul perceput de agenţia de turism distribuitoare sau de alţi intermediari,

66

cheltuielile de promovare şi realizare a produsului şi să acopere eventualele riscuri de

necomercializare.

Realizarea efectivă a produselor turistice

După încheierea negocierilor se trece la semnarea contractelor internaţionale cu intermediarii

de serviciu turistic: contracte de reprezentare cu agenţiile de turism din ţările de destinaţie,

contracte cu hotelierii, contracte cu transportatorii etc.

Aceste contracte cuprind dispoziţii cu privire la repartiţia riscului comercial. În general, tour-

operatorul este responsabil de produsul turistic pe care l-a creat. El va trebui să plătească

serviciile pe care le-a contractat, inclusiv locurile de transport sau cazare pe care nu le

utilizează. Preţurile finale incluzând acest risc sunt calculate luând în calcul un grad de

ocupare de 80-90%, ceea ce reduce o parte a riscului de neocupare pentru tour-operator. Este

motivul pentru care acesta trebuie să realizeze o gamă diversificată de produse pentru

destinaţii diferite, pentru a compensa astfel eventualele riscuri de instabilitate politică, de

fluctuaţii ale cursului de schimb valutar etc. sau erori de alegere şi realizare a unui produs.

Subiectul 23.INTRE ORIENT ŞI OCCIDENT.

STUDIU DE ANTROPOLOGIE CULTURAL STRATIGRAFICĂ.

LOCUL ELEMENTULUI TRACO-DAC

V.l.Cultura şi civilizaţia Daco-Getică. Aspecte generale

IV. 1.1. Repere în storia şi geografia daco-geţilor

Teritoriul ocupat de traci1 se suprapunea unui spaţiu de largă extindere, desfăşurat de

la Marea Egee până în Regiunea Podişului Boemiei, şi din zona Iugoslaviei actuale până la

gurile Bugului.

Dacii şi geţii2, ramură a marelui popor indo-european3 al tracilor, întruchipau în fapt

un singur neam, a cărui coeziune era puternic accentuată de compatibilităţii lingvistice. Dintre

cele peste o sută de formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, triburile daco-geţilor se detaşau

printr-o vigoare de excepţie, trăsătură dezvoltată pe fondul mărimii demografice şi a puterii

economice ataşate.Lor le revenea geospaţiul cuprins între Munţii Balcani, la sud şi Munţii

Slovaciei, la nord şi de la litoralul apusean al Mării Negre până dincolo de bazinul Tisei.

1 Tracii^ populaţiile de limbă tracă situate la sud de Dunăre

2Dacii şi/sau geţii ^populaţii de limbă tracă aflate la nord de Dunăre.

3Indo-europenii nu erau constituiţi dintr-o singură rasă sau altfel spus, din perspectivă antropologică, nu aparţineau cu toţii aceluiaşi tip

fizic. Arheologia a adus dovada că în leagănul originar s-au aflat numeroase seminţii care, trăind în strânse contacte mii de ani, au ajuns

să vorbească o limbă comună, îndo-europeană. Dând curs unei alte informaţii aflăm că popoarele indo-europene erau decelate în funcţie

de modul în care numeau numărul o sută în două ramuri diferite: centum(celţii, germanicii, latinii, grecii şi ilirii), respectiv satem

(indienii, iranienii, armenii, slavii, tracii şi balticii).

67

Triburile numite dacice, locuiau unitatea teritorială circumscrisă arcului carpatic -

Transilvania şi Banatul actual - iar, geţii ocupau spaţiul extracarpatic - Moldova şi Dobrogea

de astăzi, precum şi pământurile joase ale Câmpiei Române, respectiv ale Luncii Dunării -

până la sud de fluviu.

Nu se poate preciza o dată exactă, la care aceste ramuri tracice s-au stabilit în

ţinuturile carpato-dunărene, dar este un fapt cert că primii autori antici îi consideră autohtoni,

deci instalaţi aici din primele faze ale migraţiei indo-europene, iar mărturiile arheologice

pledează în acelaşi sens, adică pentru o sedentarizare de vârstă paleolitică.

Pe la începutul mileniului I î.Hr., daco-geţii se individualizează din marele

conglomerat A

trac, odată cu cristalizarea unui profil cultural şi de civilizaţie distinct. In legătură cu această

coordonată, literatura antică face din geţi, aproape un popor fabulos, prin vitejia, înţelepciunea

şi spiritul de dreptate. (V.Pârvan)

Câteva secole mai târziu, se angrenează într-o serie de acţiuni războinice, purtate

împotriva invaziei persane, condusă de regele Darius, apoi a sciţilor - din stepele de

miazănoapte ale Mării Negre, iar în 326 î. Hr. înfruntă deschis Marele Imperiu al Macedoniei.

După moartea lui Alexandru Macedon, unul dintre generalii săi, Lisimah, devenit rege al

Traciei, va fi învins 1 către anii 300 î. Hr. - de regele geţilor, Dromichaites.

Un progres deosebit, de afirmare politică, socială, economică şi culturală vor cunoaşte

dacii din Transilvania, în jurul anilor 200 î.Hr., pe fondul invaziei dinspre apus a celţilor.

Caracterul belicos din prima fază va transcede într-o convieţuire paşnică, rezultat al asimilării.

în cadrul acestei simbioze s-a consumat un proces activ de îmbogăţire reciprocă a culturilor şi

civilizaţiilor celor două popoare. Astfel, dacii vor prelua de la celţi - iscusiţi meşteşugari -

tehnologia superioară a extragerii şi prelucrării metalelor, precum şi noi metode de modelare a

ceramici Relativ sincron, dincolo de Carpaţi, geţii din Moldova se vor confrunta cu acţiunile

de cucerire ale populaţiilor germanice, iar în Dobrogea apar stări conflictuale între autohtoni şi

coloniştii greci de pe litoralul vestic al Mării Negre. Ca stare de fond, primează însă

stabilitatea, ‘âvorabilă întreţinerii de ambele părţi a relaţiilor de schimburi comerciale şi

culturale.

IV. 2. Repere identitare moştenite

Domeniile de cercetare, în acest sens, sunt multiple, accentul punându-se îndeosebi pe

dimensiunile religioase şi etno-folclorice. Probabil, cele mai numeroase indicii, în raport cu

antropologia culturală ni le procură portul popular, aici urmele daco-getice fiind, iară îndoială,

profunde şi, foarte important, vii până în prezent. Urmărite în „iconografia” Columnei lui

Traian sau pe metopele de la Adamclisi, identificăm în vestimentaţia dacă, acelaşi set de

68

elemente comune, ce particularizează patrimoniul rural al „civilizaţiei textile” actuale: cămaşă

femeiască încreţită la gât; cămaşa despicată lateral, a bărbaţilor; cioareci din lână, strânşi pe

coapse şi pulpe; chimirul lat, din piele şi/sau pânză; opincile; căciula ţuguiată, de blană;

catrinţele şi/sau zadia etc.

La fel de longevive s-au arătat a fi anumite simboluri precreştine, legate, în special, de cultul

vieţii: bradul, funia, pomul vieţii, soarele, spirala, rozeta, zig-zagul, dinţii de lup etc. regăsite

ca motive decorative comune în vestimentaţie, în ceramică, în lemn, în piatră, pe ouăle

„închistrite” etc

In această lumină, Aristotel spunea că tracii îşi versificau legile şi le recitau cântându-le,

oratorul şi istoricul grec Theopompos (sec.V î. Hr.) afirma că solii traci îşi expuneau textul

soliei cântându-1 şi acompaniindu-se cu un instrument cu coarde. Din aceeaşi perspectivă,

Strabon scria: „Muzica în întregimea ei este socotită tracă şi asiatică”, iar mai târziu, Iordanes

ne informează că preoţii traci oficiau cântând şi acompaniindu-se cu un instrument

asemănător chitarei. Dealtfel, din registrul instrumentelor muzicale s-a detaşat fascinantul nai,

considerat a-şi avea rădăcinile în ancestralul flaut al lui zeului Pan.

In sfera artelor plastice este tot mai plauzibil că motivul „călăreţului trac” a fost preluată de

iconografia creştină în imaginea Sfântului Gheorghe omorând balaurul. O altă similitudine

frecventă este aceea care alătură pe zeul furtunii, Gebeleizis, profetului Ilie.

Tradiţiile şi ritualurile populare şi-au continuat şi ele evoluţia, tot din substratul cultural traco-

dacic. Se înscriu acestui cadru practicile magice de invocare a ploii, respectiv a fecundităţii

şi/sau fertilităţii: Sângeorzul, Plugarul, Tânjaua, Paparudele, Drăgaica etc. In acelaşi registru,

al vechilor tradiţii, se înscriu şi jocurile populare, majoritatea cu valenţe magico-medicale:

Căluşarul, hora, jocurile bătrâneşti, bătutele etc. Din ritualul înmormântării s-au prezervat,

aproape la fel de active, obiceiurile priveghiului, ale ospăţului funerar, inclusiv ritualurile cu

măşti. Deosebit de convingătoare sunt urmele lăsate de daci în limba română. „Din fondul

lexical, de cuvinte considerate multă vreme ca fiind de origine necunoscută, studiile

profesorului I.I.Russu aduc în discuţie, susţinând că ar putea fi de origine dacică un număr de

aproximativ 160 de cuvinte, totalizând peste 600-700 de derivate, inclusiv toponime şi

antroponime... Repartizate pe grupe semantice, ele se referă la părţile corpului omenesc, la

funcţii fiziologice şi la boli, la stări afective, la vârstă şi la relaţii familiale. Unele se referă la

îmbrăcăminte şi încălţăminte sau la Jocuinfă şi gospodărie10. Altele numesc unelte diferite şi

obiecte casnice11, forme şi accidente de teren12, sau fenomene naturale şi noţiuni de timp13.

Un număr apreciabil de cuvinte rămase de la daci în limba română sunt cele care se referă la

69

floră şi la faună14 sau cele legate de păstorit15.” (Recomandăm pentru detalii: O. Drimba -

1998.)

Subiectul 24. Muntii Apuseni – analiza de geografie regională: baza naturala de

sustinere, componenta demografică

și de habitat, analiza economică și perspectivele de dezvoltare, analiza chorematică

1.Baza naturală de susținere

Ca unitate teritorială, regiunea poate fi luată în considerare atât sub raportul

elementelor cadrului natural, cât și al potențialului de polarizare a conducătorului umane.

Munții Apuseni sunt situați între valea Mureșului, la sud și văile Someșului și a

Barcăului la nord. La vest sunt delimitați printr-un racord diferențiat morfologic, în raport cu

Câmpia și slab diferențiat altimetric în cel cu Dealurile de Vest. Către est limita unității este

clară, culoarul Mureșului și o salbă de depresiuni submontane separându-i de Podișul

Transilvaniei.

Caracteristic pentru această regiune este existență unei game extrem de variate de

forme de relief: depresiuni și culoare, creste ascuțite, masive izolate.

Partea centrală este alcătuită din Munții Bihor, la S se înalță masivul cristalin Găina iar

la E Masivul Gilău – Muntele Mare. Spre N se înalță Munții Plopiș, alcătuiți din Munții

Meseș și înspre V se înalță Munții Pădurea Craiului.

Climatul general este cel specific montan, cu TMA între 2-6 Celsius și precipitații

abundente 1000 mm/an. Depresiunile au un climat specific, cu frecvente fenomene de

inversiune termică, nebulozitate ridicată, ceață.

Hidrografic, Munții Apuseni sunt un adevărat “ castel de ape ”. Versantul vestic este

drenat de cele 3 Crișuri și de Barcău, spre E de Someșul Mic, Arieș, Ampoi. Potențialul

hidroenergetic bogat este valorificat prin lacurile de acumulare. Apele subterane cuprind

pânze freatice, lipsite de continuitate. Apar și apele termale mineralizate, de o mare

importanță.

Vegetația naturală dominantă este cea de pădure, cu etajul fagului și cel al coniferelor.

O mare parte din economia tradițională a populației se bazează pe exploatarea și prelucrarea

70

lemnului. Fauna pădurilor montane cuprinde următoarele animale: ursul, cerbul și la altitudini

mai joase veverița, căprioara iar fauna acvatică este reprezentată de păstrăv.

În Munții Apuseni apar cambisolurile, la altitudini mai mari dominante sunt

spodisolurile iar în depresiunile golf întâlnim soluri din clasa luvisoluri și aluvisoluri.

Dintre resursele subsolului de mare importanță sunt minereurile nemetalifere. În

Munții Pădurea Craiului există zăcăminte de bauxită iar în Masivul Gilău – Muntele Mare

zăcăminte de fier. Roci de construcție exploatate: granit, bazalt, andezit, pietriș, nisip.

2. Componenta demografică și de habitat a sistemului regional

Condițiile naturale relativ favorabile pentru o zonă montană au permis umanizarea

accentuată a acestei regiuni. Populația este repartizată inegal în teritoriu. Punctul maxim al

creșterii numerice a fost atins la jumătatea secolului XX. După anii 60-70 ai secolului trecut

numărul populației începe să scadă ca urmare a migrărilor spre orașele dinafara spațiului

montan. Așezările rurale specifice sunt “crângurile ”, care sunt sate mici cu structură risipită.

Migrarea populației este determinat de cauze economice și sociale. Așezările urbane sunt

vechi târguri sau centre miniere. Principalul centru care polarizează regiunea este orașul

Câmpeni. Noul oraș Geoagiu are o funcție turistică bazată pe valorificarea apelor termale și

termo-minerale.

3. Economia regiunii și perspectivele de dezvoltare

Economia regiunii este relativ diversificată. Agricultura îmbracă un caracter mixt,

creșterea tradițională a animalelor depășind sectorul vegetal. Ponderea terenurilor arabile este

deosebit de redusă, mai semnificativă fiind ponderea pășunilor și fânețelor.

Principalele areale de cultivare a cerealelor sunt reprezentate de Vad – Borod, Beiuș și

Zarand, unde porumbul deține ponderea de 10 – 40 %.

Creșterea bovinelor se constituie ca o ramură agricolă omniprezentă, totuși pot fi

identificate câteva areale în care densitatea specifică are valorile cele mai mari: depr. Huedin,

bazinul Arieșului.

Această regiune este caracterizată cu o agricultură a exploatațiilor individuale, cu

randamente inferioare atât în sectorul culturii plantelor cât și în cel al creșterii animalelor.

71

Industria este alcătuită din cea extractivă cu exploatările de aur și argint. Producția

energiei electrice se realizează în cadrul termocentralei de la Brad și a hodrocentralelor pe

Someșul Cald. Industria materialelor de construcție cu fabricile de ciment de la Chiștag și

industria prelucrării lemnului la Câmpeni, Beiuș.

Turismul valorifică doar o parte nesemnificativă a potențialului atractiv natural și

antropic al regiunii. Un avânt deosebit a luat în ultimul timp turismul rural, anumite localități

din depr. Huedin, Beiuș devenind prin pensiunile lor ținte ale unui număr în creștere de

vizitatori.

Căile de comunicație sunt dense pentru o regiune montană și sunt axate pe principalele

văi. Munții Apuseni sunt traversați de un sector al magistralei feroviare M3. Pe valea Crișului

Repede, dinspre Oradea spre Cluj este poziționat drumul național de importanță europeană

E60.

Pe valea Mureșului este prezentă o altă arteră de importanță europeană E68.

Din punct de vedere funcțional, apare o axă principală, juxtapusă văii Arieșului cu

legătura spre depr. Beiuș. Axa Crișului Repede se remarcă în primul rând prin funcția de

tranzit pe care o îndeplinește.

O trăsătură particulară a regiunii este constituită de faptul că asupra teritoriului își

manifestă pregnant influența câteva centre polarizatoare extraregionale al căror rol este în cele

mai multe cazuri doar de „ atractori ” și mai puțin de „difuzori” de fluxuri materiale.

Subiectul 25. Regiunile turistice mediteraneene din Spania, Franţa şi Italia: localizare,

factori naturali de cură,

resurse turistice antropice, dotări tehnico-materiale, zonare (coste, riviere) şi centre

turistice

1. Regiunea turistică mediteraneană spaniolă

Este o regiune extinsă de la Strâmtoarea Gibraltar la frontiera cu Franța și include

riviera cu celebrele “ coste ” , precum și areale sau centre turistice învecinate ori

intercalate.

De la S-V spre N-E se succed:

72

a) Costa del Sol include stațiunile Torremolinos, Marbella, Estepona, La Linea,

Nerja și orașul istoric Malaga cu fortăreața maură, catedrală, muzee, fiind renumit pentru

vinurile roșii dulci.

b) Costa Virgen cu Almeria, este o veche colonie feniciană și romană.

c) Costa Luminosa cu Aquilas, Mojacar, Mazarron până la Cartagena, unde se

află fortifcații romane și alte vestigii istorice, azi al treilea port din Spania.

d) Costa Blanca, de la sud de Elche și Alicante până la Golful Valencia include

marea stațiune Benidorm, apoi Calpe

e) Costa de Lavante cu Valencia, centru turistic complex, ce deține multe

monumente istorice și arhitecturale

f) Costa del Azahar cu stațiunile Castellon de la Plana, Burriana, Benicarlo

g) Costa Dorada se desfășoară până la nord de Barcelona, având stațiuni

renumite: Cambrils, Salon, Mataro

h) Costa Brava festonată de golfuri pitorești cu plaje atrăgătoare, cu o mare

densitate de stațiuni întregește spre nord, până la frontiera cu Franța, lanțul „coastelor”

spaniole.

Barcelona se impune ca nodul polarizator al nord-estului Spaniei, și în special al

Cataloniei, fiind cel mai mare centru economic al țării și cu tranzitul turistic cel mai

intens. Fondat în antichitate, are numeroase vestigiii istorice, palate, catedrale, biserici,

muzee, frumoase piețe, grădini și parcuri.

Zona turistică Sierra Nevada- Granada se atașează regiunii mediteraneene cel

puțin prin poziție. Sierra Nevada atinge înălțimea maximă din Spania.

Orașul Granada are un trecut de mare rezonanță istorică. Arhitectura orașului se

caracterizează printr-un interesant amestec de stiluri, remarcându-se palate fortificate cu

grădini și biserici, catedrale, moschei, muzee. Produsele artizanale și agricole completează

oferta turistică.

În partea estică a Spaniei alături de Granada și orașele litorale menționate, mai

multe centre istorice completează turismul balnear-maritim prin importanta lor ofertă de

tip cultural: Lorca, Murcia – vechi centru al mătăsii; Abacete – având importante

monumente istorice.

73

Zona turistică a Insulelor Baleare excelează prin climatul mediteranean deosebit

de sănătos și plăcut, plajele de calitate, peisajul natural pitoresc, fenomenele carstice

spectaculoase, așezările și porturile ospitaliere și insolite.

Ca stațiuni se remarcă: Palma de Mallorca, Puerto Soller.

2. Regiunea turistică mediteraneană francează

Se suprapune în mare parte provinciilor Languedoc –Roussilon și Provence.

Litoralul mediteranean francez se divide în 5 sectoare:

Coasta Vermeille se întinde de la frontiera cu Spania până la sud de Narboune,

este joasă cu limanuri și lagune, iar densitatea stațiunilor mai redusă: Leucate, Banyuls.

În sectorul Cote d Ametist, caracteristicile morfologice menționate anterior se

accentuează, dar densitatea stațiunilor crește: Narbonne Plage, Carnon, Grande Motte.

Cele două sectoare dispun de o puternică infrastructură, inclusiv mici porturi

turistice. Stațiunile litorale sunt dublate spre interior, la distanțe mici, de alte centre

turistice: Perpignan, cu multe vestigii medievale, catedrale, muzee; Carcassonne -, oraș cu

iz medieval;Narbonne- fondat de romani, beneficiază de apropierea unui liman maritim și

edificii medievale de valoare; Nîmes- numit Roma franceză, are vestigii istorice romane;

Beziers – mare piață de vinuri; Montpeller- centru cultural-istoric, cu palate, muzee.

Între gurile Ronului și Toulon se desfășoară Coasta de Azur Varois, unde se

impune Marsilia, oraș de generație antică, având ca trăsătură majoră suprapunerea și

amestecul de stiluri cu numeroase vestigii arhitecturale, muzee, primul port comercial al

țării, mare centru turistic. Toulon beneficiază de o amplasare pitorească, centru turistic de

importanță cultural –istorică și stațiune balneo- maritimă. Între ele se situează mici

stațiuni: Cassis, Bando.

Coasta Maurilor flanchează până la Capa Camarat Masivul hercinic omonim,

remarcându-se stațiunile: Les Salins, Cavaliere.

Perla Mediteranei Franceze o reprezintă Coasta Esterelului, desfășurată până la

frontiera cu Italia, care include și micul principat Monaco. Concentrează cele mai

numeroase stațiuni de talie mondială din bazinul mediteranean: Saint-Tropez, saint-

Raphael, Cannes, Nisa, Monte Carlo.

74

Cannes găzduiește anual Festivalul Internațional de Film iar Nisa este principala

aglomerație urbană polarizatoare a Coastei Esterelului.

Sectoarele litorale de la est de Marsilia beneficiază de condiții naturale de

excepție, alături de clima mediteraneană însorită și apa marină, îmbinarea muntelui cu

marea prin intermediul unei faleze calcaroase și vegetația tipică au un efect deosebit.

Apropierea de Alpi și clima blândă favorizează și turismul de iarnă, mai ales Nisa,

Cannes.

Insula Corsica are un farmec aparte, datorită relativei izolări, a menținerii în

măsură mai mare a elementelor tradiționale în aspectul așezărilor și viața locuitorilor,

vestigiilor istorice și peisajului natural mai puțin alterat prin intervenția antropică. Ca

centre turistice se pot menționa: Bastia, Porto-Vecchio.

3. Regiunea mediteraneană vest-italiană

Cuprinde latura peninsulară de la Marea Ligurică și Marea Tireniană, Insulele

Sicilia, Sardinia și altele mai mici.

a) Importanță mai majoră au Riviera di Ponte și Riviera di Levante, unde

peisajele de mare frumusețe rezultă din conexiunea Alpilor Maritimi și

Apeninilor Lugurici cu litoralul Mării Ligurice.

În stațiunile renumite pentru clima, pa și plajele lor se îmbină turismul de cură

heliomarină și agrement cu turismul cultural: San Remo, Savona.

Genova cel mai mare port al Italiei, frumos amplasat, dispune de numeroase

monumente arhitecturale, cartiere și piețe pitorești. Pe Riviera de Levante se succed: Porto

Fino, Rapallo, La Spezia.

b) Toscana Maritimă se caracterizează printr-un turism complex.

Stațiunile litorale au densitate mai mică: Cecina, Marina di Pisa.

c) Fluxurile turistice din Lazio sun polarizate de Roma, însă turismul

litoral este intens și în această zonă, stațiunile balneo-marine fiind

frecventate îndeosebi de populația capitalei. Foarte importantă este

categoria stațiunilor climaterice și balneoclimaterice piemontane, ca loc

de recreere în principal a locuitorilor Romei: Tivoli, într-un areal cu

frumoase cascade. Dintre stațiunile balneare termale este cunoscută pe

plan internațional Viterbo.

75

Roma, prima metropolă a Italiei, este considerat orașul cu cele mai multe

monumente din lume, dintre care se impun: Collosseum, Forumul Roman,

Columna lui Traian, Arcurile de Triumf etc. Cuprinde piețe de un farmec deosebit

și fântâni, palate și vile, statui, poduri.

d) Activitățile economice în general și cea turistică în particular ale

Campaniei sunt polarizate de Napoli, a treia metropolă a Italiei. Așezat

la poalele Vezuviului, se remarcă prin agitația vieții cotidiene, dar și prin

valoroase monumente de artă: Domul, Clădirea Universității, palate etc.

Vulcanul Vezuviu reprezintă o arie de recreere și drumeții, fiind interesant din

punct de vedere științific. În apropiere, intens vizitate sunt ruinele orașului antic

Pompei, acoperit cu un strat gros de cenuțșă în urma erupției vulcanului Vezuviu.

De cea mai mare importanță se bucură însă turismul litoral, de cură heliomarină și

agrement, cu mari posibilități de desfășurare atât pe litoralul peninsular cât și în

insulele din apropiere.

e) Calabria se înscrie mai mult prin potențialul său turistic natural: peisaje

montane, mari valențe pentru turismul litoral și cultural, adăpostit

îndeosebi de orașe ca: Reggio di Calabria, Crotone.

f) Insula Sicilia se caracterizează prin extinderea rapidă a activității

turistice în ultimele decenii, pe baza resurselor atractive naturale în

interior: peisajele montane, cu vulcanul Etna; ale obiectivelor cultural-

istorice, îndeosebi din centrele urbane polarizatoare: Palermo, Messina și

mai ales a turismului litoral, în numeroase stațiuni: Augusta, Gela,

Siracusa etc.

g) Insula Sardinia are caracteristici asemănătoare, turismul litoral

dezvoltându-se prin formarea unor stațiuni în anii 70, acestea acoperind

în prezent toate sectoarele estic, nord-vestic, sud-vestic.

În Sicilia și Sardinia au început să fie valorificate marile posibilități pentru

extinderea turismului rural, în funcție de potențialul peisagistic, etnografic și al

gradului mai ridicat de conservare al mediului rural tradițional.

4. Regiunea turistică est-italiană

76

Prezintă o mare desfășurare latitudinală de-a lungul Mării Adriatice, ajungând în

sud până la Golful Taranto și Marea Ionică.

Turismul litoral deține și aici prioritate, îmbinându-se mai ales în extremitățile

regiunii cu turismul de tip cultural.

Sectorul lagunar dispune de mici stațiuni: Grado, Lignano și importantele centre

turistice Trieste și Veneția.

Veneția, orașul lagunei, cu un mileniu de istorie glorioasă își etalează unicitatea

prin amplasare și îmbinarea apă-spațiu habitual, construcții diferite ca tendințe

arhitecturale, dar perfect închegate într-un stil propriu și cu o mare aglomerare a

operelor de artă. Nodul polarizator, ca interes turistic și sub aspect spațial îl

constituie recunoscuta piață San Marco. Alături, Grand Canale este axa de

circulație majoră. Sunt specifice străzile înguste și canalele, poduriel și punțile

curbate, piațetele însolite, zecile de biserici etc.

Intensitatea turismului cultural și densitatea stațiunilor este maximă la sud de

Ravenna.

În nordul Peninsulei Gargano se află un sistem lagunar, la est stațiunea Vieste, iar

în interior Muntele Gargano și stațiunea climaterică Monte San Angelo.

Între regiunea turistică est – italiană și zona turistică a Apeninilor este plasat statul

San Marino, care constituie un foarte puternic focar de receptare turistică. Situat

la marginea nord-estică a Apeninilor, are un relief colinar dominat de cele trei

vârfuri calcaroase ale lui Monte Titano.

Capitala, San Marino are numeroase obiective turstice: vestigii ale fortificațiilor

celor trei incinte și cele trei turnuri, porți vechi, biserici vechi, palate, case vechi,

muzee. San Marino atrage și prin peisajul contrastant, climatul plăcut și amenajări

sportive.

Subiectul 26. Regiunea turistică a Munţilor Alpi: extensiune teritorială; zonele şi

arealele turistice pe state, cu

77

caracteristicile proprii (masive montane, văi, lacuri glaciare, resurse antropice, staţiuni

turistice, dotări

specifice, tipuri şi forme de turism)

Este regiunea care exprimă cel mai bine pe plan modial valențele turistice ale unei arii

montane complexe, valorificate la un nivel superior.

Alungiți, sub formă arcuită, pe 1200 km de la Coasta de Azur la Câmpia Panonică,

Munții Alpi se întind pe teritoriul a 7 state naționale: Franța, Italia, Elveția, Liechtenstein,

Austria, Germania și Slovenia.

Dezvoltarea turismului a pornit de la câteva comune și orășele bine plasate, care au

devenit stațiuni montane bine cunoscute în perioada posteblică. Munții Alpi constituie

leagănul și aria de amplă dezvoltare a turismului rural, iar în cadrul acestuia a agroturismului.

Se practică intens turismul pentru sporturile de iarnă, alpinismul și drumețiile, îmbinate cu

climatoterapia.

Se conturează 4 zone turistice în statele cu extensiune mai mare a Alpilor și areale

turistice în celelalte 3.

1. Zona turistică a Alpilor francezi – prezintă 2 sectoare diferite: Alpii Savoyei,

înalți, cu umiditate relativ ridicată, ft bine valorifcați turistic, respectiv Alpii Provensali, mai

joși și mai uscați, cu un grad moderat de atragere în circuitul turistic. Alpii Savoyei și

Dauphine se impun prin masivitate altitudinală, excelând Mont Blanc, Vanoise, peisajele

etajate, lacurile glaciare și cele antropice de acumulare, văile spectaculoase create de râuri.

Stațiunile turistice au mare densitate și varietate, dotări diversificate, ca forme de

cazare sau agrement – sport. Turismul rural și agroturismul au luat amploare deosebită. Ca

stațiuni reprezentative se pot menționa: Chamonix, Les Contamines, Megeve,Albertville cu

monumente de artă; Grenoble cu multe vestigii medievale.

În Alpii Provensali se găsesc: Le Pra, Isola, St. Martin, St. Julien.

Chamonix, aproape de frontiera cu Italia și Elveția, este dominată de crestele

înzăpezite, circurile și văile cu ghețari ale Mont Blancului, fiind un cenntru celebru al

sporturilor de iarnă și al alpinismului.

Alături de arealul Mont Blanc se impune pentru sporturile de iarnă, recreere și

climatoterapie complexul “Trois Vallees”.

78

2. Alpii Italieni ocupă aproape tot flancul sudic al lanțului alpin și cuprind 3 sectoare:

vestic, central și estic.

a) Sectorul vestic – de la Marea Ligurică până la râul Toce.

La sud de valea Dora Riparia pe care se face legătura rutieră și feroviară între Torino

și Grenoble se individualizează Alpii Cozie.

Spre nord, Gran Paradiso, Gran Sessiere și Mont Blanc excelează în peisaje tipic

alpine. În jurul masivului Gran Paradiso, până spre Valea Aosta, se extinde al doile parc

național ca suprafață din Italia, ce ocrotește peisaje alpine, pădurea de conifere și o faună

bogată. Valea Aosta este spectaculoasă, cu multe stațiuni și reprezintă o axă imortantă de

circulație.

La frontiera cu Eveția se desfășoară Alpii Penini, formați din 3 masive peste 4000 m:

Combin, Matterhorn, Monte Rosa.

Stașiuni renumite: Domodossola, Balme, isr Aosta are funcții complexe, fiind un

centru reprezentativ al sporturilor de iarnă.

b) Sectorul central – de la rîul Toce la valea Aoste, este mai complex, cu extensiune

și altitudini crescânde spre nord-est. Specificitatea acestuia este dată de mărimea și mulțimea

lacurilor glaciare.

Alpii Italieni Centrali sun străbătuți de o rețea de căi de comunicație densă și

modernizată, ce asigură legături facile cu Elveția și Austria.

Peisajele alpine veritabile se desfășoară în partea central-nordică, de o parte și de alta a

cursurilor superioare ale râurilor Adda și Adige.

Între cursurile superioare ale Addei și Adigelui se întinde Parcul Național Stelvio, cel

mai mare din Italia. Aproape de izvoarele celor două râuri sunt frumasele stațiuni de altitudine

Bormis și San Valentino.

A doua categorie de stațiuni o formează cele situate la altitudini mai mici, în mod cu

totul prioritar pe țărmurile principalelor lacuri glaciare: Maggiore, Como, Garda.

c) Sectorul estic – atinge înălțimile maxime la est de Pasul Brennero, la frontiera cu

Austria: Gran Pilastro și Callaito, precum și în Alpii Dolomitici, scade în altitudine spre est.

Râurile au creat văi spectaculoase, atât cu sectoare logitudinale cât și transversale.

79

Cunoscute pe plan mondial pt concursurile de ski se remarcă stațiunea Val Gadena din

Alpii Dolomiți. La altitudini moderate, spre sudul sectorului se remarcă Belluno, stațiune

climaterică iar Levico Terme are profil balneoclimateric.

Munții Alpi pătrund în nordul Sloveniei sub forma a3 culmi: Alpii Iulieni, Alpii

karawanken și Alpii pohorje, formând un areal turistic însemnat.

Alpii Iulieni etalează cele mai spectaculoase peisaje, mici ghețari, o gamă largă a

reliefului glaciar, lacuri glaciare, văi adânci. În cadrul lor se află Parcul Național Triglav.

Principalele stațiuni pentru sporturi de iarnă și climaterice din cadrul lor sunt: Bled, cu

dotări diversificate de cazare și agrement, vestigii istorice.

Ljubliana, capitala Sloveniei, este localizată la poalele Alpilor Iulieni, având o istorie

foarte zbuciumată. Deține primatul în toate domeniile importante ale vieții social-economice

slovene și numeroase monumente arhitecturale și vestigii istorice.

Maribor, are de asemenea bogate monumente istorice și de artă: catedrale, biserici.

Muntele Pohorje formează un complex turistic de recreere.

Aria premontană este favorabilă curei balneoclimaterice, în stațiuni ca: Rogoska

Slatina, Rudenska Slatina.

3. Zona turistică a Alpilor Elveției ocupă 58% din suprafața țării, este cea mai tipic

alpină, mai intens și mai complex valorificată.

Văile Rhonului și Rhinului separă Alpii Elveției în două părți, care la rândul lor

cuprind 3 sectoare turistice.

a) Arealul turistic sud-vestic se desfășoară de-a lungul frontierei cu Italia și

Franța, incluzând Alpii Penini și valea Rhonului. Este sectorul montan cel mai înalt din

Europa, deorece la granița cu Italia se înalță Monte Rosa și Matterhorn. Ghețari imenși se

prelungesc din creasta principală spre nord, abundă lacurile glaciare de vale și văile glaciare

tipice.

Este domeniul sporturilor de iarnă și alpinismului, secondate de climatoterapie.

Stașiunea Zermatt are cel mai lung sezon de schi din Europa.

Valea Rhonului are aspectul unui lung culoar, deosebit de pitoresc, cu un climat de

adăpost, favorabil turismului climateric și în special agroturismului. Este presărată cu

80

multe orășele, localități turistice sau stațiuni, ce dețin obiective cultural-istorice: Brig,

Sion.

b) Arealul turistic vestic se suprapune Alpilor și Prealpilor Bernezi, coborând

către Podișul Elveției.

Alpii Bernezi culminează în Aletschhorn, Jungfrau și Fingsteraarhorn, acoperiți de

ghețari foarte extinși, flancați de stațiuni pentru sporturi de iarnă și recreere: Grindelwald,

Stechelberg.

Interlaken este o renumită stașiune climaterică, are vestigii medievale, un sat

turistic. Este foarte dezvoltat turismul rural, îndeosebi sub forma agroturismului.

c) Arealul turistic sudic al Alpilor Lepontini și a lavurilor Maggiore-Lugano, este

grefat pe bazinul râului Ticino, mărginit spre nord de o barieră montană înaltă.

Culmile pitorești scad în altitudine spre sud, fiind despărțite de văi de o rară

frumusețe, cu cascade și chei. Cele mai renumite centre turistice, stațiuni sunt în partea

sudică a acestuia: Bellinzona, Locarno.

d) Arealul turistic sud-estic este străbătut de valea Innului, dar se întinde în nord-

vest până la valea Rhinului.

Valea Engandin, de o remarcabilă frumusețe, presărată cu lacuri glaciare spre

obârșie. Alpii Retici o flanchează spre granița cu Italia, acoperit de ghețari și pajiști alpine.

În valea Engandin se află renumita stațiune Sankt Moritz cu dotări hoteliere de lux,

amenajări ultramoderne pentru schi.

e) Arealul turistic central-nordic al Alpilor Elveției ocupă o suprafață mai

restrânsă decât celelalte. Altitudinile moderate, marea extindere a pădurilor de foioase și

conifere, climatul moderat, condiționează predominarea turismului climateric și de

recreere în orașe turistice ca: St. Gallen, Herisau.

Alpii Bavariei formează un areal turistic în extremitatea sudică a Germaniei,

alungit la frontiera acesteia cu Austria. Altitudinile sunt modeste, cresc spre sud, depășind

2500 m doar ăn câteva puncte de lângă frontieră. Cu toare acestea, sunt intens frecventați

turistic, reprezentând singurul areal montan autentic din Germania.

Văile spectaculoase, lacurile glaciare și de acumulare antropică, apariția apelor

ternale la periferie, reprezintă alte lemente de interes turistic.

81

Culmile înalte și versanții adiacenți sunt înzăpezite o bună parte din an, ceea ce

crează condiții pentru practicarea sporturilor de iarnă, în stațiuni de importanță

internațională: Garmisch.

Liechtenstein reprezintă un ministat și un miniareal turistic, incluzând o

succesiune de trepte altitudinale. Predomină turismul de tranzit, principalele obiective

fiind capitala Vaduz cu castelul princiar, galeria de artă și muzeul poștal.

Zona montană are facilități deosebite pentru sporturile de iarnă, fiind cunoscută

stațiunea Malbun.

4. Zona turistică alpină din Austria

În cadrul Alpilor și Prealpilor Austriei se pot separa 5 areale turistice.

a) Arealul turistic Vorarlberg ocupă extremitatea vestică a Austriei până la

Pasul Arlberg. Peisajul este dominat de culmi înverzite de altitudini mijlocii, ce scad spre

Lacul Boden. Centre turistice mari sunt: Bregenz, Bludenz.

b) Tirolul vestic și central are ca centru polarizator orașul Innsbruck și este

străbătut de Inn. Constiuie cel mai important areal turistic al Austriei prin frumusețea

peisajelor și varietatea ofertei turistice a Alpilor Calcaroși și Centrali, despărțiți de valea

Innului: forme de relief variate și spectaculoase, râuri sălbatice și lacuri glaciare, ape

minerale, domenii de schi, așezări umane cu amplasare și arhitectură pitorească și dotări

turistice variate. Este posibil, astfel, un turism polivalent: de sporturi de iarnă, alpinism,

drumeții montane, de vânătoare de pescuit, de cură climaterică sau balneoclimaterică,

festivalier.

La N de Valea Innului se întind Alpii Calcaroși, ca o continuare a Alpilor

Bavariei, cu numeroase abrupturi, văi în chei, peșteri, lacuri glaciare, faună piscicolă.

Innsbruck, capitala Landului Tirol, este simbolul turismului tirolez și austriac,

centru internațional al sporturilor de iarnă, atrăgător prin arhitectura sa cu vestigii

medievale, catedrale, biserici și o veche univeristate. În apropiere de Unnsbruck și pe

valea Innului sunt o serie de stațiuni, dintre care menționăm: Schwaz, Pettnen.

c) Arealul turistic Tirolul de Est se întinde în partea centrală a Alpilor

Austrieci, între râurile Inn-Ziller și Saalach-Gasteiner.

Partea de la nord de cursul superior al râului Salzach are altitudini moderate, ce

scad din Kitzbuheler Alpen spre frontiera cu Germania, sens în care curg numeroase

82

râuri, cu văi atrăgătoare și lacuri. Este un spațiu de drumeții montane, de petrecere a

vacanțelor, agrement și sporturi nautice.

La sud de valea deosebit de frumoasă a Salzachului se desfășoară sectorul

montan cel mai înalt din Austria, Hohe Tauern. Peisajele alpine, cu ghețari de mari

dimensiuni sunt etalate în toată splendoarea lor. Ca stațiuni de mare altitudine se

remrcă: Enzinger-Boden, Kaprun.

d) Arealul turistic al Alpilor și Prealpilor Salzburgului

Alpii Salzburgului se desfășoară în continuarea Alpilor Calcaroși sub forma

unor masive separate de văi. Cel mai impunător este Masivul Salzkammergut, cu

peisaje alpine și forme carstice de anvergură.

Prealpii Salzburgului scad în altitudine spre nord, la contactul cu Podișul

Austriei înșiruindu-se o salbă de lacuri glaciare. Pe malul acestora se găsesc o serie de

stațiuni: Wolfgang, Ebensee.

Salzburg, pitoresc amplasat pe malurile Salzachului, constituie nodul

polarizator al acestui areal turistic, locul de manifestare plenară a turismului cultural.

Cunoscut ca orașul festivalurilor muzicale „Mozart” , are o serie de obiective cultural-

istorice: palate, muzee

e) Arealul turistic Carinthia-Stiria

Este cel mai extins, fiind localizat în sud-estul Alpilor Austriei. Caracteristicile

alpine sunt etalate în jumătatea vestică, unde sunt prezente multe stațiuni montane:

Kerschbach, Unter Tauern.

Orașele și centrele turistice principale din Stiria joasă sun așezate îndeosebi în

valea Murului: Leoben, Bruck.

Carinthia este străbătută de Drava și afluenții acesteia, între rama sudică a

Alpilor Centrali și Alpii Carinthiei. Valea Dravei este însoțită de numeroase lacuri de

acumulare antropică sau glaciare. Centrele turistice mai mari sunt: Klagenfurt, Villach.

Alăturide regiunea turistică alpină, în Austria se mai individualizează două

unități de rang mijlociu:

83

a) Arealul turistic Viena, puternicc polarizat de capitală, se suprapune

spațiului de contact dintre Depresiunea Vienei și podiș.

Viena, se întinde la poalele masivului Wienerwald, excelând prin vocația sa

culturală, dispunând de instituții de învățământ superior, biblioteci publice, muzee,

galerii de artă și teatre. Se impun palatele: Belvedere, Schonbrunn, Parlamentul,

Primăria etc.

Valea Dunării oferă priveliști foarte frumoase, este maractă de așezări

atrăgătoare, castele, biserici, mănăstiri.

Împrejurimile Vienei sunt arii receptoare pentru turismul de weekend și cu

mici stațiuni balneare.

b) Arealul turistic din vestul Podișului Austriei se întinde spre granița cu

Germania, de la valea Dunării până la contactul cu Prealpii Salzburgului. Acest

contact este marcat de prezența lacurilor glaciare: Attersee, Traunse și de apariția

apelor termo-minerale. Potențialul respectiv este valorificat în stațiuni sau localități

turistice ca Attersee, Bad Hall.

Dunărea străbate un frumos defileu după Passau, până în amonte de Linz. Deși

mare centru al industriei grele, Linz este un oraș plin de vegetație, cu cartiere vile,

dominat de un renumit dom.

Subiectul 27. Clasificarea serviciilor turistice – criterii: structura (conţinutul)

serviciilor prestate în turism; fazele derulării actului turistic; momentul şi forma cererii;

tipurile şi formele de turism.

Problema grupării serviciilor turistice în subsisteme titpizate s-a impus de timpuriu ca

o necessitate în literatura de specialitate, ajugându-se pe parcurs la abordarea acesteia prin

prisma unui complex de criterii: structrua serviciilor prestate, momentul derulării acestora,

specificul cererii, tipurile si formele de turism, modalitatile de plata.

In functie de fazele derulării actului turistic, se diferentiaza doua categorii importante:

a) Servicii legate de calatorie

b) Servicii legate de sejur

Călătoria turistică presupune asigurarea in primul rand a serviciilor de transport cu

mijloace adecvate, apoi vizitarea unor obiective de pe traseu, servirea mesei in locurile cele

mai potrivite si o serie de servici auxiliare (obtinerea vizelor, operatiuni legate de bagaje,

schimb valutar, corespondenta s.a.)

84

Sejurul turistic implica un complex heterogen de servicii, de la prestatii cu caracter

vital – cazare si alimentatie – ce nu suntcaracteristice numai turismului, dar carora trebuie sa

li se imprime o nunata de specificitate, pana la agrement – divertisment, menite sa asigure o

petrecere placuta a timpului. Intr-o buna parte din situatii, un loc prioritar il ocupa serviciile

de tratament balneo-medical. Se adauga o serie de alte prestatii (corespondenta, telefonie,

internet, inchirieri, reparatii, depozitarea bagajelor si a obiectivelor de valoare).

Caracterul apartenetei la turism, in masura mai mare sau mai mica, a serviciilor

oferite, conduce la o departajare relativa in servicii specifice turismului si servicii nespecifice,

situatie reflectata si in Clasificarea Internationala Standard a Actvitatilor din Turism

(S.I.C.T.A.), prin atributele de „total” sau „partial” (turistic) acordate deiferitelor activitati.

Dupa momentul si forma cererii se diferentiaza:

a) Servicii solicitate ferm de catre turisti, anterior calatoriei, prin intermediul

agentiilor specializate; sunt caracteristice formelor de turism organizat si

semiorganizat;

b) Servicii solicitate spontan, in momentul ajungerii la destinatie sau cand turistul

vine in contact direct cu oferta; predomina in cazul turismului individual,

neorganizat. Cererea spontana de servicii (de obicei suplimentare) se manifesta si

in cadrul turismului organizat si semiorganizat, iar diversificarea si adaptarea

ofertei contribuie la obtinerea unor incasari sporite.

Tipurile particulare de turism (recreativ, curativ, cultural), individualizate in functie

de motivatia principala a practicarii lor, presupun categorii specifice de servicii, si anume

servicii cu caracter recreativ, de agrement-divertisment, servicii de tratament balneo-medical,

servicii de tip cultural-informativ.

Criteriul principal de clasificare ce se impune prin caraterul sau fundamental (de

continut), este structura serviciilor prestate in turism. In functie de aceasta, optam pentru

delimitarea a patru categorii:

1) Servicii de organizare si promovare a programelor turistice – intergreaza

activitati complexe, premergatoare actului turistic propriu-zis, si se bazeaza pe o

strategie concreta de marketing: in aceasta grupa se includ:

a) Conceperea de oferte turistice (sejururi, itinerarii, circuite)

b) Activitati de informare a clientelei potentiale, pe piata turistica – prin editarea

de materiale informative (ghiduri, plinate, harti turistice), publicitate ( reclame

scrise si audiovizuale), prin relatii cu publicul

c) Demersuri pentru organizarea efectiva a programului turistic (pentru

pregatirea consumului): achizitionarea de produse turistice – de la prestatori

85

individuali, intreprinderi turistice (hoteliere, de transport, alimentatie), asociatii

de turism (de exemplu, A.N.T.R.E.C.); rezervarea serviciilor de traseu si la

destinatie; procurarea documentelor de calatorie; inchirierea echipamentelor pt

turismul specializat (sportiv, de vanatoare, de pescuit).

Modul de derulare si satisfacere a activitatilor mentionate se constituie intr-o conditie

esentiala a reusitei programelor turistice.

2) Serviciile turistice de baza

a) Servicii de transport turistic (rutier, feroviar, aerian, fluvial, maritim) – asigura

circulatia (legatura) intre ariile emitatoare si centrele receptoare, de turisti;

b) Serviciile de cazare – satisfac necesitatile de odihna – prin innoptari – si

petrecerea confortabila a unui segment temporal consistent din durata

calitativa, in functie de formele de cazare si nivelul lor de confort;

c) Serviciile de alimentatie – se presteaza dintr-o retea variata de unitati de

alimentatie publica, pe traseele turistice (inclusiv la bordul unor mijloace de

transport) si in localitatile de destinatie (mai ales prin restauratia hoteliera)

3) Serviciile cu caracter special – caracterizeaza tipurile de turism cu specific mai

pronuntat: curativ, sportiv, rural, festivalier si de congrese. Ca pondere, se

evidentiaza serviciile de tratament balnear, cura hidrominerala si cimatoterapie,

asociate statiunilor turistice de diferite marimi, multe cu vechime si renume

deosebit.

4) Catergoria serviciilor complementare – include o mare varietate de prestatii,

care vin in completarea serviciilor de baza. Din cauza hetereogenitatii lor, se pot

departaja in doua grupe:

a) Servicii specifice turismului complementare propriu-zise: de informare

culturala (prin vizitarea de muzee, galerii de arta, case memoriale, edificii, etc.)

agrement (plimbari, drumetii, etc.), divertisment cultural-artistic si sportiv

(spectacole, competitii), distractii, excursii; au o pondere crescanda in cadrul

cererii si ofertei, contribuind la diversificarea ei. Se adauga o serie de servicii

asa-numite suplimentare, dar care completeaza nevoile turistilor: acordarea de

informatii variate (in primul rand de natura turistica), transfer auto, inchiriere

de echipamente si autoturisme, pastrarea obiectelor de valoare si a bagajelor,

obtinerea vizelor, schimb valutar;

b) Servicii nespecifice (auxiliare), comune cu cele prestate populatiei rezidente:

servicii postale si de telecomunicatii, financiar-bancare, comerciale, medicale,

de reparatii si intretinere, transport in comun, inchirieri de obiecte si

86

autoturisme, servicii personalizate (frizerie, coafura-cosmetica), comisioane

s.a.

Subiectul 28. Serviciile de cazare turistice: categorii de structuri de cazare,

clasificarea unităţilor decazare (după nivelul de confort, capacitatea de primire şi

funcţionalitate), marile grupuri hoteliere şi lanţuri hoteliere integrate, funcţiile

unităţilor hoteliere, organizarea activităţilor hoteliere (pe departamente,

compartimente, servicii), indicatori de gestiune şi eficienţă economică ai activităţii

hoteliere.

Aceasta categorie de servicii de baza constituie conditia esentiala a prcaticarii unui

turism intens de sejur (de durata variabila), deci isi pune amprenta in mod hotarator asupra

volumului activitatii turistice si asupra incasarilor.

Sistemul unitatilor de cazare turistica include tottalitatea formelor ce pot asigura

gazduirea vizitatorilor. Se divid in cele doua mari categorii:

- Structuri de cazare primara (de baza, de tip hotelier): hoteluri, moteluri, hoteluri

plutitoare, pensiuni si hanuri cu spatii individualizate de alimentatie in incinta;

- Structuri de primire secundara: vile, cabane, camere de oaspeti, bungalow-uri,

campinguri, sate de vacanta, tabere scolare.

Clasificarea unitatilor de cazare se opereaza in functie de o serie de criterii, de ordin

calitativ sau cantitativ:

Pentru aprecierea calitativa se ia in considerare, in primul rand, nivelul de confort, care

duce la decelarea obiectivelor de cazare in cinci (sau chiar mai multe) categorii. In cazul

hotelurilor , categoria este identificata dupa numarul de stele acordat, de la una pana la cinci

stele (de lux). Unele hoteluri de lux deosebit de ridicat la nivel mondial sunt cotate cu un

numar mai mare de stele (ex. Burj Al Arab, 7*).

Desi de urmareste (indeosebi de catre OMT) gruparea unitatilor de cazare in clase, mai

mult sau mai putin, omogene, care ofera conditii apropiate, totusi, pe plan mondial nu exista

un sistem unitar de apreciere a categoriilor de confort, deoarece continutul acestora difera de

la o tara la alta, in functie de reglementarile interne.

Se constata (pe baza infortmatiilor statistice) ca majoritatea hotelurilor nu depasesc

conditia de 2*. In Franta hotelurile de 2* si 1* reprezinta 85% din numarul total.

Principalul criteriu cantitativ de clasificare este capacitatea de primire. In functie de

aceasta sunt stabilite mai multe clase (categorii):

- Unitati mici – cu pana la 40 locuri de cazare (dupa altii pana la 70)

87

- Unit de cazare mijlocii – de la 40 (70), la 200 locuri

- Unit mari – 200 – 1000 locuri

Cele mai bune exemple de complexe gigantice sunt in Las Vegas: M.G.V. Grand

(5000 camere), Hilton (3200 camere), Le Bellagio (3000 cam). Alte complexe mari sunt

amplasate de obicei in marile capitale: New York, Moscova, Paris (Le Meridien), Singapore

etc.

Complexele turistice se caracterizeaza printr-o anumita personalitate urbanistia, avand

dotari diversificate capabile sa satisfaca servicii variate, amplasate de obicei in arii cu conditii

fizico-geografice atragatoare sau care permit extinderea spatiilor verzi.

Criteriul functionalitatii actioneaza in sensul adaptarii la diferite forme de turism, mai

ales in functie de tipurile de medii si de transport. Astfel, motelul – adaptat pt sejururi scurte –

este specific ca amplasament principalelor cai rutiere (autostrazi), dezvoltandu-se pe masura

extinderii rapide a automobilismului; rotelurile – autocare de tipul motelurilor rulante, sunt

adaptate turismului de circuit; flotelurile si boatelurile sunt obiective de cazare plutitoare, pe

ambarcatiuni ancorate sau cu posibilitati de deplasare.

Unitatile de cazare cu activitatea permanenta formeaza categoria majoritara, dar nu

este neglijabila clasa celor de tip sezonier, cu intrerupre totala sau partiala a activitatii in

extrasezon (in special hotelurile din statiunile turistice litorale ale zonei temperate).

Cele mai lungi sejururi se inregistreaza in hotelurile de cura balenoclimaterica

(sanatoriale) – amplasate de obicei in arii submontane si montane mai joase – si in celedin

statiunile litorale, de cura heliomarina. Sejururile scurte sunt specifice unitatilor de cazare de

tip tranzit, de pe autostrazi sau din proximitatea garilor, autogarilor, aeroporturilor si

porturilor.

Pentru fundamentarea stiintifica a unei investitii hoteliere (care este de obicei de

valoare mare) este necesara realizarea unui proiect, iar primul demers in acest sens este

studiul de piata, care constituie baza de lucru pentru abordarea din punct de vedere tehnic a

acestuia si pentru elaborarea studiului de fezabilitate.

Studiul de piata presupune:

- Analiza mediului: geografic, demografic, contextul economic, infrastructura de

comunicatii, alte activitati si produse turistice in afara de cazare;

- Oferta de cazare existenta (concurenta): nr obiectivelor de cazare, capacitatea

acestora, repartitia teritoriala si pe categorii, nivelul de confort;

- Analiza cererii (clientelei) – prin aspecte cantitative si calitative: nr de turisti si

provenienta lor geografica, desinatia (repartitia teritoriala si forma de cazare

aleasa), durata medie a sejurului si sezonalitatea, structura (socio-profesionala, pe

88

varste si sexe, dupa venituri etc.), tipuri si forme de turism practicate, mijloace de

transport utilizate, modul de accesare a produsului turistic. Se face de obicei prin

metoda anchetei.

Pe baza studiului de piata se procedeaza la definirea produsului corespunzator si a

locului de amplasare.

Tipurile de amplasament cele mai frecvente ale unitatilor de cazare sunt arealele si

centrele de interes turistic unde exista cerere nesatisfacuta si in proximitatea cailor de

comunicatie (atuostrazi, drumuri nationale, gari, aeroporturi). Unitatile destinate oamenilor de

afaceri se amplaseaza de obicei in centrele oraselor, dar si in apropierea unor obiective

industriale sau comerciale in proces de extindere.

Una din tendintele de evolutie, care s-a accentuat in ultimele decenii, este aceea de

concentrarea progresiva – pe orizontala si pe verticala – a unitatilor de cazare de tip hotelier,

avand ca rezultat formarea unor mari retele (lanturi) hoteliere integrate. Concentratea

orizontala se face prin fuziune, achizitie, acorduri de asociere, in scopul cresterii beneficiilor,

unitatile reunindu-si conducerea, finantarea, marketingul si promovarea.

La nivelul superior, ca alternativa la societatea unica, se situeaza grupul de societati

(„trust”, „concern”).

Structura juridica – tip a unui mare grup de societati hoteliere include:

a) Societatea holding (societatea-mama) - are ca obiect dobandirea de titluri

suficiente pt a detine majoritatea si controlul operatiunilor;

b) Societatea financiara (societate subholding de finantare) – careia societatea

holding ii cedeaza dreptul de exploatare a elementelor de comert pe care le detine

in proprietate (concept, marca, „savoir-faire”); este cea care exercita directia si

controlul la nivelul grupului;

c) Societatea de participatie – subordonata societatii financiare – finanteaza crearea

de societati imobiliare si de exploatare a fondului de comert (filialele propriu-zise

acre exercita nemijlocit activitatea hotelierea);

d) Societatea de gestiune – exploateaza nemijlocit „savoir-faire”-ul care le este

concesionat de catre societatea finaciara, incheie contracte de locatie a gestiunii, de

management hotelier sau de franșiză;

e) Societatea de studii si dezvoltare – elaboreazxa studiul de piata si de fezabilitate,

asigura controlul lucrarilor, atrage investitori – ai caror hoteluri (dupa construire)

vor incheia contracte cu societatea de gestiune. Asistenta tehnica si ”savoir-faire”-

ul sunt concesionate societatii de studii de catre societatea financiara;

89

f) Societatea pentru finantarea investitiilor – este consituita de grup – prin societatea

financiara – in asociere cu alte institutii finaciare; finanteaza cumpararea terenului

si construirea hotelului (din fonduri proprii si credite bancare) si creeaza societatea

imobiliara aferanta;

g) Alte societati de servicii: societatea de aprovizionare, birou de rezervari, institut de

formare profesionala.

Toate relatiile dintre societatile grupului se bazeaza pe contracte, iar remunerearea se

face pe baza de dividente, redeverinte sau onorarii de constructie.

Cea mai puternica concentrare de grupuri hotelerie se afla in S.U.A., care detin peste

25% din cele aproximativ 19 milioane de camere din unitati de tip hotelier existente la nivel

mondial (la inceputul anilor 2000) si controleaza o serie de lanturi din alte tari. Este urmata la

mare distanta de Marea Britanie, Japonia, Germania, Spania si Franta.

Ierarhia mondiala a marilor grupuri hoteliere este in modificarea perpetua, prin

frecvente fuziuni, achizitii si apoi datorita constructiilor noi. Daca in 1970 pe primele locuri

se situau HOLIDAY INN., I.T.T. SHERATON si HILTON HOTELS, la sfarsitul secolului

(1998), ierarhia era condusa de CENDANT CORP. (cu 500.000 camere si 5.570 de hoteluri),

BASS HOTELS and RESORTS (466.000 camere) – care a preluat lantul (marca) HOLIDAY

INN.-, BEST WESTERN INTL. (300.000 camere si 3800 hoteluri), CHOICE HOTELS

INTL., MARRIOT INTL. si ACCOR (Franta). Nu mai putin de 11 din primele 12 grupuri au

cartierul general in SUA.

Un grup de societati, poate da nastere la unul sau mai multe lanturi hoteliere, in

functie de numarul de marci comerciale de care dispune. Prin crearea mai multor lanturi

hoteliere integrate, gurpurile hoteliere realizeaza una dintre coordonatele majore al strategiilor

comerciale, si anume segmentarea ofertei (adica satisfacerea mai multor segmente de

clientela), ceea ce asigura un coeficient ridicat de ocipare al camerelor. La un nivel superior se

situeaza oferta destinata oamneilor de afaceri.

Lanturile hoteliere integrate se caracterizeaza prin adoptarea unei strategii comune,

ofera un produs coerent si omogen, sub directia unui stat major unic, care planifica extinderea

lantului, infiintarea de noi hoteluri, structura organizatorica, angajarea si pregatirea

profesionala a personalului, asigura un sistem comun de gestiune. Cu toate acestea, in cazul

lanturilor de hoteluri de categ superioara se inregistreaza o tendinta de asigurarea a unei

identitati proprii fiecarui hotel, prin eliminarea standardelor rigide – de exemplu, conceptia

unica de arhitectura si amenajare interioara fiind particularizata pentru fiecare hotel, precum si

unele servicii.

90

La un nivel inferior fata de lanturile hoteliere integrate se situeaza lanturile hoteliere

simple, voluntare, constituite dintr-un ansamblu de hoteluri reunite sub aceeasi marca.

In privinta lanturilor hoteliere integrate (marci), HOLIDAY INN. si HILTON

HOTELS se mentin pe locuri fruntase (2, respectiv 4), pe primul loc situandu-se BEST

WESTERN, iar pe al treilea DAYS INN. OF AMERICA (apartinand de grupul hotelier

CENDANT).

Sub aspectul coerentei strategiei de segmentare a ofertei hoteliere se remarca grupul

ACCOR, care utilizeaza 14 marci comerciale, intre care SOFITEL, NOVOTEL, MERCURE,

LES JARDINS DE PARIS (cu 13 hoteluri in capitala Frantei), PANNONIA, IBIS,

FORMULE 1, MOTEL 6.

SOFITEL cuprinde o vasta retea de hoteluri de lux, in primul rand in Europa (inclusiv

Bucuresti); FORMULE 1 este axat pe hotelarie foarte economica; MOTEL 6 este un lant de

moteluri din SUA, cu oferta foarte economica, in care ACCOR detine o mai mare parte din

actiuni.

NOVOTEL ofera un produs inalt standardizat, pe cand in cadrul lantului MERCURE

fiecare hotel are o identitate proprie in functie de amplasament, ambele lanturi functionand la

un nivel de ”confort international” si trei stele (la MERCURE si 4*).

Produsul traditional al grupului CLUB MEDITERANEE este satul de vacanta, orientat

catre destinatii externe (Europa, Africa, America de Sud).

Tendintele de evolutie ale formelor de cazare turistica in perspectiva sunt diversificate.

Se poate prevedea ca hotelul va ramane tipul de unitate preponderent, insa se va produce o

adaptare continua in functie de categ de cilentela si formele de turism, in privinta

dimensiunilor, a structurii si functionalitatii, pt a oferi servicii specializate si o gama mai larga

de servicii complementare.

O alternativa la hotelaria moderna, de mari dimensiuni si categ. superioare, este

cresterea nr hotelurilor de capacitate si categ. medie, apoi a hotelurilor-pensiune si a celor

familiale, cu clienti fidelizati, cu arhitectura specifica zonei si integrate ambiental, fenomen,

cunoscut sub denumirea de parahotelarie. Se preteaza indeosebi la turismul montan si rural,

manifestandu-se, in primul rand, in tarile europene cu traditie turistica indelungata.

Functiile unitatilor hoteliere

Unitatile de cazare in general sunt concepute in scopul asigurarii unui grad de confost

cat mai ridicat, dedicat sejurului clientilor, deziderat care se realizeaza in mare masura prin

diversificarea continua a serviciilor oferite si prin cresterea nivelului de prestare al acestora.

91

Asigurarea serviciilor respective atribuie obiectivelor de cazare, de la o anumita categorie in

sus, functii relativ complexe, fata de o conceptie clasica relativ simplista.

Functia de cazare se plaseaza, evident, pe primul plan si presupune asigurarea

conditiilor de odihna si de igiena , la parametrii cat mai apropiati de cei optimi. Punerea la

dispozitia clinetului a unui spatiu de cazare corespunzator ca dotare si marime, precum si

asigurarea linistii in imobil si spatiul din imediata vecinatate a acestuia, constituie elemente

esentiale pt intrunirea conditiilor de odihna. Realizarea conditiilor de igiena presupune

incaperi de baie dotate cu echipament sanitar modern, in buna stare de functionare, si obiecte

destinate acestui scop (prosoape, sapun etc.) pentru fiecare persoana.

Functia de alimentatie (productiva si de servire) se realizeaza prin intermediul

unitatilor din incinta (restaurant, cofetarie, snack-bar, cafe-bar), si anume productia

preparatelor culinare in cadrul bucatariilor, iar comercializarea si servirea acestora si a

bauturilor in spatii amenajate adecvat.

Functia comerciala (alaturi de segmentul din categoria anterioara) consta in

aprovizionarea clientelei – prin intermediul unor puncte comerciale (magazine, chioscuri,

standuri de carti si ziare) – cu o serie de bunuri necesare pe durata sejurului.

Functia de intermediere si informare include o mare varietate de operatii, de la

intampinarea clientului la aeroport sau gara si transferul acestuia la hotel, pana la operatia

inversa, si oferirea unei mari varietati de informatii, cu caracter turistic sau de alta natura:

prezentarea obiectivelor turistice din arealele invecinate, a traseelor de jogging, programele

unitatilor culturale (muzee, galerii de arta etc.), programele manifestarilor culturale si

sportive, programele unitatilor de agrement, a unitatilor bancare, orariile mijloacelor de

transport de diferite tipuri, formalitatile vamale si de prelungire a vizelor.

Serviciile de informare sunt dublate de propaganda, sustinuta de publicitate prin

intermediul pliantelor, prospectelor, hartilor si ghidurilor turistice.

Functia de asigurarea a serviciilor complementare devint tot mai complexa pe masura

diversificarii acestora, avand in vedere caracterul lor nelimitativ. In marea lor varietate se

includ:

- Serviciile de seif, servicii de posta si telecomunicatii, schimb valutar, trezirea la

orele indicate de client, spalatul si calcatul obiectelor de uz personal, service-

room-ul, servicii oferite de saloanele de infumusetare si frizerie, reparatii si

inchirierea de obiecte si autoturisme, parcaje acoperite si garaje;

- Servicii de agrement-divertisment si intretinere corporala prin: sali de jocuri

distractive (jocuri mecanice, biliard etc.), piscine, saune, sali de gimnastica, de

fitness, terenuri de tenis;

92

- Spatii si servicii pt organizarea de simpozioane, conferinte, congrese.

Un specific accentuat il prezinta hotelurile cu baza de tratament, ce asigura servicii

specializate de balneoterapie si medicale, prin intermediul unui personal medical si de

ingrijire calificat. In cazul respectiv, functia de tratament devine functie de baza.

Se apreciaza ca functia de servire complementara are o contributie tot mai mare la

asigurarea personalitatii si competitivitatii unui hotel.

Calitatea serviciilor hoteliere se imparte in doua categorii: intrinseca, respectiv

relationala.

Calitatea intrinseca include o latura materiala si una umana. Latura materiala se

refera la aspecte legate de: tipul si modelul materialelor, obiectelor si aparatelor din dotarea

camerei, inclusiv a baii; reinnoirea aparaturii, intretinerea inventarului; starea de igiena,

normele de securitate.

Pe plan uman se iau in considerare aspecte cantitative (nr de angajati raportata la nr de

camere) si calitative (nivelul de instruire si calificare al personalului).

Calitatea relationala reflecta nivelul de satisfacere a pretentiilor clientului de catre

prestator si se mai manifesta prin atitudinea de incredre sau, dimpotriva, de respingere pe care

o manifesta acesta ulterior, fata de unitatea de cazare si personalul ei.

Organizarea activitatilor hoteliere

Activitatea unui hotel este organizata pe sectoare si compartimente, care presteaza

servicii specifice.

Serviciul front-office si de etaj formeaza departamentul de cazare. Este condus de

directorul de cazare. Poate integra si alte dotari si servicii – spalatorie-calcatorie, frizerie-

coafura, piscina (departamentul de presatii).

Serviciul front-office isi desfasoara activitatea la nivelul holului de primire, catre care

converg toate serviciile dintr-un hotel. In cazul hotelurilor mici se utilizeaza termenul de

receptie deoarece este prezent doar acest compartiment. La hotelurile de capacitatea medie, in

cadrul front-office-ului se disting doua compartimente (servicii): receptie si concierge.

Receptia efectueaza primirea clientilor si atribuirea camerelor. Pt aceasta este necesara

cunoasterea in fiecare moment a starii fiecarie camere (ocupata, eliberata si necuratata, libera

si curata, in reparatie). Clientul primeste un tichet-legitimatie, pe baza caruia i se elibereaza

cheia de catre lucratorul concierge.

Receptia are si sarcina deschiderii unei fise-cont pt fiecare client, in care

compartimentul facturare va inregistra zilnic toate serviciile prestate clientului pe durata

93

sejurului, de catre fiecare compartiment (cazare, restaurant, bar, centrala telefonica, spalatorie

etc.)

Fisa-cont este debitata zilnic, aratand situatia centralizata a prestatiilor si decontarilor,

iar pe baza ei este eliberata nota de plata finala.

In hotelaria medie, personalul receptiei este format din sef receptie, receptioner,

telefonista, si lucreaza in spatele front-desk-ului.

Compartimentul (serviciul) concierge – dupa modelul european – are si replica

americana (Mail-information & Key desk; Bell – captain; Bell-boys) sau este organizat sub

forma combinata.

Lucratorul – concierge ocupa postul-cheie, stand la dispozitia clientului din momentul

atribuirii camerei (uneori il intampina la aeroport sau gara si il transporta la hotel), pana la

plecarea din fata hotelului (sau dupa transefrul spre alt mijloc de transport – la aeroport, gara).

Este postat la front-desk, amplasat fie intr-un sector al front-office-ului, fie intr-un

amplasament distinct in cadrul holului. Are sarcina de a oferi cele mai diverse informatii,

inamneaza si primeste cheia camerei, asigura rezervarea de bilete la spectacole, milj de

transport, inchirierea de autoturisme etc., receptioneaza recamatiile de la clienti.

Un compartiment concierge complet (ce exista doar la marile hoteluri de lux) include

o serie de alte functii: sef concierge, lucrator concierge de noapte, casier, facturier,

comisionar, ghid local de transfer, voiturier, portar, bagajist, liftier, garderobiera.

Din serviciul front-office, la hotelurile mari, mai fac parte biroul de rezervari (uneori

fiind inclus intr-un departament complex de marketing-vanzari), casieria si centrala

telefonica.

Casieria are in atributii incasarea notelor de plata, schimb valutar, punerea la

dispozitia clientilor a seifurilor individuale amplasate intr-un spatiu distinct, preluarea in

pastrare a valorilor. Pentru a se asigura de validitatea puterii de plata a clientilor, marile

hoteluri dispun de un credit-manager, care verifica valabilitatea cartilor de plata si a cecurilor,

stabilesc suma maximna a notei de plata si platile intermediare.

Serviciul de cazare propriu-zis (de etaj) reprezinta partea esentiala a activitatii unui

hotel, avand ca si caracteristica principala inchirierea de camere (sau chiar apartamente).

Deoarece camerele au fost utilizate inainte de numeroase alte persoane, elementul de

prin ordin il constituie curatenia si intretinerea acestora, in asa fel incat clientul sa nu simta

ca saptiul respectiv a mai fost folosit de altcineva.

Corpul de cazare cuprinde: holurile de etaj – dotate cu fotolii si masute joase -,

culoarele, oficiile de etaj (ale cameristelor), oficiul room-service si spatiile de cazare.

Spatiul de cazare-tip este constituit din vestibul, grup sanitar si camera propriu-zisa.

94

Mobilierul camerei este mai simplu sau mai complex, in functie de categ de confort a

hotelului, dar nu trebuie sa lipseasca patul, noptierele, dulapul, masuta si fotoliile (sau cel

putin taburetii), iar dintre obiectele audiovizuale si de legatura, televizorul si telefonul.

Dotarile de la baie includ obligatoriu prosoape curate, sapun tip turist, hartie igienica,

banderola „steril” pe WC si cada, iar in functie de numarul de stele si alte obiecte (sampon,

casca de baie, periuta si pasta de dinti, servetele parfumate, halate de baie, manusi speciale).

In cadrul serviciilor de etaj se efectueaza zilnic activitatea de curatenie si amenajare a

spatiilor de folosinta individuala si comuna. Exista si formule de aranjament de inchiriere cu

efectuarea curateniei numai la eliberarea camerei. Schimbarea lenjeriei si a prosoapelor se

face de obicei de cate ori este nevoie si in mod obligatoriu dupa plecarea fiecarui turist. In

hotelurile de cinci si patru stele are loc zilnic.

Personalul incadrat la serviciul etaj variaza ca nr de posturi si functii dupa capacitatea

si categoria hotelului. La nivelul hotelariei medii se inscriu: guvernanta, camerista, valet,

lenjereasa, menajera, lucrator intretinere. In marea hotelarie se mai includ functiile de

guvernanta generala, guvernanta de etaj, sefa lenjereasa, sef serviciu tehnic.

Guvernanatele au sarcini de organizare a muncii, gestiune si buget, control;

cameristelor le revine rolul principal in aranjarea si curatarea spatiilor de cazare si de

receptionare si rezolvare a problemelor clientilor; valetii lucreaza in echipa cu cameristele,

prestand munci mai dificile (curatenia geamurilor, a covoarelor si mochetelor, aspirarea

prafului, amenajarea spatiilor comune, transportul obiectelor de mobilier etc.)

Compartimentul servicii prestatii auxiliare este condus la hotelurile mari de un

director prestatii. Acest compartiment dispune in principal de spalatori-calcatorie, croitorie,

apoi frizerie, coafura-cosmetica.

Spalarea lenjeriei se poate efectua si in afara hotelului (cand acesta nu dispune de

spalatorie proprie), fie la o spalatorie organizata la nivelul societatii comerciale de care

apartine hotelul, fie la o intreprindere specializata. In SUA se practica si inchirierea lenjeriei

de la firme specializate, cu returnarea lenjeriei murdare si schimbarea acesteia.

In categoria lenjeriei se include si inventarul textil utlizat in restaurant: fete de masa

de diferite dimensiuni, naproane (asezate peste fete de masa, mai mici, cu rol de protectie sau

decorativ), servete de diferite tipuri.

Serviciile de alimentatie constituie o latura importanta si specifica a ctivitatii

hoteliere, realizandu-se prin intermediul mai multor tipuri de unitati, in functie de marimea si

categoria hotelului: restaurant, bar (de zi, de noapte), cafenea, snak-bar, disco-bar, bufet-bar.

La randul lor, acestea includ spatii de servire si consum (salonae de servire, baruri).

95

Bucataria restaurantului are rolul esential in asigurarea preparatelor culinare necesare

deservirii clientilor, acestea putand fi completate cu unele specialitati comandata de alte

unitati sau cu semipreparate care stau la baza elaborarii produsului finit.

Hotelurile de categorie superioara si capacitate mare dispun de bucatarii mari, care

desrevesc mai multe unitati – cum ar fi restaurant clasic si restaurant cu servire rapida (de ex

SOFITEL din Bucuresti) – sau de o bucatarie centrala si bucatarie-satelit, in aceasta din urma

realizandu-se finisarea preparatelor livrate de bucataria cantrala si particularizarea ofertei. Pt

desfasurarea corespunzatoare a procesului de productie este necesara impartirea spatiului

bucatariei in zone de lucru, corespunzatoare fluxului thnologic: spatii frigorifice si economat

pt stocarea materiei prime; zone distincte de curatire si prelucrare preliminar (pt carne, peste,

legume, oua); sector de prelucrare termica; laborator de cofetarie-patiserie; cofetarie, bufet

rece, spalator, oficiu de distributie.

Functiile specifice bucatariei sunt diferentiate pe categorii de restaurant (care la randul

lor sunt corelate cu categ hotelurilor), de la director alimentatie (la hotelurile mari) sau numai

bucatar sef, pana la lucrator bucatarie si spalator. Mai pot fi prezente functii ca baucatar

coordonator si cofetar sef.

Rolul cel mai important revine bucatarului sef, pe linia organizarii muncii, a

controlului si conceptiei (elaborarea fiselor tehnice de preparat si a listelor de meniu).

Salonul de servire al restaurantelor este amenajat in scopul asigurarii unor conditii

adecvate consumatorilor, sub aspectul extensiunii, ambiantelor si a normelor sanitare.

Personalul de servire calificate este indispensabil.

Alegerea unui mobilier potrivit si asigurarea unei suprafete suficiente/loc la masa (in

medie 1,5 – 2 m²) reprezinta aspecte esentiale.

Existenta si complexitatea holului de intrare al restaurantului depinde de nivelul

acestuia, dispunand de obicei de grup sanitar si garderoba.

Structura si marimea numerica a personalului de servire este, de asemenea, variata de

la o categorie de resturant la alta, incluzand de obicei sef de sala, barman, ospatari, picoli,

pivnicer, garderobier.

Meniurile sunt diversificate, implicand o anumita ordine de servire a preparatelor si

bauturilor.

Servirea preparatelor culinare se face dupa anumite sisteme, in functie de tipul si

categoria restaurantului si a clientelei: serviciul direct, serviciul indirect, serviciul „la

farfurie”, fiind tot mai prezent si sistemul de autoservire de tip bufet.

Room-service-ul este mai larg practicat in hotelurile de lux, prezentand unele

dificultati pt prestator, datorita distantelor ce trebuie parcurse: productivitatea scazuta a

96

lucratorilor si probailitatea racirii preparatelor. La forma respectiva de servire se apeleaza mai

des in cazul micului dejun si apoi in situatii speciale. In afara hotelurilor de lux acest serviciu

este limitat la anumite intervale orare si ca nr de produse ce compun meniul.

In cadrul unui hotel functioneaza – alaturi de restaurant (clasic sau specializat, cu

autoservire) – si alte unitati, profilate in primul rand pe desfacerea bauturilor alcoolice si

racoritoare, a produselor de cofetarie si cafetarie, uneori a produselor de fast-food: cafe-bar,

cofetarie, disco-bar, snack-bar.

Procesul de clasificare a unitatilor hoteliere include si realizarea unei corelatii intre

categoria acestora si unitatile de alimentatie pe care le integreaza (in primul rand a

restaurantelor), in general, dupa modelul urmator: hotelurile de cinci stele dispun de unitati de

alimentatie de categoria lux; hotelurilor de 3 si 2 stele le corespund unitati de alimentatie de

categ I; unitatile de tip hotelier de o stea au in dotare unitati de alimentatie, de categ a II a si a

III-a.

Produsul hotelier se realizeaza prin intermediul unor dotari si servicii, cu atat mai

complexe cu cat este mai ridicata categoria unitatii. Serviciile hoteliere de baza se

organizeaza dupa mai multe sisteme:

- Servicii de cazare platite separat (planul european)

- Cazare + mic dejun (planul continental)

- Cazare + demipensiune (plan american)

- Cazare + pensiune completa (plan american)

Serviciul marketing-vanzari are ca oiect de activit prospectarea pietei, prmomvarea

si vanzarea produsului hotelier. In mod mai concret, vizeaza asigurarea unui grad de ocupare

optim, la un tarif mediu real cat mai ridicat, si vanzarea serviciilor complementare ale

hotelului.

Activitatile departamentului marketing-vanzari consatu in studii si cercetari,

publicitate si promovare, relatii publice, vanzare. In situatia unitatilor componente ale

lanturilor hoteliere, o buna parte din aceste activitati sunt preluate la nivelul central al lantului.

Operatiunile serviciului respectiv sunt departajate pe trei paliere:

- Actiuni de comunicatie-informare

- Activitati de vanzare

- Intocmirea si tinerea la zi a fisierului clientilor.

A. Actiunile de comunicatie-informare a clientelei cuprind:

97

a) Elemente de baza: semnalizarea rutiera (in intersectii, in spatii libere de alte

indicatoare), firma (luminoasa, cu litere de dimensiuniadecvate), aspectul exterior

al hotelului (fatada, parcare, spatii verzi), starea si decorul interiorului

b) Materiale publicitare (in incinta): pliant-carte de vizita, prospect cu tarifele, hartie

de scris cu emblema hotelului, brosura cu servicii complementare;

c) Actiuni legate de lansarea pe piata pt un hotel nou, pt a se face cunoscut pe plan

local, national sau international; inaugurarea sub forma unui cocteil;

d) Crearea si difuzarea imaginii, dupa darea in exploatare a hotelului, prin:

publicitate, promovarea vazarilor (de ex prin tarife promotionale), relatii publice

(invitatii, organizarea de evenimente), participarea la targuri si manifestari

expozitionale specializate.

B. Activitatea de vanzare propriu-zisa este precedata de definirea politicii de piata si a

politicii de pret.

Organizarea si coordonarea actiunilor de vanzare implica parcurgerea unor faze:

precizarea obiectivelor (cifra de afaceri, nr de innoptari); selectia potentialilor clienti si a

intermediarilor; prezentarea ofertei hotelului – prin contact direct, convorbiri telefonice,

scrisoare de oferta personalizata.

Vanzarea indirecta se realizeaza prin categoria agentilor economici intermediari din

turism (agenti de voiaj tuistic, agentii touroperatoare organizatoare de voiaje forfetare) si a

prestatorilor directi de servicii de transport (societati de autocare, comanii aeriene, societi

feroviare, cluburi automobilistice).

Contractele care concretizeaza si autentifica relatiile cu agentiile de turism si

touroperatorii sunt de complexitate diferita, de la conventii de rezervare la cerere si contracte

„de comision”, la contracte cu garantie, unele pe baza de contingent (punerea la dispozitia

touroperatorilor a unui nr de locuri pe parcursul unui sezon).

Avantajele relationarii hotelierului cu intermediarii se refera la atragerea de clienti noi

de pe piete indepartate sau in perioade de slaba afluenta, iar inconvenientele constau in

acordarea de catre hotelier a unor tarife preferentiale si plata cu intarziere.

C. Fisele clientilor – provizorii (daca clientul nu a revenit la hotel dupa o perioada de

12-18 luni) sau definitive – se tin pe calculator sau pe foi cartonate cuprind trei

parti: elem de identificare; informatii in legatura cu sejururile petrecute in hotel;

observatii – informatii personalizate, care permit individualizarea cererii.

Fisele sunt grupate si regrupate dupa mai multe criterii, atribuinduli-se anumite coduri.

Unor clienti selectionati pe baza informatiilor din fisier li se acorda o carte de fidelitate, care

98

le ofera anumite avantaje (reducerea tarifelor, facilitati in utilizarea dotarilor complementare

etc.)

Indicatori de gestiune si eficienta economica a activitatii hoteliere

Constituirea unui sistem de indicatori reprezinta un demres indispensabil pt

planificarea si evaluarea periodica a performatelor activitatii hoteliere. Economistii grupeaza

indicatorii de gestiune in 4 categorii:

1) Indicatorii investitiei

In functie de efectele urmarite, investitiile pot fi:

- Investitii de extindere (construirea de corpuri de cladiri, camere etc)

- Investitii de modrenizare

- Investitii de inlocuire

Indicatorii investitiei se deceleaza in cateva subcategorii:

a) Structura bugetului de investitie. In cadrul acesteia, terenul reprezinta pana la

10%, cheltuielie de constituirea a societatii – aproximativ – 8%, iar constructiile si

dotarile acesteia detin 70-80%; se adauga elem de infrastructura si alte amenajari

b) Nevoia de fond de rulment – detine o pondere mica, in conditiile desfasurarii cu

fluiditate a activitatii;

c) Investitia specifica pt o camera – e in functie de dotarile corespunzatoare

categoriei de clasificare;

d) Raportul intre nr de locuri la masa si nr de camere – se situeaza, in general, in

jurul valorii de 1,3 si 1,5, adica este mai mare decat nr de camere si mai mic decat

nr locurilor de cazare.

2) Indicatori ai volumului de activitate

Sunt foarte diversi, dar dintre acestia mai semnificativi se detaseaza a fi urmatorii:

a) Coeficientul de utilizare a capacitatii de cazare (gradul de ocupare) – e un

indicator fundamnetal si se exprima mai frecvent ca raport intre nr de innoptari

realizate si nr de locuri (paturi) in functiune, intr-o perioada determinata (luna, an):

C.u.c = (N.i.r./N.p.) x 100 (%)

Se utilizeaza si raportul dintre nr camerelor ocupate si nr camerelor disponibile. In

Romania s-a produs o scadere a gradului de ocupare a hotelurilor in ultimele doua decenii,

acesta fiind in jur de 42-44%. Evident, variaza si in functie de categoria hotelurilor, fiind mai

ridicat la cele de doua si trei stele.

b) Durata medie a sederii – reprezinta raportul dintre nr innoptarilor si nr clientilor;

99

c) Tariful mediu real al camerelor se determina prin relatia: cifra de afaceri anuala

din compartimentul cazare/nr de camere ocupate;

d) Pretul mediu al unei mese la resturant = cifra de afaceri in resturant/nr clientilor

serviti;

e) Cifra de afaceri totala anuala ce revine unei camere disponibile;

f) Repartizarea cifrei de afaceri totale a hotelului intre serviciile prestate – ofera

aproximativ urmatoarea structura a incasarilor in industria hoteliera internationala:

cazare – 55,1%; preparate culinare si bauturi – 34,6%; diverse alte servicii

(spalatorie, telefne, inchiriere auto, parcare etc) – 10,3% (dupa Cabinetul de studiu

si consultanta Horwath International, 1989).In medie, din cifra de afaceri din

alimentatie, preparatele culinare detin 2/3, iar bauturile 1/3.

Se ramerca o diferentiere in functie de categoria de clasificare a hotelurilor, cu o

pondere usor crescanda a incasarilor din cazare pe masura scaderii acesteia. In hotelurile

romanesti, ponderea cazarii este mai mare decat pe plan mondial.

3) Inidicatorii de cheltuiei

Au un rol esential in contabilitate hoteliera, fiind structurati pe sectoare.

a) Cheltuielile de personal – sunt ilustrate prin intermediul unor indicatori ca: nr

mediu anual al personalului; ponderea cheltuielilor de personal in cifra de afaceri;

nr de lucratori ce revin la o camera.

Cheltuielie de personal au o pondere insemnata din cifra de afaceri, in general, peste o

treime, cu oscilatii mai ales in functie de tipul unitatilor de alimentatie (restaurant

clasic 35-45%, restaurant de tip fast-food 20-25%), dar si de marimea hotelului,

categoria de clasificare, coeficientul de ocupare, masura in care sa apeleaza la

serviciile unor preatatori specializati, nivelul mediu al salarizarii in tara respectiva.

Raportul nr de licratori/camera este influentat de nivelul de organizare al muncii, de

gradul de mecanizare si automatizare, fiind mai ales in hotelurile din cadrul lanturilor

intergate (0,8-0,85) si mai mare in statele cu salarii mici (peste 2,0). In general,

raportul creste odata cu nivelul categoriei de calsificare.

b) Cheltuielile pt consumul de materii prime, alimentare si bauturi – se exprima prin

rata costului de achizitie – adica ponderea costului de achizitie din cifra de afaceri

din alimentatia hoteliera – si creste pe masura descresterii categoriei unitatii,

datorita adaosului mai mic la calcularea pretului de vanzare;

c) Cheltuielile fixe – nu sunt determinate de volumul activitatii, si se refera la

mijloacele de exploatare si punere la dispozitie a patrimoniului imobiliar si

mobilar (cladiri, mobilier, utiliaje si echipamente, mijl auto, aparate etc). Includ:

100

chiria, redeventele, amortizarea patrimonului, impozitele pe cladiri si teren, taxa

asupra mijl de transport, taxe de comercializare si taxa pt eliberearea licentei de

fabricatie a produselor alimentare, tariful pt vizarea certificatului de clasificare.

d) Cheltuielile promotionale si de marketing – detin in medie 4-5% din cifra de

afaceri, fiind mai sustinute la unitatile noi.

In contextul indicatorilor de cheltuieli, la un mod mai sintetic se utilizeaza termenul de

cheltuieli de circulatie, care reflecat costul activitatilor hoteliere.

La randul lor, se diferentiaza in cheltuielile conventional constante, relativ

independente de volumul activitatii, respectiv cheltuieli variabile, ce depind direct de gradul

de ocupare al unitatii.

4) Indicatori de rantabilitate

a) Pragul de rentabilitate (punct critic sau punct mort) se apreciaza pe baza elem

mentionate anterior din cadrul cheltuielilor de circulatie si a pretului pe unitatea de

cazare ocupata. Reprezinta gradul de ocupare ce face egala functia incasarilor cu

cea a cheltuielilor, respectiv momentul de la care unitatea hoteliera incepe sa

devina rentabila.

b) Rata rentabilitatii – se calculeaza la modul cel mai genereal ca raport intre profitul

net si cifra de afaceri.

c) Productivitatea personalului – se exprima prin cifra de afaceri anuala/nr mediu de

personal. In general, creste pe masura marimii hoteluli si a categoriei acestuia.

Subiectul 29. Unitatea de cazare. Contractul de colaborare între unitatea de cazare şi

agenţia de turism

Contractele de colaborare, obligatorii între agenţia de turism şi prestatorul, pot fi

împărţite în: contracte de comision (de intermediere) şi contracte de garanţie (charter).

Criteriul de clasificare care este folosit este preluarea sau nu de către intermediar a riscului

vânzării produsului turistic contractat cu prestatorul, către consumatorul final, aspect care

determină întregul conţinut al relaţiilor între cele două părţi contractuale.

Cele două tipuri de contracte se suprapun în mare parte.

101

2.1. Obiectul contractului

Este primul capitol al oricărui contract de colaborare şi trebuie să menţioneze

serviciile oferite spre comercializare agenţiei de turism de către prestator. Tot aici este

bine să fie precizate, în cazul în care acestea nu constituie subiectele unor capitole separate,

natura relaţiei între părţi în legătură cu comercializarea produsului turistic (intermediere sau

contract de garanţie), piaţa şi modul de comercializare de către agenţia de turism contractantă.

Descrierea completă şi exactă a serviciilor este foarte importantă. Aceste informaţii

constituie baza documentării sau de multe ori chiar singura sursă de documentare utilizată de

agentul vânzător din agenţia de turism în relaţia sa cu publicul, cu efecte directe asupra

posibilităţilor sau dorinţei acestuia de a se implica în vânzarea produsului respectiv. De

asemenea, aceleaşi informaţii sunt preluate, câteodată parţial, în broşurile tipărite de agenţiile

organizatoare.

Conţinutul de informaţii al prezentării produsului trebuie să fie permanent împletit cu

cel de atractivitate. În prestaţia hotelieră, clientul nu caută, în principal satisfacerea nevoilor

de adăpost şi hrană, ci o ambianţă deosebită, în stare să satisfacă o diversitate de motivaţii.

Multe dintre serviciile suplimentare ale hotelului satisfac astfel de motivaţii (divertisment,

îngrijire a sănătăţii, practicare a sportului etc.). Mai mult, este esenţială şi prezentarea

resurselor turistice (primare), acestea constituind în mare parte mobilul deplasării turistului.

Deşi esenţial, acest capitol este slab conturat în contractele încheiate între prestatorii

români, situaţie explicabilă mai ales prin reticenţa prestatorilor faţă de definirea clară a

prestaţiilor contractuale, acestea angajând direct răspunderea lor privind cantitatea şi calitatea

serviciilor contractate.

2.2. Ce este durata contractului?

Derularea contractelor în turism începe, de obicei, la data semnării lor de către

reprezentanţii abilitaţi ai părţilor. Durata contractului de turism poate fi precizată sau nu

(contracte pentru acţiuni izolate sau pentru care aceasta rezultă din precizarea obiectului

contractului, a prestaţiilor sau a datelor la care vor fi asigurate). Atunci când este precizată,

durata contractului poate fi exprimată astfel:

- aproximativ („contract pentru sezonul de vară 2008”, „contract pentru sezo0nul de

iarnă 2007/2008” etc.);

102

- exact („contractul este valabil până la data de....”, „contractul este încheiat pentru

trimestrul I al anului.....”).

Durata contractului se stabileşte în funcţie de intervalele de timp la care apar sau pot

apărea schimbări ale produsului comercializat, ale tarifelor acestuia etc.

Durata contractului nu se suprapune ca timp pe perioada pentru care hotelierul

pune la dispoziţia agenţiei de turism contingentul de locuri şi alte servicii turistice. De

obicei, durata contractului este mult mai mare decât perioada de exploatare a contingentului

(obligaţiile părţilor privind producerea prestaţiei, pregătirea bazei materiale pe de-o parte şi

organizarea publicităţii şi a vânzării pe de altă parte, presupun acţiuni şi activităţi cu mult

anterioare începerii perioadei de exploatare). De aceea, contractarea spaţiilor de cazare se face

cu mult înainte de producerea, vânzarea şi consumul produsului turistic.

În practică, contractele pentru un sezon viitor se încheie în jurul terminării sezonului

similar imediat anterior, lăsându-se astfel timp suficient pentru pregătirile necesare

menţionate mai sus. Stabilirea perioadei optime de contractare variază în funcţie de produsul

turistic ce se contractează, sezonalitatea şi variaţiile cererii în zona de desfacere, termenele

uzuale de lansare a cataloagelor de turism ale agenţiilor organizatoare, programarea

expoziţiilor, târgurilor specializate etc (de exp. TTB Bucureşti se desfăşoară în octombrie

pentru a contracta locurile de cazare pentru vara urmatoare de către intermediarii în turism,

dar este şi un prilej de vânzare a pachetelor turistice pentru sezonul de iarnă apropiat, de la

tour-operatori către detailişti şi de la TO şi detailişti către clienţi). Perioada optimă de

contractare este determinantă pentru succesul comercial şi derularea contractului şi se bazează

pe experienţa şi informaţiile acumulate.

2.3. Importanţa contingentului de cazare

Obiectul oricărui contractul este definit din punct de vedere cantitativ prin contingent.

Acesta poate fi exprimat prin:

- număr de locuri (sau paturi);

- număr de camere (pentru unităţile de cazare cu o structură diversă);

- număr de camere şi număr de locuri.

În cazul în care, în cadrul aceleiaşi unităţi de cazare, între camere există deosebiri

importante de confort, dotare sau poziţie, determinându-se şi o tarifare separată, contingentul

poate fi defalcat după aceste criterii (exp.: camere cu vedere la mare etc.).

103

Există şi contracte care nu stabilesc un contingent, în locul acestuia existând, de obicei,

o menţiune „la cerere”. Această situaţie este tipică pentru contractele de comision şi

presupune că, înainte de a vinde un spaţiu de cazare, agentul de turism trebuie să obţină

confirmarea prestatorului pentru fiecare rezervare în parte şi să facă menţiunile

corespunzătoare pe documentele de călătorie ale clientului.

Contingentele mari de locuri, cuprinzând câteodată întreaga capacitate de cazare a

hotelului, sunt caracteristice pentru contractele charter, mai ales în staţiunile de vacanţă cu un

turism de masă (exp.: Paralia Katerini, Halkidiki – Grecia, Antalya, Alanya, Kusadasi –

Turcia, litoralul românesc).

Numărul total al locurilor contractate într-un interval de timp trebuie analizat de agenţia

de turism, atât ca ordin de mărime, cât şi ca structură, pe grupe de produse turistice (sejur la

mare, la munte, în staţiuni de tratament, circuite etc.), pe perioade de sezon, dispersie

teritorială, situaţii de întâlnire cu concurenţa, în contextul politicilor de produs,

comercializare, publicitate.

2.4. Diferenţa între durata contractului şi perioada de contingent

Clauzele referitoare la contingent cuprind de obicei şi intevalul de timp, perioada pentru

care hotelierul îl pune la dispoziţia agenţiei de turism, iar aceasta îl poate utiliza pentru clienţii

săi. Perioada de punere la dispoziţie poate lipsi din unele contracte (când obiectul se referă la

acţiuni precise, clar delimitate în timp). Frecvent, perioada de punere la dispoziţie a

contingentului este împărţită în subperioade sau sezoane, după diferite criterii, cel mai utilizat

fiind cel al variaţiei cererii şi corespunzând unei variaţii a tarifelor.

Mărimea contingentului poate fi aceeaşi pentru întreaga perioadă de utilizare sau diferită

pe sezoane sau date de sosire.

Interesele prestatorului şi cele ale agenţiei sunt net divergente:

- prestatorul încearcă (mai ales pentru produsele cu caracter sezonier) o exploatare cât

mai lungă sau „prelungirea sezonului” (exp. Paralia Katerini, unde sozonul estival începe în

mai sau chiar mai devreme şi ţine până în octombrie), în paralel cu un nivel de exploatare

ridicat şi constant;

- agenţia de turism, ar dori, dimpotrivă, eliminarea din perioada de exploatare a

extrasezonului şi un contingent a cărui mărime să urmeze dinamica sezonalităţii cererii de

turism.

104

2.5. Exprimarea perioadei de exploatare a contingentului prin graficul de sosiri

Acesta este un mod uzual şi ilustrativ de prezentare a perioadei de exploatare a

contingentului şi cuprinde în ordine cronologică datele de sosire a turiştilor, în cazul

comercializării „pe serii”.

Seria este o durată predeterminată exprimată în zile a sejurului propus spre vânzare la

agenţia de turism. În general, ziua de începere a unei serii trebuie să coincidă cu ziua

terminării celei precedente.

Acest mod de comercializare este propriu agenţiilor generaliste, pentru destinaţii ce

promovează turismul de masă şi unde sosirile de turişti depind de anumite zile de operare şi

de o cadenţă a circulaţiei mijloacelor de transport.

Este specifică începutului turismului de masă ca fenomen social. A permis accesul unor

pături tot mai largi de populaţie la turism, prin tarife scăzute, care au putut fi oferite tocmai

datorită posibilităţilor de exploatare bună a mijloacelor de transport, importantă mai ales

pentru cursele charter, cât şi a bazei materiale de cazare şi a simplificării evidenţelor în

agenţiile de turism.

Pentru hotelieri, seriile au avantajul concentrării extreme a activităţilor în zilele de

început de serie, cu consecinţe inevitabile asupra calităţii prestaţiei şi a primirii. În acelaşi

timp, limitarea posibilităţilor de opţiune a turistului la o singură zi de sosire este resimţită

negativ de o cerere ce a evoluat către individualism şi personalizarea prestaţiei.

Încercând să păstreze unele dintre avantajele comercializării pe serii, agenţiile au căutat

mereu noi soluţii. Astfel, în situaţia unui mijloc de transport cu cadenţă săptămânală, agenţia

va propune pentru aceeaşi dată de sosire sejururi de 1, 2 sau 3 săptămâni. Prin combinarea, pe

cât posibil, a transportului pe companii diferite sau mijloace de transport diferite, se poate

asigura o diversitate largă de perioade de sejur şi date de plecare. Toate acestea presupun

pentru agenţie un efort sporit pentru organizarea şi pentru urmărirea evidenţelor.

2.6. Caracteristicile tarifelor în turism şi diferenţele de tarife între contractele de

contingent şi contractele de comision. Comisionul cedat

105

Caracteristică tarifelor în turism este diferenţierea acestora, respectiv practicarea unor

tarife diferite pentru acelaşi produs. Astfel, acelaşi produs va fi comercializat la tarife diferite,

în funcţie de:

- sezoanele turistice (extrasezon, sezon intermediar, sezon de vârf);

- cel care comandă şi achită serviciile (intermediar: agenţie de turism, societate pentru

salariaţi etc.);

- criterii socio-profesionale legate de consumatorul final (turist/om de afaceri,

străin/autohton, copil/adult/student/pensionar);

- volumul consumului (sejur lung/scurt, grup/individual, pachet de servicii/servicii

separate);

- momentul înscrierii sau plăţii.

Uzual, în contracte, tarifele sunt diferenţiate:

- pe sezoane, de obicei două sau trei;

- pentru turişti individuali şi pentru grupuri, cu precizarea numărului minim de persoane

care constituie un grup.

Tarifele sunt exprimate în unităţi monetare pe cameră sau loc de cazare, corelat cu

modul de exprimare a contingentului.

Contractele de comision se încheie la tarife brute cu menţionarea comisionului exprimat

de obicei ca procent din tariful brut. Există şi contracte care menţionează tarife nete, cu

precizarea comisionului maxim pe care agenţia de turism îl poate adăuga. Prin aceste

prevederi, contractele de comision asigură un anumit control al prestatorului asupra preţului

plătit de consumatorul final. În contractele charter sau cu garanţie, tarifele contractuale

servesc în principal şi sunt exprimate pentru a sta la baza calculului garanţiei, ele fiind mai

greu de reconstituit din preţurile de vânzare ale intermediarului. În afară de tarife pe cameră

sau pe loc de cazare, putem întâlni în aceste contracte şi tarife pe zi-turist, de fapt o formă

echivalentă de exprimare a celor pe loc.

Deontologia relaţiilor dintre prestatori şi agenţiile de turism a consacrat principiul ca

tariful cu care un intermediar vinde un serviciu să fie mai mic sau cel mult egal cu cel

practicat de prestator (principiul se regăseşte în Ord. MT 69/1993).

În acelaşi timp, deşi hotelierul primeşte un tarif mai mic de la clienţii trimişi prin

agenţie, el trebuie să le acorde acestora un tratament egal cu cel acordat clienţilor care plătesc

la faţa locului.

106

Rar tarifele hotelierilor acoperă numai serviciile de cazare, adesea fiind inclusă valoarea

micului dejun în tarifele de cazare. În unele perioade mai aglomerate, hotelierul oferă

aranjamente ce includ şi alte servicii (demipensiune, pensiune completă etc.). Tariful acestora

este mai mic decât suma prestaţiilor luate separat (la pensiune completă, tariful este cu

aproximativ cu 15% mai mic).

Privind confidenţialitatea unor elemente ale clauzei de preţuri, putem face următoarele

remarci, cu consecinţe practice în completarea documentelor de călătorie (voucher, BOT):

- tarifele brute sunt tarife publice afişate în recepţiile şi camerele de hotel, ele fiind la

nivelul celor încasate de prestatori de la turistul care li se adresează direct

- nivelul comisionului este un element confidenţial al contractului şi părţile nu îl pot

face public;

- acelaşi caracter confidenţial îl au şi tarifele nete contractuale, fie din contracte de

comision, fie din alte contracte.

Dacă părţile nu convin altfel sau dacă legislaţia nu prevede obligaţii contrare, nivelul

comisionului sau tarifele de decontare nu vor apărea pe documentele eliberate clienţilor. Ele

pot apărea pe documentele de călătorie, dar numai pe cele cu circulaţie internă, în cadrul

agenţiei sau între aceasta şi partenerul contractual.

2.7. Implicaţiile financiare al contractului de contingent

Garanţia contractuală este o clauză specifică contractelor charter sau cu garanţie.

Garanţia este o sumă pe care agenţia se obligă să o plătească hotelului în schimbul

punerii la dispoziţie de către acesta, în mod ferm, a unui contingent de locuri, predeterminat

ca mărime şi în timp şi indiferent dacă utilizarea efectivă a acestuia este doar parţială.

Calculul garanţiei foloseşte elemente din clauzele anterioare ale contractului: durată,

contingent, tarife. Astfel, formula de calcul utilizată curent este:

Garanţia contractuală = nr. zile x nr. locuri x tarif/loc x coeficient (de garantare)

Numărul de zile coincide cu perioada de punere la dispoziţie a contingentului, iar

numărul de locuri este calculat în funcţie de mărimea contingentului contractual. Numărul de

zile este defalcat pe perioade de sezonalitate care corespund unor tarife diferite.

În practica contractelor charter încheiate de agenţiile din ţara noastră, numărul de zile

este aproximativ 100 pentru hotelurile de pe litoral şi 90 pentru hotelurile din staţiunile de

107

munte. Coeficientul de garantare poate fi unic sau diferenţiat pe sezonalităţi, putând ajunge

chiar sub 50% în perioada de extrasezon şi 80% în vârful de sezon. Mărimea acestuia este

corelată de prestator cu cea a gradului de ocupare utilizat în fundamentarea tarifelor

contractuale şi care, la rândul său, are ca repere gradul de ocupare realizat în anul sau în anii

precedenţi şi previziunile asupra circulaţiei turistice pentru sezonul următor. Alături de tarife,

acest coeficient este un element important al negocierilor dintre părţi. Prestatorul va urmări un

nivel care să fie cel puţin egal cu cel utilizat în antecalculul tarifelor care să-i asigure, în

condiţiile unei conjuncturi stabile, obţinerea a cel puţin aceluiaşi grad de ocupare ca în

sezonul anterior.

Prevederi speciale se referă la reduceri de tarife pentru spaţiile de cazare ocupate peste

coeficientul de ocupare garantat, prevederi care urmăresc stimularea agenţiei de turism în

astfel de situaţii care sunt deosebit de profitabile pentru hotelier.

Plătind garanţia, agenţia de turism îşi asumă integral riscul comercializării

contingentului de locuri, toate clauzele contractuale trebuind să fie gândite în acest

context. Trebuie subliniat că suma respectivă nu constituie o „garanţie” pentru hotelier decât

dacă termenele de achitare (eşalonată) a ei asigură în permanenţă încasări anticipate faţă de

prestarea efectivă a serviciilor sau chiar faţă de începutul perioadei de închiriere a

contingentului.

Figura 4. Contingente de cazare (şi transport) ale agenţiilor de turism din Cluj-Napoca

în anul 2009

2.8. Accesul la contingent şi administrarea acestuia

Prin contract, hotelierul acordă intermediarului un drept de folosinţă asupra

contingentului de locuri de cazare. Modul de obţinere a acestui drept de folosinţă, utilizarea

lui sau renunţarea la el fac obiectul unor clauze grupate în capitolul numit „Condiţii de

rezervare”. Capitolul cuprinde: modalităţile de rezervare şi prevederile referitoare la

decomandare sau anulare.

Rezervarea şi opusul ei, decomandarea sunt tehnici proprii exploatării şi

comercializării serviciilor de cazare şi care permit o mai bună gestionare a producţiei

hoteliere, caracterizată prin rigiditate, deci greu de adaptat la variaţiile calitative şi cantitative

ale cerrerii. Timpul exprimat prin date, termene, intervale este numitorul comun al tuturor

108

clauzelor de acces la contingent şi care, datorită perisabilităţii deosebite a produsului turistic,

amplifică dificultăţile comercializării unei producţii rigide.

Principalul reper temporal în clauzele de acces la contingent este cel până la care

intermediarul dispune de contingentul contractual şi deci până la care poate fie să transmită

rezervările-vânzările, fie să decomande spaţiile nevalorificate, fără penalizări. Termenul este

fixat faţă de ziua sosirii clienţilor. Zilele de sosire pot fi prestabilite prin contract, constituind

graficele de sosire, corelate de obicei cu datele de operare ale transportatorilor sau fixate în

funcţie de preferinţele de plecare în vacanţă ale turiştilor pentru anumite zile sau date.

Prestatorul doreşte ca termenele de decomandare să îi lase timp suficient pentru

vânzarea directă a eventualelor locuri nevalorificate de intermediar. Agenţia de turism în

schimb, urmăreşte să poată vinde cât mai aproape de data de sosire. Chiar şi în contractele cu

contingent „la cerere”, prestatorul poate introduce un termen de transmitere a rezervărilor.

Deseori însă, hotelierii sunt nevoiţi să accepte sau să ofere clauze atrăgătoare pentru

agenţie (prestatori importanţi, ani cu conjunctură nefavorabilă). Prestatorul poate

contrabalansa această situaţie introducând obligaţia partenerului de a-l informa, la anumite

date predeterminate sau periodic despre situaţia vânzărilor, astfel de informaţii putându-i

permite să estimeze din timp numărul spaţiilor din contingent ce vor rămâne nevândute şi deci

care vor fi decomandate de intermediar, lăsându-i acestuia din urmă impresia unei concesii

majore. Este doar un aspect al politicii de overbooking (suprarezervare) care, deşi blamată,

este pretutindeni practicată şi care aduce mari probleme, dar şi mari câştiguri atunci când

devine o artă în mâinile unui specialist în domeniul hotelăriei.

Teama de reclamaţiile ce pot fi formulate de clienţi face ca organizatorii din turism să

introducă clauze de soluţionare a situaţiilor de overbooking din vina hotelierului. Acesta se

poate vedea obligat să asigure cazare turiştilor în hoteluri apropiate, de categorie similară sau

superioară cu suportarea cheltuielilor ocazionate şi fără a se putea sustrage prin aceasta

acţiunii de dare în judecată pentru prejudiciul moral suferit de turişti. De asemenea, prestatorii

pot introduce clauze de limitare a răspunderii lor pentru situaţii de overbooking datorate

agenţiilor de turism. Decomandările comunicate după termenul de retrocesiune sunt

penalizate de prestator. Penalizările pot fi exprimate ca procente din valoarea sejurului în

cazul seriilor mai ales, sau pot reprezenta valoarea uneia sau mai multor nopţi de cazare

pentru sosirile fără date fixe.

109

Tot la capitolul privind rezervarea-decomandarea-anularea, sunt grupate şi precizări

privind termenele şi modul de transmitere a confirmării rezervărilor sau infirmării lor de către

prestatori.

Mai puţin importantă în contractele charter, confirmarea serviciilor este obligatorie în

relaţiile prestator-intermediar în contractele cu contingent negarantat sau cu rezervări „la

cerere”.

Chiar dacă o confirmare telefonică permite lucrătorilor dintr-o agenţie, mai ales în cazul

unor relaţii de colaborare mai vechi cu un prestator, să elibereze operativ documentele de

călătorie clientului aflat în agenţie, este foarte util ca aceasta să fie urmată de o confirmare

scrisă, care poate fi un fax sau un mail din partea prestatorului, un număr de confirmare în

cazul sistemului de rezervări sau copia voucher-ului cu funcţie de confirmare returnat agenţiei

cu ştampila prestatorului.

Rapiditatea răspunsului şi accesul uşor fără pierdere de timp la centralele de rezervări

ale prestatorilor, poate câştiga şi menţine colaborarea cu agenţiile de turism; de aceea, modul

de tratare a cererilor de rezervare este un aspect al competitivităţii.

Atât cererea de rezervare cât şi confirmarea trebuie să conţină suficiente elemente pentru

identificarea şi delimitarea lor: serviciile la care se referă, data de sosire sa plecare, numele

prestatorului, numele agenţiei de turism, numele turistului, numărul de persoane etc. Aceste

date sunt importante şi pentru faptul că ele constituie baza pentru facturarea serviciilor şi a

plăţii comisioanelor datorate de prestatori agenţiilor de turism. Frecvent, la capitolul de clauze

de acces la contingent, sunt precizate şi documentele şi eventual numărul acestora, în baza

cărora prestatorul recunoaşte turistul trimis de agenţia parteneră de contract şi îi acordă

serviciile. Prin contract sau înainte de începerea colaborării, în scopul evitării unor falsuri,

agenţia de turism prezintă prestatorului un specimen de voucher.

2.9. Plăţile şi decontările agenţiei de turism cu prestatorul direct

Acest capitol stabileşte cine, când, cum şi în baza căror documente plăteşte serviciile ce

fac obiectul contractului. În mod obişnuit, agenţia de turism datorează prestatorului valoarea

acestora. Excepţia o constituie unele contracte de comision în care clientul plăteşte direct

hotelierului tariful brut al serviciilor rezervate prin agenţia de turism; multe hoteluri lucrează

în acest sistem, plătind periodic, de obicei la sfârşitul fiecărei luni, comisioanele aferente

110

rezervărilor făcute de aceştia (se evită circuitul plăţilor bancare client-agenţie-prestator, se

aplică în cazul rezervărilor tardive).

Un risc major al prestatorului constă în posibilitatea ca valoarea serviciilor sau a

cheltuielilor de rezervare să nu fie recuperată după ce acestea au fost prestate sau rezervate.

Pentru eliminarea acestui risc, prestatorul va încerca stabilirea unei plăţi anticipate, care să

acopere integral valoarea serviciilor care urmează să fie prestate. Pentru evitarea oricărei

neînţelegeri, este bine ca textul contractului să explice când anume plata se consideră

efectuată. Există 2 variante: prima, avantajoasă pentru agenţia de turism, consideră plata

efectuată la data depunerii în bancă a documentelor de plată, iar a doua, prevede că plata este

făcută numai la data creditării contului bancar al prestatorului. Orice rezervare de servicii,

condiţionată de plata unui avans poate să nu fie onorată de prestator, în cazul neîncasării

acesteia, cu consecinţe neplăcute atât pentru turist, cât şi pentru reputaţia agenţiei. Avizarea

partenerului asupra plăţilor efectuate cu indicarea tuturor datelor de identificare necesare

(agenţia plătitoare, suma, clientul ale cărui servicii sunt plătite, banca prin care se face plata,

contul în care s-a dispus plata, data plăţii şi documentul bancar) este binevenită în astfel de

situaţii. Riscul agenţiei este determinat de posibilitatea ca turistul să nu primească în

întregime şi calitativ corespunzător serviciile plătite. De aceea, în negocierea clauzei de plată,

agenţia de turism încearcă obţinerea unor prevederi stipulând plata integrală după acordarea

serviciilor către turist, iar timpul scurs permite primirea unor eventuale reclamaţii de la clienţi.

În cazul în care acestea antrenează plata unor despăgubiri, agenţia de turism va putea deduce

valoarea lor din factura prestatorului, desigur în limitele prevederilor legale şi contractuale.

Există o anumită tendinţă a agenţiilor de turism de a tempera plăţile către prestator.

Intermediarii din turism sunt agenţi economici cu un volum redus de lichidităţi şi care

lucrează cu marje beneficiare mici. În aceste condiţii, rularea unor importante sume începând

cu momentul încasării lor – deseori mult înainte de plecarea în călătorie şi de momentul plăţii

serviciilor – până la un termen cât mai îndepărtat de momentul încheierii călătoriei, poate

aduce o contribuţie importantă la beneficiile agenţiei.

Termenii clauzei de plată sunt, de obicei, un compromis între situaţiile extreme

prezentate mai sus, reducând la dimensiuni acceptabile riscul ambelor părţi: plata unui avans

acoperind parţial valoarea serviciilor şi plata soldului după acordarea serviciilor, pe baza

facturii prestatorului, însoţită de documente ce atestă prestarea serviciilor (BOT, voucher,

rooming list).

Pentru contractele charter, în care dependenţa prestatorului de realizarea contractului

111

este practic totală, acesta nu va putea accepta decât plata în avans, chiar şi în mai multe rate

sau tranşe. Atât în cazul contractelor charter, cât şi a celor cu contingente mari, părţile convin

asupra unui avans achitat prestatorului înaintea începerii sezonului şi care trebuie considerat

ca un efort comun pentru buna pregătire a sezonului. Acest avans este alimentat, din punctul

de vedere al agenţiei de turism de primele vânzări făcute, iar pentru prestator aduce un flux de

bani într-o perioadă în care acesta nu realizează venituri, dar în care cheltuielile cu reparaţiile,

igienizările, mobilierul, constituirea de stocuri, sunt maxime.

Comerţul cu servicii apare astfel complicat şi nesigur.

Raporturile de plată născute în urma unor relaţii contractuale de prestări de servicii

turistice sunt reglate printr-un număr redus de instrumente de plată, în principal: ordinul de

plată şi cecul, mai rar bani în numerar, cecuri de călătorie sau cărţi de credit. ultimele trei

modalităţi sunt mult mai utilizate în relaţiile de plată ale persoanelor fizice cu agenţiile sau

prestatorii.

Cu instrumente simple şi puţin asiguratorii de plată, comerţul cu servicii turistice nu

poate fi conceput în afara unui climat de siguranţă creat de respectarea strictă a eticii şi

deontologiei în afaceri, a unor garanţii legale şi a unor clauze contractuale precise privind

răspunderile părţilor.

2.10. Îndatoririle şi răspunderea contractuală a părţilor implicate în contractul de

colaborare

Îndatoririle şi răspunderea contractuală a părţilor implicate în contractul de colaborare

se menţionează în cadrul uni capitol al contractului şi reprezintă situaţiile în care aceasta este

antrenată şi măsurile reparatorii pe care părţile şi le datorează.

Principalele obligaţii ale intermediarului de vânzare sunt cele legate de utilizarea

contingentului, plata serviciilor, publicitatea produsului contractat. Măsurile reparatorii sunt

menţionate de obicei la capitolele contractuale respective.

Principalele obligaţii ale prestatorului sunt legate de asigurarea accesului la contingent, de

prestarea serviciilor contractate atât cantitativ, cât şi calitativ, în concordanţă cu prevederile

contractuale.

În contractele de turism de la noi a fost evident un dezechilibru între răspunderile

intermediarului, mai numeroase şi cu prevederi clare şi răspunderile prestatorului, cuprinse

112

câteodată într-o singură frază cu formulări generale.

Aceasta era o reflectare a situaţiei economice şi politice în care penuria generală din economie

a marcat în mod direct, cantitativ şi calitativ, prestaţia turistică şi imaginea ţării în exterior.

Subiectul 30. Pornind de la idea că “Ceea ce aflăm de la clienţi, ne ajută să elaborăm oferte

originale, să negociem şi să reducem la minimum sau chiar să evităm obiecţiile lor”,

enumeraţi şi descrieţi pe larg principalele tipuri de informaţii necesare pentru a stabili

întrebările ce urmează a fi adresate clientului în procesul de vânzare a produsului turistic în

cadrul agenţiei de turism, cu scopul de a elabora oferte originale şi de a reduce la minimum

obiecţiile

Primul contact

Pentru a reuşi în domeniul vânzărilor, trebuie să depăşim obstacolele existente în

mintea aproape oricărui cumpărător: prejudecata, dezinteresul, nehotărârea şi rezistenţa la

schimbare. De fapt, trebuie să eliminăm aceste obstacole încă din primele etape ale procesului

de vânzare, învăţând să le vedem din punctul de vedere al clientului.

Centrului atenţiei noastre de la cantitate la calitate Pentru cei mai mulţi dintre noi,

obţinerea unor rezultate pozitive în urma primului contact constituie una dintre cele mai

dificile probleme. Trimitem numerose materiale publicitare, în care facem reclamă noilor

noastre produse, facem o listă a potenţialilor clienţi, dăm nenumărate telefoane, faxuri, e-

mailuri...Cu toate acestea, indiferent de ce am face, numărul răspunsurilor nu creşte. De ce?

Pur şi simplu pentru că nu am făcut nimic deosebit ca să captăm atenţia.

Exemplu: un tel dat recent unui client potenţial: cum v-aţi prezentat, ce aţi spus după

aceea, cum a reacţionat cealaltă persoană? Răspunsurile sunt extrem de asemănătoare: numele

meu şi al agenţiei, am vorbit despre produsul/ele companiei şi am întrebat dacă

interesează...în general, răspunsul clientului este: nu sunt interesat!

Este uşor de renunţat în acest moment. Să recunoaştem în acelaşi timp că este greu să

vindem produse noi, care nu se suprapun cu cererea generală a pieţei, este greu să stârneşti

interesul pentru un produs necunoscut sau puţin cunoscut. Acest lucru este valabil mai ales

atunci când începem discuţia sau trimitem oferte exact ca şi ceilalţi colegi din turism.

Aceasta se întâmplă mai ales atunci când punem accentul pe cantitate şi nu pe calitate,

pe numărul de vacanţe vândute. în definitiv, încă din trecut s-a profilat ideea conform căreia

113

vânzările sunt un joc al numerelor şi într-o oarecare măsură este adevărat. Insă, studiind mai

îndeaproape procesul de vânzare-cumpărare, vom ajunge să înţelegem că o strategie axată

exclusiv pe cantitate prezintă multe neajunsuri şi este un model de vânzare care aparţine

trecutului. In mediul competitiv de azi, dacă nu investim timp şi energie în realizarea unor

contacte serioase (fidelizare), este posibil să nu putem merge mai departe.

Plasarea centrului atenţiei noastre de la noi la ei

Tot legat de primul contact, există în general tendinţa de a scoate prea repede în

evidenţă produsele şi serviciile pe parcursul comunicării. înainte chiar de a pune întrebări,

oferim deja soluţii care se pot potrivi sau nu cu nevoile clientului potenţial. Clienţii potenţiali

vor avea impresia că facem acclaşi lucru ca şi ceilalţi colegi ai noştri, adică nu ne interesează

nevoile lor, ci doar să lc vindem pachetele de servicii. Nu îi oferim clientului soluţia potrivită,

pe care i-am putea-o oferi dacă am înţelege cu adevărat nevoile sale.

Credibilitatea - o şansă de a fi diferit Clienţii aşteaptă de la noi să facem reclamă

avantajelor pe care le oferă produsele si serviciile noastre. Din acest motiv, mărturia unei terţe

persoane are un rol extrem de important când este vorba despre asigurarea clienţilor potenţiali

în privinţa credibilităţii noastre şi a agenţiei noastre. (Exemplu: Le Salon de Randonneur,

Lyon)

La aceasta contribuie declaraţia de credibilitate a unui client mulţumit. Ea face ca

accentul să se deplaseze dinspre noi spre clientul potenţial, făcând referire la aspectele care-1

interesează pe acesta. încorporează de asemenea experienţa unui client/turist care a folosit

deja cu succes serviciile agenţiei noastre, similare sau nu.

Ce credeţi că are un efect meii puternic: a-i spune unui client potenţial ce credem noi

despre capacitatea noastră sau a-i spune ce a observat altcineva în legătură cu serviciile oferite

de noi?

e O declaraţie de credibilităţi ja ¡abţinem de la clienţii noştri satisfăcuţi. Aceasta

trebuie să cuprindă patru elemente:

- ce am făcut noi pentru alti clienţi

- cum i-am ajutat

- cum l-am putea ajuta pe clientul potenţial

114

ne angajăm că vom reveni (spunem potenţialului client exact ce îi oferim lui, de data

aceasta).

Metode de iniţiere a comunicării

* Scrisorile şi broşurile, cărţile de vizită Deşi comunicarea scrisă este necesară

într-un anumit moment al vânzării, de cele mai multe ori se apelează mai întâi la contactarea

telefonică. Motivaţia este legată de timpul de care dispun potenţialii clienţi pentru a analiza

documentul respectiv şi a găsi un motiv întemeiat pentru a respinge solicitarea. Dar vina este

în acest caz a celui care încearcă să vândă prea repede ceva şi eşuează în captarea atenţiei

potenţialului client. De aceea este foarte important să redactăm corespondenţa de început

referindu-ne la ceea ce îl poate intereda pe potenţialul client, aceasta reprezentând primul pas

în familiarizarea clientului, pasul doi, fiind contactarea telefonică.

^Telefonul

Ce trebuie să ştim când vorbim la telefon cu potenţialii clienţi?

La telefon, singurul lucru pe care-1 puteţi împărtăşi clientului este vocea dvs.

Deprindeţi prin exerciţiu abilităţile de a vorbi la telefon şi veţi profita la maximum de timpul

petrecut cu clienţii. Gândiţi-vă că puteţi apela într-un moment absolut nefavorabil (clientul are

foarte mult de lucru, e nervos etc.)

*Factorii principali ai reuşitei unei convorbiri telefonice:

Atitudinea: crează-ţi cadrul cel mai potrivit pentru a te simţi bine, în largul tău şi a

avea curaj. Tonul vocii: încrederea şi amabilitatea sunt esenţiale pentru a produce o bună

impresie. Succesul nostru nu depinde atât de cei pe care îi cunoaştem, ci de cei care doresc să

ne cunoască. Ar trebui să îi facem pe oameni să dorcscă să ne cunoască imediat, vorbindu-le

pe un ton prietenos şi încrezător. De asemenea este bine să începem conversaţia printr-o

cerere politicoasă (îmi puteţi acorda circa 2 minute pentru a discuta ceva cu dvs.?). O

asemenea întrebare, rostită pe un ton plăcut, este o dovadă de curtoazie şi de profesionalism.

Astfel, clientul potenţial poate ii mai receptiv.

Claritatea şi concizia: exprimarea într-o ordine clară şi logică a tot ceea ce avem dc

spus.

115

Rostiţi numele persoanei respective: numele cuiva este cel mai dulce şi mai important

sunet intr-o limbă. Nu numai că oamenilor le place să-l audă, dar rostirea numelui unei

persoane ne ajută să ne-o amintim.

Entuziasmul: trebuie să vină în mod firesc, din convingerea fermă că cealaltă persoană

va avea de câştigat din ceea ce avem să îi oferim. Cum putem să aşteptăm ca cineva să fie

încântat de produsul nostru, dacă noi înşine nu suntem?

Umorul adecvat situaţiei: dacă suntem degajaţi atunci când spunem ceva cu adevărat .

simpatic, acest lucru poate insufleţi convorbirea telefonică.

■ Nu uitaţi:

Treceţi direct la subiect. Cei care ascultă la telefon nu sunt atenţi prea mult timp.

Zâmbiţi, se va simţi din tonul vocii dvs.

Fiţi curtenitor, dar categoric.

Puneţi calitatea înaintea cantităţii.

Fiecare „nu”, vă apropie de un „da”.

Exprimaţi-vă concis, clar si convingător. Vocea dvs. trebuie să fie un strălucit exemplu

de optimism, entuziasm, profesionalism şi credibilitate.

Stăruinţa îi răsplăteşte pe cei care o practică.

- ~Sa lasati un mesai (cu Informaţii scurte şi pertinente) în cazul în care nu aţi

reuşit să daţi de clientul vizat, astfel acesta va afla că încercăm să ajungem la el. Lăsaţi şi

numărul dvs. de telefon.

Păstraţi permanent controlul asupra situaţiei.

Sunaţi maTmulte persoane la rând.

- Folosiţi un formular de evidenţă a contactelor (registrul clienţilor).

Stabiliţi o întâlnire.

116

în toate acestea, esenţial este să stârniţi interesul clientului potenţial. Pentru aceasta

trebuie să spuneţi sau să faceţi ceva care să capteze atenţia.

CJL. întrevederea Amabilităţile _

Acestea constituie o formă firească de curtoazie (indiferent că este prima sau a o suta

oară)! Acestea stabilesc un punct comun de unde poate să înceapă discuţia. In majoritatea

cazurilor, timpul acordat amabilităţilor nu depăşeşte 2-3 minute. Totuşi este bine să lăsaţi

clientului încheierea lor, urmărind a-1 lăsa pe acesta să se simtă în largul său.

Atenţie: amabilităţile nu sunt văzute la fel peste tot în lume (numele mic/permisiune,

dna/dle prea protocolară, obligatorii/abatere de la discuţie în unele ţări...), Informaţi-vă şi

încercaţi să nu le folosiţi mereu pe cele mai obişnuite (comentarii despre vreme, evenimente

recente etc.). Pentru a vă diferenţa de concurenţă, fiţi originali!

Niciodată nu vom avea a doua şansă de a produce o primă impresie. Acest lucru este

valabil şi pentru captarea atenţiei. Dacă nu le vom stârni interesul în primele 30 secunde,

probabil că nu ni se va mai oferi o a doua şansă.

Captarea atentiei

TeRnicile acaparare a atenţiei sunt folosite de regulă în primele faze ale vânzării. Le

putem utiliza în orice moment, când simţim că cealaltă persoană îşi pierde interesul sau nu

mai este atentă. Ele ne dau şansa de a pune la punct şi de a aplica o tactică nouă şi interesantă.

Acestea sunt de fapt fraze sau acţiuni care ne ajută să distragem atenţia potenţialilor clienţi de

la ceea ce fac şi să lc-o îndreptăm spre ceea ce spunem noi. în aceleaşi timp, ele trebuie să fie

relevante şi să aibă o anumită semnificaţie pentru clientul potenţial. Astfel, unele metode dau

rezultate mai bune cu anumiţi clienţi, altele nu. lată câtcva dintre cele mai folosite tehnici de

captare a atenţiei:

Complimentele plac oricui. Din păcate adesea pot acţiona împotriva noastră, fiind

utilizate In mod exagerat. Dacă suntem sinceri, pe fază şi ne pregătim înainte de a trece la

abordarea clienţilor potenţiali, vom ajunge să facem în mod firesc complimente care să-i

impresioneze pe aceştia.

Puneţi o întrebare care să aibă legătură cu o nevoie

117

Acesta este un mod direct pentru a demara o discuţie. însă nu putem întreba orice. Ar

trebui să punem întrebări relevante pentru nevoile generale ale persoanei respective.

Referinţele

Studiile efectuate arată că referinţele contribuie mai mult decât orice altă metodă la

îmbunătăţirea comunicării noastre directe cu clienţii potenţiali. Înainte de a folosi această

metodă trebuie însă să ne asigurăm că între client şi cunoştinţa noastră există relaţii bune.

Cultivarea clienţilor

Această tehnică presupune ca noi să fim foarte informaţi, căutând informaţii şi noutăţi

care să fie utile clienţilor noştri, inclusiv lucruri pe care le aflăm de la alţi clienţi (nu bârfe).

Astfel, noi nu vom mai fi priviţi doar ca nişte vânzători, iar atenţia clientului sporeşte.

Informaţiile trebuie însă să fie relevante.

Afirmaţiile surprinzătoare

Dacă vom spune sau vom face ceva neobişnuit, şansele să captăm clientul vor spori.

(exp. 10h50).

Astfel, folosind mijloace precum referinţe sau tehnici de captare a atenţiei şi

concentrându-ne asupra clientului potenţial, şansele noastre de a ieşi în evidenţă vor creşte

substanţial. Noi, la rândul nostru, vom avea o mai bună posibilitate de a-1 ajuta pe clientul

potenţial şi de a pune bazele unei relaţii solide, pe termen lung, ducând la fidelizare şi la

centrarea pe client.

Dacă toate lucrurile ar fi la fel, majoritatea oamenilor ar cumpăra ţinând seama

exclusiv de preţ. Sarcina agentului de turism este să-l ajute pe client să înţeleagă faptul că

lucrurile nu sunt toate la fel. Facem aceasta punând întrebările potrivite la momentul potrivit

şi prezentând soluţiile potrivite în modul cel mai potrivit.

Am captat clientul, suntem aşadar în contact direct cu acesta.

Nu va trebui în nici un caz să oferim în mod rapid o soluţie. Majoritatea agenţilor de

turism au făcut deja acest lucru. în schimb multora dintre noi le vine greu să renunţe la această

obişnuinţă. Atenţie: noi vindem practic „iluzii”, vise şi încărcare de baterii!!!

118

Avem impresia că că suntem obligaţi să dăm cât mai multe informaţii despre serviciile

şi pachetele noastre turistice, în speranţa că potenţialului nostru client îî va plăcea ceea ce-i

spunem şi va dori să accepte oferta noastră. Chiar dacă începem să punem întrebări, acestea

sunt adesea superficiale. Drept urmare, nu pătrundem niciodată suficient de adânc pentru a

obţine informaţii preţioase, care ar putea să ne ofere un avantaj în raport cu concurenţii noştri

în procesul de vânzare.

Aşadar, înainte de a expune oferta agenţiei noastre, vom face următorii paşi:

_ Stabilirea unei relaţii amiabile Dacă clientul nu ne simpatizează, există puţine şanse

să devină turistul nostru. De aceea, este obligatoriu să stabilim repede şi cu consecvenţă o

relaţie amiabilă,3 bazată pe o combinaţie de aptitudini inteipersonale, ştiinţa de a asculta,

credibilitate şi profesionalism. Este un proces pe parcursul căruia se câştigă încrederea şi se

stabileşte o legătură între cei doi interlocutori. Atmosfera devine mai prielnică şi mai

relaxantă. Cleintul este mai înclinat să răspundă întrebărilor noastre şi să ne dea mai multe

informaţii, lucru foarte important când culegem informaţiile pentru găsirea ofertei celei mai

potrivite. De asemenea, clienţii de vin mai deschişi la ideile şi sugestiile noastre.

Studiile de specialitate arată că în aprox. 90% din cazuri, soarta întâlnirii se hotărăşte

in primele 2 minute.

< Ce este bine să faceţi:

inspiraţi încredere;

acordaţi atenţie felului în care arătaţi;

pregătiţi-vă să folosiţi unele tehnici de captare a a tcnţici; nu vă bazaţi pe inspiraţie;

când discutaţi cu mai multe persoane, adresaţi-vă fiecăreia dintre ele; fiţi original în privinţa

amabilităţilor;

când apelaţi la umor, asiguraţî-vă că o faceţi pe socoteala dvs; nu exageraţi vorbind

despre pasiunile clienţilor.

Trebuie să deveniţi sincer interesaţi de ceilalţi

Prea adesea privim oamenii exclusiv prin prisma calităţii lor de cumpărători potenţiali

ai produiselor şi serviciilor noastre. Ar fi bine să uităm ce anume poate însemna vânzarea unui

119

produs pentru agenţia noastră, să nu ne gândim la comisioane în această etapă. Manifestaţi în

schimb un interes sincer pentru persoana care se află în faţa dvs.

Opriţi-vă, priviţi, ascultaţi!

Opriţi-vă din acţiunea de a vă gândi la dvs., la firma dvs. şi la alte probleme pe care le

aveţi de rezolvat. Conmcentraţi-vă asupra celuilalt.

Priviţi la cealaltă persoană. Aspectul fizic, purtarea şi manierele dvs. trebuie să

producă o impresie deosebită. Creaţi-vă în minte imaginea unui asemenea individ

Ascultaţi când cealaltă persoană se prezintă, fiţi atenţi la modul în care se pronunţă,

dacă este necesar rugaţi-o să vi-l spună pe litere.

Felul în care ne prezentăm şi îl salutăm pe celălalt dă tonul întâlnirii. Adesea suntem

atât de concentraţi la problemele noastre, încât uităm de numele şi nevoile celuilalt. Aceasta

înseamnă că ascultăm doar ca să răspundem, nu ca să înţelegem. S-ar putea ca aceasta să fie

diferenţa între câştigarea încrederii şi pierderea ei.

Nu uitaţi să zâmbiţi, astfel încât să sugeraţi discret faptul că sunteţi încântaţi că aveţi

ocazia să îl ajutaţi pe celălalt.

Vorbiţi raportăndu-vă la ceea ce-l interesează pe celălalt şi lăsaţi-l pe client să

vorbească mai mult

Gândiţi-vă la ultima discuţie avută cu cineva pe care l-aţi considerat plictisitor. Ce

anume a făcut ca acea persoană să vă fie antipatică? Cel mai probabil este ca aceasta să vă fi

vorbit despre experienţele sale personale. Asedea cei care vorbesc mult despre ei înşişi vor să

monopolizeze conversaţia. Aceasta nu schimbă însă faptul că prezenţa lor nu prea este

agreată.

Atunci când încercăm să vindem, a discuta ţinând seama de ceea ce-l interesează pe

celălalt înseamnă a culege informaţii în mod eficient. Când punem întrebări, iar conversaţia se

concentrează asupra intereselor clientului există mari şanse ca acesta să se arate în mod firesc

interesat de ceea ce oferim noi.

Se spune adesea că avem două urechi şi o gură pentru că ar trebui să ascultăm de cel

puţin două ori mai mult decât vorbim.

120

Intensitatea ascultării:

Nivelul 1: ignorăm: ignorăm ceea ce distrage atenţia;

Nivelul 2: ne facem că ascultăm: clienţii îţi pot da seama că suntemneatenţi,

oferta nu va fi

corespunzătoare aşteptărilor lor;

Nivelul 3: ascultăm ca să putem răspunde: majoritatea agenţilor de turism intră în

această categorie. Imediat ce clientul spune ceva, agentul vrea să ofere o soluţie.A învăţa să îi

ascultăm pe clienţi, înseamnă a nu mai gândi înaintea lor, ci odată cu ei. Nu trebuie să îl

întrerupem pe client dacă ne gândim la o soluţie în timp ce discutăm cu el. In definitiv, cu cât

acesta vorbeşte mai mult, cu atât aflăm mai multe informaţii.

Nivelul 4: ascultăm ca să înţelegem: ascultăm în adevăratul sens al cuvânzului, nu

automat. Cum putem asculta cu mai multă atenţie ceea ce ni se spune:

- concentraţi-vă permanent atenţia

fiţiieceptivi la cuvinte şi la stări sufleteşti (î: ce faci? R:...)

- nu întrerupeţi (notiţe, permisiune prealabilă)

rezistaţi tentaţiei de a filtra informaţiile

rezumaţi mesajul (ca să fim siguri că am înţeles ceea ce trebuie)

Părerile clienţilor (Extras din David Ehlert „ | Customers Make List of Service”,

articol apărut în Paperboard Pac/caging Magazine, aprilie 1999):

- Răspundeţi prompt la apelurile telefonice (putem să trecem cu vederea alte

lucruri dacă sunteţi uşor de contactat şi răspundeţi cu promptitudine la mesajele transmise)

- Cunoaşteţi produsele vândute (trebuie să vă cunoaşteţi bine propriile produse şi

servicii, precum şi firma şi cerinţele clienţilor)

- Servirea exemplară a clienţilor (vrem să putem face uşor o comandă)

121

- informaţii referitoare la mersul lucrurilor, atunci când este cazul (dacă vă

sunăm să verificăm sau să întrebăm un lucru, aşteptăm să ne informaţi)

- Răspundeţi la nevoile urgente (nu vă uităm uşor atunci când ne scoateţi dintr-o

încurcătură)

- Respectaţi-vă promisiunile (vă ţinem bine minte atunci când nu vă respectaţi

promisiunile, când vedeţi că nu puteţi respecta termenele, informaţi-ne)

- Nu ne obligaţi să acceptăm preţuri mai mari (ţineţi-ne la curent cu creşterile de

preţuri).

Elaborarea şi oferirea pachetului de servicii turistice ;

Răspunsurile

Ceea ce aflăm de la client, ne ajută să elaborăm soluţii originale, să negociem şi să

reducem la minimum sau chiar să evităm obiecţiile. Astfel, obţinem o imagine alumii

clientului nostru aşa cum o vede el. Cei mai buni vânzători în turism, reuşesc să se descurce

chiar şi în această lume a clientului. înainte de a stabili întrebările pe care le punem, trebuie să

ştim exact ce trebuie să aflăm la la clienţii noştri. Informaţiile respective se împart de obicei în

patru categorii:

- interesul principal (ce vor clienţii): aceste informaţii ne spun exact ce produs

trebuie să le oferim, dar de reţinut este faptul că nu produsul în sine, ci ceea ce produce

produsul este întotdeauna interesul principal!

- criteriile de cumpărare (cerinţele ce trebuie îndeplinite): acestea sunt aspectele

concrete legate de produsul nostru turistic care trebuie incluse în soluţie; dacă nu sunt

îndeplinite, cumpărarea nu se va realiza. Criteriile de cumpărare pe care le aflăm de la clienţii

noştri devin acele date legate de produsele şi serviciile noastre pe care le transmitem în

momentul prezentării soluţiei (ofertei).

- alte considerente (ce-ar dori clienţii să aibă): majoritatea agenţilor de turism fac

oferta turistică exclusiv uTfuncţie de criteriile de cumpărare; deşi importante, ele reprezintă

doar o parte a tabloului. Aici putem include: servicii speciale, facilităţi etc care pot fi factori

cheie în elaborarea unei ofertei turistice originale care ne dau posibilitatea să arătăm prin ce

ne diferenţiem de concurenţă.

122

- motivul dominant al cumpărării (de ce vor clienţii ceea ce vor): este de fapt

temeiul afectiv irezistibil pentru care clientul va cumpăra. Cei mai mulţi dintre noi credem că

ştim de ce vor clienţii noştri să cumpere. In realitate însă, motivul descoperit de noi s-ar putea

să nu aibă nici o legătură cu trăirea afectivă. Adică, interesul nostru principal ne împinge spre

decizia de cumpărare, însă decizia finală de a cumpăra este determinată de sentimentele

noastre, chiar şi atunci când luaăm o hotărâre în grabă (supravieţuire, siguranţă, apartenenţă,

importanţă, realizare de sine).

Reţineţi: chiar dacă oamenii cumpără practic aceleaşi produse şi servicii, o fac dc

obicei din motive logice şi afcctive diferite. Dacă vom învăţa să punem întrebările potrivite şi

să ascultăm, clientul ne va spune de fiecare dată exact ceea ce vrea şi dc ce vrea să cumpere.

Pe baza acestor informaţii, vom putea să prezentăm în aşa fel oferta, încât să facem dovada

interesului şi a priceperii noastre dc a vorbi pe înţelesul clientului nostru.

Cum să le oferim clineţilor ceea ce îşi doresc?

Când ajungem să Ic oferim clincţilor noştri oferte, trebuie să ne asigurăm câ ne

diferenţiem dc ceilalţi agenţi dc turism care se lupă să încheie acelaşi contract. Obiectivul îl

putem atinge ofcrindu-le clienţilor oferte care să se adreseze nevoilor şi dorinţelor lor concrete

şi care să ţină scama de motivele afective care i-au determinat să ia decizia dc cumpărare.

Chiar dacă am răspuns la toate criteriile enumerate mai sus, în realitate, este posibil ca

de multe ori clientul să nu ştie de ce anume are nevoie. De aceea este foarte important să

culegem informaţii cât mai amănunţite, să le combinăm şi să elaborăm o ofertă care să

depăşească aşteptările clientului. De exmplu:

- oferiţi un serviciu suplimentare, care să depăşească aşteptările clientului, fără a

presupune cheltuieli în plus.

- oferiţi clienţilor diferite facilităţi financiare (rate etc.)

- acoprdaţi asistenţă turistică: faceţi în aşa fel încât să ştie că vă interesaţi de

felul în care decurge sejurul său (telefon la hotel, pe mobil la sosire, în timpul şederii, la

întoarcere) etc.

Când elaborăm oferta trebuie să facem aşa încât să risipim clientului toate îndoielile pe

care le are în privinţa ofertei noastre. Există şase componente ale ofertei care ne ajută să ne

asigurăm că vom elabora oferta corespunzătoare situaţiei concrete: faptele certe, punţile de

123

legătură, beneficiile, utilitatea, dovezile şi întrebările de verificare. Respectarea tuturor acestor

componente în elaborarea unei oferte pentru un client, ne va diferenţia de concurenţă!

4,Negocierea şi semnarea contractului cu clientul 1

Negocierea este pur şi simplu o parte a procesului de vânzare, înjimpul căreia

încercăm să ajungem la un punct de vedere comun cu clientul nostru. Ca să punem bazele

unei relaţii pe termen lung, trebuie ca atât cumpărătorul, cât şi agentul de turism să încheie

cea mai bună tranzacţie posibilă. Trebuie să privim lucrurile în felul următor: dacă clienţii vor

să negocieze cu noi, înseamnă că vor să cumpere de la noi.

In acelaşi timp, noi, ca agenţi de turism sau directori de agenţii de turism suntem

adesea obligaţi să negociem cu partenerii (agenţii de turism detailiste sau TO, prestatori).

Negocierile nu pot fi aşadar evitate în activitatea unui lucrător în turism şi ca atare trebuie să

fim pregătiţi pentru un astfel de proces.

Pe parcursul procesului de vânzare am reuşit să culegem informaţiile necesare, însă

este util să înţelegem şi alte lucruri ca:

1. diferenţa dintre negocieri şi obiecţii;

2. latura umană a negocierilor;

3. tipurile de negocieri;

4. importanţa tehnicilor de negociere atât pentru client, cât şi pentru agentul de

turism. Cunoscând toate aceste lucruri, negocierea poate fi chiar o parte distractivă-Dacă

cunoaştem cu adevărat nevoile şi dorinţele unui client şi dacă înţelegem factorii care

acţionează în cadrul unei negocieri, putem face faţă cu succes acestui proces. Prin urmare,

putem concepe o strategie care să facă din negociere o experienţă pozitivă pentru toţi cei

implicaţi: clienţii noştri, agenţiile noastre şi chiar noi înşine.

4.1. Diferenţa dintre negocieri şi obiecţii

Dacă un client are obiecţii în privinţa ofertei noastre, iar noi considerăm că acestea pot

face obiectul unei negocierei, este posibil să ne distrugem credibilitatea. In primul rând, dacă

încercăm să negociem, s-ar putea să dăm impresia că-1 forţăm pe client să ia o decizie într-un

moment în care problemele sale reale nu au fost atinse. In al doilea rând, nerăspunzând la o

124

obiecţie, l-am putea face pe client să creadă că nu suntem atenţi la ceea ce-1 preocupă pe el în

mod real (exp. clientul doreşte o cameră cu vedere la marc, noi îi oferim un hotel situat în

centru, cu transfer gratuit până la plajă).

încrederea clienţilor va creşte doar atunci când le dovedim că suntem atenţi la

preocupările lor.

Câteva recomandări pentru a negocia cu un client:

- fiţi convinşi că oferta dvs. este cea mai bună dintre toate câte există pc piaţa

turistică;

- aveţi curajul să renunţaţi la întreaga discuţie;

• încercaţi să creaţi situaţii bcnefice pentru ambele părţi.

4.2. Latura umană a negocierilor sau ce vor oamenii?

Cele mai productive negocieri vizează un singur lucru: obţinerea celui mai bun rezultat

posibil pentru toată lumea. Cu toţii vrem să obţinem ceea ce ne trebuie. Clienţii noştri vor să

simtă că în urma procesului de negociere au obţinut o ofertă care le serveşte cel mai bine

interesele. Noi vrem să simţim că l-am ajutat pe client şi că în acelaşi timp ne-am ajutat

propria firmă să obţină un profit acceptabil.

Negocierile devin neproductive atunci când ambele părţi doresc prea mult să câştige.

De aceea, în calitate de agenţi de turism profesionişti, trebuie să ne facem meseria şi să

apelăm la aptitudinile pe care le avem în stabilirea relaţiilor interumane. Ca de altfel în fiecare

etapă a procesului de vânzare, aceasta înseamnă să ascultăm cu atenţie şi să încercăm să

vedem lucrurile din punctul de vedere al clientului. Dacă negociem într-o atmosferă de

încredere şi respect, sunt mari şanse ca discuţia să se încheie cu succes pentru noi şi clienţii

noştri.

Câteva sfaturi:

- manifestaţi entuziasm;

- apelaţi la aptitudinile în domeniul relaţiilor interumane;

- evitaţi discuţiile în contradictoriu;

125

- respectaţi părearea celuilalt, nu spuneţi niciodată „Nu aveţi dreptate.”;

- convingeţi, nu manipulaţi;

- păstraţi-vă integritatea.

Uneori, chiar şi atunci când oferta pare să-l avantajeze pe client, este posibil ca

rezultatul final să-i lase acestuia un gust amar. Se spune adesea că percepţia clientului

înseamnă de fapt realitatea, adică dacă o experienţă nu-i provoacă un sentiment plăcut,

însemană că ea nu a fost benefică.

Toate acestea nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu clienţii în orice privinţă, ci

doar că atât ei, cât şi noi am putea fi nevoiţi să dăm şi să acceptăm ceva pentru ca zoată lumea

să fie mulţumită.

4.3Tipurile de negocieri

De obicei. vom întâlni două tipuri de negocieri: simple şi complexe.

O negociere simplă are loc într-un interval de timp scurt şi este determinată de o

nevoie urgentă. Negocierea simplă este eficientă atunci când timpul este limitat, când avem

de-a face cu un singur cumpărător şi când există o problemă importantă. In acest caz,

sentimentul este cel care determină adeseori decizia. De aceea, motivul dominant al

cumpărării este destul de clar.

Negocierile complexe sunt necesare atunci când timpul nu este limitat, iar numărul

întâlnirilor, al variabilelor şi al factorilor de decizie este mai mare.

De ce este necesară această diferenţiere? Pentru că acest lucru ne ajută să negociem

mai bine. De exemplu, dacă suntem implicaţi într-o negociere simplă, ştim că suntem mai în

măsură să ţinem la preţ şi să nu facem sau să facem mai puţine concesii clienţilor.

4.4. Tehnici de negocieri

In primul rând trebuie-Să avem în minte ceea ce anume dorim să obţinem în final. In

al doilea rând, trebuie să avem. a^litudine corespunzătoare pe tot parcursul procesului de

negociere. Nu trebuie să ne propunem niciodată să folosim tehnicile de negociere ca să-i

manipulăm pe clienţi. în condiţiile actuale, vânzarea trebuie să vizeze în primul rand stabilirea

126

unei relaţii trainice, dorinţa de a obţine „victoria” folosind tactici dure de negociere nu va face

altceva decât să îndepărteze clienţii.

Câteva recomandări pentru a negocia cu un client:

- fiţi convinşi că oferta dvs. este cea mai bună dintre toate câte există pc piaţa

turistică;

- aveţi curajul să renunţaţi la întreaga discuţie;

• încercaţi să creaţi situaţii benefice pentru ambele părţi.

4.2. Latura umană a negocierilor sau ce vor oamenii?

Cele mai productive negocieri vizează un singur lucru: obţinerea celui mai bun rezultat

posibil pentru toată lumea. Cu toţii vrem să obţinem ceea ce ne trebuie. Clienţii noştri vor să

simtă că în urma procesului de negociere au obţinut o ofertă care le serveşte cel mai bine

interesele. Noi vrem să simţim că l-am ajutat pe client şi că în acelaşi timp ne-am ajutat

propria firmă să obţină un profit acceptabil.

Negocierile devin neproductive atunci când ambele părţi doresc prea mult să câştige.

De aceea, în calitate de agenţi de turism profesionişti, trebuie să ne facem meseria şi să

apelăm la aptitudinile pe care le avem în stabilirea relaţiilor interumane. Ca de altfel în fiecare

etapă a procesului de vânzare, aceasta înseamnă să ascultăm cu atenţie şi să încercăm să

vedem lucrurile din punctul de vedere al clientului. Dacă negociem într-o atmosferă de

încredere şi respect, sunt mari şanse ca discuţia să se încheie cu succes pentru noi şi clienţii

noştri.

Câteva sfaturi:

- manifestaţi entuziasm;

- apelaţi la aptitudinile în domeniul relaţiilor interumane;

- evitaţi discuţiile în contradictoriu;

- respectaţi părearea celuilalt, nu spuneţi niciodată „Nu aveţi dreptate.”;

- convingeţi, nu manipulaţi;

127

- păstraţi-vă integritatea.

Uneori, chiar şi atunci când oferta pare să-l avantajeze pe client, este posibil ca

rezultatul final să-i lase acestuia un gust amar. Se spune adesea că percepţia clientului

înseamnă de fapt realitatea, adică dacă o experienţă nu-i provoacă un sentiment plăcut,

însemană că ea nu a fost benefică.

Toate acestea nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu clienţii în orice privinţă, ci

doar că atât ei, cât şi noi am putea fi nevoiţi să dăm şi să acceptăm ceva pentru ca zoată lumea

să fie mulţumită.

4.3yTipurile de negocieri^

De ^icei. vom întâlni două tipuri de negocieri: simple şi complexe.

O negociere simplă are loc într-un interval de timp scurt şi este determinată de o

nevoie urgentă. Negocierea simplă este eficientă atunci când timpul este limitat, când avem

de-a face cu un singur cumpărător şi când există o problemă importantă. In acest caz,

sentimentul este cel care determină adeseori decizia. De aceea, motivul dominant al

cumpărării este destul de clar.

Negocierile complexe sunt necesare atunci când timpul nu este limitat, iar numărul

întâlnirilor, al variabilelor şi al factorilor de decizie este mai mare.

De ce este necesară această diferenţiere? Pentru că acest lucru ne ajută să negociem

mai bine. De exemplu, dacă suntem implicaţi într-o negociere simplă, ştim că suntem mai în

măsură să ţinem la preţ şi să nu facem sau să facem mai puţine concesii clienţilor.

4.4. Tehnici de negocieri

In primul rând trebuie.-Să avem în minte ceea ce anume dorim să obţinem în final. In

al doilea rând, trebuie să avema^litudine corespunzătoare pe tot parcursul procesului de

negociere. Nu trebuie să ne propunem niciodată să folosim tehnicile de negociere ca să-i

manipulăm pe clienţi. în condiţiile actuale, vânzarea trebuie să vizeze în primul rand stabilirea

unei relaţii trainice, dorinţa de a obţine „victoria” folosind tactici dure de negociere nu va face

altceva decât să îndepărteze clienţii.

128

în continuarc vom prezenta câtcva dintre cclc mai utilizate tchnici dc negociere J

Tehnica renunţării

Renunţarea poate fi una dintre cele mai cficicnte tchnici. In cazul clientului, aceasta

înseamnă „Am mers cât dc departe am putut.”, iar în cazul agentului de turism: „Am făcut tot

ce puteam face.” A renunţa nu înseamnă a ne retrage oferta, ci doar a fi dispuşi dc a o schimba

?n această fază a procesului de vânzare.

De asemenea, unii cumpărători vor folosi şi ei renunţarea pentru a ne determina să

facem concesii. Aceştia ne vor spune foarte clar că se vor retrage şi vor încerca la concurenţă,

dacă nu le vom satisface cererile.

Ce trebuie să facem în acest caz? Depinde de persoană, de relaţia existentă şi de

chestiunile în discuţie. Trebuie să ne bazăm pe judecata noastră şi pe experienţa căpătată în

relaţia cu clientul.

2 , Tehnica persuasiunii

gpl mult ori folosim această tehnică fară să ne dăm seama. Pentru a convinge mai uşor

un client, trebuie să ştim că cea mai bună modalitate de a stâmi interesul cuiva pentru ideile

noastre este să fim noi interesaţi de ale lui. Cu alte cuvinte, trebuie să le punem clienţilor

suficient de multe întrebări pentru a afla ceea ce este important pentru ei. Trebuie să luăm

notiţe şi să folosim informaţiile culese pentru a ne pregăti pentru întrebările şi problemele ce

pot apărea în timpul procesului de negociere.

Tehnica tăcerii

De multe oncănd se negociază, clienţii spun lucruri pe care în realitate nu le iau în

serios, ca să provoace o reacţie emoţională din partea vânzătorului (exp. la preţul comunicat

de noi, un client poate spune cu emfază „cred că glumiţi, este ridicol!”). Intr-o astfel de

situaţie, tăcerea este cel mai bun răspuns. Dacă tăcem, nu manipulăm, ci vrem doar ca

atmosfera să nu devină ostilă şi să nu provocăm un conflict. Această tactică are succes

deoarece tăcerea provoacă nelinişte, iar cei mai mulţi dintre noi când sunt neliniştiţi, tind să

vorbească, iar primul care vorbeşte, va face o concesie.

Tehnica întocmirii contractului

129

Vom apeia ia această tenmca daca discuţia intră într-un impas şi dacă credem că

întocmirea unor documente ar putea grăbi decizia clientului.

Tehnica amânări» sau a inartiviiăiii

în calitate de agenţi de turism profesionişti trebuie să ne dăm seama dacă o amânare

anunţată de client este sau nu justificată sau este doar o tehnică utilizată pentru a ne determina

să facem o ofertă mai bună. Aşadar nu trebuie să acceptăm amânarea, ci să întrebăm, de exp.

„îmi puteţi spune ce anume vă face să ezitaţi?”. Când vom afla acele motive, vom înţelege

mai bine ce trebuie să facem în cursul negocierilor ca să-l ajutăm pe client să se hotărască.

^ Tehinca ultimatumului

Unii confundă ultimatumul cu renunţarea, însă cele două tehnici sunt total diferite.

Ultimatumurile nu lasă nici o ieşire clienţilor. Ele reprezintă un atac la adresa sentimentelor

acestora şi-i determină să adopte o atitudine defensivă, aşadar nu mai putem purta o discuţie

rodnică cu clienţii noştri. Dar şi clienţii ne pot da ultimatumuri, iar ele au menirea să ne facă

să recurgem la noi concesii. Dacă după pronunţarea unui ultimatum, mai credem că merită să

finalizăm vânzarea, trebuie să ne gândim să lăsăm „o uşă deschisă”. Uneori facem tot ceea ce

ne stă în putere pentru ca lucrurile să avanseze, iar continuarea discuţiei nu mai are rost.

Atunci vom trece din nou la un ultimatum, acesta fiind mai mult o tehnică de finalizare a

negocierilor şi nu trebuie utilizat doar pentru a-i determina pe clienţi să accepte un

angajament.

7 Tehinca adaosurilor

Această tehnic Im înseamnă oferirea de servicii suplimentare sau articole „gratuit”,

care ne fac să credem că pentru banii daţi vom primi o ofertă mai bună.

Accstc adaosuri nu trebuie însă să fie oferite dc la început, doar dacă fac parte dintr-o

campanie promoţională destinată tuturor clienţilor. T5c regulă, vom aştepta pentru a oferi

astfel dc adaosuri^până către finalizarea procesului de vânzare. In unele cazuri nu avem

nevoie de adaosuri, însă vom apela la ele doar pentr-i a-i dovedi clientului că-1 apreciem, ur

Atributele unei negocieri reuşite:

toată lumea se simte mulţumită:

fiecare parte simte ca celeilalte părţi ua păsat de ea;

130

toţi cred că negocierile au fost corecte;

- ambele părţi vor dori să mai facă afaceri împreună;

- "frecare parte crede că celălalt îşi va respecîaTpromisiunile.

în întreg procesul de vânzare esenţial este să aflăm ce îi trebuie clientului, apoi să

stabilim unde anume se întâlnesc nevoile sale cu ofertele noastre.

Când suntem interesaţi să-i ajutăm pe clienţii noştri, semnarea contractului nu este

greu de obţinut. Agenţii de turism profesionişti nu-i determină pe clienţi să accepte oferte şi

contracte pe care mai târziu le vor regreta. Celelalte etape ale procesului de vânzare au o

importanţă la fel de mare, dacă nu chiar mai mare. Punem bazele unei relaţii amiabile,

ascultăm cu atenţie, elaborăm soluţii originale şi sporim permanent încrederea clientului în

noi. Dacă facem aceste lucruri aşa cum trebuie, vom obţine comanda şi semnarea contractului

clientului oferind cele mai bune informaţii, cele meii bune analize şi cea mai bună soluţie de

vacanţă, ţinând seama de fiecare dată de particularităţile clientului nostru.

Când clienţii se angajează să cumpere un serviciu, ei îşi exprimă de fapt încrederea că

le vom oferi soluţii care vor răspunde nevoilor lor. Ca să aflăm dacă putem obţine un

angajament al clientului, nu avem nevoie de tactici agresive, ci doar trebuie să punem

întrebările potrivite sau, în unele cazuri să explicăm o ofertă.

Odată ce am stârnit interesul, am prezentat oferta şi am făcut apel la motivul dominant

al cumpărării, cea mai potrivită modalitate de a trece la întocmirea comenzii şi semnarea

contractului este aceea de a solicita acest lucru. De ce nu procedăm astfel? In principali pentru

că ne este teamă.

Trebuie însă să fim conştienţi că şi clienţilor noştri le este teamă: să-şi cheltuiască

banii, de neîndeplinirea obligaţiilor de către firma noastră etc. Un studiu arată că solicitând

pur şi simplu semnarea unei comenzi şi a contractului, putem stabili relaţii cu mai mulţi

clienţi, sporind ponderea contractelor încheiate.

Când încercăm să obţinem un angajament este foarte favorabil să cerem clientului să

aleagă între două variante, ambele fiind practic lipsite de importanţă. în acest caz, se pleacă de

la ipoteza că respectivul client doreşte să cumpere de la noi (exp. de întrebări: plătiţi cash sau

cu cârdul? Ce preferaţi: această ofertă sau cealaltă? etc.).

131

O altă variantă ar fi căderea de acord într-o chestiune minoră (exp. pe numele cui

întocmim actele? Să vă trimit actele prin poştă sau veniţi după ele?).

Metoda ocaziei favorabile ne ajută de asemenea în drumul spre semnarea comenzii şi

contractului. Ea este favorabilă mai ales când clienţii sunt pregătiţi să cumpere, dar

tărăgănează în mod evident lucrurile. In acest caz, pur şi simplu, i se oferă clientului un

interval destul de redus în care poate beneficia de un anumit preţ/sejur/vacanţă etc.

Ca agenţi de turism profesionişti, este de datoria noastră sp solicităm întocmirea

comenzii şi semnarea contractului. Clienţii aşteaptă acest lucru şi nu trebuie să aşteptăm să

ne-o spună ei. Unii cumpărători experimentaţi vor fi chiar dezamăgiţi dacă nu vom face

aceasta. Ei ştiu că natura muncii noastre ne obligă la aceasta. Nu trebuie niciodată să punem

punct vreunei întâlniri fără să solicităm întocmirea unei comenzi, astfel vom face dovada

încrederii pe care o avem în capacitatea noastră de a da clienţilor cele mai bune oferte.

5. Desfăşurarea şi evaluarea pachetului dc scrvicii

5.1. Definitivarea acţiunii (fişa acţiunii)

Am finalizat procesul negocierii: clientul este bucuros pentru că obţine la un preţ bun

exact ceea ce-i trebuie şi îşi doreşte. Noi suntem bucuroşi pentru pentru că suntem pe punctul

de a câştiga un nou client şi de a realiza o vânzare reuşită pentru firma noastră, înainte însă de

a pune în biblioraft comenzile, confirmările şi rezervările clientului respectiv, vom întocmi o

fişă a acţiunii, care îmnseamnă că am pus la punct toate amănuntele şi că am trecut pe hârtie

toate punctele esenţiale ale discuţiei. Dacă ignorăm această etapă, s-ar putea ca mai târziu să

ne pară rău de acest lucru. Dacă nu punem pe hârtie detaliile, s-ar putea să uităm o parte dintre

acestea, pentru a descoperi în final că acestea erau cele mai importante pentru client şi de

altfel reprezintă chiar motivul pentru care a cumpărat de la noi, alegând dintr-o piaţă turistică

care are aproximativ aceleaşi oferte, diferenţiate doar prin detalii.

Dacă se va întâmpla să nu luăm în considerare tocmai acele detalii, credibilitatea

noastră şi în egală măsură realaţia noastră cu clientul vor fi serios afectate.

5.2 Menţinerea legăturilor cu clientul

132

Odată obţinut angajamentul clientului, ni se oferă o ocazie şi mai importantă, aceea de

a-1 avea din nou client. Numeroase studii efectuate asupra situaţiei actuale din domeniul

vânzărilor susţin ideea că este mult mai greu şi mai costisitor să îţi faci un client nou decât să-

l păstrezi pe unul satisfăcut.

Iată de ce este în interesul nostru ca acei clienţi pe care îi avem să fie permanent

mulţumiţi. In plus, vom obţine referinţe şi vom avea noi clienţi aduşi de clienţii noştri

mulţumiţi dacă vom duce la capăt angajamentele asumate şi vom dovedi că agenţia noastră

oferă produsele şi serviciile remarcabile pe care le-am promis.

în turism, indiferent dacă ne place sau nu, reputaţia noastră este strâns legată de ceea

ce se va întâmpla după încheierea contractului, adică atunci când începe prestarea serveiilor

turistice, în definitiv, spre deosebire de alte faze ale procesului de vânzare, activităţile

ulterioare încheierii contractului ne obligă să renunţăm într-o anumită măsură la controlul de

care dispunem.

Dar chiar dacă nu avem control deplin asupra felului în care este prestat serviciul,

putem contribui la obţinerea unor rezultate bune. Agenţii de turism profesionişti fac tot ce le

stă în putinţă pentru a asigura o punere corespunzătoare în practică a angajamentelor asumate.

Aceasta nu înseamnă doar păstrarea unui contact permanent cu clienţii (telefon, e-mail etc.),

ci şi crearea unor relaţii adecvate cu prestatorii sau colaboratorii. De cele mai multe ori o

relaţie de amiciţie cu un colaborator/prestator duce la atitudine favorabilă faţă de clientul tău.

Dacă ne vom respecta angajamentele asumate, impresia pe care clientul o va avea multă

vreme despre serviciile noastre nu va fi şi ultima.

Păstrarea contactului cu clienţii este cea mai bună modalitate de a ne asigura că aceştia

sunt în permanenţă mulţumiţi. Aceasta face ca numele nostru să se afle permanent în atenţia

clienţilor, pentru ca ei să nu uite să ne recomande prietenilor şi rudelor în momentul în care au

nevoie de servicii turistice. In orice caz, prin aceasta dovedim că realmente ne pasă de clienţii

noştri şi că nu suntem acolo doar ca să încasăm.

Ţinând seama de aceste consideraţii, iată câteva dintre lucrurile pe care le puteţi face

pentru a păstra contactul cu clienţii după încheierea contractului:

- duceţi actele (copii după contract, coucher etc.) la domiciliul sau la sediul

clientului;

133

- verificaţi împreună cu colegii prestatori/colaboratori dacă toate componenetele

ofertei au fost furnizate, aşa cum aţi promis;

- sunaţi clienţii şi constataţi dacă toate serviciile sunt acordate;

- asiguraţi clienţii că în caz de nevoie sunteţi la dispoziţia lor;

| daţi clienţilor spre completare un chestionar de avaluare a activităţii agenţiei dvs. sau

faceţi chestionarul telefonic; luaţi în considerare toate sugestiile clienţilor dvs.;

| trimiteţi-le clienţilor scrisori, e-mailuri sau daţi-le telefon ca să le mulţumiţi că au

cumpărat de la dumneavoastră şi să reiteraţi ideea că satisfacţia lor este importantă;

- ţineţi-i pe clienţi la curent cu noile oferte pe care le aveţi şi de câte ori credeţi

că ar putea fi interesaţi de serviiile dvs.

Dacă nu păstrăm legătura cu clienţii după încheierea contractului, riscăm să-i pierdem

chiar şi atunci când au fost mulţumiţi. Aceasta pentru că le permitem concurenţilor să-şi spună

cuvântul şi să le acorde clienţilor noştri atenţia pe care noi nu le-o mai acordăm. Nu trebuie să

uităm că, dacă absenţa noastră este observată, clientul poate trage concluzia că firmei

concurente îi pasă mai multe de el decaât nouă.

Când depunem eforturi reale ca să comunicăm permanent cu toţi clienţii noştri,

stabilim o relaţie care depăşeşte graniţele profesionale. El va fi receptiv la mesajele noastre.

Poşta electronică este un mijloc eficient de menţinere a contactului cu clienţii,

ajutându-ne să rămânem în legătură cu aceştia. La temelia oricărei iniţiative reuşite privind

menţinerea legăturilor cu clienţii stă o bază de date bine organizată şi frecvent actualizată.

Pentru ca păstrarea legăturilor să nu presupună un efort deosebit, trebuie să avem la îndemână

numere de telefon, de fax şi adrese de poştă electronică. Baza de date, electronică sau

manuală, trebuie actualizată permanent.

Foarte puţine lucruri îl deranjează pe un client mai mult ca imposibilitatea de a lua

legătura cu agentul de turism, în special după încheierea contractului. Din acest motiv este

absolut necesar ca, atunci când vor să ia legătura cu noi, clienţii să poată face acest lucru cu

uşurinţă. Trebuie să creăm un sistem de comunicare care să funcţioneze pentru toată lumea.

Trebuie să depunem toate eforturile pentru a-i informa pe clienţi despre numerele de telefon

mobil, despre adresele de mail şi despre orice alt mijloc prin care pot lua legătura cu noi în

134

caz de urgenţă. Nu numai că trebuie să aibă la îndemână aceste informaţii, dar trebuie să ştie

şi cum pot comunica cel mai uşor cu noi. De aceea, nu uitaţi niciodată să oferiţi cărţi de vizită,

calendare promoţionale etc.

O strategie de menţinere a contactului:

- creaţi o bază de date şi actualizaţi-o permanent;

- stabiliţi foarte bine liniile de comunicaţie car pot fi utilizate;

- transmiteţi informaţii interesante;

- daţi informaţii de ultimă oră cu privire la ofertele dvs.

6. Obiecţii şi reclamaţii

Abordarea obiecţiilor clienţilor pare la început un lucru foarte complicat şi cu multă

încărcătură deoarece trebuie să facem simultam o mulţime de lucruri.

Obiecţiile şi reclamaţiile ridică adesea obstacole de natură emoţională şi mentală în

calea multor agenţi de turism, chiar şi a celor experimentaţi. Ele ne pot provoca chiar şi

sentimente de ostilitate faţă de clienţii noştri. In asemenea situaţii, s-ar putea să facem

greşeala de a le trata în aşa manieră încât să-l jignim pe client.

Ca în orice fază a procesului de vânzare, atunci când abordăm obiecţiile şi

reclamaţiile, relaţia dintre noi şi client se află pe primul plan. Aptitudinile pentru relaţiile

interumane, sinceritatea şi capacitatea de a ne pune în locul celuilalt sunt esenţiale dacă vrem

să-l împiedicăm pe client să adopte o atitudine defensivă şi să distrugă toate lucrurile bune pe

care le-am realizat până în momentul respectiv.

Regula de bază este: ca să respingi obiecţiile, să faci faţă reclamaţiilor, să inspiri

încredere, să devii credibil, iar serviciile tale să fie apreciate, trebuie să tratezi întodeauna

clienţii cu respect!

De aceea stabilirea şi menţinerea unei relaţii cordiale cu clientul reprezintă cheiea

succesului în aceste condiţii.

135

Subiectul 31. Configurația geopolitică europeană (itemi: teritoriile cu statut indefinit;

teritoriile dependente; uniuni și organizații suprastatale europene)

La configuratia statala actuala s-a ajuns in urma unui proces evolutiv indelungat si

complex, in locul vechilor imperii si a entitatilor teritoriale cu statut dependent aparand statele

independente, care, care in majoritatea lor sunt centrate pe o natiune majoritara. Cu siguranta,

procesul evolutiv inca nu s-a incheiat, trendul avand o dubla orientare, respective: (1) aparitia

unor noi state omogene, prin desprinderea de entitati din cele federative eterogene si (2)

crearea unor suprastructuri statale, ce au ca edziderat o dezvoltare economica echilibrata si o

omogenizare a cadrului politico-administrativ si economic ( ex. Uniunea Europeana )

Complexitatea procesului de interpretare a cadrului geografico-politic European deriva

din doua aspect majore: (1) existent unor teritorii extraeuropene, cu statut de dependent fata

de o serie de state ale continentului analizat si (2) existent unor teritorii si regiuni

intraeuropene nesuverane (ex: regiuni autonome, republici autonome), existent unor republici,

teritorii si regiuni recunoscute partial si a unor entitati teritoriale nerecunoscute oficial.

a) Teritoriile extraeuropene cu statut de dependent fata de unele state europene sunt

presarate pe intreaga suprafata a Terrei si reflecta starea mondiala de influenta a Europei din

anumite perioade (ex: perioada colonialist in principal). Exemple concludente in acest sens

sunt state precum Franta, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Danemarca,

Spania, etc., respective marile puteri colonial europene de odinioara.

Spre exemplu, Franta detine un ansamblu de teritorii aflate sub suzeranitate proprie si

cunoscute sub denumirea generica de Franta de peste mari ( France d’outre-mer), situate in

afara teritoriului metropolitan. Toate acestea provin din fostele colonii franceze. Ele sunt

nominalizate prin abrevierile DOM-TOM ( Departament d’outre mer- Territoire d’outre-mer

, insemnand Departament de peste amri si respectiv Teritoriu de peste mari. Ele se afla in

jurisdictia unui minister francez de specialitate.

Departamentele si regiunile de peste mari si tari au acelasi statut cu cel al

departamentelor si regiunilor Frantei metropolitan. Sunt parti integrante ale Frantei si ale

Uniunii Europene, fiind considerate regiuni ultraperiferice. Locuitorii de aici isi aleg

reprezentatnti in Senatul francez, Adunarea Nationala franceza si in Parlamentul European.

Cele ami importante sunt: Guadelupa, Guyana Franceza, Martinica, Mayotte, Reunion,

Poinezia Franceza, Noua Caledonie, Saint Pierre si Miquelon, Wallis si Futuna.

b)Teritoriile si regiunile intraeuropene nesuverane, recunoscute partial sau

nerecunoscute oficial, acompaniaza, pe harta politica a Europei, cele 46 state independente.

136

Dintre acestea se remarca: Insulele Aland ( provincie autonoma) demilitarizata si unilinguala

suedeza a Finlandei); Akrotiri si Dhekelia ( doua baze militare aflate sub suzeranitatea

Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, situate in Cipru); Gibraltar ( teritoriu

britanic de peste mari, singurul situate in Europa) ; Guernsey ( o dependenta “ Coroanei

Britanice” formata din cateva insule ale Canalului); Insulele Feroe ( regiune autonoma insular

a Regatului Danemarcei din 1948 si care, de-a lungul anilor, au preluat controlul asupra

majoritatii problemelor de stat, exceptand apararea, nu detin o armata proprie organizata, care

ramane in responsabilitataea Danemarcei, cu exceptia unei mici politici si a Pazei de Coasta,

precum si relatiile externe); Insula Mann (o insula dependent de “ Coroana Britanica”, situata

in Marea Irlandei, intre Irlanda si Argentina nu apartine nici Regatului Unit si nici Uniunii

Europene); Jersey ( cea mai cunoscuta dintre Insulele Canalului Manecii, dependenta a “

Coroanei Britanice”- situate in largul coastelor Normandiei); Statul Autonom Monastic al

Muntelui Sfant-Athos ( regiune autonoma din punct de vedere administrativ cu capital la

Kareia); Abhazia (republica autonoma in nord-vestul Georgiei, autoproclamata independenta);

Republica Turca a Ciprului de Nord (Nu este recunoscuta pe plan international decat e

Turcia); Osetia de Sud ( republica autonoma din Georgia care si-a proclamat unilateral

independent 1n 1990); Transnistria (republica separatist pe teritoriul Republicii Moldova);

Nagorno-Karabah (republica autoproclamata, de factor de independenta, aflata in Caucazul

sudic, intre Marea Neagra si Marea Caspica); etc.

Prezenta acestor entitati teritoriale cu statut relative incert, care si-au declarat intr-o

forma sau alta independent, alaturi de altele cu conotatii similar ( mult mai putine in Europa

decat in alte parti ale lumii) poate induce o stare generala de risc geopolitic in cardul

continentului. Pe o astfel de filiera conflictuala a aparut statul Kosovo, care s-a declarat

independent fata de Serbia in anul 2008, el fiind recunoscut la nivel mondial de un nr de 76

state, dintre care 75 membre ale Organizatiei Natiunilor Unite.

Referitor la denumirea oficiala a statelor ( atat in Europa cat si la nivel mondial)

dreptul international prevede posibilitatea mai multor formule legale si corecte de identificare,

respectiv: (1) forma conventionala lunga ( ex: Republica Macedonia; Regatul Unit al Marii

Britanii si Irlandei de Nord; Republica Federala a Germaniei etc); (2) forma conventionala

scurta ( ex: Macedonia, Marea Britanie, Germania etc); (3) forma locala lunga ( ex:

Republika Macedonija; Bundesrepublik Deutschland etc); sau (4) abrevieri (ex: UK, Regatul

Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord etc. In cazul statelor europene, formulele sunt

complexe, in cazul anumitor state sau simple, in cazul altora. Spre exemplu Romania,

Ucraina, Ungaria, Irlanda nu detin forma conventionala lunga, in timp ce altele reprezinta

toate posibilitatile de denumire ofciala.

137

Sistemele de guvernamant existente in statele Europei atesta gruparea lor in

urmatoarele categorii: republici parlamentare; republici prezidentiale; republici semi-

prezidentiale; monarhii constitutionale sau teocratii.

Cele mai multe state europene (27, respectiv 58,70 % din total) au adoptat sistemul de

guvenamant de tip Republica parlamentara, definind ideologia de baza a continentului. Unele

dintre ele sunt fie sate federale (ex: Germania, Austria, Bosnia si Hertegovina, Elvetia etc) fie

state national-unitare (ex: Albania, Bulgaria, Estonia, Finlanda, Macedonia, Lituania,

Portugalia etc).

Cu sistem politic de guvernamant de tip republica prezidentiala se remarca un singur

stat (Belarus), in dese randuri presedintele tarii fiind acuzat de atitudine dictatorial.

Statele europene republicane semi-prezidentiale sau semi-parlamentare, cu sistem

politic mixt (impartirea atributiilor de guvernare intre presedinte si parlament) sunt Croatia,

Franta, Romania, Rusia si Ucraina, in care, in dese randuri, functie de claritatea atributiilor

prezidentiale si parlamentare apar conflicte si disfunctionalitati in procesul de guvernare (ex.

Cazul Romaniei in anul 2012).

Un nr de 11 state europene (23,91% din total) sunt monarhii constítutionale, in care

palamentul este forul legislativ superior, monarhul avand ca prerogative constitutionale

principale, reprezentarea intereselor statului la nivel international, este garantul suveranitatii si

are rolul de mediator intre institutii. Monarhiile europene au o vechime indelungata si

character ereditar.

Un singur stat european, respectiv Vatican, are ca sistem politic de guvenamant,

teocratia, in varianta unei monarhii elective, rolul de monarh revenindu-i Suveranului Pontif,

in urma unor alegeri a membrilor Comitetului Pontifical.

Unitatile administrative-teritoriale, ca forme de organizare la nivelul fiecarui stat

European, releva ideologii, criteria de delimitare, marimi, denumiri si complexitati diferite.

Unele state au adoptat politica de impartire administrativ-teritoriala in entitati de dimensiuni

mari (ex. Landurile in Germania; provinciile in Belarus; regiunile in Grecia; regiunile in

Franta etc.), in timp ce alte state au ales varianta unor unitati administrativ-teritoriale medii

sau reduse dimensional (ex. judetele in Romania; municipalitatile in Slovenia; municipalitatile

in Letonia; localitatile in Malta etc). Situatii mai complicate din acest punct de vedere, releva

unele state mai mari si/sau eterogene din punct de vedere a comunitatilor umane si a existentei

unor teritorii cu statute diferite (ex. Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord;

Federatia Rusa; Bosnia si Hertegovina; Cipru; Ucraina; Spania), care au fost nevoite sa adopte

entitati administrativ teritoriale diferite in perimetrul statului, cu specific diferentiat in

anumite portiuni ale teritoriului national.

138

Monedele si sistemele fiscal actuale unifica intr-o oarecare masura spatiul European,

asa-numita zona euro (cu moneda unica) grupand un nr de 17 state central sau vest-europene

( Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,

Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia si Spania). Sunt statele europene

cele mai stabile din punct de vedere economic si cu rate ale inflatiei sub media intregului

continent. Cu toate ca actuala criza economica mondiala a afectat serios o parte a acestor state

(Grecia, Italia, Irlanda, Spania), zona euro ramana un reper pt restul continentului. Si alte state

au adoptat euro ca moneda ofociala (Andorra, Kosovo, Muntenegru, Monaco, San Marino,

Vatican, insa fara a apartine sistemului monetar uniform al celor 17 state din zona euro. In

celelalte 23 state ale Europei Monedele nationale sunt altele decat euro, fie pt faptul ca nu au

dorit sa adopte aceasta moneda (ex. Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord,

Norvegia, Elvetia etc), fie ca nu indeplinesc inca criteriile economice si fiscal pt a putea adera

de zona euro ( ex. Romania, Bulgaria, Ucraina , Ungaria etc.)

Configuratia forurilor europene legislative (a Parlamentelor) se pune in evident, in

principal, doua categorii de state: (1) cu institutii legislative supreme unicamerale (28 state,

mai ales din categoria celor medii sau reduse territorial) si (2) cu institutii legislative

supreme bicameral (18 state, cu teritorii mai extinse si mai complexe datorita comunitatilor

nationale si a grupurilor entice existente).

Organizatii si uniuni politico-economice suprastatale europene

In cadrul Europei s-au constituit, in decursul timpului, o serie de uniuni sau organizatii

suprastatale care au avut la baza rationamente de ordin geopolitic si economic. Dintre cele

functionale in present mentionam: Uniunea Europeana-UE; Asociatia Europeana a Liberului

Schimb- AELS; Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord-NATO; Comunitatea Statelor

Independente-CSI; Spatiul Economic European-SEE; Organizatoa pentru Securitate si

Cooperare in Europa-OSCE etc.

1) Uniunea Europeana

Reprezinta o constructie suprastatala europeana bazata pe un parteneriat economic si

politic unci in lume care runeste un nr de 27 state. In prima etapa a formarii sale s-a pus

accent pe conslolidarea cooperarii economice interstatale- tarile implicate in schimburi

comerciale au devenit independente din punct de vedere economic.

Inceputurile Uniunii Europene isi au originea in Comunitatea Europeana a

Carbunelui Si Otelului (CECO) si in Comunitate Economica Eeuropeana (CEE), formata in

anul 1958 prin asocierea economica a unui nr de 6 state ( Belgi, Germani, Olanda, Luxemburg

139

, Franta si Italia). Ulterior, Uniunea Europeana s-a extins, prin aderarea altor state si si-a sporit

prerogativele prin adaugarea de noi domenii (ex. economic, social, politic, environmental,

strategic etc.) Tratatul de la Maastricht, din anul 1993 a stabilit titulatura ofociala- Uniunea

Europeana. Ultimul tratat de amendare a bazelor constitutionale ale UE a fost Tratatul de la

Lisabona, intrat in vigoare la 1 decembrie 2009. Uniunea Europeana functioneaza pruintr-un

sistem de institutii supranationale independente si interguvernamentale, care iau decizii prin

negociere intre statele member. Cele mai importante institutii ale Uniunii Europene sunt:

a) Comisia Europeana- este puterea executiva a Uniunii Europene si are

responsabilitatea initierii de proiecte legislative si conducerea permanenta

a acestei uniuni. Comisia este, de asemenea, motorul integrarii europene.

Este organizata ca si un cabinet guvernamental, cu 27 de comisari pt

diferite domenii de activitate, unul pt fiecare stat membru, ei avand

obligatia de a reprezenta interesele Uniunii Europene ca intreg si nu

interesele nationale ale fiecarui stat membru;

b) Consiliul European- stabileste directiile strategice ale Uniunii Europene, in

cadrul unor intruniri derulate de cel mai putin patru ori pe an. Este compus

din Presedintele Consiliul European, Presedintele Comisiei Europene si un

reprezentant din fiecare stat membru, seful de stat ori seful guvernului.

Consiliul European are rolul de a media disputele dintre statele member si

dintre institutii, pt a rezolva crizele politice si dezacordurile referitoare la

politici si problem controversate. Actioneaza ca un sef de stat colectiv si

ratifica documentele importante ( ex. tratatele si acordurile international)

alaturi de Parlamentul European.

c) Consiliul Uniunii Europene- numit si Consiliul sau Consiliul de Ministri,

este parte a legislativului Uniunii Europene, fiind format din ministrii

statelor membre. Se intruneste in diferite configuratii, functie de domeniul

de activitate. Alaturi de atributele legislative detine prerogative in politica

relatiilor externe comune si politica de securitate

d) Parlamentul European- reprezinta cealalta jumatate a legislativului Uniunii

Europene (alaturi de Consiliul Uniunii Europene). Membrii sai sunt alesi

direct de catre cetatenii Uniunii Europene la fiecare 5 ani, in baza unui

sistem de reprezentare proportional, functie de nr de voturi acumulat de

fiecare partid politic. Desi parlamentarii europeni sunt alesi la nivel

national, ei urmeaza politica grupului parlamentar din care fac parte.

Fiecare stat are un nr de mandate, impartite in circumscriptii nationale care

140

nu afecteaza natura proportional a sistemului de vot. Romania are in

present (2012) un nr de 33 de mandate in Parlamentu European.

e) Curtea Europeana de Justitie- atributiile sale constau in asigurarea

interpretarii uniforme a legislatiei europene. In anul 1989, pt a usura

activitate Curtii Europene de Justitie, a fost infiintata Curtea Europeana de

Justitie (CEJ-PI), iar ulterior, in 2004, o alta instanta, pt problemele care

privesc functionarii publici, respective Tribunalul functionarilor publici ai

Uniunii Europene. Astfel, Curtea Europeana de Justitie are competente

doar pt solutionarea cailor de atac inaintate de persoanele fizice si juridice

impotriva deciziilor luate de Curtea de Justitie de Prima Instanta si

raspunde de dosarele de chemare in judecata in prima instanta inaintate

de statele membre ale Uniunii Europene impotriva Comisiei Europene.

f) Banca Centrala Europeana- este banca central a Uniunii Europene, cu

functia de administrare a politicii monetare in cele 17 state cu moneda

euro.

Uniunea Europeana a dezvoltat o piata unica in cadrul unui sistem standardizat si

unificat de legi care se aplica tuturor statelor membre. Spre exemplu, in cadrul Spatiului

Schengen controalele vamale au fost desfiintate. Politicile Uniunii Europene sprijina si

garanteaza libera miscare a persoanelor, bunurilor, serviciilor si a capitalului. Au fost emise

legi in domeniul justitiei si afacerilor interne si se pastreaza politici comune in domeniul

comertului, agriculturii, pescuitului si al dezvoltarii regionale. A fost infiintata si o uniune

monetara, asa-numita zona Euro, compusa in present din 17 state. Exista si misiuni

diplomatice permanente in mai multe state din lume, Uniunea Europeana fiind reprezentat in

cadrul ONU, Organizatia Nationala a Comertului, G8 si G-20.

In present, Uniunea Europeana include 27 de state membre respectiv Belgia, Bulgaria,

Cipru, Danemarca, Germani, Estonia, Finlanda , Franta, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia,

Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Austria, Polonia, Portugalia, Romania, Suedia,

Slovacia, Slovenia, Spania, Cehia, Ungaria si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de

Nord. Teritoriul sau este de 4 324 784 km 2, reprezentand circa 42,5% din suprafata totala a

Europei si detine o populatie de 503 824 373 locuitori, insemnand 68,2% din populatia

continentului.

2. Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS) este o organizatie economica

international cu character regional, infiintata la data de 3 mai 1960, prin Conventia de la

Stckholm din 4 ianuarie 1960, in urma unui acord European de liber schimb, ca reactie la

formarea Comunitatii Economice Europene (CEE). Prin conventia AELS, statele semnatare

141

au stabilit o zona de liber schimb pt comertul marfurilor, conventia fiind completata ulterior

printr-un acord de integrare economica pt sectorul de servicii. Spre deosebire de Uniunea

Europeana, AELS nu este o uniune vamala, ceea ce inseamna ca fiecare stat membru poate

stabili in principiu taxele vamale si politica comerciala externa privind statele terte, adica

tarile non-AELS.

Initiativa crearii AELS a revenit Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord,

ale carui interese au determinat initial respingerea participarii la Comunitatea Economica

Europeana. Tratatul de constituire AELS a fost semnat la Stockholm (ianuarie 1960) de catre

7 state- Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Suedia, Norvegia, Danemarca,

Elvetia, Austria si Portugalia.

Principalele obiective vizate de Asociatia Europeana a Liberului Schimb sunt:

contributii la stabilitatea cresterii economice; stabilitatea financiara; utilizarea rationala a

resurselor; contributii la extinderea comertului mondial si lichidarea barierelor comerciale;

dezvoltarea comertului intre statele membre in conditiile unei concurente corecte; ocuparea

populatiei active in piata muncii; reducerea somajului; inlaturarea concurentei neloiale,

eliminarea taxelor vamale intre statele membre si mentinerea acestora in raport cu statele non-

membre.

3. Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Este o alianta politico-militara transcontinentala formata prin semnarea la Washinton a

Tratatului Atlanticului de Nord, la data de 4 aprilie 1949. Cuprinde 28 state din Europa si

America de Nord ( Albania, Belgia, Bulgaria, Canada, Croatia, Republica Ceha, Danemarca,

Estonia, Franta, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg,

Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord,

Romania, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite ale Americii si Turcia).

Alianta s-a format prin asocierea unor state independente, interesate de mentinerea

pacii si aparareapropriei independente prin solidaritate politica si printr-o forta militara

defensiva corespunzatoare, capabila sa descurajeze si, daca ar fi necesar, sa raspunda tuturor

formelor probabile de agresiune indreptate impotriva ei sau a statelor membre. Ideea de baza a

construirii aliantei a fost realizarea unei aparari comune, credibile si eficiente.

Structura NATO este asigurata de urmatoarele organism operationale: Cartierul

General al NATO (cu sediul la Bruxelles); Consiliul NATO ( numit si Consiliul Atlanticului

de Nord, este instant superioara a conducerii aliantei. Acesta se poate intruni la nivelul

Reprezentantilor Permanenti sau poate fi compus din Ministrii de stat ai Apararii ori din

Primii-ministri ai statelor membre. Consiliul are aceeasi autoritate indifferent de nivelul de

reprezentare al componentilor si se intruneste de doua ori pe saptamana, astfel: in fiecare

142

marti- pentru discutii informale, si in fiecare miercuri-pentru sedinte ce vizeaza decizii) si

Adunare Parlamentara a NATO(a fost infiintata in anul 1955 sub denumirea de Adunarea

Atlanticului de Nord si este un organism consultative interparlamentar format din membri ai

parlamentelor nationale din statele membre, nr reprezentantilor nationali fiind proportional cu

nr populatiei statelor membre si reflecta distributia politica a parlamentelor nationale.

4.Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Este o structura de cooperare intre o parte a statelor din estul Europei si cateva din

Asia, considerate de comunitatea international drept o organizatie regional

interstatala.Caracteristicile sale distinctive constau in organizarea de interactiune in aproape

toate sferele de comunicare interstatala, asigurarea flexibilitatii mecanismelor si formatelor

de cooperare colectiva. Flexibilitatea mecanismului organizatiei interstatale si

interguvernamentale permite sa se ia in considerare diferite grade de pregatire a tarilor pentru

integrare si permite fiecaruia sa participe la procesele de integrare, in masura si in directiile

care corespund intereselor lor nationale. Interactiunea in cadrul Comunitatii are loc prin

organelle sale statuare, respectiv Consiliul sefilor de stat, Consiliul sefilor de guvern,

Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe, Consiliul Economic, Consiliul Ministrilor Apararii,

Consiliul comandantilor trupelor de granite, Adunarea Inter-Parlamentara, Curtea

judecatoreasca economica.

Comunitatea Statelor Independente (CSI) a fost infiintata la 8 decembrie 1991, prin

acordul dintre Belarus, Federatia Rusa si Ucraina. La data de 21 decembrie 1991, la Alma-

Ata, liderii a unsprezece state suverane (cu exceptia statelor baltice si a Georgiei, care a denit

membru al CSI in 1993) au semnat un protocol de acord, in care au subliniat ca Republica

Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica Belarus, Republica Kazashstan, Republica

Kirgizstan, Republica Moldova, Federatia Rusa, Tadijkistan, Turkmenistan, Uzbekistan, si

Ucraina, pe baza de drepturi egale, infiinteaza Comunitatea Statelor Independente.

La 18 august 2008 Georgia s-a retras din CSI, fapt confirmat printr-o notificare

elaborate exact un an mai tarziu (18 august 2009). Pe 22 ianuarie 1993 la Minsk, la Summit-ul

CSI a fost adoptat Statutul Comunitatii. Acesta nu a fost semnat de catre Ucraina si

Turkmenistan, care, astfel, de jure, nu sunt state-membre ale CSI, putand fi considerate numai

state- fondatoare si state- participante ale Comunitatii.

Principalele obiective ale Comunitatii Statelor Independente sunt: cooperarea in

domeniul politic, economic, ecologic, umanitar, cultural si de alta natura; dezvoltarea globala

si echilibrata in domeniul economic si social a statelor membre in cadrul unui spatiu

economic comun, cooperarea intre state si integrare; asigurarea drepturilor si a libertatilor

fundamentale, in conformitate cu principiile general recunoscute si normele dreptului

143

international si a documentelor OSCE; cooperarea intre statele membre pentru mentinerea

pacii si securitatii international, punerea in aplicare a unor masuri eficiente de reducere a

inarmarilor si a cheltuielilor in domeniul militar, de eliminare a armelor nucleare si a altor

norme de distrugere in masa, realizarea dezarmarii generale si complete. Asistenta pentru

cetatenii statelo membre in comunicarea libera, stabilirea contactelor si circulatia in cadrul

Comunitatii; asistenta juridical reciproca si cooperarea in alte domenii ale relatiilor juridice;

solutionarea pasnica a diferentelor si conflictelor intre natiunile Comunitatii etc.

5. Spatiul Economic European (SEE)

A luat fiinta la data de 1 ianuarie 1994 in urma acordului (semnat la data de 2 mai

1992) dintre statele participante la Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS) si statele

membre UE. Acest accord a stabilit bazele unei piete unice guvernate de aceleasi reguli de

baza, ce permit marfurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor sa circule liber in cadrul SEE,

intr-un mediu deschis si competitiv economic. Prin urmare, SEE este compus din cele 27 state

membre ale UE si cele tre (din patru) state participante la Asociatia Europeana a Liberului

Schimb ( Islanda, Liechtenstein si Norvegia).

Acordul SEE se bazeaza pe legislatia primara (Tratatul de la Roma) a Uniunii

Europene si pe legislatia secundara derivate (ex. regulamente, directive, decizii si anumite

instrumente non- obligatorii ale SEE, adoptate de institutiile UE in mod continuu-cunoscute si

sub denumirea de acquis-ul comunitar). Astfel, o mare parte a acordului SEE se identifica cu

partile corespunzatoare din Tratatul de la Roma din 1957 care guverneaza cele patru libertati

(libertatea de miscare a bunurilor, persoanelor, serviciilor si a capitalului).

6. Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE)

Este o organizatie international pentru securitate. Se concentreaza asupra prevenirii

conflictelor, administrarii crizelor si reconstructiei post-conflictuale. Este formata din 56 state

participante din Europa, Caucaz, Asia entrala si America de Nord.

Organele de decizie ale organizatiei sunt Summitul, Consiliul Ministerial si Consiliul

Permanent ( cu rol de luare a deciziilor care se intruneste saptamanal).

Sediul OSCE este situate in Viena. Organizatia are birouri in Copenhaga, Haga,

Varsovia, Praga si Geneva. La cCopenhaga se afla sediul Adunarii Parlamentare a OSCE, la

Haga cel al Inaltului Comisar OSCE privind Minoritatile Nationale (ICMN), iar la Varsovia

cel al Biroului OSCE pentru Institutii Democratice siDrepturile Omului (ODIHR). La Viena

se afla si sediul Reprezentatntului OSCE pentru Liberatea Presei (RFOM).

144

Subiectul 32. Structura etnica a populatiei Europei - principalele regiuni minoritare;

statele naționale; statele binaționale; statele multinationale; națiunile fără state .

Interpretarea structurilor de populaţie la nivelul continentului european pune în lumină

două aspecte majore:

• există o serie de state europene în care populaţia aparţine aproape în întregime

naţionalităţii corespunzătoare statului respectiv; în acest caz, minorităţile naţionale deţin un

procentaj redus din populaţia totală (sunt denumite state naţional-unitare);

• există o altă categorie de state, în care populaţia este eterogenă, diverse grupuri

etnice deţinând ponderi însemnate din populaţia totală (se numesc state multinaţionale).

Minoritate etnică - „un grup de oameni rezidenţi într-o ţară dar diferiţi de majoritatea

locuitorilor acelei ţări prin rasă, limbă, obiceiuri sociale sau simpatii naţionale” (Goodall,

1987). Minorităţile naţionale se disting în primul rând prin limbă, cultură şi istoria grupului

respectiv.

PRINCIPALELE REGIUNI MINORITARE DIN EUROPA

• Laponia;

• Kharelia (regiune situată în partea estică a Finlandei, pe teritoriul Rusiei;

populaţia majoritară este formată din finlandezi);

• Finlanda de Sud şi Insula Åland (formate majoritar din populaţie suedeză; în

Finlanda există două limbi oficiale: finlandeza şi suedeza. Ex. denumirea Turku (Åbo) vine

din limba suedeză;

• Scoţia;

• Ulster (partea nord-estică a Irlandei);

• Wales (Ţara Galilor); în cadrul Marii Britanii;

• Galicia (regiune situată în partea de NE a Spaniei; este populată cu o entitate

umană ce deţine o limbă şi o istorie proprie);

• Euskadi (Ţara Bascilor)

• Catalonia (este o regiune cu o largă autonomie; centrul este Barcelona şi

cuprinde şi arealul Insulelor Baleare);

145

• Bretagne;

• Jura (regiune situată pe teritoriul Elveţiei, populată cu francezi);

• Vallonia (jumătatea sudică a Belgiei, populată cu francezi);

• Flandra (jumătatea de nord a Belgiei; populaţia majoritară este formată din

olandezi);

• Bozen (Bolzano), partea nordică a Italiei; populaţia majoritară este formată din

germani;

• Krajna (Croaţia), majoritari sârbii;

• Slavonia Orientală (partea estică a Croaţiei), sârbi;

• Kosovo (este regiunea care a constituit leagănul de formare a poporului sârb);

populaţia majoritară este formată din albanezi;

• Voivodina;

• Estul Transilvaniei (maghiari);

• Sudul Slovaciei (maghiari);

• Rutenia;

• Găgăuzia (partea de sud a Republicii Moldova);

• Transnistria;

• Partea estică a Estoniei.

Regiunilor minoritare menţionate li s-ar putea adăuga: Corsica, Sicilia, Sardinia,

Kurdistan, Caucaz-Transcaucazia.

State naţionale: Sunt acele state „a căror extensiune teritorială coincide cu cea

ocupată de naţiunea sa, adică o naţiune cu propriul său stat, în care nu există un grup

semnificativ care să nu facă parte din naţiune” (Bodocan, V., 1997, pag. 132). În cadrul

Europei, se remarcă din acest punct de vedere: Islanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Polonia

etc.

146

State binaţionale: Cuprind statele în care două grupuri etnice formează peste 65% din

populaţia lor. Ca exemple pot fi date aici: Belgia (flamanzi în partea nordică, vorbitori ai limbii

olandeze şi valloni în jumătatea sudică, vorbitori ai limbii franceze), Letonia.

State multinaţionale: Aceste state prezintă un mare grad de fragmentare etnică: Elveţia

(sunt prezente patru grupuri etnice, corespondente a patru limbi diferite: germani, francezi,

italieni, retoromani), Bosnia-Herţegovina, URSS, Iugoslavia etc.

Naţiunile fără state: Există şi asemenea situaţii anacronice, arealele respective

caracterizându-se printr-un mare grad de risc: kurzii, prezenţi în Siria, Iran, Irak, Turcia,

Armenia; palestinienii, din teritoriile ocupate de către statul Israel; laponii, din părţile nordice

ale Finlandei, Suediei, Norvegiei; bascii din Franţa şi Spania etc.

Subiectul 33. Tipuri de climat din spaţiul european şi importanţa lor pentru activităţile

turistice (mediteranean, temperat de altitudine, temperat continental, temperat de ţărm

vestic - după clasificarea lui B.P. Alisov).

- localizarea geografică a tipului de climat;

- caracterizarea regimului principalelor elemente climatice: temperatura, durata de strălucire a

Soarelui / nebulozitatea, precipitaţiile, vântul;

- fenomene climatice de risc posibile în climatul respectiv;

- aprecierea gradului de favorabilitate al climatului respectiv pentru diferite tipuri şi forme de

turism; a

- exemple concrete de activităţi turistice şi localizarea lor spaţială în zona tipului respectiv de

climat.

Climatul subtropical al ţărmurilor de vest sau climatul mediteranean ocupă arealele cele

mai extinseîn zona bazinului Mării Mediterane (S Europei, V Asiei, N Africii), la care se

adaugă zone înguste de litoral în California, Chile central, provincia Cap din partea de SV a

Republicii Sud-Africane, SV Australiei.

Temperaturile maxime zilnice în lunile de vară depăşesc destul de frecvent 40 0C, în timp ce

iernile sunt blânde, cu media lunii celei mai reci peste 10 0C. Acest lucru nu exclude însă

posibiliattea producerii unor valuri de frig, când temperatura poate să coboare mult sub 0 0C.

Cantitătile medii anuale de precipitaţii sunt cuprinse între 400 şi <1000 mm, maximul

înregistrându-se toamna, iarna sau chiar primăvara.

Verile sunt foarte uscate, perioada secetoasă putându-se extinde la 4-6 luni. Vara, durata mare

de strălucire a Soarelui,temperaturile ridicate ale aerului şi apei mării, precum şi lipsa

147

precipitaţiilor au favorizat dezvoltarea turismului în toate regiunile menţionate, unde numărul

staţiunilor de litoral este foarte mare.

Exemple foarte cunoscute de la Marea Mediterană sunt: Costa del Sol în Spania, Côte

de’Azur în Franţa, coasta dalmată din Croaţia, Grecia insulară şi continentală, insula Cipru,

ţărmul turcesc de la Marea Egee (zona Kuşadasi) şi de la Marea Mediterană (zona Antalya),

litoralul estic al Tunisiei

Trebuie menţionat şi faptul că climatul mediteranean este deosebit de atractiv şi în timpul

iernii,temperaturile ridicate ale aerului fiind principala motivaţie a acestui lucru.

Climatul temperat de altitudine se întâlneşte în masivele muntoase înalte din zona

temperată: Munţii Stâncoşi (fără sectorul lor sudic), din America de Nord; Munţii Pirinei,

Munţii Alpi, Munţii Carpaţi, MunţiiBalcani, Munţii Caucaz, din Europa;

Cantitatea de precipitaţii este dependentă depoziţia lanţului muntos faţă de circulaţia

dominantă, cantităţile cele mai mari înregistrându-se pe versanţiiexpuşi circulaţiei (versanţi „în

vânt), în timp ce versanţii adăpostiţi („sub vânt”), afectaţi de mişcăridescendente de tip föhn,

sunt mai puţin umeziţi.

Precipitaţiile sub formă de ninsoare sunt predominante, iarmenţinerea îndelungată a stratului

de zăpadă cu grosime mare reprezintă elementul esenţial care a condus laapariţia unui număr

foarte mare de staţiuni turistice pentru practicarea sporturilor de iarnă. Lista acestora este

foarte lungă, chiar dacă ar fi să ne limităm numai la staţiunile din Munţii Alpi, situate în Franţa

(de exemplu,Chamonix), Elveţia (Davos), Italia (Valea Aosta), Austria (Innsbruck) şi

Germania (GarmischPartenkirchen).

Se poate spune că, pentru sporturile de iarnă, climatul temperat de altitudine dispune cel

mairidicat potenţial turistic.

Climatul temperat continental are o dezvoltare clasică în Emisfera Nordică, unde

suprafeţele de uscat sunt cele mai extinse de pe întreg Globul. În Emisfera Sudică, la aceste

latitudini predomină net suprafeţele oceanice, fapt care determină prezenţa climatului temperat

continental numai pe areale restrânse, situate în sudul Americii de Sud, pe teritoriul

Argentinei. Temperaturile medii lunare ale iernii sunt clar negative, (se face simţită influenţa

inversiunilor de temperatură, dezvoltate pe fondul unor presiuni atmosferice foarte ridicate), în

timp ce vara media lunii iulie se situează în jurul valorii de 20 0C.

148

Precipitaţiile înregistrează valori modeste, între 400-600 mm, cu un maxim de vară (în

iunie sau iulie), datorat atât advecţiilor de aer maritim polar sau maritim tropical, cât şi

intensificării convecţiei pe uscatul puternic

încălzit, respectiv un minim de sfâşit de iarnă (februarie) sau început de primăvară

(martie). Cantitătile de precipitaţii scad de la V spre E, pe măsura înaintării în interiorul

uscatului. Nu lipsesc nici perioadele secetoase, care pot să apară în orice anotimp.

Caracteristice pentru cliamtul temperat continental sunt şi vânturile puternice, atât în timpul

verii (de exemplu, în Europa de Est, suhoveiul vara, respectiv crivăţul iarna).

În Europa, climatul temperat continental este întâlnit în Europa Centrală (climat temperat

continental de tranziţie) şi Răsăriteană şi în partea sudică a Peninsulei Scandinavice.

Climatul temperat al ţărmurilor de vest este marcat de influenţa moderatoare a apei

oceanului: valorile termice sunt mai puţin ridicate vara (în iulie, media lunară depăşeşte cu

puţin 15 C), iar media lui ianuarie este pozitivă, peste 5 C. Ca urmare, amplitudinea medie

anuală este mică, de numai 10-12 C.

Zilele cuîngheţ sunt puţine, iar stratul de zăpadă apare foarte rar, şi atunci fiind subţire şi

de scurtă durată. Precipitaţiile, în marea lor majoritate de natură frontală, depăşesc 1000

mm/an, cu un maxim la sfârşitul toamnei şi începutul iernii, când se intensifică activitatea

ciclonică generată de minimele subpolare, cum este de exemplu, Depresiunea Islandeză.

Vara, ploile sunt mai puţin frecvente, ca urmare a extinderii spre latitudini temperate a

dorsalelor anticiclonilor subtropicali de pe oceane (de exemplu, dorsala Anticiclonului

Insulelor Azore). În cazul prezenţei pe litoral a unor lanţuri muntoase orientate perpendicular

pe direcţia circulaţiei vestice predominante, cantităţile anuale de precipitaţii cresc foarte mult.

Nebulozitatea este ridicată, astfel încât durata de strălucire a Soarelui nu depăşeşte 1800-

2200 ore/an. Ceaţa este frecventă, dar nu de durată, pentru că ea este predominant de origine

frontală, nu radiativă. Zone tipice pentru acest climat sunt: faţada atlantică a Europei de V şi

de NV; litoralul pacific al Americii de Nord între 40-600 lat. N (mai răcoros în sectorul nordic,

în timp ce în sectorul sudic este tot răcoros, dar cu secetă de vară); litoralul chilian la S de

localitatea Valdivia (climat relativ blând iarna, respectiv mai răcoros şi cu o instabilitate mai

mare vara). Ca staţie reprezentativă, a fost considerată staţia Brest, din extremitatea vestică a

Franţei

149

Subiectul 34. Relatia intre schimbarile climatic si activitatile turistice.

Turismul depinde de resursele attractive ale mediului dar in acelasi timp detine potentialul

necesar pentru a-l distruge ori a-l degrada.

Schimbarile climatic pot afecta turistii dar si activitatile turistice. Sanatatea turstilor are cel

mai mult de suferit din cauza schimbarilor climatic prin: insolatie care este datorata caldurii

excessive, deshidratare prin pierderea unei cantitati inseminate de apa din corp,hipetermia sau

socul de caldura care apare atunci cand organismul uman nu isi mai poate mentine echilibrul

caloric si hopotermia care apare datorita temperaturilor foarte scazute.

Efecte negative ale schimbarilor climatic care afecteaza activitatile turistice sunt valurile

de frig care patrund vara dinspre zonele arctice si polare care determina racirea vremii iar acest

lucru poate compromite activitatile turistice estivale. De asemenea valurie de caldura care

patrund iarna dinspre zonele tropicale, topesc zapada si compromit activitatile hibernale.

Caldurile puternice din timpul verii din lunile iulie-august pot afecta activitatile turistice prin

provocare unor furtuni puternice care la randul lor afecteaza turismul prin inundatii.

Turismul afecteaza clima prin emisii de gaze de sera in aer iar aceste emisii au inceput sa

creasca o data cu dezvoltarea tuturor ramurilor economiei,ceea ce determina o incalzire

globala accelerate, schimbari de anotimpuri si o crestere in frecventa si intensitate a

fenomenelor extreme precum furtuni sau seceta.

Dezvoltarea turismului si a activitatilor sale sa se desfasoare in asa fel incat sa nu se

apeleze la defrisari pentru constructia unor statiuni turistice,sau suprasolicitarea resurselor.

Turistii sunt si ei in mare parte vinovati pentru poluarea vegetatiei. Ei ar trebuii sa acorde o

atentie mai mare asupra conservarii vegetatiei prin depozitarea deseurilor in locuri special

amenajate.

Subiectul 35. Impactul turismului asupra biodiversitatii

: DIMINUAREA BIODIVERSITĂŢII GLOBALE (exprimare complexă a impactului uman

asupra lumii vii)

Complexitatea efectelor directe ori indirecte produse de activităţile umane asupra lumii vii

poate fi exprimată sintetic prin modificarea biodiversităţii globale. Termenul biodiversitate,

derivat din expresia diversitate biologică, face referire la varietatea formelor de exprimare a

vieţii pe Terra. În acest sens, expunem 2 definiţii:

i. Varietatea vieţii pe Pământ la toate nivelurile, de la gene la ecosisteme, precum şi

procesele ecologice şi evolutive care o susţin. (Laverty etal, 2008)

150

ii. Variabilitatea tuturor organismelor vii, din toate mediile de viaţă, incluzând, printre

altele, ecosisteme terestre şi acvatice, precum şi complexele ecologice din care fac parte;

aceasta include diversitatea din cadrul speciilor (intraspecifică), dintre specii (interspecifică)

şi la nivelul ecosistemelor. (Convenţia privind Diversitatea Biologică, Articolul 2, UNCED,

Rio de Janeiro, 1992)

Termenul biodiversitate este relevant pentru a defini varietatea, diversitatea biologică la

toate nivelurile taxonomice ale biosferei

a) diversitatea genetică - formele pe care le ia o genă într-un individ, precum şi variaţia

genelor şi a cromozomilor între indivizii aceleiaşi populaţii;

b)diversitatea organismică - variaţii de ordin anatomic, fiziologic şi comportamental ale

indivizilor;

c)diversitatea populaţiilor - variaţii în caracteristicile cantitative şi spaţiale ale populaţiilor,

e.g. numărul de indivizi ai unei populaţii ori arealele geografice pe care aceasta le ocupă;

d) diversitatea speciilor - variaţii referitoare la numărul şi diversitatea filogenetică a speciilor

dintr-un anumit areal;

e) diversitatea comunităţilor- variaţiile manifestate în derularea interacţiunilor ecologice (a

relaţiilor ecosistemice) dintre organisme, populaţii şi specii care împart acelaşi mediu de

viaţă; 

TIPURI DE IMPACT ASUPRA VEGETAŢIEI

Impactul uman asupra vegetaţiei s-a desfăşurat în decursul timpului prin mai multe procese,

dintre care amintim: (a) incendierile şi efectele lor asupra vegetaţiei; (b) creşterea

animalelor/ păşunat; (c) defrişările; (d) poluarea aerului şi apelor şi efectele transmise

vegetaţiei.

INCENDIEREA ŞI EFECTELE SALE ASUPRA VEGETAŢIE

Având în vedere spectrul larg de utilizare a focului, este evidentă recunoaşterea faptului că

acest factor a fost unul foarte important şi constant utilizat de către om în influenţarea

componentelor mediului şi implicit a vegetaţiei (vezi figura

următoare). Efectele pe care le au incendiile asupra vegetaţiei

OCEANIA

Tendinţe în manifestarea incendierilor de pădure (http://maps.grida.no/go/graphic/trends-in-

occurence-of-wild-fires)

- Reducerea unor specii vegetale şi înlocuirea lor cu altele de productivitate mai mică

(specii derivate);

- Modificarea limitelor de extindere a vegetaţiei;

151

- Accelerarea procesului de reducere a dimensiunilor plantelor;

- Prezenţa durităţii la nivelul ţesuturilor plantelor nou instalate.

DEFRIŞĂRILE.

Reprezintă o practică îndelungată şi continuă prin care omenirea a

modificat semnificativ mediul, realizându-se fie prin incendiere, fie prin tăiere.

S-a constatat că pădurile au început să intre într-un declin major încă din perioadele

pre¬agricole, reducându-se de la cca. 5 mld. ha la cca. 4 mld. ha (în jur de 1/5 din suprafaţa

totală a acestora). Din analiza pe tipuri de formaţiuni vegetale, cele mai mari pierderi au fost

înregistrate de pădurile temperate (până la 32%), savana lemnoasă subecuatorială, pădurile de

conifere, etc.

Rata despăduririi se prezintă foarte diferit în zonele geografice ale Globului (vezi

figura următoare). Ariile puternic afectate în prezent sunt localizate în Asia de Est şi Sud-Est

(Filipine, Malaezia, Indochina, Bangladesh), Australia, Africa, (Africa de Vest, Madagascar)

(vezi figura următoare). O parte din aceste despăduriri s-au efectuat mai lent, ca de exemplu

în Guyana, Surinam, bazinul Zair, etc.

De asemenea, despădurirea participă la schimbarea climatului, prin diminuarea

precipitaţiilor în ariile despădurite, reducerea biodiversităţii pe Glob, accelerarea proceselor

de lateritizare a solurilor, a substratului prin procesele de transformare a acestuia în scoarţă de

tip lateritic, afectarea resurselor de apă etc. în ariile despădurite apare fenomenul de

suprasedimentare a paturilor aluviale şi de colmatare a lacurilor, aspecte care conduc la

inundaţii mari. Dintre alte efecte menţionăm reducerea cantităţii de CO2 fixat în biota

terestră;

apar schimbări globale la nivelul temperaturii în troposferă, la nivelul topoclimatului etc.

Incendiile, activitatea pastorală, defrişările modifică tipurile de vegetaţie, aspecte reflectate în

câteva forme de impact: instalarea pădurilor tropicale secundare,

extinderea savanelor,

extinderea ariilor de deşert, apariţia vegetaţiei secundare

de tip maquis, garriga, scrubb (în climatele de tip mediteranean) etc.

Pădurea tropicală secundară. A luat naştere în urma defrişărilor făcute pentru obţinerea de noi

terenuri pentru cultivarea sau pentru exploatarea lemnului; după prima defrişare, terenurile

sunt  abandonate apoi începe să se regenereze pădurea, dar aceasta nu va avea aceeaşi

compoziţie cu cea iniţială. Caracteristicile acestei păduri sunt:

- arborii sunt mai scunzi decât cei ai pădurii iniţiale;

- copacii au grosimea trunchiului mai mică, rezultând o masă lemnoasă mai redusă;

152

- este mai săracă în specii arborescente, în unele situaţii dominând o singură specie sau

un număr restrâns de specii; copacii instalaţi în faza a Il-a necesită mai multă lumină

(intoleranţi la umbră), cresc mult mai repede (12 m în 3 ani); ca atare, lemnul este puţin

consistent iar utilizarea lor economică este diminuată.

Savanele. Savana este o biohoră3 formată din asociaţii ierboase mai mult sau mai puţin

xerofite, la care se adaugă specii arborescente care variază ca densitate. În ceea ce

priveşte originea savanelor

există diferite opinii. Unii biologi sunt de acord că omul este un factor de menţinere a savanei

prin incendiere pentru regenerare, distrugându-se astfel speciile arborescente, savana

devenind din ce în ce mai tipică. Iniţial savana era considerată ca fiind o consecinţă a unui

climat specific (subecuatorial). Koppen, care a utilizat termenul de savană, a considerat că un

tip specific de climă este asociat cu un tip specific de vegetaţie şi este o expresie geografică a

unei interrelaţii (climat de savană/vegetaţie de savană). Adepţii acestei teorii susţin că savana

este mai bine adaptată decât orice formaţiune de plante la schimbările de materie, energie şi

informaţie din învelişul geografic (printr-un ciclu vegetal bisezonal).

O altă teorie se referă la faptul că savana a apărut ca urmare a proceselor edafice, deci

solul prin compoziţia şi proprietăţile sale a condus la formarea savanei. A treia teorie

consideră condiţiile de uscăciune anterioară au condus la adaptarea vegetaţiei ierboase. Este

vorba despre ariditatea din Pleistocenul Inferior, iar mai târziu a incendiilor care au apărut pe

cale naturală din cauza aridităţii sau cele provocate de om.

Dincolo de aceste teorii, savanele sunt în mod neîndoielnic, formaţiuni naturale şi

acest fapt este demonstrat prin analizele de polen efectuate în America de Sud, care dovedesc

apariţia savanei înaintea civilizaţiei umane. Sub impactul uman, extinderea lor s-a accentuat,

dar s-a modificat şi caracterul compoziţional, evidentă fiind dispariţia elementelor

arborescente.

Deşertificarea şi apariţia fâşiilor de trecere dinspre deşert spre stepă. Deşertificarea

înseamnă un proces de deteriorare a ecosistemelor prin reducerea productivităţii plantelor, a

biodiversităţii şi a calităţilor productive ale solurilor.

Deşertificarea derivă din: tăierea pădurilor, rezultând declinul vegetal (ex. în Sahel şi Sudan

extinderea deşerturilor este datorată consumului de lemn, care reprezintă cca. 80% din

combustibilul utilizat de populaţiile autohtone); instalarea unor activităţi umane în zonele

fragile (predispuse la acest proces), precum mineritul sau, mai frecvent, suprapăşunatul (vezi

figura următoare).

Extinderea deşerturilor urmează în general două căi:

1. din interiorul deşerturilor către ariile din proximitate;

153

2. din exteriorul deşerturilor, din sistemele fragile (stepe precare, formaţiuni forestiere

rarefiate) care o dată înlăturate, conduc la apariţia caracteristicilor deşerturilor.

Deşertificarea poate să apară fie pe fondul unor oscilaţii climatice (secete de

magnitudine mare), printr-o aridizare continuă a climatului terestru sau prin mutaţiile

climatice apărute în urma activităţilor umane (ex. intensitatea transporturilor). Deci factorii

genetici ai deşertificării pot fi naturali sau artificiali. În consecinţă, deşertificarea poate fi

gândită ca o rezultantă a unor combinări naturale şi antropice, combinări care dacă se

suprapun în anumite perioade critice, duc la instalarea regiunilor deşertice (ex. instalarea

concomitentă a unei secete cu o anumită activitate umană).

Dispariţia lacului Ciad ca efect al suprapăşunatului şi despăduririlor din ultimele 4

decade (http://maps.grida.no/go/graphic/lake-chad-almost-gone)

Vegetaţia de tip maquis, garriga şi scrubb

Aceste asociaţii vegetale au un caracter derivat (de tip spinifex), unele reprezentând doar o

etapă de trecere spre o adevărată pădure unde s-a ajuns la stadiul de climax, sau invers

datorită degenerării pădurilor în urma despăduririlor, păşunatului sau incendierilor.

Maquis-ul este o asociaţie vegetală de tufişuri xerofile veşnic verzi, cu ramuri scunde şi cu

formaţiuni foliare reduse sau chiar lipsă (Erica arborea, Quercus iiex).

Există şi sisteme speciale de instalare a maquis-urilor la marginea ariilor montane sau

la marginea ariilor semiaride din fâşia mediteraneană, unde utilizarea agricolă a terenurilor a

cunoscut un declin puternic în urma industrializării (ex. părăsirea terenurilor agricole a

favorizat apariţia şi dezvoltarea formaţiunilor de maquis).

Vegetaţia de tip maquis este în fond un răspuns la activităţile umane şi ca dovadă, multe din

speciile de plante din această formaţiune sunt adaptate incendiilor (ex. ele îşi formează un

sistem radicular foarte extins).

a. TIPURI DE IMPACT ASUPRA FAUNEI

Influenţa omenirii asupra faunei a fost multiplă în decursul timpului, însă ea poate fi grupată

în patru mari categorii de impact: (a) Domesticirea animalelor, (b)

Răspândirea/dispersia animalelor, (c) Extinderea areală a animalelor pe Glob, (d) Reducerea

numerică a animalelor prin vânat, braconaj etc.

DOMESTICIREA ANIMALELOR. A fost una din cele mai profunde modalităţi prin care

omenirea a afectat animalele, pentru că omul a iniţiat un îndelung proces de selectare pentru

cele necesare supravieţuirii şi evoluţiei sale. Consecinţele domesticirii animalelor au fost

substanţiale, deoarece ele au înregistrat modificări morfologice, fiziologice şi sub aspectul

biodiversităţii.

154

În mod concret, omenirea a schimbat, a modificat şi a îmbunătăţit caracteristicile diferitelor

rase de animale, crescând substanţial productivitatea acestora.

Impactul domesticirii a condus la substituirea speciilor sălbatice cu animale domesticite şi

plante cultivate.

DISPERSIA ŞI INVAZIA ANIMALELOR. Societatea a contribuit fie în mod conştient şi

direct, fie în mod indirect, neintenţionat la dispersia animalelor, la mutarea acestora dintr-un

loc într-altul. Animalele cu o putere mare de adaptare şi cu forme dispersive se răspândesc

foarte repede. Oamenii au introdus o nouă ordine în ceea ce priveşte magnitudinea distanţelor,

prin prisma cărora se derulează dispersia animalelor, contribuind la dispersia faunei prin

modul de transport a acesteia, ducând cu sine, deliberat sau nu, organismele animale,

perturbând comunităţile din habitatele lor iniţiale. Acestea au condus la crearea altor habitate

şi nişe ecologice pentru specii, contribuind în consecinţă la invazia şi la colonizarea de către

animale în alte locuri decât în cele iniţiale naturale.

EXTINDEREA AREALĂ A ANIMALELOR PE GLOB

Forma actuală a arealelor zoogeografice dovedeşte schimbarea profundă în timp a spaţiului de

vieţuire. Di Castri (1989) a identificat 3 etape principale în cadrul procesului de invazie

biologică stimulată de activităţile şi intervenţiile umane:

(1) Prima etapă s-a desfăşurat pe parcursul mai multor milenii, şi a durat până în anul

1500 e.n. evenimentele istorice ale umanităţii favorizând invazia şi migrarea faunei mai ales

în cadrul Lumii Vechi.

(2) A doua etapă a început în aproximativ anul 1500 A.D. şi a constat în explorarea,

descoperirea şi colonizarea de către omenire a noi teritorii contribuind la globalizarea

schimburilor atât în cadrul Lumii Vechi, cât şi între aceasta şi noile teritorii descoperite şi

colonizate.

(3) A treia etapă se referă la ultimii 100-150 ani, în care se remarcă o globalizare

multifocală mult mai intensă, în care rata schimburilor s-a amplificat. În acelaşi timp, focarul

european s-a diminuat.

Introducerea de noi animale în noi arii în mod deliberat s-a desfăşurat din mai multe motive

(Roots, 1976) şi cu mai multe scopuri: pentru hrană, sport, divertisment, pentru controlul unor

boli (ex. ciuma), din scopuri estetice etc. Asemenea acţiuni voluntariste au avut

un rol însemnat în distribuţia laraă a păstrăvului în special odată cu dezvoltarea vaselor

oceanice (sec. XVIII). Spre deosebire de plantele domestice, care în marea lor majoritate nu

au fost capabile să supravieţuiască fără ajutorul oamenilor (care le-au modificat şi răspândit),

animalele domestice au putut supravieţui şi s-au adaptat în noile lor medii, devenind sălbatice

fără intervenţia umană.

155

Dispersia animalelor s-a produs şi în mod involuntar printr-o serie de acţiuni precum poluarea

unor ecosisteme acvatice, care au determinat miararea spre ape curate a faunei acvatice ori

construirea canalelor ce leagă mările, favorizând omogenizarea faunistică.

SUBIRCTUL 36

Amenajările antropice ale resurselor de apă cu implicaţii în turism:

a) Amenajările antropice asociate apelor subterane:

În cadrul acestei categorii putem menţiona realizarea unor fântâni arteziene, similare

izvoarelor arteziene, dispuse în cadrul unor metropole ca puncte de împrospătare a

microclimatului urban. Ulterior, prin dimensiune, stil arhitectonic, dinamica jeturilor de apă,

fondul cromatic, fântânile arteziene au devenit ele însele obiective turistice.

Obiect de arhitectură urbană, fântâna arteziană are o istorie de mii de ani, ce începe în

Orientul Mijlociu. Egiptenii şi persanii, inspiraţi de farmecul oazelor deşertice, şi-au

împodobit grădinile cu fântâni. Au urmat apoi romanii, care au adăugat jocuri de apă în curţile

băilor publice. În timp, fântânile publice au evoluat ajungând la o arhitectură impresionantă şi

efecte spectaculoase. Succesul unei astfel de construcţii depinde nu numai de design-ul părţii

de beton, ci şi de felul cum se foloseşte apa şi modul în care ea interacţionează cu lumina şi

celelalte elemente ale mediului înconjurător. Din caest punct de vedere, sunt cunoscute câteva

exemple de la scară mondială, care atrag zilnic mii de turişti: Fontana di Trevi, Fontana del

Tritone (Roma), Bellagio Fountains (Las Vegas), Jet d’Eau (Geneva), Fântâna magică

Montjuic (Barcelona).

Dintre cele menţionate, cele mai impresionante prin înălţimea jeturilor de apă, dar şi a

fondului muzical care însoţeşte coregrafia jerbelor de apă sunt fântânile hotelului Bellagio din

Las Vegas. Spectacolele se derulează cu o anumită frecvenţă orară pe fondul muzical al unor

melodii celebre.

La nivel naţional, numărul fântânilor publice capabile să fie analizate ca obiective

turistice sunt puţine la număr. Astfel, putem să includem fântânile publice din Bucureşti de pe

Bulevardul Unirii, fântânile muzicale din Cluj-Napoca, Craiova, Piteşti, Reşiţa, etc.

b) Amenajări antropice asociate apelor curgătoare:

Valorificarea turistică a valenţelor energetice pe care le posedă resursa acvatică se

realizează prin punerea în valoare a unor instalaţii şi echipamente din domeniul hidro-

energetic la nivelul râurilor. Unele din cele mai vechi elemente antropice se referă la morile

156

de apă tradiţionale, ce au devenit atracţii turistice inedite. Astfel, se pot identifica mai multe

tipuri tradiţionale de mori care au existat în satul românesc tradiţional:

- morile ce poartă în limbajul popular denumirea de „mori cu ciutură” sau „cu făcaie”;

- mori cu roată verticală şi cu aducţiune inferioară sau superioară;

- mori plutitoare pe vase, componente specifice ale peisajului etnografic al unor mari râuri.

Având o vechime de peste 2000 de ani, ele au fost utilizate pentru măcinarea boabelor de

cereale sau pentru acţionarea unor instalaţii de prelucrare a lemnului (gatere) şi pietrei. Morile

de apă sunt dotate cu roţi hidraulice ce valorifică energia râurilor pentru a produce lucru

mecanic.

Integrarea acestor instalaţii arhaice în sfera turismului rural a permis păstrarea unor

elemente de arhitectură tradiţională specifică. Aici sunt cuprinse mori de apă, pive şi vâltori.

Există mai multe tipuri constructive: mori de apă ce prezintă roţi vertical legate la un

ax orixontal şi mori de apă cu roţi dispuse orizontal cu axul pe vertical.

Printre localităţile în care se mai păstrează astfel de construcţii se numără: Ieud,

Călineşti, Giuleşti, Săcel (Maramureş), Lisa, Comana de Jos (Braşov), Bulz (Bihor), Cătina

(Buzău).

Alte construcţii asociate apelor curgătoare sunt canalele fluviale de navigaţie.

Construite iniţial pentru scurtarea unor trasee navale între diferite regiuni geografice, ulterior

ele au căpătat şi valenţe turistice prin asocierea peisajului fluvial cu aria limitrofă sectorului

tranzitat.

Astfel, s-a ajuns ca pe continentul european, sistemul fluvial reprezentat de canale să

ajungă la o lungime de peste 4900 de km.

Principalele canale fluviale de navigaţie la nivel mondial sunt: Manîci (Rusia), Ron-

Rin (Franţa), Canalul Central German (Germania), Dortmund-Ems (Germania), Canal du

Midi (Franţa), Canalul Dunăre-Marea Neagră (România).

În sfera construcţiilor antropice dedicate valorificării apei se înscriu şi stabilimentele

de tipul muzeelor dedicate apei. Un astfel de muzeu se află la Cluj-Napoca, fiind primul şi

singurul muzeu de acest fel din România. Amenajat în clădirea primei staţii de pompare a apei

potabile, muzeul a fost inaugurat în anul 1992. Colecţia muzeului cuprinde sute de obiecte,

ţevi, conducte, pompe, documente, hărţi, fotografii, planuri tehnice, registre, unelte şi utilaje,

folosite în sisteme de alimentare cu apă. La nivel naţional mai putem cita Muzeul Balnear

Buziaş (jud. Timiş) şi Muzeul Apelor Minerale din Tuşnad.

La nivel mondial, cele mai cunoscute muzee dedicate apei sunt: Museu da Agua

(Lisabona), Museum of Water (New York), Museu de les Aigues (Barcelona), Muzeul Apei

(St. Petersburg).

157

Tot în cadrul obiectivelor antropice asociate apelor curgătoare se înscriu şi apeductele,

reminiscenţe ale fostelor mari imperii, care au construit în diverse provincii sau colonii,

instalaţii de aducţiune a apei spre centrele urbane sau bazele militare.

Cele mai vechi apeducte sunt de pe timpul faraonului Ramses al II-lea şi regelui

israelian Solomon. De asemenea, se mai pot aminti resturile apeductului din Palmyra (Siria) şi

de pe insula Samos din sec. VI î.Hr. (Grecia), care sunt reprezentate prin canale subterane.

O perfecţionare a construcţiei acestor apeducte are loc în timpul romanilor, conductele

de apă erau din plumb, lemn sau canale din piatră. Mai cunoscute sunt apeductele romane ca

„Aqua Apia” din oraşele Pompei şi Roma. Pentru a asigura o cădere optimală (cca. 0,5%)

pentru scurgerea apei, apeductele erau construite pe mai multe nivele. Apeductele realizate pe

timpul Imperiului Roman s-au păstrat în bună parte până în zilele noastre, reprezentând tot

atâtea repere pentru promovarea turistică a siturilor în care se află localizate.

Principalele apeducte realizate în timpul romanilor: Pont du Gard (Franţa), Barbegal

(Franţa), Santa Clara Apeducto (Portugalia), Patras (Grecia), Aqua Augusta (Italia).

c) Amenajările antropice ale resurselor de apă asociate lacurilor:

Cea mai importantă valorificare a resurselor de apă, cu debut încă din anii antichităţii

se referă la amenajarea lacurilor de acumulare, formate prin bararea cursurilor de apă cu

diguri şi baraje de diverse frome şi mărimi.

Cele mai vechi lacuri antropice au fost construite în Orientul Apropiat şi Africa de

Nord. Se presupune că în Egipt au existat lacuri de acumulare cu cca. 2000 de ani î.e.n. În Iran

au fost construite lacuri în perioada 558-331 î.e.n. În Algeria, pe uedul Sig, în punctul numit „

Poarta apelor de câmpie”, a existat un baraj construit de către romani care a rezistat până în

secolul al cincilea.

Pentru România practica construirii lacurilor de acumulare este destul de veche. Se

pare că astfel de lacuri au existat încă de pe vremea romanilor, mai ales în Munţii Apuseni,

unde au fost construite în vederea flotării minereurilor sau chiar pentru exploatarea sării.

Primele atestări documentare datează încă din secolul al XV-lea pentru unele iazuri din

Câmpia Transilvaniei şi pentru cele din Câmpia Moldovei. În secolul al XVIII-lea sunt

semnalate două lacuri construite în scopuri miniere la Dognecea şi alte două în secolul al

XIX-lea lângă Oraviţa.

Barajele sunt construcţii hidrotehnice care ridică nivelul apelor, în scopul derivării lor

într-o aducţiune sau al acumulării lor în vederea regularizării debitelor. Tipologia barajelor,

este dictată de o serie de elemente ce se referă la forma şi materialele de construcţie utilizate.

În prezent cele mai multe baraje sunt realizate din materiale locale şi beton.

158

În România cele mai multe baraje au fost ridicate în a doua jumătate a secolului XX,

astfel că în prezent numărul lor este de 246 de unităţi. Cele mai mari suprafeţe sunt ocupate de

lacurile de acumulare ale barajelor dispuse pe Dunăre (complexul Porţile de Fier), urmate de

cele de pe râurile interioare: Prut, Olt, Siret, Argeş, Jiu, Someş.

O bună parte din aceste lacuri au intrat şi în circuitul turistic, oferind facilităţi în acest

sens. Chiar dacă intră în sfera obiectivelor turistice economice, ele se constituie prin reperele

dimensionale, în puncte de atracţie pentru fenomenul turistic. De altfel, pe lacurile de

acumulare amintite se derulează activităţi de recreere, asociate transportului nautic de

agrement, activităţi de pescuit sportiv, etc.

Cele mai multe dintre marile baraje ale lumii şi-au dezvoltat şi o funcţie turistică, prin

crearea unor condiţii propice vizitării unor porţiuni, componente, săli şi instalaţii aferente

barajului. În acest scop se remarcă acuulările: Churchill (Canada), Kuibaşev (Rusia), Nasser

(Egipt-Sudan), Rabinsk (Rusia).

O categorie aparte în ceea ce priveşte valorificarea resursei de apă în domeniul turistic

prin amenajări antropice o reprezintă parcurile de apă. Aceste amenajări intră în categoria

parcurilor de distracţii, în care principalele atracţii sunt reprezentate de piscine de diferite

mărimi, instalaţii şi infrastructuri de tipul toboganelor, trambulinelor, jeturi de apă, etc.

Parcurile de apă au crescut foarte mult în popularitate în ultimii ani, începând de la

introducerea lor în anii 1940. Cele mai multe parcuri de apă se găsesc în SUA, care deţin

peste 1000 de astfel de amenajări. Marea lor majoritate sunt poziţionate în locaţii litorale, sau

în vecinătatea unor staţiuni turistice a căror profil principal este reprezentat de valorificarea

resurselor de apă, cu funcţionare predominant în sezonul estival.

Cele mai importante parcuri de apă la nivel mondial sunt: Water World (Denver,

Colorado), World Waterpark (Canada), Geneva World (Italia), Aquacity (Spania), Aqualand

(Franţa), Adaland (Turcia).

d) Amenajări antropice asociate apei în stare solidă:

În această categorie au fost încadrate construcţiile de zăpadă şi gheaţă, respectiv

pârtiile de schi artificiale acoperite.

Construcţiile de zăpadă şi gheaţă reprezintă o categorie aparte în valorificarea

resurselor de apă în stare solidă materializate în realizarea unor stabilimente temporare de

cazare, inedite prin natura materialului de construcţie utilizat. În România, cel mai cunoscut

exemplu îl constituie hotelul de gheaţă construit anual la Bâlea Lac, în perioada sărbătorilor

de iarnă, din blocuri de gheaţă extrase din lacul omonim, care atrage zeci de vizitatori.

159

La nivel mondial renumite sunt construcţiile similare din Norvegia (Ice Lodge Hotel,

Alta Igloo Hotel), Suedia (Jukkasjarvi Hotel), Canada (Duchesnay)

De asemena, se pot menţiona locuinţele de tip iglu din Laponia, care atrag numeroşi

turişti. Un element la fel de inedit îl reprezintă şi statuile de gheaţă sau chiar ansambluri de

forma unor clădiri (biserici de gheaţă), odelate fie singular, fie sub forma unor ansambluri mai

mari.

O formă similară de atracţie este determinată de construcţiile sculptate în gheaţă,

efemere ca rezistenţă în timp. Aceste construcţii pot fi abstracte sau realistice, funcţionale sau

pur decorative. Ele sunt în general asociate cu anumite evenimente speciale sau festive.

Durata de viaţă a unei astfel de construcţii este variabilă în timp, putând fi de la câteva zeci de

minute la câteva luni, în funcţie de temperatura mediului ambiant.

La nivel mondial cea mai cunoscută regiune pentru sculpturi de gheaţă este provincia

chineză Heilongjiang, renumită prin festivalul internaţional de sculpturi şi gheaţă şi zăpadă,

ţinut anual la Harbin. Tot în Asia, dar de data aceasta în Japonia, în preajma anului nou, în

oraşul Sapporo se organizează un carnaval al sculpturilor în gheaţă. O altă locaţie o reprezintă

oraşul Fairbanks, din Alaska, unde se organizează un campionat mondial de artă în gheaţă

încă din 1989.

Un obiectiv inedit il constituie incintele în care sunt amenajate pârtii de schi în locaţii

exotice. Cea mai cunoscută dintre ele este Ski Dubai (Emiratele Arabe Unite), un stabiliment

ce deţine o suprafaţă de circa 22.500 m2, unde au fost amenajate 5 pârtii de diverse dificultăţi.

De asemenea, a fost amenajată şi o pârtie pentru snowboarding. Cel mai mare complex

schiabil indoor se numeşte SnowWorld şi este situat în orăşelul Landgraaf, din sud-vestul

Olandei, integrând numeroase facilităţi, printre care şi singura pârtie acoperită omologată de

federaţia internaţională de schi.

Alte locaţii similare sunt: Ice Arena (Australia), Sheffield Ski Village (Marea

Britanie), Alpine Center (Germania).

e) Amenajările antropice ale resurselor de apă marine şi oceanice:

Canalele maritime reprezintă căi de apă navigabile, artificiale, construite pe teritoriile

statelor pentru a face legătura între mări şi oceane. Principalele canale maritime de navigaţie

de la nivel mondial sunt: Canalul Suez (Egipt), Canalul Caledonian (Scoţia), Canalul Panama

(Panama), Canalul Corint (Grecia) şi Canalul Nord-Ostee (Danemarca).

În aceeaşi categori se înscriu şi canalele maritime realizate în sectorul unor strâmtori

care au avut ca scop reducerea distanţelor între diverse destinaţii şi porturi. Cele mai

importante canale maritime sunt Canalul Suez şi Canalul Panama.

160

Primul dintre ele, finalizat în 1869, permite tranzitul navelor pe traseul dintre Europa

şi Asia, scurtând drumul iniţial care ocolea Africa pe la Capul Bunei Speranţe. Canalul nu are

ecluze şi permite trecerea navelor a căror pescaj nu depăşeşte 16 m.

Canalul Panama este un canal ce traversează istmul Panama din America Centrală,

legând oceanele Atlantic şi Pacific. Deschis navigaţiei în anul 1914, sub tutela SUA, canalul

este unul din cele mai solicitate puncte ale navigaţiei internaţionale.

Pornind de la un hobby larg răspândit (creşterea unor peşti de mici dimensiuni în

acvarii de dimensiuni modeste), au apărut în timp, ca şi obiective de atracţie, bazine şi incinte

acvatice din ce în ce mai mari, care conservă un număr ridicat de specii piscicole, dar şi

animale iubitoare de apă.

În literatura de specialitate circulă o serie de termeni apropiaţi care definesc acest tip

de incinte: aquarium, oceanarium, delfinarium şi parc de mamifere marine.

Acvariile publice sunt cele mai numeroase dintre stabilimentele menţionate având

dimensiuni mari, a căror bazine de apă, pot depăşi volume mai mari de câteva m3 de apă.

Astfel, cel mai mare acvariu public din lume este considerat a fi Georgia Aquarium din

Atlanta (SUA), cu un volum de peste 31 000 de m3 de apă, gazdă pentru peste 100.000 de

vieţuitoare din peste 500 de specii.

Cele mai cunoscute acvarii publice din lume sunt: Sea World (Florida – SUA),

Vancouver Aquarium (Canada), Acqua Mundo (Brazilia), Aquarium Barcelona (Spania),

Alexandria Aquarium (Egipt).

Delfinariile au fost asociate doar acelor acvarii publice care deţin delfini din diverse

specii, dar şi alte mamifere marine (balene, beluga). Aceştia sunt ţinuţi în bazine mari

acoperite sau în aer liber, unde sunt realizate reprezentaţii publice , în general cu acrobaţii

acvatice.

De obicei, construcţia unui delfinariu destinat pentru reprezentaţii publice este

realizată dintr-un bazin circular, încadrat de tribune pentru spectatori. În unele cazuri, pereţii

bazinului sunt construiţi din sticlă, fapt ce permite vizualizarea mamiferelor în imersie.

Cele mai cunoscute delfinarii din lume sunt: Dolphins Plus (Florida – SUA),

Marineland (Canada), Delfinario Rimini (Italia), Ocean Park (China).

Parcurile de mamifere marine sunt parcuri tematice unde sunt prezentate mamifere

acvatice: delfini, balene, beluga, orce, lei de mare. Aceste parcuri sunt mult mai elaborate

decât delfinariile deoarece prezintă şi alte specii marine şi includ diverse alte atracţii similare

parcurilor de distracţii.

Cele mai cunoscute parcuri de mamifere din lume sunt: Discovery Cove (Florida –

SUA), Sea World (California – SUA), Mundo Marino (Argentina).

161

În spaţiul litoral marin sau oceanic a apărut ca o necesitate, construirea unor spaţii

artificializate, reclamate din spaţiul acvatic, datorită acutei lipse de terenuri, sau a

supraaglomerării celor existente. Astfel, au fost realizate insule artificiale situate în imediata

vecinătate a zonei litorale, legate de continent prin poduri sau căi de comunicaţii navale.

Aceste construcţii au apărut din timpuri străvechi, primele insule de acest gen fiind

regăsite sub forma unor „plauri antropici” la nivelul lacului Titicaca. Ulterior, alte insule au

apărut în aria oraşelor portuare, pentru realizarea unor amenajări complexe: insula Dejima din

portul Nagasaki (Japonia), insula Notre Dame din Montreal, Insulele Veneţiene din Miami

Beach (Florida – SUA).

Cele mai importante insule artificiale la nivel mondial sunt: Treasure Island

(California – SUA), Whale Island (Marea Britanie), Flevoland (Olanda).

162