CAPITOLUL 2

STRATEGIILE ECONOMICE.

TRECUT ŞI PREZENT ÎN ABORDAREA STRATEGICĂ

A DEZVOLTĂRII ECONOMICE

Abordarea strategică a dezvoltării reprezintă o modalitate de gestionare eficientă

activităţilor viitoare. Această abordare reprezintă calea de evitare a discontinuităţilor în cursul

economic stabilit pentru un anumit domeniu. Fiind o orientare modernă, care îşi dovedeşte

eficienţa în ţările dezvoltate, strategia reprezintă şi pentru România un instrument util.

2.1. Prezentare cronologică a abordării strategiilor

Strategia, până a ajunge să fie un instrument economic atât de necesar, a traversat istoria

sub diverse interpretări. În continuare este prezentată o scurtă evoluţie a acestor interpretări,

alături de cei cărora li se datorează această evoluţie şi titlurile lucrărilor de referinţă:

Antichitate: Noţiunea de strategie (fr. stratégie, engl. strategy, it. strategia) provine

indirect din grecesul strategos (general, rezultat prin combinarea cuvintelor stratos (armată) şi

egos (conducător, post creat în 506 î.e.n.), concept care nu se reflectă direct în conţinutul actual al

strategiei economice. Semnificaţiile actuale îşi au izvor în expresia strategike episteme

(cunoştinţele, inteligenţa generalului) sau strategon sophia (înţelepciunea generalului).1 Una

dintre cele mai vechi definiţii ale strategiei aparţine scriitorului grec antic Xenophon (Grecia

Antică): strategia reprezintă cunoaşterea activităţii pe care îţi propui să o desfăşori. În aceiaşi

perioadă, în mod independent de abordările greceşti, generalul chinez Sun Tzu (China Antică)

scria despre strategie: doar un conducător sclipitor şi un lider excelent, care este capabil să

conducă prin propria-i inteligenţă cu superioritate şi intuiţie, este capabil să obţină rezultate

măreţe. Toată puterea necesară oricărei acţiuni îşi are sursa în această capacitate; aceasta fiind

esenţa unei strategii (The Art of War a fost uneori utilizată ca text util conducerii economice

datorită relevanţei multor aspecte pentru strategiile economice).2

Începând cu secolul IV î.e.n. şi până în secolul al VII-lea e.n. strategia a descris

ansamblul de cunoştinţe privind conduita războiului3, inclusiv tactici circumscrise artei

diplomaţiei. Ulterior, în secolul al XVI-lea stratagema (regulă a războiului) era considerată artă

şi tehnică în acelaşi timp. Ultimul care a folosit această expresie, în forma sa latină a fost Niccolo

Machiavelli4 care, în 1518, vorbeşte despre ars bellica (arta războiului). În secolul al XIX-lea,

probabil cel mai cunoscut strateg, Carl von Clausewitz (1832), aprecia că strategia este greu de

conceput, mai greu de implementat, dar este privită într-un mod simplist.

1 Luttwak, Edward, Le paradoxe de la stratégie, Nouveaux Horizons, 1989, p.3072 Macmillan, Hugh, Tampoe, Mahen, Strategic Management. Process, Content and Implementation, Oxford University Press, New York, 2000, p.14-153 Luttwak, Edward, op.cit., p.304 Niccolo Machiavelli (1469-1527), om de stat, scriitor şi teoretician politic italian. (Didier, Julia, op.cit., p.160)

62

Secolul al XX-lea este cel în care este plasată apariţia strategiei economice, în perioada

anilor ’20. Peter Drucker1 (Concepts of the Corporation, 1946) apreciază, exemplificând (prin

experienţele companiilor General Motors, General Electric, IBM), concentrarea pe atingerea unor

obiective clar identificate. Adaugă acestei viziuni îndeplinirea cerinţelor consumatorilor.

P. Drucker este caracterizat ca un “filozof al afacerilor” şi ca “cel mai influent şi ascuţit

comentator pe care domeniul afacerilor l-a cunoscut”.2

În anii ’50 sunt făcuţi paşi în accentuarea cunoaşterii strategiei, este perioada

aprofundării planificării strategice. În 1951 o abordare importantă a strategiei are în vedere

latura calitativă a activităţii economice. Această teorie îi aparţine lui Joseph M. Juran3 care

apreciază calitatea ca fiind un obiectiv esenţial al oricărei acţiuni şi strategii. J. Juran abordează

planificarea calitativă, managementul de calitate şi despre îmbunătăţirea calitativă. După 1960

urmează o perioadă considerată de “adolescenţă” a strategiei4. Theodore Levitt5 (Marketting

Myopia, articol publicat în Harvard Business Rewiew, 1960) construieşte explicaţii ştiinţifice

privind strategiile, aceste instrumente fiind considerate esenţiale în activitatea economică.

În domeniul strategiei anii 1960-1973 sunt apreciaţi drept perioada de aur ai

creativităţii. Alfred Chandler (Strategy and Structure, 1962) subliniază că orice întreprindere

trebuie să-şi construiască o strategie. Strategia este văzută ca alocare a resurselor, stabilirea

planului de acţiuni în vederea îndeplinirii unor obiective stabilite.6 Istoric al economiei

americane, A. Chandler a studiat intens activitatea companiilor americane între 1850-1920. O

parte importantă a vocabularului conducerii strategice a activităţii economice se bazează pe

formulările sale. În anul 1964 Bruce Henderson7 fondează Boston Consulting Group (BCG)

având la început o bază formată dintr-o cameră, o persoană, un birou. La sfârşitul deceniului

Henderson era considerat creatorul unei puternice maşinării ce combina inovarea bazată pe

inteligenţă cu consultanţele de afaceri. Au fost concepute metode cunoscute şi utilizate în prezent

pentru analiza pieţei şi orientarea activităţii economice. Perioada de maximă creativitate şi

inventivitate a BCG este localizată de istorici ai domeniului între anii 1967-1973. În 1965 apare

lucrarea lui H. Igor Ansoff, Corporate Strategy, considerată monumentală şi drept Biblie a

planificării strategice. Cartea este apreciată ca fiind bogată şi foarte detaliată în ceea ce priveşte

orientarea strategică bazată pe: obiective, plan de acţiuni, poziţionarea în funcţie de matricea

pieţe-produse şi alocarea resurselor.8 În aceiaşi perioadă se remarcă şi Kenneth Andrews care

consideră ca esenţială analiza mediului extern şi intern, într-un cuvânt analiza SWOT în

1 Austriac la origine, Peter Drucker, în vârstă de 11 ani, se mută în Anglia la sfârşitul anilor ’20 împreună cu tatăl său. Înainte de a emigra în America în 1937, lucrează ca jurnalist şi economist. În SUA devine un eminent consultant, scriitor şi academician. (Sursa: Chandler, Alfred D., Stratégies et structures de l’entreprise, Nouveaux Horizons, Paris, 1989, 148). 2 Koch, Richard, Strategy: how to create and deliver a useful strategy, Financial Times, Prentice Hall, Great Britain, 2000, p.1473 Joseph M. Juran, român născut în SUA în 1904, inginer al sistemelor electrice, a fost considerat ca un specialist remarcabil al calităţii şi responsabil (în colaborare cu W. Edwards Deming) pentru revoluţia calitativă în Japonia după 1950. În 1951 publică Quality Control Handbook, iar în 1988 Juran on Planning for Quality.4 Koch, Richard, op.cit., p.65 Theodore Levitt este la origine german născut în SUA. Fost profesor în cadrul Harvard Business School, este considerat o eminenţă a marketingului. 6 Koch, Richard, op.cit., p.77 Bruce Henderson (1915-1992) este considerat unul dintre cei mai originali viitorologi ai economiei din toate timpurile.8 Koch, Richard, op.cit., p.6

63

planificarea strategică (Business Policy. Text and Cases, 1965; The concept of Corporate

Strategy, 1971). Andrews menţionează că opţiunile strategice ale întreprinderii pot fi construite şi

evaluate prin raportare la patru componente ale strategiei, astfel: (1) ceea ce ar putea să realizeze

= oportunităţile oferite de mediu, (2) ceea ce poate să realizeze = competenţele şi resursele, (3)

ceea ce doreşte să realizeze = obiective, aspiraţii şi (4) ceea ce trebuie să realizeze =

responsabilităţi sociale.

Anii ’70 sunt marcaţi de aprofundarea cunoaşterii strategiilor. Sunt considerate foarte

importante lucrările aparţinând lui Henry Mintzberg (The Nature of Managerial Work, 1973) şi

ale lui H.I. Ansoff (Strategic Management, 1979). Mintzberg dezvoltă ideea creativităţii în

conducerea activităţii economice. Începutul anilor ’80 este caracterizat de afirmarea altor doi

specialişti care au influenţat major abordarea strategiei: Michael Porter şi Kenichi Ohmae.

Porter argumentează în Competitive Advantage: Techniques for Analysing Industries and

Competitors faptul că profitabilitatea este determinată nu doar de poziţia concurenţială relativă a

întreprinderii (după cum Henderson arătase) ci şi de caracteristicile structurale ale domeniului în

care acţionează firma, respectiv de tendinţele manifestate de elementele mediului. Ohmae,

specialist japonez, descrie într-o manieră apreciată ca “sclipitoare”1 cum au beneficiat companiile

japoneze de pe urma utilizării strategiei (The Mind of the Strategist: The Art of Japanese

Business, 1982). În 1989 Gary Hamel (London Business School) şi C.K. Prahalad au scris un

articol, considerat remarcabil de către specialiştii domeniului, intitulat Strategic Intent în care

afirmă că o companie trebuie să se supună schimbării majore atunci când situaţia o cere.

În 1990 aceiaşi echipă de specialişti (Hamel şi Prahalad) apreciază, într-un nou articol The

Core Competence of the Corporation, drept cheie a strategiei: competenţele distinctive,

tehnologiile şi dotările precum şi abilitatea de a învăţa. Un alt nume apreciat al anilor ’90 este

John Kay. Profesorul Kay argumentează, pe aceiaşi linie de gândire anterioară, orientarea

strategică bazată pe resurse. În anul 1994 un trio de specialişti aparţinând Ashridge Strategic

Management Centre (centru de consultanţă), Andrew Campbell, Michael Goold, Marcus

Alexander (Corporate-Level Strategy, 1994) publică lucrări şi promovează noi concepte

strategice considerate importante. Dintre aceste concepte se detaşează cele care identifică

abilităţile strategice specifice afacerilor. Michael Goold, scriitor britanic în domeniul

managementului a înfiinţat centrul de consultanţă menţionat (Ashridge Strategic Management

Centre) după o carieră în cadrul BCG. Numele său este legat de lucrarea Strategies and Styles

(1987). În cartea sa A Sense of Mission, Andrew Campbell argumentează importanţa în

determinarea strategiei a: unui scop corect determinat, unui set consistent de valori, unei strategii

de piaţă, unui set de comportamente standard. Referitor la industria consultanţei strategice se

apreciază ca remarcabilă perioada 1965-1991. Această dezvoltare a domeniului a încetat între

1991-1993, ulterior dezvoltându-se extensiv.

În 1998 apare lucrarea Strategy Safari scrisă de Henry Mintzberg, Bruce Alstrand şi

Joseph Lampel, considerată ca un tur prin “jungla managementului strategic”.2 În aceiaşi

perioadă Al Ries, consultant şi scriitor, afirmă că globalizarea implică specializare, recomandând

1 Koch, Richard, op.cit., p.72 idem, p.134

64

divizarea şi specializarea strategiilor deoarece cu cât o piaţă este mai mare, cu atât se afirmă

specializarea (Focus, 1996; Future Focus, 2000). În prezent se apreciază că sunt foarte

importante tehnologiile, oferirea calităţii către client, valorificarea avantajelor competitive. Sunt

de asemenea considerate ca importante stabilirea şi menţinerea unei poziţii dominante bazate pe

specializare şi pe abilitatea de a crea valoare. Conceptele vechi, dezvoltate de BCG la sfârşitul

anilor ’60 sunt foarte relevante şi azi.

După cum se observă în prezentarea cronologică, strategia este definită, în majoritatea

cazurilor, ca instrument microeconomic. Aproape toţi specialiştii au privit strategia ca demers al

întreprinderii, ca primă şi importantă modalitate de definire a strategiei. Însă, utilizată într-o

formă similară, strategia este necesară şi la nivel macroeconomic. Nu se impune o altă

conceptualizare a strategiei macroeconomice faţă de cea a întreprinderii, ci obiectivele şi

activităţile sunt diferite, însă ele diferă chiar şi de la o întreprindere la alta.

Abordările macroeconomice sunt mult mai prezente în planurile strategice practice

întocmite de diverse organizaţii şi instituţii internaţionale (de exemplu Banca Mondială, OCDE

ş.a.), state şi regiuni (de exemplu Uniunea Europeană). Astfel, este mult mai des întâlnită

strategia macroeconomică în programele economice concrete decât în literatura teoretică de

specialitate, iar atunci când aceasta se întâmplă sunt menţionate trimiteri la documente oficiale.

2.2. Elemente definitorii ale strategiilor

Strategia reprezintă un instrument economic aplicabil la nivelul unei unităţi de afaceri,

unei întreprinderi, unei regiuni, la nivelul unei economii naţionale sau chiar la nivel internaţional

reunind acţiunile ţărilor unite prin strategie într-o misiune comună. Strategia încorporează

misiunea fundamentală a unei ramuri economice, subramuri, regiuni, a unei organizaţii, fiind cea

care indică drumul spre îndeplinirea misiunii prin detalierea acesteia, în scop operaţional, pe

obiective strategice. Prin urmare strategia reprezintă un demers planificat al unor activităţi şi

acţiuni eşalonate în timp, subordonate misiunii globale şi obiectivelor specifice.

2.2.1. Caracteristicile strategiilor economice

Definirea noţiunii de strategie (concept actual cu rădăcini antice) este importantă pentru a

evidenţia faptul că aceasta reprezintă un ghid în funcţie de care se stabilesc obiectivele1 (Igor

Ansoff) şi calea de abordare a activităţilor care permit obţinerea performanţei2. Abordările asupra

strategiei sunt numeroase. Ca instrument economic, strategia a fost definită ca fiind:

1 O conturare a viitorului, un plan, o viziune, un mod de a gândi viitorul, un model al

experienţei şi învăţării.3

1 Plumb, Ion, (coord.), Reingineria serviciilor, Ed. ASE, Bucureşti, 2004, p.872 Ţuclea, Claudia, Management strategic, Ed Uranus, Bucureşti, 2003, p.143 Koch, Richard, op.cit., p.130

65

2 Strategia reprezintă un model decizional, formularea acesteia presupunând un proces de

organizare ce depinde de trăsăturile instituţiei care o stabileşte, de cele ale mediului şi ale

activităţilor vizate.4

3 Un set de decizii ce prevăd acţiuni, resurse şi responsabilităţi. Strategia, înainte de orice,

indică direcţia şi căile de realizare a obiectivelor propuse.2

4 Într-o altă viziune, strategia este considerată: un set de acţiuni previzionate, un raport de

echilibru între resurse şi posibilităţile asigurate de mediu şi un proces în urma căruia

actorii mediului vor interacţiona.3

5 Strategia reprezintă transformarea misiunii în agendă de lucru.4

6 O ştiinţă, o artă, un plan care, în timp, poate suporta modificări.5

Prin urmare, rezumând definiţiile anterioare, strategia desemnează un ansamblu de

decizii, pe o durată variabilă, încadrate unor linii definitorii ale activităţii economice, având drept

scop orientarea acesteia în direcţia atingerii unor obiective. Formularea strategiei este procesul

prin care este identificată misiunea strategică, sunt stabilite obiectivele necesare realizării

acesteia, este stabilită strategia adecvată şi se precizează modalităţile aplicării strategiei. Pentru o

detaliere clară a obiectivelor se stabilesc seturi de priorităţi strategice necesare în înţelegerea şi

stabilirea ulterioară a planurilor de acţiune.

O strategie se poate defini prin identificarea principalelor trăsături ale acesteia.

Caracteristicile strategiilor economice sunt următoarele6:

1 Strategia se bazează pe un volum considerabil de date

2 Strategia se caracterizează prin formulări obiective şi subiective

3 Este subordonată obiectivelor stabilite

4 Strategia este un plan de acţiune pe perioadă determinată, care se realizează progresiv

5 Strategia reprezintă elementul pe baza căruia se stabilesc programele strategice

6 Strategia necesită existenţa permanentă a unei conexiuni inverse (feedback strategic)

7 Strategia se finalizează, încetează, odată cu îndeplinirea obiectivelor

8 Caracter iterativ al strategiei

1. Strategia se bazează pe un volum considerabil de date: Strategia este rezultatul unor

decizii fondate pe determinări obiective, evaluări realiste ale dimensiunilor şi caracteristicilor

celor două categorii de factori de influenţă: interni şi externi.

2. Strategia se caracterizează prin formulări obiective şi subiective

(complementaritatea dintre formalizare şi intuiţie): Alături de latura obiectivă a formulării

strategiei, prezentată anterior, oricât de bogate sunt informaţiile pe care se fundamentează

strategia, aceasta nu este totuşi rezultatul unor determinări exclusiv obiective. În concluzie,

4 Foss, Nicolai, Resources, Firms and Strategies, Oxford University Press, New York, 1997, p.52-532 Doyle, Peter, Marketing Management and Strategy, Financial Times, Prentice Hall, Great Britain, 2002, p.183 Davies, Howard, Lam, Pun-Lee, Managerial Economics. An analysis of business issues, Financial Times, Prentice Hall, Great Britain, 2001, p.3794 Asher, Mike, Managing Quality in the Service Sector, Kogan Page, London, 1996, p.355 Luttwak, Edward, op.cit., p.3086 Formularea caracteristicilor este rezultatul studierii şi rezumării abordărilor teoretice din următoarele lucrări de specialitate: Florescu, Constantin, Mâlcomete, Petre, Pop, Nicolae Al. (coordonatori), Marketing: dicţionar explicativ, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p.670-671, Chandler, Alfred D., op.cit., Koch, Richard, op.cit., Ioncică, Maria, (coord.), op.cit., 2004.

66

strategia se caracterizează printr-o juxtapunere a formulărilor obiective şi subiective.

Formalizarea se bazează pe modele care permit analiza metodică a problemelor, raţionalizarea

deciziilor. Planificarea strategică formală trebuie dublată de intuiţie şi creativitate care adaugă

modelelor economice flexibilitate şi adaptabilitate la schimbare.1 Latura subiectivă este dată de

însuşirile şi comportamentele umane, atât ale decidenţilor cât şi ale persoanelor vizate

(populaţiei). Printre însuşirile decidenţilor se numără competenţa profesională, flexibilitatea

gândirii, receptivitatea, responsabilitatea, colaborarea etc.

3. Strategia este subordonată obiectivelor stabilite: Reuşita unei strategii depinde de

realismul ei, de măsura în care alegerea şi formularea ei au fost bine fundamentate. Scopul unei

strategii constă în capacitatea acesteia de a conduce la obiectivele formulate. Într-un cadru

european în care capitalul are o mobilitate crescută, în care informaţia este disponibilă la o simplă

apăsare de buton şi în care graniţele fizice dispar, se formează condiţiile unei orientări strategice

globale.2

4. Strategia este un plan de acţiune pe perioadă determinată, care se realizează

progresiv: Strategia reprezintă un răspuns la cerinţele viitorului şi la tendinţele acestuia. Care

este relaţia dintre planificare şi strategie? Cu alte cuvinte, trebuie strategia întotdeauna

planificată? Pentru a dezvolta o definiţie practică a planificării trebuie să înţelegem formularea

strategiei.3 Planificarea strategică se bazează pe implementarea acelor programe economice

capabile să ducă la îndeplinirea scopurilor, obiectivelor propuse. Orientarea strategică a activităţii

este cea care ghidează şi defineşte cursul de acţiune în direcţia dorită. Premisele orientării

strategice asigură baza performanţelor viitoare reflectate în obiectivele stabilite.

Ce este planificarea strategică? Pe scurt, aceasta reprezintă:

a. instrumentul de realizare al managementului strategic4

b. procesul periodic de luare a deciziilor în condiţiile studierii atente a viitorului acestora.

Caracterul periodic este dat de formularea strategiilor în situaţii diferite, în dorinţa de „a

stăpâni schimbarea”5.

c. organizarea sistematică a eforturilor necesare îndeplinirii obiectivelor. Aceasta

imprimă caracter participativ (consultativ) dat de necesitatea informării despre diferite

aspecte. Rolul participării constă în diminuarea diferenţei dintre formulare şi aplicare

practică.

d. procesul de măsurare a rezultatelor deciziilor şi de comparare cu aşteptările,

organizând un sistematic feedback.

Ce nu este planificarea strategică? Este important să se cunoască ceea ce planificarea

strategică nu este:6

a. Planificarea strategică nu este o cutiuţă cu minuni, un sistem de tehnici nenumărate

şi universal valabile. Planificarea strategică este o viziune analitică a activităţii

1 Naneş, Marcela, Managementul strategic al întreprinderii şi provocările tranziţiei, Ed.All Beck, Bucureşti, 2000, p.422 Thatcher, Margaret, Statecraft. Strategies for a Changing World, HarperCollins, London, 2002, p.XVIII3 Mintzberg, Henry, The Rise and Fall of Strategic Planning, The Free Press, New York, USA, 1994, p.74 Naneş, Marcela, op. cit., p.455 idem, p.396 Drucker, Peter, op.cit., p. 117

67

concomitent cu realitatea utilizării resurselor. Orientarea strategică este mai mult

responsabilitate decât tehnică ştiinţifică universal valabilă.

b. Planificarea strategică nu este previziune precisă, nu este soluţia miraculoasă a

interpretării viitorului. Realizarea de previziuni este utilă în viaţa întreprinderii, însă

trebuie să se ţină seama de evenimente neaşteptate prin precizarea erorilor. Peter Drucker

subliniază caracterul social, uman al lumii în care trăim; comportamentul uman, care ne

defineşte societatea, este greu de anticipat şi de cuantificat.

c. Planificarea strategică nu corespunde deciziilor viitoare, ci reprezintă viitorul

deciziilor din prezent. Deciziile strategice indică ceea ce trebuie realizat în prezent

pentru a fi pregătiţi pentru incertitudinea viitorului.

d. Planificarea strategică nu reprezintă certitudinea eliminării riscului. O situaţie

optimă, posibilă de multe ori doar din punct de vedere teoretic, este cea a eliminării

riscului. Esenţa unei afaceri constă în asumarea riscurilor. Un principiu important al

ştiinţei economice (Legea Boehm-Bawerk) menţionează că cele mai mari performanţe

economice sunt obţinute prin asumarea celui mai mare risc, respectiv a celei mai

ample incertitudini.

5. Strategia reprezintă elementul pe baza căruia se stabilesc programele strategice:

Pentru înţelegerea planificării strategice este importantă definirea conceptului de programare

strategică. Aceasta presupune acţiuni de bază cum sunt:

a. analiza perspectivelor de evoluţie ale economiei naţionale, regionale, ale sectoarelor şi

activităţilor, evidenţiind tendinţele, oportunităţile şi ameninţările.

b. analiza competitivităţii obiectului strategic (economie naţională, regiune, întreprindere etc.)

c. stabilirea instrumentelor şi tehnicilor de programare a strategiilor (identificare obiective,

stabilirea orizontului de timp, formularea acţiunilor concrete şi a măsurilor de control ale

implementării strategiei).

6. Strategia necesită existenţa permanentă a unei conexiuni inverse (feedback

strategic): Utilizarea strategiilor economice presupune o abordare sistemică. Orientarea

strategică sistemică reprezintă un mod important de analiză a conjuncturii externe şi interne.

Elaborarea strategiilor trebuie să se realizeze în condiţiile abordării ca sistem a ţării, regiunii sau

întreprinderii de referinţă. Funcţionalitatea unei strategii presupune existenţa, după cum s-a

menţionat, a planurilor, programelor, obiectivelor etc., dar şi a măsurilor de control.1 Abordarea

sistemică presupune formarea unui răspuns (feedback). Aceasta permite analiza şi conceperea

proceselor economice într-un tot unitar considerat ca un sistem deschis.

7. O strategie se finalizează, încetează, odată cu îndeplinirea obiectivelor

8. Caracter iterativ al strategiei: Din necesitatea de revizuire, actualizare şi adaptare a

strategiei se deduce caracterul iterativ al acesteia, respectiv reformularea parţială sau integrală

în funcţie de producerea unor evenimente majore. Potrivit unor noi abordări “procesul raţional

de analiză şi reflecţie a priori nu este şi nu poate fi urmat niciodată fidel, întrucât intuiţia şi ideile

bune ies la suprafaţă într-o dezordine aparentă. Strategia ia formă progresiv, într-un flux continuu

1 Mockler, Robert J., Management strategic multinaţional. Un proces integrativ bazat pe contexte, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.215

68

de acţiuni. Unele dintre acestea sunt deliberate şi planificate, altele sunt emergente şi răspund

evenimentelor neprevăzute.”1 Prin urmare o strategie poate fi schimbată sau chiar se poate

renunţa la ea în situaţii care duc la imposibilitatea aplicării. Aceste situaţii sunt date de

evenimente neprevăzute la nivel internaţional (crize economice, conflicte, schimbări de regim

politic, reglementări etc.), naţional şi la nivel microeconomic. Modalităţile de adaptare la astfel

de momente constau fie în formularea unor strategii de rezervă fie în identificarea unor obiective

care nu au fost luate iniţial în considerare.

Prin urmare, înţelegerea strategiei poate fi rezultatul asimilării principalelor definiţii dar şi

al identificării caracteristicilor acesteia. Definiţiile se îmbogăţesc prin munca teoreticienilor, iar

gama trăsăturilor este diversificată prin utilizarea strategiilor în practică.

2.2.2. Conţinutul dezvoltării prin strategie

Dezvoltarea bazată pe strategie reprezintă un demers pe o perioadă clar delimitată în

viitorul unei ţări, al unei regiuni, unui sector sau domeniu economic. Creşterea complexităţii

mediului internaţional presupune utilizarea strategiilor de dezvoltare. Strategia este, în zilele

noastre unul dintre cele mai utilizate concepte în teoria dezvoltării, în economie şi nu numai.2

Analizând dezvoltarea strategiei în plan teoretic, utilizarea acesteia în practică a devenit

evidentă atât la nivel macroeconomic cât şi al agenţilor micromediului. O strategie naţională

influenţează activitatea economică până la nivelul întreprinderilor, acestea din urmă fiind

orientate către dezvoltarea propriilor activităţi. Aceasta conduce la dezvoltarea unor zone sau

regiuni, în condiţii de competitivitate.

Fără strategie pot să apară decalaje strategice, mai ales în mediul dinamic şi turbulent de

astăzi şi fragmentări organizaţionale care se pot constitui în puncte slabe şi ameninţări pentru buna

desfăşurare a activităţii economice la toate nivelurile.3 Analizând această menţiune se poate

sublinia importanţa strategiei în dezvoltare, mai ales prin simpla dorinţă şi intenţie de a o utiliza.

Decalajul strategic reprezintă o rămânere în urmă într-un mediu dinamic în care statele şi

regiunile utilizează strategii. Fragmentarea organizaţională reprezintă o funcţionare

independentă, în absenţa relaţionării, a sectoarelor, ramurilor sau unităţilor economice. Acestea se

orientează în direcţii opuse în absenţa unei misiuni comune, strategia acţionând ca un magnet.4

În prezent, în teoria dezvoltării economice, frecvent, se intercondiţionează aceste două

concepte: dezvoltare şi strategie. Strategia reprezintă o modalitate de definire a dezvoltării de

viitor. Tradiţional, teoria dezvoltării economice include referiri privind eficienţa acţiunilor şi

alocării resurselor, îmbunătăţirea rezultatelor economice şi sociale acestora în timp. Putem

considera că aceste elemente reprezintă, componentele unei strategii, astfel exprimarea clasică a

dezvoltării se suprapune parţial pe cea a strategiei. Strategia nu reprezintă însă un şablon care,

aplicat, conduce în mod obligatoriu la aceleaşi rezultate, indiferent de mediul sau scara aplicării

1 Naneş, Marcela, op. cit., p.382 Ioncică, Maria, (coord.), op.cit.,p. 243 Tribe, John, Corporate Strategy for Turism, International Thomson Business Press, London, 1997 citat de Ioncică, Maria, (coord.), op.cit., p.254 Ioncică, Maria, (coord.), op.cit.,p. 25

69

lui.1 Adaptând abordarea teoretică economică la condiţiile concrete, putem aprecia ca utilă,

dezvoltarea bazată pe strategie. După cum menţionează într-o lucrare a sa, Coralia Angelescu (şi

coautorii), în România se resimte “nevoia de strategie” în condiţiile în care “o lungă perioadă de

timp după Revoluţia din 1989 s-a căzut în capcana strategiilor politice caracterizate prin

improvizaţie, fără un punct de referinţă, lipsite de un orizont temporal concret, fără o ţintă stabilă,

în plus, lipsite de indicarea resurselor necesare”.2

Dezvoltarea bazată pe strategie vizează schimbarea. Această schimbare este formulată

practic prin obiectivele care exprimă o situaţie viitoare diferită de cea actuală. Obiectivele

strategice ale dezvoltării3 au în vedere creşterea economică durabilă, soluţii ale ocupării forţei de

muncă în condiţiile creşterii productivităţii, valorificarea avantajelor comparative concomitent cu

identificarea unor avantaje noi precum şi alte obiective determinate de situaţii diverse.

Dezvoltarea trebuie bazată pe strategie, cel puţin din următoarele considerente:4

eforturile sunt concentrare pe aceleaşi priorităţi, într-o misiune unică

aşteptările celor responsabili (instituţii, diferite persoane sau întreprinderi) sunt

direcţionate într-un sens unic şi pe o perioadă determinată

există o programare a resurselor necesare

activităţile sunt monitorizate şi ajustate, adaptate în timp în scopul atingerii obiectivelor

stabilite

există posibilitatea cunoaşterii schimbărilor mediului şi a unor reacţii corecte faţă de

acestea (datorită relaţionării celor implicaţi în planul strategic)

Având în vedere definiţia dezvoltării economice, aceasta implică, alături de aspectele

economice propriu-zise şi dimensiuni ale vieţii şi ale societăţii în general. Prin urmare, dezvoltarea

bazată de strategii presupune efecte pozitive în plan uman. Deoarece între perioada de aplicare în

practică (implementare) a unei strategii şi resimţirea efectelor de către populaţie există o distanţă

în timp, se impune o continuitate a utilizării acţiunilor corespunzătoare unei strategii.

Strategia reprezintă expresia orientării strategice precizând cum vor fi desfăşurate anumite

activităţi şi ce acţiuni vor duce la realizarea obiectivelor stabilite. Această orientare a activităţilor

presupune identificarea şi utilizarea anumitor elemente constitutive ale strategiei, adică acele

elemente fără care îndeplinirea scopului nu este posibilă. Pentru fiecare nivel de stabilire a unei

strategii conţinutul acesteia poate fi altul. Însă, există, la nivel naţional, regional sau de sector

economic, într-un cuvânt la nivel macroeconomic, un conţinut minim necesar al strategiei. Acest

minim necesar de dimensiuni strategice este alcătuit din următoarele aspecte:

▪ analize şi previziuni: privesc în principal analiza stării actuale a economiei

româneşti: evoluţii, caracteristici, identificare problemelor fundamentale ale strategiei, estimări şi

ipoteze ale dezvoltării în cazul nostru a României. Analiza indicatorilor macroeconomici, pe o

perioadă determinată ca necesară, redă transformările produse în plan economic şi social. De

asemenea, alături de analiza mediului economic, sunt necesare interpretări ale evoluţiei

1 Caracota, Dumitrache, Caracota, Constantin, op.cit., p.15-162 Angelescu, Coralia (coord.), op.cit., p.1183 idem, p.1224 Trade in Services, An answer book for smal and medium – sized exporters, International Trade Center, UNCTAD & WTO, p.18

70

celorlaltor componente ale macromediului internaţional şi naţional: mediul demografic, politic,

tehnologic, cultural, instituţional (legislativ), natural.

▪ misiune, obiective, priorităţi – misiunea reprezintă scopul esenţial al strategiei, iar

obiectivele reprezintă detalieri ale misiunii. Pentru îndeplinirea obiectivelor sunt identificate

priorităţi strategice. Stabilirea celor trei elemente (misiune, obiective, priorităţi) este esenţială

pentru formularea acţiunilor necesare şi pentru identificarea resurselor şi împărţirea

responsabilităţilor.

▪ resurse, responsabilităţi: punctul de plecare în analiza factorilor necesari îl constituie

resursele economice, respectiv ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi

valorificate1 în activităţi viitoare. Orientarea strategică în scopul dezvoltării unui anumit aspect al

economiei naţionale determină lărgirea sferei resurselor necesare în mod tradiţional. Prin urmare,

alături de resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale (utile oricărui demers

economic) trebuie avute în vedere componentele naţionale precum: resurse naturale, spirituale

(tradiţii, mentalităţi, motivare, participare, înclinaţii şi dorinţe) şi potenţialul creativ al ţării

(capacitatea populaţiei şi întreprinderilor de a evolua de la o stare existentă spre condiţii

superioare). De asemenea responsabilităţile privind transformarea resurselor în obiective

strategice pot fi atât ale instituţiilor, întreprinderilor şi persoanelor direct implicate în acţiunile

strategice cât şi ale segmentelor populaţiei şi comunităţilor vizate sau implicate în strategie. Dacă

din punct de vedere economic atribuţiile dezvoltării coboară până la nivelul întreprinzătorilor, din

punct de vedere social cel mai important purtător de responsabilitate este statul. Prin instituţiile

sale, statul trebuie să aibă în vedere dezvoltarea unor servicii publice (colective sau personalizate)

cum sunt învăţământul, sănătatea, asistenţa socială, apărare şi ordine publică etc. Dezvoltarea

acestora nu poate fi realizată fără programe şi planuri logice, cu acţiuni şi responsabilităţi

eşalonate în timp.

▪ planuri strategice – reprezintă strategiile propriu-zise, de bază şi secundare, care

indică acţiunile necesare. O noţiune importantă în înţelegerea strategiei este planul strategic.

Acesta materializează strategia reprezentând un document cuprinzător care menţionează misiunea

strategică, obiectivele şi evoluţia viitoare. Strategia îşi reflectă conţinutul cu ajutorul planurilor pe

baza cărora se detaliază programele strategice. Strategia este cu atât mai necesară cu cât

problemele generate de lipsa ei sunt mai mari. În acest scop este esenţială utilizarea unui plan

strategic, instrument vital în direcţionarea măsurilor privind dezvoltarea economiei româneşti.

Strategiile naţionale de dezvoltare au, de regulă, drept misiune competitivitatea şi integrarea

structurilor economiei în sistemul internaţional al relaţiilor economice2. Spre exemplu, în vederea

integrării în Uniunea Europeană diferitele state au avut şi au ca responsabilitate formularea unor

planuri strategice naţionale. Noile state membre (Bulgaria şi România) şi-au întocmit propriile

planuri naţionale de dezvoltare pentru perioada de post-aderare 2007-2013. Planul Naţional de

Dezvoltare al României (PND 2007-2013) (Anexa 1) reuneşte obiective, priorităţi strategice,

programe economico-sociale de dezvoltare într-o misiune strategică unică, esenţială în economia

românească: integrarea în circuitul economic internaţional şi adaptarea la condiţiile şi

1 Dobrotă, Niţă, op.cit., p.1012 Maria Ioncică (coord.), op.cit., p.26

71

transformările din Uniunea Europeană al cărei membru este şi România începând cu 1 ianuarie

2007. Planul Naţional de Dezvoltare al Bulgariei (The Bulgarian National Development

Plan, NDP 2007-2013) (Anexa 2) reprezintă de asemenea un document strategic pe termen lung.

Aceste planuri strategice pot fi concepute şi pe termen mai redus, importante fiind obiectivele şi

alte caracteristici naţionale. Spre exemplu, Ungaria, la momentul integrării în Uniunea Europeană

în anul 2004, a elaborat un Planul Naţional de Dezvoltare pentru perioada imediat următoare

aderării acesteia, respectiv 2004-2006. Acesta este o orientare strategică pe un termen mai redus,

comparativ cu cele ale României şi Bulgariei, însă conţinutul planului Ungariei este mai vast

(Anexa 3).1 În toate cazurile strategia reprezintă un produs al viziunii strategice care constă într-

un plan de acţiune cuprinzător, unitar şi integrator. Această viziune necesită strategii de bază şi

strategii secundare. Strategia de bază (fundamentală) prezintă obiectivul principal care se

schimbă foarte rar şi la intervale mari de timp. Pentru susţinerea strategiei fundamentale este

necesară formularea unui sistem de strategii derivate. Strategiile secundare transpun ideea de

bază în obiective diferite. Acestea se modifică ori de câte ori apar activităţi noi impuse de

îndeplinirea strategiei de bază. De

exemplu, în România, orientarea

strategică la nivel naţional are la

bază următoarele componente

(Figura 2.1.):

Figura 2.1.Componentele strategiei de bază

privind dezvoltarea economică (pe exemplul României)

▪ măsuri de control şi îmbunătăţire – în literatura de specialitate se utilizează

conceptul de control strategic. Controlul strategic presupune realizarea unei analize globale a

obiectivelor şi eficacităţii planului strategic.

Dezvoltarea bazată pe strategie, la nivel macroeconomic, are efecte sociale pozitive,

efecte mediate pe termen lung cu implicaţii în viaţa societăţii. Altfel spus, se acceptă tot mai mult

faptul că dezvoltarea economico-socială nu este posibilă fără strategii.

2.3. Context macro şi mezoeconomic în strategiile terţiare

Formularea şi aplicarea strategiilor trebuie realizate ulterior identificării principalelor

caracteristicile ale mediului, analizat în diversele sale forme de manifestare. În acest sens este

necesară evidenţierea implicaţiilor asupra dezvoltării serviciilor şi a principalelor fenomene şi

evoluţii ce caracterizează macromediul, economia regională şi micromediul economic.

1 Hungarian National Development Plan 2004-2006. Republic of Hungary, http://www.rec.hu/Documents/NDP_Hungary.pdf

72

Trăsăturile şi tendinţele mediului economic sunt importante pentru încadrarea strategiilor în

contextul economic internaţional şi naţional.

2.3.1. Context macroeconomic al implementării strategiilor în servicii

În categoria elementelor macromediului economic se particularizează, prin influenţa

exercitată, forţele mediului internaţional şi naţional. Acestea au o influenţă importantă asupra

formulării şi implementării strategiilor naţionale. Mediul internaţional (mondial sau regional)

devine tot mai mult mediul normal de referinţă al strategiilor şi activităţilor economice. De

asemenea mediul naţional de formulare şi implementare a strategiilor influenţează direct şi

decisiv aceste procese.

Principalele trăsături ale conjuncturii economice internaţionale sunt următoarele:

1. Accentuarea globalizării economiei mondiale prin importanţa acordată liberei

circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor, capitalurilor, informaţiilor: în viitor, se

apreciază că, prin adâncirea globalizării economiei mondiale dezvoltarea schimburilor

internaţionale (sub auspiciile Organizaţiei Mondiale a Comerţului) se va realiza într-un mod mai

echitabil decât în prezent.1 Aceasta se va datora amplificării concurenţei internaţionale şi cererii

pentru noi produse şi servicii. Economiile ţărilor străine influenţează, de asemenea, formularea şi

implementarea strategiilor naţionale prin: convertibilitatea monedelor, gradul de dezvoltare,

evoluţia inflaţiei, a şomajului, a venitului naţional etc., într-un cuvânt stabilitatea şi

predictibilitatea sau instabilitatea economică.

2. Dematerializarea economiei, atât în perioada actuală cât şi în viitor: creşterea

economică devine tot mai puţin influenţată de sporirea producţiei materiale. Activităţile

economice, la nivel mondial, sunt tot mai mult orientate spre servicii.2

3. Impactul tehnologiei asupra serviciilor: ca urmare a creşterii importanţei

tehnologiilor informaţionale şi de comunicare, precum şi a procesului de inovare în domenii ale

serviciilor, se amplifică analiza impactului acestor evoluţii remarcabile.3 Diferenţierile dintre

servicii se vor accentua ca urmare a dezvoltării tehnologiei. Aceasta determină atât o diferenţiere

cantitativă, extensivă (prin înmulţirea activităţilor de servicii) cât şi calitativă, intensivă (prin

îmbunătăţirea organizării şi structurii serviciilor).

4. Intensificarea fenomenului de externalizare a serviciilor, generat de necesitatea

concentrării întreprinderilor pe activităţile lor principale, reducerii costurilor şi utilizării de

servicii avansate şi specializate. Conform OECD (Service Economy, Business and Industry Policy

Forum Series, 2000), avantajele externalizării constau în: 4

(1) cost şi eficienţă alături de generarea unor efecte pozitive ale concurenţei

(2) competenţă datorată cerinţelor privind menţinerea performanţelor ofertei

(3) specializare ca urmare a consolidării şi concentrării pe activităţile dominante,

specializarea reprezentând măsura competenţei serviciilor externalizate.

1 Ioncică, Maria, (coord.), op.cit., p.372 idem, p.373 Bobircă, Ana, Economia serviciilor internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, p.504 Bobircă, Ana, op.cit., p.71

73

5. Economia mondială tinde să devină o economie în care statele participante la

schimburile internaţionale caută să-şi valorifice avantajele comparative. Evoluţia în timp a

comparabilităţii mondiale depinde de activitatea agenţilor economici din ţările participante la

circuitul mondial. Avantajele comparative sunt determinate fie de capitalul uman şi natural, fie de

cel tehnologic. Relaţiile comerciale internaţionale bazate pe avantaje comparative sunt rentabile

în ţările cu bariere reduse în calea tranzacţiilor.1 Cu toate că există multe discuţii pentru un

comerţ liber, se manifestă încă numeroase restricţii comerciale în lume. Tarifele şi cantităţile sunt

cele două domenii principale ale restricţionărilor în comerţul internaţional. Eliminarea restricţiilor

este îngreunată deoarece se apreciază că are efecte negative asupra celor protejaţi chiar prin

restricţionare.2 O cale de liberalizare este dereglementarea progresivă şi, de multe ori, aplicată la

nivel regional, a schimburilor internaţionale.

Liberalizarea serviciilor (dereglementarea) este considerată una dintre cheile dezvoltării

economice. Într-un studiu al Băncii Mondiale (2002) se menţiona, în urma interpretării unor

evoluţii economice: cu cât este mai rapid şi mai susţinut procesul de liberalizare, cu atât mai

repede poate economia să intre pe o tendinţă de creştere.3 Dezvoltarea serviciilor presupune

creştere, iar creşterea presupune deschidere economică.

Liberalizarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii este un fenomen actual. Gradul de

dereglementare poate influenţa o strategie naţională de dezvoltare a serviciilor. În acelaşi timp, se

poate propune, ca obiectiv, înlăturarea anumitor bariere. Printre cele mai utilizate bariere în calea

liberei circulaţii a serviciilor se numără: subvenţii cu regim preferenţial, tratamentul preferenţial în

activitatea de contractare, bariere tehnice privind condiţiile utilizării licenţelor şi facilităţilor.4

Liberalizarea comerţului cu bunuri şi servicii are drept obiectiv susţinerea relaţiilor comerciale cu

efecte pozitive în ansamblul dezvoltării economice. Această liberalizare, asumată de către membrii

Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a dus la devansarea ritmului creşterii producţiei de către cel

al comerţului mondial. De remarcat este tendinţa dinamică a sectorului serviciilor cu impact

deosebit în structura de export/import a ţărilor participante în circuitul comercial internaţional.

Liberalizarea circulaţiei serviciilor şi liberalizarea accesului furnizorilor din exterior pe o piaţă

îşi au punctul de plecare într-o liberalizare internă a unei pieţe, astfel asigurându-se cadrul

competitiv în care furnizorii interni de servicii se pot angaja într-o competiţie cu şanse egale într-

un anumit domeniu.5 Cadrul de liberalizare în schimburile cu servicii a fost stabilit, la nivel

global, prin Acordul General pentru Comerţul cu Servicii, GATS6 iar la nivelul Uniunii

Europene prin votarea, în anul 2006, a Directivei liberalizării serviciilor7. România a luat

1 Taylor, John B., Principles of Macroeconomics, Houghton Mifflin, USA, 1995, p.5812 idem, p.6133 Angelescu, Coralia (coord.), op.cit., p.144 Mockler, Robert J., op.cit., p.1355 Cristureanu, Cristiana, Economia imaterialului. Tranzacţiile internaţionale cu servicii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 1266 GATS (General Agreement on Trade in Services – Acordul General pentru Comerţul cu Servicii) s-a născut ca urmare a modificării regulilor comerciale internaţionale odată cu dezvoltarea extraordinară a sectorului serviciilor. Acest acord a fost şi este expresia dorinţei de liberalizare a tranzacţiilor cu servicii, mulţi prestatori lovindu-se de bariere guvernamentale sau de organizare ale pieţelor diferitelor servicii. (Sursa: Jackson, John H., The World Trade Organization. Construction and Jurisprudence, The Royal Institute of International Affairs, U.K., 1998, p.2)7 Directiva serviciilor - cunoscută şi sub numele de Directiva Bolkenstein, după numele iniţiatorului său, fostul comisar pentru piaţa internă, Frits Bolkenstein. (Sursa: http://www.mie.ro)

74

parte la protocoale ale GATS (Acordul General pentru Comerţul cu Servicii), ţara noastră luându-

şi în acelaşi timp angajamente în domeniu.

La nivel mondial eforturile de liberalizare a tranzacţiilor internaţionale cu servicii s-au

concretizat prin includerea serviciilor în negocierile comerciale multilaterale sub egida Acordului

General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) în cadrul Rundei Uruguay (1986-1994). Începând cu 1

ianuarie 19951 GATT este gestionat sub denumirea de Organizaţia Mondială a Comerţului

(OMC) cu sediul la Geneva (Elveţia), la aceiaşi dată intrând în vigoare şi Acordul General

pentru Comerţul cu Servicii (GATS), acord rezultat în urma negocierilor Rundei Uruguay.

GATS reprezintă primul acord global de reglementare a comerţului internaţional şi investiţiilor în

servicii şi a pus bazele unei liberalizări progresive a acestora. Acordul pentru servicii prevede atât

obligaţii şi discipline generale aplicabile tuturor participanţilor cât şi aranjamente specifice care

au fost asumate în mod separat de fiecare participant pe bază de negocieri. De asemenea Acordul

conţine aranjamente generale care vizează comerţul cu servicii în ansamblu cât şi aranjamente

sectoriale pentru a se ţine seama de particularităţile fiecărui sector. În ianuarie 2000 membrii

OMC (150 de state la 11 ianuarie 2007) au lansat o nouă rundă de negocieri (Doha, Qatar) pentru

promovarea progresivă a liberalizării serviciilor datorită constatării unor neajunsuri şi neîndepliniri

ale obligaţiilor asumate în Runda Uruguay. Se apreciază că există şase beneficii esenţiale ale

liberalizării serviciilor: performanţă economică, dezvoltare, protecţia consumatorilor,

accelerarea inovării, transparenţă sporită şi predictibilitate, transferul tehnologiei. 2

În Uniunea Europeană serviciile au constituit un domeniu important al dezbaterilor

economice. În acest sens în 16 februarie 2006, Parlamentul European3 a adoptat raportul asupra

propunerii de Directivă a Serviciilor pe piaţa internă, forma adoptată de Parlamentul European

fiind o variantă revizuită* a propunerii iniţiate de Comisia Europeană4.

Uniunea Europeană a fost fondată ca o organizaţie deschisă, în Tratatul Uniunii

Europeană specificându-se faptul că orice stat european poate cere să devină membru al

Uniunii (1957). Ulterior (1978), considerându-se ca insuficientă doar precizarea geografică (stat

european), un nou articol al Tratatului menţionează că statul aderent trebuie să deţină un sistem

de guvernare fondat pe principiile democratice. La acestea se adaugă cerinţa respectării

principiului unei economii de piaţă deschise în care concurenţa este liberă .5 Existenţa unei

economii de piaţă viabile se confirmă prin următoarele cerinţe:6

▪ jocul liber al forţelor pieţei, al ofertei şi cererii, liberalizarea preţurilor şi schimburilor. Astfel se creează capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor pieţei din Uniunea

1 De la 1 ianuarie 1995 România a devenit membră a OMC2 WTO (2007) GATS – Fact and Fiction, World Trade Organization, 2007, p.53 Parlamentul European (PE) este instituţia democratică ce reprezintă cetăţenii celor 27 de state membre ale UE. Este cel mai amplu parlament multinaţional din lume, numărând peste 700 de membri. PE susţine drepturile cetăţenilor, are atribuţii legislative şi adoptă propunerile puterii executive reprezentată de Comisia Europeană. (Sursa: Agenda Euro, European Communities, 2006, p.8)* Conţinutul final al Directivei, aşa cum a fost aprobat de Parlamentul European, a eliminat principiul ţării de origine. Includerea acestui principiu ar fi presupus, spre exemplu, ca atât întreprinderile de servicii din România, cât şi salariaţii detaşaţi în străinătate să respecte legislaţia românească, şi nu pe cea a statului în care urmau să-şi desfăşoare activitatea.4 Comisia Europeană (CE) este puterea executivă (de guvernare) a UE. Comisia iniţiază propuneri legislative şi monitorizează implementarea lor şi trebuie să se asigure că guvernele naţionale respectă tratatele încheiate. (Sursa: Agenda Euro, op.cit., p.10)5 Diaconescu, Mirela, Economie europeană, Ed. Uranus, Bucureşti, 2002, p.1886 idem, p.216

75

Europeană. Cerinţele integrării efective în Uniunea Europeană presupun ca România să utilizeze oportunităţile oferite de piaţa europeană. Reglementările europene privind serviciile reprezintă o asemenea oportunitate, iar implementarea prevederilor în România nu are efecte negative pe piaţa serviciilor. În stadiul actual al dezvoltării sectorului autohton al serviciilor se aşteaptă creşterea volumului valoric al investiţiilor străine şi crearea unui mediu concurenţial necesar dezvoltării calitative serviciilor.

▪ absenţa unor bariere importante la intrarea pe piaţă (formarea de noi întreprinderi) sau la ieşire (falimente)

▪ funcţionalitatea sistemului juridic privind drepturile de proprietate▪ stabilitatea macroeconomică (relativă stabilizare a preţurilor, configurare durabilă a

aspectelor financiare)▪ consensul asupra politicilor şi strategiilor economice▪ existenţa unei baze pentru investiţii (dezvoltarea sectorului financiar)

Obiectivul adoptării Directivei liberalizării serviciilor în Uniunea Europeană constă în

stabilirea unui cadru juridic, care să elimine obstacolele în ceea ce priveşte (1) libertatea de

stabilire a furnizorilor de servicii şi (2) libera circulaţie a serviciilor între statele membre ale

UE, cu alte cuvinte liberalizarea pieţei serviciilor la nivelul UE.1 Parlamentul European a

clarificat anumite aspecte care ridicau controverse, în principal în ceea ce priveşte neafectarea de

către prevederile acestui nou act comunitar a drepturilor sociale ale lucrătorilor şi a regulilor de

drept al muncii aplicabile în prezent. Abordările Uniunii Europene privind serviciile au un

conţinut specific, după cum urmează: 2

(1) Libertatea de stabilire a furnizorilor de servicii: are la bază următoarele prevederi: a. Simplificarea administrativăb. Regimul de autorizarec. Cerinţe interzise sau supuse evaluării

(2) Libera circulaţie a serviciilor: prevedere bazată pe îndeplinirea următoarelor aspecte:a. Drepturi ale destinatarilor de serviciib. Detaşarea lucrătorilorc. Calitatea serviciilor

(1) Simplificarea administrativă – prin simplificarea procedurilor şi formalităţilor necesare accesului la o activitate de servicii şi la exercitarea acesteia. Se stabileşte principiul ca statele membre să accepte orice document al altui stat membru (certificat, atestare etc.) care dovedeşte calitatea de furnizor de servicii. Începând cu 31 decembrie 2008, este stabilită obligaţia pentru statele membre ca toate procedurile şi formalităţile privind accesul la o activitate de servicii şi la exercitarea acesteia să poată fi efectuate cu uşurinţă şi rapiditate, la distanţă şi pe cale electronică.Regimul de autorizare - regimul de autorizare nu este discriminatoriu în privinţa furnizorului de servicii. Autorizarea trebuie să permită furnizorului să aibă acces la activitatea de servicii sau să o exercite, pe ansamblul teritoriului naţional, inclusiv prin crearea de agenţii, sucursale, filiale sau birouri, cu excepţia situaţiei în care o autorizare pentru fiecare stabiliment este obiectiv justificată printr-o raţiune de interes general.

1 Directiva liberalizării serviciilor (http://www.mie.ro)2 În cadrul UE sunt recunoscute şi situaţiile în care anumite companii de servicii trebuie protejate, această protecţie fiind în fapt un obstacol şi nu o liberalizare. Cazurile recunoscute sunt cele ale serviciilor care presupun: importanţă strategică (ex: transport maritim), politici economice speciale (ex: controlul macroeconomic al sistemului bancar), prestigiu naţional, tehnologii-cheie (ex: telecomunicaţii), protejarea valorilor culturale (ex: televiziune). (Sursa: Molle, Willem, The Economics of European Integration. Theory, Practice, Policy, Aldershot, England, 2001, p.126)

76

Cerinţe interzise sau supuse evaluării - UE interzice statelor membre stabilirea anumitor cerinţe (având în vedere cerinţele discriminatorii fondate direct sau indirect pe naţionalitate) pentru accesul la activitatea de servicii sau la exercitarea acesteia.

(2) Drepturi ale destinatarilor de servicii - se stabileşte interdicţia pentru statele membre de a impune destinatarilor cerinţe care restrâng utilizarea unui serviciu furnizat de către un furnizor stabilit într-un alt stat membru, supunerea destinatarului la taxe discriminatorii sau disproporţionate asupra echipamentului necesar pentru a primi un serviciu la distanţă, care provine dintr-un alt stat membru.Detaşarea lucrătorilor - în situaţia în care un prestator trimite un lucrător pe teritoriul altui stat membru în scopul furnizării unui serviciu, acesta nu poate impune furnizorului sau lucrătorului detaşat cerinţe cum ar fi: obligaţia de a obţine o autorizaţie de la autorităţile sale, obligaţia de a face o declaraţie, obligaţia de  a dispune de un reprezentant sau de a ţine şi conserva documente sociale pe teritoriul său.Calitatea serviciilor - are în vedere informaţiile pe care prestatorii trebuie să le pună la dispoziţia consumatorilor şi modalităţile de comunicare, asigurarea prestatorilor ale căror servicii prezintă un risc deosebit pentru sănătate sau securitate sau un risc financiar deosebit pentru destinatar, informaţiile privind existenţa sau inexistenţa unei garanţii post-cumpărare.

Directiva Uniunii Europene privind piaţa terţiară acoperă următoarele servicii: serviciile de

interes economic general (serviciile poştale, distribuţie de electricitate, gaz, servicii de distribuţie

şi alimentare cu apă şi servicii de gestionare a apei reziduale, servicii de tratare a deşeurilor),

serviciile de afaceri (consultanţă de management, certificare şi testare, servicii de management al

utilităţilor, publicitatea, serviciile de recrutare si serviciile oferite de agenţii comerciali), serviciile

prestate atât mediului de afaceri, cât si consumatorilor (serviciile imobiliare, construcţiile,

inclusiv serviciile arhitecţilor, serviciile de distribuţie comercială, organizarea de târguri

comerciale, închirieri de maşini, servicii de turism) şi servicii adresate populaţiei (serviciile

turistice, centre sportive, centre cu activităţi de recreere, parcuri de distracţii). Serviciile care nu

intră în sfera de aplicare a directivei sunt serviciile de interes general, care nu au caracter economic,

cum ar fi de exemplu învăţământul public. De asemenea, serviciile sociale asigurate de stat sau de

prestatori mandataţi de stat (locuinţele sociale, ajutorul pentru persoanele aflate în dificultate,

ajutoarele pentru copii, etc.) nu se încadrează în prevederile directivei.

Principalele trăsături ale conjuncturii economice naţionale care pot influenţa

implementarea strategiilor, mai ales în servicii, sunt următoarele:

1. Evoluţia indicatorilor macroeconomici: România se află într-o perioadă de

consolidare a economiei sale de piaţă. Din punct de vedere al resurselor directe de creştere a

competitivităţii, decalajele României faţă de statele membre se manifestă în special în ceea ce

priveşte inovarea şi cercetarea/dezvoltarea, precum şi în domeniul societăţii informaţionale. În

prezent, în România cele mai multe firme îşi bazează încă strategiile competitive pe costurile

reduse ale factorilor şi nu pe îmbunătăţirea productivităţii.

2. Structura consumului populaţiei: creşterea cheltuielilor de consum ale persoanelor

şi gospodăriilor populaţiei determină o sporire, într-un ritm superior, a cererii pentru servicii.1

3. Structura investiţiilor determină dezvoltarea serviciilor atât extensiv cât şi intensiv

(prin creşterea nivelului calitativ al acesteia). Importantă este şi atitudinea faţă de investitori şi

1 Ioncică, Maria, (coord.), op.cit., p.31

77

investiţiile străine. Libera circulaţie a investitorilor străini pe o piaţă naţională în tranziţie sau

aflată în dezvoltare, nu se poate dovedi decât benefică.

4. Alte elemente care influenţează evoluţia schimburilor, a circulaţiei bunurilor şi

serviciilor: cheltuieli privind serviciile publice, ratele de schimb, rata dobânzii, reglementări

legislative cu implicaţii economice. Cadrul legislativ influenţează activităţile economice,

implicit de servicii, mai ales prin: reglementări privind comerţul extern, reglementări privind

proprietatea intelectuală, reglementarea cadrului concurenţial, legislaţia muncii, sistemul de

impozitare, legislaţia mediului înconjurător, reglementări privind protecţia consumatorului.

2.3.2. Conţinutul dezvoltării regionale a serviciilor

Dezvoltarea serviciilor în România trebuie gândită în perspectivă, având în vedere o

dezvoltare regională echilibrată orientată spre atenuarea unor decalaje economice şi sociale

existente. Un concept strategic al unei dezvoltări regionale echilibrate cuprinde priorităţi privind

creşterea economică şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai. Dezvoltarea economică este văzută ca o

reunire a dezvoltării individuale a regiunilor, sectoarelor şi ramurilor economice, dar trăsăturile

acestora sunt diferite în economia actuală, iar dezvoltarea economică pare să se coreleze din ce

în ce mai mult cu sectorul terţiar (al serviciilor).

2.3.2.1. Dezvoltare regională în România

La nivel european aspectele unei politici de dezvoltare regională au

fost avute în vedere odată cu semnarea Tratatului de la Roma (1957), când

cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda)

au subliniat importanţa reducerii diferenţelor existente între diferitele regiuni

şi sprijinirii celor mai puţin favorizate. Astfel, începând cu anul 1958, au fost

create diferite programe şi instrumente de susţinere a dezvoltării regionale:

Fondului Social European (FSE) în 1958, Fondul European pentru Orientare şi

Garantare Agricolă (FEOGA) în 1962, Fondul European de Dezvoltare

Regională (FEDR) în1975, Fonduri structurale în 1988, Fondul de coeziune1 în

1993 şi multe alte demersuri destinate susţinerii strategiilor regionale.

În România, în primii ani după 1989 nu s-a subliniat importanţa dezvoltării regionale,

neacordându-se atenţie acestei dimensiuni esenţiale a reformei. Abia în 1995, având în vedere

necesitatea elaborării strategiei de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, s-a

acceptat că luarea în considerare problemelor regiunilor constituie un demers cheie pentru realismul

şi coerenţa planificării strategice. Perioada 1996-1998 a reprezentat o altă etapă importantă datorită

derulării unui program de dezvoltare regională iniţiat de Uniunea Europeană şi România.2 Unul

dintre obiectivele esenţiale ale acestui program a fost formularea direcţiilor dezvoltării regionale în

1 Conceptul de coeziune economică semnifică eliminarea diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni şi se creează premisele unei politici de coeziune economică şi socială ca politică de sine stătătoare şi avînd drept scop facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei. Fondul de coeziune a fost creat în 1993 pentru a sprijini Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda, inferioare din punct de vedere economic statelor membre ale UE.2 Constantin, Daniela, Elemente fundamentale de economie regională, Ed. ASE, Bucureşti, 2004, p.139

78

România, prezentate în documentul “Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România” în

anul 1997. Astfel se avea în vedere: (1) “pregătirea României pentru integrarea în UE şi pentru a

deveni eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din fondurile structurale ale acesteia”, (2)

“reducerea disparităţilor între diferitele regiuni ale României” şi (3) “integrarea activităţilor din

sectorul public, pentru a realiza un nivel superior de dezvoltare a regiunilor”.1

Ca urmare a implementării acestui program, în România a fost elaborată şi adoptată

Legea 151/19982 privind dezvoltarea regională în România, stabilindu-se astfel conţinutul

dezvoltării regionale, suportul legal pentru constituirea regiunilor de dezvoltare şi structurile

teritoriale şi naţionale pentru dezvoltarea regională. Prin Legea 151/1998 în România au fost

create opt regiuni de dezvoltare (Figura 2.2.), acestea constituind cadrul de concepere,

implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor

statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene. Regiunea reprezintă o unitate

administrativ-teritorială a unei ţări având, pe de o parte o determinare geografică (individualizată

din punct de vedere istoric, cultural, economic, social), iar pe de altă parte, o determinare

administrativ-instituţională, ceea ce îi conferă o anumită autonomie.3 Cele opt regiuni ale

României şi judeţele componente sunt următoarele:

Regiunea 1 Nord Est Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, VasluiRegiunea   2   Sud Est Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, VranceaRegiunea   3   Sud Muntenia Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Prahova, Teleorman, IalomiţaRegiunea 4 Sud Vest Oltenia Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, VâlceaRegiunea 5 Vest Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, TimişRegiunea 6 Nord Vest Bihor, Bistriţa- Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare, SălajRegiunea 7 Centru Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, SibiuRegiunea 8 Bucureşti Ilfov Municipiul Bucureşti, Ilfov

Figura 2.2.Regiuni de dezvoltare în România

Sursa: http:// www.mie.ro

Regiunea, regionalizarea şi

dezvoltarea regională sunt concepte relativ

noi definite în scopul conturării în

profillocal a noţiunilor specifice dezvoltării

economice. Astfel se doreşte o concentrare

mai bună, pe regiuni şi pe probleme ale acestora, a proceselor privind investiţiile, ocuparea forţei

de muncă, îmbunătăţirea nivelului de trai, dezvoltarea durabilă şi multe alte activităţi destinate

atingerii obiectivelor locale.

În cadrul Legii 151/1998 regiunile de dezvoltare sunt definite ca fiind zone ce corespund

unor grupări de judeţe, constituite prin asocierea voluntară a acestora pe bază de convenţie

1 idem, p.1392 Legea dezvoltării regionale nr.151/1998 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 265/16 iulie 19983 Constantin, Daniela, op.cit., p.15-17

79

semnată de reprezentanţii consiliilor judeţene şi, respectiv, ai Consiliului Bucureşti1. Ulterior

s-au efectuat unele modificări şi adaptări prin Legea 315/20042. Denumită land în Germania şi

Austria, regiune sau comunitate în Belgia, regiune sau departament în Franţa, conceptul regiunii

descrie în toate cazurile o entitate politică sau administrativă.3 Regiunea are o determinare

geografică (individualizată din punct de vedere istoric, cultural, economic, social), iar pe de altă

parte, o determinare administrativ-instituţională, ceea ce îi conferă o anumită autonomie4, însă

regiunea nu are personalitate juridică deoarece nu este o entitate separată şi recunoscută astfel.

Regiunea reprezintă o delimitare spaţială caracterizată prin anumite particularităţi geografice,

economice, politice, social-culturale, acestea conferindu-i o anumită diferenţiere faţă de ariile

învecinate.5 Prin urmare, regiunea de dezvoltare este un teritoriu care formează, din punct de

vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în

care populaţia posedă anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel

rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula dezvoltarea culturală, socială şi economică. 6 Cu

toate că regionalizarea atrage abordările teoretice şi practice, definirea regiunii reprezintă încă

terenul discuţiilor:

unele definiţii consideră regiunea ca rezultat al învecinării geografice. Ca urmare

regiunile apar drept grupări de sisteme economice foarte diferite uneori.

alte definiţii consideră regiunea ca rezultat al opţiunilor politice şi administrative

(naţionale). Prin urmare regiunile sunt cadrul de implementare al politicilor

naţionale, economice şi sociale. 7

Regionalizarea este un concept nou pentru România, inspirat din modelele Uniunii

Europene. Cadrul legislativ pentru constituirea regiunilor de dezvoltare a fost creat prin Legea

151/1998, acestea fiind considerate structuri necesare implementării politicii de dezvoltare

regională. Conceptul de regionalizare consideră regiunea drept una dintre cele mai bune forme de

organizare spaţială, iar regiunile funcţionale sunt socotite de importanţă majoră pentru procesul şi

obiectivele dezvoltării. Regionalizarea este o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a beneficia de

fonduri europene. Există însă două vederi opuse asupra regionalizării:8

o viziune optimistă care accentuează consecinţele regionalizării în evoluţia

schimburilor comerciale intraregionale între regiuni vecine, existând o stimulare economică

reciprocă şi cu consecinţe în plan social. Liberalizarea schimbului cu servicii este mult mai

evidentă între regiuni vecine (formându-se adevărate blocuri regionale, similare celor formate la

nivel internaţional în diferite state).

o viziune pesimistă asupra regionalizării care consideră că „regionalizarea deschisă

nu este decât un oximoron”. Crearea unor relaţii strânse în interiorul unei regiuni sau între regiuni

1 Puşcaşu, Violeta, Dezvoltarea regională, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.822 Legea dezvoltării regionale nr.315/2004 publicată în Monitotul Oficial, Partea I, nr. 577/29 iunie 20043 Ioncică, Maria, (coord.), op.cit., p.804 Constantin, Daniela, op.cit., p.15-175 Griffiths, Alan, Wall, Stuart, op.cit., p.1616 http://www.adrcentru.ro 7 Mansfield, Edward D., Milner, Helen V., The Political Economy of Regionalism, Columbia University Press, New York, USA, 1997, p.38 Woods, Ngaire, The Political Economy of Globalization, Macmillan Press, London, 2000, p.67-68

80

vecine va determina apariţia unor bariere în schimburile economice cu alte regiuni, favorizând

economia internă a regiunii sau a grupării de regiuni, excluzându-le pe cele sărace şi

diminuându-le perspectiva de dezvoltare. Există probleme regionale considerate tradiţionale şi

prezente în majoritatea regiunilor, oricare ar fi ţara de apartenenţă1: o rată a şomajului ridicată şi

persistentă, nivel scăzut al PIB/locuitor, PNB/locuitor, dependenţa crescută de anumite ramuri şi

activităţi economice, nivel inadecvat al situaţiei infrastructurii, migraţia spre exteriorul regiunii.

Conceptul dezvoltării regionale a fost adoptat în România, în 1999 de către Consiliul

Naţional pentru Dezvoltare Regională în scopul formulării strategiei naţionale de dezvoltare

regională şi a strategiilor regionale.2 Formularea acestor strategii ale dezvoltării regionale a

condus la elaborarea politicii de dezvoltare regională în România, componentă a procesului de

aderare la UE şi reprezentând un capitol de negocieri, respectiv Capitolul 21 – „Politica regională

şi coordonarea instrumentelor structurale”. Dezvoltarea regională (locală3) este un concept nou

ce urmăreşte impulsionarea şi diversificarea activităţilor economice, stimularea investiţiilor în

sectorul privat, contribuţia la reducerea şomajului şi în cele din urmă să conducă la o îmbunătăţire

a nivelului de trai pe termen lung.4

2.3.2.2. Context regional al dezvoltării terţiare

Economia regională are ca principal obiectiv asigurarea unei baze teoretico-metodologice

pentru strategiile regionale, altfel spus pentru stabilirea unui ansamblu coerent de modalităţi de

atenuare a dezechilibrelor regionale în condiţiile dezvoltării economico-sociale de ansamblu şi de

identificare a măsurilor şi instrumentelor adecvate de îndeplinire a obiectivelor stabilite.5

Coordonatele strategice privind dezvoltarea serviciilor în profil regional, în România,

constau în formularea strategiei naţionale de dezvoltare a sectorului terţiar la nivel naţional

şi în plan teritorial, elaborarea strategiilor privind subramuri ale serviciilor pentru asigurarea

concordanţei dintre specificul fiecărei regiuni şi serviciile care se pot dezvolta în regiunea

respectivă. Se apreciază că politicile de dezvoltare regională îşi dovedesc eficienţa în mod

discriminatoriu, aspect dovedit de faptul că nu toate regiunile unui stat sunt tratate în acelaşi mod.

Prin urmare, politicile regionale fiind de natură guvernamentală, o etapă premergătoare a stabilirii

acestora şi a asigurării competitivităţii lor, este asigurarea competitivităţii guvernelor.6

Componentele strategice ale dezvoltării regionale sunt următoarele:7

1. dezvoltarea instituţională prin stimularea autorităţilor naţionale şi locale în rezolvarea

problemelor instituţiilor vizate. Construcţia instituţională trebuie să se caracterizeze prin eficienţă.

Eficienţa şi ineficienţa instituţională au constituit frecvent subiect de discuţie în planul

guvernamental al statelor.8 Eficienţa instituţiilor se reflectă, prin consecinţe, asupra rentabilităţii

1 Griffiths, Alan, Wall, Stuart, op.cit., p.1622 Constantin, Daniela, op.cit., p.1393 Ioncică, Maria, (coord.), op.cit., p.674 Chrystal, Alec, Lipsey, Richard, Economics for Business and Management, Oxford University Press, New York, 1997, p.5595 Constantin, Daniela, op.cit., p.1416 Chrystal, Alec, Lipsey, Richard, op.cit., p.254, 2767 Puşcaşu, Violeta, op.cit., p.238 Breton, Albert, Competitive Governments, Cambridge University Press, UK, 1996, p.17

81

agenţilor economici şi asupra alocării resurselor.1 În România cele două categorii instituţionale

principale sunt: Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR) coordonează activităţile

de promovare a obiectivelor care decurg din politicile de dezvoltare regională, la nivelul fiecărei

regiuni şi Agenţiile Naţionale pentru Dezvoltare Regională (ANDR): organisme neguvernamentale,

nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care acţionează în domeniul specific

dezvoltării regionale. ANDR elaborează şi propune Consiliului pentru dezvoltare regională, spre

aprobare, strategia de dezvoltare, programele şi planurile de gestionare a fondurilor. 2

2. dezvoltarea economică prin stimularea activităţii economice regionale şi locale, prin

implementarea unor programe şi politici naţionale cu ramificaţii regionale (locale), sprijinind

astfel antreprenoriatul local. Experienţa Uniunii Europene3 a conturat, alături de elementele

menţionate ca laitmotive ale politicilor şi strategiilor regionale, trei aspecte ale competitivităţii

acestora:4 supravegherea şi controlul monopolurilor naturale, ca necesitate în orice politică

eficientă; urmărirea directă a oligopolurilor, considerate importante în trecut dar din ce în ce mai

puţin în prezent şi crearea condiţiilor competitivităţii – ca element de bază al economiei.

3. îmbunătăţirea managementului teritorial, care, din punct de vedere strategic priveşte

orientarea, în limitele concretizării acţiunilor, către o dezvoltare a regiunilor în sensul unei creşteri

pe termen lung, a unei dezvoltări ce depăşeşte latura strict economică. În acest sens este foarte

importantă capacitatea de organizare a colectivităţilor publice în dezvoltarea locală şi regională.

4. dezvoltarea locală, având un puternic caracter endogen, este dependentă de iniţiativa

agenţilor economici locali, de diviziunea locală a muncii, având la bază dezvoltarea socială.

5. amenajarea teritorială cu respectarea următoarelor aspecte-cheie: dezvoltarea

echilibrată a regiunilor, îmbunătăţirea calităţii vieţii, gestiunea responsabilă a resurselor naturale

1 Chrystal, Alec, Lipsey, Richard, op.cit., p.2802 http://www.mie.ro3 Probleme regionale în Uniunea Europeană?Un aspect negativ la nivelul Uniunii Europene? îl reprezintă deosebirile majore dintre regiuni, uneori în cadrul aceleiaşi ţări. Realitatea europeană a zilelor noastre confirmă existenţa, în interiorul UE, a unor aspecte sociale deosebite (sărăcie, şomaj, alcoolism etc.). Acestea sunt simptomele unor probleme cu care este confruntată UE. Rata şomajului, care este o dovadă a performanţei economice a unei ţări, în cadrul UE este şi o dovadă a discrepanţelor interregionale. În 2003, şase din cele 13 regiuni greceşti, nouă din cele 19 regiuni spaniole, şapte din cele 21 de regiuni italiene, 12 din cele 41 de regiuni germane şi două din cele 4 regiuni finlandeze aveau rate ale şomajului de peste 10%, schimbările ulterioare fiind nesemnificative. În anumite cazuri, ratele înregistrau valori de peste 15% şi chiar 20% în şase regiuni (trei germane şi trei din sudul Italiei). În acelaşi timp, trei regiuni italiene din nordul ţării înregistrau unele dintre cele mai scăzute rate ale şomajului la nivelul UE. Pe ansamblu, rata şomajului în zona europeană, fără a lua în calcul ţări cu un şomaj de cca 20% (Polonia, Slovacia, ţări baltice), era de 8,1%, peste cea a României (6,2%). Diferenţa dintre ţări şi regiuni este prezentă şi în ceea ce priveşte veniturile pe cap de locuitor. În sudul Italiei, Spania, Grecia, Portugalia şi o mare parte din Irlanda şi Marea Britanie, veniturile pe locuitor (având în vedere şi puterea de cumpărare) sunt aproximativ la jumătate din cele din Île de France (Paris), Londra, Lombardia (Milano), Amsterdam sau Bavaria (München).Într-o altă exemplificare, privind produsul intern brut pe locuitor, este prezentă aceiaşi diferenţiere regională. Dacă în Bruxelles sau Londra acesta reprezintă 238%, respectiv 288% din media UE, iar în Île de France, Viena, sau Hamburg depăşeşte 150%, în regiuni precum Dytiki Ellada (Grecia), Calabria (Italia), Extremadura (Spania), Dessau (Germania) sau Cornwell (Marea Britanie) valoarea PIB/locuitor este de numai 50-70% din media Uniunii (aproximativ egală cu cea din regiunea românească Bucureşti-Ilfov).Deficitul bugetar este un alt indicator ce relevă dificultăţi economice în ţări membre cum ar fi Germania, Marea Britanie, Italia, Grecia şi Portugalia, ţări ce au înregistrat în 2005 un deficit între 3,4% din PIB (Marea Britanie) şi 6% din PIB (Portugalia), UE prevăzând o cotă maximă a deficitului de 1%. România a înregistrat în acelaşi an, 2005, un deficit situat la valoarea de 0,8% din PIB. (Sursa: Capital, Nr. 19/11.05.2006, Articolul “Bătrânii Uniunii Europene suferă de boli cronice”, p.10)4 Chrystal, Alec, Lipsey, Richard, op.cit., p.281

82

şi protecţia mediului înconjurător, utilizarea raţională a teritoriului.

Strategiile trebuie direcţionate având în vedere existenţa unui set de principii ale

dezvoltării strategice regionale, după cum urmează: (1) principiul descentralizării procesului de

luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul central/guvernamental la cel regional, (2) principiul

parteneriatului, prin crearea şi promovarea de parteneriate între toţi actorii implicaţi în domeniul

dezvoltării regionale, (3) principiul planificării în vederea atingerii obiectivelor stabilite, (4)

principiul cofinanţării, respectiv obligativitatea contribuţiei financiare a diverşilor actori

implicaţi în realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională.1 Argumentele pentru

utilizarea strategiilor regionale constau în prevenirea concurenţei neloiale, protejarea afacerilor

debutante, menţinerea unui nivel al ocupării satisfăcător. Însă, pentru a se evita excesivitatea

controlului de către stat, politica regională trebuie să sublinieze preponderent sprijinirea

financiară, a investiţiilor şi nu controlul direct.2 De aici rezultă un alt aspect frecvent analizat în

literatura de specialitate: credibilitatea în politică, respectiv încrederea agenţilor pieţei

(componentele micromediului) în măsurile economice guvernamentale. Astfel, guvernul trebuie

să formuleze corect şi realist politicile economice şi să justifice credibilitatea, aceasta afectând

comportamentul privat al actorilor pieţei.3

În România există anumite trăsături negative (probleme-cheie) ce caracterizează

regiunile ţării, respectiv deosebiri majore între nivelul de dezvoltare al acestora. Obiectivul

general al strategiei naţionale privind dezvoltarea regională, stabilit prin Programul Operaţional

Regional pentru perioada 2007-2013, are în vedere reducerea şi chiar eliminarea acestor deosebiri

majore prin “sprijinirea şi promovarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate a tuturor

regiunilor României”.

Pentru îndeplinirea obiectivului general al dezvoltării regionale, strategia se construieşte

în jurul unor obiective specifice privind competitivitatea, atractivitatea, accesibilitatea regiunilor,

precum şi dezvoltarea turismului şi a centrelor urbane. Acţiunile care trebuie să ducă la

îndeplinirea acestor obiective specifice trebuie să vizeze investiţii publice în infrastructura locală,

măsuri concrete şi transparente de stimulare a activităţilor economice şi sprijinirea valorificării

resurselor locale, pe baza unor axe prioritare referitoare la infrastructură, mediu de afaceri,

turism, dezvoltare durabilă şi asistenţa acordată regiunilor (respectiv sprijinirea implementării

şi informării asupra strategiei de dezvoltare regională, accesul la Fondul European de

Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune) (Tabel 2.1.).

Probleme-cheieTabel 2.1.

Probleme regionale şi obiective identificate prin Strategia de dezvoltare regională România, 2007-2013

1. Creşterea disparităţilor de dezvoltare între Regiunea Bucureşti-Ilfov şi celelalte regiuni

2. Dezvoltare neechilibrată între Estul şi Vestul ţării, respectiv

Obiectiv general

Dezvoltarea economico-socială echilibrată a tuturor

Obiective specifice

1.Îmbunătăţirea Axe prioritare

1 http://www.mie.ro 2 Griffiths, Alan, Wall, Stuart, op.cit., p.5473 Chrystal, Alec, Lipsey, Richard, op.cit., p.675-676

83

între Regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest şi regiunile Vest, Nord-Vest, Centru

3. Existenţa unor disparităţi intraregionale care reflectă structura dezvoltării economice: în interiorul regiunilor coexistă zone subdezvoltate cu zone relativ dezvoltate

4. Declinul masiv al oraşelor mici şi mijlocii, îndeosebi al oraşelor monoindustriale, generat de restructurarea industrială

5. Declinul socio-economic în centre urbane mari şi diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor adiacente

6. Grad scăzut de atractivitate al majorităţii Regiunilor

regiunilor României, prin îmbunătăţirea condiţiilor infrastructurale şi ale mediului de afaceri care determină creşterea economică

gradului general de atractivitate şi accesibilitate a regiunilor

2.Creşterea competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru afaceri

3.Creşterea contribuţiei turismului la dezvoltarea Regiunilor

4.Creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane

1. Îmbunătăţirea infrastructurii de transport regionale şi locale

2. Îmbunătăţirea infrastructurii sociale

3. Consolidarea mediului de afaceri regional şi local

4. Dezvoltarea turismului regional şi local

5. Susţinerea dezvoltării urbane durabile

6. Asistenţă tehnică pentru sprijinirea implementării POR

Sursa: Programul Operaţional Regional 2007-2013, Ministerul Integrării Europene, Bucureşti, 2006 (http:// www.mie.ro )

Un domeniu important al dezvoltării, în ţara noastră, este reprezentat de servicii.

Optimul relaţiei dintre regionalizare şi dezvoltarea serviciilor constă într-o mai bună adaptare

a obiectivelor şi acţiunilor strategice pe specificul diferitelor regiuni. Fiecare regiune are propriile

caracteristici, iar o strategie unitară la nivel naţional nu se poate dovedi general valabilă. În

domeniul serviciilor, priorităţile strategice pe regiuni sunt stabilite astfel (Tabel 2.2):

Tabel 2.2. Principalele priorităţi strategice privind serviciile, pe regiuni ale României

Regiunea 1. Nord-Est

• dezvoltarea IMM-urilor, • dezvoltarea şi promovarea turismului, dezvoltarea agroturismului, • calificarea persoanelor ocupate în activităţi turistice

Regiunea 2. Sud-Est

• dezvoltarea infrastructurii de acces către zonele turistice, • diversificarea activităţilor de servicii

Regiunea 3. Sud-Muntenia

• dezvoltarea IMM-urilor şi sprijinirea sectorului privat pentru realizarea de investiţii în turism,

• îmbunătăţirea ofertei turistice, • dezvoltarea agroturismului, îmbunătăţirea activităţii de marketing

Regiunea 4. Sud-Vest Oltenia

• dezvoltarea serviciilor de consultanţă pentru IMM-uri, • promovarea potenţialului turistic, • îmbunătaţirea serviciilor asistenţei sociale

Regiunea 5. Vest

• dezvoltarea şi promovarea ofertei turistice, • dezvoltarea serviciilor de consultanţă pentru IMM-uri

Regiunea 6. Nord-Vest

• dezvoltarea şi ofertei turistice, • dezvoltarea serviciilor de consultanţă pentru IMM-uri, • dezvoltarea IMM-urilor din domeniul tehnologiei informaţiei, • protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător

Regiunea 7. Centru

• dezvoltarea serviciilor de consultanţă şi promovare, • dezvoltarea şi promovarea ofertei turistice, dezvoltarea activităţilor conexe turismului,• conservarea potenţialului ecologic,

84

• sprijinirea cercetării şi transferului de tehnologie

Regiunea 8. Bucureşti-Ilfov

• promovarea sistemelor de pregătire a resurselor umane, • refacerea ecologică a zonelor degradate • sprijinirea cercetării şi transferului de tehnologie

Sursa: Prelucrat după Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013

Activităţile în perioada de post-integrare europeană nu implică doar decizii economice ci

presupune diferite alte decizii (politice, sociale, naturale etc.). Având în vedere că obiectivele

intrinseci ale integrării sunt foarte variate la rândul lor: bunăstarea economică, pacea şi

securitatea, democraţia şi protejarea drepturilor omului.1 Optica regională a dezvoltării poate

sprijini aceste elemente, apropiindu-se de problemele şi trăsăturile locale (regionale).

1 Molle, Willem, op.cit., p.194

85