CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................... p. 2

CAPITOLUL I. SONETUL: ÎNTRE TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE.....................p.4

1.1. O SPECIE CU FORMĂ FIXĂ ÎN PERPETUARE..........................................p.4

1.2. DIN ISTORICUL EVOLUŢIEI SPECIEI: DE LA GH.ASACHI

LA M.EMINESCU..........................................................................................p.7

CAPITOLUL II. DIMENSIUNILE ESTETICE ALE SONETULUI MODERNIST BASARABEAN.......................................................................................................p.10

2.1. PRINCIPIUL ESTETIC DE TRANSFIGURARE ARTISTICĂ

ÎN SONETELE LUI A.BUSUIOC.........................................................................p.12

2.2. SONETUL INTERTEXTUAL LA I.HADÎRCĂ..................................................p.16

2.3. VALENŢE ALE SONETULUI ÎN CREAŢIA LUI A.SUCEVEANU................p.19

CONCLUZII...............................................................................................................................p.25

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................p.27

ANEXE......................................................................................................................................... p.28

1

INTRODUCERE

După cum se menționează în studiile de teorie literară, orice plăsmuire artistică se caracterizează, din punct de vedere compoziţional, prin două momente esenţiale: din ce şi cum este alcătuită. În opera lirică, spre deosebire de cea epică şi cea dramatică, sunt reflectate sentimentele, trăirile, gîndurile poetului în legătură cu anumite evenimente. Particularitatea respectivă de gen imprimă un specific aparte compoziţiei scrierilor lirice, în ele lipsind subiectul ca sistem de evenimente şi personaje, iar fondul operei materializîndu-se prin enunţuri şi imagini artistice, în funcţie de conceptul şi viziunea artistului, imperativele estetice ale epocii etc. Arhitectonica unei poezii e definită astfel de înlănţuirea imaginilor şi enunţurilor. In opera lirică elemente compoziţionale pot fi considerate versul şi strofa. Compoziţia strofică are o mare importanţă în special în poeziile cu forme fixe: sonetul, glosa, rondelul, gazelul ş.a.

Dacă specii precum oda, satira, elegia, pastelul, meditaţia se constituie, în primul rînd, datorită unui criteriu tematic, clasificarea poeziilor cu formă fixă are la bază un criteriu de structură. De-a lungul timpului, au apărut, în diferite literaturi ale lumii, creaţii poetice construite după anumite formule în ceea ce priveşte structura: numărul strofelor, numărul versurilor dintr-o strofa, numărul silabelor dintr-un vers, raportul dintre un vers şi întreaga poezie, dispunerea strofelor şi a versurilor, ritmul, tipul de rimă etc. Mulţi dintre marii poeţi ai lumii s-au supus constrîngerilor poeziei cu formă fixă, dovedindu-şi măiestria prin exprimarea unor idei profunde, cu modalităţi de exprimare originale, în tonuri de neconfundat. Deşi anumite specii de poezie cu formă fixă s-au bucurat de mai mult succes într-o epocă determinată, totuşi specii precum rondelul și, în special, sonetul şi-au dovedit viabilitatea, atrăgîndu-i pe poeţi din veacuri diferite. Acest fapt ne-a motivat să cercetăm aspectele definitorii ale sonetului realizat de poeții basarabeni din epoca modernistă.

Prezenta lucrare este o sinteză a valorificării sonetului - cea mai cunoscută, mai importantă şi mai răspîndită specie de poezie cu formă fixă în literatura basarabeană, care îşi are originea în literatura italiană, unde a fost ilustrată, în secolul al XIV-lea, de poeţi ca Dante şi Petrarca. Făcînd o trecere în revistă a cîtorva aspecte teoretice ale sonetului (definirea noţiunii de sonet, urmărirea istoricului apariţiei şi dezvoltării speciei), vom examina succint răspîndirea sonetului în literatura română, pornind de la Gh.Asachi, cel care a încetăţenit în lirica noastră această specie fixă a poeziei, şi pînă la M.Eminescu care a adus sonetul la o desăvîrşită perfecţiune şi muzicalitate.

În acest plan, în lucrare ne vom referi, în primul rînd, la valenţele sonetului în lirica poeților A.Busuioc, I.Hadîrcă şi A.Suceveanu, întreprinzînd şi o circumscriere a modalităţilor de valorificare a speciei de către acești poeți în contextul literaturii române. Astfel, se va face o încercare de a integra sonetul basarabean în contextul general românesc.

Scopul principal al investigării ţine de modalităţile de valorificare artistică a sonetului în poezia basarabeană a anilor 60-80 din secolul XX, și analiza minuţioasă atît a prezenţei speciei în lirica lui A.Busuioc, I.Hadîrcă şi A.Suceveanu, cît şi a principiilor de transfigurare artistică în sonetele poeţilor vizaţi.

Pornind de la scopul investigaţiei noastre, ne-am propus următoarele obiective :

• determinarea caracteristicilor compoziţionale ale sonetului în comparaţie

cu alte specii de formă fixă;

• relevarea istoricului apariţiei şi răspîndirii sonetului;

• investigarea evoluţiei sonetului în literatura basarabeană;2

• studierea sonetului în creaţia lui A.Busuioc, I.Hadîrcă şi A.Suceveanu reprezentativi

sonetiști;

• examinarea plurivalentei de conotaţii artistice ale sonetului în literatura basarabeană;

• încadrarea sonetului basarabean în procesul literar general românesc;

• relevarea locului şi valorii sonetului în opera poetică a scriitorilor basarabeni din anii 60-

80 din secolul XX.

În investigarea noastră, în funcţie de necesităţi, vom folosi următoarele metode de cercetare: analitică, comparativă, structuralistă, a lucrului cu dicţionarul de termeni literari, de valorificare a textului ş.a.

În procesul cercetării ne vom întemeia pe idei și concepte din lucrările ştiinţifice la temă, care aparţin cercetătorilor, istoricilor şi criticilor literari: G.Călinescu, T.Vianu, M.Cimpoi, E.Botezatu, A.Burlacu, I.Ciocanu, M.Dolgan, A.Hropotinschi, Em.Galaicu-Păun, N.Leahu, A.Muşina, E.Ţau, A.Ţurcanu ş.a.

Ca material textual pentru investigare au servit sonetele din creaţia poetică a lui A.Busuioc, I.Hadîrcă, A.Suceveanu. Ca sursă comparativă pentru unele motive şi formule poetico-expresive am vizat valorificarea sonetului în opera unui întreg şir de poeţi români: Gh.Asachi, Al.Hîjdeu, V.Alecsandri, M.Eminescu, G.Coşbuc, Al.Macedonski, G.Bacovia, L.Blaga, M.Sorescu ş.a., referindu-ne, tangențial, la creaţia unor poeţi basarabeni care au avut predilecţie pentru formele fixe ale poeziei.

În felul acesta, se profilează valoarea științifică a temei, actualitatea ei fiind evidentă prin faptul că sonetul continuă să fie o poezie de formă fixă în perpetuare și predilectă pentru cei mai reprezentativi poeți basarabeni.

CAPITOLUL I. SONETUL: ÎNTRE TRADIȚIE ȘI INOVAȚIE

„Elevaţia unei poezii rezidă în puterea exercitată de structura ei,

3

de raporturile poetice pe care se întemeiază şi e în funcţie de

contrastul dintre realitatea elementelor ei şi gradul de conver-

tire sensibilă realizată de poet". (A.E.Baconsky)

1.1. O SPECIE CU FORMĂ FIXĂ DE PRIM RANG

Privită ca o categorie istorică, lirica a luat naştere încă din timpurile cele mai vechi, cînd omul începuse a lua cunoştinţă de sine şi de natura înconjurătoare. Poezia lirică s-a dezvoltat pe baza poeziei orale, în care şi-au găsit oglindire viaţa şi concepţia artistică a omului. „Omul, simţind legătura sa cu natura, cu societatea, începe să se perceapă pe sine însuşi ca un univers aparte. În aceasta constă una din marile realizări ale liricii greceşti şi latine"1, constată cercetătorul literar L.Ciobanu.

În epoca Renaşterii cele mai bune tradiţii ale liricii clasice greceşti şi latine au fost reînviate şi dezvoltate cu succes de marii poeţi şi scriitori: Dante şi Petrarca în Italia, Villion şi Ronsard în Franţa, Shakespeare în Anglia, Cervantes în Spania etc. Poeţii aceştia deschid noi orizonturi pentru alte literaturi, reflectînd aspecte şi profunzimi inedite ale sufletului omenesc, pasiunile cele mai răscolitoare. Patosul umanist al celor mai de seamă lirici medievali se sprijină pe un înalt ideal etic şi moral, pe setea omului de libertate şi fericire.

De-a lungul timpului, au apărut, în diferite literaturi ale lumii, creaţii poetice construite după anumite formule în ceea ce priveşte structura: numărul strofelor, numărul versurilor dintr-o strofa, numărul silabelor dintr-un vers, raportul dintre un vers şi întreaga poezie, dispunerea strofelor şi a versurilor, ritmul, tipul de rimă etc. De altfel, diferitele specii ale genului liric, inclusiv şi formele fixe ale poeziei, s-au dezvoltat în baza literaturii greceşti şi latine. Astfel, glosa - o poezie cu formă fixă, cu un conţinut mai ales gnomic sau filosofic, avînd un număr de strofe egal cu numărul de versuri al primei strofe, în care fiecare strofa, începînd cu a doua, comentează un vers din prima strofa, pe care îl conţine ca ultim vers, iar ultima strofa este inversarea primeia - evoluează din poezia gnomică grecească din secolele VII-V î.e.n. Se pare că glosa era, la început, o parodie a unei poezii, în care fiecare vers al poeziei date era comentat ironic într-o strofa, aşa putîndu-se explica forma de astăzi a acestui tip de poezie.

Rondelul se va constitui în baza poeziei latine şi va fi caracteristică, literaturii franceze din secolul XIV-XV. Este o formă poetică fixă, constituită, în cazurile cele mai frecvente, din 13-14 versuri a cîte 8-10 picioare, cu numai două rime, într-o repartizare de trei strofe. Primele două versuri, care sintetizează motivul liric, sunt reluate ca refren, mai întîi la mijlocul şi apoi la sfîrşitul poemului. Printre formele fixe ale poeziei menţionăm gazelul, pantumul ş.a.

Supunîndu-se anumitor rigori, sonetul e considerat şi el formă fixă, cea mai cunoscută, mai importantă şi mai răspîndită în poezia lirică. Sonetul (fr. sounet, it. sonetto = „ton mic, sonet"; lat. sonare = „a suna") e o piesă lirică alcătuită din paisprezece versuri cu aceeaşi măsură (cel mai adesea - 11 silabe - în italiană, spaniolă, română; 12 silabe - în franceză; 10 silabe - în engleză), dispuse, în sonetul clasic sau regular, în două catrene cu rimă îmbrăţişată (abab; abab) şi două

1 L.Ciobanu, Lirica // Genuri şi specii literare. Ed.Cartea Moldovenească, Chişinău, 1965, p.9.

terţete, la care cîte două versuri dintr-unul rimează între ele şi cu un al treilea din celălalt terţet (cdc / dcd). În sonet există regula ca nici un cuvînt să nu se repete, exceptînd, bineînţeles, conjuncţiile, prepoziţiile, verbele auxiliare, iar versul ultim trebuie să fie un fel de concluzie, încheiere sintetică, maximă. A cunoscut mai multe variante, de pildă sonetul cu coadă (cu mai multe terţine). Este

4

poezia cu formă fixă cea mai frecventă. „Un sonet fără defect, credea Boileau, valorează singur cît un lung poem". „Ca formă poetică sonetul s-a născut în Sicilia, pe la 1230. In Sicilia medievală circula o formă populară de poezie numită strambotto. Acest gen de poezie era învăţată pe de rost de menestreli profesionişti şi era recitată sau cîntată cu acompaniament instrumental spre desfătarea oamenilor simpli; niciodată nu era scrisă. Poemele vorbeau într-o manieră uşoară despre dragoste"1.

Sonetele siciliene erau alcătuite din opt versuri împărţite în două grupe de cîte patru. Strambotto avea două rime: ab, ab, ab, ab. Giacomo da Lentino (poet de curte la Palermo) a folosit strambotto ca punct de plecare pentru o nouă formă de poezie. El scria ca şi cum ar fi fost vorba despre propriile sentimente şi aproape întotdeauna subiectul era iubirea. Tonul era uşor şi înclinat spre artificii de expresie. In noua formă poetică, prima parte avea versuri grupate cîte patru, distanţa dintre catrene fiind marcată anume. Cele opt versuri alcătuiau un octet. A doua parte era constituită din versurile care depăşeau graniţa vechiului strambotto. Giacomo folosea şase versuri /seset) împărţite în două terțete. In octet rimele erau, aşadar, asemenea acelora din strambotto (ab, ab...). In seset apăreau trei rime diferite, rimînd cde, cde. Originea siciliana a sonetului e menţionată şi de către Marcel Duţă: „Sonetul apare în forma desăvîrşită întîia dată la Curtea din Palermo a lui Frederic al II-lea, rege al Siciliei, el însuşi poet, în secolul XIII. Avîndu-şi sorgintea poate în folclorul sicilian din secolele X-XI, dar, dezvoltîndu-se şi sub influenţa culturii arabe şi mai apoi a celei provensale, sonetul a fost ilustrat de trubadurii Jacopo da Lentini, Pier delle Vigne (secolul XIII) şi alţii din celebra „şcoală siciliana."1 Poeţii sicilieni au împrumutat numele noii lor formule poetice de la autorii provensali. In provensală orice poem liric de mică întindere se numea sonet. Curînd numele va fi folosit doar cu sensul dat de poeţii sicilieni. Sonetul se răspîndeşte în întreaga Italie. Dante şi Petrarca îl fac faimos.

Dante este considerat creatorul sonetului clasic. El consacră un mare ciclu de sonete dragostei sale pentru Beatrice şi vorbeşte cu mult patos de sentimentul ce îl tulbură profund. Dragostea lui Dante e izvorîtă dintr-o pasiune adevărată, profundă, curată. Ea se manifestă în toate sferele vieţii, constituind focarul tuturor pasiunilor mari, pe care poetul le reflectă veridic din punct de vedere psihologic. Idealul spre care tinde Dante în lirica sa, este puritatea morală. Chipul luminos şi cast al Biatricei apare în sonetele lui Dante în diferite ipostaze şi întruchipează idealul vieţii spre care tindea poetul cu tot spiritul său ingenios şi neastîmpărat. O concepţie profundă şi deosebit de vastă asupra iubirii şi femeii vine s-o exprime părintele liricii moderne şi cel mai iscusit mînuitor al sonetului Francesco Petrarca. În sonetele sale poetul îşi exprimă marea dragoste pentru Laura, o femeie de o rară frumuseţe şi purutate spirituală. Chipul Laurei e înzestrat cu cele mai alese şi mai reale însuşiri omeneşti. Afecţiunea sa pentru Laura, Petrarca şi-o împărtăşeşte naturii, faţă de care nutreşte cele mai sincere sentimente. Uneori, versurile lui Petrarca, cîntînd tema amorului, capătă accente filosofic-meditative şi creează imagini opuse, antiteza devenind astfel o modalitate de structurare compoziţională a sonetului. Poezia lui Petrarca inaugurează lirica modernă. Ea este „o mărturie a condiţiei umane; nu vrea să justifice tentaţiile omenescului, ci doar să le mărturisească. Confesiune a slăbiciunii şi nu apologie a credinţei, ea manifestă, la începutul Renaşterii, încercarea omului de a se elibera de transcendentul care-1 obsedează şi îl înfricoşează".2

__________________________________________________________________________________________________________________

1. M.Duţă, Sonetul // Dicţionar de termeni literari. Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p.411.

2. N.Facon, Dicţionar enciclopedic al literaturii italiene. Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.298.

Patosul umanist al dragostei, prieteniei, sentimentul prosperării, năzuinţa spre relaţiile cele mai armonioase dintre oameni îşi găsesc expresia profundă şi în sonetele lui Shakespeare şi Cervantes, care oglindesc, totodată, dramatismul pasiunilor omeneşti şi îl plasează pe om în centrul universului, reliefînd filosofia vieţii lui: „Ca undele spre ţărm, fară-ncetare, / Fug ale noastre clipe

5

spre sfîrşit; / Cu cea din faţă schimbă fiecare, / Şi luptă-naintînd neobosit. // Te naşti ca o sămînţă de lumină, / Şi suiș, tîrîş, prin vîrstă, spre zenit; / Eclipse vin şi slava ta o-nchină, / Şi Timpul strică ce ţi-a dăruit. // El straiul dalb şi tînăr ţi-1 străbate, / Şi sapă dungi pe fruntea ta frumoasă, / înghite-ale naturii nestemate, / Şi nimeni nu-i să-i scape de sub coasă. // Dar versul meu, cîntindu-ţi osanale, / Va-nvinge vremi în ciuda coasei sale". (Shakespeare. Sonetul 60) Aceste motive sunt prezente şi în poezia eminesciană. Frumuseţea acestor Sonete (în număr de 154) constă în simplitatea sentimentelor pe care le-a transfigurat artistic poetul. Şi aceasta fiindcă Shakespeare e un „adept al naturalului şi al simplităţii", nu pentru că nu ar fi ştiut să apeleze şi la o simbolistică mai complexă sau la un stil încărcat cu metafore. Simplitatea lui e aceea îndelung cîntărită, la care se ajunge prin adeziunea la un ideal estetic şi nu datorită lipsei de abilitate în construcţie. El împărtăşea convingerea că “lucrurile vrednice a fi proslăvite sunt cele mai simple".1 De altfel, sonetul shakespearian, în particular, şi cel englez, în general, e alcătuit din trei catrene şi două versuri finale, drept concluzie.

Un aport deosebit în dezvoltarea sonetului îl aduce marele poet german Goethe, care, în versurile sale, dezvăluie universalitatea fiinţei umane, punînd accentul pe laturile optimiste ale vieţii. În acelaşi timp, el nu ezită să redea dezacordul ce există între sentimentele sale şi mentalitatea filistină germană, între lumea de gînduri şi societatea feudală. În sonetele lui Goethe vibrează pasiunile puternice, nobile, triumfă unitatea omului cu natura.

Astfel, în literatura universală, sonetul evoluează de la simpla poezie de dragoste spre una cu vădite accente filosofice şi sociale. Sonetul va cuprinde o întreagă gamă de teme şi motive: pasiunile mari ori „clocotul sentimentelor", opunerea individualităţii umane societăţii, promovarea idealurilor libertăţii şi dreptăţii, puternicele sentimente ale iubirii şi naturii care sunt frecvente în sonetul clasic universal.2

Din punct de vedere structural diferenţiem două tipuri compoziţionale ale sonetului:

• sonetul de tip italian: 2 catrene şi 2 terţete; avînd versuri de 11 silabe şi ritm iambic;

• sonetul de tip englez: 3 catrene şi 2 versuri finale.

În ambele cazuri ultimul vers conţine o concluzie a întregului sonet.

În literatura română s-a încetățenit sonetul de tip italian datorită, în mare parte, întemeietorului speciei, Gh.Asachi, care a studiat în Italia și a școlit la tradiția sonetului petrarchist.

1. D.Grigorescu, Prefaţă II W.Shakespeare, Sonete şi poeme. Bucureşti, 1974, p.7.

2. F.Popescu, Dicţionar de literatură universală. Ed. Floarea darurilor, Bucureşti, 2002, p.24

1.2. DIN ISTORICUL EVOLUŢIEI SPECIEI: DE LA GH.ASACHI LA M.EMINESCU

În literatura română ca sonetist s-a afirmat mai întîi Gh.Asachi, apoi de Iancu Văcărescu, I.Heliade-Rădulescu, V.Alecsandri, M.Eminescu (26 de sonete), Al.Macedonski, A.Vlahuţă, G.Coşbuc, M.Codreanu, G.Bacovia, V.Eftimiu (peste o mie), L.Blaga, Ion Barbu, Z.Stancu,

6

V.Voiculescu (care a compus între 1954 şi 1958 un ciclu de 90 de sonete, intitulate Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de V.V.) ş.a. In literatura basarabeană sonetul a fost valorificat ca structură compoziţională în creaţia lui N.Costenco, L.Deleanu, A.Busuioc, D.Matcovschi, I.Hadîrcă, A.Suceveanu, V.Romanciuc ş.a. De altfel, după cercetătorul Gh.Cardaş1, aproape 200 de poeţi români au scris sonete.

În legătură cu sonetul, cercetătorul M.Duţă precizează că există mai multe tipuri de sonet: sonet retrogradus are fiecare vers un înţeles unitar, putînd fi citit şi de jos în sus, ca glosa, pentru aceasta avînd şi primele cuvinte rimate; Paul Verlaine a scris şi un sonet inversat (a rebours), cu terţetele înaintea catrenelor; Minai Codreanu a compus un sonet dublu: Povestea păsărarului.2 Mulţi dintre marii poeţi ai lumii s-au supus constrîngerilor poeziei cu formă fixă, dovedindu-şi măiestria prin exprimarea unor idei profunde, cu modalităţi de exprimare originale, în tonuri de neconfundat.

În literatura română, primul sonet vede lumina tiparului în 1821, semnat de Gheorghe Asachi, care scrisese astfel de poezii şi mai înainte, una fiind întitulată Cătră Tibru - 1810, sub influenţa poeţilor italieni, îndeosebi a lui Petrarca, pe care îl şi menţionează în acest sonet: „Nici sunînd pe fluier doine încă-n Dacia umbroasă / N-auzit-am în junie dulce viersuri aşa line / Precum sun-a lui Petrarca lira cea armonioasă. // Nici aiure mai duioase nu văzui, nici mai senine / Două stele-ncîntătoare între graţii mai frumoase / Decît care lucesc astăzi preste ţările latine". (Cătră Tibru). „Urmîndu-1 pe Petrarca, concluzionează cercetătorul E.Levit, pe dascălul său recunoscut în ale poeziei, Asachi creează o imagine diafană, vaporoasă a iubitei, pe care lirica autohtonă n-o cunoscuse pînă atunci."3 Elogiul frumuseţii se îmbină strîns în sonetele poetului nostru cu lauda înţelepciunii şi a virtuţii. Mai presus chiar de frumuseţile fizice ale iubitei el pune însuşirile ei morale - izvor de nobile imbolduri: „În zadar în lume-aiure vei căta ce să se vază / Întrunite-ntre-o fiinţă toate-a cerului odoare, / Care către fapte-nalte nencetat însufletează"(La cugetarea mea). Ceea ce relevă Asachi în sonete este funcţia dublă, morală şi estetică totodată, a poeziei. Poezia sa erotică capătă o altă expresie, decît cea cunoscută pînă atunci. Poeziile de dragoste ale lui Gh.Asaci prezintă o inovaţie nu numai prin însăşi natura sentimentului pe care ele l-au reflectat, prin acel „parfum inedit"4 pe care ele l-au adus, cum scrie academicianul G.Călinescu, pentru acea vreme, ci şi prin forma lor, majoritatea din ele fiind sonete. Astfel, Asachi a încetăţenit în poezia noastră această specie fixă a poeziei.

Un sonetist este și scriitorul Al.Hîjdeu, motivele intimiste, erotice ocupînd un loc cu totul secundar. Poezia sa este prin excelenţă patriotică şi civică. O bună parte din aceste poezii sunt sonete. Un sentiment de mîndrie faţă de „Moldova sfîntă", faţă de „ţara sufletului" său răzbate din sonetele Străinătate şi patrie, Satul Cristineşti ş.a. Unele creaţii ale sale, cum sunt sonetele Natura Moldovei sau Codrii Moldovei zugrăvesc pitorescul, rara frumuseţe a priveliştilor ţării natale. Ultimul din aceste sonete abundă în reminiscenţe istorice. Sonetul Mănăstirea Neamţului, de pildă,

1 Vezi: Gh.Cardaş, Cartea sonetelor româneşti. Bucureşti, 1933, p.5

2 M.Duţă, Op.cit., p.412.

3 E.Levit, Gheorghe Asachi - om de cultură şi scriitor iluminist // Gh.Asachi, Opere, vol.l. Ed.Hyperion, 1991, Chişinău, p.24-25.4 G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Ed. a Ii-a, revăzută şi adăogată. - Bucureşti: Minerva, 1988, p.99

valorifică cunoscuta legendă despre fapta patriotică a mamei lui Ştefan cel Mare. Într-un spirit romantic sonetul Suceava abordează tema ruinelor, privite ca mărturii grăitoare ale unui trecut glorios. E necesar să menţionăm că „prin limbajul lor, prin sistemul de imagini, prin procedeele tehnice, compunerile poetice ale lui A.Hîjdeu se află la nivelul poeziei ruse din 1820-1830"1.

7

Dacă Al.Hîjdeu şi-a scris sonetele în limba rusă, atunci puţinele sonete ale lui V.Alecsandri au fost scrise în limba franceză. Acestea sunt nostalgice, scrise în cheie romantică, avînd drept motive compoziţionale – cele ale despărţirii şi aşteptării femeii iubite:„Speranţa se avîntă-n depărtare, Din cuibu-i amintirea n-o ridici, Şi amîndouă spun cu-ncurajare, Că tu ai să revii curînd aici. (...) Ca tonalitate sonetele lui V. Alecsandri sunt, ca şi întreaga lirică a poetului, în fondul lor, optimiste, pătrunse de idealuri generoase. Criticul V.Coroban relatează pe bună dreptate că „o trăsătură caracteristică a liricii intime a lui Alecsandri (din care fac parte şi sonetele sale - n.n.) este gingăşia, duioşia, redate prin imaginile naturii care, în închipuirea poetului ar fi putut evoca mai bine sentimentele acestea"2.

Şi, totuşi, cele mai desăvîrşite sonete (nu numai în literatura noastră clasică) îi aparţin lui M.Eminescu. Ele stau alături de cele mai frumoase sonete din literatura universală. Sonetul Veneţia are un motiv universal, dar Eminescu îi dă o interpretare proprie. Aici Oceanos, zeul mării, simbolizează veşnica tinereţe a lumii. Veneţia e istoria civilizaţiilor care se supun morţii. încercarea lui Oceanos de a salva de la moarte mireasa, falnica Veneţie, e zadarnică. Aceasta o spune Sânt Marc care este o altă faţă a timpului infinit. Sonetul relevă deci contrastul trist dintre veşnicia naturii, a lui Oceanos, şi firea trecătoare a omului. Timpul infinit, reprezentat prin Oceanos şi Sânt Marc are două aspecte: unul e veşnica tinereţe a naturii, iar altul e aspectul morţii şi al demolării. M.Eminescu a scris 26 de sonete. Sonetele Afară-i toamnă..., Sunt ani la mijloc, Cînd însuşi glasul evocă chipul iubitei. Prin structura sa, sonetul eminescian se aseamănă, într-o măsură oarecare, cu nuvela. Primele două strofe, de obicei, expun anumite fapte, iar ultimele două strofe mută faptele pe un alt plan, ele fiind luminate dintr-un alt unghi de vedere. Alteori, finalul notează o schimbare în sufletul eroului.

Ultimul sonet din acest ciclu, Cînd însuşi glasul, e cel mai profund şi mai emoţionant. Poetul, cuprins de nelinişti, o cheamă pe iubita sa:„Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Cu ochi mari şi purtători de pace?" In sonete, ca şi în alte poezii eminesciene, hotarul dintre vis şi realitate nu e statornicit, anume pentru a-1 lăsa pe cititor în profunda atmosferă de melancolie şi blîndă nostalgie. Ultimul vers „Pe veci pierduto, veşnic adorato!" e unul dintre cele mai memorabile. Deosebit de impresionant e versul final din sonetul Trecut-au anii..., care anunţă oarecum tragicul sfîrşit al vieţii. Acest vers, susţine I.Negoiţescu, „sună biografic, e ca o pecete pe destinul nefericit al poetului pe care gîndirea 1-a trădat"3. Sonetul Trecut-au anii... e „o plîngere a timpului pierdut, exprimată în tonul tuturor celorlalte poeme veroniene", susţine A.Guillermou2. Acest sonet reuneşte un şir de motive, frecvent întîinite în lirica eminesciană: fuggit irreparabile tempus, soarta schimbătoare, „paradisul pierdut" al copilăriei cu basmele şi eresurile ei, absenţa inspiraţiei, spaima îmbătrînirii, a singurătăţii şi a morţii. Textul se ţese din dureroase melancolii, suferinţe apuse, apăsătoare întunecări de suflet, concretizează criticul literar M.Cimpoi.

Primul vers, o reluare a titlului, trimite la trecere, accentuează motivul scurgerii timpului. Întoarcerea spre trecut este exprimată nu doar în mod ideatic, ci şi stilistic: forma arhaică aperfectului compus cu auxiliarul inversat conţine deja sugestia vechimii şi-1 accentuează totodată pe

1. .Antologia poeziei moderne moldoveneşti, 1770-1840. Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1988, P.503

2. V.Coroban, Vasile Alecsandri. Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1971. p.85.

3. I.Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1964, p.97.

verbul a trece. Forma gramaticală aleasă pentru substantivul anii (articulat hotărît) dă o concreteţe anume: sunt anii pe care poetul îi ştie, îi priveşte în muta lor perindare prin văile amintirii. Al doilea termen al comparaţiei ca nori lungi pe şesuri completează sentimentul temporalului cu acela al spaţiului. Trecerea norilor lungi (epitet) şi în destrămare permanentă pe linia fluidă şi nesfîrşită a

8

şesurilor dizolvate şi ele în umbra amurgului sugerează lunecarea nestăvilită a anilor. Versul al doilea se prezintă ca o sentinţă dureroasă: „şi niciodată n-o să vie iar". Caracterul sentenţios este imprimat mai ales de aspectul durativ al adverbului niciodată, precum şi de forma negativă a verbului n-or să vie. Atestăm opoziţia dintre trecutul scăldat în lumină și prezentul adumbrit de decepția pierderii iubitei. Este unul din cele mai patetice versuri eminesciene, smuls din durerea adîncă a lui, provocată de dragostea pierdută.

Versurile sonetelor lui Eminescu sunt iambice. Catrenele sonetului se dezvoltă pe baza unei comparaţii, a cărei explicaţie e dată de terţine. Primul vers din sonetul lui Eminescu Cînd însuşi glasul... anunţă durerea şi singurătatea poetului, iar primul vers din prima terţină a aceluiaşi sonet lămureşte cum ar putea poetul să se elibereze de povara tristeţii: „Cobori încet... aproape, mai aproape!" Ultimul vers al sonetului concentrează în sine întregul sens al poeziei. Sonetul Oricîte stele... conţine aceleaşi chinuitoare idei, aceleaşi frămîntări sufleteşti pe care le întîlnim în Scri-soarea I sau Împărat şi proletar. Poetului i se pare că moartea covîrşeşte totul. Ultima terţină vorbeşte de geniul morţii, terminîndu-se cu versul „Cu aripi negre, umede pleoape".

Menţionăm că romanticii concep spaţiul şi timpul ca spaţiu şi timp real şi, totodată, imaginar. În mod obişnuit, eroul romantic se transferă într-un spaţiu ideal, care simbolizează Absolutul, Infinitul şi în care caută floarea albastră, diamantul mării ori lăcaşul zeilor. Astfel Eminescu are mereu senzaţia unui timp mecanic, a unui timp oprit, de aceea preferă ora douăsprezece ca un punct zero ideal, în care timpul moare şi renaşte. îndepărtarea poetului în timp duce la o înstrăinare şi întunecare sufletească: „Pierdut e totu-n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!" (Trecut-au anii...) zarea tinereţii şi prezentul trist, sfîşietor (azi nu mă-ncintă...) amplifică sentimentul perisabilităţii iminente a omului.

În această ordine de idei, criticul literar G.Călinescu sublinia că Trecut-au anii... evocă „o vreme fabuloasă, pierdută dincolo de pragul timpului nostru mişcător, în care copilăria îşi păstrează modul ei alb prin nealterare cu nici o aluzie de maturitate"1. Timpul se roteşte în cerc, creînd doar o iluzie a împlinirii şi adunînd într-un „prezent etern" (sugestie din Schopenhauer) trecutul şi viitorul.

Emoţia eroului liric, provocată de sentimentul efemerităţii noastre (deci, de condiţia ontologic-tragică a omului), este tristeţea apăsătoare, copleşitoare, cu efecte malefice, paralizante chiar şi asupra muzei, a spiritului său lăuntric: „Cu mîna mea în van spre liră lunec". Cuvîntul liră trimite la mitul orific, definind poetul, artistul. Convins fiind că „viaţa e germenele morţii", Eminescu „pregăteşte magistral imaginea ultimă a timpului care ameninţă, crescînd uriaş, să-1 nimicească"2: „Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec". O dată cu creşterea nemărginită a timpului apus, a anilor care rămîn în urmă, creşte şi spaţiul sufletesc al eroului liric pînă la tensiuni negative extreme: mă-ntunec.

Aşadar, în literatura română, sonetul îşi lărgeşte aria tematic-ideatică. Are loc evoluţia sonetului (ca, de altfel, şi în literatura universală) de la „cîntul de dragoste" la poezia didactică, apoi la cea filosofică. Paradoxul e că această formă clasică a poeziei, care disciplinează gîndirea, îl constrînge pe poet să adîncească analiza sentimentului şi să-1 exprime într-un număr redus de cuvinte sau imagini, sonetul a fost des solicitat de romantici, M.Eminescu aducîndu-1 la perfecţiune.

1. G.Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu (în 4 volume), voi.2. Ed.Minerva, Bucureşti, 1985, p.74.2. Z.Dumitrescu-Buşulenga, Temele fundamentale ale liricii eminesciene. Ed. Radioteleşcoala, Bucureşti, 1970, p.lll.

Sonetul va fi preluat şi de către poeţii din epocile următoare, fiecare imprimîndu-i un suflu nou, necunoscut pînă atunci. Astfel, în poezia simbolistă a lui Al.Macedonski, apoi în cea a lui G.Bacovia sau I.Pillat, sonetul va continua să ocupe un loc aparte, fiind încărcat, de această dată, de simboluri.

9

Lirica simboliştilor „e o imensă tensiune a spiritului, refuzînd ceea ce i se dă şi tînjind după ceea ce i se refuză, o aventură dincolo de orice securitate a ţărmului, în largul neliniştit al oceanului"1. Viziunea sonetelor simboliste o putem formula în felul următor: lumea văzută nu-i interesează pe simbolişti atît pentru valorile ei de expresie, cît pentru simplele ei valori plastice. Cu alte cuvinte, simboliştii coboară din romantism, se folosesc de instrumentele poeziei romantice (în special a celei eminesciene), dar schimbă accentul valenţelor interpretative a conţinutului, simboliştii cautînd o altă menire a poeziei. Exemplificăm ideea prin cîteva versuri dintr-un sonet bacovian: „Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă, / Ori ca Verlaine, topit de băutură - / Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă. / Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură, / Prin întuneric bîjbîiesc prin casă, / Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură."(Sonet)

Eul liric bacovian se află în centrul unui univers în prăbuşire. Este un univers în care eul simte, mai mult decît orice, cum se prăbuşeşte totul într-o abolire a tot ceea ce marchează timpul cu faptele omeneşti..."2 Nu vom întreprinde aici o analiză a sonetelor bacoviene, vom menţiona doar că, raportînd lirica lui Bacovia la cea eminesciană, şi alăturîndu-ne cercetătorului Caraion: „dacă Eminescu nu era decît pesimist (poate), atunci Bacovia e morbid, şi funebru"3. Apoi, acelaşi cercetător continuă: „Eminescu spune mai rar singur, ci, mai ales, singuri. Dar cînd spui singuri eşti cel puţin în doi, pe cînd, la rostirea lui singur, nu poţi fi decît într-unul. Bacovia spune mai ales şi mai întotdeauna singur. Iată, aşadar, două feluri de singurătate, dintre care unul suportabil, poate chiar voluptuos şi de preferat pînă la un punct, iar celălalt aproape ucigător" 4. Iată două viziuni asemănătoare şi, în acelaşi timp, net deosebite, reflectate în lirica acestor doi poeţi, şi, prin tangenţă, şi în sonete.

În cele din urmă constatăm că n-are nici o importanţă specială, pentru valoarea autorului, dacă - prin poezia lui - a fost, sentimental, romantic, simbolist, filosof sau nu. Cert e doar faptul că sonetul a fost şi rămîne în literatura română cea mai valorificată formă fixă de poezie.

1. N.Manolescu, Metamorfozele poeziei. Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p.12.

2 A.Iliescu, Poezia simbolistă românească. Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 147.

3 I.Caraion, Bacovia. Sfîrşilul continuu. Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1977, p.454.

4. Idem, p.455.CAPITOLUL II. DIMENSIUNILE ESTETICE ALE SONETULUI MODERNIST BASARABEAN

„Dacă literatura basarabeană nu putea oferi modele, ele erau căutate, compensativ, în cărţile din România, originale sau traduceri. Prin asta se şi

10

explică diversitatea şi eclectismul, cu nuanţe ciudate uneori, ale „începutu- rilor" optzeciste de la noi. Cineva făcea naveta între Ion Barbu sau Ion Minulescu, altcineva forţa nota într-un clamoros stil păunescian (Adrian Păunescu), al treilea îşi regiza ironiile după Proprietarul de poduri de Mircea Dinescu, mulţi frecventîndu-1 pe Nichita Stănescu."(Eugen Lungu)

Primenirile sociale şi spirituale din a doua jumătate a secolului al XX-lea înregistrează un fenomen literar de a reală autonomie, dovedind o intensă fervoare spirituală în cîmpul literaturii noastre, şi anume: apariţia şi manifestarea unei „generaţii" de scriitori tineri (poeţi, prozatori, dramaturgi), a unei generaţii de creaţie. 1. Acum se afirmă o serie de poeţi înzestraţi, care, raliindu-se spiritelor progresiste aflate în opoziţie cu rutina stagnării, perseverează renovarea conştiinţei este-tice, întru redimensionarea gîndirii artistice şi reabilitarea poeticului grav subminat în Basarabia în anii 40-50 de sociologism vulgar şi de dogmatism. Climatul literar care se instaurează intensifică diversele căutări artistice în sfera poeticităţii. Concludente în acest sens sunt eforturile susţinute de a spori eficienţa expresiv-stilistică în text a procedeelor de limbaj, a tuturor elementelor de formă, inclusiv şi a compoziţiei. Conştienţi de menirea primordială a compoziţiei de a asigura o comunicare coerentă şi inteligibilă, mulţi autori rîvnesc să-i intuiască şi alte valori însemnate, s-o folosească pe scară largă ca mijloc de materializare plastico-afectivă.

În acest context se produce și valorificarea sonetului ca structură compoziţională în opera scriitorilor basarabeni, în directă legătură cu viziunea scriitorilor, imperativele estetice ale epocii ş.a., căci specificul construirii compoziţionale se află în funcţie de aceşti factori, îmbinarea într-un tot întreg a imaginilor artistice, într-o anumită modelare compoziţională presupunînd o înaltă valoare expresiv-stilistică. Toate acestea înlesnesc integrarea literaturii basarabene în contextul general românesc.

Ruptă abuziv de contextul literaturii române, care, de altfel, a cunoscut şi ea o fază proletcultistă, literatura basarabeană a trebuit să fie pe cont propriu o literatură, şi încă o literatură naţională. Ea a putut produce valori care s-au impus în lume. Farmecul ei general constă în faptul că nu a fost nicicînd expresia unei reacţiuni împotriva tradiţiei, nici a unei lupte între tradiţie şi revoluţie (asemenea literaturii franceze a secolului XX), ci o luptă pentru tradiţie ca păstrătoare a fiinţei naţionale, și a mesajului existenţial, umanist al literaturii române. Literatura din Moldova trece acum examenul aspru al integrării în contextul global al literaturii române. „Este procesul îmbucurător al revenirii la matca stilistică proprie, în mediul geopsihic matern. Este, totodată, procesul dureros de lichidare energică a distanţei întreţinute artificial şi a consecinţelor unei mentalităţi străine şi înstrăinătoare, conştiinţa „moldovenismului", cu note specifice, „independente", automatizatoare, deci diferit într-un fel de „românism", mai dăinuie încă în mediul nostru. Ea apare şi ca expresia acelei bariere psihologice pe care o prezintă încă integrarea în spaţiul românesc unic".1

Critica literară din Republica Moldova a remarcat faptul că poezia postbelică basarabeană a ieşit din Cămăşile lui Gr.Vieru (aidoma prozei ruse din Mantaua lui Gogol). „Dacă vierenele Cămăşi n-ar putea să încapă toată poezia basarabeană postbelică, apoi unei singure promoţii, cea a lui N.Dabija, V.Romanciuc, L.Lari, I.Hadîrcă, A.Suceveanu, M.Benea, cu siguranţă i se potriveşte, cel puţin din punct de vedere al nevoii de mitizare a limbajului liric"1. De altfel, o dată cu apariţia1 M.Cimpoi, Panorama literaturii romane postbelice din Republica Moldova 1/ Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări. Firma editorial-poligrafică ..Tipografia Centrală", Chişinău, 1998, p.25.în anii 70 a primelor cărţi ale poeţilor sus-numiţi s-a conturat imaginea distinctă a unei generaţii de creaţie, cu un program anumit care continuă, în linii mari, programatismul etic al generaţiei copiilor anilor treizeci, cu un maximalism estetic la nivelul stării de graţie şi naturaleţii discursului poetic. E o generaţie care se încredinţează ochiului al treilea, care anulează hotarele dintre mimesis şi

11

fantezie, imaginaţie. Vederea cu „cel de-al treilea ochi" interiorizează viziunea, o scoate din vechile convenţii realiste, purifică verbul poetic.

Cercetătoarea E.Ţau menţionează că „în anii 70-80 a crescut mult interesul pentru compoziţiile întemeiate pe ordonări şi ierarhii regulare, pe numeroasele simetrii (de ordin imagistic, sintactic, strofic), compoziţii care presupun maximă disciplină şi sobrietate a gîndirii logico-asociative. îndeosebi se mizează pe simetriile sintactice". Sonetul, ca formă a poeziei fixe, se integrează perfect în aceste simetrii sintactice și nu numai. De aceea el parcurge un proces de revigorare și evoluție dinamică în epoca modernistă. În continuare vom studia specificul acestui proces deosebit al poeziei basarabene. Reîntoarcerea permanentă la izvoare, la matca spiritualităţii noastre de totdeauna în lirica basarabeană a presupus o înaltă cultură estetică, un bagaj de cunoştinţe şi reprezentări artistice, care ar fi în stare să sintetizeze valorile spirituale ale omenirii. Sub aspect tipologic, poezia noastră postbelică transfigurează diverse motive şi semnificaţii artistice ce poartă amprenta regăsirii conştiinţei de sine. Mama, plaiul, codrul, stelele, izvoarele, firul de iarbă şi frunza verde amplifică configuraţia simbolurilor tradiţionale şi finalizează prin reconstituirea unui cadru poetic suprapus unor grave probleme existenţiale. Această regăsire a conştiinţei de sine, desigur îi este caracteristică şi sonetului. De notat, că se practică atît sonetul de tip italian, cît şi sonetul de tip englez.

Poeţii îşi zămislesc metaforele şi simbolurile din elementele realităţii cele mai pline de esenţe vitale şi de valori mitice universale, iar metoda umanizării se dovedeşte a fi unica şansă de evadare a literaturii de sub teroarea ideologicului, umple universul artistic cu conţinut psihologic. Astfel, A.Busuioc, A.Suceveanu, I.Hadîrcă ş.a. vin cu noi metode de creaţie, abordează un nou concept a eului poetic şi o atare poezie are toate şansele să trăiască peste timpuri nu numai datorită faptului că e durabilă esteticeşte, ci şi pentru că e mereu deschisă spre noi experienţe, spre noi înţelesuri.

Desigur, nu e vorba de tangenţele formei, căci compoziţia fixă rămîne aceeaşi, ci de viziunea poetică reflectată în acest tip de poezie. Sincronizarea sonetului basarabean cu cel general românesc are loc, în perioada postbelică, în special în baza intertextualităţii. Un sonet cu precădere intertextual (deci, cu valenţe moderne), predispus la elementar şi general-uman, presurat cu expresii şi cuvinte latine, germane, engleze, italiene, cultivă şi Ion Hadîrcă, şi A.Suceveanu.

2.1. PRINCIPIUL ESTETIC DE TRANSFIGURARE ARTISTICĂ ÎN SONETELE LUI AURELIU BUSUIOC.

Referindu-se la specificitatea individualităţii poetice a lui A.Busuioc (e un „liric sentimental şi autoironie"), criticul M.Dolgan concretizează: „E o liră spontană, dar cenzurată de o scăpărătoare inteligenţă sentimentală, dar lipsită de lamentaţii, îngîndurată şi nostalgică, şi luminată de vorbe de duh şi de autoironii fine. Temele şi motivele-cheie ale poeziei lui A.Busuioc sunt valorile netrecătoare ale copilăriei şi tinereţii, ataşamentului faţă de pămîntul străbun şi dialectica continuităţii, sentimentul acut al trecerii timpului..."1. Timpul biologic, timpul social, timpul cosmic-astronomic, timpul efemer, omul cu existenţa sa limitată sau nelimitată în timp, constituie o parte

1. M.Dolgan, Aureliu Busuioc - liricul sentimental şi autoironie //Literatura şi arta. - 1998. - nr. 43.componentă a viziunii poetului asupra lumii. În prefaţă la cartea Scrieri alese de Aureliu Busuioc, intitulată semnificativ Singur în faţa timpului, criticul Mihai Cimpoi observă: „Fundamentalul strigăt horaţian în faţa timpului revine în lirica lui Busuioc ca nostalgia subtextuală a valorilor tinereţii. El pecetluieşte în tipare afective „menirea fugară" a poetului rătăcitor prin reverii

12

romantice, pentru care între vis şi timp s-a pus un semn de identitate absolut: „ visul timp şi timpul meu e vis..."1.

Integrarea în timp - iată fundalul liricii lui A.Busuioc. Dar dacă e să ne referim la factura acesteia, atunci vom constata că „aproape toate scrierile lui A.Busuioc sunt de factură metaforico-paradoxală şi se întemeiază pe suporturi raţionaliste: structurile ideatice sunt profund cugetate şi comunicate printr-o expresie artistică adecvată"2. Lirica lui A.Busuioc diferă ca specie; temele, motivele-cheie, ideile, predominarea sentimentului ca reacţie a simţului, însă, rămîn aceleaşi, indiferent de forma poetică adoptată. În acest context, specia sonetului a fost cultivată cu o măiestrie deosebită de A.Busuioc. Fiecare poet îşi plasează eroul liric într-un cadru natural, neobligîndu-se să fie neapărat peisagist. Deşi în creaţia lui A.Busuioc natura nu iese în prim-plan, în unele poezii, inclusiv sonete, poetul abordează probleme existențiale anume prin intermediul ei. Aceasta denotă o atenţie sporită din partea scriitorului de a susţine ideea armoniei dintre natură şi om. Pentru perpe-tuarea valorilor neamului, sentimentul civic necesită o conștiință raţională și crezul de ocrotire a plaiului natal, a istoriei, a limbii3. Omul, cu încrederea sa în adaptabilitate la orice condiții ale naturii prin refacerea ei, riscă distrugerea întregului sistem ecologic global.

În sonetul Datorii autorul accentuează faptul că anume conştientizarea dărniciei pămîntului îl face pe om să reflecteze profund asupra obligaţiei sale de a întoarce naturii măcar puţinul ce-1 poate oferi: „Oricît aş da, nu voi plăti vreodată/ Măcar pe jumătate, datoria, / Păduri, ce mi-aţi întors copilăria /Spre cîntec, de-aţi aflat-o-nsingurată”. Valoarea naturii consistă atît în existenţa fizică, cît şi în viaţa spirituală , în perceperea emotivă a lumii. Omul, deşi, într-un fel, se desprinde de natură, rămîne totuşi încadrat şi dependent de ea, datorîndu-i atît frumosul exterior, cît şi frumuseţea lăun-trică: „Luăm din plin, restituim în rate / Cînd iarba şi pădurea-s cămătarii, / Sau unduirea apelor curate... Doinesc stejari în noi ca lăutarii." (Datorii). Sonetul Datorii se preschimbă într-o odă de mulţumire pămîntului, căruia îi datorăm „fiecare cîntare / sub frunţile acestea inspirate", natura fiind izvorul ce îndeamnă la creaţie. E vorba de ecologia experienţei umane, adică de păstrarea echilibrului între respectul pentru trecut şi încrederea în viitor, între iubirea de natură şi teama de a o pierde, cu alte cuvinte, e vorba de echilibrul de care depinde ambianţa spirituală3.

Sonetul lui A.Busuioc rar posedă, însă, această pură nostalgie contemplativă, caracteristică speciei. Doar Datorii, Restituire şi poate încă cîteva titluri le-am putea include în acele sonete pline de gingăşie, fără „ascuţişuri de limbă", specifice poeziei busuiociene. Cert e însă faptul că poezia sa face să se interfereze sentimentalul şi intelectualul. În unele versuri corelaţia reclamă o prevalare a sentimentului, în altele - a raţionalului.

Deci, lirica lui A.Busuioc e o lirică a cunoaşterii prin atitudine, prin emoţie, fie nostalgică: „Mă ştiu dator cu tot ce-am scris şi scriu / Pămîntului acesta cu ponoare."(Restituire), fie ironică, cum de obicei apare sonetul busuiocian, „presurat" cu tot felul de „ace" satirice. Acestea pot fi prezente chiar pe un fundal melancolic, cum se întîmplă în Sonetul cu tata, poezie de formă fixă, conţinînd o ironie bacoviană:„Nevoi şi bucurii nu-s mai puţine,/ Mai luptă adevărul cu minciuna/ Şi-i tot a vor-băreţilor tribuna,/ Şi scriu poeţii ode şi terţine."(Sonet cu tata). Dominat de nostalgie şi sentimental, Sonet cu tata evocă chipul tatei pe fundalul vieţii cotidiene cenuşii. Versurile degajă o nostalgie copleşitoare pentru trecutul nu prea îndepărtat (pe cînd tata era încă tînăr), pentru nesfîrşitul trecerii de timp (prin apa izvorului în continuă susurare), pentru tradiţiile naţionale în1. M.Cimpoi, Singur în faţa timpului // A.Busuioc, Scrieri alese. Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1981, p.5.2. A.Bantoş, Real şi mitic în poezia lui Nicolae Dabija // Literatura română postbelică. Ed. cit., p.533.3. F.Michael, Poetică şi poezie postmodernă. Ed.Septention, Iaşi, 1994, p.25.

declin (prin fîntînile cu ciuturi), simboluri ale faptelor autohtone, care, astăzi, se văd „tot mai rar": „ ...Şi tot mai rar auzi fîntîni cu ciuturi, Din cîte ai scăpat de tînăr, tată..."

A.Busuioc îşi exprimă atitudinile sale cu privire la valorile materiale şi spirituale nu doar pe calea discursului metaforico-sugestiv, ca în acest sonet, ci fiind un participant direct la frămîntările

13

contemporaneităţii şi pe calea demersului prozaic: „Teza „facem ce putem să supravieţuim" e falsă şi periculoasă. Că moartea fizică e floare la ureche în comparaţie cu moartea morală, culturală a unui popor"1. Accentul pus pe spiritualitate îmbogăţeşte sensul existenţial al omului, împlinindu-1 prin cuget, cuvînt, faptă.

În viziunea lui A.Busuioc, salvgardarea spiritului succede problema ecologică a naturii. O naţiune, un popor nu poate să existe decît prin limba ce şi-o vorbeşte 1. Limba face parte din acele creaţii care au puterea de a se proteja de distrugeri: calchierile, formele nefireşti ale limbii nu au putut devaloriza spiritualul. Valoarea limbii a fost păstrată / menţinută întotdeauna de către intelec-tualitate. Scrierea cu grafie chirilică n-a putut să nu-şi lase amprentele, dar, în pofida acestui fapt, au fost create şi lucrări artistice de înaltă probă artistică. În cartea Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, criticul literar M.Dolgan relevă situaţia de atunci astfel: „Deosebit de păgubitor s-au răsfrînt asupra dezvoltării literaturii din Moldova din primul deceniu postbelic şi alţi cîţiva factori, pe cît de specifici, pe atît de negativi, şi anume: renunţarea aproape totală la moştenirea literară clasică, starea deplorabilă a limbii literare de o sărăcie şi un primitivism cras, respingerea cu orice preţ a bogatului şi variatului vocabular românesc, cu scopul de a justifica „existenţa a două limbi şi a două literaturi diferite"2. Puterea cuvîntului e în adevăr, moralitate, inteligenţă. E forţa prin care omul se autoconştientizează ca parte componentă a Naturii. Fondul şi forma se condiţionează reciproc. Lexicul redus dă naştere la o exprimare săracă, iar sintaxa abuzivă distruge integritatea comunicării. În acest context, A.Busuioc semnează cîteva poezii (inclusiv sonete), în care îşi exprimă atitudinea subversivă faţă de limba moldovenească din acea perioadă, scrisă cu grafie rusă. Limba cîntată e strigătul ascuns printre lacrimile doinei, cu scopul de a înfrunta minciuna impusă, de a nu-şi putea exprima frâmîntul inimii în forma „strălucirii latine": „Chemat să-i împlinească avuţia, / Ci proba mîinii unui fost poet, /Care-a trădat chiar şi caligrafia..."(Sonet la îmblînzirea maşinii de scris). Prin trădarea grafiei firești, poetul blamează acceptarea unei limbi îmbrăcate în haine nefireşti, străine, acesta este subtextul.

Poluarea spirituală are, cu regret, un caracter de masă. A.Busuioc a fost şi este şi astăzi un militant al ecologiei limbii: „Sincer vorbind, nu prea ştiu ce e de făcut cînd un neam refuză cu încăpăţînare să înţeleagă că limba pe care o bîlbîie e o schimonoseală a limbii lăsate de strămoşi, şi cu aceeaşi încăpăţînare o scoate, dezinvolt, în tîrg ca să se facă de rîs". Pledînd pentru o limbă concretă, poetul A.Busuioc ironizează pe cei care nu o cunosc suficient, dar care se vor traducători:„Volumele ce tălmăceşte/Sunt pe-nţelese orişicui,/Căci toată pasărea sfirşeşte/Pre limba lui..."(Unui traducător).

Cu o admiraţie deosebită faţă de „principalul dascăl al generaţiei din anii 60" (astfel e calificat A.Busuioc), Andrei Strîmbeanu scria: „Apariţia lui Aureliu Busuioc a constituit o adevărată relevaţie pentru noi. Dar numai curajul cu care aborda poetul cele mai dificile teme n-ar fi fost de ajuns, dacă n-ar fi fost eleganţa versului, limba aleasă, talentul lui autentic".

A.Busuioc este un poet rafinat, cu un lexic intelectual bogat şi variat. în Antologia sonetului, dedicată sonetistului A.Suceveanu, citim la finele poeziei: „Păcat că-mi vin tîrziu cu Busuioc,/Ion şi Arcade - pentru ei n-am loc",versuri în care autorul se include şi pe sine. Această nominalizare este şi un argument în favoarea momentului de cercetare a formei fixe în creaţia lui A.Busuioc. O _______________________________________________________________________________________________1. M.Cimpoi, Singur în faţa timpului // A.Busuioc, Scrieri alese. - Chişinău, 1981, p.5 2. M.Dolgan, In loc de argument. Nevoia de integrare şi reevaluare a literaturii române postbelice //In volumul colectiv: Literatura română postbelică. Ed. cit., p.9.

tentativă de autodefinire persiflantă de factură argheziană (cu întrebări, exclamaţii şi subtext sarcastic, păstrînd concomitent unele nuanţe grave) o atestăm în poeziile busuiocene: Nopţi, Nedumerire, Intersecţii, Sonet la îmblînzirea maşinii de scris.

14

Spiritul modern este, la A.Busuioc, „mereu în gîlceavă cu sufletul vechi, jilăvit de rouă primordială. Raţionalistul cartezian, ştiutor de logică formală (polemică într-o poezie), de universalii, dialectici, determinisme şi relativisme se înduioşează adesea în chip medieval, astfel încît sub fularul „simbolist" se ascund volanele de hidalgo, iar sub paltonul „postmodernist" bănuim croiala unui caftan din epoca Conache"1.

Paradoxul este un element estetic determinant în opera lui A.Busuioc. Lumea răsturnată sau motivul lumii pe dos, „avîndu-şi germenii în atitudinea critică, ironică, atitudine ce nu suportă idoli şi-şi permite ireverenţioase răsturnări în domenii socotite pînă atunci sacrosancte"2 , are în esenţă un tragic concept de viziune asupra lumii. Modalitatea de a privi lumea de sus îl izolează pe scriitor de alţi condeieri. Cititorul nu are posibilitatea să cunoască acest eu creator decît aflîndu-se în inferioritate (în raport cu cel al poetului) sau să se identifice în timpul lecturii cu eroul liric, împrumutînd concomitent optica ironică sau de autoflagelare: „...mă zbat şi glumesc / sub călcîiul optimismului necesar,/... / Şi rîd. / Şi rîd nemuritor / pînă-n însăşi / măduva morţii" (Eheu!...) Cunoaşterea ironică la A.Busuioc constă în dezvăluirea unor paradoxuri ţipătoare la cer, caracteristice pentru spaţiul basarabean, cu toate aspectele lui definitorii: politic, social, spiritual, etic şi estetic. Totodată, A.Busuioc este un poet rafinat, cu un lexic intelectual bogat şi variat.

Așadar, poetul dezvăluie valorile spirituale ca pe nişte repere ale inteligenţei. Sentimentul lui civic se încarcă de păstrarea tradiţiei, de cunoaşterea istoriei, de învăţarea limbii. Toate acestea constituie acel tezaur al existenţei naţionale, care se află la baza culturii fiecărui individ. Concluzio-nînd cele investigate de noi în acest capitol, menţionăm că fenomenul literar artistic se redimen-sionează în stiluri poetice de intensitate şi valoare deosebită, dar care se întîlnesc într-un punct comun. Poeții se reîntorc permanent la izvoare, la matca spiritualităţii din totdeauna. Sub aspect tipologic, poezia noastră postbelică abordează diverse motive şi semnificaţii artistice ce se pretează regăsirii conştiinţei de sine. Mama, plaiul, codrul, stelele, izvoarele, firul de iarbă şi frunza verde amplifică configuraţia simbolurilor tradiţionale şi finalizează prin reconstituirea unui cadru poetic suprapus unor grave probleme existenţiale. Această regăsire a conştiinţei de sine îi este caracteristică şi sonetului busuiocian.

A.Busuioc, este unul din iniţiatorii sonetului modern, și lirica sa diferă ca specie. Temele, motivele-cheie, ideile, predominarea sentimentului ca reacţie a simţului, rămîn aceleaşi, indierent de forma poetică adoptată. Pornind de la constatarea că fiecare poet îşi plasează eroul liric într-un cadru natural, atestăm că, în creaţia lui A.Busuioc, natura nu iese în prim-plan, dar, în sonete, poetul abordează probleme primordiale anume prin intermediul ei. Cert e însă faptul că poezia sa face să se interfereze sentimentalul şi intelectualul. Sonetul lui A.Busuioc e unul a cunoaşterii prin atitudine, prin emoţie, fie nostalgică, fie ironică. Dar cert e faptul că, în sonetele sale, fondul şi forma se condiţionează reciproc.

Prin rigorile sale, sonetul contemporan pare mai mult un exerciţiu în sfera formei. La A.Busuioc el este un exerciţiu în sfera expresiei conţinutiste. Inteligenţa sondează spaţii de o anumită formă pentru a se putea complace în libertatea de emoţii. Jocul de subtext - iată caracteristica esenţială a sonetului busuiocian, poetul camuflîndu-şi gîndurile în forma paradoxului.

La A.Busuioc sonetul gravitează în jurul paradoxurilor lumii interioare şi exterioare. Astfel, se impune o construcție stratificată: forma sonetului (care presupune a gravitate subliniată); fondul sonetului (polemica interioară ce are drept problemă creaţia); interconexiunea dintre atitudine (ironie, nostalgie, persiflare, mască, legătura cu cititorul) şi sens, cu întreaga gamă de motive: timp, ___________________________________________________________________________ 1 M.Cimpoi, Modernul de modă-veche // Moldova Suverană. - 1993.- 16octombrie.

2 V.Călin, Metamorfozele măştilor comice. Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.225. creaţie, natură, proiectate printr-o prismă paradoxală.

Poetul dezvăluie valorile spirituale ca pe nişte repere ale inteligenţei. Sentimentul lui civic se încarcă de păstrarea tradiţiei, de cunoaşterea istoriei, de învăţarea limbii. Toate acestea constituie

15

acel tezaur al existenţei naţionale care se află la baza culturii fiecărui individ şi, totodată, sunt nişte însemne vădite ale sonetului modernist care, în acelaşi timp, prefigurează valenţele sonetului postmodernist din anii '80.

2.2. SONETUL INTERTEXTUAL LA I.HADÎRCĂ

Ion Hadîrcă, alături de generaţia de poeţi supranumită „ochiul al treilea", a adus o contribuţie substanţială la afirmarea, în poezia noastră contemporană, a unui pregnant maximalism etic şi estetic şi a unei poeticităţi moderne întemeiate pe interioritate, imaginar şi oniric. Întoarcerea spre frumosul romantism al sufletului şi al naturii s-a produs odată cu redescoperirea viziunii şi cu deschiderea spre candoare, puritate, firesc. Iar obsesia perfecţiunii interioare şi formale a versului 1-a determinat să trăiască în inefabil şi rafinament ca în propriul său element.

I.Hadîrcă concepe mişcarea de înnoire a poeziei în mod dialectic şi intrinsec, pe linia unui sănătos spirit de continuitate a tradiţiei, a vechilor datini. Primele lui plachete de versuri, lucrate pe îndelete în albia formelor clasice - Zilele, Lut ars, Darul vorbirii - învederează nu numai aspiraţia de a pătrunde cu minte şi cu inima „înţelesurile străbune" şi fragilitatea condiţiei umane, ci şi voinţa de a se implica în tumultul actualităţii cu luciditatea unei mature conştiinţe de sine. Dorindu-se a fi „una cu baştină", cu „lutul" roditor al neamului, cu graiul nepieritor, eul poetic se defineşte drept conştiinţă ordonatoare a sensurilor lumii, îşi identifică propria conştiinţă cu conştiinţa străbunilor:„Eu nu voi înceta nicicînd/Să fiu un argument de forţă/Acestei palme de pămînt/Ce nu cunoaşte anul morţii".(Conştiinţa de sine). Asimilarea valorilor folclorice a fost secondată chiar de la început de înşiruirea unei temeinice culturi poetice, clasice şi contemporane. Faptul acesta şi-a lăsat o vie amprentă asupra discursului liric al autorului, care, de obicei, se distinge prin limpiditate şi fluenţă, prin tensiune intelectuală şi rafinament estetic. Versul lui I.Hadîrcă „refuză idilicul şi pitorescul, cosmicizarea gratuită, pentru a se alimenta cu înfiorări şi nelinişti, exaltări şi obsesii"1, afirmă criticul M.Dolgan. Astfel, spiritualizarea emoţiilor şi meditaţiile cu implicaţii ontologice devin adevărate surse ale lirismului său marcat de solemnitate, iar regimul întregii poezii a lui I.Hadîrcă este gravitatea şi demnitatea.

Poetului nu-i este ruşine să se exprime sobru şi fără sofisticări, pentru că are ce comunica, pentru că, la el, noima merge înaintea cuvîntului, şi nu cuvîntul înaintea noimei. E mereu pasionat de concepte, de noţiuni-simboluri, de noţiuni-mituri, care mai mult definesc decît sugerează. Caracterul obiectiv al lirismului provine, în mare măsură, anume din această tendinţă expresă de a-şi concep-tualiza atît viziunile cît şi sistemul de imagini vehiculat. In acest context, criticul M.Dolgan, referin-du-se la poezia lui I.Hadîrcă, constată: „Exigenţa estetică neslăbită îl face pe autor să se afle în per-manent duel cu viziunile superflue şi ilustrativismul tern, cu tezismul şi locurile comune, cu tot ce e inexpresiv şi fad"2.

Aşadar, pe I.Hadîrcă îl preocupă nu atît extinderea temelor şi a motivelor, cît coborîrea spre adîncimi, sondarea tainiţelor universului uman, stabilirea de relaţii complexe între individ şi societate, între microcosm şi macrocosm. Explorarea ingenioasă, cu ajutorul principiului metafo-rico-simbolic, a faptelor de viaţă concrete şi a propriilor experienţe interioare, deseori surprinse în _______________________________________________________________________________1 M.Dolgan, Sensibilitate modernă şi rafinament liric (consideraţii privind poezia lui Ion Hadîrcă) // Metaliteratură, voi.3. Analele facultăţii de filologie, UPS „Ion Creangă", Chişinău, 2001, p.72.2 Idem, p.73confruntări şi în dezbateri polemice subtilizate, a amplificat şi a îmbogăţit substanţa spiritual-filo-sofică a versurilor lui, fiorul lor existenţial, semnificaţiile general-umane. Trecînd prin mai multe verificări şi confruntări, examene şi analize, eul liric ajunge să formuleze acest răspuns capital la nenumăratele întrebări privind rostul existenţei umane: „A fi în timp - aceasta-i întrebarea!".

16

Originalitatea poeziei lui I.Hadîrcă rezidă anume în această continuă „ardere" în timp şi creaţie, „ardere de infinită nobleţe", echivalează, din perspectiva „lutului ars" („cuvîntul ars"), cu „preţul muncii şi poate-al înălţării".

Conceptele şi noţiunile mai abstracte, nimerind sub pana lui I.Hadîrcă, ajung să se încarce de un tulburător fior lirico-meditativ, încep să trăiască o neobişnuită viaţă pe plan intelectual şi sugestiv. Aceasta din cauza că autorul, în urma unor fericite „conjugări" artistice, vecine cu ludicul, ştie să „extragă" poeticitate pînă şi din noţiunile cele mai prozaice sau chiar din termenii pur ştiinţifici. De exemplu, în Sonetul degetului arătător, sonet cu ţintă politică vizînd unitatea neunitară a unor partide, poetul îşi încheie filozofările lirice în jurul celor cinci degete ale mînii cu poanta surprinzătoare: „E simplu cînd arăţi spre-un individ/Cu Degetul Măreţ, Arătător/Păzea, tuspatru-i sar în ajutor / Dar invers - înspre tine se închid (...)/Orice-ai alege ţine minte bine -/Cînd dai din deget altui ins îndată /Altele patru bat precis...spre tine"(Sonetul degetului arătător).

Făcînd această incursiune în poezia lui I.Hadîrcă, să ne oprim asupra volumului de sonete Două imperii (1998) - carte de referinţă ale poetului, alături de volumul de poeme Helnice (1998). Constatăm că ceea ce conferă farmec şi valoare poeziei lui I.Hadîrcă este cultura vastă şi orizonturile gîndirii artistice (explorarea la maximum a factorului de cultură şi a mitologiei naţionale şi universale), dialectica firească a tradiţiei şi inovaţiei, descoperirile poetice impresionante, împletirea măiestrită a versului tradiţional-clasic cu cel modern-liber şi postmodern, varietăţi de ritmuri şi tonalităţi, de forme şi specii, aflarea de noi armonii şi sonorităţi. Sonetele poetului, prin arta textualizării şi intertextualizării, îl aşează pe autor printre cei mai moderni şi mai angajaţi în idee creatori de versuri de la noi.

Introdus de Julia Kristeva, care mărturisea că s-a inspirat de fapt din terminologia lui Mihail Bahtin, conceptul de intertextualitate, la modă şi extrem de utilizat în secolul al XX-lea, nu a putut să-1 lase indiferent pe I.Hadîrcă, poetul ce n-a întîrziat să experimenteze această formulă literară.

Pentru Kristeva, intertextualitatea este o practică în care „orice text se construieşte ca un mozaic de citate, orice text este absorbţie şi transformare a altui text"1. Se poate vorbi de mai multe niveluri de intertextualitate. Astfel, atunci cînd intertextualitatea este considerată ca o practică semiconştientă, se actualizează o accepţie foarte generală a acestei noţiuni, cu vastă şi ambiţioasă deschidere, în timp ce, atunci cînd acestei noţiuni practic i se recunoaşte caracterul de act asumat, lucid, noţiunea apare limitată, îndeosebi la textul literar.

Noţiunea de „intertextualitate" acoperă o practică spirituală reală. În acest caz autorul o utilizează cu un scop precis, construindu-şi textul ca pe o replică lucidă la (alte) text(e). El reţine în textul propriu, inserate pragramatic sau afişate direct, cu ostentaţie, elemente ale textului vizat -paragrafe, fraze, enunţuri, elemente de intrigă sau personaje chiar -, creînd astfel o deconstrucţie „în oglindă" a acestuia, cu intenţia, vădită sau ascunsă, de a-1 ironiza, de a-1 desta-biliza şi a-1 anula chiar.

Conştiinţa tot mai acută a modernilor şi contemporanilor că un text este rezultatul derivării, transformării, reutilării sau continuării altor texte e resimţită şi de I.Hadîrcă. Spre deosebire însă de unii confraţi de condei mai tineri, care obişnuiesc să se servească de factorul de cultură fie la suprafaţă, fie în sine, fie din dorinţa de a epata, I.Hadîrcă şi 1-a făcut element constituent al gîndirii sale artistice, punîndu-1 în slujba unor sarcini estetico-ideatice pe cît de importante pe atît şi de actuale şi făcînd din scriitură o modalitate eficace de experimentare / inovare a limbajului poetic. ________________________________________________________________________________1 J.Kristeva, Le mot, le dialogue et le roman // Recherches pour une setnanalyse. Seuil, Paris, 1969, p. 146. Alimentarea programatică din simbolurile Culturii universale şi din miturile Antichităţii reprezintă pentru I.Hadîrcă, aşa cum o mărturiseşte şi el însuşi, nişte „pretexte" / prilejuri de a vorbi prin imagini arhetipale despre păsurile şi problemele stringente ale omului contemporan.

17

În sonetele sale, I.Hadîrcă formulează, în spiritul înţelepţilor, în Sonetul despărţirii, nişte cugetări sceptice, cu valoare de sinteze aforistice: „mai bine n-aş fi ştiut-o (adică „starea de zeitudine", pe care a cunoscut-o după evenimentele de la 1989, la care a participat cu dăruire, şi ca scriitor şi ca om politic): „Oh sfîntă libertate n-am ştiut Ce scumpe vămi ce ieftină ţi-e plata: O frunză verde şi-un urcior de lut".(Sonetul despărţirii). Ideea e preluată şi în alte sonete:„Să te fereşti de spumă, cum te fereşti de fum / De spuma ce se-agaţă şi de pai / Şi te ridică-n slavă..."(Să te fereşti); „Şi uite iar sunt toate cum au fost / Oricît ai căuta înjur greşeala / Azi nimeni cu nimic nu se înşală / Spectacolul se joacă de pe rost"(Sonet absurd); Scriitorul crede (naivul!) că prin cuvînt poate schimba lumea: „Peste tot domneşte Nenorocul / Tuturor le cîntă cucul la soroc" (Sonetul marelui noroc).

Sonetele lui I.Hadîrcă (cu excepţia acelora care experimentează în jurul statutului sonetului ca specie lirică) îmbină, în mod măiestrit şi ingenuu, „slova de foc" cu „slova făurită" (vorba lui T.Arghezi), este plină de implicaţii ideatice profund autentice şi inovatoare. Două imperii , acest titlu al cărţii, poetul îl descifrează în strofa cu intertext:„Tatăl nostru ceresc din strădanie smult / Dă-ne nouă să bem din paharul Tău plin / Şi ne-mparte egal celor două imperii / Prea Sfinţiilor Tale: Morţii şi învierii".(Sonet pascal).Sunt meditaţii grave la tema dragostei şi Marii Treceri, la tema fortuna labilis, la tema vieţii şi morţii.

Se remarcă, îndeosebi, sonetele ce evocă femeia şi dragostea. Ion Hadîrcă o face cu predilecţie anume în sonet: „Ţi-am risipit, iubire singulară, / Suita de fachiri şi semizei / Şi-n schimbul lor am pus cîte-un crîmpei/ Din zeitatea codrului de vară. // Apoi cioplit-am lespezi şi fuscei / Din nopţile cît frunza pe comoară, / Cînd înceta să mai răsară scara / Sub paşii noştri tineri, uşurei. / Prin ciurul de urgii şi pocăinţă / Ne-am încălţat încet, plătind cu munci / Dreptul de-a fi o singură fiinţă. (Dreptul iubirii) sau „în faţa ta eu vin ca să mă neg / De urmele ce pleacă mai departe / Cu grijile diurne şi deşarte / Ca-n faţa Universului întreg"; „Căci numai tu vei şti să dai contur / La tot ce-a fost şi va rămîne pur" (În faţa ta). Idealul dragostei adevărate nu poate fi altul decît acela al unei dragoste „în urcuş": „De-o să ne scoată vorbele în furci, / De-o să alunec primu-n nefiinţă - / Tu să înduri, iubire, dar să urci!" (Sonet în urcuş).

Remarcăm faptul că unele sonete îmbină logic, după modelul eminescian, motivul iubirii, al naturii, al trecerii timpului. Exemplară în acest sens e poezia Sonet, pe care o cităm în întregime: „De-ai şti cît de bine te prinde / Duioasa tristeţe umană, / Pădure cu braţe de mamă / Şi cuiburi în loc de cuvinte.// Tu ştii numai sfîrcul de mană, / Stejarul ce leagănă ghinde / Cu grijă de tînăr părinte / Şi toamna ce-ţi este de-o seamă. // Străină ţi-i lauda vană / Şi taina prunciilor tale / Păzită-i cu şapte zăvoare. // Doar iarba ce vine avană / Şi frunza ce-ţi năruie domul - / Ca omul te plînge, ca omul..." Principiul de construcţie a sonetului adoptat de I.Hadîrcă e cel al înregistrării „pe viu" a unor percepţii auditive spontane impulsionate de suprapunerea timpului real celui mitic. Aceasta creează impresia că amplasările şi însăilările intertextuale sunt neregizate. Doar logica impecabilă a articulărilor, activitatea imaginativă inspirată pe care o demonstrează conotaţiile viguroase dezmint acest lucru. Nici un element de prisos, nici o relaţionare gratuită, fără acoperire artistică.

Credem că poezia lui I.Hadîrcă, egală cu sine, este rodul unor experienţe proprii trăite pînă la durere şi al unor transfigurări artistice muncite pînă la ardere. Ea îl cucereşte pe cititorul de azi prin metafora rară și percutantă, prin rafinament intelectual, prin modernizarea miturilor de care se foloseşte numai pe atît pe cît acestea îi servesc drept suporturi pentru a medita asupra paradoxurilor şi convulsiilor capitale ale secolului nostru în derivă, pentru a-şi verifica păsurile şi adevărurile propriului suflet, pentru a-şi exprima confruntările dramatice cu lumea.

Substanţa unei bune părţi a sonetelor sale o formează meditaţiile cu nerv polemic asupra celor mai diverse probleme ce ţin de cetatea omului şi de omul cetăţii, imboldul, punctul de plecare fiind propria experienţă de poet, om de cultură şi om politic, lecturile bogate, călătoriile, reflexiile

18

îndelungi. Autorul imaginează un vast teritoriu de dezbateri inteligente pe teme sociale, politice, estetice, religioase, existenţiale, ecologice etc.Dialogul socratic, direct sau indirect, în acest context apare drept procedeu-pivot. Astfel, printr-o meditaţie responsabilă şi curajoasă asupra fiinţei noastre în timp, spaţiu şi istorie, I.Hadîrcă se integrează în poezia noastră contemporană. A rezista demn şi stoic, incoruptibil şi cît mai departe de compromisurile de tot soiul este o conduită de viaţă şi de creaţie directoare a personajului liric al lui I.Hadîrcă. L.Blaga afirma că poetul adevărat este singura fiinţă care îşi poartă inima în afară de sine. I.Hadîrcă îşi poartă inima în afară de sine. Şi-o poartă în frumoasele cărţi zămislite pînă în prezent.

2.3. VALENŢE ALE SONETULUI ÎN CREAŢIA LUI ARCADIE SUCEVEANU

Arcadie Suceveanu se înscrie şi el în „lista optzeciştilor"1 , deşi îşi vede tipărită prima carte încă în 1979, pe cînd, un alt opzecist, Dumitru Crudu, spre exemplu, debutează abia în 1994. Cauza includerii în aceeaşi generaţie a scriitorilor care vin în literatură la o diferenţă de 25 de ani încearcă să o explice criticul N.Leahu: „optzeciştii din Basarabia nu afişează o mentalitate de generaţie". În genere, „constituirea tuturor generaţiilor postbelice s-a produs la noi fără rupturi spectaculoase şi fără izbucniri eclatante - trecerea se făcea lent fie în virtutea re-abonării permanente la atotcovîrşitorul ruralism elegiac, fie sub presiunea tăvălugului denivelator al realismului şablonard. Era deci un fenomen firesc ca numiţii azi optzecişti „să înceapă continuînd"2.

Lăsînd la o parte polemicele în jurul optzecismului basarabean, vom afirma doar cu certitudine că A.Suceveanu, ca şi I.Hadîrcă, face parte din generaţia „ochiului al treilea". Această generaţie rămîne a fi cea care a încercat să refacă traiectoria liricii basarabene, fiind tentată să descopere un sentiment acut al istoriei abandonate în trăirea liturgică între real şi mitic, mitului redîndu-i-se rostul său iniţial „de a exprima unele probleme complicate"3.

Ea, generaţia, se desprinde hotărît de tradiţionalismul rural şi bucolic, îmbrăţişînd parabola cu aer fantast, trecînd chiar dincolo de comedia cotidianului pentru a instaura, sub aerul apăsător al tablourilor suprarealiste, cinstirea metafizicului.

Lecturînd poezia lui A.Suceveanu, am observat, chiar de la bun început, că în ea se constituie un portret al sfirşitului de veac şi de mileniu. Acesta se compune dintr-o ironie adolescentină, scîn-teietoare, inteligentă, cu o surpriză metaforică uşor-şocantă. Totodată, poetul evită ruralismele evi-denţiate şi bagatelizarea folclorului - atît de caracteristice poeziei basarabene. El tinde mereu spre inovaţie. „Nu orice îi izbuteşte, constată scriitorul G.Meniuc în prefaţa la volumul Ţărmul de echilibru, însă e lăudabil cînd un scriitor - continue el - se apucă de ceea ce e mai greu şi complicat, se foloseşte de „dreptul de a îndrăzni totul", cum spunea Gauguin"4.

Lectura poeziei m-a convins că Arcadie Suceveanu e un modern veritabil, un iscoditor în pas cu epoca, în spiritul în care Arghezi, Blaga, Ion Pillat şi ceilalţi practicau inserţia în fluxul vremii, apropiindu-se de A.Busuioc, care, şi el, se integrează în timp prin mijlocirea creaţiei sale. Timpul nostru neliniştit, cu mari zguduiri sociale, e un izvor de inspiraţie pentru poetul nostru. Nu-i un timp al contemplaţiei sublime, al reveriei romantice, ca în trecut. Civilizaţia modernă, sfişiată de contraziceri sociale, nu mai oferă poetului de azi posibilitatea să se ocupe de pasteluri. Fiecare fir de _____________________________________________________________________________

1 Vezi: Antologia poeziei generaţiei 80. Selecţie şi prefaţă de Al.Muşina. Ed. „Vlasie",Bucureşti, 1993; dar şi Portret de grup. Ed. „Arc", Chişinău, 1995.

2 N.Leahu, Feţele şi măştile optzecismului din Basarabia, I// Semn, revistă literară din Bălţi,1995, nr.l, martie.3 Ibidem4 G.Meniuc, Prefaţă // A.Suceveanu, Ţărmul de echilibru. Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1982, p.4.

iarbă şi rouă, fiecare uliţă şi colţ de pămînt parcă strigă: încotro mergem? E marea răspîntie prin care trece omenirea. Iată de ce şi stilul lui A.Suceveanu devine febril, accelerat, de confesiune deschisă a unui om care încearcă să afle mai repede rostul crud, însă adevărat, al enigmelor vieţii.

19

Deschis spre gama simţurilor, poetul caută saţul olfactiv, îmbătarea de frumos, de senzaţiile tari, de foşnetele suave ale Pomului Vieţii. „Are sufletul jilav, afirmă criticul M.Cimpoi, asemenea adolescentului rimbauldian, numai că ceea ce-1 jilăveşte nu e doar rouă matinală: e şi lacrima „copilului de suflet" al secolului XX"1.

Atît de legat de fenomenul românesc în totul, A.Suceveanu poartă în inimă harta ţării întregi, simte în propriile-i oase Carpaţii, şi-n pieptu-i Pontul Euxin, el comunică în spaţiu şi timp cu Narcis, cu Hamlet şi Don Quijote; orga lui Bach îi trimite ecouri grave: „Se-ndraşă-n pomii raiului omida, / Albinele administrează flori, / Rechinii ţin în gură Atlantida / La circul lor de farse şi erori. // La cota bursei preţul vieţii scade, / Orga lui Bach bolnavă-i de plămîni, / Iar pacea stă mai mult pe baricade / Cu o garoafă-nsîngerată-n mîini!"; iar pe Bodlaire îl vede răstignit şi însingurat ca şi pe Albatrosul lui Baudlaire: „în nopţi adînci de vis el mi se-arată - / înger căzut în lumile de jos. / Subţire, fantomatic şi umbros, / îmi stă pe braţ şi mi se uită-n soartă. // îmi stă pe umeri şi m-apasă greu, / Ca o fantomă-a stinselor mistere. / Şi mă subţii, şi-mi ies din carne sfere, / Şi ţip, şi curg prin răni spre Dumnezeu. // El tace-adînc, surîde-amar şi dulce, / Eu strig şi plîng şi-mi pare c-am murit/ (...)".

Poetului îi este dor de Dante şi de Eminescu (în latura arhetipală -mesianică), îl solicită refrene bacoviene; într-un poem dintre cele mai evocatoare, Vis cu cai (II), aleargă „sănii din Esenin". De altfel, sonetul Scrisoare mamei, pe care l-am citat în altă parte, de asemenea e o pagină eseniană. Analogia e modalitatea curentă de revelare a tereotipiei existenţiale, de unde trimiteri la „biblicul Chit" care 1-a înghiţit pe Ioan, ori Noe şi la Turnul Babel; constatarea shakesperiană din Hamlet că în Danemarca e „ceva putred" devine reper pentru realităţi actuale: „Danemarca-i pretutindeni. Danemarca e în toate".Într-adevăr e un portret al sfîrşitului de veac şi de mileniu.

Lectura sonetelor ne-a lăsat cu impresia că A.Suceveanu e un poet cu un sentiment acut-dramatic al vieţii, care însă acceptă - din raţiuni polemice - masca de adolescent, elegiacă, avînd de un surîs ironic.

De altfel, trei mari umbre se aşază peste trăirile candide ale acestui „copil de suflet" al veacului. Pe arena lumii stă, într-o postură ameninţătoare, Ares, zeul războiului şi violenţei, iar pe de lăturile ei – Hamlet, ezitînd între a fi şi a nu fi, şi, bineînţeles, cavalerul tristei figuri Don Quijote. Primii doi problematizează conştiinţa, cel de-al treilea îndeamnă însă la visare, deşi apare într-o ipostază tragică:„Să ningă fraged şi să ningă sfînt, / Să ningă convulsiv, ca într-o vină, / De parcă Don Quijote, la mori de vînt, / Ar măcina o tragică făină...".

Obsedat de asemenea figuri, tulburătoare prin însăşi consonanta semnificaţiei lor simbolice cu condiţia omului la sfîrşitul secolului XX începutul secolului XXI, poetul rămîne un romantic incurabil, pornit, cu înverşunare, să redea lumii puritatea primordială, visul şi speranţa. El se arunca în viitoarea vieţii ca un copil, chemînd la păstrarea întregului ei farmec, care i se pare remediul universal. Chiar dacă nu e vorba de un sonet, ne permitem să cităm cîteva versuri în acest context: „Fiţi vigilenţi, în veacul nostru bîntuie moli atomice, aerisiţi cît mai des dulapurile în / care vă stă închisă copilăria sa bibliotecile unde păstraţi fondul de aur / al sentimentelor...".

Cu „neamul de Ioni şi de Marii" în suflet, e normal ca Timpul (cel din Timp în delir) să fie o dimensiune existenţiala majoră: „Azur închis în vasul gros de lut - / O, suflete, iluzie fragilă, / Cum numai înduri condiţia umilă / A cărnii oarbe ce n-a cunoscut // Decît tîrîşul flasc ca a de reptilă / Al trupului datornic şi vîndut / Perfidei morţi ce zilnic vrea tribut / Și care-abia mă-ngăduie, din milă, // Ca pe un vierme îmbătat de-o rază / Urcînd la cer pe un tăiş de brici..."________________________________________________________________________________1 .M.Cimpoi, Prefaţă // A.Suceveanu, Mesaje la sfîrşit de mileniu. Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1987, p.2

De menţionat, în acest sens, şi Cimitire vii, Fular de-azur, Nufărul magic, dar şi un alt sonet, Arta morţii: „Celule vii, celule moarte, / Secunde, ceasuri nopţi şi zile / Le numără şi le

20

desparte / Moartea, crezînd că-s nişte bile // Alb roşii, ce-o amuză foarte / Cînd le priveşte prin lentile, / Spre-a le uita apoi deoparte / Ca pe mici lucruri inutile. // Ah, Moartea nu se mai îndură! / îmi mormîntul în armată. / Un, doi! soldat cu viaţa spartă, / îmi strigă ea mereu cu ură. // Şi-mi trag sicriul drept armură, / Sporind cu trupul vechea-i artă."

De la o înălţime de rege tratează A.Suceveanu răul din lume, pentru că, trebuie spus, poezia lui nu este senină şi surîzătoare, ci are ca dominantă o voinţă de incriminare, fără drept de replică, a tot ce falsifică viata individului sau a colectivităţii etnice. Ca şi Gr.Vieru sau L.Lari, ca aproape toti poeţii basarabeni, A.Suceveanu îşi face fără rezerve datoria de a lua atitudine însă şi-o face în felul său. Nu are nici jalea sfîşietoare a lui Gr.Vieru, nici firescul" stupefiant, cu care L.Lari rosteşte adevăruri interzise, ci o demnitate inflexibilă, de om căruia educaţia îi interzice să se supună şi să se umilească. De aici sarcasmul din multe poeme ale sale. Exemplificator în acest sens e sonetul Morarul Don Quijote din care cităm cîteva versuri:„Vine contabilul fără ruşine/Să se convingă dacă mai sînt./Mă trage-n calcule fără ruşine/Şi îmi confiscă moara de vînt. //(...)/Azi Don Quijote-i morarul de treabă/Care bea votcă, vinde porumb...". Aluzii în serie duc spre fantasticul, himericul hidalgo de la Mancha, nebunul asaltator al morilor de vînt.

Rechizitoriile lui A.Suceveanu iau adeseori forma unor parabole. Poetul nu vrea să...atingă răul. Dintr-un fel de silă, el recurge la o reţea de aluzii, ori de cîte ori se vede pus în situaţia de a numi realităţi dezgustătoare. Datorită acestei preferinţe, resentimentele sale, chiar şi cele mai explozive, încremenesc în forme elegante, situate în afara timpului: „Sahara ne-a-nghiţit definitiv, / Noi mirosim parcă-a Pompei şi-a lavă. / Nisip, nisip e-n tîmpla mea bolnavă, / Nisip, nisip secret, conspirativ. // Nisip de-apocalips, nisip, nisip / Se-ntinde ca o plantă carnivoră / Ce ne sugrumă lent şi ne devoră, / Vîscoasă, uriaşă, fără chip. // Nisip curgînd mecanic, monoton, / Şi peste tot miraje-nşelătoare / Minţind viziunea tragicei Sahare, // Pe zarea căreia, ca un blazon, Se vede încă Turnul Babilon: / Un cap de monstru mort, dospind la soare." (Imperiul nisipului, Sahara)

Cartea de referinţă a lui A.Suceveanu, Arhivele Golgotei, însumează, după părerea istoricului şi criticului literar C.Ciopraga, „stări pozitive, momente de flux şi de reflux, cu accente pe ideea de înrădăcinare, cu obsesia restituirii şi a vegherii active" . Anumite cuvinte (Golgota, sîngele, mama) au devenit concepte, dar concepte-embleme, care, făcînd legătura între Eu şi Ceilalţi, imprimă monologului liric rolul de cor. „Puterea şi plasticitatea imaginii, mişcată de sarcasme şi de viziuni escantologice, sunt zguduitoare, iar monstrul ideologic este apocaliptic - orice element de conştiinţă este împins spre mecanic, spre carnagiu, spre mineral"1. Arhivele Golgotei sunt, în această poetică a istoriei construită de A.Suceveanu, suferinţele nevinovaţilor, inundate de sîngele vărsat prin şirul neoprit al trădărilor. Printre rînduri apare imaginea regimului totalitar comunist: „E frig şi plouă, Doamne, în arhive / Şi îngeri roşii, la lumina torţii, / Ne trec, de vii, la fondurile morţii, / Şi cad de sus morminte costelive" (Arhivele Golgotei II). Slugile acestui regim sunt „guzgani canonici" care „chiţcăie-n dosare", „peste tot mizeria dă-n floare" şi omului simplu nu-i rămîne decît să rabde, căci „crucea stă, de veacuri, la intrare / Doar în poziţie de răstignire".

Acest timp de teroare nu poate să nu influenţeze fiecare individ în parte. El influenţează şi poetul care în sonetul Stea costelivă se întreabă retoric: „Cu semăn lauri, Doamne, şi cresc spini, / îmi pare că mi-s toate împotrivă. / Prietenii, din milă, mă cultivă / Ca pe-un cartof, prin scundele grădini."_____________________________________________________________________________1 C.Ciopraga, Arhivele Golgotei //Dacia literară, 1994, nr.l. ' I.Lascu, Volumul Arhivele Golgotei //Ramuri, 1991, nr.2.

Sonetele lui A.Suceveanu sunt, în mare parte, meditaţii asupra destinului lumii întregi şi al propriului său destin, ca parte integrantă a omenirii: „La masa ce se cheamă simplu viaţă / Destinul m-a jucat ca pe un zar." Lingviştii numesc acea folosire a limbajului menită să impună respect cititorilor sau auditorilor, stil înalt. Despre poezia lui A.Suceveanu se poate spune că valorifică resursele acestui stil înalt. O declaraţie de dragoste sună, la el, grav şi solemn, ca o simfonie de

21

Beethoven: „Tu eşti proiectul unei catedrale / Pe care a visat-o Dumnezeu. / îngăduindu-mi s-o-ntrevăd şi eu / In armonia goliciunii tale. // Şi la porunca lui (spre a păstra / Materia în forma ei divină) / Vin lebede să moară-n carnea ta, / Albinele-ţi zidesc în trup lumină. // Un suflu tainic şi un ritm prea pur / Dă forme dulci şi linii muzicale / Acestei ctitorii medievale // Zidită din lut atic şi azur, / în care Domnul, spre-a-i spori misterul, / Adună-n taină tot ce pierde Cerul." (Catedrală medievală) „Adevăratul A.Suceveanu trebuie căutat", susţine criticul A.Ştefănescu, „în acele poeme de un remarcabil fast baroc. Limba aleasă folosită de poet în cele mai inspirate texte ale sale, ca şi aptitudinea de a face din poezie un spectacol de gală constituie o contribuţie preţioasă la dezvoltarea literaturii române nu numai de acolo, ci şi de aici. De oriunde"1.

E remarcabil faptul că A.Suceveanu scrie cu multă fineţe artistică despre înaintaşii săi, clasicii Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă. Tot aici îl includem şi pe George Meniuc, învăţătorul spiritual al poetului. Sonetul Tramvaiul roşu e o poezie-omagiere închinată ultimului poem, neterminat, al premergătorului său. Sonetul e axat pe imagini metaforice zguduitoare: „Din cînd în cînd coboară un tramvai / Din sfere reci, cu roţile-aburinde, / Trece grăbit prin ceştile de ceai / Şi-o ia la vale razna pe cuvinte. // în staţia dintre infern şi rai / Face-un popas, şi brusc o ia înainte - / Şi-o nuntă neagră şiroind morminte / Se sparge într-un tulbure alai. / Beat de amurg, la cîte o răscruce / Unde se-ngînă-n suflet mari tristeţi, / Sare din mers, în chip ciudat de cruce, / Pe subţiate oase de poeţi. // El nu se vede. Lasă să se vadă / Doar două linii roşii pe zăpadă."

A.Suceveanu vorbeşte metaforic despre coborîrea în nefiinţă a poetului, în urma căruia rămîne versul neterminat. În viziunea lui A.Suceveanu, poetul e un Dumnezeu izbăvitor, el are misiunea de „a citi" în soartă. Universul e prea mic pentru un poet adevărat şi el, poetul, încearcă să fugă din propria-i fiinţă pentru a cuprinde necuprinsul. Grăitor din acest punct de vedere ni se pare sonetul Echilibru imperfect: „Fuga mea din came, Doamne,-i tot mai grea, / M-ai închis în mine ca-ntr-un fel de cifru, / M-ai zidit în oase - spre a mă avea / Viaţa şi cu moartea-n dulce echilibru.// Dar cum viaţa ştie - moartea numai vrea, / Şi se învecheşte pielea mea de zimbru, / Şi învăţ să nu fiu, şi-i atît de simplu, / Şi e-o vină mare, şi nu-i vina mea".

Deasupra împletirilor dintre lamentație şi ironie poetul face loc şi pentru interludii erotice, cînd Bolnav de dragoste, contemplativul din Cîntec de dragoste, din Iluzia cu chip de Monaliză ori din splendidele Dragoste definitivă sau Totem cu ochi albaştri - cultivă adoraţia petrarchistă şi galanteria modernă: „Prin ce miracol şi prin ce putere / Chemi luntrile din ape să se culce / în coapsa ta cioplită din lemn dulce / Şi viespile - să-ţi care-n carne miere? // (...) // Eşti chiar lucrarea ordinii divine, / Eşti curăţia care mă-nfioară. / A cer miroase părul tău şi-a vară. // l-ar ochii-ţi candizi frăgezind lumine, / Cu-albastrul lor de-origine stelară, / Sunt un totem al roiului de-albine."

Lăsînd misterului partea lui, A.Suceveanu aspiră spre Tăcerea ca dialect al cuvintelor: „Şi-astfel - prin aspre armonii - să pot vorbi în dialectu-n care-a plîns Paul Valery."

Concluzia la aceste consideraţii se desprinde de la sine: A. Suceveanu e un modernist de disciplină clasică (de aici profesarea sonetului). O confirmă şi criticul A.D.Rachieru: „Poezia lui Arcadie Suceveanu, clasică în aparenţă şi modernistă cu măsură, cu apetit pentru parabolă şi de un indiscutabil rafinament,, trăind această dramă fără febre mesianice, va plînge „munţi de sare". Ea condensează metaforic durerile unui neam". A. Suceveanu are o sensibilitate optzecistă cu note romantice, dar şi grimase ironice. De aspectul structural al sonetului este strîns legată nu numai claritatea mesajului, ci şi forţa lui artistică. Deci, aranjamentul elementelor constituente este un însemn definitoriu al poeziei. Aşezarea acestora într-un chip anume reprezintă, indiscutabil,_____________________________________________________________________________1 A.Ştefănescu, Stilul lui Arcadie Suceveanu //România literară, 1990, nr.50.modul de a institui un sistem de interdependenţe, de corelări ale lexicului cu latura sonoră şi ritmică, prin mijlocirea cărora (desigur, dacă sunt originale) versul acumulează expresivitate.

22

Astfel, Ion Hadîrcă şi A.Suceveanu, alături de generaţia de poeţi supranumită „ochiul al treilea", au adus o contribuţie substanţială la înscăunarea, în poezia noastră contemporană, a unui pregnant maximalism etic şi estetic şi a unei poeticităţi moderniste întemeiate pe interioritate, imaginar şi oniric. Sonetele poeţilor prin arta textualizării şi intertextualizării, la I.Hadîrcă, prin simbolizarea metaforică, la A.Suceveanu, îi aşează pe autori printre cei mai moderni şi mai angajaţi în idee creatori de versuri de la noi.

Alimentarea programatică din simbolurile culturii universale şi din miturile Antichităţii reprezintă pentru I.Hadîrcă şi A.Suceveanu, nişte „pretexte" / prilejuri de a vorbi prin imagini arhetipale despre păsurile şi problemele stringente ale omului contemporan.

Definitoriu pentru modelul poetic al celor doi este apelul frecvent la paradoxul ontologic şi la metafora paradoxală - modalităţi artistice moderniste şi eficace de a anula dogmele şi locurile comune, inerţia şi linearul, evidenţele şi prejudiciile, pe de o parte, iar pe da altă parte, de a instaura o nouă logică şi un nou inefabil poetic, de a esenţializa tot ce e părelnic, ciudat, absurd (la prima vedere), toate acestea săvîrşindu-se în scopul cunoaşterii identităţii lucrurilor din perspectiva diferenţei lor. Aceste modalităţi artistice îl întorc pe creator la deosebirile primare, îi permit liricului să intuiască analogii şi aluzii chiar şi acolo unde acestea par a lipsi sau nu pot fi imaginate.

CONCLUZII

23

În urma investigărilor noastre asupra evoluării sonetului în literatura română basarabeană, în general, şi în creaţia lui A.Busuioc, I.Hadîrcă şi A.Suceveanu, am formulat un șir de concluzii.

Sonetul este cea mai cunoscută, mai importantă şi mai răspîndită specie de poezie cu formă fixă, care îşi are originea în literatura italiană, unde a fost ilustrată, în secolul al XlV-lea, de poeţi ca Dante şi Petrarca.

Din punct de vedere structural sunt două tipuri compoziţionale ale sonetului: sonetul de tip italian: 2 catrene şi 2 terţete; avînd versuri de 11 silabe şi ritm iambic; sonetul de tip englez: 3 catrene şi 2 versuri finale. In ambele cazuri ultimul vers conţine o concluzie a întregului sonet. Cele două tipuri structurale ale sonetului au fost abordate de poeţii basarabeni. Deşi mai solicitată a fost forma compoziţională a sonetului de tip italian, dar nici sonetul de tip englez nu a rămas fără continuatori în literatura noastră (vezi sonetele lui A.Suceveanu).

Referindu-ne la răspîndirea sonetului în literatura română, am constatat că primele sonete din literatura noastră îi aparţin lui Gh.Asachi care îşi începe activitatea literară cu scrierea compunerilor poetice în limba italiană.

Au mai scris sonete Al.Hîjdeu, în lirica căruia motivele intimiste, erotice ocupă un loc cu totul secundar, dar el scrie sonete prin excelenţă patriotice şi civice, V.Alecsandri ș a.

Totuşi, cele mai desăvîrşite sonete (nu numai în literatura noastră clasică) îi aparţin lui M.Eminescu (a scris 26 de sonete). Ele stau alături de cele mai frumoase sonete din literatura universală.

Sonetul, această formă clasică a poeziei, disciplinează gîndirea, îl constrînge pe poet să adîncească analiza sentimentului şi să-1 exprime într-un număr redus de cuvinte sau imagini.

Sonetul va fi preluat şi de către poeţii din epocile următoare, fiecare imprimîndu-i un suflu nou, necunoscut pînă atunci. Astfel, în poezia simbolistă a lui Al.Macedonski, apoi cea a lui G.Bacovia sau I.Pillat, sonetul va continua să ocupe un loc aparte, fiind încărcat, de această dată, de simboluri, dînd o altă menire a poeziei.

Deci, mulţi dintre marii noştri poeţi (aproape 200 de poeţi români au scris sonete) s-au supus constrîngerilor poeziei cu formă fixă, dovedindu-şi măiestria prin exprimarea unor idei profunde, cu modalităţi de exprimare originale, în tonuri de neconfundat.

Urmărind evoluţia speciei în strînsă legătură cu epocile literare, menționăm faptul că pentru poezia primului deceniu postbelic (deci şi pentru sonet) este caracteristică alinierea necondiţionată la principiile stricte ale metodei realismului socialist, „răspunderea" imediată la comandamentele ideologice din oficiu, reacţia unanimă, tematică şi ca atitudine afectivă, faţă de o realitate socială (de fapt, o imagine contrafăcută, utopică, ideologizată a acesteia) cuprinsă de grave transformări interioare.

Poeţii îşi zămisleşte metaforele şi simbolurile din elementele realităţii cele mai pline de esenţe vitale şi de valori mitice universale, iar metoda umanizării se dovedeşte a fi unica şansă de evadare a literaturii de sub teroarea ideologicului, umple universul artistic cu conţinut psihologic, ceea ce au realizat în poezia lor A.Busuioc, A.Suceveanu, l.Hadîrcă ş.a.

Sincronizarea sonetului basarabean cu cel general românesc are loc, în perioada postbelică, în special în baza intertextualităţii. Un sonet cu precădere intertextual (deci, cu valenţe moderne), predispus la elementar şi general-uman, presurat cu

24

expresii şi cuvinte latine, germane, engleze, italiene, cultivă Ion Hadîrcă, şi A.Suceveanu.

Specia sonetului a fost cultivată cu o măiestrie deosebită de A.Busuioc, poetul abordînd probleme primordiale anume prin intermediul acestuia făcînd să interfereze sentimentalul şi intelectualul. Sonetul lui A.Busuioc e unul a cunoaşterii prin atitudine, prin emoţie, fie nostalgică, fie ironică. Dar cert e faptul că, în sonetele sale, fondul şi forma se condiţionează reciproc, fiind un exerciţiu în sfera expresiei conţinutiste. Jocul de subtext - iată caracteristica esenţială a sonetului busuiocian, poetul camuflîndu-şi gîndurile în forma paradoxului.

Ion Hadîrcă şi A.Suceveanu au realizat sonete deosebite prin arta textualizării şi intertextualizării: la I.Hadîrcă, prin simbolizarea metaforică, iar A. Suceveanu, prin pretextele arhetipale.

Alimentarea programatică din simbolurile Culturii universale şi din miturile Antichităţii reprezintă pentru I.Hadîrcă şi A.Suceveanu, nişte „pretexte" / prilejuri de a vorbi prin imagini arhetipale despre păsurile şi problemele stringente ale omului contemporan. Observăm că în sonetele celor doi poeţi se constituie un portret al sfîrşitului de veac şi de mileniu.

Ion Hadîrcă şi Arcadie Suceveanu sunt moderni veritabili care practică inserţia în fluxul vremii. Civilizaţia modernă, sfîşiată de contraziceri sociale, e marea răspîntie prin care trece omenirea.

Stilul lui A.Suceveanu, dar şi al lui I.Hadîrcă e febril, accelerat, de confesiune deschisă a unor oameni care încearcă să afle mai repede rostul crud, însă adevărat, al enigmelor vieţii.

Adeseori, poeții cultivă forma unor parabole. Utilizarea parabolei, a paradoxului ţine de distincţia poeţilor. Datorită acestei preferinţe, resentimentele lor, chiar şi cele mai explozive, încremenesc în forme elegante, statuare, situate în afara timpului.

Credem că poezia lui I.Hadîrcă şi A.Suceveanu este rodul unor experienţe proprii trăite pînă la durere şi al unor transfigurări artistice muncite pînă la ardere. Ea îl cucereşte pe cititor prin metafora rară și percutantă, prin rafinament intelectual, prin modernizarea miturilor de care se folosesc numai pe atît pe cît acestea le servesc drept suporturi pentru a glosa în jurul paradoxurilor şi convulsiilor capitale ale secolului nostru, pentru a-şi verifica păsurile şi adevărurile propriului suflet, pentru a-şi etala confruntările dramatice cu lumea.

Substanţa unei bune părţi a sonetelor lor o formează meditaţiile cu nerv polemic asupra celor mai diverse probleme ce ţin de cetatea omului şi de omul cetăţii, imboldul, punctul de plecare fiind propria experienţă de poet, om de cultură şi om politic, lecturile bogate, călătoriile, reflexiile îndelungi. Autorii imaginează un vast teritoriu de dezbateri inteligente pe teme sociale, politice, estetice, religioase, existenţiale, ecologice etc.

Aşadar, de aspectul structural al sonetului este strîns legată nu numai claritatea mesajului, ci şi forţa lui artistică. Aranjamentul elementelor constituente este un însemn definitoriu al poeziei cu formă fixă, al sonetului în special.

Cele analizate în paginile lucrării de față, ne dau posibilitatea să afirmăm că aportul poeților basarabeni la evoluția modernă a sonetului este una concludentă.

BIBLIOGRAFIE1. Anghelescu M., Ionescu C, Lăzărescu Gh., Dicţionar de termeni literari. Ed. Garamond,

25

Bucureşti, 1995.2. Antologia poeziei generaţiei 80. Selecţie şi prefaţă de Al.Muşina. Ed. „Vlasie",

Bucureşti, 1993. 3. Antologia poeziei moderne moldoveneşti, 1770-1840. Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1988 4. Călin V., Metamorfozele măştilor comice. Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1966. 5. Călinescu G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Ed. a Ii-a, revăzută şi adăogată. - Bucureşti: Minerva, 1988. 6. Cimpoi M., Singur în faţa timpului // A.Busuioc, Scrieri alese. Ed. Literatura artistică,

Chişinău, 1981. 7. Cimpoi M., Modernul de modă-veche //Moldova Suverană. - 1993. – 16 octombrie. 8. Cimpoi M., Prefaţă // A.Suceveanu, Mesaje la sfirşit de mileniu. Ed. Literatura artistică,Chişinău, 1987. 9. Ciocanu I., Literatura română contemporană din Republica Moldova. Ed. Litera, Chişinău, 1998. 10. Ciopraga C, Arcadie Suceveanu. Arhivele Golgotei //Dacia literară, 1994. 11. Coroban V., Studii, eseuri, recenzii. Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1968. 12. Dicţionar de termeni literari. Ed. Academiei, Bucureşti, 1976. 13. Dolgan M., Aureliu Busuioc - liricul sentimental şi autoironie //Literatura şi arta, 1998, nr. 43. 14. Dolgan M., Aureliu Busuioc - liricul sentimental şi autoironie //Literatura şiarta, 1998, nr.43. 15. Dolgan M., Sensibilitate modernă şi rafinament liric (consideraţii privind poezia lui Ion Hadîrcă) // Metaliteratură, voi.3. Analele facultăţii de filologie, UPS „Ion Creangă", Chişinău, 2001. 16. Duţă M., Sonetul //Dicţionar de termeni literari. Ed. Academiei, Bucureşti, 1976. 17. Fason N., Dicţionar enciclopedic al literaturii italiene. Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. 18. Grigorescu D., Prefaţă II W.Shakespeare, Sonete şi poeme. Bucureşti, 1974. 19. Hostiuc Şt., Prefaţă // A.Suceveanu, Eterna Danemarcă. Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995. 20. Iliescu A., Poezia simbolistă românească. Ed. Minerva, Bucureşti, 198536. 21. Leahu N., Feţele şi măştile optzecismului din Basarabia, I // Semn, revistă literară din Bălţi, 1995, nr.l, martie. 22. Levit E., Gheorghe Asachi, Ed. Cartea moldovenească, Chişinău, 1966. 23. Michael F., Poetică şi poezie postmodernă. Ed.Septention, Iaşi, 1994. 24. Meniuc G., Prefaţă // A.Suceveanu, Ţărmul de echilibru. Ed. Literatura artistică, Chişinău,

1982. 25. Negoiţescu I., Poezia lui Eminescu, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1964. 26. Popescu F., Dicţionar de literatură universală. Ed. Floarea darurilor, Bucureşti, 2002. 27. Portret de grup. Antologie a poeziei basarabene. Ed. „Arc", Chişinău, 1995. 28. Ştefanescu A., Stilul lui Arcadie Suceveanu //România literară, 1990, nr.50. 29. Teoria literaturii. Dicţionar-antologie de I.Petraş. Ed.didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996. 30. Z.Dumitrescu-Buşulenga, Temele fundamentale ale liricii eminesciene. Ed. Radioteleşcoala, Bucureşti, 1970.

26