Cauza Valkov şi alţii c. Bulgariei Reclamanţii sunt nouă cetăţeni bulgari pensionaţi în perioada 1979-2002. În urma pensionării, acestora le-au fost calculate pensiile, cuantumul acestora depăşind maximul admis prin lege. Pe cale de consecinţă, pensiile cu pricina au fost plafonate în conformitate cu legislaţia în vigoare. Având în vedere situaţia creată, în anul 1997, procurorul general a ridicat în faţa Curţii Constituţionale o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la articolele din lege care reglementau situaţia pensiilor. Demersul acestuia a fost respins de Curte printr-o hotărâre pronunţată în 1998. În cazul de faţă, reclamanţii nu au contestat legalitatea plafonării pensiilor, ci au pus în discuţie scopul în care statul a decis să impună asemenea măsuri. Din probele procurate, Curtea a observat că politica economică a Bulgariei este una de tip social, existând o dorinţă de omogenizare a păturilor sociale, bazându-se, cel puţin cu privire la sistemul de pensii, pe principiul solidarităţii între contribuabili şi beneficiari. Astfel, reclamanţii au trebuit să îndure o scădere rezonabilă, şi nu o pierdere totală a cuantumului pensiei, respectiv a drep-tului de a primi această pensie, cei 9 fiind salariaţi de top în rândul celor 2 milioane de pensionari din Bulgaria. în consecinţă, Curtea a concluzionat că plafonarea pensiilor la un maxim admis este o problemă internă a Bulgariei în ceea ce priveşte politica de securitate socială a statului şi, astfel, nu a existat nicio încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Curtea a constatat că statul bulgar a acţionat într-un scop legitim de interes general în conformitate cu politica socială a statului şi că nu este de competenţa Curţii să stabilească această politică şi nici să aprecieze legitimitatea exceptării unor persoane de la această plafonare. Ca atare, hotărârea plafonării pensiilor este o hotărâre politică, rezervată autorităţilor naţionale.Pe cale de consecinţă, Curtea a concluzionat că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie.

Cauza Stummer c. Austriei Reclamantul, cetăţean austriac, şi-a petrecut o bună parte din viaţă în închisoare şi a muncit de-a lungul unor perioade lungi, atât la bucătărie, cât şi în brutăria închisorii în care era încarcerat. In calitate de deţinut care exercita o muncă, reclamantul nu a fost niciodată asociat sistemului de pensii pentru limită de vârstă, astfel cum acesta era reglementat potrivit regimului general al securităţii sociale. În 1999, acesta a introdus la Biroul de asigurare a pensiilor persoanelor salariate o cerere de pensionare anticipată, cerere care a fost respinsă în martie 1999, pe motiv că reclamantul nu a acumulat minimul de 240 de luni de asigurare impuse de legislaţia internă. După ce a fost eliberat în ianuarie 2004, petentul a primit, timp de câteva luni, indemnizaţie de şomaj, iar după aceea a beneficiat, conform legislaţiei privind asigurările de şomaj, de o alocaţie pentru cazuri de necesitate, în cuantum de aproximativ 720 euro pe lună. Art. 14 şi art. 1 din Protocolul nr. 1. În plângerea sa, reclamantul a susţinut faptul că excluderea deţinuţilor care lucrează din sistemul de pensii pentru limită de vârstă este una discriminatorie şi că această excludere 1-a privat de posibilitatea de a beneficia de pensie. În primul rând, Curtea a considerat, la fel ca şi Guvernul austriac, că munca din penitenciare diferă de cea a salariaţilor obişnuiţi, în principal în ceea ce priveşte asigurarea reintegrării în societate a deţinuţilor şi datorită caracterului obligatoriu pe care această muncă îl are în dreptul austriac. Pe de altă parte, această diferenţă nu este una determinantă în sine, Curtea estimând că, din acest punct de vedere, reclamantul, în calitate de deţinut ce exercita o muncă, se află într-o situaţie comparabilă cu cea a unor salariaţi obişnuiţi. Totuşi, petentul a fost tratat de o manieră diferită de aceştia din urmă, deoarece nu era afiliat regimului de pensie pentru limită de vârstă, astfel cum era prevăzut în regimul general privind securitatea socială. În al doilea rând, Curtea a admis faptul că scopurile, care din punctul de vedere al Guvernului austriac erau menite să justifice diferenţa de tratament din speţă, erau unele legitime. în opinia Guver-nului, deţinuţii care lucrează nu au, de cele mai multe ori, suficiente resurse financiare pentru a cotiza la sistemul securităţii sociale. Mai mult decât atât, Curtea a considerat ca fiind important faptul că reclamantul, deşi nu avea dreptul la o pensie pentru limită de vârstă, nu a fost lăsat fără un sprijin social, suma pe care acesta o primea pe lună fiind aproape la fel de mare ca şi minimul pensiei, fixat la 780 euro pe lună. Din aceste motive, Curtea a estimat că statul austriac nu şi-a depăşit marja de apreciere de care se bucura cu privire la această chestiune şi că, astfel, nu există o încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cauza Maggio şi alţii c. Italiei Cererea vizează un grup de cetăţeni italieni care au emigrat temporar în Elveţia pentru a munci, precum şi procedurile ulterioare cu privire la stabilirea cuantumului pensiei de bătrâneţe. Reclamanţii au trăit şi lucrat în Elveţia pentru mai bine de 30 de ani înainte de a se retrage în Italia. La întoarcere, Institutul Naţional al Protecţiei Sociale a hotărât să reajusteze pensiile reclamanţilor, având în vedere faptul că nivelul contribuţiilor plătite în Elveţia, în speţă 8% din salariu, era mult mai mic comparativ cu nivelul contribuţiilor pe care l-ar fi datorat în Italia pentru acelaşi tip de muncă prestată, respectiv 32,7%. Cererile reclamanţilor împotriva reajustării au fost, rând pe rând, respinse de autorităţile italiene. . Guvernul a pretins că schimbarea legii şi reducerea pensiilor reclamanţilor este în interesul general, mai ales în vederea satisfacerii nevoii de a asigura stabilitatea economică şi financiară a sistemului de asigurări sociale italian. Curtea a constatat că a fost încălcat art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil prin prisma faptului că statul a intervenit într-o manieră decisivă pentru a-şi asigura un mod de abordare favorabil într-o procedură în care acesta a fost parte. Având în vedere faptul că a fost încălcat art. 6 parag. 1 din Convenţie, Curtea a obligat statul italian la plata sumei de 20.000 euro către primul reclamant, respectiv câte 50.000 euro către fiecare dintre ceilalţi patru reclamanţi, cu titlu de prejudiciu material, precum şi suma de 12.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru fiecare reclamant în parte.

Cauza Carson şi alţii c. Regatului Unit Prezenta cauză priveşte cererea introdusă de 13 reclamanţi, care au petrecut o parte din timpul cât au fost activi din punct de vedere lucrativ în Marea Britanie, unde au plătit asigurările obligatorii, mai apoi emigrând în alte ţări. în anul 2002, una dintre petente a introdus o acţiune în justiţie, prin care arăta că statul englez nu i-a indexat pensia şi că prin acest fapt a fost discriminată. Petenta a indicat că Marea Britanie discriminează, în ceea ce priveşte cuantumul pensiei, în funcţie de statul de rezidenţă al beneficiarului. Aceasta a indicat că pensia sa a fost îngheţată la nivelul stabilit în anul în care a părăsit teritoriul Marii Britanii, în timp ce pensiile celor care locuiesc în acest stat sau în alte state care au încheiat acorduri reciproce cu Marea Britanie au crescut de-a lungul timpului. Reclamanţii au susţinut în faţa instanţei europene că refuzul autorităţilor engleze de a indexa pensia cu echivalentul ratei inflaţiei are caracter discriminatoriu şi că unii dintre petenţi au trebuit să aleagă între a renunţa la o parte dintre drepturile pecuniare sau a se muta departe de familiile lor. Au invocat prevederile art. 8, art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1. De asemenea, Guvernul britanic a arătat că situaţia reclamanţilor nu este similară pensionarilor rezidenţi ai Marii Britanii. Chiar şi în ipoteza în care ar fi, acesta a susţinut că diferenţierile sunt pe deplin justificate, datorită sistemului variabil şi complex de calcul. Curtea a arătat mai întâi că noţiunea de situaţie trebuie interpretată în sens larg, permiţând astfel o distincţie fondată pe locul de rezidenţă. În viziunea Curţii, circumstanţele speţei permit conchiderea faptului că rezidenţa personală constituie o caracteristică personală, astfel încât locul de rezidenţă este un criteriu relevant pentru verificarea aplicării art. 14 din Convenţie, fiind relevant în materia atribuirii de pensii de stat. Chiar dacă ar fi situaţie similară, Curtea a atras atenţia asupra faptului că în continuare o asemenea diferenţiere este întemeiată, statul fiind mai liber în privinţa acestui criteriu decât în privinţa altora, precum etnia, sexul, rasa, religia, să decidă tratamentul aplicat. Curtea a considerat, de asemenea, că nu există o situaţie similară relevantă între petenţi şi pensionarii care sunt rezidenţi în statele cu care Marea Britanie are încheiate acorduri bilaterale în ceea ce priveşte indexarea pensiilor. Prin urmare, Curtea a considerat că petenţii care trăiau în afara Marii Britanii, în state care nu aveau acorduri bilaterale cu această ţară în ceea ce priveşte protecţia socială, nu se găseau într-o situaţie similară în mod relevant cu persoanele rezidente în Marea Britanie sau în alte state care beneficiau de acorduri bilaterale. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a decis că nu există o încălcare a art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din Pro-tocolul adiţional nr. 1.

Cauza Luczak/Polonia vizează situaţia unui cetăţean francez care trăieşte în Polonia şi căruia i-a fost refuzat accesul la sistemul de securitate socială al fermierilor, deoarece nu avea origine poloneză. Reclamantul s-a mutat în Polonia în anul 1984 şi a fost angajat mai mulţi ani, făcând parte din sistemul general de securitate socială, întrucât legislaţia nu interzicea accesul străinilor la acesta. In anul 1997, el şi soţia sa au decis să deschidă o fermă şi să se ocupe de aceasta în totalitate, renunţând la locurile de muncă. în acest sens, ambii au depus o cerere la Fondul de Securitate Socială a Fermierilor pentru a fi incluşi în schema fermierilor. Răspunsul a fost negativ, pe motiv că reclamantul nu este cetăţean polonez, condiţie stipulată în regulament. CEDO a fost de acord că reclamantul se afla într-o situaţie similară cu cea a agricultorilor polonezi care beneficiau de acest regim, deoarece acesta era rezident permanent, plătea impozite la fel ca cetăţenii polonezi şi contribuia la finanţarea regimului de securitate socială. Se poate observa tratamentul diferenţiat direct faţă de fermierul francez având la bază criteriul cetăţeniei, fiind totodată şi un raport de cauzalitate între criteriu şi tratamentul diferenţiat: neacceptarea într-un regim specializat de securitate socială şi interzicerea dreptului reclamantului de a se aflilia la fondul de asigurări sociale a fermierilor. Reclamantul putea pretinde că s-ar afla într-o situaţie similară cetăţenilor naţionali în această privinţă de vreme ce era rezident permanent în Polonia şi fusese anterior afiliat la un sistem general de asigurări sociale şi contribuise ca plătitor de taxe la finanţarea schemei fermierilor. Totodată, se poate observa încălcarea articolului 14 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Cauza Okpisz c. Germaniei Reclamantul, cetăţean polonez, locuieşte în Germania din 1985, în baza unui permis de şedere pentru motive excepţionale, pe care trebuie să şi-1 înnoiască periodic. în 1993, reclamantul a fost informat că, în urma unei schimbări legislative, alocaţia pentru copil pe care o primea din 1986 nu îi va mai fi acordată începând cu ianuarie 1994. Reclamantul a sesizat o instanţă cu un recurs contra acestei legi, care permitea acordarea alocaţiei pentru copil doar străinilor ce beneficiază de un permis de sejur permanent, însă acţiunea a fost suspendată până la pronunţarea unei soluţii din partea Curţii Constituţionale Federale. , instanţa constituţională a constatat că legea contravine principiului egalităţii de tratament, întrucât creează o distincţie de tratament între străinii cu permis permanent şi cei cu permis temporar, fără niciun fel de justificare. Curtea Constituţională a acordat un termen Parlamentului până la 1 ianuarie 2006 să modifice legea în discuţie. Art. 14 şi art. 8. Curtea a considerat că, prin acordarea unor beneficii către famüiile cu copii, statul sprijină exercitarea vieţii familiale, în consecinţă, retragerea acestui sprijin intră în domeniul de incidenţă al art. 8, astfel încât şi art. 14 este aplicabil. In acest context, Curtea a constatat că statul nu poate aduce în discuţie niciun argument care ar putea justifica distincţia de tratament a căror victimă a fost reclamantul, astfel că art. 14 a fost violat. Curtea a acordat suma de 2.500 euro daune materiale.

Cauza JM c. Regatului Unit Reclamanta de cetăţenie britanică, mamă a doi copii, a divorţat de soţul său şi a părăsit domiciliul conjugal. Prin aplicarea legii britanice privitoare la pensiile alimentare, copiii au fost încredinţaţi fostului soţ al reclamantei, iar aceasta din urmă a fost obligată să contribuie financiar la creşterea copiilor. începând cu anul 1998, reclamanta s-a mutat împreună cu o altă femeie, cele două fiind implicate într-o relaţie intimă. Obligaţia sa financiară a fost stabilită în 2001, în conformitate cu reglementările aplicabile la vremea respectivă. Acestea prevedeau, de asemenea, şi o reducere a cuantumului pensiei în situaţia în care părintele obligat la plată începea o nouă relaţie (chiar dacă nu se recăsătorea), dar relaţiile între persoane de acelaşi sex nu erau luate în considerare. Art. 14 şi art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a statuat că, pentru aplicarea art. 14, trebuie să existe o diferenţă de tratament între persoane care se găsesc în situaţii comparabile. Astfel, cum plângerea viza o ipoteză de discriminare pe temeiul orientării sexuale, statul trebuia să prezinte argumente convingătoare pentru a justifica o astfel de diferenţă de tratament. Din aceste motive, Curtea a concluzionat în sensul existenţei unei încălcări a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cauza Thlimmenos c. Greciei Pe data de 9 decembrie 1983, reclamantul, martor al lui Iehova, a fost condamnat de tribunalul militar permanent din Aîena pentru insubordonare, deoarece a refuzat, din motive religioase, să poarte uniforma militară în timpul unei mobilizări generale. Condamnat la 4 ani de închisoare, reclamantul a executat jumătate din pedeapsă, după care a fost liberat condiţionat. în iunie 1988, reclamantul s-a prezentat la un examen pentru numirea a 12 experţi contabili. Deşi s-a clasat al doilea din 16 candidaţi, comisia a refuzat să îl numească în post, pe motiv că fusese anterior condamnat penal pentru o infracţiune. În data de 8 iunie 1989, reclamantul a sesizat Curtea Supremă Administrativă, invocând în principal drepturile sale la libertatea de religie şi la egalitate în faţa legii, astfel cum acestea sunt garantate de Constituţie şi de Convenţia europeană. Acţiunea sa a fost însă respinsă pe 28 iunie 1996, instanţa estimând că refuzul comisiei de a proceda la numirea reclamantului în postul de expert contabil nu era legat de convingerile sale religioase, ci de faptul că a comis o infracţiune. Art. 14. În plângerea sa, reclamantul a contestat legea internă care exclude numirea oricărei persoane într-un post de expert contabil dacă acea persoană a fost condamnată pentru o infracţiune, fără a face distincţie între persoanele sancţionate datorită convingerilor lor religioase şi cele cu privire la care condamnarea se bazează pe alte motive, în esenţă, reclamantul se consideră victima unei discriminări în exerciţiul libertăţii sale de religie, garantat de art. 9, datorită faptului că a suferit acelaşi tratament ca şi orice altă persoană condamnată pentru o infracţiune, chiar dacă propria sa condamnare decurgea din chiar exerciţiul acestei libertăţi. în plus, acesta a invocat şi art. 6 parag. 1 din Convenţie, reclamând durata lungă a procedurii desfăşurate în faţa Curţii Supreme Administrative.

În principiu, Curtea admite că statele au interes legitim de a exclude anumiţi delicvenţi de la exercitarea profesiei de expert contabil, însă o condamnare succesivă refuzului de înrolare din motive de conştiinţă nu denotă nicio lipsă de onestitate sau de moralitate, de natură a afecta capacitatea unei persoane de a exercita această profesie. Excluderea reclamantului nu poate fi, în aceste condiţii, justificată. El şi-a executat deja pedeapsa, iar aplicarea unei a doua sancţiuni este o reacţie disproporţionată. Această din urmă sancţiune nu viza niciun scop legitim, motiv pentru art. 14 a fost violat. Curtea a remarcat faptul că problemele juridice erau de o anumită complexitate. Pe de altă parte însă, întârzierea nu îi poate fi imputată reclamantului şi, mai mult, argumentul Guvernului privind nivelul mare de muncă al instanţei administrative nu poate fi reţinut, fiind de datoria statului să îşi organizeze sistemul judiciar astfel încât o soluţie definitivă să fie obţinută într-un termen rezonabil. Din aceste motive şi a faptului că procedura privea viitorul profesional al reclamantului, Curtea a estimat că aceasta nu a respectat cerinţa unui „termen rezonabil", existând astfel o violare a articolului amintit.

Malarde c. Franţa Reclamantul a candidat pentru calitatea de membru al Consiliului regional din Bretania în 1998, obţinând 1,82 % din sufragii. Considerând că unicul canal de televiziune publică regional, France 3, a favorizat candidaţii celor două mari partide din Franţa, alocându-le mai mult timp de exprimare decât lui, a sesizat jurisdicţiile administrative pentru anularea alegerilor. Instanţele sesizate, deşi au constatat că timpul alocat reclamantului a fost mult mai scurt decât cel alocat altor candidaţi, a respins cererea lui pe motiv că acest fapt nu a influenţat rezultatul scrutinului electoral. În Franţa, funcţia legislativă este exercitată de către Parlament, iar competenţa consiliilor regionale este limitată la reglementarea problemelor sociale, economice, sanitare, culturale şi ştiinţifice ale regiunii. În consecinţă, art. 3 din Protocolul nr. 1, care este aplicabil doar alegerilor legislative, nu este aplicabil în speţă. Din acest motiv, nici art. 14 din Convenţie nu poate fi invocat de către reclamant.

Prin hotărârea pronunţată la data de 22 martie 2012, în cauza Konstantin Markin c. Rusia (plângerea nr. 30078/06), Marea Cameră a constatat faptul că a fost încălcat articolul 14 combinat cu articolul 8 din Conventie cu privire la refuzul autorităţilor ruse de a-i recunoaşte reclamantului, militar de sex masculin, dreptul la concediul de crestere a copilului, raportat la militari de sex feminin, cărora acest drept le era recunoscut. În fapt, reclamantul, Konstantin Markin, este un cetăţean de origine rusă. În 2004 acesta a semnat un contract cu armata rusă prin care se obliga „să servească în condiţiile prevăzute de lege.” A început să lucreze ca şi operator radio în domeniul informaţiilor secrete şi a fost deseori înlocuit la locul de muncă de personal militar de sex feminin. Ca urmare a divorţului de mama celor trei copii ai săi, acesta a fost lăsat să îi crească singur. A făcut o cerere pentru concediul de paternitate de 3 ani la puţin timp după naşterea celui de-al treilea copil. Aceasta i-a fost respisă pe motiv că dispoziţiile legale în vigoare conferă dreptul la concediu pentru durata respectivă doar militarilor femei. Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate formulată de reclamant raportat la imposibilitatea taţilor de a-şi lua concediu de paternitate, considerând că prevederile din legea privitoare la serviciul militar, mai precis cele referitoare la concediul parental, sunt în conformitate cu Constituţia. Ca urmare a introducerii plângerii la data de 21 mai 2006, Curtea a statuat, într-o hotărâre pronunţată la data de 7 octombrie 2010, că refuzul autorităţilor de a-i recunoaşte reclamatului dreptul la concediul parenal, admis doar în cazul colegelor sale femei a fost discriminatoriu, apreciindu-se că a fost încălcat articolul 14 combinat cu articolul 8 din Convenţie. Curtea a considerat că, în absenţa unei recunoaşteri a autorităţilor ruse, explicită ori substanţială, cu privire la încălcarea drepturilor reclamantului protejate de Convenţie, acesta poate pretinde că este o victimă a tratamentului discriminatoriu în discuţie. Curtea a obligat statul rus la plata sumei o cu titlul de prejudiciu moral, precum şi a unei sume cu titlu de cheltuieli.

2330/09 - CASE OF SINDICATUL “PĂSTORUL CEL BUN” v. ROMANIA În ziua de 9 iulie 2013, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg a comunicat hotărârea definitivă nr. 2330/09 în cauza Sindicatul «Păstorul cel Bun» contra României şi a decis că Statul român nu a încălcat dreptul la libertatea de asociere atunci când a respins înregistrarea unui sindicat al preoţilor în anul 2008.

În motivarea hotărârii, Marea Cameră a CEDO consideră că statul român a respectat principiul autonomiei comunităţilor religioase din România şi obligaţia de neutralitate religioasă enunţată de articolul 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului când nu a admis înregistrarea unui sindicat al preoţilor.

C-81/12 - Asociaţia Accept

Asociaţia ACCEPT împotriva Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Articolul 2 alineatul (2) şi articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă trebuie să fie interpretate în sensul că faptele de natura celor aflate la originea litigiului principal pot fi calificate drept „fapte care permit prezumţia existenţei unei discriminări” în ceea ce priveşte un club de fotbal profesionist în cazul în care declaraţiile vizate sunt făcute de o persoană care se prezintă şi este percepută în media şi în societate ca fiind principalul conducător al acestui club, fără să aibă totuşi în mod necesar capacitatea juridică de a angaja clubul sau de a-l reprezenta în materie de recrutare.Articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2000/78 trebuie să fie interpretat în sensul că, în ipoteza în care faptele de natura celor aflate la originea litigiului principal ar fi calificate drept „fapte care permit prezumţia existenţei unei discriminări” pe motive de orientare sexuală săvârşite cu ocazia recrutării jucătorilor de către un club de fotbal profesionist, sarcina probei, astfel cum este concepută la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2000/78, nu conduce la impunerea unei probe care este imposibil să fie prezentată fără a se aduce atingere dreptului la respectarea vieţii private.

C-303/06 Cauza Coleman vs Attridge Law si Steve Law

Directiva 2000/78 a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și în special articolul 1 și articolul 2 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a) trebuie interpretate în sensul că interzicerea discriminării directe pe care o prevăd nu este limitată la persoanele care au ele înseși un handicap. În cazul în care un angajator tratează un angajat care nu are el însuși un handicap într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratat într-o situație asemănătoare un alt angajat și este dovedit că tratamentul defavorabil a cărui victimă este acest angajat se întemeiază pe handicapul copilului său, căruia angajatul îi acordă cea mai mare parte a îngrijirilor de care acesta are nevoie, un astfel de tratament este contrar articolului 2 alineatul (2) litera (a) menționat, care prevede interzicerea discriminării directe. Directiva 2000/78 și în special articolul 1 și articolul 2 alineatele (1) și (3) trebuie interpretate în sensul că interzicerea hărțuirii pe care o prevăd nu este limitată la persoanele care au ele înseși un handicap. În cazul în care este dovedit că există o legătură între comportamentul indezirabil care constituie hărțuire a cărui victimă este un angajat care nu are el însuși un handicap și handicapul copilului său, căruia angajatul îi acordă cea mai mare parte a îngrijirilor de care acesta are nevoie, un astfel de comportament este contrar articolului 2 alineatul (3) menționat, care prevede interzicerea hărțuirii.

C-54/05 Centrum voor gelijkheid van kansen en voor racismebestrijding impotriva Firma Feryn NV

Faptul că un angajator declară public că nu va angaja salariați cu o anumită origine etnică sau rasială constituie o discriminare directă la angajare, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, întrucât astfel de declarații sunt de natură să descurajeze în mod serios anumiți candidați să își depună candidaturile și, prin urmare, sunt de natură să împiedice accesul acestora la piața muncii. Declarațiile publice prin care un angajator informează că, în cadrul politicii sale de recrutare, nu va angaja salariați cu o anumită origine etnică sau rasială sunt suficiente pentru a se prezuma, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/43, existența unei politici de angajare direct discriminatorii. Acestui angajator îi incumbă, așadar, obligația de a dovedi că nu a existat o încălcare a principiului egalității de tratament. El poate face acest lucru demonstrând că practica reală de angajare a întreprinderii nu corespunde declarațiilor sale. Este de competența instanței de trimitere să verifice dacă faptele reproșate sunt dovedite și să aprecieze dacă elementele prezentate în sprijinul afirmațiilor angajatorului menționat, potrivit cărora acesta nu a încălcat principiul egalității de tratament, sunt suficiente. Articolul 15 din Directiva 2000/43 impune ca, și atunci când nu există o victimă identificabilă, sancțiunile care se aplică în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate pentru transpunerea acestei directive să fie eficiente, proporționale și să descurajeze discriminarea.