Director: Vasile TODI Serie Nouă - Anul V nr. 1 (17) 2016

SCRISULbãnã þeanRevistă trimestrială a Uniunii Jurnaliştilor din Banatul Istoric

Bijuterii lirice

Ah, voi, sănii!Ah, voi, sănii sănii! Și voi cai, voi cai!Numai dracul v-a scornit, mișelul!Peste stepă-n goană cu alai, Râde pân' la lacrimi clopoțelul.

Pretutindeni, prin pustiuri reci,Lună nu-i, nici glas de câini, nici ceață.Încă n-am îmbătrânit pe veci, Hai, dă-ți suflet, viața mea-ndrăzneață!

Cântă-n spargul nopții, vizitiu,

Te-nsoțesc, de vrei, dar cu tristețe, Despre ochii vineți care-i ştiu,Şi despre voioasa-mi tinerețe.

Pălăria mi-o pleoșteam ades, Puneam calul între hlube late, M-așezam pe-un braț de fân ales Şi pe urmă, ține-te, măi frate!

Cum mă mai împăunam, zburând!Și-n tăcerea nopților stufoase,

Cum se trece într-o altă lumeCornel UNGUREANU

Cezara Dafinescu

Utopii tandreMarian ODANGIU

Românii își fură singuri căciulaViorel ROMAN

Cărămida superlativelorNicolae SÂRBU

Cezara DAFINESCUVasile Todi de vorbă cu...

Gândurile cetăţii şi cetatea din gânduriDiana MIHAI

DebutIrina PERJU

PoeziiLuca CIPOLLA

Scrisoare către cineva drag!Silvia FECHETE

PoemeHoraţiu ARDELEAN

Cei zece magnificiEugen SIMION

Un tratat poetic al neliniştiiHristu CÂNDROVEANU

Gureșa-mi harmonică oricândSucea capul fetelor frumoase.

...Totu-i dus. Fugarul a pierit.S-a schimbat și părul meu și pasul.De prea mult vioi pălăvrăgitȘi-a pierdut harmonica mea glasul.

Sufletul mi-i totuși plin de rost, Gerul și zăpada-mi saltă țelul, Fiindcă peste toate câte-au fost,Râde pân' la lacrimi clopoțelul.

traducere de George Lesnea

Serghei ESENIN

20162??NR. 1 (17)

IANUARIE*FEBRUARIE*MARTIE Scrisul bãnãþeanCornel

UNGUREANU

Decembrie 1988. Nu ştiu dacă Iosif m-a rugat să scriu despre film, dacă

el ajunsese, mai repede decât ceilalți, la ideea că un supliment al revistei Orizont cu pagini despre film ar aduna cititori plătitori mai mul-ți. Uniunea scriitorilor, Comitetul județean de cultură au primit dispoziție să nu ne mai plă-tească dacă nu aducem bani. Orizont era o re-vistă din provincie care era protejată de pro-vincie fiindcă nu părea că, la distanță de Cen-tru, ar putea face rău regimului. Dar regulile

jocului trebuiau respectate și de ea. Trebuia să ne câștigăm banii fiindcă în lumea noastră

socialistă s-a încheiat timpul binefacerilor, al pomanagiilor. Era momentul să de-

venim rentabili. Vom deveni renta-bili dacă publicăm suplimente ale revistei care să aducă bani. Așa că Iosif a spus: ai copiat pe video filme de la iugoslavi, ai acasă o videotecă pe care o poți exploata cum se cuvi-

ne, fă un serial despre film. Și o să ne umplem de bani.

Cum televiziunea românească transmitea doar emisiuni prezidențiale, Timişoara se uita doar la posturile de televiziune iugoslave. Pe blocurile mai înalte apăruseră antene - păduri de antene - menite să prindă emisiunile de la Belgrad. Fiindcă Belgradul dădea în fiecare vineri filme de artă, copiam tot. Uneori invitam colegii ca să vedem şi să comentăm. Eram subversivi şi nu eram.

Presupun că vreunul dintre cei care venea la mine ca să vedem şi să discutăm despre Waj-da, despre Tarkovski sau despre Paradjanov dădea raportul, iar securiştii pozitivi aşteptau să vadă pe cine pot miza la răsturnările viitoare. Eram eroii târgului, priveam filme pe care doar noi le putem vedea - filme care nu vor pătrunde altfel granițele fortificate ale culturii. Ale televiziunii române. Ale cinematografelor din România. Doar noi le înfrângem, noi facem revoluție culturală. Triumfăm, ridiculizăm interdicțiile, tabuurile. Dacă ne cheamă la securitate, vom povesti filmele în limba lor de animale bolnave. Dar n-am fost deranjat de securitate cu întrebări proaste, aşa că i-am spus lui Iosif că pot da un serial de 12 episoade despre filmele mele de acasă. Comentariul, spunea Iosif, trebuie să fie şi pentru animalele bolnave ale târgului, nu-i aşa?

Cum se trec

e

într-o altă lume

Incompatibilitatea ortodocșilor mol-do-valahi cu civilizația occidentală,

evidentă azi și pentru noi, era evidentă pentru Eminescu și Caragiale.

Primul moare în condiții suspecte înainte de

vreme, al doilea fuge la Berlin. Degeba au adus liberalii un domnitor german catolic în 1866. De-

geaba au adus aceiași liberali un președinte german catolic, trecut prin reforma lui Lu-

ther, 2015.Credibilitatea formelor fără

fond dâmbovițene nu mai convinge pe nimeni, nici pe autohtonii orien-tali, după 500 de ani de dominație a sultanului turc și a patriarhului grec, duplicitari prin definiție, nici pe oc-

cidentali.Românii își fură singuri căciula, Uniunea

Europeană și NATO i-au integrat, i-au integrat ca pe această cale să realizeze direct și nemijlocit o concordanță între forma și fondul instituțiilor

statului.Incompatibilitatea ortodocșilor moldo-vala-

hi cu vesteuropenii este tabuizată, de aceea se bate în continuare moneda antimarxist-leninistă adică bate șaua ca să priceapă iapa.

Pe de altă parte, pentru occidentali ortodocșii și comuniștii sunt euroasiatici, mai ales de când ortodoxo-comuniștii după desființarea sinistrului lagăr comunist i-au ales în mod liber, democratic, pe postcomuniștii: Ion Iliescu la București, Vladimir Putin la Moscova și pe Alexis Tzipras la Atena.

Erezia ortodoxo-comunistă va fi repudiată, fără doar și poate, de Sfântul și Marele Sinod Panortodox, care are loc la Istanbul în vara aces-tui an, prin relizarea unității creștine cu Roma.

Viorel

ROMANRomânii

își fură sin

guri

căciula

Un tărâm al identificării: un spațiu de securitate, domestic, în care

poetul se poate întoarce, fără obnubilante îngrijorări, la uneltele poeziei: „Încerc să mă întorc la poezie,/ ca la vechea mea bicicletă înțepenită, din care și aerul a plecat./ Mersul acesta îl cunosc,/ e precum respirația. [...] Mi-am dus bicleta pe umăr,/ în Piața Operei la ceas,/ șurubelnița și cheile, ca s-o repar./ Am așezat-o, firesc, cu roțile în sus,/ pe caldarâmul care arde/ și cum o repar, reglându-mi respirația/ la pașii și la bătăile aripilor din jur,/ privesc printre spițele care pornesc/ cât de repede se învârt clădirile din jur,/ și tălpile ce se lipesc pe burta norilor,/ și ochii

care mă privesc de sus,/ lăcrimând din cauza soarelui/ ce se izbește de crucea Catedralei

[...] Chibiții s-au adunat cerc în jurul meu,/ vorbind gălăgios de-ale lor/ în timp

ce îmi încerc bicicleta/ cu care fac câteva ture,/ apoi zbor, preț de clipe/ pe deasupra tuturor,/ fără ca să mă bage cineva în seamă” (Regăsire). În Cubul cu șapte fețe, Marcel Sămânță construiește pas cu pas o veritabilă mitologie

personală a burgului, alcătuită dintr-un joc caleidoscopic de secvențe, senzații, trăiri, reacții profund subiective la ipostazele arhicunoscute și asumate ale Orașului: clădirile emblematice (Catedrala, Opera), străzile, stațiile de tramvai, parcurile, statuile, locurile de socializare (Ceasul, Fântâna cu porumbei) care au supraviețuit timpului și susțin istoria umană/umanizată a urbei. Altfel spus: o mitologie afectivă, melancolică și tristă, uneori; alteori, gesticulația lirică maschează un tragism temperat, disimulând sub aparenta detașare a poetului același presentiment al finalului, al deșertăciunii, perceptibil și în volumele precedente: „Un

păianjen se hotărăște/ să viziteze orașul […] Amândoi citesc o carte,/ privesc pozele vechi ale orașului/ și muți află câte ceva/ despre intrigile, despre bârfele/ din alte vremi, constatând cu mirare/ cât de vechi, de demodate, de actuale/ sunt cele câteva poze” (În parc). O mitologie, în sfârșit, care asimilează metafora zidului, hotar între două lumi (zidul dărâmat, zidul atoateștiutor, un om proiectat de lumina aripilor/ pe zid pare o pasăre de noapte”, zidul țeapăn, rece, zidul nerușinat, zidul afurisit, zidul dinamitat, zidul între oameni etc.) ca semn al separării, al despărțirii, dar și al delimitării, al supraviețuirii. Străbătută de o infinită tandrețe, poezia lui Marcel Sămânță își păstrează, dincolo de schimbul de atmosferă, aceeași energie, prospețime și expresivitate, adăugând meditației despre nimicnicia și caducitatea măruntelor noastre ființe, o undă de optimism temperat. Fermecătoarele lui „povești lirice” vorbesc elocvent despre un filon luat în stăpânire de un poet cu o energie creatoare, expresivitate și originalitate demne de a fi luate în seamă la festinul poeziei române de azi.

Marian

ODANGIUUtopii

tandre

- urmare din numărul trecut -

20163??NR. 1 (17)

IANUARIE*FEBRUARIE*MARTIE Scrisul bãnãþean

Un nu prea bun renume le-a adus bănățe-nilor înclinația lor de-a se crede un fel de

buricul pământului. Fie și un buric de rezervă, numai să se poată făloși cu el. Este un fel de a fi nu tocmai agreabil și ușor de digerat. Să fie semn de sărăcie cu duhul? O aflare în treabă, fără temei, toată ziua bună ziua?

Din dorința de a polemiza şi a bagateliza, de la „sentimentul românesc al ființei”, formulat de Constantin Noica, s-a ajuns la parodicul „senti-ment paraguaian”. Mai departe, prin același pro-cedeu al autoparodiei, vom descoperi un rizibil „sentiment bănățean al ființei”? Nu cred. Pentru că tot bănățenii au formulat un antidot al laudei de sine: bătaia cu cărămida-n piept. Așa-i ironi-zează ei pe lăudăroși: iar te baţi cu cărămida-n piept? Mai nou intrând îl circulație o altă expresie de amendare corosivă a orgoliului nemăsurat și nejustificat: ce bine-i că unii sunt bănăţeni!; și ce rău, ce dezastru-i că alţii sunt bănăţeni!

Cora Irineu, un reporter nebănățean și pe deasupra filozof de formație, consemna în „Scri-sori bănățene”: „Sunt de o elocinţă, de o ironie, sunt uimitori, minunaţi, fără pereche bănăţenii”. Prim urmare, nu cred că ar trebui să vedem azi în bănățeni niște troglodiți, inși lipsiți de har și de haz. Mai degrabă îi caracterizează un anume gasconism, prin care în același timp se laudă și se iau singuri, subțire, peste picior. Problema nu este deloc simplă. Sunt trăsături de caracter și temperamentale, care s-au decantat în anumite condiții istorice și social-economice.

Gheorghe Jurma vede-n Sandu Blegia Cojo-caru, personajul lui Victor Vlad Delamarina, din poezia „Ăl măi tare om din lume”, o hiperboliza-re baladescă a lui Iovan Iorgovan. Care, culeasă de Vasile Alecsandri de la Mehadia, de lângă Băi-le Herculane, se numea Erculean şi ne aminteşte de Hercules, eroul mitologiei Aulice. Pe care poetul bănățean îl demitizează, îl umanizează și îl ironizează. Să nu omitem că Blegia vine de la bleg. Un altfel de a zice că, unde-i putere muscu-lară în exces, nu prea găsești multă minte.

O întreagă exegeză se poate scrie pornind de la „Tăt Banatu-i fruncea”. O sintagmă formulată de George Garda. Poetul în grai, omul de cultură şi politicianul din Făget, adoptat de „Masa Poga-nilor”, patronată de Brediceni, la Lugoj. De unde ni se trage și o altă expresie de largă circulație: „Nu-i român ca bănățeanu,/ bănățean cu lugoja-nu,/ lugojan ca Brediceanu”.

Toate astea, desigur, se iau sub beneficiu de inventar. „Tăt Banatu-i fruncea” este nu atât în-credere fără limite, cât un fel de a-ți face singur curaj. Este stimulentul spiritual, psihologic, al românilor majoritari, trăind atunci într-un Banat sub ocupație maghiară. Dacă vreți, o mască eroi-comică, adesea. O erezie subminată de autoiro-nie abia mascată. Față de care poți avea liniștit un sentiment de simpatie și înțelegere. Sau dim-potrivă. Nu poți rămâne însă indiferent.

Dar, când este negată evidența, când îi sunt minimalizate valorile în care crede, brusc bănă-țeanul își pierde simțul umorului. Atunci îți spune toate astea serios, fără nici o privire or nuanță șăgalnică și complice.

Până şi Lucian Blaga, filozoful care ne-a pus în frunte ştampila „paradoxului bănățean”, concede că: „Bănăţeanul are totuși dreptate să se socotească într-o anumită privinţă fruncea”. Ieșind din hățișul argumentelor pro sau contra, de tip C. Miu-Lerca sau Grigore Ion, de exemplu, criticul Gheorghe Jurma este gata să subscrie la

o întrebare provocatoare ca aceasta, la care a meditat îndelung, alcătuind cartea de referință „Descoperirea Banatului”: „Să nu fie atunci Ba-natul chiar centrul lumii?”

Punând accentul pe aspectul material al problemei, Iosif Constantin Drăgan, mare

om de afaceri, originar din Lugoj, argu-mentează: „Să li se ierte deci bănățe-nilor orgoliul exprimat poate cu naivi-tate în formula sus amintită („ Banatu-i fruncea”- n.s.), să li se ierte și să li se recunoască, în același timp, faptul de a constitui exemple pentru mulți dintre cei care sunt preocupați să realizeze din puțin venituri mai mari”. O viziune

realistă, capitalistă, am zice azi, asupra bănățea-nului, cunoscut ca gospodar chibzuit și strângă-tor. Latură materialistă, cu numeroase argumen-te în istorie.

„Poate așa vom înţelege mai bine că pământul nostru e judeţul nostru. Ca părtaș din acest tot unic, inseparabil, numit România”, este de părere Pavel Bellu, scriitor originar din Ciuchici. Pe care Clujul n-a putut să-i facă să-și uite rădăcinile.

Teoretic, toți suntem de acord cu aceste ade-văruri simple, de bun simț, la urma urmei. În practică, multe adevăruri mai mici sunt omise, călcate în picioare. Ni se refuză: priorități indus-triale, prima traducere a Bibliei și prima poezie, prima cale ferată și prima locomotivă, primele furnale, primele turbine și motoare navale româ-nești, etc.... Multora nu le spune nimic numele unor scriitori ca: Nicolae Stoica de Hațeg, Robert Reiter (Franz Liebhardt), Vasko Popa, Sorin Titel. Și mulți alții.

De ce să trecem sub tăcere faptul că Eftimie Murgu a fost dascălul lui Bălcescu și că bănățea-nul Damaschin Bojincă, profesor de drept la Iași, a fost ministrul Justiției pe vremea lui Cuza?

Nici la capitolul creație (tehnică şi artistică), bănățeanul nu vine cu mâna-ntinsă după poma-na recunoașterii. În toate astea nu-i vorba doar de nu știu ce orgoliu exacerbat. E vorba de niște principii, flexibile și ferme în același timp, pentru justa înțelegere a totului. Format, evident, din multe localisme. Așa cum se străduiește criticul literar Cornel Ungureanu să demonstreze, atât prin ideea de „A Treia Europă”, cât și prin pro-movarea concepției de „geografie literară”. Cri-ticul timișorean având în lucru un amplu proiect în acest sens.

Pentru că, iată, Claude Karnoouh, un intelec-tual străin devenit universitar la Cluj-Napoca, ne avertizează de faptul că se omite nejustificat „punerea în perspectivă a realităţilor locale, cu trăsăturile lor specifice”. Drept pentru care ne reîntoarcem de unde am pornit: la „cărămida superlativelor bănățene”. Pardon, ia de te uită ceva priorități!

- În 1582 este tipărită „Palia de la Orăștie”, prima traducere românească a Bibliei. Trei din-tre cei cinci autori sunt bănățenii Ștefan Herce, Efrem Zăcan, Moise Pestișel.

- Mihail Halici - fiul (n. 1643, la Caransebeș - d. 1712, în Anglia) este autorul primei poezii în ver-suri metrice în literatura română (Oda, scrisă la 1 iunie 1674).

- Băile Herculane este cea mai veche stațiune balneo-climaterică din țară, fiind atestată încă din anul 153 d. Chr.

- După Bogdan Petriceicu-Hașdeu, cel mai vechi vocabular (dicționar) al limbii române este „Dicționar valahico-latinum” Anonimus lugosi-ensis). El datează cu mai mult de două secole înainte de Marele Lexicon de la Buda (1825).

- În anul 1898, bănățeanul Corneliu Diacono-vici a redactat și tipărit primul volum al primei Enciclopedii românești.

- Prima monografie dedicată lui Mihai Viteazul a fost scrisă de dr. Ion Sârbu, născut 19 februarie 1865 la Rudăria, azi comuna Eftimie Murgu”, din Valea Almăjului. În anul 1905, această lucrare a primit Premiul „Năsturel”, al Academiei Româ-ne.

- La 18 martie 1906, lângă Paris, bănățeanul Traian Vuia (originar de lângă Făget), efectuea-ză primul zbor din lume, cu un aparat autopro-pulsat. În 1911, judecându-se cu frații Ray pentru

întâietate, a câștigat. Și totuși, pe ici pe colo, contestarea continuă.

- În 1793, la Oravița, se înființează prima far-macie naturistă: „Vulturul negru”.

- Tot la Oravița, la 1 iulie 1817, se inaugurează primul teatru zidit în piatră din sud-estul Europei. O adevărată bijuterie, până în zilele noastre. La 30 august 1868, în prezența lui Mihai Eminescu în calitate de sufleur, trupa Mihail Pascaly oferă orăvițenilor o primă seară teatrală cu artiști ro-mâni din București.

- În 1718, la Ciclova Montană, se pune în func-țiune prima topitorie de cupru.

- În 1719, la Bocșa (numită atunci Altwerk) în-cepe să producă primul cuptor de fier (furnal), ce poate fi considerat prima manufactură de stat din sud-estul Europei.

- Abia în iulie 1771 se-aprinde focul la cele două mari furnale ale Reșiței. Adevăratul certificat de naștere al metalurgiei românești.

- Prima linie ferată din țară este Oravița-Iam, construită între anii 1847-1849. În 1852, pe ea circulă o locomotivă cu două vagoane. În 1853, circulă trenuri de marfă pe linia Oravița-Baziaș.

- În anul 1884, Timișoara este primul oraș din Europa în care se introduce iluminatul public electric. Al doilea va fi Caransebeșul. Asta fără să mai amintim de întâietatea în „iluminarea revoluționară” din Decembrie 1989.

- Prima monografie despre Eminescu este scrisă de Miron Elie Cristea (1905), care, înainte de a deveni patriarhul B.O.R., a fost Episcop de Caransebeș.

- Prima locomotivă din România a fost con-struită la Reșița, în 1872. În total, la Reșița s-au construit 1460 de locomotive cu aburi. Ulteri-or, aici s-au produs motoare diesel și boghiuri, pentru ca, după ce se monta instalația electrică, noile locomotive să fie ruinate „Electroputere” Craiova.

- În 1972, la Reșița, se inaugurează primul mu-zeu de locomotive în aer liber.

- Fizicianul american Teiller, unul din părinții bombei atomice, avea mama originară din Lugoj, unde el își petrecea vacanțele școlare.

- „Scrisoarea de la Timișoara” este recunoscu-tă ca actul de naștere a geometriei neeuclidiene. Ianoș Bolyai formulează principiile acestei noi geometrii în scrisoarea pe care o trimite, din ca-pitala Banatului, matematicianului Bolyai Farkaș, tatăl său.

- Primul pod sudat din țară s-a făcut la Reșița, în anul 1930. Este încă în picioare, în actualul car-tier Stavila.

- Primul funicular din țară este Văliug-Seme-nic. A fost proiectat, executat și montat de Uzi-nele Domeniilor Reșița, în 1943.

- Prima turbină hidro s-a construit la Reșița, în 1951 și avea o putere de 1,1 Mw. Dacă în aprilie 2003, Hidrocentrala Porțile de Fier I a ajuns la 900 miliarde megawați, asta se datorează turbi-nelor reșițene cu o putere instalată de 178 M.W. fiecare.

- Primul cuptor metalurgic electric cu turna-re continuă, din sud-estul Europei, s-a pus în funcțiune în 30 august 1975 (cuptorul electric, completat cu prima maşină de turnare continuă a oțelului la 31 mai 1976), la Oțelul Roşu.

- Primele și cele mai mari motoare navale (de până la 30.000 CP.) s-au construit la U.C.M. Reși-ța, între anii 1981-1987 (pentru petroliere), 1989-1990 (pentru mineraliere).

Etcetera, etcetera...Plus alte câteva precizări. După toate astea, e

bine să nu omitem un lucru: cărămida respectivă poate fi luată în derâdere atunci când e folosită hilar, abuziv, anacronic, pentru „bătutul piept”. Însă tot ea este, știe tot omul, element esențial pentru zidire. În lucru și ființă, când poate fi lua-tă drept simbol al zidirii temeinice, performante. Metaforic vorbind, o cărămidă la temelia identi-tății și a personalității. Cărămidă a superlativelor poate fi numită. Și mai ales în Banatul făcând caz și haz de propriul orgoliu, așa poate fi numită, fără exagerare: ziditoarea cărămidă a superlati-velor.

Pardon, domnilor, eu atâta am avut de spus!

Nicolae

SÂRBUCărămida

superlativelo

r

Pardon,

ia de te uită cev

a

priorită

ţi!

20164??NR. 1 (17)

IANUARIE*FEBRUARIE*MARTIE Scrisul bãnãþean

(continuare în pag. a 5-a)

Doamnă, mi-ați cerut să purce-dem în această conversație cu

observația că, în Biblie, nimeni nu vorbește cu „Dumneavoastră”. Toată lumea se tutuiește, de la mic la mare, de la sclav la stăpân, de la muritor la Dumnezeu.

Așadar... Cezara.Cezara Dafinescu, te încredințez din pro-

logul dialogului nostru că te-ai născut, te asigur, cu un veac prea târziu. Unei artiste ca tine, de o frumusețe imperială, admiratorii i s-ar fi înhămat la caleașcă și ar fi dus-o în triumf până acasă. Ce se întâmplă Cezara, nu mai există rădvane sau românul nu mai pune preţ pe darurile clipei?

Există şi rădvane poate cu mai mulţi cai-putere, există şi actriţe foarte iubite, dar poate s-a schimbat moda. Dar sentimentul rămâne acelaşi, chiar dacă primeşti un singur trandafir. Încărcătura lui emoţională uneori e chiar mai mare.

Cezara, ai ochi catolici!Deseori, bunica mea dragă, omul care m-a

crescut şi educat (mama fi ind studentă la medicină) refugiată pe meleaguri sibiene, unde de altfel am văzut lumina zilei, îmi povestea frânturi din copilăria ei petrecută într-un mic castel polonez. Pe atunci toate erau basme cu zâne şi feţi frumoşi, abia mai târziu, când am fost în stare să despart basmul de ade văr, am aflat că am şi sânge... polonez.

De ce trebuie să se ferească teatrul, ca să nu pară unui spectator malițios, o artă artificială, convenţională şi neautentică?

Exact de ce ai spus: de artificiu, de minciună, de nonvaloare.

Cu ce rimează telenovela?Ştiu unde baţi; cu maneaua.

Într-un context telenovelistic, un actor poate rămâne el însuşi?

Da, dacă îşi face treaba cu profesionalism şi cu seriozitate.

Multe doamne avem în teatrul românesc, spunea Radu Beligan, dar avem puţine actriţe care prin calitatea jocului să ne facă să în-genunchiem în faţa lor. Între cele „puţine” te afli și tu Cezara. Celelalte „puține” cum se numesc?

Îmi este destul de greu să aleg, în definitiv, calificând te califici şi totuşi îmi apar în faţa ochilor două artiste care mi-au înnobilat într-un fel înce puturile actoriceşti.

Cea dintâi?Elvira Godeanu.Elvira Godeanu pe care un aromân de-al

meu a vindecat-o de o boală incurabilă. „Te rog, Armand - îi spunea ea nepotului ei, actorul

Armand Calotă - să nu uiţi niciodată că acest înger m-a vindecat de o boală incurabilă… singurătatea!”. „Îngerul” se numea Carami-tru. Ai avut șansa să joci alături de ea?

Nu, nu am avut şansa să joc, dar ea a făcut pentru mine un gest pe care nu ştiu câte actriţe din noul val ar fi capabile să-l facă.

Anume?De butam pe scena „Naţionalului” în rolul

Wanda, în piesa „Gaiţele” de Kiriţescu. Eram înconjurată de colegi minunaţi, de monştrii sac-rii ai scenei românești: Draga Olteanu Matei, Florin Piersic, Ma rin Moraru, Gh. Dinică. Asta ca să amintesc doar câţiva. Emoţiile au crescut şi mai mult când la ri dicarea cortinei, în primul rând era doamna Godeanu. Diva!

Cea care jucase cu succes rolul pe care-l încercam la rându-mi! Îți imaginezi cât de mare a fost emoţia şi bucuria mea, când la final El-vira Godeanu s-a ridicat în picioare şi, în văzul întregii săli, m-a aplaudat şi mi-a înmânat un frumos buchet de flori.

Gestul ei a fost pentru mine, tânără actriţă, ca o ştafetă pe care i-am promis-o în gând că o voi duce mai departe şi îndrăznesc să sper că uneori, chiar am reuşit!

Cu a doua doamnă, Carmen Stănescu, am avut chiar şansa să joc pe scenă, în piesa lui G. B . Shaw, „Nu se ştie niciodată” piesă în care cele două roluri principale de femei ne-au fost oferite nouă de Mihai Berechet, regizorul care a însemnat enorm în cariera mea de actriţă. Dânsa jucând mama şi eu fica.

Când ai filmat pentru pelicula „Bunraku”, alături de Demi Moore ea te-a asigurat că sin-gurul tău „defect” este că te-ai născut aici.

Cezara Dafinescu s-a născut stăpână peste o frumuseţe capabilă să îmblânzească orice mânie. De mult nu a mai avut teatrul românesc o actriță atât de frumoasă. Frumoasă ca o duminică în Paşti. Atât de frumoasă, încât nici cele mai destoinice experte în machiajul profesionist n-o pot

urâţi, motiv pentru care ea nu ştie, nici măcar în joacă scenică, cum e să fii urâtă.Despre ea, regizorul Mihai Berechet spunea odată că: „ Pentru a defini personalitatea fizică a acestei tinere actrițe a scenei naționale, ți-ar trebui

un instrument special. Una dintre acele foarte lungi foarfeci de birou. Numai cu ea ai reuși să decupezi silueta ei unicat, scoasă parcă din canoanele obligatorii ale marilor case de modă. Ea ar putea fi semnată Lacroix, Kenzo, Yves Saint Laurent sau Norelle. Pentru că, mai înainte de toate, Cezara Dafinescu este o rară, o deosebită siluetă. Spun rară nu numai pe scena unde e consecvent prezentă, ci chiar în teatrul românesc… Mai neobișnuit astăzi atâta spectaculos într-un singur tipar. Poate pentru această calitate regretatul regizor și pedagog care a fost Moni Ghelerter și-a asumat-o printre elevii clasei sale.”

Răsfăţată mereu de noroc, sub catapeteasma vieţii, ea crede sincer că „inima are raţi uni pe care raţiunea nu le cunoaşte”, convingere ce-i redăruie ori de câte ori are nevoie, elixirul tinereţii fără bătrâneţe. Într-o noapte împrejmuită de cântec, am stat de vorbă, câteva ceasuri, într-o atmosferă de conversație degajată admirându-i inteligenţa cu care împletea răspunsurile pentru ceea ce am hotărât împre ună să făurim: un interviu.

Și am stat de vorbă în chiar ziua în care am aflat că machedonul meu, Goran Stefanovski, dramaturg de vârf al Macedoniei cu o importantă carieră internaţională, omul care a introdus post-modernismul în teatrul ţării sale de la mijlocul anilor 1970 a spus: dacă-mi tai inima vei găsi în ea steaua roşie a Iugoslaviei. Am gândit: oare eu dacă mă apropii de inima acestei doamne, pe cine voi găsi?

De vorbă cu Cezara Dafinescu

Vasile TODI

20165??NR. 1 (17)

IANUARIE*FEBRUARIE*MARTIE Scrisul bãnãþean(urmare din pag. a 4-a)

Da, este adevărat. Demi Moore este o foarte importantă actriţă şi ea a dorit să mă facă să înţeleg…

Că America e America…Exact. Numai că aşa cum spunea Nichita,

„patria mea este limba ro mână!”O femeie frumoasă ca tine e greu să nu

fie gelozită. Cum percepi această slăbiciune omenească niciodată stimulativă pentru purtător?

Am crezut, şi cred şi astăzi, că viaţa e prea scurtă ca să-mi pierd timpul, poticnindu-mă în banale slăbiciuni omeneşti. Eu mi-am urmat destinul şi cred că am ales corect.

Trei pretexte pentru ca o tânără să nu aleagă teatrul la vârsta cardinală.

Fără talent, fără talent, fără talent!Și tot atâtea pentru a urma această carieră.Talent, chemare şi har. Dacă trosnesc în

sufletul ei aceşti trei piloni pentru destin, este păcat să nu-şi urmeze menirea.

Pe lângă talent, gură, statură şi figură, cum spunea Ion Finteşteanu, ce-i mai tre buie unui actor care vrea să se închinovieze în teatru?

Şansă şi sănătate.Noaptea vesel, ziua trist... Așa-i viața de ar-

tist. Cezara, astfel începea un vechi cuplet, ca-racterizând cum nu se poate mai bine situația actorilor de odinioară și... de azi. Nu vreau să evidențiez astfel nici veselia nocturnă a „co-piilor Thaliei” și nici tristețea lor diurnă, ci...

Fişa postului.Hai să o numim și astfel.Fișa postului unui actor este foarte strictă.

La cabină nu se întârzie niciodată, iar la teatru se vine cu cel puţin o oră înainte de ridicarea cor tinei.

Numește-mi un mare dascăl, de la care generaţiile care l-au cunoscut au primit lecţii de înaltă artă teatrală?

Ion Toboşaru, profesorul nostru drag.Ce factori în ansamblul lor determină per-

sonalitatea unui artist?Zestrea genetică şi cultura.Ce nu poți ierta?Leoaică fiind ca zodie, nu pot ierta minciuna

şi nu pot tolera nedrepta tea.Pentru a putea supravieţui demn, maestrul

Beligan s-a re tras în „Beligania”, tu în ce fel te aperi de intemperiile acestor vremi?

Cum e normal, fiecare dintre noi avem „Tur-nul nostru de fildeş”, în care ne-am strâns de-a lungul anilor cele mai minunate „comori”, perle strălucitoare care să ne ostoiască sufletul. Im-

portant e să fi avut lucidita tea să nu nu pierdem vremea cu pietre false.

Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţa ta de femeie?

Când am adus pe lume minunea mea: Ralu-ca, fata mea, fărâma mea de Dumnezeire.

Dar de actriţă?Cea mai frumoasă zi din viaţă, ca actriţă,

este fiecare zi în care mă în tâlnesc cu publicul meu, care mă iubeşte şi-mi umple sufletul cu energii noi, nebănuite.

Cezara, cât adevăr intră într-o clipă de viață?

Atâta cât pui. Eu în viaţa particulară am în-cercat să trăiesc clipe de adevăr ca soţie, mamă, fiică.

Dacă teatrul românesc şi-ar veşnici în ba-soreliefuri patru actori, asemeni celor pa-tru preşedinţi ai Statelor Unite de pe muntele Rushmore, care ar fi aceştia, într-o selecție subiectivă, evident, a Cezarei Dafinescu?

Sunt mulţi colegii pe care-i iubesc şi alegând la repezeală nu vreau să vitregesc pe nimeni.

Ce te preocupă în mod aparte la un rol?Meandrele sufleteşti, drama personajului.Există o întrebare de care te ferești?Nu!O femeie frumoasă ştie când îmbătrâneşte

un om?Atunci când nu mai iubeşte.Doamnă a dialogului meu, poți ierta?Chiar mai mult; pot şi uita.Dacă ai fi în locul meu, care ar fi întrebarea

cu care s-ar încheia acest dialog? Mi-ar fi plăcut să te intereseze mai mult

munca mea ca actriţă.

Mă interesează.Aştept!Ai jucat în peste 30 de filme, greşesc?Nu.Și ai jucat cam în tot atâtea piese.Da.Care e diferenţa dintre un actor de film şi

unul de teatru?În film este o cu totul altă tehnică

actoricească, este acel „pp”.Adică?Adică prim planul. În film nu simţi pulsul

publicului, nu-l simţi decât târziu, în sala de proiecţie, când nu mai poţi schimba nimic. În schimb, în film ai şansa „dublelor”.

Care în teatru, vorba lui Caragiale, „lipsesc cu desăvârşire”.

Da, dar în teatru ai şansa să simţi sala care freamătă alături de tine, sala care, prin trăirile ei, te stimulează. În teatru fiecare spectacol e unicat, poate şi prin aceea că ai mereu prilejul să îmbunătăţeşti spectacolul.

Între teatru şi film, cui închină Cezara ra-zele talentului său?

Dar sigur că aleg publicul! Marele prieten care plânge şi râde odată cu noi, actorii. Aleg publicul şi pentru că atunci când, o dată cu căderea cortinei, sala izbucneşte ropotul de aplauze, ea, sala cu atâtea identităţi, şopteşte parcă pentru tine: „O clipă, rămâi! Eşti atât de frumoasă!”

Faustică invocație. Cezara, francezii au noțiunea de petite histoire care vizează detalii-le mai mult ori mai puțin picante, aspectele de culise, zvonistica, anecdotele. Sigur e un reflex al mondenității proprii spiritului galic ce pune preț pe vorbele de duh. Te rog, până la viitoare noastră întâlnire, să pregătești pentru istori-sire câteva întâmplări care își pot revendica aderența la noțiunea de anecdotică. Și pentru că ai refuzat să o faci în conversația de azi, am să te stârnesc eu, amintindu-ți că în Iri-nel, a lui Delavrancea, Iancu Brezeanu strigă Romaneascăi în loc de „Mamă Vuico!”, Mamă Țuico!”

Cezara Dafinescu, cine bate la uşa inimii tale pe cine găseşte?

Pe cine crezi?Pe Cezara Dafinescu.Prea alintată pentru a mai fi loc şi pentru alt-

cineva.Cezara, îți doresc să trăiești în continui-

tatea identităţii cu tine însăți, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

20166??NR. 1 (17)

IANUARIE*FEBRUARIE*MARTIE Scrisul bãnãþean

Sunt zile în care orașul - copleșit de trafic și zgomot de mașini, din zori și

până în seară -, ți se arată altfel. Când șezi pe o bancă din parcurile sale renumite și îți nu-meri gândurile, amintirile de azi și de mâine, Cetatea își întinde din nou brațele pentru a te cuprinde pe după umeri, ca într-o îmbărbătare doar de ea știută. Orașul de pe Bega îți ascultă tăcut tristețile, bucuriile, speranțele, le ia cu sine și le duce departe, departe de tine și tre-cutul de mâine.

Gândurile de ieri...Sunt ani de când am pășit pentru prima

dată între zidurile bătrânei Cetăți. I-am nu-mărat dalele de piatră și i-am pipăit pereții clădirilor construite aici cu veacuri în urmă. Zgomotul și agitația orașului modern nu mi-au împiedicat gândurile să zboare departe, depar-te de lumea nebună. Încă mă mai întâlnesc cu trecutul în parcurile Timișoarei și tot acolo își spune poveștile și bătrâna Cetate.

Băncile roase de vreme, mirosind a lemn ud, încovoiate de gândurile celor care și-au odihnit oasele pe scheletele lor metalice, ele știu cel mai bine durerile și speranțele celor fără adăpost. Nu au gură să întrebe și nici nu-i alungă vreodată pe năpăstuiții soartei. La asta s-o fi gândind și bătrânul acela, care își frămân-tă degetele noduroase de mai bine de două ore pe banca din fața mea.

Asemenea omului cu părul încâlcit de vânt, tac și îmi număr gândurile. Tac și îmi privesc mâinile. Degetele-mi lungi încă simt contururi de clădiri, frunze, chipuri mângâiate nu doar

cu mintea. Îmi strâng pumnii și îi desfac din nou. Încă îmi bate o inimă în piept. Încă mai

sunt om... „Așa o fi?!” Bătrânul mă țintuieș-te cu privirea. Tac. Poate mi s-a părut.

„Așa o fi, cum zic ăștia?”, îl aud din nou. Mă gândesc că e un vrăjitor coborât în parcul mort pentru a-mi cere socoteală pentru gândurile nesăbuite. „O să fie vreme rea, asta zic. Poate n-o fi...”, spune iar. Tac și de această dată. Sentimentul de vinovăție mă copleșește. Nu am

motive. Lucrurile bune nu au fost îngropate toate în pământul udat de ploaie, nu am uitat să zâmbesc și nici nu am tăiat limba celei care vorbește vrute și nevrute, oricând și oricum...

Tac. Ochii bătrânului au scântei. Mă ustură, dar nu mă înconvoaie. Merit privirile ucigătoa-re. Eu încă sunt tânără. Încă mai alerg, încă mai sper. Pentru el moartea pare mai aproape. Doar pare... Așa ne mințim mereu. Că mai avem timp. Totuși, prea des astăzi e prea târziu... Și stau pe banca prăfuită, strângând din pumni și căutând amintirea celor ce nu mai sunt. Le caut privirea în ochii bătrânului părăsit de lume, caut vorbele înțelepte ce mi-au fost spuse. Prea des ne oprim gesturile, vorbele, trăirile bune. Prea des ucidem oameni, amintiri, speranțe.

Și iarăși tac. Mă uit la mâinile bătrânului, la mâinile mele, plâng tăcerile adunate în ultimii ani și oamenii plecați departe. Unde nu îi mai pot ajunge.

Gândurile de azi...Scriu singură scenariul vieții moșului ce

încă mă țintuiește cu privirea. Nu mai fusese de mult timp pe acasă și nici nu se grăbea să ajungă. Nu îl aștepta nimeni. De ce să o facă? Și continuă să bată drumurile, cârciumile, par-curile, la întâmplare. Nu căuta o ordine, nici în alegerile de zi cu zi, nici în viața lui încâlci-tă. Îi era bine. Credea că îi era bine și susținea acest lucru de fiecare dată când era întrebat. „Nu mă stresez, de ce și pentru ce să o fac?!” Și nici nu își măcina gândurile. „Care gânduri, care griji?” Până într-o dimineață, când zorii îl surprinseră pe banca din parcul care îi chema

cel mai des pașii. La câțiva metri de banca lui, un bătrân cerșetor își chema câinele pentru a împărți o bucată de pâine. Bătrânul rupea cu degetele lui murdare bucată cu bucată. Una o dădea câinelui, pe cealaltă o mânca el. Mes-teca greu, iar câinele termina de molfăit pâi-nea înaintea lui. Au mâncat și au plecat. Fără un cuvânt, fără un sunet. De pe banca lui, se gândi că ar trebui și el să plece. El, omul care avea o casă la care să se întoarcă. El, cel cu o sumedenie de prieteni și rude. „El nu era ca și cerșetorul acela, cu câinele lui”.

Și totuși, după ani, iată-l aici, pe aceeași ban-că. Ar vrea să plece. Spre casă. Spre cel ce a fost odată... „Dar nu mă lasă!”, spune lovind cu mâna încrețită lemnul tare. „Cine?” Mă aud întrebând, după o lungă tăcere. „El! El cu toate ale lui și nimic al meu. Orașul ăsta bătrân mă ține aici. Unde să mă duc?!” Mă privește o clipă și oftează prelung. „Nimeni nu mă mai ascultă. Doar el. O să mor cu el de gât, pe iarba din spatele Castelului Huniazilor, unde m-am săru-tat cu prima mea soață”. Bătrânul își molfăie cuvintele și își freacă mâinile tăcut. A spus ce avea de spus. Nu crede că vreau să îl mai as-cult, să îi știu poveștile și gândurile. Sunt taine pe care le știe doar el și orașul în care a ales să trăiască și să moară. Tăcut.

... şi cele de mâineIar m-am așezat pe banca roasă de vreme

și îmi pun întrebări fără rost. Mă gândesc la bătrânul de ieri și la tainele împărțite de el și bătrâna Cetate. Îmi trec în revistă copilăria frumoasă, jocurile nevinovate și cele vinovate. Toate s-au ascuns departe, în zilele de altăda-tă. Au trecut ani peste noi, mulți și nu blânzi. Au trasat linii fine la colțul ochilor și au brăzdat priviri serioase în ei. Încă nu am învățat că nu ne mai aparținem, ci suntem ale lor, ale celor de mâine. Ale altor mânuțe. Încă nu am aflat că timpul trece peste noi, dar rămânem la fel în cochiliile noastre încrețite de vreme și vremuri. Încrețite de plâns și râsete multe.

Eu încă râd, mă bucur de toți și de toate. Și la fel, odată cu mine, vor face și ele, amintirile mele. Cele de azi și cele de mâine.

Gândurile

Cetăţii şi cetatea

din gânduriDiana

MIHAI

E luna care începe cu dor imens de Ro-mânia. Cu tricoloruri la ferestre și în su-

flete. Păcat că ferestrele sunt acum la mii de kilometri, iar sufletele rămase printre munții și dealurile de acasă.

E decembrie și se lăcrimează prin aeropor-turi și gări. În care ajung uneori doar pachete. Împachetate poate în hârtie de sărbători. În culori calde, ce vor a îmbrățișa în locul per-soanelor.

E 1 decembrie și unii înjură în gând. Prea departe pentru a striga, adună în ei ură și iu-bire pentru aceeași țară deopotrivă. Înjură

medicii care-au plecat și oamenii simpli ce cu-leg acum căpșuni. Înjură, căci iubesc cu toată ființa locurile din care provin. Familiile ce îi

așteaptă și prietenii răsfirați prin întreaga lume. Înjură printre dinți, sperând că

într-o zi se vor întoarce. Că vor mai avea la cine și mai ales pentru ce.

Înjură părinți încărunțiți prea devreme, pentru că e decembrie, iar ei sunt mici. Prea mici în fața

vocii de copil din telefon, care-i întreabă când se-ntorc. Prea mici pentru a-și opri și propriile lacrimi, căutând răspunsul potrivit. Mereu același: „În curând. Să fii cuminte”.

E 1 decembrie și azi iubim. Folclorul și sate-le răsfirate în care mai avem bunici.

Am iubi și străzile. Dar sunt încă nerepara-te și ne stricăm mașinile în ele zilnic. Am iubi și legile și le-am respecta pe toate dacă nu ar fi alese greșit. Am iubi și școlile dacă ne-ar pregăti pentru viață. Dacă nu ne-ar îndobitoci și ne-ar lăsa să gândim. Să ne formăm opinii și să le putem susține fără teama unei note proaste.

Suntem tineri și iubim și muzica. Care se

produce la noi. Mai sunt câțiva, puțini, care ne cântă în căști. Și în baruri pe care nu le-ați verificat înainte de o tragedie. Suntem tineri și v-am urât cu toată puterea când ne-ați ră-pit vieți dintre noi, dintr-o neglijență. O să vă doară, căci veți simți și voi focul. Căldura fie-cărei lumânări aprinse, o să vă ardă lent. Nu era mai bine să vă putem iubi?

E decembrie și ne-am iubi între noi. Dar nu ne lăsați. Timp, în cazul în care alegem să ră-mânem. Persoane, când decidem să plecăm.

E decembrie, și-am fi în stare să vă iubim și pe voi. Dacă v-ați respecta promisiunile și după ce noi v-am acorda încrederea în urma unui vot. E decembrie și-am învăța să vă iu-bim. Dacă ne-ați lăsa să rămânem în locurile în care am crescut.

V-am iubi și cei care am rămas, dar al dra-cului de nu v-ar iubi și toți copii ce-și primesc familiile înapoi. Fiecare român care și-ar per-mite să se întoarcă. Fiecare tânăr care nu ar mai trebui să plece.

E decembrie, și-ar fi atât de bine, dacă nu v-ați iubi doar între voi.

Irina

PERJUE dece

mbrie și

se lăcrim

ează prin

aeroporturi și

găriDebut

20167??NR. 1 (17)

IANUARIE*FEBRUARIE*MARTIE Scrisul bãnãþean

De dragosteDa, am iubit şi cred c-am fost iubitÎn locul unde-atâtea sărutări mi-ai dat

Pe suflet sfânt iubirea-ai plămădit Acum când a-nflorit băgrinul în Banat

Un soare blând aduce nemurireaŞi încălzeşte țarina străbună

Acolo eu ți-am mângâiat privireaŞi-am coborât din vis ca să te țin de mână.

Fuioare de lumină ne umplu de iu-bireŞi anotimpul ăsta aduce a noroc

Mi-e sufletul prea plin de fericireŞi dragostea aruncă peste pământ cu foc.

Din ia înflorată vorbeşte doina dulceCeva parcă ne leagă de tot ce s-a-ntâmplatÎmbrățişarea verii peste cuvânt mă duce Şi dragostea-nfloreşte în noi şi în Banat.

Dor de casăPeste Banat curg picuri grei de ploaieȘi iarna trece pragul cu toate la un locCând vântul, la Trei Ape, inima sfâșieAltarul îndoielii e dragoste și foc.

Prin cerul necredinței Arhanghelii se luptăȘi Reșița-i departe, de-acum e prea târziu, Pe granița uitării curg râuri de derutăȘi casa nu m-așteaptă, cu toate că sunt viu...

Ca mâine o să treacă și dorul și uitareaA vremii nepăsare nu-i chip să o înfruntTrag după mine ușa și-aștept reînviereaAcum când iarna plânge și părul nu-i cărunt.

La margine de lume, la marginea satuluiSimt cum bate-n mine inima Banatului...

Horaţiu

ARDELEAN

Poeme

Deși nu este lingvist de profesie, doar un împătimit al Poemului, Luca Cipolla trăiește cu o parte a spiritului său rarisim în și prin

Limba Română. Cetățean, prin naștere și trăire, al cetății industriale din Milano, Italia,

Luca Cipolla este prezent într-o pleiadă de reviste literare, electronice și clasice, care apar în România sau (și) în diaspora românească.

Poet și traducător de poezie din română în italiană, și viceversa, Luca Cipolla și-a câștigat pe merit notorietatea în galaxia poeților din țara noastră.

Iată o mostră de poeme italiene contemporane, semnate de Luca Cipolla, și traduse, tot de el, în limba română.

Melania Cuc

Mente mia.. Mente mia cullatada dita curiosesui ghazal del grande Hafezquale asse portanteche un tarlo severo minaccia,punteruolo d'un nemico semprein agguato,erba bruciataov'io mi sotterrosenza croce,se questo può serviregiusto a chiedervi perdono.

Mintea mea.. Mintea mea legănată

de degete curioasepeste gazelurile marelui Hafiz

ca o piatră de temeliepe care un car sever o amenință,sulă a unui duşman mereuîntr-o ambuscadă,iarbă arsă

unde eu mă îngropfără cruce,de-ar fi de folos astanumai să vă ceriertare.

Come sinfonia(dal titolo di una canzone di Pino Donaggio) La puntinasul disco della coscienza,carte di focaccia,la strada,di stracci una palla..Dove s'amavan

Dio lo ricorda,- come sinfonia

- luci raccoltealla tele, voci urlatelungo vied'assolato quartiereche agli occhi d'un bimbocelavacampi di risonon estranei al paese. Ca simfonie(dintr-un cântec al lui Pino Donaggio) Pick-upulpe discul conștiinței,hârtii de focaccia,strada,din cârpe o minge..Unde se iubeauDumnezeu îşi mai aminteşte,- ca simfonie- lumini învăluite la tele, glasuri strigatepe căileunui cartier însoritcare la ochii unui copilascundeacâmpuri de orezcunoscute satului.

Luca

CipollaPoezii

Italianul Luca Cipolla şi mare sa dragoste pentru poezia danubiană

Scrisoare c

ătre

cineva drag!

Silvia

FECHETE

Galbene erau plicurile pe care mi-am lăsat amprenta. Degetele îmi erau umede

de la lacrimile care îmi curgeau șiroaie cum de mult nu s-a întâmplat. Noroc că ploua, ploaia îmi dădea senzația că cei din jur nu văd, iar eu pot să strâng din dinți și să las să-mi fulgere în interior durerea. Am simțit că se cutremură totul în mine, simțeam că mă sfârșesc, parcă pe alocuri

mi-aș fi dorit să se întâmple. Eram în beznă, totul era negru și mă făceam tot mai mică, parcă rămâneam în urmă, dar n-am rămas eu, ci mâhnirea din mine. Simțeam o atingere ușoară

care mă făcea să mă apropii de lumină, devenea din ce în ce mai apăsătoare,

până când brusc am deschis ochii și am văzut cea mai limpede privire din lume. Era însoțitoarea de zbor care mă trezise, căci am aterizat. Zborul lin de aproape o oră îmi oferise unul dintre cele mai inconfortabile vise din ultima perioadă. Tocmai plecasem de la Narcisa. Cele câteva zile petrecute

la ea m-au ridicat trei metri deasupra cerului. La doar câteva minute după ce ne-am separat mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit. O prietenie de la grădiniță. Da, sună a clișeu, dar chiar așa este! De-a lungul anilor ne-am demonstrat că distanța, oamenii și banii nu ne pot separa. Am știut mereu că ea este undeva,

acolo, pentru mine, iar eu la fel pentru ea. N-am mâncat doar o singură dată din aceeași farfurie, am împărțit mereu ce am avut una cu cealaltă și nu ne-am certat niciodată de la băieți. Am știut mereu când vorbește la nervi, când spune ceva din dragoste sau când mă tachinează, am cunoscut-o și o cunosc așa cum nu cunosc pe nimeni altcineva. Îmi este apropiată sufletului, iar întâlnirea cu ea m-a făcut să-mi dau seama că oamenii adevărați sunt tot mai puțini. Egoismul a învins, iar propriile interese sunt mereu pe primul plan, sentimentele sunt folosite cu porția și servite ca tratament temporar de înduioșare. Vorbele sunt aruncate în vânt și se transformă repede în vorbe goale. Mă mâhnește goliciunea oamenilor din jur și sufăr pentru neputința lor. Alături de haine își pun zilnic masca de falsitate și totul se transformă într-o mascaradă. N-am să mai întreb de ce oamenii își pierd din principii, căci ar fi prea multe ridicări din umeri, vreau doar să-i mulțumesc Narcisei.

ISSN 2284 – 6956 ISSN-L = 2284 – 6956 www.scrisulbanatean.ro

Vasile BARBU * Nicu CIOBANU * Ioan HAŢEGAN * Răzvan HRENOSCHI * Silvia FECHETE * Marian ODANGIU * Sabin POPESCU * Nicolae SÂRBU * Gelu STAN webmaster: Graţian NEAMŢU

COLEGIULDIRECTOR

Tel. 0721 935 392

În atenția cititorilor noştri:Revista „Scrisul bănăţean" se distribuie prin reţeaua de difuzare a jurnalului interregional „Banatul", în instituţiile de cultură de pe cuprinsul Banatului istoric.se

dis

trib

uie

grat

uit

Poezia nu poate să nu însemne cunoaştere (conşt i ința dramei

necunoaşterii sau a cunoașterii limitate nu e altceva!) - desigur, nu conceptuală, ci me-taforică; de aceea ea va opera cu simboluri. Punctul de pornire al poetului-investigator va sta deci incontestabil în realitate, (multiplă!) ca un dat ce stârnește:

Am zărit lumină pe pământ, Şi m-am născut şi eu Să văd ce mai faceți.Dar cunoaşterea este o progresie, o

înaintare în interiorul necunoscutului. Prin urmare nu vom şti niciodată totul - și nimeni nu ne va socoti pentru această afirmație, agnostici. De aceea, creatorului îi ajunge să întrebe și se va opri mai rar să dea răspunsuri:

Nu am timp de răspunsuri,Abia dacă am timp să pun întrebări.

Experiența neputând fi ocolită, învățăm, fie și în tăcere, din confruntarea cu viața. Învățăm, de pildă, să suferim din dragoste:

Iar fata aceea, iată,Se uită la mine cu sufletul...Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O calea neagră voi servi, totuşi,Din mâna ta.Îmi place că tu ştii s-o faciAmară.

(Am zărit lumină)Iată un poem în aparență

„uşor”, neceremonios și nereflexiv, dar scris cu artă de către un poet care are aerul că stă de vorbă despre cele mai banale lucruri. De aici și impresia de facilitate, pentru mulți citi-tori, a versurilor sale.

Există, fireşte şi un alt mod de a înțelege poezia, mai larg acceptat, care acoperă mai bine definiția ei - de cântec solemn, oficiat sacerdotal, asemeni marilor preoți rostindu-și imnurile religioase îmbrăcați în impresio-nante odăjdii de cult. Sorescu nu-l ignoră nici pe acesta, dar structural el nu se așează sub cupole, (nici în forum) ci, aș, zice - undeva la mijloc, întotdeauna pe o scenă mai mult sau mai puțin intimă, în fața unor spectatori pre-zumtivi, între care se amestecă discret și ano-nim și el, plăcându-i să se întrețină permanent cu cineva și cu el însuși.

Este aceasta poezia? Şi îl putem socoti pe un astfel de autor mare poet?

Ar fi să anulăm arta în genere, dacă am răspunde: nu! Pentru că, sunt genuri ale ei

(bunăoară comedia) care nu ne aduc în extaz și totuși au produs opere demne să stea pe piscurile frumosului. (Nu punem trimiterea din paranteză în relație cu poemele lui Marin Sorescu, drame travestite de fiecare dată).

Răspunsul la dubla întrebare de mai sus mi se pare că ar putea să fie: poemele în discuție nu sunt poezia, dar poezie sunt, incontestabil, iar Sorescu este un mare scriitor, chiar fără a fi întotdeauna mare poet. Nu-l vom așeza mereu la înălțimea unor Eminescu, Barbu, Arghezi, Blaga sau Bacovia, dar nici nu-l vom scoate din familia acestor spirite de excepție, pe care le onorează și le concurează în altă modalitate a spunerii. La el, culorile se văd mai puțin sau aproape nu se văd, fiindcă nu paleta este instrumentul lui de lucru, ci inteli-gența vie, sclipitoare, neastâmpărată, care a renunțat la podoabe ca să ne conducă, glu-mind amar, la aceleași esențe tari ale artei.

S-a vorbit în legătură cu poezia sa de desacralizarea lumii, demitizarea şi remitiza-rea ei, de cinismul, chiar cruzimea autorului - decretat „Mitică” liric, un fel de moftangiu, bufon incurabil etc., nimic din toate acestea ne fiind în totul neadevărat, după cum tot nimic nu acoperă, din atributele de mai sus, decât parțial suprafața neliniștit poetului. Cea mai mare nedreptate ce i s-a putut face e, de altfel, aceea de a fi fost privit ca un scriitor comic. Când râsul, în afara cazurilor de bufo-nerie pură ce ies din sfera artei, a fost întot-deauna - și cu deosebire la Marin Sorescu - un plâns mascat.

Hristu

CÂNDROVEANU

Un tratat poetic

al neliniştii

Sc r i a m m a i î n a i n t e d e s p r e imposibilitatea de a ne resemna în

ideea că marele scriitor a dispărut, ca mit, din spațiul culturii contemporane. Revin asupra acestui gând, stimulat de rezultatele unei an-chete organizate de cinci mari publicații oc-cidentale. Este vorba de un joc - referendum inițiat de Lire, La Stampa, Die Zeit, The Times, El Pais - pentru a sonda gustul și preferințele cititorilor de azi în materie de literatură clasică și modernă. Au fost consultați peste zece mii de cititori din Franța, Germania, Anglia, Spania și Italia, și din totalizarea voturilor s-a putut al-cătui următorul clasament al valorilor: Shakes-peare, Goethe, Cervantes, Liante, Kafka, Proust, Thomas Mann, Moliere, Joyce, Dickens. Aceasta este ordinea preferințelor și, oricât de stupide ne par și sunt, cu adevărat, comparațiile între marii creatori, să examinăm un moment aceas-tă ciudată listă. Este de observat întâi că din ea lipsesc marii scriitori din estul Europei, între ei uriașii ruși Tolstoi și Dostoievski. Bernard Pi-vot, redactorul-șef al revistei Lire şi, după cât se pare, cel care a avut ideea acestei anchete, explică de ce votul cititorilor s-a limitat la cinci literaturi occidentale. Accept justificarea, deși stăruie în mine nemulțumirea că Europa, care formează o unitate spirituală, este în acest chip divizată. Au fost eliminați apoi din con-curs scriitorii în viață. Pe ce temei? Pentru a evita, probabil, pasiunile și complicațiile actu-alității. S-a alcătuit, în fine, o listă preliminară de cincizeci de scriitori, câte zece din fieca-

re literatură. Din această preselecție lipsesc Camus, Hermann Hesse, Sartre, Celine, Shaw, Zola, frații Grimm, Oscar Wilde, după cum lipsesc, în totalitate, filozofii. Nietzsche n-ar

putea intra în competiție cu Thomas Mann? Ar putea, evident. Nietzsche are, ca și

Montaigne și Unamuno, mulți cititori, dar (explică tot Bernard Pivot) tre-buie făcute unele sacrificii, altfel nu se poate aplica democrația votului și nu se poate face o ierarhie a spiri-

telor inclasabile. Sunt și alte neajunsuri într-o anchetă de acest fel, dar, acceptând că totul este un joc („un joc de nebuni” - zice un ziarist englez), să vedem ce semnificație poa-te avea el. Ce se observă întâi, când privești lista câştigătorilor, este opțiunea cititorului de azi pentru valorile clasice. Shakespeare, Goethe, Cervantes, Dante - primii patru clasați - nu mai sunt simpli scriitori învățați în școală, sunt patru instituții durabile ale spiritualității europene, în fruntea lor se situează marele Will, „monstrul” pe care îl detesta Voltaire și-l caută azi toți regizorii din lume. Despre teatrul lui Shakespeare, Goethe, al doilea clasat, spu-ne o propoziție capitală: „Nu-i vorba de litera-tură, ci de cărțile formidabile ale Destinului”. Shakespeare continuă să placă, e citit la toate vârstele și de toate categoriile sociale, lectorii din cele cinci țări din vestul Europei n-au ezitat să-l desemneze ca lider absolut, incontestabil. Pot fi date multe explicații pentru această ale-gere și pentru cele care urmează. Este, înainte de orice, opțiunea omului modern, asaltat de neliniști, scos din relațiile lui tradiționale de existență, pentru o literatură în care omul, ca jucărie a destinului, are încă grandoare.

Goethe, Cervantes şi Dante ocupă locurile următoare. Ei sunt, ca și Shakespeare, scriitori naționali, puncte de referință de prim ordin atunci când se studiază specificul unui popor. Oamenii de la sfârșitul secolului al XX-lea con-tinuă să creadă în ei. Primul scriitor din veacul nostru care apare în această scară de valori este Kafka, o surpriză pentru mulți jurnaliști. Vin la rând, cu un număr egal de voturi, Proust și Thomas Mann, apoi din nou un clasic (Moli-ere), urmat de, irlandezul Joyce și, la urmă, un

prozator despre care se bănuia că este com-plet depășit, Dickens. Așadar, numai patru scriitori din secolul nostru au întrunit adeziu-nea cititorilor de azi, restul aparține fondului clasic. Am putea trage de aici încheierea că sensibilitatea modernă se bizuie încă pe mo-delele vechi.

Cercetez în continuare lista vedetelor şi remarc că Balzac, pe care noi toți îl socotim prozatorul cel mai important al Franței, Ocu-pă de-abia locul al 12-lea, iar Baudelaire, primul poet modern, ajunge al 20-lea. Hugo („Victor Hugo, helas”) se situează, modest, al 18-lea, fiind întrecut de Lorca și de Petrarca. Stendhal și Flaubert, alte două glorii ale secolului trecut, sosesc în grosul plutonului secund (limbajul sportiv este inevitabil), după Voltaire, care a ieşit al 13-lea..

Sunt, în fine, și alte elemente în acest re-ferendum. Se citește, de pildă, mai multă proză decât poezie, ceea ce era de așteptat. Exceptând pe Shakespeare, Goethe și Dante care acoperă toate genurile, poeții apar târ-ziu pe lista de preferințe. Cel dintâi, dintre poeții moderni, este Lorca și nu Baudelaire sau Rimbaud, cum ne-am fi așteptat. Franța, spune cu ironie Bernard Pivot, a pierdut indi-vidual acest referendum, dar l-a câştigat... pe echipe, deoarece, din douăzeci de locuri în acest parlament al spiritului vest-european, ea a câştigat şapte. Scriitorul ei cel mai bine cotat este maladivul Proust, respins, cum se știe, de Gide, care deschisese la întâmplare manus-crisul primului volum din în căutarea timpului pierdut şi, văzând acolo o comparație nereu-șită, l-a închis numaidecât. Ca să vezi cum se întorc lucrurile! Gide nici nu figurează măcar pe listele de candidați...

Astfel de clasamente sunt, firește, absurde și, chiar dacă le acceptăm, nu vom putea ști niciodată dacă scriitorii care se bucură de cea mai mare reputație sunt și scriitorii cei mai ci-tiți. Un fapt este, totuși, sigur și încurajator. Literatura continuă să fie o preocupare și o speranță a omului de azi. Clasicii n-au decedat, cum se credea. Iată-i instalați în fruntea aces-tui bizar top al valorilor literare.

Eugen

SIMIONCei ze

ce

magnifici