Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“ Iaşi

Facultatea de Zootehnie

Învăţământ la distanţă

SOCIOLOGIE ŞI DEZVOLTARE RURALĂ

Material de studiu I.D. Specializarea Zootehnie

Anul de studiu VI

2006

2

INTRODUCERE

Cursul se adresează studenţilor facultăţilor de Agricultură, Horticultură, Zootehnie şi Inginerie economică, învăţământ de zi şi I.D.

În egală măsură, cursul poate fi folositor şi serviciilor de Consultanţă agricolă, managerilor agricoli şi tuturor acelora care, într-o măsură mai mare sau mai mică, au tangenţă cu spaţiul rural românesc sau sunt interesaţi de viitorul ruralului.

Autorul

3

CAPITOLUL 1 OBIECTUL SOCIOLOGIEI RURALE ŞI EVOLUŢIA GÂNDIRII SOCIOLOGICE DIN ROMÂNIA

1.1. Obiectul sociologiei 1.2. Funcţiile sociologiei 1.3. Gândirea sociologică din România

1.1. OBIECTUL SOCIOLOGIEI Sociologia face parte din grupa ştiinţelor sociale, care la rândul

lor se împart în trei subgrupe: 1. Ştiinţe socile generale, cum ar fi: sociologie generală,

sociologie de ramură (industrială, rurală, economică, medicală, religioasă etc.).

2. Ştiinţe sociale particulare, cum ar fi: economie, politologie, drept, demografie, istorie etc.

3. Ştiinţe sociale ale acţiunii (managementul producţiei, marketing, managementul conducerii şi deciziei etc.).

Sociologia rurală poate fi considerată drept o ştiinţă de sinteză, care studiază spaţiul rural, preluând şi interpretând studiile şi analizele efectuate de alte ştiinţe: sociale, economice, istorice, demografice, geografice etc. în propriul ei scop, acela de a prezenta realitatea socială şi tendinţele de evoluţie a fenomenelor studiate.

Conceptul de sociologie a fost enunţat pentru prima dată de filozoful şi sociologul francez Auguste Comte şi termenul derivă de la cuvintele "socius", care înseamnă asociat şi "logos" ştiinţă. Prin urmare sociologia este ştiinţa care se ocupă de studiul proceselor sociale, relaţiilor interumane, instituţiilor sociale existente, cercetând cu prioritate realităţile sociale.

Învăţământul sociologic a debutat în România în 1896 la Universitatea Bucureşti şi anul următor la Universitatea din Iaşi, devenind mai târziu, o disciplină obligatorie de studiu, în ambele centre universitare.

Sociologia nu studiază fenomene izolate, ci ansamblul relaţiilor sociale, procesele ce de desfăşoară în anumite grupuri şi colectivităţi sociale, realitatea socială la un moment dat şi tendinţele de evoluţie a acestor realităţi.

Prin urmare sociologia ca ştiinţă a societăţii nu tratează individul, ci grupul de oameni sau colectivitatea socială ce o alcătuiesc (satul, familia, şcoală etc.). Realitatea socială este reflectată şi studiate prin viaţa economică, spirituală, organizarea juridică şi politică a societăţii etc.

4

Sociologia rurală este o ramură a sociologiei care studiază fenomenele, procesele şi realităţile sociale ale vieţii rurale, colectivităţile săteşti, normele şi comportamentul populaţiei rurale, structurile de proprietate, fenomenele de integrare din producţia agricolă etc. şi cum influenţează acestea viaţa social-economică din rural. Spre deosebire de alte ramuri ale sociologiei, sociologia rurală este, în primul rând, o ştiinţă de teren, cu un pronunţat caracter practic, ceea ce explică importanţa tehnicilor de cercetare utilizate în acest domeniu: tehnica observaţiei directe, documentarii de teren şi monografică.

Raporturile sociologiei rurale cu disciplinele înrudite sunt de complementaritate, de colaborare şi nu de subordonare.

1.2. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI Sociologia, ca ştiinţă a vieţii sociale, are o serie de funcţii, de sarcini,

pe care trebuie să le îndeplinească în orice acţiune de cercetare. ⇒ Prima funcţie a sociologiei este cea de constatare (diagnoză

sa expozitivă) şi de expunere sau prezentare a realităţii sociale rurale la un moment dat. În acest proces de constatare, sociologia începe prin a descrie fenomenele, urmând ca în alte etape să parcurgă şi alte trepte ale cunoaşterii.

⇒ A doua funcţie a sociologiei este cea explicativă şi interpretativă, urmărind să descopere legăturile esenţiale care constituie regulile vieţii sociale într-o anumită etapă istorică sau zonă geograf-economică. Sociologia, prin urmare, trebuie să descopere raporturile fundamentale, dintre fenomenele şi procesele vieţii sociale şi a cauzelor care le determină. Explicând geneza fenomenelor sociale, sociologul poate sesiza tendinţa de dezvoltare a fenomenelor şi proceselor sociale.

⇒ A treia funcţie, şi cea mai importantă, este funcţia critică. Sociologia trebuie să examineze în mod critic fenomenele sociale şi să semnaleze dificultăţile vieţii sociale. Sociologia nu trebuie să fie o ştiinţă apologetică, rolul ei este să analizeze realitatea socială, fapt pentru care, după reforma învăţământului din 1948, după modelul sovietic, disciplina de sociologie a fost scoasă din planul de învăţământ, iar sociologii au fost marginalizaţi, excluşi din viaţa socială sau exterminaţi fizic şi moral (D. Gusti, Tr. Herseni, M. Vulcănescu).

⇒ A patra funcţie este cea prospectivă, de prognoză social-economică, în care sens cercetările sociologice trebuie să prezinte sensul de dezvoltare optimă a societăţii, alternativele de construcţie economică şi socială.

⇒ A cincea funcţiune este cea aplicativă, sociologia având ca obiectiv de a oferi soluţii practice pe care să le verifice în prealabil, după care ele pot deveni propuneri pentru factorii politici decizionali.

5

1.3. GÂNDIREA SOCIOLOGICĂ DIN ROMÂNIA Pentru a înţelege istoria gândirii sociologice din România trebuie

să ne referim, mai întâi, la dezvoltarea socială a ţării noastre şi la condiţiile ce au generat şi progresul ideilor sociale.

În Ţările Române, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, au început să se dezvolte noile forţe de producţie, s-au creat manufacturile, s-au născut noile raporturi de producţie, a început o schimbare lentă a relaţiilor agrare, s-au dezvoltat comerţul şi transporturile, s-a produs o anumită urbanizare a oraşelor feudale şi s-a manifestat mai puternic tendinţa de formare a unei pieţe unitare a Ţărilor Române.

1.3.1. Precursori ai ştiinţei sociologice din

Principatele Române a) Primul gânditor român care marchează începutul observaţiilor

concrete asupra reaităţii sociale, este Nicolae Milescu (1625 - 1714). Lucrarea lui cea mai importantă "Jurnal de călătorie în China"

conţine autentice observaţii directe, elemente cu caracter sociologic. b) Un precursor de mare valoare al sociologiei noastre este

Dimitrie Cantemir (1673 - 1723). El a realizat prin "Descriptio Moldaviae" (Descrierea Moldovei) o excelentă expunere sociologică a cadrului geografic, social, istoric, cultural şi etnologic.

c) Preocupări speciale în domeniul fenomenelor social-politice întâlnim şi în scrierile lui Ion Budai-Deleanu (1760 - 1820), reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene. Lucrarea "Scurte observaţii asupra Bucovinei" este o descriere istorică, politică, socială şi administrativă, cu referiri concrete, asupra stării social-economice din Bucovina.

1.3.2. Gândirea sociologică a generaţiei de la 1848 Împrejurările social-economice şi politice care duc la mişcarea

lui Tudor Vladimirescu (1821) şi apoi la revoluţia burghezo-democratică din 1848 determină dezvoltarea unei ideologii progresiste, în cadrul căreia se conturează mai distinct concepţia sociologică a gânditorilor români ai epocii.

Ion Heliade-Rădulescu (1802 - 1872) publică o serie de lucrări, dintre care importanţă pentru istoria sociologiei o au "Echilibru între antiteze" şi "Historia critică universală".

Cel mai de seamă şi cel mai activ din generaţia de la 1848 a fost Nicolae Bălcescu (1819 - 1852) care, în special prin lucrarea sa "Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri" prefaţează magistral începuturile sociologiei rurale în România, aşa cum le vom găsi la Ion Ionescu de la Brad. În

6

"Questions economiques" şi în "Abecedarul bunului român" prezintă o interesantă problematică sociologică.

Nicolae Bălcescu a sesizat rolul important pe care-l au condiţiile economice în explicarea fenomenelor istorice. În lucrările sale el a făcut o analiză amplă a apariţiei şi dezvoltării relaţiilor de producţie feudale de pe teritoriul patriei noastre şi pe această bază, a arătat cum s-a format şi a crescut proprietatea feudală.

Mihail Kogălniceanu (1817 - 1891) are meritul de a fi susţinut ideea egalităţii oamenilor, fără deosebire de rang şi de clasă, precum şi rolul maselor populare în dezvoltare societăţii. Prin activitatea sa teoretică şi practică a influenţat propaganda social-politică şi sociologică a epocii.

George Bariţiu (1812 - 1893) şi Simion Bărnuţiu (1808 - 1864) contribuie la formarea climatului care a favorizat apariţia şi dezvoltarea sociologiei. Ţelul suprem al lui îl constituia unirea românilor de pretutindeni şi formarea unui stat unitar. Este preocupat de emanciparea economică şi culturală a claselor de jos, susţinând idee împroprietăririi ţăranilor şi a educaţiei şcolare a tuturor, fără deosebire de sex şi naţionalitate. O preocuare aparte a lui Bariţiu o constituie conduita economică raţională şi comportamentul calculat al locuitorilor ţării. În acest sens, el combate consumul neproductiv şi face elogiu muncii tenace şi inteligente a ţăranului şi negustorului.

Secolul al XIX-lea este bogat şi în lucrări valoroase având ca arie de cercetare social-economică realitatea judeţelor. Această preocupare cu caracter monografic s-a lărgit şi s-a diversificat de-a lungul a mai bine de o sută de ani.

Ion Ionescu de la Brad, pe care J. Michelet îl considera "suflet al naţiunii române", realizează o serie de monografii cu caracter sociologic printre care am aminti: "Agricultura română în judeţele: Mehedinţi, Putna şi Dorohoi" şi "Monografia plaiurilor dobrogene în care a tratat în special probleme agrare". Lucrările de cercetare monografică în profil zonal, elaborate de Ion Ionescu de la Brad sunt considerate ca premiere mondiale în domeniu.

Pentru istoria sociologiei, concepţia lui Ion Ionescu de la Brad este importantă, având în vedere următoarele motive:

⇒ este primul gânditor care a ridicat monografia zonală la rangul de metodă ştiinţifică de investigaţie a fenomenelor şi proceselor sociale din mediul rural;

⇒ este primul gânditor care a propus o formulă de integrare a învăţământului cu cercetarea şi practica socială, în vederea înfăptuirii unui optim uman şi pentru a veni în sprijinul celor săraci şi obidiţi de lege, încercând să-i ridice la condiţia de oameni.

⇒ a susţinut, ca şi Bălcescu, principiul revoluţiei sociale ca fiind singura cale de a schimba relaţiile feudale şi a militat pentru dezvoltarea echilibrată a industriei şi agriculturii în perspectiva

7

modernizării economiei naţionale şi a obţinerii independenţei şi suveranităţii ţării.

Ion Ionescu de la Brad (1818 - 1891) a fost în primul rând agronom şi în al doilea rând economist, dar nu a omis niciodată din sfera sa de precoupări omul şi nici n-a ignorat rolul conflictelor de clasă în realizarea progresului istoric şi naţional, motiv pentru care a procedat la investigaţii meticuloase de teren. A experimentat modele ştiinţifice de organizare socială, afirmându-se ca un teoretician strălucit al problematicii sociologice şi impunându-se ca un metodolog avizat în cercetarea zonală. Punctul central al concepţiei teoretice despre societate elaborată de Ion Ionescu de la Brad îl reprezintă omul şi munca.

Pornind de la teoria lui Adam Smith, privind relaţia dintre muncă şi valoare, gânditorul român construieşte o interesantă teorie a trebuinţelor "... trebuinţele fizice, intelectuale şi morale sunt acelea care pornesc, pun în mişcare toată activitatea omenească, ele determină prima lege a umanităţii care este munca".

Chiar revoluţiile, inclusiv cea din Ţările Române, se datoresc nevoilor, trebuinţelor omului de a scăpa de robie şi provin din nevoia acestuia de a deveni liber, spunea Ion Ionescu de la Brad - "revoluţiile sunt durerile de naştere a libertăţii, de aceea le binecuvântez pretutindeni unde se arată".

Revoluţionar savant, el a elaborat o serie de monografii zonale, gândite nu ca simple grupări de date statistice culese din arhivele vremi şi nici ca invocări de fapte sociale, pentru a ilustra cu ajutorul lor ideii preconcepute, ci ca tehnici eficiente pentru finalităţi revoluţionare şi ca mijloace necesare efortului de implementare a noului model de organizare umană.

Omul – spunea Ion Ionescu de la Brad – este instrumentul cel mai de preţ din toate mijloacele producerii bogăţiei. Omul trebuie scos din întuneric la lumină, din robie la libertate, trebuie format întru a agonisi prin muncă, nu numai pentru sine, dar şi pentru societate.

Ion Ionescu de la Brad a fost un deschizător de drumuri, iar opera lui practică şi ştiinţifică a fost continuată de Spiru Haret şi Dimitrie Gusti, care, fără aportul teoretic şi mtodologic al său nu ar fi putut înfăptui câte au înfăptuit.

Spiru Haret (1851 - 1912) îşi expune doctrina sa sociologică în lucrarea "Mecanica socială", lucrare intrată în circuitul universal de idei doctrinare, apreciată la vremea ei ca una din operele cele mai riguroase al sociologiei europene. Prin această lucrare s-a făcut un remarcabil efort de punere în ecuaţie a fenomenelor istorice şi s-a încercat o metodă de "inginerie socială". Creaţia sociologică a lui Haret cuprinde, în egală măsură şi experienţa lui din timpul când efectua hotărnicii, iniţiative de reformă socială, analiza şcolii noastre naţionale, activitate parlamentară, vasta lui corespondenţă cu

8

învăţătorii şi organizarea cooperativelor agricole de producţie, legislaţia şcolară şi băncile de credit etc.

Ridicarea păturilor de jos revenea, după Haret, păturilor care au beneficiat de binefacerile culturii. Fiindcă în concepţia lui Haret, ideile se propagă sub forma unor impulsuri modulare, care au un caracter bivectorial: de la factorii de conducere, prin intermediul aparatului birocratic către mase, iar de aici, revin sub formă de experienţă trăită la sursa care le-a emis. Dacă ideile elaborate de către factorii de conducere sunt valoroase şi dacă totuşi, nu ajung la mase, atunci elementul perturbant îl constituie aparatul birocratic, organele de execuţie locală sau departamentală.

Diagnosticând "boala" aparatului de stat, Haret a iniţiat o vastă campanie de însănătoşire a lui. Activitatea sa, s-a orientat mai ales spre reforme sociale rurale prin propagandă, acţiuni culturale dar şi prin crearea unor instituţii economice proprii (cooperative, industrie mică). Acţiunile sale au fost cunoscute sub numele de "haretism". În centrul haretismului s-a aflat reconsiderarea rolului învăţătorului din comunele rurale. Haret era convins că învăţătorul trebuie să devină principalul agent social al vieţii rurale.

Haret a fost printre primii noştri oameni politici care au intuit necesitatea unor analize sociale ştiinţifice a problemelor fundamentale specifice societăţii româneşti, editând broşura "Chestia ţărănească", pentru care Haret a fost acuzat mai târziu drept unul din principalii instigatori ai răscoalei ţărăneşti din 1907.

D. Drăghicescu, unul dintre ctitorii Marii Uniri (consilierul lui Titulescu), elev al lui C. Dumitrescu - Iaşi (1875 - 1945), doctorand al lui Em. Durkheim la Sorbona, s-a impus printr-un sistem sociologic de valoare ştiinţifică ("Determinismul social"), demonstrând vocaţia transformatoare a sociologiei. Drăghicescu nu a fost numai sociolog, ci şi un mare patriot şi diplomat. În timpul primului război mondial, a depus eforturi impresionante în străinătate pentru realizarea marii noastre uniri naţionale şi alături de Titulescu, la Liga Naţiunilor, pentru consolidarea unităţii de neam a tuturor românilor.

Pornind de la calitatea omului de a fi "liber" raţional şi punând munca la baza întregii activităţi umane, Drăghicescu conchide că "realitatea socială nu e un dat", ci este una construită". Nici o faptă de ordin istorico-social nu se realizează decât prin intermediul eforturilor umane, totdeauna prevăzute, premeditate.

1.3.3. Sociologia românească de după Marea Unire Marea Unire a generat şi unele probleme noi. Astfel, pătrunderea

capitalismului în toate ramurile economiei naţionale, ca şi efortul de a estompa rămăşiţele orânduirii feudale, au generat noi conflicte de clasă între proletariat şi burghezie.

9

Reforma agrară a stat şi ea la baza unor contradicţii accentuate şi a dus la sciziune în structura socială, între burghezie şi moşierime, între ţărani şi moşieri etc. Toate aceste fenomene, ca şi caracterul complex contradictoriu al dezvoltării noastre sociale s-au regăsit în doctrinele sociologice din perioada interbelică şi au oferit un evantai problematic extrem de variat. Natura subiectelor investigate au făcut ca, cercetarea sociologică să urmărească permanent obiective de reformă socială.

În acest fel, sociologia a fost un fel de "ecou sonor" al evenimentelor vremii şi s-a constituit ca un instrument militant al dezvoltării noastre naţionale. Marii noştri ideologi ai perioadei interbelice au fost animatori ai unui spirit democratic, a slujirii sincere a idealului nostru de unitate naţională. Sociologia interbelică a fost critică şi constructivă.

Sociologia neoliberalistă s-a impus ca efort de reînnoire doctrinară a aripei de stânga radicală a PNL. Ea urmărea acţiuni în direcţia unor reforme democratice, de protejare a produselor româneşti faţă de concurenţa străină şi stimularea industriei naţionale.

Ştefan Zeletin (1882 - 1934) respingea orice colaborare cu capitalul străin, deoarece, după părerea sa, orice import de capital din afară echivala cu imixtiunea străinilor în economia naţională şi coincidea cu dependenţa ei necondiţionată faţă de interesele străine.

"Capitalism străin la noi - spunea Zeletin - înseamnă şi ordine politică străină, înseamnă şi efecte pustiitoare ale acestui capitalism distructiv".

Mihail Manoilescu (1895 - 1950) s-a referit şi el la necesitatea industrializării pornind de la raporturile României cu alte ţări, în cadrul diviziunii mondiale a muncii.

Prin combaterea teoriei ricardiene a costurilor comparative de producţie şi prin analiza diviziunii internaţionale a muncii, el a încercat să elaboreze o teorie compensatorie a schimburilor între ţări. Bazându-se pe elemente ale teoriei valoare-muncă şi pornind de la analiza productivităţii medii a muncii în diferite ramuri de producţie ajunge la concluzia corectă, după care productivitatea muncii în industrie este superioară celei din agricultură, concluzionând că pentru ţările agricole este mult mai profitabil de a se trece de la ocupaţii agricole la ocupaţii industriale şi că este mai avantajos să se creeze în ţară orice ramură economică în care productivitatea muncii se află peste media naţională.

Industria - scria autorul - nu este numai cheia bogăţiei statelor moderne, dar ea este în acelaşi timp şi o mare şcoală a popoarelor. Nu poate să se ridice spre formele superioare poporul care nu a făcut şcoala industriei. Ea înseamnă condiţiunea esenţială şi punctul de plecare a oricărei mişcări ascendente spre forme superioare de viaţă socială.

10

Industrializarea este prima condiţie pe care o naţiune participantă la comerţul mondial trebuie s-o îndeplinească. El era pentru protecţionism vamal, considerând că aceasta duce la dezvoltarea industriei naţionale, fără însă ca aceasta să însemne autarhie economică şi fără a duce la izolarea între state. După M. Manoilescu, însuşi procesul industrializării implica cooperarea între state, dar acestea se cereau să fie echitabile şi se impune a suprima exploatarea ţărilor slab dezvoltate de către cele industrializate.

Arătând rolul desfacerii "protejate" a produselor autohtone arăta: "Consumatorul este în orice caz acel care constituie capitalul fabricilor. Dacă consumă mărfuri străine el ajută să se reconstituie fabricile din străinătate.

Virgil Bărbat (1879 - 1931), după el omul este veşnic şi produs şi producător. Produs al mediului său, el nu încetează de a-l conduce. Produsele sale nu sunt obiecte ale naturii şi nici nu se află ca atare în univers, ci sunt produse de către om după un model raţional. Omul este însă om în măsura în care este culturalizat, adică în măsura în care este educat şi socializat.

Sociologia, scria Bărbat, nu poate exista decât acolo unde chestiunile de ordin public pot fi expuse şi discutate liber şi acolo unde tratarea ştiinţifică a lucrurilor a căpătat drept de cetăţenie. Însăţi mişcarea muncitorească îşi revendică ideologia din sociologie.

Dimitrie Gusti (1880 - 1955) – personalitate marcantă a culturii româneşti, s-a impus ca organizator al învăţământului sociologic modern din ţara noastră, activist social şi cultural, ca om politic democrat. Ca om politic a fost adeptul doctrinei liberale. D. Gusti a creat o operă ştiinţifică şi a avut contribuţii originale la dezvoltarea culturii noastre naţionale în anii dintre cele două războaie mondiale. A înfiinţat primele institute naţionale şi regionale de cercetare sociologică din România, a unor reviste specializate de sociologie (Sociologia românească, Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială) şi muzeul satului.

Ca metodă de explorare nemijlocită a realităţii sociale, metoda monografică elaborată de Gusti i-a asigurat o cercetare sistematică şi integrată a realităţilor sociale. Metoda monografică de tip gustian este un complex de metode, în centrul căreia stă observaţia sociologică. Observaţia, spunea Gusti "este o chestiune de exerciţiu, de educaţie a ochiului, de creare a unui simţ care este ochiul intern al omului de ştiinţă. Câţi nu trec pe lângă realităţile sociale, le văd, le cunosc exterior, dar nu-şi dau seama de structura lor intimă. Observaţia sociologică de aceea, nu se poate improviza. Ea trebuie să fie sistematizată şi organizată, împlinind următoarele reguli:

1. trebuie să fie sinceră şi obiectivă; 2. să fie exactă, completă şi cuprinzătoare; 3. să fie controlată şi verificată;

11

4. să fie colectivă; 5. să fie ştiinţifică, adică pregătită şi informată; 6. să fie sintetică şi intuitivă. A cunoaşte ţara, spunea Gusti, este cel mai bun mijloc de a o

servi. Ştiinţa naţiunii este ştiinţa patriei. Ne trebuie o enciclopedie a satelor şi a oraşelor spunea Gusti, ne trebuie harta sociologică a României. Critică faptul că, necunoaşterea ştiinţifică a ţării şi ignoranţa a fost ridicată la rangul de doctrină în viaţa publică. Atrage atenţia asupra efectelor nocive, a unei politici bazată pe fanfaronadă şi verbiaj sonor. Acesteia el îi opune cercetările monografice, iar monografia sociologică o ridică la rangul de mijloc de raţionalizare naţională.

Gusti este cel dintâi sociolog care a evidenţiat necesitatea unor cercetări interdisciplinare. Astăzi, tehnica echipelor de cercetare colectivă, se practică în toată lumea. Prototipul echipelor au un caracter multidisciplinar. Gusti preconiza formarea de colective care să lucreze împreună în contact direct unii cu alţii, fiecare aducându-şi contribuţia la rezolvarea aceleiaşi probleme, specialiştii având ei înşişi o formaţie interdisciplinară.

A reduce însă şcoala creată de Gusti la o mişcare monografică este o eroare, precum şi la a mărgini rolul ei doar la crearea unei sociologii rurale. Este drept că Gusti a lucrat la sate şi avea la un moment dat dorinţa de a putea realiza monografii sociologice ale tuturor localităţilor din ţară, dar ulterior, concepţia lui a evoluat, adoptând în final, soluţia studierii unor localităţi tipice şi a unor arii sociale reprezentative pe calea unor monografii sumare, a anchetelor statistice globale.

Continuatori ai lui Gusti au fost printre alţii: Tr. Herseni, Mircea Vulcănescu, A. Golopenţia H.N. Sthal etc. Aceştia au ocupat un loc de seamă în sociologia perioadei interbelice şi cei care nu au fost lichidaţi de dictatura comunistă şi-au continuat activitatea şi după război (Herseni, Sthal), conducând lucrări de cercetări sociologice de teren şi elaborând o serie de tratate şi lucrări de sinteză de mare valoare teoretică şi practică.

Petre Andrei (fot student al lui Gusti) s-a manifestat ca om de ştiinţă curajos, sincer, aducându-şi contribuţii meritorii în domeniul sociologiei generale, în sociologia cunoaşterii etc.

În această perioadă îşi desfăşoară activitatea şi Mihai Ralea, Vasile Goldiş, Miron Constantinescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi alţii.

Perioada de după revoluţia bolşevică din 1917 aduce la ordinea zilei o problematică socială nouă. Revoluţia a fost însoţită de grave încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului. Totalitarismul înscăunat în Rusia, ajuns la apogeu în timpul lui Stalin şi exportat apoi pe tancurile ruseşti şi în estul Europei, a provocat grave perturbări a

12

unei evoluţii normale, deomocrate, a vieţii sociale din acest spaţiu geografic.

De altfel, în sistemul comunist, sociologia a fost mult timp marginalizată, desconsiderată ca ştiinţă şi interzisă ca studiu sau cercetare. Diriguitorii şi ideologii acestei doctrine, dovedită incapabilă de a rezolva marile probleme sociale şi economice ale secolului al XX-lea, nu aveau interesul ca membrii societăţii, popoarele să cunoască realitatea vieţii sociale. Un exemplu tipic în acest sens, a fost regimul lui Ceauşescu, care îşi baza toată propaganda pe ficţiune, pe informaţii sociale şi economice inventate şi ireale, fapt pentru care sociologia nu-i interesa, ci din contră, îi deranja.

Trebuie amintit că după revoluţia din decembrie 1989, actualul regim politic a înfiinţat în februarie 1990, Institutul de Sociologie, iar învăţământul sociologic a fost reluat, atât în Universitate, cât şi în institutele tehnice, ceea ce demonstrează importanţa acestei ştiinţe pentru conducerea societăţii.

În perioada postbelică trebuie amintită contribuţia lui Miron Constantinescu, care deşi a fost un membru marcant al oligarhiei comuniste, ca vechi intelectual format în perioada interbelică a contribuit după anii '65 la o oarecare revigorare a cercetărilor sociologice şi la protejarea unor sociologi de renume pentru supravieţuire (D. Gusti). De asemenea, trebuie amintit în acelaşi context, şi M. Ralea, care trece de la ţărăniştii din perioada antebelică (fost şi ministru), la comunişti, după 1944.

Pe aceeaşi linie, l-am putut plasa şi pe L. Păstrăşcanu cu lucrările sale de tinereţe, inclusiv lucrarea sa de doctorat de la Leipzig.

Dintre corifeii şcolii de la Bucureşti, a supravieţuit H. Sthal şi Herseni care au continuat după posibilităţi, după închisoare şi izolare, cercetările de sociologie, îndeosebi urbană.

În anii 80 s-au manifestat în acest domeniu şi alţi sociologi formaţi după război, cum ar fi Chelcea, Cătălin Zamfir, Ungureanu, la Bucureşti, Miftode, Nicolauă la Iaşi şi alţii care însă au abordat până în 1990, fie probleme metodologice, fie sociale marginale în limitele îngrădirilor ideologice ale vremii.

13

CAPITOLUL 2 DEFINIREA RURALULUI ŞI A ŢĂRĂNIMII

2.1. Apariţia mediului rural 2.2. Cacteristicile ruralului tradiţional 2.3. Caracteristicile ruralului modern 2.4. Viitorul ruralului

2.1. APARIŢIA MEDIULUI RURAL Apariţia mediului rural se identifică cu apariţia societăţii şi a

civilizaţiei umane. În timp ce oraşul, urbanul, a apărut ca urmare a dezvoltării sociale, a diversificării diviziunii sociale a muncii, satul a apărut înaintea şi independent de apariţia oraşului.

Trecerea de la societăţile preistorice la cele istorice sau civilizate are loc când se trece de la subzistenţa de pradă la economie de producţie, ceea ce înseamnă o primă revoluţie agricolă. Prin urmare, din punct de vedere istoric mai întâi au apărut societăţile preagricole, agricole preurbane, agricole cu centre urbane şi apoi societatea industrială care practică agricultura, creşterea animalelor şi dezvoltă industria, odată cu urbanizarea.

Agricultura şi satele agricole au fost primele forme organizate ale societăţii umane.

După ce au apărut oraşele şi păturile sociale suprapuse, satele agricole au trecut pe plan secundar fiind exploatate şi dominate de oraş.

2.2. CARACTERISTICILE RURALULUI TRADIŢIONAL ROMÂNESC Trecerea omului de la subzistenţa de pradă la economia de

producţie (Herseni) nu a însemnat numai asigurarea unei hrane mai abundente, a unor condiţii de viaţă mai bune, ci şi constituirea de aşezări umane stabile, care a generat o creştere treptată a populaţiei şi o diversificare a aglomeraţiilor umane.

Excedentul de produse agricole a permis, pentru prima dată în istorie, o largă diviziune a muncii, dincolo de diviziunea străveche legată de sexe şi vârstă. Acum încep să se formeze primele civilizaţii autentice, care sunt de fapt opera oraşelor.

Agricultura a generat constituirea ţărănimii, o pătură socială profund diferită de cea a vânătorilor, pescarilor şi culegătorilor. De existenţa ţărănimii este legată apariţia satelor agricole.

Dezvoltarea satelor agricole şi pastorale, paralel cu accentuarea diviziunii muncii şi a stratificării sociale, generează, într-o formă sau

14

alta, constituirea târgurilor, a oraşelor agricole şi, în cele din urmă, a centrelor urbane propriu-zise.

Ceea ce caracterizează oraşele pretutindeni (Herseni) este amplasarea lor, totdeauna, în aşa fel ca să poată domina o anumită zonă agricolă pe baza căreia să se hrănească.

Agricultura are o natură "sedentară" şi-l leagă de aceea pe agricultor de pământ (pământul ca mijloc de producţie este imobil), de terenurile ce se lucrează. Ca oameni ai pâmântului ţăranii devin populaţii înrădăcinate. Orizontul lor spaţial devine limitat, neschimbat, dincolo de care se aşterne o altă "lume". Astfel s-a născut ideea de sat, de cămin, de hotar, de patrie. Relaţiile de rudenie, decisive în comunităţile preagricole li se alătură relaţiile de vecinătate.

Ruralul tradiţional cuprinde mai întâi aşezări apărute în funcţie de relaţiile de rudenie pentru ca apoi raporturile de rudenie şi treacă pe plan secundar şi să apară relaţii de vecinătate.

Trecerea de la tipul familial, la tipul teritorial de aşezare umană şi organizare socială, este legată de apariţia agriculturii şi a ţărănimii pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale.

Pentru culegători, vânători, prădători "pământul este sălbatic" ca şi ei, ca şi plantele şi animalele, în timp ce pentru agricultori, pământul este cultură. Când vânătorii se orientează, caută zările, în timp ce ţăranii privesc spre cer, în sus, de unde vine soarele şi ploaia.

Agricultura oferă nu numai stabilitate ci şi mai multă siguranţă în obţinerea hranei şi conservarea adăpostului. Pentru vânătorii primelor epoci ale dezvoltării sociale, viaţa nu era decât un joc de noroc, ei trăiau sub semnul hazardului, în timp ce pentru producători-agricultori, viaţa este un efort care-şi aşteaptă recompensa. Lumea este astfel orânduită încât meritele sunt răsplătite şi minusurile pedepsite.

Societatea rurală tradiţională sintetizează procesul trecerii de la viaţa de vânător la cea de agricultor sedentar, la formarea aşezărilor stabile, de tip teritorial, al satelor agricole.

Aducerea în prim plan a relaţiilor de vecinătate în locul celor de rudenie, au impus statuarea unor noi norme şi reguli de convieţuire socială, de cooperare în muncă (de la interzicerea furturilor la obligativitatea participării la lucrări de interes colectiv, sătesc). La un moment dat satul nu s-a mai compus numai dintr-un singur grup familial, de rudenie, ci din familii tot mai diferite, chiar străine, dar vecine. Pentru aceasta oamenii au recurs la reglementări mai precise a raporturilor dintre ei, la norme de coexistenţă impuse tuturor prin educaţie, tradiţie, obiceiuri şi mai târziu instituţii.

Ruralul tradiţional se caracterizează în principal prin: autarhie; omogenitate culturală; diversitate socială.

15

a) Autarhia este demografică, economică şi socială. În condiţii de autarhie demografică omul trăieşte între ai săi fără multe schimburi cu lumea din afară şi toţi se cunosc între ei. Nimeni nu-şi caută soţia în afara satului. Endogamia nu este absolută, dar un grup de sate apare ca un grup endogam. Această autarhie demografică mergea mână în mână cu autarhia economică.

În condiţiile autarhiei economice gospodăria familială îşi acoperea toate nevoile din producţia proprie. În acest mod contactele cu lumea din afară sunt extrem de restrânse. Starea de izolare a generat formarea de civilizaţii specifice, de la o zonă la alta.

b) Omogenitatea culturală. În interiorul acestor sate, se manifestă un acord cultutal şi afectiv de natură colectivă. Prin urmare autarhia socio-economică determină omogenitate culturală a microsocietăţilor rurale tradiţionale. Indivizii şi grupurile sociale aparţinând aceleiaşi comunităţi şi civilizaţii, respectă principiile fundamentale, normele şi tradiţiile de viaţă ale locului în care s-au născut. Astăzi aceste caracteristici se întâlnesc din ce în ce mai greu. Revoluţiile contemporane şi exploziile contemporane în domeniul profesiilor, au influenţat puternic caracteristicile ruralului tradiţional. O nouă civilizaţie a crescut alături de cea rurală sau suprapusă pe aceasta.

c) Diversitatea socială. În orânduirea bazată pe proprietatea privată, principala caracteristică o constituie gruparea populaţiei pe nivele de venituri. Astfel, în ciuda autarhiei economice, demografice, ruralul este marcat de o profundă diversitate socială, de existenţa mai multor pături şi categorii socio-profesionale. Cele mai intense relaţii rurale erau şi sunt cele de vecinătate şi rudenie, relaţii ce se păstrează şi astăzi în mare parte.

Din momentul în care în apropierea ruralului apar întreprinderi industriale, starea de autarhie dispare treptat. Exodul rural apărut în condiţiile revoluţiei industriale antrenează o mai mare parte a populaţiei decât soldul pozitiv al naşterilor (naşteri-decese), ceea ce duce la perturbarea echilibrului piramidei vârstelor rurale (structura demografică pe vârste şi sexe), deoarece emigraţia este selectivă. Autarhia economică este şi ea destrămată, ruptă, odată cu creşterea cererii de produse agricole din exterior (oraş, industrie, comerţ internaţional). Ruperea autarhiei economice şi demografice este un proces firesc şi constituie un semn al interdependenţei şi unităţii vieţii sociale. În noile condiţii ruralii nu mai găsesc tot ce le trebuie în sat, ceea ce se explică prin: a) modificarea diviziunii muncii (oferta de servicii de către meseriaşi a scăzut prin migrarea acestora); b) aspiraţiile individuale s-au lărgit sub influenţa urbanului.

Societăţile rurale continuă să rămână un mod viaţă specific, în raport, cu urbanul. Până la al doilea război mondial ţărănimea a continuat să deţină o pondere mare în totalul populaţiei, în toate ţările

16

lumii, inclusiv în ţările industrializate. După cel de al doilea război mondial, dezvoltarea economică a impus ca agricultorii şi ruralii în general, să intre în sistem în acelaşi timp ca producătorii şi consumatorii. Ruralul modern ia treptat locul ruralului tradiţional.

2.3. CARACTERISTICILE RURALULUI MODERN Modernizarea este un concept care reflectă mai bine dezvoltarea

socială decât conceptul de urbanizare. Modernizarea sugerează o realitate viitoare, pe când urbanizarea sugerează subordonarea (asimilarea) satului de către oraş. Modernizarea prezintă şi avantajul conservării în ruralul modern a elementelor culturale, arhitecturale, norme de morală specifice ruralului tradiţional.

Modernizarea este deci un concept cu o sferă mai mare de cuprindere decât urbanizarea, întrucât vom întâlni oraşe care au mai mulă nevoie de modernizare decât satele din jur.

Problema modernizării spaţiului social rural s-a pus îndeosebi în strânsă legătură cu necesitatea diminuării decalajului dintre nivelul de dezvoltare a satelor şi a oraşelor. Problema care se pune este aceea a căii depăşirii stării de înapoiere în care se află ruralul şi care să evite desfiinţarea satelor prin trecerea la urban. Practica noastră socială a evidenţiat posibilitatea dezvoltării satelor în limitele ruralului.

Pentru echilibrarea reţelei rurale şi urbane, transformarea unor sate în oraşe se impune şi în ţara noastră. În România, există aproape 12.000 de localităţi rurale care deservesc cu forţă de muncă agricultura, sate care nu pot rămâne în afara dezvoltării, ele vor urma calea modernizării, cale care prezintă unele avantaje faţă de calea orăşenizării.

Diagnosticul modernizării unei zone sau populaţii se pune în funcţie de ritmul şi sensul evoluţiei. Există ţări dezvoltate care continuă să se modernizeze şi ţări dezvoltate care dau înapoi. Şi ţările lumii a treia fac eforturi pentru modernizare şi nu pentru orăşenizare, pentru a atinge niveluri de dezvoltare socio-economică superioare, fără a-şi pierde identitatea, fără a-şi dizolva personalitatea etnică în conglomerate demografice continentale. Unele ţări latino-americane au urmat în mod spontan şi excesiv, calea orăşenizării, ceea ce a amplificat decalajul dintre sat şi oraş şi a adâncit polarizarea economică şi socio-culturală, la nivel naţional şi local.

Prin urmare, o societate urbanizată nu este totdeauna acelaşi lucru cu o societate modernizată.

Calitatea de zonă modernă (sat sau oraş) se poate pierde dacă procesul modernizării nu este continuu. Modernizarea unei societăţi este determinată de politica economică, socială şi culturală aplicată în viaţă, politică care stabileşte sensul şi ritmul dezvoltării.

17

Conceptul şi procesul de modernizare trebuie legat de teoretizarea excesivă a urbanizării din anii 60 - 80 din ţara noastră şi de deficienţele, anomaliile (disfuncţionalităţile) înregistrate în procesul de orăşenizare a satelor.

Urbanizarea a ignorat sau a subdimensionat îndeosebi, în deceniul 8, când dictatura şi megalomania ceauşistă a luat proporţii aberante, complexitatea vieţii rurale, subapreciind forţa comunităţilor respective. Desfăşurându-se în opoziţie absolută cu structurile tradiţionale din mediul rural, urbanizarea în înţelesul de orăşenizare nu putea să nu fie urmată de anumite consecinţe economice şi socio-culturale negative: exodul rural, golirea satelor de ţăranii cei mai productivi, feminizare şi îmbătrânirea forţei de muncă, modificarea atitudinii faţă de sat şi munca agricolă etc., care se resimt în special după anul 2000.

Modernizarea, spre deosebire de orăşenizare, prezintă avantajul că: a) nu suprimă cadrul tradiţional, că nu elimină valorile şi elementele individualizante ale aşezărilor rurale, ci le valorifică, le integrează "noului mediu ecologic" şi socio-cultural; b) modernizarea presupune un schimb echilibrat de elemente între sat şi oraş, relaţiile de dominare valorică sunt eliminate; c) modernizarea vizează mai mult laturile calitative ale vieţii sociale, legate de infrastructură, suprastructură, mentalităţi, tradiţii, norme morale etc., în timp ce orăşenizarea şi chiar urbanizarea sugerează schimburi mai ales de ordin cantitativ; d) modernizarea ruralului implică omogenizarea ritmurilor (vitezelor) de dezvoltare în toate domeniile (economic, social, cultural) altfel apar disfucţii şi fenomene negative; f) modernizarea tinde a fi universală şi permanentă afectând atât satul cât şi oraşul, atât ruralul preurban cât şi cel profund.

Ţăranii noştri tind în primul rând spre modernizare, dar nu orice modernizare, nu cea care-l dezrădăcinează, întrucât el are un concept propriu de calitate a vieţii, altul decât orăşeanul.

Ruralii nu doresc, de regulă, să-şi abandoneze locurile natale, ci doresc să aducă noul, modernul, acasă. Este posibilă deci modernizarea prin dezvoltarea autonomă a structurilor socio-economice rurale actuale; modernizarea bazei tehnice, a tehnologiilor de producţie agricolă; a comerţului cu produse agricole; industrializarea prelucrării produselor agrozootehnice; dezvoltarea industriei mici, inclusiv cea casnică, meşteşugărească şi de artizanat.

În ceea ce priveşte spaţiul de locuit, mediul rural nu poate adopta modelele urbane, pe verticală, care sunt caracteristice industriei, aglomeraţiilor urbane. Ceea ce a încercat mintea demenţială a dictatorului Ceauşescu, era o aberaţie şi o crimă: socială, ecologică şi economică.

Modernizarea căilor de acces şi a mijloacelor de circulaţie conferă noi dimensiuni spaţiului rural, distanţa fizică (km) îşi pierde din însemnătate în favoarea distanţei ecologice, deşi distanţa fizică va

18

frâna în continuare procesul de concentrare şi specializare a agriculturii în întreprinderi de tip industrial. Dacă în zootehnie, concentrarea producţiei poate atinge dimensiuni comparabile cu cele industriale, indiferent de natura proprietăţii, în ramurile producţiei vegetale concentrarea producţiei are limite obiective determinate de: rotaţia culturilor, imobilitatea pământului ca mijloc de producţie, neuniformitatea lui fizică şi productivă, prezenţa unităţilor de prelucrare a materiilor prime etc.

În legătură cu modernizarea ruralului se pune întrebarea: în ce măsură ruralul se va identifica cu urbanul, dat fiind aspiraţiile ruralului spre modernizare.

Un anumit tip de aşezare umană este legată de forma principală de activitate. Tipologia "modelelor ecologice rurale" depinde de distribuţia în profil teritorial a aşezărilor şi în vatra acestora a locuinţelor, fenomen determinat de natura proceselor de producţie, de specificul activităţilor pe care le desfăşoară locuitorii din zona de referinţă, de cadrul geografic etc. Experienţa urbanizării ne arată că nu putem concentra (orăşeniza) prea mult satele, fără a intra în contradicţie cu exigenţele impuse de executarea lucrărilor agricole. Forţa de muncă trebuie să se afle în apropierea fermelor de producţie.

2.4. VIITORUL RURALULUI Dezvoltarea satului nu înseamnă neapărat transformarea lui în

oraş şi nici implantarea unor civilizaţii de împrumut. Departe de a constitui un mediu social marginal pe cale de

dispariţie sau asimilare urbană, urbanul dobândeşte astăzi o problematică nouă în evoluţia societăţii contemporane. Dezvoltarea spaţiului social actual se caracterizează prin mai multe procese economice şi social-culturale interdependente, dintre care două au o valoare sintetică şi o poziţie contradictorie. Urbanizarea satelor şi ruralizarea oraşelor (debranşări de la reţelele de termoficare, canalizare, gaze etc.), procese generate de diversificarea raporturilor dintre sat şi oraş şi de masivele dislocări de populaţie, de schimbul demografic rural-urban. Oraşele se extind în spaţiul rural şi, din păcate, şi în terenul agricol. Ruralul şi urbanul sunt două realităţi socio-umane distincte, între care sunt raporturi de coordonare în toate planurile vieţii sociale.

Părerea după care urbanul este considerat un nivel superior al ruralului, ceea ce sugerează trecerea ruralului (inferior) în urban (superior), adică desfiinţarea satelor, este infirmată de practica dezvoltării sociale.

În ţările democratice, cu economie liberă de piaţă şi proprietate privată, satul şi oraşul au perspective asemănătoare de dezvoltare, care continuă totuşi să-şi conserve funcţii şi structuri interne specifice.

19

Satului contemporan i se deschide un dublu viitor: fie să se modernizeze în limitele ruralului, fie să se transforme în oraş (industrial, turistic, agricol), în zonele unde reţeaua urbană este redusă.

Problema viitorului satelor trebuie abordată în contextul raportului rural-urban. În ţările industrializate nu se pune problema "diminuării ruralului" ci problema conservării satului care a scăpat de ofensiva oraşului. În ţările lumii a treia, din contră, se simte lipsa unor reţele urbane echilibrate în raport cu cele rurale. În ţara noastră, întâlnim zone în care deja s-a realizat echilibrul rural-urban (Braşov, Timiş, Sibiu, Prahova) dar şi zone cu o slabă reţea urbană (Vaslui, Botoşani, Buzău, Iaşi). În funcţie de aceste situaţii concrete, factorii de decizie adoptă calea de dezvoltare a satelor în viitor:

⇒ Calea modernizării în limitele ruralului; ⇒ Calea urbanizării. Diagnoza şi prognoza dezvoltării acestora se stabileşte la nivelul

fiecărei localităţi, când i se stabileşte de fapt viitorul. Pe curba urbanizării apare un punct de refuz, de la care nevoia de urban a fost satisfăcută. Aceasta nu înseamnă că ruralul să se rupă de urban, ci să se păstreze un echilibru şi un raport optim între sat şi oraş, cu conservarea specificului ecologic şi social-cultural al ruralului.

Din evoluţia ruralului, a ponderii acestuia în ansamblul societăţii se desprind două situaţii: a) Ruralul tinde spre stabilitate în jurul unei anumite mărimi din spaţiul social şi nume între 15 % şi 25 % din populaţie, în ţările deja urbanizate şi 35 - 40 % în ţările cu tradiţie rurală. În S.U.A., Anglia, Franţa la acest început de secol, ruralul va reprezenta 25 % din totalul populaţiei; b) Ofensiva spontană a urbanului în ţările dezvoltate şi industrializate, continuă până la limita maximă a asimilării ruralului, după care urmează o perioadă de reflux, de descreştere urbană şi chiar de reconstrucţie rurală. Ruralul din unele ţări europene dezvoltate au un grad de dotare cu elemente de infra şi suprastructură care, alături de avantajele ecologice, îl fac de preferat urbanului supraaglomerat şi poluat.

În ţările cu economie centralizată, dezvoltarea urbană a fost planificată dar presiunea migranţilor rurali asupra oraşelor a depăşit capacitatea economică, încât am asistat de fapt la o dezurbanizare. Satul poate coexista alături de oraş în societăţile industrializate şi poate oferi acestuia modele culturale viabile, tradiţii arhitecturale etc. Factorul economic favorizează şi el dezvoltarea şi conservarea mediului rural. În S.U.A., ţara cea mai industrializată din vest, agricultura, afirmă unii economişti, este cea mai mare bogăţie a societăţii nord-americane, ceea ce scoate în evidenţă importanţa agriculturii în lumea contemporană şi viitorul ruralului ca mediu social legat de agricultură.

Destinele ruralului se pot desprinde şi din tendinţele care se manifestă în evoluţia unor oraşe - a mediului urban. Parisul de

20

exemplu, pierde anual zeci de mii de locuitori, care se retrag în zonele periurbane sau rurale, mai liniştite şi mai îndepărtate de centrul poluat al oraşului. În ultimii 60 de ani, populaţia Londrei a scăzut cu peste 1 milion locuitori, fenomen ce se înscrie într-o mişcare generală de depopulare a marilor centre urbane, deci asistăm la un exod urban (la o remograţie), spre zonele de origine rurală.

Populaţiile urbane optează deci pentru zonele verzi, pentru liniştea spaţiului rural, ceea ce demonstrează vitalitatea şi funcţionalitatea lumii rurale. Amplificarea mişcărilor ecologice în toate ţările lumii, demonstrează vitalitatea şi perenitatea spaţiului rural, mai bine integrat în natură decât urbanul.

Majoritatea specialiştilor din lume, au arătat că modernizarea ruralului constituie unica soluţie de echilibrare a fluxurilor migratorii dintre rural şi urban şi de rezolvarea multor probleme economice, demografice şi sociale cu care sunt confruntate multe ţări. Se pare că pentru unele ţări din lumea a treia, dezvoltarea rurală, implicit a agriculturii, constituie singura alternativă viabilă pentru supravieţuire şi nu utopia marxist-leninistă, a industrializării (industria grea cu "pivotul ei, industria constructoare de maşini") pe orice cale.

Pentru ţara noastră, problema viitorului ruralului prezintă un interes particular. Ţăranul român este sensibil faţă de nou şi, în acelaşi timp, manifestă prudenţă, spirit critic, oarecare rezistenţă la schimbare. Dinamismul social actual, profundele mutaţii pe care le trăim, determină şi transformarea satului, restructurarea lui, dar el va rămâne sat, adică altceva decât oraş. Proiectele de sistematizare, de locuinţe săteşti care nu preiau valorile locale sunt respinse sau ameliorate de către ţărani. Sunt cazuri când blocurile din rural îşi găsesc greu beneficiari, nici într-un caz printre ţărani, întrucât pentru ei sunt nefuncţionale. Viaţa a demonstrat că utopiile ceauşiste au provocat numai disfuncţiuni în viaţa rurală. De altfel, dictatura de tip stalinist a lui Ceauşescu nu urmărea altceva, ca şi toate celelalte dictaturi din istorie, inclusiv cea naţional-socialistă a lui Hitler, decât concentrarea şi înregimentarea întregii populaţii într-un sistem socio-economic ce să-i permită un total control şi supraveghere a populaţiei de către organele de represiune - condiţii ce transformă pe omul liber al secolului XX în sclav.

Nu trebuie să repetăm experienţa unor ţări ce au mers pe calea forţată a urbanizării din moment ce chiar ele îşi dau seama de primejdiile părăsirii vieţii de la ţară şi fac eforturi de rerualizare, de întoarcere la pământ.

Satul nostru a dezvoltat o civilizaţie proprie, independentă de civilizaţia urbană şi anterioară acesteia. Dacă ferma americană a apărut pe un loc "gol", satul european, deci şi cel românesc, are o îndelungată istorie, el oglindeşte pe lângă creaţiile actuale şi istoria popoarelor de origine sau cu care au avut contacte. Destinul satului

21

este legat în mod fundamental de natura şi rolul activităţilor rurale şi agricole. Aşa de exemplu, "păstoritul sedentar" (R. Vulcănescu) a fost caracteristic poporului român în economia zonelor montane, constituindu-se am putea spune "homo Carpaticus", creator al civilizaţiei din Carpaţi.

Modernizarea satului românesc se înscrie în amplu proces de modernizare a întregii ţări. Din acest punct de vedere trebuie acordată o atenţie deosebită perfecţionării relaţiilor sociale şi de proprietate din agricultură. În acelaşi timp, este necesară utilizarea raţională a tuturor resurselor locale din sate şi în primul rând a resurselor umane şi a capacităţii ei de muncă. Numeroase tradiţii s-au pierdut datorită transformărilor "explozive" ale realităţilor noastre sociale şi mai ales datorită dislocărilor de populaţie din rural în urban. O parte din populaţie a rîmas însă în rural şi puterea ei de creaţie depăşeşte cu mult cerinţele lucrărilor agricole. Aceste resurse umane şi a celor ce vor reveni în sat pot fi valorificate de-a lungul întregului an calendaristic şi, în acest scop, ruralul viitor poate fi dotat cu o reţea de secţii anexe, ateliere, servicii şi industrii locale, îndeosebi cu activităţi în extrasezon agricol.

Modelul dezvoltării ţării noastre trebuie să aibă în vedere dezvoltarea şi nu desfiinţarea localităţilor rurale. Modernizarea ruralului trebuie astfel înţeleasă ca o politică de ansamblu, integrată şi structurată pe zone specifice (agroindustriale şi agroterţiare), satisfăcând interesele populaţiilor locale. Într-o astfel de acţiune trebuie să-şi găsească loc şi activităţile aşa-zise "mărunte", de mică producţie, care aduc venituri suplimentare şi utilizează forţa de muncă în sezonul de iarnă sau alte perioade disponibile. O asemenea orientare nu intră în contradicţie cu dezvoltarea marii industrii. Mica şi marea industrie se află într-un raport de complementaritate, nu de opoziţie, fapt demonstrat de industria japoneză, americană, vest-europeană etc., unde peste 90 % din firme sunt de dimensiuni mici şi mijlocii, amplasate în spaţiul rural.

Trebuie să avem în vedere că marea industrie nu acoperă decât o parte a nevoilor populaţiei. Dezvoltarea activităţilor preindustriale (mici ateliere, industrie casnică) favorizează procesul formării viitorilor industriali şi-i pregăteşte pe aceştia tehnic dar mai ales psihic, la condiţiile muncii industriale propriu-zise.

Pentru ca modernizarea ruralului să nu însemne dispariţia sa, se impune ca eficienţa economiocă să lase loc unei eficienţe sociale generale. Viitorul ruralului se află în raporturi de interdependenţă cu viitorul urbanului, ceea ce face ca problemele sociologiei rurale să se interfereze cu problemele sociologiei urbane. Satul nu mai este legat exclusiv de industria urbană. Există industrii în plin spaţiu urban. Satul a fost opus oraşului atât timp cât industria cucerea urbanul în dauna ruralului. Transformările socio-economice şi modernizarea

22

vieţii sociale explică raporturile rural-urban în termeni de continuitate şi nu de opoziţie. Contradicţia dintre sat şi oraş a fost amplificată îndeosebi în ultimii 40 de ani, ca urmare a impunerii unui sistem socio-economic aberant, în care agricultura şi ţăranii fuseseră transformaţi în susţinătorii şi finanţatorii unor utopii ideologice şi a unor proiecte economice demenţiale, dictate de o nomenclatură conducătoare analfabetă şi paranoică.

23

CAPITOLUL 3 STAREA ACTUALĂ A SATULUI ROMÂNESC

3.1. Obiectivul privind echiparea localităţilor cu elemente de infrastructură

3.2. Infrastructura rurală 3.3. Starea locuinţelor rurale 3.4. Modernizarea exploataţiilor şi a spaţiului rural

3.1. OBIECTIVUL PRIVIND ECHIPAREA LOCALITĂŢILOR CU ELEMENTE DE INFRASTRUCTURĂ Spaţiul rural românesc cuprinde aproape 93,7 % din suprafaţa

României, în care locuiesc peste 10,1 milioane locuitori, ceea ce reprezintă peste 45 % din totalul populaţiei. Acest spaţiu este organizat administrativ în 2686 comune rurale cu 12.863 sate, alcătuite din aproape 3,6 milioane gospodării, din care ceva mai mult de 3,2 milioane sunt proprietare de teren agricol, deşi numărul proprietarilor agricoli este de peste 5 milioane. Prin urmare, un număr de gospodării rurale (aproape 400 mii) nu au teren agricol, iar peste 2 milioane de proprietari agricoli nu locuiesc în sate şi în cea mai mare parte nu-şi lucrează personal pământul din proprietate, arendându-l ţăranilor din localităţile rurale, societăţilor sau asociaţiilor agricole, sau rămâne pârloagă.

Acest mod de structurare a proprietăţii agrare constituie cel mai mare impediment în creşterea şi eficientizarea producţiei agricole româneşti. De aceea, modernizarea spaţiului rural este un proces complex şi de durată. Acţiunea de modernizare vizează atât localităţile rurale, cât şi restul teritoriului, cu funcţie agricolă, ce determină în ultimă instanţă dezvoltarea întregului spaţiu rural.

Modernizarea spaţiului rural are în principal trei componente: economică, cultural-educaţională şi structura socială.

Componenta economică are în vedere cel puţin două obiective majore:

echiparea localităţilor cu elemente de infrastructură ce facilitează dezvoltarea economică generală, modernizarea localităţilor şi civilizarea modului de viaţă rural, făcând-o atractivă pentru populaţie, în ansamblul ei, cât şi pentru agenţii economici antrenaţi în activităţi ce au legătură cu spaţiul rural;

dezvoltarea bazei economice rurale agricole şi neagricole. Pentru a înţelege necesitatea modernizării satului românesc este

necesar să cunoaştem starea lui actuală şi obiectivele de viitor.

24

Obiective privind modernizarea spaţiului rural A. Obiectivul privind echiparea localităţilor cu elemente

de infrastructură are în vedere în principal: 1. modernizarea (asfaltarea) reţelei comunale de drumuri,

înţelegând prin aceasta axul de drum de legătură dintre comune şi reţeaua naţională şi judeţeană de drumuri;

2. pietruirea reţelei de drumuri, dintre drumul principal comunal şi satele componente, precum şi a reţelei interioare de drumuri din localităţile rurale şi a celor de exploatare agricolă;

3. asigurarea alimentării cu apă potabilă a tuturor localităţilor rurale, prin reţea sub presiune, inclusiv surse locale de apă, pentru a putea asigura folosirea acesteia şi la dotări de igienizare a locuinţelor (baie, bucătărie) şi a canalizării evacuării apelor uzate;

4. extinderea la maximum posibil a reţelei de alimentare cu gaze a localităţilor rurale, care să asigure cel puţin 1 - 2 focuri pe locuinţă, ceea ce va avea un efect imediat asupra mediului ambiant şi va stopa tăierile abuzive de pădure şi plantaţii;

5. încălzirea centralizată a locuinţelor prin sisteme individuale care să asigure şi apa caldă necesară gospodăriei rurale;

6. încheierea acţiunii de electrificare a localităţilor rurale; 7. echiparea tuturor localităţilor rurale cu reţele comerciale de

distribuire a carburanţilor; 8. echiparea întregului spaţiu rural cu elemente de acces la

reţeaua telefonică naţională şi internaţională; 9. asigurarea accesului tuturor localităţilor rurale, cel puţin, la

reţeaua de televiziune naţională; 10. vor trebui întreprinse acţiuni de amenajarea teritoriului care să

preîntâmpine inundaţiile, alunecările de teren şi degradarea fondului funciar (împădurirea versantelor, amenajarea torentelor, îndiguirea cursurilor de apă ce provoacă inundaţii catastrofale etc.).

B. Obiectivul dezvoltării bazei ecobomice rurale are în vedere două componente majore:

1. dezvoltarea producţiei agricole ca fundament al vieţii rurale şi ca ramură strategică a economiei naţionale;

2. dezvoltarea de activităţi neagricole şi de servicii pentru agricultură. Dezvoltarea producţiei agricole are în vedere atât aspectul

cantitativ cât şi cel calitativ, de performanţă economică. Actuala structură organizaţională a exploataţiilor agricole nu asigură

cadrul necesar unor performanţe tehnico-economice şi ne va pune în imposibilitate de a face faţă concurenţei viitorilor parteneri din U.E.

Până la constituirea de exploataţii familiale de mărime optimă şi performante, vor trebui folosite şi alte căi de organizare a producţiei agricole.

25

Dat fiind că circa jumătate din populaţia ţării trăieşte în spaţiul rural şi, cam în aceeaşi proporţie are tangenţă şi cu agricultura. (proprietarii de teren agricol ce trăiesc în sate, în marea lor majoritate, îndeosebi cei din ruralul profund, sunt de vârsta a treia), va trebui extinsă şi sprijinită acţiunea de vânzare-cumpărare a pământului, arendare şi asociere a proprietarilor, aceasta ca urmare a faptului că peste 1/3 din proprietarii de teren agricol nu trăiesc în sate, iar dintre cei ce locuiesc în sate, o bună parte sunt de vârsta a III-a.

Asemenea măsuri sunt de natură să asigure constituirea de exploataţii agricole viabile economic, proces ce va trebui controlat de organisme ale statului. Astfel de exploataţii vor trebui conduse de către specialişti agricoli şi nu de amatori. 3. Dezvoltarea serviciilor pentru agricultură prin agenţi economici

specializaţi, prin dezvoltarea cooperaţiei agricole specializate, sau prin amplificarea obiectivelor actualelor centre agricole. Producătorul agricol trebuie să se aprovizioneze din sat cu tot ceea ce le este necesar în producţia agricolă (seminţe, îngrăşăminte, pesticide etc.), ambalate corespunzător nevoilor şi micilor producători sau a celor care au şi activităţi agricole ocazionale:

dezvoltarea reţelei bancare rurale (cooperative de credit ale comunităţilor rurale sau filiale a unor bănci private urbane);

dezvoltarea reţelei de asociaţii de marketing ale comunităţii rurale pentru aprovizionarea cu utilaje agricole, cu bunuri de folosire casnică, pentru prelucrarea unor produse agricole şi pentru vânzarea produselor agricole de masă, marilor angrosişti, în condiţii de competitivitate.

4. Componenta culturală şi educaţională va trebui dezvoltată şi sprijinită de stat, dar ea se va amplifica, îndeosebi cea culturală şi ca urmar dezvoltării vieţii economice generale a satului.

5. Componenta socială va înregistra schimbări structurale profunde, ca urmare a dezvoltării vieţii economice rurale. Condiţiile de infrastructură, mediul ambiant, rezerva de forţă de muncă, va incita pe noii agenţi economici să dezvolte şi în mediul rural activităţi neagricole, ceea ce va favoriza folosirea completă, uniformă şi raţională a forţei de muncă existentă în rural.

3.2. INFRASTRUCTURA RURALĂ Infrastructura rurală se constituie în principal din reţeaua de

transport, reţeaua de telecomunicaţii şi reţeaua de informaţii. Reţeaua naţională de transport este alcătuită de reţeaua rutieră,

feroviară, fluvială, maritimă, aeriană şi, în funcţie de importanţa acestor subsisteme, ea poate răspunde nevoilor naţionale, judeţene, comunale etc. Aceste subsisteme se caracterizează prin anumite performanţe tehnice, capacitate de transport, densitate etc. Între nivelul de dezvoltare economică teritorială, naţională şi starea reţelelor de transport există o foarte strânsă corelaţie. Dezvoltarea acestor reţele este condiţionată de ritmul dezvoltării economice generale şi sociale.

26

Cele mai performante şi mai dense reţele de transport le întâlnim în zonele economice cele mai dezvoltate din punct de vedere industrial şi invers, cele mai precare reţele de transport se găsesc în zonele subdezvoltate , cu economie dominant agrară şi suprapopulate.

În România performanţele reţelei de transport rutier sunt de departe necorespunzătoare. Densitatea drumurilor publice la 100 km2 este printre ultimele locuri din Europa, respectiv de numai 31 km. Din totalul drumurilor existente nici 1/4 nu sunt modernizate iar drumurile judeţene şi comunale sunt modernizate numai în proporţie de 7,2 %. Din păcate, drumurile publice comunale sunt adesea de pământ şi rareori au şi un acoperiş de piatră, fără a mai vorbi de drumurile de exploatare agricolă care, aproape în exclusivitate sunt din pământ (tab.3.1.).

Tabelul 3.1. Situaţia drumurilor publice în România

Modernizate Nemodernizate Specificare Total

Naţionale Judeţene şi comunale Naţionale Judeţene şi

comunale Lungime km 72828 13036 4212 1647 53933 Ponderea drumurilor modernizate %

100 88,8 7,2 11,2 92,8

Din totalul drumurilor publice, drumurile naţionale reprezintă

20,2 % şi sunt în mare parte modernizate sau în curs de modernizare. Drumurile judeţene şi comunale care reprezintă 79,8% din reţea, sunt modernizate în proporţie mult mai mică şi adesea, cu un înveliş de foarte proastă calitate, ceea ce la rulare se prezintă mai prost chiar decât un drum de pământ. Multe din aceste drumuri, care nu au mai fost întreţinute de peste 15 ani, sunt aproape impracticabile pentru mijloacele auto de viteză.

Dacă avem în vedere că ponderea transportului rutier de mărfuri din România este de 80,2 % din total, avem în faţă dimensiunea reală a stării drumurilor şi imensele pierderi ce le înregistrează transportatorii şi economia naţională.

Celelalte reţele de transport, în special cel feroviar şi fluvial, deşi nu sunt ca densitate la nivelul ţărilor europene, ele satisfac în mai mare măsură nevoile economiei naţionale.

Gradul de echipare tehnică a spaţiului rural actual cu reţele de drumuri modernizate este cu totul insuficient, comparativ chiar cu spaţiul urban românesc, care şi el este deficitar, comparativ cu ţările dezvoltate.

27

3.2.1. Reţelele de alimentare cu energie electrică nu acoperă întreg spaţiul rural. La sfârşitul secolului al XX-lea existau încă 6,5 % din locuinţe neracordate la reţeaua electrică naţională (peste 230 mii case) şi un număr însemnat de sate fără reţea de distribuţie a energiei electrice, deşi regimul comunist afirmase că procesul de electrificare fusese încheiat încă din anii 80. Gradul de electrificare rurală se diferenţiază în profil teritorial destul de pregnant. De exemplu, dacă la nivel naţional el este de 93,5 %, în Banat depăşeşte 97 %, în timp ce în unele judeţe din Moldova este sub 85 % (Vaslui).

3.2.2. Reţeaua de alimentare cu gaz metan este şi mai

deficitară. Deşi România este producătoare de gaz metan, localităţile rurale

cu reţea de distribuţie de gaze rerezintă doar 2,7 % din total, din care în 21 de judeţe nu există reţea rurală, în 10 judeţe sunt racordate sub 1% din locuinţe, în timp ce judeţul Mureş are 36,6 % din localităţile rurale racordate la gaze, Sibiu 22,5 %, Prahova 12,3 %, Cluj 10,2 %.

Ritmul extrem de lent al racordării localităţilor rurale la reţelele de gaz metan are cauze multiple, dar este cert că peste 5 mil. t lemn este folosit anual pentru foc, ceea ce are consecinţe ecologice negative pentru întreg teritoriul românesc şi mai ales pentru pădurile din zonele extramontane.

3.2.3. Reţeaua de termoficare sau încălzire centrală a

locuinţelor rurale este, de asemenea, total necorespunzătoare. O primă etapă de civilizare a ruralului începe cu introducerea reţelelor de încălzire centralizată a locuinţei, fie prin sisteme individuale, fie prin centrale termice locale. Încălzirea locuinţelor cu sistem centralizat constituie o condiţie obligatorie de confort, de economisire a energiei termice şi a cheltuielilor de încălzire pe unitate de suprafaţă locuibilă. În prezent, din păcate, sub 2 % din locuinţele rurale dispun de un sistem perfecţionat de încălzire, dar în unele judeţe sistemul este cvasi inexistent, în timp ce în altele se apropie de 7 % (Braşov). În ultimii ani, ritmul de echipare cu centrale termice a locuinţelor rurale a fost de 300 - 350 case, sau sub 0,009 %.

În cazul locuinţelor rurale nu se pune problema realizării de sisteme de încălzire centrală la nivel de localitate, întrucât sistemele individuale sunt mult mai economice şi ca investiţie iniţială şi în exploatare, lucru demonstrat de frecvenţa crescândă în ultimul timp, a unor astfel de dotări în spaţiul urban românesc. Rebranşările la sistemele centralizate sprijinite de guvern în anul 2001, nu au dat nici un rezultat.

În mediul rural poate fi folosit ca agent termic diverse surse: gaz metan lichefiat, combustibili lichizi, cărbune, lemn de foc şi deşeuri

28

din industria lemnului, etc., ceea ce motivează în plus necesitatea şi eficienţa unor sisteme de încălzire centrală în mediu rural, în regim individual.

3.2.4. Reţeaua de alimentare cu apă. Echiparea locuinţelor şi

localităţilor cu instalaţii de apă potabilă pentru oameni şi animale constituie un element fundamental în acţiunea de modernizare a satului românesc. Cu toate acestea, în România, mai puţin de 15 % din locuinţele rurale au instalaţie de apă curentă, diferenţiate pe judeţe între cca 1,3 % în Vaslui şi peste 52 % în Braşov (tab. 3.2.).

Tabelul 3.2.

Gradul de echipare cu instalaţie de apă curentă în localităţile rurale din România

Specificare % Total ţară 14,3 Braşov 52,1 Caraş-Severin 47,8 Timiş 36,6 Olt 2,1 Brăila 2,0 Vaslui 1,3

În judeţele din Oltenia, Muntenia şi Moldova, gradul de asigurare

cu apă centralizat este de 1 - 5 %. Concomitent cu realizarea reţelelor de alimentare cu apă, trebuiesc

întreprinse acţiuni de protecţie a surselor de apă, inclusiv a pânzei freatice. În unele zone (judeţul Prahova, Gorj, Dolj, Timiş, Bacău etc.), pânzele freatice au fost afectate şi impurificate datorită deversărilor de ţiţei a apelor industriale uzate şi poluate a depozitării neglijente de reziduri industriale etc. De asemenea, în zonele marilor complexe de creştere a animalelor (porci, păsări) apa din fântânile săteşti a devenit nepotabilă, iar prin folosirea neglijentă a pesticidelor şi îngrăşămintelor chimice pânza freatică a fost afectată.

Lipsa reţelelor de alimentare cu apă curentă este strâns legată de lipsa apei calde din locuinţe. Ori, un nivel minim de igienă fără existenţa unor instalaţii de apă caldă în băile şi bucătăriile locuinţelor rurale şi mai ales a celor din circuitul agroturistic este de neconceput. Pe total ţară, locuinţele rurale sunt echipate cu instalaţii de apă caldă, numai în proporţie de 4,9 % cu variaţii zonale de la 18% în judeţul Braşov, 13 % Harghita, aproape 12 % Hunedoara şi sub 1 % în judeţele Olt, Galaţi, Brăila, Vaslui (0,28 %).

În strânsă corelaţie cu reţeaua de apă se află reţeaua de canalizare.

29

La nivelul ţării numai 70 % din locuinţele prevăzute cu instalaţii de apă au şi reţele de deversare a apelor uzate. În rest, apele rezultate sunt evacuate la suprafaţa terenului, canale deschise sau puţuri (fose septice). În aceste condiţii, apele uzate ajung foarte uşor în pânza freatică (tab. 3.3.).

Din cele aproape 360 mii locuinţe rurale prevăzute cu instalaţii de canalizare, peste 273 mii (70 %) au instalaţii proprii de canalizare, cu evacuarea în fose septice sau direct în diferiţi emisari naturali. Ritmul de echipare cu reţele de canalizare a fost în ultimii ani de 9 localităţi pe an, fiind total necorespunzător. Această stare precară privind colectarea apelor uzate este agravată şi de lipsa staţiilor de epurare din mediul rural.

Tabelul 3.3. Gradul de echipare a locuinţelor rurale din România

cu reţele de apă şi canalizare Specificare Alimentare

cu apă % Reţele de

canalizare % Total ţară 14,3 10,0 Braşov 52,1 38,9 Caraş Severin 47,8 17,9 Timiş 36,6 23,0 Olt 2,1 1,3 Brăila 2,0 1,6 Vaslui 1,2 1,2

3.3. STAREA LOCUINŢEI RURALE Locuinţele, după structura şi dispunerea lor în localităţi sunt de 2

tipuri: ⇒ locuinţe (case) individuale; ⇒ locuinţe (apartamente) dispuse în blocuri colective. În mediul rural, de regulă, casele de locuit sunt individuale şi

sunt cuprinse într-un complex de amenajări gospodăreşti. O gospodărie agricolă cuprinde, pe lângă casa de locuit, grajduri, coteţe, ateliere de prelucrare a produselor agricole şi de reparaţii, magazii de depozitare a produselor agricole, coşare pentru porumb, depozite de furaje, garaje şi remize pentru maşinile agricole şi mijloacele de transport etc. şi terenul intravilan.

În spaţiul rural, o altă structură în care se află şi locuinţa este ferma agricolă familială, ce se compune din aceleaşi elemente. Diferenţa dintre o gospodărie şi o fermă este determinată de dimensiunea fermei şi a dotărilor anexe. În gospodăria familială, de subzistenţă, cum este în prezent la noi, elementele componente sunt

30

comasate în jurul casei. În cazul fermei agricole, elementul central îl constituie compartimentul de producţie agricolă. În acest caz, casa devine o anexă a fermei şi nu elementul central (cu excepţia fermelor agroturistice).

În spaţiul rural întâlnim toate felurile de locuinţe: gospodării agricole, ferme, case individuale fără alte anexe şi apartamente în blocuri. În perioada antebelică nu s-au construit în sate apartamente în blocuri. După război au început să construiască blocuri cu un număr variabil de etaje şi apartamente, mai ales după lansarea ideii "sistematizării rurale" şi a constituirii de oraşe agroindustriale destinate salariaţilor nelocalnici din mediul rural, de regulă, specialişti agricoli şi cadre didactice.

Din nefericire apartamentele în blocuri erau nefuncţionale pentru un locuitor al satelor, adeseori neavând apă curentă, surse de încălzire, canalizare etc.

După anii 80, odată cu aberanta acţiune, aşa-zisă de sistematizare a localităţilor rurale, s-a trecut la distrugerea cu buldozerul a numeroase locuinţe ţărăneşti pentru a face loc blocurilor de locuinţe din viitoarele oraşe agroindustriale. În restul localităţilor s-a trecut la micşorarea lotului de casă până la 250 m2, făcând imposibilă orice organizare şi dotare a gospodăriei ţărăneşti cu anexele necesare oricărei activităţi agricole. Acest program, emanat de nişte minţi bolnave a avut drept scop "înregimentarea" populaţiei rurale în sistemul antinaţional gândit de conducerea comunistă a ţării, de sărăcire a întregii populaţii în numele egalităţii sociale. Efectele măsurilor luate în acei ani se resimt în prezent, întrucât majoritatea locuitorilor din sate nu au spaţiu suficient în jurul casei de a-şi dezvolta diverse activităţi agricole şi în special cea a creşterii animalelor.

Ca urmare a acestui proces premeditat de sărăcire şi lichidare a gospodăriei de tip ţărănesc, locuitorii satelor nu au mai fost interesaţi şi nici nu au mai avut capacitatea economică să facă noi investiţii în propriile gospodării.

Ca urmare, structura locuinţei rurale şi gradul ei de dotare cu utilităţi nu asigură confortul necesar.

Din cele peste 7,8 mil. locuinţe din România, aproape 3,6 mil. se găsesc în mediul rural, revenind în medie 3,5 persoane/locuinţă.

Suprafaţa medie a unei locuinţe rurale este de 33,5 m2 cu numai 0,5 m2 mai mică decât cea urbană. Ca urmare, suprafaţa locativă pe un locuitor rural este de 11,7 m2, aproximativ egală cu cea din urban.

Gradul de confort şi de igienă a unei locuinţe este dat şi de dotarea acestora cu spaţii speciale pentru bucătărie şi baie. Dacă dotarea locuinţelor rurale cu bucătărie este oarecum satisfăcătoare, respectiv 82 %, locuinţele prevăzute cu baie sunt în număr foarte mic (8 %), ceea ce afectează gradul de igienă a familiei. În unele judeţe

31

(Vaslui, Brăila, Olt), locuinţele rurale cu baie reprezintă circa 1 % din total.

Tabelul 3.4. Structura locuinţelor rurale

Numărul de camere Locuinţe Specificare 1 şi 2 3 4 şi peste

Supraf. m2/pers. bucătărie Baie

România 53,9 30,0 16,1 11,7 82 8,0 Banat 53,0 30,8 16,2 14,3 86,1 21,0 Dobrogea 28,9 35,3 35,8 12,3 82,2 14,4 Moldova 61,4 26,4 12,2 10,6 78,4 4,0 Oltenia 46,5 34,3 19,2 11,9 80,2 3,4 Transilvania 68,2 24,3 7,6 12,6 79,9 13,7

Starea precară de igienă contribuie şi ea la creşterea mortalităţii

generale şi infantile. În rural mortalitatea generală este cu 70 % mai mare faţă de urban, provocată de lipsa asistenţei sanitare, o pondere mai mare a persoanelor de vârsta a III-a şi starea de igienă a locuinţei, preparării hranei şi servitul ei, ceea ce se reflectă în special asupra mortalităţii infantile.

3.4. MODERNIZAREA EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE ŞI A SPAŢIULUI RURAL ROMÂNESC Cel de-al doilea obiectiv privind modernizarea ruralului

românesc are în vedere modernizarea exploataţiilor agricole şi dezvoltarea unor ocupaţii neagricole, fie de deservirea agriculturii, de prelucrarea produselor agricole sau de producţie industrială. Dat fiind că în toate ţările dezvoltate cu economie de piaţă a avut loc un proces continuu de scădere a forţei de muncă ocupate în agricultură, concomitent cu ocuparea celei disponibilizate în ramuri neagricole, cu siguranţă acest proces în viitor va avea loc, şi în România. În consecinţă, una din căile modernizării spaţiului rural românesc îl constituie dezvoltarea de ramuri neagricole.

Politica dusă până în 1989 de a deplasa forţa de muncă disponibilă din sate spre oraşe s-a dovedit contraproductivă, neeconomică şi cu consecinţe în plan social dezastruoase. În economia modernă distribuirea industriei orizontale se face în spaţiul rural, IMM-urile fiind amplasate, de regulă, în jurul polilor industriali urbani. Industria modernă se bazează pe mişcarea materiilor şi produselor şi nu a forţei de muncă.

Deplasarea forţei de muncă presupune investiţii masive cu locuinţe, spaţii de şcolarizare, canalizare, încălzire etc., obiective care în sate sunt, în parte, existente (locuinţe, spaţii de şcolarizare, sănătate

32

etc.) şi doar ele mai trebuiesc modernizate. În prezent, cu excepţia a două ramuri (industria alimentară şi exploatarea lemnului) activităţile industriale rurale, sunt ca şi inexistente.

Pe ansamblul spaţiului rural existau, la sfârşitul anilor '90, circa 18 mii întreprinderi industriale (IMM), din care, aproximativ 8 mii sunt pentru prestări de servicii.

Din cele 2685 comune rurale numai 20 % (569) au un nivel de dezvoltare rurală acceptabilă, în care predomină activităţi neagricole. În restul localităţilor, economia este preponderent agricolă şi în mii de sate nu există nici o activitate neagricolă.

Concomitent cu dezvoltarea ramurilor neagricole, o atenţie specială trebuie să i se acorde şi agriculturii.

Agricultura va continua să fie o ramură prioritară în economia spaţiului rural. Gradul de dezvoltare sau de subdezvoltare a agriculturii este exprimat prin valoarea producţiei finale pe un agricultor, ceea ce exprimă în fapt productivitatea muncii la nivel de ramură.

În anii 90 producţia finală pe un agricultor era mai mare în UEE de 8,8 ori faţă de România, revenind în expresie valorică 75750 dolari în Belgia şi 4163 dolari în Portugalia faţă de numai 3286 dolari în România. Acest indicator este influenţat atât de performanţa producţiei fizice pe ramuri cât şi de structura producţiei agricole (tab. 3.5.).

Tabelul 3.5. Productivitatea agricultorilor români, comparativ

cu cei din UEE Producţia agricolă finală Capital fix

Ţări USD/ocupat agricol

UEE/ România

USD/ocupat agricol

UEE/ România

România (1997) 3286 1,0 8675 1,0 UEE (1994), din care: 28854 8,0 100340 11,6 Belgia 75750 23,1 106090 12,2 Olanda 70034 21,3 239680 27,6 Danemarca 46874 14,3 262780 30,3 Franţa 46697 14,0 151700 17,5 Germania 33367 10,2 192443 22,2 Grecia 12145 3,7 10287 1,2 Portugalia etc. 4163 1,3 20719 7,4

Aşa de exemplu, diferenţa mare de productivitate în expresie

valorică între Belgia, Olanda, pe de o parte şi Franţa, Germania, Danemarca, pe de altă parte, este dată de structura producţiei şi nu de performanţele producţiei agricole (kg/ha, cap de animal) sau înzestrarea forţei de muncă cu mijloace fixe. Oricum pentru a ne situa la nivelul ţărilor cu cea mai scăzută productivitate (Grecia, Portugalia), producţia agricolă trebuie să crească cu cel puţin de trei ori, iar înzestrarea cu capital fix de 3 - 4 ori.

33

Dezvoltarea spaţiului rural are la bază o nouă filozofie şi anume cea a dezvoltării durabile. Problemele ruralului nu sunt aceleaşi peste tot. Ruralul românesc are ca specific o stare de subdezvoltare, ca urmare a politicii agrare şi a atitudinii faţă de sat şi ţărănime, pe parcursul a unei jumătăţi de secol, a regimului comunist.

Problematica dezvoltării rurale rămâne şi pentru viitor o chestiune fundamentală, de gestiune raţională a spaţiului rural. Spaţiul rural îşi poate îndeplini concomitent funcţiile clasice de aprovizionare, de destindere şi de echilibru, dorite din ce în ce mai mult de societate, în condiţiile în care el este dotat cu:

– o bună infrastructură; – o agricultură performantă; – activităţi economice neagricole. Prin planul SAPARD Consiliul Europei stabileşte domeniile care

cad sub incidenţa programelor de dezvoltare rurală şi anume: – sporirea investiţiilor în exploataţiile agricole; – îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole; – îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare şi protecţia

consumatorului; – tehnici agricole de producţie ce să contribuie la creşterea

producţiei şi protejarea mediului rural; – diversificarea activităţilor economice rurale; – constituirea grupurilor de producători; – îmbunătăţiri funciare şi comasarea proprietăţii; – îmbunătăţirea pregătirii profesionale; – dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale; – reglementarea juridică a regimului proprietăţii funciare etc. – Programele de dezvoltare rurală, trebuie, de asemenea, să aibă

în vedere funcţiile multiple ale spaţiului rural (economică, ecologică, socială şi culturală.

Instituţiile necesare spaţiului rural vor trebui diversificate. Pe lângă instituţiile tradiţionale: primărie, şcoală, biserică, spital, poliţie, poştă, vor trebui să funcţioneze şi bănci, societăţi de credite, de asigurare, servicii agricole, fundaţii, asociaţii şi societăţi de diferite profile etc. şi toate la un loc trebuie să fie în folosul populaţiei.

Starea actuală de dotare a spaţiului rural cu elemente de modernizare este după cum s-a văzut cu totul insuficientă. Calitatea vieţii rurale din România comparativ chiar cu cea din urbanul propriu şi el departe de a corespunde cu urbanul modern, este reflectată prin valorile nesatisfăcătoare ale unor indicatori socio-demografici (tab. 3.6.). Din 20 de astfel de indicatori numai la doi valorile din mediul rural sunt nesemnificativ superioare celor din urbanul românesc. Cele mai mari discrepanţe dintre valorile din cele două medii se întâlnesc la calitatea asistenţei medicale, calitatea habitatului şi nivelul veniturilor

34

din muncă. Asistenţa medicală este de 4 - 5 ori mai redusă în spaţiul rural până la inexistentă pentru multe localităţi.

Paradoxal, deşi locuitorul spaţiului rural se bucură de un mediu natural mai puţin poluat, speranţa lui de viaţă este mai mică decât a celui urban. Venitul mediu pe o persoană este cu 50 % mai mic în rural, ceea ce situează mare parte din populaţia rurlă sub pragul de sărăcie. Dacă nevoile minime elementare sunt în mare măsură asigurate din resurse proprii, restul bunurilor care concură la crearea unui mediu civilizat de viaţă sunt uneori ca şi inexistente.

În aceste condiţii, România are de făcut faţă şi în viitor la numeroase probleme economice şi sociale şi numai accelerarea procesului de integrare europeană o mai poate ajuta să nu fie exclusă din civilizaţia europeană.

Tabelul 3.6.

Nivelul unor indicatori macrosociali privind calitatea vieţii rurale din România

Indicatori Urban Rural Rata natalităţii ‰ 9,3 12,7 Rata mortalităţii ‰ 6,0 13,4 Sporul natural 0,3 -0,7 Rata mortalităţii infantile ‰ 20,1 27,2 Locuitori /medie 378 1417 Speranţa de viaţă (ani) 70,0 68,7 Suprafaţa medie a locuinţei (m2) 34,2 33,5 Suprafaţa locuibilă/pers. (m2) 11,5 11,7 Locuinţe cu bucătărie % 96,0 82,0 Locuinţe cu baie % 81,0 8,0 Locuinţe cu apă % 88,0 14,0 Locuinţe cu apă caldă % 77,0 5,0 Locuinţe electrificate % 100,0 94,0 Locuinţe cu încălzire centralizată % 72,0 2,0 Locuinţe cu gaz metan % 58,0 3,0 Venit mediu pe o persoană 1,0 0,52

35

CAPITOLUL 4 POPULAŢIA ROMÂNIEI ŞI EVOLUŢIA UNOR INDICATORI SOCIO-DEMOGRAFICI

4.1. Evoluţia populaţiei mondiale 4.2. Evoluţia populaţiei rurale în România 4.3. Evoluţia unor indicatori demografici în profil teritorial Unitatea fundamentală a populaţiei este omul. Pentru ştiinţele

sociale unitatea principală de studiu socio-demografic este grupul de populaţie şi nu individul. Grupul de populaţie reprezintă o componentă (subdiviziune) a populaţiei. Fiecare componentă include un grup de indivizi care au comun o anumită caracteristică legată de sex, vârstă, clasă, mediu, profesie, stare civilă etc.

Structura unei colectivităţi umane, produsă de o seamă de factori ai existenţei sociale şi de mişcările naturale şi sociale, specifice într-o anumită epocă, pentru o anumită formaţie social-economică, influenţează la rândul ei reproducţia populaţiei şi viaţa populaţiei. Trecerea de la un tip de populaţie tânără la un tip de populaţie bătrână se face lent. În toată perioada de trecere, acumulările cantitative exprimă mişcarea permanentă căreia îi este supusă populaţia. Pe baza reducerii naşterilor, ponderea bătrânilor în ansamblul populaţiei creşte. Dar, cristalizarea tendinţei de îmbătrânire şi deci trecerea la alt tip de populaţie se face numai de la un anumit moment dat. Astfel, de exemplu, pe baza dezvoltării forţelor de producţie şi a perfecţionării relaţiilor de producţie, mobilitatea socială se accelerează marcând începutul proceselor de urbanizare. Momentul când structura populaţiei reflectă un nou tip de populaţie (orăşeni şi rurali), apare mai târziu.

Faptul fundamental că procreaţia şi munca sunt posibile numai la anumite perioade ale existenţei individuale, ridică probleme importante pentru viaţa societăţii, pentru reproducerea şi subzistenţa populaţiei.

Pe baza unor ample studii demografice, s-a constatat că în toate ţările, în cazurile normale, vârsta între 15 - 50 ani cuprinde aproximativ jumătate din populaţia totală. În aceste condiţii ar putea oscila numai grupurile copiilor până la 15 ani şi ale adulţilor de peste 50 ani, determinând astfel existenţa unui anumit tip de populaţie şi anume: populaţie standard, populaţie de tip progresiv, de tip staţionar şi regresiv (tab. 4.1.).

Simpla distribuţie a populaţiei pe grupe de vârstă, nu ne permite să afirmăm care este tipul populaţiei respective în lipsa datelor privind natalitatea, mortalitatea, migraţia etc. De aceea, simpla repartiţie pe

36

vârste nu ne permite cunoaşterea tendinţei mişcării naturale a populaţiei.

Tabelul 4.1. Tipuri de populaţie

Tip standard Tip progresiv Tip staţionar Tip regresiv Grupa de

vârstă nr. % nr. % nr. % nr. %

0 - 15 766 36,4 800 40,0 530 26,5 400 20,015 - 50 1000 47,7 1000 50,0 1010 50,5 1000 50,050 şi peste

334 15,9 200 10,0 460 23,0 600 30,0

Total 2100 100,0 2000 100,0 2000 100,0 2000 100,0

4.1. EVOLUŢIA POPULAŢIEI MONDIALE Studiile despre populaţie au constituit o preocupare permenentă a

cercetătorilor din domeniul ştiinţelor sociale. În secolul trecut am asistat la o adevărată "explozie demografică" însoţită în ţările slab dezvoltate de fenomene complexe de natură socială şi economică.

Se apreciază că acum 8 - 10 mii de ani (la sfârşitul ultimei glaciaţiuni) când încep să apară primele forme de civilizaţie rurală pe Terra, existau aproximativ 4 milioane de locuitori. La începutul erei actuale planeta era locuită de 100 - 250 mil. oameni, pentru ca după 1000 ani să ajungă la circa 300 mil. Prin urmare, în primele milenii ale existenţei speciei umane, ca urmare a condiţiilor de viaţă deosebit de grele, populaţia globului a crescut deosebit de lent. După mileniul I al erei noastre, procesul de creştere a populaţiei se accelerează. Astfel, dacă până în secolul XVII, creşterea anuală este de 30 - 40 milioane pe secol, după 1650 ritmul se accelerează încât, în ultimul secol, creşterea a fost de 4,4 miliarde sau o creştere anuală, pentru ultima jumătate de secol, de peste 70 milioane. Rata de creştere a populaţiei planetare, după anul 1900, a avut, prin urmare o dinamică aproape explozivă.

După 2025 rata de creştere anuală se va înjumătăţi, ceea ce va infirma teoria lui Malthus asupra creşterii populaţiei, deşi ea va însemna cel mai probabil, la nivelul anilor 2050, peste 8,2 miliarde (fig. 4.1.).

Creşterea populaţiei în viitor nu este un proces exponenţial, la care se menţine un ritm constant de creştere. Prognozele pe termen lung arată că ritmul de creştere a populaţiei are la început tendinţa să crească şi apoi, după ce sunt atinse anumite niveluri de venit şi grade de urbanizare, să coboare. Ratele de creştere a populaţiei în regiunile dezvoltate vor începe să scadă încă din acest deceniu şi după anul 2025 se va ajunge la o stabilitate. Totuşi în regiunile în curs de dezvoltare ratele de creştere a populaţiei se vor menţine foarte ridicate, vor începe să scadă în primele 2 - 3 decenii ale secolului actual şi se

37

va ajunge, probabil, la o stabilitate după anul 2075. Întrucât 80 % din populaţia globului trăieşte în ţările în curs de dezvoltare şi 95 % din creşterea populaţiei are loc tot în aceste ţări, evoluţia numerică a populaţiei globului depinde în mare măsură de evoluţia indicatorilor demografici din aceste ţări. Oricare va fi rata creşterii populaţiei, este sigur că în regiunile în curs de dezvoltare populaţia va creşte cu până la 100 % în timp ce pe ansamblul mondial, creşterea, până la 2050, va fi de aproximativ 50%. Ca urmare, presiunea demografică asupra potenţialului mondial de producţie a alimentelor va rămâne enormă.

0

2

4

6

8

10

12

1950 1960 1970 1980 1990 2000 2010 2020 2030 2040 4050

Anii

Popu

laţia

(mili

arde

locu

itori)

Fig. 4.1. Creşterea populaţiei mondiale în prezent şi în viitor

(1950 - 2050) Evoluţia populaţiei în secolele XX şi XXI este determinată şi de

procesul de tranziţie demografică. Fenomenul a început în ţările europene în ultimele decenii ale mileniului II şi el se va declanşa şi în ţările subdezvoltate după 2020. În acest mod vom asista la o îmbătrânire a populaţiei, populaţia de peste 60 ani va reprezenta, după anul 2025, aproape 1/4 din totalul populaţiei ţărilor dezvoltate şi numai 12 % în ţările în curs de dezvoltare.

Aceste fenomen care a început şi la noi de câteva decenii, constă în scăderea fertilităţii şi a mortalităţii generale şi infantile, pe fondul cărora va creşte durata medie de viaţă, concomitent cu îmbătrânirea demografică. În aceste condiţii ritmul de creştere a populaţiei scade şi sporul natural poate deveni, în anumite momente, chiar negativ. Aşa se explică tendinţa de îmbătrânire a populaţiei în multe ţări europene şi de scădere absolută a populaţiei totale în ultimele decenii.

În prezent, s-a ajuns la situaţia ca numărul de copii născuţi de o femeie din aceste ţări să ajungă sub pragul critic de 2,1 - 2,2 copii, prag care asigură înlocuirea generaţiilor. Astfel, rata totală a fertilităţii în România, Austria, Franţa, Germania, Danemarca, Italia etc. a ajuns să fie de sub 1,3 - 1,8 copii.

38

Scăderea fertilităţii este principalul factor care a modificat structura pe vârste, a determinat procesul de îmbătrânire demografică. Îmbătrânirea demografică s-a realizat, în principal, prin modificarea bazei piramidei populaţiei şi prin aplatizarea vârfului piramidei, ca urmare a reducerii mortalităţii şi respectiv, a creşterii duratei medii de viaţă. Îmbătrânirea demografică este un proces de lungă durată şi va continua şi în viitor, întrucât rata fertilităţii totale nu va mai reveni curând la nivelurile anterioare. La actuala rată de fertilitate şi natalitate, populaţia României va continua să scadă.

Ca urmare, raportul de dependenţă se va majora, ceea ce va constitui un factor în plus de presiune asupra pieţei produselor agricole.

O creştere anuală cu 5 % a producţiei agricole este echivalentă cu o sporire de 4,3 ori a acesteia în 30 de ani, ceea ce reprezintă o sarcină uriaşă.

Studiul evoluţiei demografice, corelate cu prognozele economice şi legităţile biologice şi sociale ne conduce la concluzia că la începutul secolului actual vom asista la un proces de aplatizare a curbei creşterii populaţiei.

De-a lungul timpurilor un mare număr de autori au pledat pentru creşterea numerică a populaţiei ca factor esenţial al progresului societăţii omeneşti. Un alt grup de cercetători, analizând raportul dintre creşterea demografică şi cea economică, susţin teza asigurării unui optim între aceste procese mergându-se, în zilele noastre, până la planificarea familiei (R.P: Chineză).

În ultimul timp se propun drept soluţii, împotriva consecinţelor sporirii populaţiei şi a epuizării resurselor, stagnarea sporirii populaţiei cu reducere la zero a creşterii economice, care de fapt, ar perpetua decalajele actuale. Studiului Clubului de la Roma a generat dezbateri fără precedent. Comitetul pentru resurse naturale din cadrul Consiliului economic şi social al O.N.U. respinge "Teoria limitelor creşterii" şi declară că temerile exprimate nu se justifică.

4.2. EVOLUŢIA POPULAŢIEI RURALE ÎN ROMÂNIA (11) Mediul rural întruneşte trei statute: rezidenţial, economic şi social

în raport cu care se constituie trei subpopulaţii: populaţia rurală, populaţia activă agricolă şi categoria socială - ţărani. Până în anii 1950 cele trei subpopulaţii se confundau una cu alta, întrucât populaţia rurală era numeric identică cu cea agricolă şi cu ţărănimea. Profundele schimbări economice şi sociale ce au avut loc în aproape jumătate de secol de după război au modificat raporturile dintre cele trei subpopulaţii. Populaţia rurală a României a reprezentat la recensământul din 1992, sub 46 % din totalul populaţiei ţării, iar sub raport social era constituită în majoritate de populaţie neagricolă.

39

Analiza demografică a populaţiei rurale ne poate sugera tendinţele de evoluţie a satului românesc şi pe această bază putem defini locul şi rolul ruralului în viitorii 30 - 40 ani.

4.2.1. Populaţia rurală. Formelor fundamentale de locuire

(habitat) oraş şi sat – le corespund două subpopulaţii principale: urbană şi rurală, diferenţiate nu numai prin statut rezidenţial, ci şi prin statut economic, social şi cultural. Între ele se constituie relaţii şi interdependenţe, încât orice analiză a populaţiei rurale are în vedere şi populaţia urbană.

Populaţia rurală cuprinde persoanele al căror domiciliu legal este comuna. Până în urmă cu patru decenii populaţia rurală activă era aproximativ egală cu ţărănimea, cu populaţia agricolă. În aceste condiţii, deosebirea dintre oraş şi sat era bine marcată, încât a putut acţiona idependent un model cultural rural (un mod de viaţă) sau ţărănesc şi un model cultural urban.

Abia în condiţiile industrializării ţării şi repartizării relativ uniforme pe întreg teritoriul a ramurilor neagricole, se creează un nou model cultural specific noii etape istorice.

Ceea ce reţine atenţia atunci când se studiază fenomenele demografice din prima jumătate de secol XX din rural, este caracterul diferenţial comparativ cu urbanul al indicatorilor demografici: fertilitatea, mortalitatea, nupţialitatea, divorţialitatea. Ca o consecinţă a acestei diferenţieri, populaţia rurală avea următoarele caracteristici demografice:

– o structură tânără; – un nivel mai ridicat al natalităţii şi mortalităţii; – un potenţial reproductiv mai mare, exprimat printr-o proporţia

mai ridicată a populaţiei feminine de vârstă fertilă; – o dimensiune mai mare a familiei; – un nivel moderat al nupţialităţii; – un nivel foarte scăzut al divorţialităţii. După 1950 se vor înregistra schimbări în structura populaţiei

rurale, cât şi în caracterul fenomenelor demografice. De-a lungul istoriei, populaţia rurală a reprezentat majoritatea

covârşitoare a populaţiei României. La începutul secolului al XX-lea se estimează că ţărănimea reprezenta 84,5 % din populaţia totală, pentru ca în 1930 să ajungă la 78,6 % (tab. 4.2.). Cu alte cuvinte, diminuarea ei în prima jumătate de secol, s-a produs relativ lent, reflectând ritmul scăzut al procesului de industrializare a ţării şi al procesului de migraţie (fig. 4.2.).

40

Tabelul 4.2. Evoluţia populaţiei totale şi a populaţiei rurale în România,

milioane locuitori Anul

recensă–mântului

Total populaţie

(mil.) Dinamica

(%) Populaţie

rurală (mil.)

Dinamica (%)

Ponderea populaţiei rurale(%)

1912 12,77 100,0 10,69 100,0 83,7 1930 14,28 111,8 11,23 105,5 78,6 1948 15,87 124,3 12,16 113,8 76,6 1956 17,49 137,0 12,02 112,4 68,7 1966 19,10 150,0 11,80 110,4 61,8 1977 21,56 168,8 12,16 113,8 56,4 1992 22,79 178,2 10,35 96,8 45,5 1998 22,50 176,6 10,15 94,8 45,1

Procesul rapid de industrializare de după anii 1970 a avut în

primul rând o motivaţie ideologică. El trebuia să absoarbă populaţia rurală migratoare din rural, ca urmare a procesului de colectivizare forţată şi să creeze condiţiile sociale necesare înregimentării întregii populaţii la dogmele doctrinei comunist colectiviste.

0

2

4

6

8

10

12

14

1912 1930 1948 1956 1966 1977 1992 1998Anul recensământului

Popu

laţia

(mil)

Populaţia rurală (mil.) Populaţia urbană (mil.)

Fig. 4.2. Structura populaţiei pe medii la 1 iulie, în perioada 1930 - 1998

În întreaga perioadă 1948 - 1993, populaţia rurală a pierdut în favoarea populaţiei urbane, aproape 9 mil. persoane (migraţie plus sporul natural). Acest transfer de populaţie de proporţii uriaşe pentru ţara noastră, a avut, la rândul său, importante implicaţii şi consecinţe pe multiple planuri. Agricultura a contribuit substanţial la crearea industriei, furnizându-i o parte importantă din fondul de acumulare şi resursele de muncă.

4.2.2. O altă consecinţă a procesului de colectivizare şi

industrializare a fost acela a unor mutaţii în structura socială a populaţiei rurale, în sensul că populaţia rurală nu se mai reduce la populaţia agricolă (tab. 4.3.).

41

Tabelul 4.3. Evoluţia populaţiei ocupate în agricultură

Specificare 1950 1960 1970 1980 1990 1995 1997 Populaţia ocupată în agricultură, mil. 6,2 6,2 4,8 3,0 3,05 3,19 3,32

Ponderea populaţiei agricole în total populaţie, %

38,8 34,4 24,0 14,3 13,1 14,1 14,7

Ponderea populaţiei agricole în populaţie rurală, %

51,7 52,1 40,3 26,1 28,7 31,2 32,7

Din analiza comparativă a evoluţiei populaţiei rurale şi agricole

se poate reţine că, în timp ce populaţia rurală se menţine între 1948 - 1977 relativ constantă, populaţia agricolă ocupată s-a redus la jumătate. Cu toate acestea, populaţia ocupată în agricultură din totalul populaţiei şi din populaţia rurală se menţine la un nivel foarte ridicat, comparativ cu alte ţări din Europa (tab. 4.4.).

Tabelul 4.4.

Ponderea populaţiei ocupate în agricultură din populaţia totală (mii locuitori)

1996 Specificare Total

populaţie Ocupaţi în agricultură % din total

Total mondial 5767775 2592410 44,9 S.U.A. 269444 7945 2,9 Europa 506550 40064 7,9 Austria 8106 440 5,4 Germania 82922 1944 2,4 Franţa 58333 2149 3,7 Regatul Unit 58368 1197 2,1 Olanda 15575 654 4,2 Danemarca 5237 218 4,2 Spania 39674 3101 7,8 Italia 27226 3266 5,7 Polonia 38601 8749 22,7 Bulgaria 8468 869 10,3 Ungaria 10049 1379 13,7 România (1997) 22655 3674 16,2

Din analiza acestor date, rezultă că în ţăriule dezvoltate, ponderea

populaţiei ocupate în agricultură din totalul populaţiei ţării este de 3 – 7 %, în timp ce la noi este de peste 16 %. Din totalul populaţiei rurale, populaţia ocupată în agricultură mai reprezintă sub 1/3 faţă de aproape 52 % în anii 50.

42

Populaţia rurală îşi diversifică structura socială şi economică; creşte ponderea populaţiei rurale ocupate în sectoarele secundare şi terţiare; sporeşte ponderea populaţiei neagricole în cadrul populaţiei rurale.

Din cele 5,673 mii persoane ocupate ce trăiau în rural în 1997, aproape 59 % erau ocupate în agricultură (3322 mii), în timp ce înainte de 1989 aceştia erau în jur de 40 %.

În mediul rural avem şi un segment important de populaţie cu ocupaţie anuală incompletă (4,4 %) care deşi nu sunt încadraţi la şomeri, sub aspectul veniturilor, ei au o situaţie şi mai grea.

Creşterea populaţiei urbane la noi s-a realizat pe trei căi: – excedentul natural propriu; – excedentul migratoriu; – schimbări în împîrţirea administrativă a ţării. Din acest punct de vedere, populaţia rurală a scăzut ca urmare a

fluxului migratoriu sat-oraş şi a declarării unor localităţi rurale drept urbane.

Prima modalitate este aproape în întregime însoţită de mobilitate profesională şi socială; ea ridică probleme complexe de integrare, asimilaţie etc., cea de-a doua nu este însoţită în aceeaşi măsură de procese de mobilitate profesională şi socială.

Structura socio-profesională a populaţiei rurale s-a modificat pe parcursul ultimului secol, în sensul scăderii populaţiei ocupate în agricultură şi creşterii ponderii celor din ramurile neagricole. Gradul de ocupare a forţei de muncă din mediul rural şi, implicit, în agricultură este mi mare comparativ cu urbanul, la toate categoriile de vârstă (tab. 4.5.).

Tabelul 4.5. Gradul de ocupare a forţei de muncă Rata de activitate Rata de ocupare Rata şomajului Specificare rural urban rural urban rural urban

1995 73,0 60,0 69,6 53,1 4,7 11,4 1996 69,9 60,5 66,9 55,0 4,3 9,2 1997 71,5 59,3 69,9 54,3 3,6 8,4

De asemenea, în mediu rural rata de activitate pe vârste are unele

particularităţi. Astfel, atât populaţia tânără (sub 25 de ani), precum şi populaţia vârstnică, au grade de ocupare mult mai mari în mediul rural, comparativ cu mediul urban.

În timp ce populaţia urbană de peste 65 de ani, este ocupată într-un procent nesemnificativ, cea rurală este ocupată în proporţie de peste 52 % (tab. 4.6.). Gradul total de ocupare din rural este cu peste 11 puncte procentuale mai mare decât în urban şi ca urmare a faptului că la grupa 15 - 24 ani populaţia rurală este ocupată într-o proporţie

43

dublă faţă de urban. Aceasta explică şi faptul că în rural cea mai mare parte din activi sunt ocupaţi şi deci rata şomajului este mai mică (sub 5 %), în timp ce în urban gradul de ocupare al activilor este mai mic şi în consecinţă rata şomajului mai mare (aproape 10 %).

Tabelul 4.6. Gradul de ocupare a populaţiei active

Grupa de vârstă – % Specificare Total 15-24 25-34 35-49 50-64 > 65 Rural 55,5 54,7 80,0 85,0 75,5 52,0 Urban 43,8 27,5 78,8 83,9 39,7 5,5 Statutul socio-profesional al populaţiei ocupate în mediul rural şi

în agricultură s-a modificat după 1989, în sensul că ponderea agricultorilor pe cont propriu şi familiile acestora, nesalariaţi, au devenit dominanţi, în timp ce înainte de 1990 populaţia ocupată în ramuri neagricole reprezenta peste 50% (tab. 4.7.). Din cei care lucrează în agricultură, numai 8,5% sunt salariaţi, restul de 90,4% sunt agricultori nesalariaţi.

Tabelul 4.7. Statutul socio-profesional al populaţiei rurale

Specificare Rural Agricultură Salariaţi 32,7 8,5 Patroni 1,1 - Agricultori pe cont propriu 34,7 46,6 Agricultori familiali nesalariaţi 31,5 43,8 Alţii 4,4 1,1

Numărul salariaţilor din rural va creşte probabil în viitor, pe

măsura dezvoltării de I.M.M.-uri şi a fermelor agricole comerciale. Dacă ne referim la structura populaţiei ocupate rurale, după

nivelul de pregătire, peste 55% are numai 8 clase primare şi gimnaziale, în timp ce, în urban, ponderea acestora este de sub 13% (tab. 4.8.).

Tabelul 4.8. Structura populaţiei ocupate, după nivelul de pregătire

(1997) Structura pe nivele

de pregătire Structura pe mediiSpecificare

Rural Urban Rural Urban Fără şcoală 3,3 0,3 92,0 8,0 Învăţământ primar 24,3 2,3 91,6 8,4 Învăţământ gimnazial 31,2 10,3 76,3 23,7 Învăţământ profesional 17,4 24,7 42,6 57,4 Învăţământ liceal treapta I 8,2 5,1 63,0 37,0 Învăţământ liceal treapta II 12,8 34,0 28,3 79,7 Învăţământ postliceal 1,3 8,0 14,7 85,3 Învăţământ universitar 1,5 15,3 8,9 91,1

44

Ponderea celor cu studii superioare din rural este de 10 ori mai mică decât a celor din urban, ceea ce are repercusiuni asupra nivelului general de dezvoltare economică şi socială.

În aceste noi condiţii, nici mediul urban, nici cel rural nu sunt sub aspect social, absolut omogene, ci din contra, cele două modele culturale se întrepătrund.

Intensitatea scăderii populaţiei rurale, diferă de la perioadă la perioadă. Perioada cea mai intensă de "deruralizare" şi, respectiv, de "urbanizare" este cea din anii 1966 - 1977 de după cooperativizarea agriculturii.

Potrivit Legii nr. 3/1960, în România existau 4259 comune cu 15020 sate pentru ca în prezent, prin fuzionări, să mai funcţioneze 2686 comune cu 12863 sate.

Între 1948 - 1992 rata de creştere a populaţiei totale şi a celei urbane a fost pozitivă, în timp ce în rural a fost negativă.

Începând cu anul 1992, sporul natutal pe total ţară devine negativ (-0,2 ‰) şi cea mai mare scădere are loc în rural unde, în 1996, scăderea populaţiei ca urmare a sporului natural negativ este de -4,5‰ faţă de numai -0,7 ‰ în urban.

4.3.1. Structura populaţiei pe grupe de vârstă Numărul populaţiei şi repartiţia ei pe sexe şi vârstă sunt

influenţate de trei factori: naştere, decese şi migraţie. O populaţie tânără este mai favorabilă natalităţii şi nupţialităţii şi o mortalitate mai scăzută. Din contră, o populaţie îmbătrânită demografic generează o mortalitate mai înaltă.

Populaţia rurală, de -a lungul istoriei, a fost o populaţie tânără, având un ridicat potenţial reproductiv. Schimbările survenite în ultimii 50 de ani ţin de modificările demografice ale populaţiei totale - scăderea mortalităţii şi natalităţii - şi de migraţie (tab. 4.9.).

Tabelul 4.9. Structura populaţiei pe grupe mari de vârstă în România

Total România Urban Rural Anul

0-14 15+59 60 şi peste 0-14 15+59 60 şi

peste 0-14 15+59 60 şi peste

1930 33,5 59,1 7,4 1956 27,5 62,6 9,9 22,5 68,2 9,3 29,8 60,0 10,2 1966 26,0 61,7 12,3 21,8 67,3 10,9 28,7 58,1 13,2 1977 25,4 60,2 14,4 23,1 65,4 11,5 27,1 56,2 16,7 1992 22,7 60,9 16,4 24,3 64,1 11,6 20,9 57,0 22,1 1998 – – – 18,7 67,8 13,5 19,8 56,1 24,1

În ultimele decenii, îmbătrânirea demografică a populaţiei

României s-a desfăşurat într-un ritm rapid.

45

Vârsta medie a populaţiei a crescut în ultimii 50 de ani, cu aproape 6 ani, iar ponderea populaţiei de peste 60 ani s-a dublat. Factorul principal al îmbătrânirii populaţiei este scăderea natalităţii.

Fenomenul a fost mai accentuat în rural. Fenomenul se explică şi prin migrarea selectivă, respectiv

transferul unor cohorte mari de tineret spre oraş din generaţiile 15 - 35 ani. Raportul de masculinitate al populaţiei rurale este subunitar (nr. bărbaţi/nr. femei), începând cu vârsta de 45 de ani. Îmbătrânirea populaţiei rurale este însoţită de îmbătrânirea subpopulaţiei sale agricole, a ţărănimii.

Din analiza piramidei vârstelor la nivelul anului 1998, grupa de vârstă de până la 5 ani este mai mică decât grupa 60 - 65 ani

Ca urmare, fenomenul de îmbătrânire a populaţiei se va menţine şi în viitor, paralel cu scăderea numărului de naşteri, ceea ce va afecta sporul natural. Dacă în 1998, populaţia feminină din grupa 0 - 5 ani a fost în medie de sub 110 mii persoane, ne aşteptăm ca numărul naşterilor datorate acestei generaţii să scadă faţă de generaţia actuală cu aproape 40 %.

4.3.2. Evoluţia fertilităţii populaţiei rurale Comportamentul demografic al populaţiei se diferenţiază pe

categorii de subpopulaţie şi este determinat de factori sociali, economici şi culturali. Caracterul diferenţial al comportamentului populaţiei rurale este, în ultimă analiză, expresia condiţiilor social-economice. Cel mai complex, dar şi cel mai important fenomen este natalitatea populaţiei: ea este singura care determină dinamica demografică, în special în condiţiile în care mortalitatea se stabilizează (tab. 4.10.).

În perioada dintre cele două războaie mondiale, natalitatea era mai ridicată în mediul rural, dar tendinţa de scădere a natalităţii populaţiei României, începută după primul război mondial, se continuă cu fermitate. Natalitatea rurală era superioară celei urbane cu aproape 80% în deceniul 3, ca după 1980 ea să devină mai mică cu 2 - 10 %.

Tabelul 4.10. Mişcarea naturală a populaţiei – ‰ locuitori

Total ţară Urban Rural Sub-perioada Născuţi v Decese Născuţi v Decese Născuţi v Decese

1930 34,1 19,3 - - 40,0 - 1940 26,0 18,1 20,4 - 36,0 - 1950 26,2 12,4 24,4 - 26,8 - 1980 18,0 10,4 17,6 - 19,4 - 1990 13,6 10,6 12,9 8,2 14,3 13,4 1998 10,5 12,0 9,0 9,2 12,4 15,3

Pe parcursul ultimilor 60 ani se remarcă o reducere a decalajului dintre nivelul natalităţii rurale şi cea din urban.

46

Trebuie remarcat că dacă până în anii 1950 natalitatea rurală se afla la un nivel relativ ridicat şi aproximativ constant (aproape 27 ‰), în anii 60 se produce o scădere rapidă. încât în anii 80, natalitatea rurală reprezenta numai 70 % faţă de cea din 50.

Una din cauzele scăderii natalităţii rurale a fost colectivizarea forţată a agriculturii, soldată cu o migraţie puternică a populaţiei tinere. Mecanismul prin care contextul social-economic a influenţat natalitatea este însă complex.

"Producţia de vieţi" este opera numai a subpopulaţiei capabile de procrare, respectiv a populaţiei feminine cuprinse între vârsta de 15 - 49 ani. În acest caz, indicii care caracterizezează fertilitatea sunt:

– rata generală de fertilitate–natalitatea (nr. născuţi vii anual la 1000 femei între 15 - 49 ani);

– ratele specifice de fertilitate (nr. născuţi vii ‰ femei de fiecare vârstă);

Rata generală de fertilitate a fost în trecut cu cel puţin 40 % mai mare în rural decât în urban, respectiv 80 născuţi vii la 1000 femei în vârstă de 15 - 49 ani, faţă de 57 în urban.

În acelaşi timp, se observă că la toate vârstele, ratele specifice de fertilitate a populaţiei rurale sunt mai ridicate decât la populaţia urbană. Mai mult, fertilitatea maximă la populaţia rurală este la femeile în vârstă de 23 ani, în timp ce la populaţia urbană ea se înregistrează la femeile în vârstă de 21 ani. Fertilitatea la populaţia urbană este mai precoce, iar dimensiunea finală a familiei se încheie relativ rapid. La vârsta de 23 - 24 ani. În urban se realizează jumătate din numărul de copii, în timp ce, la populaţia rurală, indicele respectiv se realizează la 24 - 25 ani.

Rata totală de fertilitate este în prezent (1998) pentru rural inferioară celei urbane, încât ruralul nu-şi asigură înlocuirea generaţiilor (sub nivelul reproducerii simple). Numărul de copii pe cuplu familial a scăzut de la peste 5 copii la începutul secolului XX la 2,9 în anul 1956 şi la 1,3 în 1995 – 1996. Limitarea naşterilor şi deci planificarea familiei este de dată mai veche în urban decât în rural, deşi şi aici el începe să se manifeste destul de pregnant. Natalitatea se diferenţiază puternic şi în profil teritorial. Astfel, în anul 1990 în judeţele Vaslui (17,3 ‰) şi Suceava (16,8 ‰), acesta era cu cel puţin 1/3 mai mare decât în Arad (11,4 ‰) sau Bucureşti (10 ‰).

4.3.3. Mortalitatea populaţiei rurale Mortalitatea, ca şi alte fenomene demografice – are un caracter

dual – biologic şi social – şi, ca atare, este diferenţiată. Nivelul ei diferă pe mediile urban şi rural, pe categorii socio-profesionale, pe zone geografice, pe zone geo-demografice etc.

În perioada interbelică, mortalitatea în România era foarte ridicată. În perioada 1948 – 1957 are loc o scădere spectaculoasă a mortalităţii generale, considerată ca o trăsătură definitorie pentru tranziţia demografică din România.

47

Mortalitatea generală în mediul rural, deşi are o tendinţă certă de scădere, se menţine totuşi la un nivel superior urbanului. Ca urmare a îmbătrânirii populaţiei rurale – îndeosebi prin migraţia tineretului, mortalitatea generală rurală are o tendinţă de creştere în ultimul timp (după 1966), încât decalajul dintre cele două medii creşte de la cca 19% în peroada 1930 – 1966 la peste 46 % după 1980 (respectiv 8,4‰ în urban la 12,3 ‰ în rural, respectiv 146%). Mortalitatea pe ambele medii sociale la nivelul anului 1998 a ajuns la 11,9 ‰, din care 9,2 ‰ în urban şi 15,3 ‰ în rural, respectiv un decalaj de 66 % în defavoarea ruralului. Dintre cauzele generale ale mortalităţii 60 % se datoresc bolilor aparatului circulator, 13 % neoplasm etc. Cea mai mare rată de mortalitate se înregistrează la grupele superioare de vârstă.

Durata medie de viaţă (speranţa de viaţă) a crescut faţă de perioada interbelică de la 42,0 la 69,2 ani în 1996 - 1998, ca urmare a scăderii mortalităţii generale, deşi cea din rural rămâne în continuare, inferioară urbanului (cu aproape 2 ani). Ameliorarea acestui indicator se datoreşte creşterii bunăstării generale a populaţiei, sporirea eficienţei strategiei sanitare, ridicarea nivelului de cultură. Durata medie de viaţă se diferenţiază pe sexe cu aproape 8 ani, respectiv 65,5 bărbaţii şi 73,3 femeile.

Mortalitatea infantilă a scăzut şi ea faţă de situaţia anilor 1930, de aproape 8 ori, deşi ea a rămas superioară ţărilor avansate cu cel puţin 200 %. Între cele două războaie mondiale, mortalitatea infantilă a României era de aproape 180 ‰ decese, scăzând la 20,5%, în 1998. Ceea ce este tragic pentru rural, este faptul că, deşi în anii treizeci diferenţa dintre urban şi rural era de 1 - 7 % în ultimii ani, diferenţa a crescut la peste 34 % (17,3 ‰ în urban şi 23,3 ‰ în rural).

4.3.4. Sporul natural a fost asigurat, până în anii 1975, în cea mai

mare parte, de populaţia rurală. După această dată, sporul natural din rural a scăzut cu aproape 70 % faţă de urban. În felul acesta populaţia urbană preia rolul determinant în dinamica demografică naţională. În ultimul timp (1998), sporul natural pe ţară a scăzut la - 1,5 ‰, dar în unii ani a ajuns la - 2,5 ‰ (1996 – fig. 4.3.).

-500,00

0,00

500,00

1000,00

1500,00

2000,00

1960

1970

1980

1982

1984

1986

1988

1990

1992

1993

1995

1997

mii

locu

itori

Fig. 4.3. Sporul natural al populaţiei, în perioada 1960 – 1998

48

4.3.5. Nupţialitatea şi divorţialitatea populaţiei rurale Căsătoria are o condiţionare social-economică mult mai evidentă

decât alţi indicatori. Vârsta la prima căsătorie – precoce sau târzie – motivaţia căsătoriei, toate acestea au la bază şi factori social-economici. În istoria populaţiei se cunosc trei vârste la căsătorie:

– vârsta fiziologică – timpurie; – vârsta economică; – vârsta psihologică. Societăţii ţărăneşti îi era proprie vârsta economică. Ori, vârsta la

prima căsătorie are o importanţă excepţională pentru fertilitate: o vârstă precoce este un factor favorabil; după cum întârzierea căsătoriei diminuează fertilitatea, scurtând ciclul de viaţă familială. Vârsta medie la prima căsătorie era în 1998, de 26,4 ani pentru soţ şi 23,2 ani pentru soţie, cu o diferenţă la soţie de 2 ani între urban şi rural (22,1 ani).

Nupţialitatea în România variază pe cele două medii rezidenţiale cât şi pe diferite categorii socio-profesionale şi chiar pe naţionalităţi.

Cu excepţia anilor 1930 – 1934 când nupţialitatea în rural era cu 13 % mai mare ca în urban, în rest ea este mai mare în urban în ultimul timp cu până la 11 %. Rata anuală a căsătoriilor a fost în 1998 de 6,8 ‰ în urban şi 6,1 % în rural.

Divorţul – ca eveniment demografic – are efect negativ asupra fertilităţii. În rural, divorţialitatea a fost în trecut mai mică decât în urban cu până la 3 - 5 ori. În 1999 rata divorţurilor a fost de două ori mai mare în urban decât în rural, respectiv 2,34 la 1000 locuitori în urban faţă de numai 1,1 ‰ în rural.

Pe total ţară rata divorţurilor a crescut de la 0,45 ‰ locuitori în 1930 la 1,78 ‰ în 1998 sau de 4 ori mai mare. Divorţialitatea în rural reprezintă în 1998, 18 % din numărul de căsătorii, în timp ce în urban este de peste 1/3. Pe ţară s-au înregistrat, în acelaşi an, 6,4 căsătorii la 1000 locuitori şi 1,8 divorţuri respectiv 145,3 mii căsătorii şi aproape 40,7 mii divorţuri (fig. 4.4.).

0,0

50,0

100,0

150,0

200,0

1993 1994 1995 1996 1997 1998

mii

Căsătorii Divorţuri

Fig. 4.4. Evoluţia căsătoriilor şi a divorţurilor (1993 – 1998) Majoritatea căsătoriilor se realizează până la vârsta de 30 - 34 ani

iar a divorţurilor până la 40 ani. Din cauza divorţurilor, anual rămân

49

peste 20 mii copii în familii dezorganizate, ceea ce alimentează segmentul tinerilor cu un comportament deviant, de unde se recrutează mai târziu, micii infractori.

4.3.6. Evoluţia numerică a populaţiei rurale şi a ţărănimii Schimbarea cea mai spectaculoasă, sub raport demografic, cu

implicaţii sociale, economice, culturale, este transferul de populaţie de la sate la oraşe. Dacă populaţia rurală a României nu ar fi fost afectată de migraţie, proporţia ei în populaţia totală ar fi trebuit să fie de peste 76 %.

În perioada interbelică, creşterea populaţiei urbane s-a datorat în proporţie de 88 % fluxului de emigranţi de la sate. După război, fenomenul a continuat cu şi mai mare intensitate. Populaţia urbană a absorbit întregul excedent natural al populaţiei rurale şi o parte din însăţi populaţia rurală.

Rolul creşterii migratorii (I - E) în creşterea populaţiei urbane a fost de peste 73 % iar cea naturală de 27 %. În ultimul timp, creşterea urbană s-a realizat în proporţie apreciabilă din efort propriu – prin creştere naturală, tendinţă ce se va afirma şi mai puternic în viitor.

Satul a pierdut în întreaga perioadă postbelică aproape 9 mil. locuitori, din care peste 2,6 mil. din efectivul propriu şi peste 6,3 mil. din excedentul natural.

În migraţia internă, femeile deţin o pondere mai mare decât bărbaţii.

Populaţia rurală este în prezent, cu aproape 2,6 mil. loc. mai mică decât în 1975 (anul cu maxim de populaţie rurală) peste 12 mil. şi s-a schimbat structura activilor pe categorii sociale. Peste 50 % din populaţia activă rurală o reprezintă populaţia neagricolă (salariaţi, pensionari din toate ramurile economiei, patroni etc.) sau cu ocupaţie mixtă (activităţi agricole în timpul liber) şi numai circa 18 % din activii rurali sunt ţărani, cu ocupaţie exclusiv agricolă.

Fluxul migrator sat-oraş a fost cel mai important, participând cu 78,4% la totalul migranţilor, în timp ce fluxul oraş-sat a reprezentat 21,6%.

Ţărănimea este un subsistem cu multe legături, interdependente şi efecte de conexiune inversă, cu celelalte subsisteme din societate. Populaţia activă de la sate este ocupată, în majoritate, în agricultură (ţărani, salariaţi agricoli, mecanizatori etc.). Din cele 3,6 mil. gospodării rurale existente în 1998 numai 2,1 mil. sunt gospodării şi cu caracter agricol din care familii exclusiv agricole (ţărăneşti, inclusiv ale pensionarilor agricoli) sunt circa 1,0 milion sau sub 30 % din totalul gospodăriilor, restul activând în domeniul industrial de servire etc.

Numărul total al gospodăriilor active exclusiv agricole era în 1992 de circa 573 mii sau 17 % din numărul gospodăriilor rurale. Prin urmare, ţărănimea este o prezenţă importantă, atât în populaţia totală, cât şi în populaţia activă a ţării dar în scădere numerică. La aceştia se

50

mai adaugă cei care trăiesc în familii ţărăneşti, dar graţie mobilităţii profesionale şi sociale, au ajuns în alte categorii sociale. În plus, trebuie amintite relaţiile dintre cei de la oraş şi cei de la ţară, în cadrul mobilităţii intra şi intergeneraţionale. Astfel, 54 % din capii de gospodărie rurală au statut de pensionari; 24 % – salariaţi; 15,5 % – ţărani.

În timp ce populaţia activă din industrie are o vârstă medie de 34 ani şi deci poate fi considerată o populaţie tânără, cu perspective de autoreproducere mare, cei în vârstă de 20 - 39 ani reprezând 60 % din activi, populaţia ţărănească are peste 45 ani deci cu 10 ani mai mult decât cei din industrie şi numai 32 % sunt din categoria 20 - 39 ani. Autoreproducerea acestora se poate asigura numai în proporţie de 70%. Populaţia agricolă este în acelaşi timp feminizată. La 100 femei între 20 - 59 ani revin în jur de 55 bărbaţi de aceeaşi vârstă, cu ocupaţie exclusiv agricolă.

Procesul de îmbătrânire a populaţiei rurale este reflectat şi de structura pe vârste a capilor de gospodărie (tab. 4.11.).

Tabelul 4.11. Vârsta capului gospodăriei

Vârsta Rural – % Urban – % Sub 30 ani 5,2 8,2 30 – 39 ani 10,2 17,9 40 – 49 ani 15,5 27,7 50 – 59 ani 19,9 17,3 60 ani şi peste 49,2 28,9

În timp ce la sate aproape 1/2 din gospodării sunt administrate de

oameni de peste 60 ani, la oraşe aceştia reprezintă mai puţin de 1/3 din total.

Procesul de îmbătrânire a ţăranilor s-a produs foarte rapid. Numai într-un deceniu el a crescut cu 3 - 5 ani. Raportul dintre populaţia de 20 - 39 ani şi 40 - 59 ani, care sunt intervalele cele mai active, este net în favoarea populaţiei industriale. Astfel, raportul

∗

−− 100

59203920

Din aceste câteva date rezultă că feminizarea şi îmbătrânirea sunt două caracteristici ale ţărănimii României, ca populaţie activă.

În plan teritorial, proporţia cea mai ridicată a ţărănimii în populaţia activă se înregistrează în Oltenia (45 %) şi Moldova (42%) şi cea mică în Crişana-Maramureş (35 %).

Populaţia rurală este dezavantajată de cea urbană şi prin gradul scăzut de instruire. În acest caz, 2/3 din populaţia de peste 7 ani are până la 8 clase elementare, în timp ce personalul cu studii superioare reprezintă numai 1,7 %.

În aceste condiţii, viitorii fermieri, care vor fi dispuşi să facă şi noi investiţii, s-ar putea cifra peste 10 – 15 ani, la 600 – 800 mii şi deci suprafaţa medie a exploataţiei ar putea depăşi 10 ha.

51

CAPITOLUL 5 EVOLUŢIA FORMELOR DE PROPRIETATE

5.1. Geneza proprietăţii 5.2. Tipuri şi forme istorice de proprietate 5.3. Proprietatea socialistă şi criza acesteia 5.4. Proprietatea privată 5.5. Noţiunea de proprietate şi exploataţie

5.1. GENEZA PROPRIETĂŢII Doctrinele social-economice au elaborat de-a lungul vremii,

numeroase concepţii asupra genezei şi naturii proprietăţii. Încă din 1789 proprietatea a fost considerată ca un drept inviolabil şi sacru. De aceea, proprietatea şi libertatea au fost ridicate la rangul de drepturi naturale şi imprescriptibile în toate ţările democratice.

Adam Smith consideră proprietatea o instituţie naturală. Atotputernicul a dăruit omului în stăpânire întregul pământ, cu

toate bogăţiile sale: plante, animale, ape etc. După J.J. Rousseau, proprietatea este o creaţie a societăţii, deci

ea este un fenomen social. Cândva, la începutul societăţii, un prim ocupant de terenuri libere ar fi spus "acesta este al meu". Ca urmare a voinţei primului ocupant, urmată şi de voinţa celorlalţi, s-a născut proprietatea. Proprietatea are deci calitatea de raport social de voinţă.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, proprietatea este concepută ca un raport economic. Proprietatea cuprinde ca obiect al său, bogăţiile care satisfac nevoile omului. Gh. Zane 1 consideră că la baza proprietăţii individuale au fost puse mai multe temeiuri şi anume: dreptul divin, dreptul natural, munca, funcţia socială etc. Faptul că proprietatea cuprinde întregul ciclu, al activităţii economice, adică: producţia, repartiţia şi consumul, ea constituie un fapt economic fundamental. În concluzie, se pune întrebarea: Ce este proprietatea?

a) Proprietatea înseamnă însuşirea de către oameni a bunurilor necesare existenţei lor. Izvorul oricărei proprietăţi are la origine munca oamenilor ce acţionează asupra naturii pentru a crea bunuri necesare existenţei.

b) Însuşirea de către oameni a bunurilor nu este o relaţie om-produs material, ci o corelaţie între oameni în legătură cu însuşirea acestor bunuri. Proprietatea aşadar, este întotdeauna o relaţie socială.

c) Proprietatea nu este o relaţie socială oarecare, ci una care se formează în procesul de producţie, repartiţie şi consum, fiind deci şi o relaţie economică. 1 Gh. Zane. Economie politică, Univ. "Al.I. Cuza", 1938.

52

d) În cadrul proprietăţii, mijloacele de producţie au un rol primordial. De aceea, proprietatea asupra lor, determină şi proprietatea asupra rezultatelor producţiei.

e) Proprietatea este relaţia socială fundamentală în societate. Ea defineşte poziţia membrilor societăţii faţă de mijloacele de producţie şi rezultatele producţiei.

Ea îi polarizează astfel, pe oameni în proprietari şi nonproprietari, iar în cadrul lor, în clase, grupe şi categorii sociale.

Proprietatea reprezintă forma socială, istoriceşte determinată, de însuşire a bunurilor materiale şi spirituale de către membrii societăţii.

5.2. TIPURI ŞI FORME ISTORICE DE PROPRIETATE Pe parcursul istoriei omenirii, proprietatea a cunoscut o

succesiune de trepte. Tipurile fundamentale de proprietate sunt: I. Proprietatea

obştească (comună) şi II. Proprietatea privată. I. Tipul comun de proprietate are particularitatea stăpânirii şi

folosirii în comun a mijloacelor de producţie şi a rezultatelor producţiei de către toţi membrii societăţii; munca se prestează în comun iar producătorul este şi proprietar pe baze colective; scopul final al producţiei este consumul.

Acest tip de proprietate cunoaşte mai multe forme de manifestare (forme de proprietate), dintre care cele mai semnificative pentru civilizaţia europeană sunt:

1. proprietatea obştească (comună) primitivă: a) de tip tribal; b) de tip comunal (a unei comunităţi rurale sau urbane). 2. proprietatea comună de tip: a) colectivă (de grup); b) statală (socialistă). Acest tip de proprietate poate fi centralizată sau descentralizată. 3. Proprietate comunistă. II. Tipul privat de proprietate are ca esenţă caracterul individual

al însuşirii avuţiei create. Însuşirea bunurilor materiale este înfăptuită de către subiecţii proprietăţii, indiferent dacă sunt sau nu şi producători şi indiferent de caracterul muncii: individuală sau colectivă, proprie sau străină.

Acest tip de proprietate cunoaşte în istorie şi ea mai multe forme: 1. proprietatea privată (proprietate individuală) bazată pe munca

proprie a subiectului; 2. proprietate privată bazată pe muncă străină: a) proprietatea sclavagistă; b) proprietatea feudală; c) proprietatea capitalistă: de stat şi privată.

53

Fiecare formă a proprietăţii apare în istorie sub presiunea unor necesităţi obiective şi se menţine cât timp este socialmente necesară. Când nu mai este necesară, ea părăseşte scena istoriei.

5.3. PROPRIETATEA SOCIALISTĂ ŞI CRIZA ACESTEIA Proprietatea colectivă (obştească primară), ca şi cea privată, nu

sunt invenţii ale unor ideologii. Ambele tipuri au existat din cele mai vechi timpuri. Proprietatea colectivistă şi socialistă sunt produsul unor utopii ale ideologilor secolului XIX – XX şi care s-a dovedit a fi falimentară. Unele forme ale proprietăţii obşteşti şi private au existat în diverse etape istorice şi ele au fost înlocuite cu alte forme atunci când nu au mai fost eficiente economic şi social. Fiecare tip de proprietate are forţe interne ce o dinamizează dar şi limite ce o erodează.

Criza proprietăţii socialiste Cauzele crizei proprietăţii socialiste sunt atât de modul de

concepţie, de modul de înfăptuire cât şi de modul de repartizare a rezultatelor.

Cauze de concepţie. Tezele pe care se baza doctrina înfăptuirii societăţii socialiste, elaborate de Lenin în lucrarea "Statul şi recoluţia" după care întreaga societate nu va fi decât un mare atelier cu egalitatea muncii şi a salariaţilor, "o imensă închisoare", figură de stil folosită de Lenin în discuţia cu Papini, transformată apoi în activitate practică, au fost în principal următoarele:

a) Socialismul este o orânduire a clasei muncitoare, reprezentată şi condusă de un partid unic de guvernământ şi care a instaurat dictatura partidului şi nu a proletariatului.

b) Mijloacele de producţie sunt sub controlul statului, iar puterea în stat este monopolizată de partid.

c) Partidul este o structură organizatorică centralizată, autoritară şi ierarhică. În vârful piramidei se află secretarul general al partidului, căruia îi revine conducerea de fapt a întregului partid şi prin el, a întregii economii şi a societăţii.

Prin aceste teze, sistemul socialist cuprinde în sine, aşa cum a fost conceput de Lenin şi înfăptuit de Stalin, premisele necesare pentru a se ajunge la dictatura totalitară. În acest fel, şi structurile de proprietate au fost concepute astfel încât partidul, prin organele sale de conducere, să poată exercita controlul asupra economiei şi societăţii.

Dacă la început, proprietatea socialistă a rezolvat pe termen scurt unele sarcini imediate, ulterior s-a dovedit incapabilă să se adapteze noilor condiţii şi astfel s-a autoblocat, proprietatea intrând într-o criză de structură, ca urmare a unor procese specifice.

54

Cauze de înfăptuire. d) Etatizarea tuturor formelor de proprietate din economie,

inclusiv a micii proprietăţi private, a generat un amplu fenomen de înstrăinare şi a distorsionat rolul planului, transformându-l dintr-un instrument al dezvoltării într-un instrument birocratic-administrativ de dominare.

e) Lichidarea autonomiei agenţilor economici a sugrumat interesul individual, motorul iniţiativei şi competiţiei;

f) Tendinţa spre gigantomanie în organizarea proprietăţii socialiste, prin crearea de coloşi industriali şi agricoli a generat lipsa de operativitate, iniţiativă, eficienţă şi competitivitate.

g) Birocratizarea aparatului de conducere al economiei şi societăţii a generat structuri organizaţionale şi funcţionale gigantice, cu un numeros aparat de specialişti de comandă şi control. Neparticipând la producţie aceşti specialişti s-au blazat, au devenit apatici şi slugarnici, fiind scutiţi de a gândi şi acţiona. Aceştia reprezentau peste 30 % din aparatul tehnic de specialişti, ceea ce a constituit po lovitură pentru eficienţa econonmică a proprietăţii socialiste.

Criza proprietăţii agrare socialiste se distinge prin complexitatea deosebită a consecinţelor sale. Cele mai grave neajunsuri s-au manifestat la nivelul proprietăţii colectiviste. În acest caz, a avut loc.

h) Pervertirea ideii de cooperaţie, sub forma unui colectivism exagerat, primitiv şi nivelator al sărăciei. Violenţa folosită la colectivizare a dus la pierderi enorme de capital şi oameni. Colectivizarea a fost în fapt o expropriere fără despăgubire a ţărănimii, deoarece averea adusă în proprietate obştească nu era luată în considerare la repartizarea veniturilor. Ori, aceste venituri depindeau nu numai de munca prestată, ci şi de patrimoniu (pământ şi inventar agricol) adus iniţial în CAP.

Cauze ale crizei proprietăţii agrare socialiste ţinând de factorul repartiţie i) Astfel de neajunsuri au venit din sfera politicii economice, care

a conceput noua structură de proprietate ca sursă de transfer de resurse pentru subvenţionarea industrializării forţate, a întreţinerii aparatului birocratic şi a oligarhiei conducătoare. Practic, producătorul agricol nu era stăpân nici pe mijloacele de producţie nici pe rezultatele curente ale muncii lui.

j) Aspectul cel mai grav al noii structuri de proprietate a reprezentat-o modul nesatisfăcător al rezolvării raportului dintre indivizi şi societate, dintre interesele individuale şi cele generale.

55

5.4. PROPRIETATEA PRIVATĂ. LOCUL ŞI IMPORTANŢA EI ÎN PROGRESUL SOCIETĂŢII În condiţiile proprietăţii private şi a doctrinelor sociale întemeiate

pe ea, intereszl individual capătă prioritate. Prosperitatea individuală determină şi prosperitatea societăţii în ansamblul ei şi nu invers, cum susţinea ideologia comunistă.

Proprietatea privată a apărut chiar în cadrul orânduirii primitive, istoria ei devenind istoria umanităţii. În evoluţia sa istorică, proprietatea privată a avut şi are, în acelaşi timp, laturi pozitive şi negative.

5.4.1. Particularităţile micii şi marii proprietăţi private Proprietatea privată apare în istorie sub două forme de bază:

mica proprietate şi marea proprietate. Ele au comun: a) caracterul individual al însuşirii şi unele stimulente rezultate

din acestea; b) interesul personal şi libera iniţiativă; c) concurenţa şi diferenţierea proprietarilor etc. În acelaşi timp, însă, cele două forme de proprietate privată

cunosc şi alte importante deosebiri. Ele apar în legătură cu: caracterul muncii, relaţia producător-proprietar, raporturile dintre forţa de muncă şi mijloacele de producţie.

1) În cazul micii proprietăţi private, munca este individuală, prestată de individ şi familia sa, iar produsul pe care şi-l însuşeşte este produsul muncii lui. În cazul marii proprietăţi private, munca este prestată de mai multe persoane (şi de muncitori salariaţi). Lucrătorul, pentru a trăi, trebuie să lucreze atât pentru el, cât şi pentru proprietar. Produsul însuşit de proprietar este produs al muncii străine.

2) În cadrul micii proprietăţi şi a celei mijlocii, producătorul şi proprietarul sunt una şi aceeaşi persoană, formând astfel clasa de mijloc, compusă din micii producători de mărfuri din agricultură, industrie, comerţ etc., faţă de marea proprietate privată, în care producătorul şi proprietarul sunt separaţi, formând două clase sociale distincte, cu interese opuse, rezultate din raporturile cu proprietatea.

3) În cazul micii proprietăţi private, unirea forţei de muncă a producătorului cu mijloacele de producţie se face direct, generând astfel o atitudine de grijă şi responsabilitate faţă de mijloacele de producţie care sunt ale lui, pe când în cazul marii proprietăţi unirea se face indirect, prin constrângeri extraeconomice (în sclavagism şi feudalism) şi economic (în capitalism).

4) Marea proprietate, are în condiţii normale, o potenţialitate a performanţelor economice superioară micii proprietăţi private, fără însă ca această trăsătură să fie absolută în toate ramurile de producţie şi în orice condiţii naturale şi sociale.

56

5) Mica proprietatea realizând unirea producătorului cu proprietarul în aceeaşi persoană, constituie forţa ei cea mai redutabilă, în timp ce, dimensiunile ei reduse constituie, în procesul de exploatare, slăbiciunea ei fundamentală. Din acest motiv, indiferent de mărimea proprietăţii, mărimea optimă a exploataţiei este fundamentală pentru o valorificare eficientă a resurselor funciare.

6) În cazul marii proprietăţi private, separarea producătorului de proprietate şi folosirea de muncă străină, constituie slăbiciunea ei cea mai semnificativă.

7) Indiferent de mărime, proprietatea privată are o mai mare capacitate de adaptare la noile condiţii economice ale pieţei libere, iar utilitatea şi vitalitatea ei este oglindită prin dezvoltarea înfloritoare la care au ajuns unele ţări capitaliste.

⇒ Proprietatea privată are o serie de particularităţi care-i conferă acesteia utilitate şi vitalitate.

⇒ Astfel, utilitatea socială constituie una din forţele interne cele mai redutabile ale proprietăţii private. Pentru societate, este un lucru esenţial ca resursele de care dispune să fie folosite cu maximum de eficienţă. Creşterea eficienţei folosirii resurselor este cu atât mai necesară atunci când resursele disponibile sunt limitate şi devin tot mai rare şi mai scumpe, ceea ce este specific, îndeosebi agriculturii, dacă avem în vedere caracterul limitat al pământului, ca resursă de producţie.

Istoria ne arată că proprietatea privată a fost, până în prezent, forma socială cea mai eficientă de utilizare a resurselor. Aceste fapte sunt confirmate atât de performanţele economice ale ţărilor cu economie de piaţă, cât şi de criza falimentară a proprietăţii socialiste hipercentralizate din fostele ţări socialiste eurpene şi URSS.

⇒ Interesul personal constituie altă forţă internă ce face din interes o adevărată "locomotivă a proprietăţii private". Interesul personal este consecinţa legăturii directe dintre subiectul şi obiectul proprietăţii. Când subiectul este proprietar efectiv şi direct, iar rezultatele îi revin lui, subiectul este angajat cu toată energia posibilă pentru a creşte producţia şi eficienţa economică. Interesul individual este, după cum spunea şi Adam Smith, motorul economiei de piaţă, pe care îl poate pune în mişcare cel mai bine proprietatea privată. Proprietatea privată poate pune în mişcare interesul personal dacă şi politica economică a statului asigură o judicioasă repartizare a drepturilor de proprietate asupra veniturilor realizare de întreprinzător.

Proprietăţii socialiste din ţările europene i-a lipsit acest motor, pentru că partea ce i se repartiza producătorului din rezultatele muncii proprii, era descurajator de mică şi fără speranţe de îmbunătăţire. Ori, când omul îşi pierde speranţa interesul personal este şi el mort.

57

⇒ Autonomia decizională a agenţilor economici privaţi se adaugă la forţele ce amplifică rezultatele economice finale. Libertatea de mişcare a proprietarului completată cu participarea lui la luarea deciziilor privind propria activitate, asumarea responsabilităţii riscului, supleţea faţă de cerinţele pieţei etc., concură la manifestarea autonomiei decizionale.

⇒ Concurenţa între producători reprezintă, se pare, forţa cea mai detonantă a proprietăţii private. Acţiunea concomitentă a dorinţei de a câştiga cât mai mult şi frica de faliment, implică întotdeauna competiţia între agenţii economici. În final, în competiţie câştigă cel mai bun, cel care îşi modernizează continuu producţia şi produsele, reduce costul de producţie, se adaptează mai eficient la cerere şi ofertă etc. Toate acestea fac din concurenţă o a doua locomotivă a economiei de piaţă.

5.4.2. Aspecte negative ale proprietăţii private, ce o pot, între

timp, eroda. De unde vine binele, de acolo vine şi răul. Toate aceste forţe interne ale proprietăţii private, care îi alimentează vigoarea, au şi reversul lor, în sensul că sunt forţe tot interne, care îi erodează vigoarea amintită. Aşa spre exemplu, utilitatea socială a proprietăţii private se poate lovi deseori de interesul strict individual al proprietarului. De exemplu, oricât de puternică ar fi tentaţia câştigurilor individuale şi sacru dreptul privat de proprietate, proprietarii nu pot fi lăsaţi să cultive orice şi oricum, cum ar fi plante narcotice, să folosească tehnologii ce poluează mediul înconjurător, să furnizeze pe piaţă, din motive de eficienţă economică, produse dăunătoare sănătăţii consumatorilor etc. La fel se pune şi problema interesului individual, egoist, care ar afecta interesul public.

Autonomia şi concurenţa pot genera şi forţe entropice – de dezordine şi anarhie – în economia de piaţă, proces care este însoţit, dacă este lăsat complet liber, de risipă de resurse (crize economice, şomaj etc.). De aici, necesitatea intervenţiei statului prin mecanisme economice specifice.

Unul dintre cele mai mari neajunsuri ale actualei proprietăţi bazate pe munca salariată îl constituie ruptura dintre muncă şi proprietate, între producător şi proprietar. În acest caz, salariatul participă la producţie nu cu acelaşi entuziasm, grijă şi responsabilitate ca atunci când el însuşi este proprietar. Disciplina lui în muncă se întemeiază pe forţa coercitivă, a constrângerii economice.

Un alt neajuns al prezenţei salariaţilor, mai ales la marile proprietăţi, este ruperea proprietarilor de muncă şi transformarea lor într-o pătură de rentieri, pătură parazitară care vine în contradicţie cu exigenţele economiei de piaţă, de folosire eficientă a resurselor.

58

De aceea, proprietatea privată nu este o structură imuabilă. Dimpotrivă, sub impactul progresului tehnico-ştiinţific ea este în continuă schimbare şi adaptare la noile condiţii economice.

Revoluţia managerială constituie fără îndoială, unul dintre elementele noi ce facilitează adaptarea proprietăţii private la noile condiţii economice. Revoluţia managerială este concepută ca o nouă fază în dezvoltarea capitalismului. Capitalismul în evoluţia sa generează o nouă clasă socială: nici capitalistă, nici proletară, cea a managerilor. Această clasă răpeşte capitaliştilor puterea economică fără însă să o predea proletarului, ca urmare, are loc separarea dintre proprietar şi deţinătorul puterii de decizie, managerii. Revoluţia managerială presupune deci, trecerea puterii de decizie şi a controlului de la proprietari la manageri, îndeosebi în marea proprietate sau exploataţie. În agricultură, este cazul arendaşilor sau a celor ce concesionează teren.

Intervenţia statului în economie reprezintă un alt element nou care îşi pune amprenta pe evoluţia proprietăţii private contemporane. Apare ideea de parteneriat, adică statul se transformă într-un veritabil partener, care alături de ceilalţi agenţi economici, participă efectiv la dezvoltarea economică a societăţii. În SUA, ţara cea mai liberală, statul controlează preţurile la bunuri şi servicii, cel puţin pentru jumătate din economie, în: comunicaţii, transport, energie, agricultură etc.

Caracterul intervenţiei statale rezultă din scopul urmărit: să corecteze efectele sociale indezirabile ale pieţei, să îmbunătăţească şi să suplimenteze forţa productivă a întreprinderii private, fără însă să i se substituie în materie de competenţe. Elementele intervenţiei de: dirijare, planificare şi control sunt concepute astfel, încât să evite transformarea statului într-un organ administrativ de comandă, din contra, să favorizeze rolul acestuia – de partener economic. Statul acţionând sub incidenţa crescândă a utilităţii sociale şi a nevoii legării lor tot mai strânse de interesul public, face ca proprietatea privată să fie mai puţin privată şi mai mult socială.

5.5. NOŢIUNEA DE PROPRIETATE ŞI EXPLOATAŢIE Nu trebuie confundată noţiunea de exploataţie agricolă cu cea de

proprietate. De exemplu, o proprietate, o suprafaţă de teren poate fi arendată la mai mulţi ţărani (arendaşi) în acest caz avem de-a face cu mai multe exploataţii pe o singură proprietate. Sau invers, mai multe proprietăţi ţărăneşti să fie reunite într-o singură exploataţie prin arenare sau asociere.

N. Cornăţeanu spunea că "exploataţia ţărănească este numai aceea în care cantitatea de muncă a familiei, poate face faţă necesităţilor de muncă ale exploataţiei".

59

C. Garoflid în lucrarea "Chestia agrară" precizează că lotul tip pentru o exploataţie ţărănească este de 7 ha pentru condiţiile de după 1900. După reforma din 1921, s-a ajuns la concluzia că acest lot ar trebui să aibă minim 5 ha. Ori, în prezent, mărimea medie a exploataţiei agricole româneşti este de sub 2 ha.

Prin aplicarea Legii 18 s-au creat 48 mil. parcele care după aplicarea legii 1/2000 s-ar putea să mai crească.

Deşi ţăranul proprietar este un element de stabilitate şi echilibru social, micile exploataţii nu sunt rentabile. În favoarea exploataţiei individuale pledează multe considerente, dar ele pot fi anulate de factorul subdimensionar.

Gospodăria agricolă privată are avantajul că: – este mult mai productivă şi eficientă pe unitate de suprafaţă

decât celelalte forme de proprietate, întrucât se poate adapta din mers la noile condiţii şi cerinţe;

– este propulsată direct nemijlocit şi prompt de interesul gospodarului;

– fondul de timp aferent funcţionării se "dilată" continuu, atât prin extinderea numărului de ore de la 8 la 12 şi de participanţii la muncă (de la copii de 7 - 8 ani la cei peste 70 ani);

– gospodăria privată execută un număr mai mare de activităţi succesive şi chiar simultan (zootehnie, producţie vegetală, prelucrare de produse, servicii casnice etc.);

– costul instruirii profesionale făcută de societate cu aceştia este minim, deoarece se face tradiţional în familie;

– se formează legături de ataşament mai mare faţă de mijloacele de producţie şi sporeşte atenţia şi preocuparea de a proteja animale, arborii, maşinile etc.;

– stăpânesc mai bine condiţiile ecologice şi pot acţiona preventiv la intervenţia factorilor naturali;

– munca prestată este mai ieftină pentru societate, ea necuprinzând şi cheltuieli adiacente (protecţia muncii, PSI, transport la locul de muncă, concedii de odihnă, boală etc.);

– în întreţinerea şi funcţionarea acestor gospodării, posesorii productivi valorifică superior resursele locale;

– facilitează creşterea volumului de lucrări manuale şi cu tracţiune animală în detrimentul lucrărilor mecanice, energointensive şi poluante;

– se reînviorează sentimentul de respect faţă de mediul înconjurător şi deprinderea de a munci la o vârstă mai timpurie a tinerilor;

– se restrânge solicitarea pieţelor urbane de către rural pentru alimente;

– concurenţa se amplifică ceea ce va diminua preţurile pe piaţă.

60

Toate aceste avantaje pot fi anulate de lipsa de capital şi de imposibilitatea tehnică a aplicării unor tehnologii performante, din cauza subdimensionării proprietăţii. Constituirea unor exploataţii de cel puţin câteva zeci de hectare este singura soluţie de creştere a performanţelor din producţia agricolă românească. Până la creşterea proprietăţii private la aceste dimensiuni şi care va fi un proces de lungă durată, aşa cum a demonstrat şi experienţa ţărilor din UEE, vor trebui găsite soluţii de creştere a dimensiunii exploataţiei.

61

CAPITOLUL 6

EVOLUŢIA STRUCTURILOR AGRARE ÎN ROMÂNIA ŞI UEE ŞI IMPACTUL ASUPRA DEZVOLTĂRII AGRICULTURII

6.1. Structura socială a fondului funciar în perioada premodernă din România

6.2. Structura socială a fondului funciar rezultată din aplicarea reformelor agrare

6.3. Structura social-economică a agriculturii româneşti după 1989

6.4. Evoluţia structurilor agrare în unele ţări cu economie de piaţă

6.1. STRUCTURA SOCIALĂ A FONDULUI FUNCIAR ÎN PERIOADA PREMODERNĂ DIN ROMÂNIA

Structura socială a fondului funciar anterior Legii agrare a lui Cuza era net în favoarea marii proprietăţi. La jumătatea secolului al XIX-lea marea proprietate boierească deţinea 58 % din arabil iar restul de 42 % revenea în proporţii aproape egale răzeşilor şi mânăstirilor. Biserica deţinea peste 2,3 mil. ha teren agricol şi păduri, respectiv 25,8 % din fondul funciar, din care mânăstirilor le reveneau aproape 46 % (peste 1,0 mil. ha). Aproape 95 % din terenul mânăstirilor era arendat şi lucrat cu ţăranii clăcaşi sau liberi.

Tendinţa de consolidare a proprietăţii moşiereşti private prin aplicarea Regulamentului Organic de după 1831 s-a izbit de o puternică rezistenţă din partea ţărănimii, de dreptul acesteia de coproprietar, prin care ţăranii puteau pune în valoare întreaga moşie în schimbul unor obligaţii feudale, dominate de dijmă (3).

Revoluţia de la 1848, deşi a fost înăbuşită de Trupele Ţariste şi Otomane, a fost urmată de unele modificări în structura regimului agrar. În jurul anului 1848 circa 1/2 din terenul agricol era la dispoziţia clăcaşilor (puteau să-l lucreze în dijmă), pentru ca după 1851 suprafaţa rămasă la dispoziţia lor să se micşoreze, îndeosebi după războiul Crimeei.

62

6.2. STRUCTURA SOCIALĂ A FONDULUI FUNCIAR REZULTATĂ DIN APLICAREA REFORMELOR AGRARE În epoca modernă prin legile de reformă agrară şi stingerea

raporturilor feudale (1864 în Vechiul Regat, 1868 în Basarabia şi 1848 – 1853 în Transilvania, Banat şi Bucovina) majoritatea pământului cultivabil a devenit proprietate individuală. Ca urmare, pământul a fost exploatat în exploataţii mari moşiereşti, arendăşeşti şi mici ţărăneşti.

Într-o ţară în care agricultura şi ţărănimea au avut o poziţie determinantă în viaţa economică şi socială a ţării, o problemă permanentă în dezbateri a constituit-o proprietatea funciară şi modul ei de repartiţie, între marii şi micii agricultori.

Existau două soluţii pentru a-i satisface pe ţărani cu pământ: – arendarea, de la proprietar sau marele arendaş, a pământului

necesar, cu dijmă; – împroprietărirea ţăranilor. În condiţiile României secolelor XIX-XX, au fost folosite ambele

căi. Prima cale, datorită rapacităţii, îndeosebi a arendaşilor (cazul evreului Mochi Fischer la Flămânzi - Botoşani), au dus la grave conflicte sociale (1907). A doua soluţie, a împroprietăririi, s-a practicat periodic (1864, 1878, 1881, 1921, 1945) şi, ca urmare, ţăranii români au primit pe această cale, peste 9 mil. ha.

Între 1864 şi 1906, au fost împroprietăriţi un număr de 629,6 mii ţărani cu aproape 2,6 milioane ha, din care, ca urmare a Legii din 1864 a lui Cuza, peste 516 mii ţărani au primit aproape 2,0 mil. ha. Ca urmare, structura socială a fondului funciar a înregistrat prima mare restructurare.

Reforma agrară din 1921 a fost cea mai mare reformă din Europa acelei perioade (peste 6,1 mil. ha) şi ea a determinat o restructurare profundă a proprietăţii, încât mica proprietate ţărănească a devenit forma dominantă de exploataţie agricolă. Prin reformele agrare de până în 1945 au fost împroprietăriţi peste 2,1 milioane de ţărani.

Reforma agrară din anul 1945 a fost cea mai mică ca suprafaţă afectată şi număr de beneficiari şi cea mai ineficientă sub aspect social şi economic. Cu această ocazie, s-au distribuit 608,3 mii titluri de proprietate pentru circa 1,1 mil. ha acordate ţărănimii, dar care numai după 4 ani au fost colectivizate şi ţărănimea nu s-a bucurat de efectul acestei împroprietăriri. Între 1945 – 1949, peste 1,3 mil. ha au fost trecute din proprietate privată în proprietatea statului.

Structura agrară a României moderne de după 1921 până în 1948, a fost dominată de mica proprietate ţărănească (tab. 6.1.). În urma aplicării Legii 18/1991 au rezultat un număr de exploataţii sensibil egal cu cele existente în anii 1930.

63

Indiferent de perioada analizată este cert că exploataţiile de sub 5 ha reprezentau până la colectivizare cel puţin 3/4 din numărul total de exploataţii, proporţie ce s-a menţinut în întreaga perioadă interbelică. Suprafaţa medie a acestor exploataţii era de sub 2 ha teren arabil şi 2,2 ha total fond funciar.

După reforma agrară din 1945, numărul exploataţiilor ar fi crescut la aproape 5,5 mil., ceea ce este puţin probabil, întrucât în procesul de împroprietărire au fost cuprinse doar 1,1 mil. ha.

Tabelul 6.1. Structura agrară din România în secolul XX

1930 - 1931 1999 Clasa de mărime a exploata-ţiilor

mii expl. %

1941 Expl. %

1945 Expl. %

1948 Expl. % mii

expl. %

Până la 5 ha 2460 75 73,5 74,1 76,1 4143 91,3 5-10 ha 560 17,7 19,8 18,0 17,9 380 8,4 10-50 ha 235 7,1 6,2 7,1 5,8 13,0 0,3 50-100 ha 12,8 0,4 0,2 0,41) 0,22) - - Peste 100 ha 12,2 0,4 0,3 0,41) - - - Din care, peste 500 ha

2,7 0,1 - - - - -

Total nr. exploataţii

3280 100,0 100,0 100,0 100,0 - 100,0

Informaţiile statistice cu privire la împroprietărirea din 1945 sunt

vagi şi imprecise, întrucât numărul celor împroprietăriţi oscilează, după diverşi autori, între 0,8 mil. şi 2,5 milioane.

Important este faptul că proporţia celor ce deţineau până la 1 ha şi între 1 - 3 ha nu s-a modificat semnificativ în acest interval, cu atât mai mult a segmentului până la 5 ha, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că numărul total al exploataţiilor agricole după 1945 a fost de 3,5 - 3,6 milioane.

Cele două mari reforme agrare ce au avut loc în România modernă până în 1945 au modificat substanţial nu atât raportul numeric dintre micile şi marile explotaţii, ci mai ales ponderea din suprafaţa totală ce o deţinea mica şi marea proprietate.

Dacă la începutul secolului al XX-lea gospodăriile mici, de până la 10 ha şi care reprezentau 95,3 % din totalul exploataţiilor agricole, deţineau 45 % din suprafaţa totală de fond funciar, după reforma din 1921 şi a legilor agrar, ce au urmat, a făcut ca micii proprietari care reprezentau 93,3 % din totalul exploataţiilor să deţină în 1941, aproape 2/3 din suprafaţa totală de fond funciar. După reforma din 1945 se junge ca aproape 86,3 % din fondul funciar să fie deţinut de micii proprietari (până la 10 ha), care reprezentau numeric cam aceeaşi proporţie din totalul proprietarilor cu cea existentă anterior (94%). Prin urmare pe parcursul a aproape 100 ani din istoria modernă

64

a României, proporţia micilor proprietari a fost dominantă (peste 93%) şi oarecum constantă, în timp ce suprafaţa deţinută de aceştia a crescut cu aproape 41 %, reprezentând peste 4/5.

După apariţia Decretului 133/1949 elaborat ca urmare a Hotărârii Plenarei PMR din 3 - 5 martie 1949, începe dezastrul agriculturii româneşti, prin colectivizare. Primele GAC-uri apar în 1949 şi până în martie 1962 se încheie procesul de colectivizare (tab. 6.2.). În 1945, ca efect al Legii 187/1945, apar primele GAS-uri cu o suprafaţă de 243000 ha teren agricol, care apoi, prin Decretul 83/1949 şi HCM 308/1953, mai primesc încă o suprafaţă de 722000 ha.

În anul 1959 apare Decretul 115, care prevedea că terenurile care nu puteau fi lucrate în regie proprie vor trece în folosinţa GAC-urilor şi GAS-urilor. Pe această cale, statul a intrat în posesia altor 300 mii ha. Pe lângă aceste suprafeţe statul a mai preluat după 1962, de la GAC-uri, încă aproape 1,0 mil. ha sub diverse motive şi în primul rând ca diferenţa dintre suprafeţele înscrise în registrele agricole şi cele rezultate din fotogrametria teritoriului ţării. La sfârşitul anului 1985, diversele unităţi agricole ale statului deţineau 4467 mii ha teren agricol şi 2268 mii ha arabil. din care în IAS 2051 mii ha agricol, respectiv 1654 mii ha arabil.

Tabelul 6.2. Structura agriculturii româneşti după colectivizare şi etatizarea

proprietăţii funciare Suprafaţa (mii ha) % din total ţară Speci-

ficare Anul Număr unităţi

Mii familii

agricol arabil agricol arabil 1962 5398 3295 9085 7677 61,8 76,8GAC

(CAP) 1989 3172 3295 9133 7215 63,0 74,31962 597 - 1769 1376 12,0 13,8GAS

(IAS) 1989 419 - 2050 1654 14,0 17,4

După finalizarea procesului de colectivizare în 1962 are loc un proces de concentrare a proprietăţii prin comasarea unor GAC-uri, denumite mai târziu CAP-uri, denumire care nu avea nimic comun cu cooperativa agricolă modernă.

După colectivizare mai rămâneau în proprietate privată 1420 mii ha teren agricol din care 501 mii ha arabil, majoritatea acestor suprafeţe găsindu-se în zona montană necolectivizată, terenuri cu slabă capacitate productivă şi greu de lucrat.

În aceste condiţii, în întreaga perioadă postbelică s-au format, în economia naţională, adânci dezechilibre sectoriale, reflectate îndeosebi în rămânerea în urmă a agriculturii, fenomen ce s-a acutizat la sfârşitul anilor '80.

Potenţialul productiv al pământului a fost afectat de sistemul de agricultură practicat. A scăzut conţinutul în humus al solului, nu s-a

65

irigat niciodată o suprafaţă mai mare de 1 - 1,2 mil. ha (diferenţa de aproape 2,0 mil. ha era teren amenajat dar neexploatat), nu s-au alocat cantităţile de îngrăşăminte necesare solicitărilor la care era supus solul etc. În ceea ce priveşte ramura producţiei animale, s-a manifesta o tendinţă de creştere a efectivelor peste puterile de furajare de care dispuneau producătorii. Suprafaţa destinată culturilor furajere a scăzut la jumătate, respectiv 850 mii ha în 1989, faţă de 1766 mii ha în 1973, revenind în medie 0,11 ha culturi furajere pe UVM.

6.3. STRUCTURA SOCIAL-ECONOMICĂ A AGRICULTURII ROMÂNEŞTI DUPĂ 1989 (4, 9) După 1989 au loc modificări de esenţă în structura proprietăţii

funciare, s-a schimbat radical organizarea economico-socială a agriculturii, apar noi tipuri de exploataţii: gospodării individuale, asociaţii familiale; societăţi agricole, societăţi comerciale agricole etc. Debutul acestor schimbări l-a constituit Decretul Lege 42/1990, după care fiecărui fost membru cooperator i s-a atribuit în folosinţă 0,5 ha. În 1991 aparea Legea fondului funciar (Legea 18/1991), care a avut mai multe funcţii: de restituire a proprietăţii funciare în limita până la 10 ha – echivalent arabil, de constituire a unor noi proprrietăţi având caracter de reformă agrară şi de dizolvare a CAP-urilor. Prin această lege s-au adus schimbări de esenţă în regimul funciar. Au fost înlocuite vechile structuri funciare de proprietate – socialistă de stat şi cea cooperatistă, cu proprietate privată.

Ca urmare a aplicării acestor măsuri, structura socială a fondului funciar s-a modificat din nou (tab. 6.3.).

Desigur că aceste repetate restructurări, având la bază motivaţii doctrinare şi ideologice, uneori total în contradicţie, au frânat dezvoltarea agriculturii româneşti. Soluţiile aplicate şi înainte de 1989, dar şi după 1990 au fost uneori nefundamentate ştiinţific şi au generat rezultate nesatisfăcătoare sau chiar dezastruoase. Clasa politică de după 1990 nu s-a ridicat la înălţimea nevoilor reale ale economiei româneşti şi progresului social.

Modificări asemănătoare s-au înregistrat şi în evoluţia efectivelor de animale, cu menţiunea că aici au avut loc scăderi semnificative, uneori alarmante, pe total economic.

Prin lichidarea fostelor CAP-uri, domeniul privat particular, deşi a preluat aproape întreaga suprafaţă de teren agricol, nu a avut capacitatea economică de a prelua şi întreg efectivul de animale, şi ca urmare, acesta a scăzut alarmant de mult. În acelaşi timp, nici domeniul public şi de stat nu a mai fost capabil să crească acelaşi efectiv de animale, deşi terenul agricol cedat a fost cu mult mai mic, comparativ cu scăderea efectivelor de animale.

66

Tabelul 6.3. Evoluţia structurii sociale a fondului funciar (mii ha)

Anul 1994/1989 (%) Specificare

1989 1994 Agricol - total, din care: 14759 14798,0 100,3 - domeniul public şi de stat 4134 4426,0 107,1 - sector cooperatist 8602 - 0,0 - domeniul privat particular 2023 10372,0 512,7 1. Arabil - total, din care: 9458 9338,0 98,7 - domeniul public şi de stat 1964 1834,0 93,4 - sector cooperatist 6578 - 0,0 - domeniul privat particular 916 7504,0 819,2 2. Plantaţii pomi-viticole - total, din care:

596 588,0 98,7

- domeniul public şi de stat 197 175,0 88,8 - sector cooperatist 294 - 0,0 - domeniul privat particular 105 413,0 393,3 3. Păşuni şi fâneţe - total, din care:

4705 4872,0 103,5

- domeniul public şi de stat 1973 2417,0 122,5 - sector cooperatist 1730 0,0 0,0 - domeniul privat particular 1002 2469,0 246,4

Prin restructurarea şi reorganizarea agriculturii, exploataţiile

agricole din România au suferit modificări, atât ca formă de organizare şi statut juridic, cât şi ca număr, suprafaţă agricolă şi suprafaţă medie. Din păcate, multe măsuri s-au luat fără aportul specialiştilor agricoli iar politicienii nu s-au dovedit capabili de a elabora soluţii eficiente.

În ceea ce priveşte sectorul privatizat agricole, este format, în prezent, din două mari structuri:

a) gospodării individuale şi asociate, rezultate din decolectivizare;

b) societăţi comerciale agricole pe acţiuni, în curs de privatizare, proces ce se va finaliza probabil în 2002.

Proprietarii agricoli particulari sunt organizaţi în trei tipuri de exploataii agricole: gospodării individuale, asociaţii simple de tip familial fără personalitate juridică sau cu personalitate juridică şi societăţi agricole. Asociaţiile de tip familial sunt exploataţii simple, organizate spontan, fără statut, ţăranii putând aduce o parte din pământ în asociaţie, putându-se restrage şi reînscrie oricând în aceste formaţiuni.

Asociaţiile agricole cu personalitate juridică sunt organizate pe bază de statut şi membrii asociaţi primesc o rentă în natură sau (şi) bani în funcţie de rezultatele generale ale societăţii şi suprafaţa lucrată.

Ca urmare a aplicării Legii 18/1991 pânâ la 30.04. 1999 au fost puşi în posesie 3,8 milioane proprietari din cei aproape 4,7 mil. ce ar avea dreptul de a fi repuşi în drepturi.

67

Numărul de proprietari va creşte prin diviziune dar numărul de exploataţii agricole dotate cu un minim de mijloace fixe şi circulante reconstituite conform Legii 18 se cantonează în jurul cifrei de 3,6 mil., în timp ce numărul proprietarilor era la sfârşitul anului 1999 de peste 4,5 milioane.

Societăţile agricole pe acţiuni (circa 900) au fost organizate iniţial din fostele CAP-uri, pe bază de statut, au personalitate juridică, iar membrii lor primesc dividende.

Asociaţiile economice intercooperatiste s-au transformat în societăţi comerciale cu capital integral de stat 66 AEI), în societăţi pe acţiuni (421 AEI) sau în alte forme asociative (80 AEI), iar altele (circa 50 AEI) au fost lichidate.

Sectorul de stat (complexele zootehnice, avicole şi de suine, AGROMEC-urile şi înreprinderile din industria alimentară şi fostele IAS-uri) au cunoscut, de asemenea, o anumită privatizare, multe însă au fost lichidate ulterior.

Din suprafaţa fostelor IAS-uri, 584 mii ha aparţin la 258682 proprietari privaţi care sunt acţionari sau locatori în 494 unităţi şi primesc anual dividende.

După privatizarea fostelor IAS-uri situaţia juridică a foştilor acţionari (locatori) va lua o altă formă.

Ca urmare a aplicării Legii 18, în cadrul noilor structuri agrare din România predomină gospodăriile individuale. În condiţiile în care ţăranii nu dispun de capital tehnic şi financiar necesar procesului de producţie, formele asociative de diferite tipuri reprezintă o modalitate de folosire optimă a terenului, a sistemei de maşini şi tractoare existente, a amenajărilor de îmbunătăţiri funciare (tab. 6.4.).

Tabelul 6.4. Structura exploataţiilor agricole proprietate privat-particulară

Tipul de exploataţie 1994 1999 1. Gospodării agricole individuale a) Număr total - mii 3580 4096,6 b) Suprafaţa agricolă - mii ha 8052 9579 c) Suprafaţa medie pe asociaţie - ha 2,25 2,34 2. Asociaţii familiale a) Număr total - mii 15829 6082 b) Suprafaţa agricolă - mii ha 1977 882 c) Suprafaţa medie pe asociaţie - ha 124 145 3.Societăţi agricole cu personalitate juridică a) Număr total - mii 4089 3525 b) Suprafaţa agricolă - mii ha 1832 1463 c) Suprafaţa medie pe asociaţie - ha 448 415 4. Societăţi comerciale (Legea 36/1991 a) Număr total - mii 382 - b) Suprafaţa agricolă - mii ha 108 - Total forme organizate de exploatare agricolă a) Număr total - mii 20300 - b) Suprafaţa agricolă - mii ha 3917 - c) Nr. total asociaţi (familii) 1590 -

68

Ca urmare a acestor structuri, 35,3 % din familiile agricole cu peste 1/4 până la 1/2 din terenul arabil sunt cuprinse în forme asociative, concentrate îndeosebi în zona de câmpie şi colinară. În judeţele cu densitate mare de populaţie, gradul de asociere este neglijabil. Asociaţiile familiale şi Societăţile agricole suferă anual modificări sub aspectul suprafeţei, a numărului de familii asociate şi a unităţilor funcţionale. Prin noul sistem de subvenţionare a agriculturii, aplicat din 2001 vom asista la creşterea numărului de familii şi a suprafeţelor cultivate în asociere.

Cu toate avantajele oferite, decolectivizarea a generat şi unele procese nefavorabile agriculturii şi economiei naţionale. În primul rând a fost pulverizată suprafaţa agricolă în cele 3,6 - 4,1 gospodării agricole (exploataţii) nou înfiinţate şi peste 4,5 mil. proprietari. Mărime medie a proprietăţilor este de numai 2,2 ha, formate, la rândul lor, din 7 - 10 parcele, dispersate între ele la distanţe mari. Cele aproape 3,6 mil. gospodării individuale existente în 1995 erau dominate de gospodării până la 3 ha (73,1 %) şi numai 0,2 % din numărul gospodăriilor au suprafeţe mai mari de 10 ha teren agricol (tab. 6.5.).

Procesul de fărâmiţare a proprietăţii a continuat şi după 1995, încât la începutul anului 2000, pe total ţară, s-a ajuns la peste 4,5 mil. proprietăţi individuale, a căror mărime medie este de 2,1 ha agricol (tab. 6.6.) şi în perspectivă numărul lor poate să crească.

Tabelul 6.5.

Structura gospodăriilor individuale după mărimea suprafeţei în 1995

Categorie de mărime

Mii gospodării

% din nr. total

% din supr. totală

Grad de asociere pe judeţe - %

0 - 0,5 ha 268,1 7,5 1,6 Constanţa = 89,6 0,5 - 1,0 ha 1126,7 31,4 10,0 Ialomiţa = 88,3 1,0 -3,0 ha 1224 34,2 29,0 Brăila = 81,3 3,0 - 5,0 ha 568,0 15,9 27,9 Galaţi = 78,2 5,0 - 10,0 ha 385,8 10,8 31,0 Tulcea,

Teleorman=57,9 Peste 10 ha 7,6 0,2 1,4 Arad,Vaslui=30,7

Maramureş = 0,3 Total general 3580,0 100,0 100,0 etc.

Tabelul 6.6.

Structura proprietăţii funciare pe total ţară (1999) Clasa de mărime - ha Suprafaţa

agricolă - mii ha

Suprafaţa medie -

ha Sub 0,5 0,5-1 1-3 3-5 5-7 7-10 Peste

10 Total propr

9578,6 2,11 543 1592 1339 669 227 154 13,0 4536,6- % 12,0 35,1 29,5 14,7 5,0 3,4 0,3 100,0

69

Ca urmare, pe total ţară, proprietăţile de până la 3 ha reprezintă aproape 80 % din numărul total de proprietăţi. Această tendinţă de pulverizare a proprietăţii prefigurează o situaţie de criză a agriculturii româneşti, încât pentru a o anihila se impun măsuri economice de concentrare a terenului agricol în exploataţii mai mari, indiferent de evoluţia numerică a proprietarilor.

Fărâmiţarea excesivă a proprietăţii funciare afectează nivelul producţiei, al rentabilităţii şi folosirii raţionale a forţei de muncă. Asocierea cultivatorilor, împreună cu asistenţa acordată de stat, pot determina o mai bună organizare a producţiei agricole, încât politica structurilor de grup trebuie să aibă ca punct de plecare redescoperirea virtuţilor cooperării în producţie, comercializare şi industrializare a produselor agricole. Ne exprimăm părerea că problemele agriculturii private nu vor putea fi soluţionate decât printr-o abordare complexă a acestora în relaţiile lor cu ramurile industriale din amonte şi din aval.

La nivelul României, după aplicarea Legii 18, vor fi peste 5 milioane de proprietari, din care 40 - 45 % nu se află în localităţile unde este pământul, iar 25 - 40 % sunt salariaţi ce locuiesc în rural. Ţăranii proprietari, fără o altă sursă de câştig, reprezintă circa 20 % din numărul proproetarilor, respectiv circa 1 milion. Pe măsura avansării procesului de concentrare a proprietăţii, creşterii dimensiunii medii a unei exploataţii şi sporirea celor mijlocii şi mari (50 - 100 ha), importanţa cooperaţiei din sfera producţiei propriu-zise va scădea şi va creşte rolul cooperaţiei în amonte şi aval de agricultură: de aprovizionare cu factori de producţie, de prelucrare a prouduselor agricole, comercializare, prestare de servicii (chimizare), proiectare, cercetare, asigurări, sănătate şi asistenţă socială etc.

Ca urmare a aplicării unor legi, adoptate după 1989 (Legea 18/1991; Legea 36/1991; Legea 15/1990 - regii autonome; Legea 16/1994 a arendei), au apărut o diversitate de tipuri de exploataţii agricole, agroindustriale, de service, comercializare etc. Din păcate, multe din aceste organisme deşi s-au constituit pe seama acumulărilor din agricultură de peste 40 ani, anterior anilor 90, ele nu sunt uneori funcţionale, nu vin în sprijinul agriculturii, nu sunt societăţi nonprofit puse în slujba micului proprietar ci, din contra, sunt instituţii de spoliere a acestuia. Şi acest aspect confirmă cele afirmate anterior cu privire la incapacitatea clasei noastre politice din ultimii 12 ani.

În producţia agricolă, principalele tipuri de exploataţii ce funcţionau în anul 2000 erau următoarele:

a) Gospodării ţărăneşti individuale (de subzistenţă); b) Asociaţii familiale; c) Societăţi comerciale agricole; d) Regii autonome agricole (Regia Autonomă de Îmbunătăţiri

Funciare, RA a Tutunului, RA "Pasteur", RA Institutul de Montanologie, RA "Cai de Rasă", RA Agenţia Naţională a Produselor Agricole - ANPA).

70

6.4. EVOLUŢIA STRUCTURILOR AGRARE ÎN UNELE ŢĂRI CU ECONOMIE DE PIAŢĂ Sistemul agroalimentar din ţările dezvoltate (SUA, ţările din UE,

Japonia, Canada etc.) privit ca un sistem economic şi comercial subvenţionat puternic de ţările respective, a ajuns în prezent la performanţe tehnice şi economice mult superioare faţă de anii 40. Componenta esenţială a sistemului agroalimentar, respectiv producţia agricolă propriu-zisă, se sprijină pe următoarea structură: proprietatea funciară, familie şi exploataţia agricolă. În acelaşi timp, în amonte şi aval de agricultură există o reţea bine structurată de: aprovizionare, prelucrare a materiilor prime din agricultură, valorificare a produselor agricole primare şi alimentare prelucrate, o reţea de creditare şi asigurare precum şi o reţea de asistenţă tehnică de specialitate.

Aceste reţele s-au constituit într-o perioadă de timp destul de mare prin două procedee: prin cooperare şi societară (societăţi pe acţiuni).

În agricultura acestor ţări, s-au produs mutaţii profunde în ceea ce priveşte modernizarea structurilor economico-sociale, parcurgând mai multe etape.

Într-o primă etapă, în care predomina mica producţie, are loc procesul de modernizare şi dezvoltare a agriculturii susţinută de fiecare stat în parte; a doua etapă, se derulează după înfiinţarea CEE, urmată de integrarea economică şi creşterea masivă a producţiei agricole, susţinută şi prin bugetul comunitar; cea de a treia etapă, ce se desfăşoară şi în prezent, se caracterizează prin intensificarea reformei structurale.

În ţările comunităţii europene domină tipul familial de agricultură constituit din ferme familiale mici şi mijlocii. Fermele familiale se bazează pe proprietatea privată asupra pământului sau pe arendare, în care familia este sursa principală a forţei de munc, cu o producţie diversificată, destinată pieţei. Ca urmare a acestei politici, CEE a devenit o mare putere agricolă în rândul ţărilor exportatoare, devansând SUA.

În Europa celor 15, exporturile agricole au crescut de la 7 miliarde de ECU la 62,2 miliarde ECU între 1968 şi 1996.

În agricultura CEE, fondul funciar, precum şi celelalte mijloace de producţie agricolă sunt aproape în totalitate în proprietate privată.

Sub aspectul mărimii, structura exploataţiilor a evoluat în timp şi pe ţări, în mod diferenţiat. Astfel, creşterea suprafeţei fermelor cu până la 100 % a avut loc pe parcursul a aproape 40 - 50 ani (tab. 6.7. şi 6.8.).

71

Tabelul 6.7. Evoluţia suprafeţei mărimii fermelor

Ţări 1950 Suprafaţa fermei - ha

1988 Suprafaţa fermei - ha

Belgia 8,0 16,7 Elveţia 5,2 8,6 Franţa 14,2 29,2 Germania 6,0 17,0

Tabelul 6.8.

Evoluţia fermelor în SUA şi Canada SUA Anii

Număr ferme - mii Suprafaţa - ha 1940 6102 704 1960 3711 122,1 1980 2258 181,2 1990 2093 188,8

Majoritatea numerică a fermelor din CEE sunt în clasa de

mărime de 1- 5 ha, dar, aceste ferme, deşi sunt majoritare, ele deţin o pondere în suprafaţa agricolă de sub 10 % (tab. 6.9. şi 6.10.).

Tabelul 6.9. Ponderea suprafeţelor agricole din ţările CEE, pe clase

de mărime a exploataţiilor (1991 - %) Clasă de mărime

-ha- CEE Franţa Italia Olanda Belgia Danemarca Grecia

1-5 7,1 1,5 20,2 3,1 4,2 4,3 32,15-10 7,1 2,8 15,0 7,8 7,6 7,3 25,510-20 11,6 9,1 15,4 21,1 20,6 18,3 19,120-50 25,6 34,4 17,9 17,7 41,8 43,3 13,2Peste 50 48,6 52,1 31,6 19,6 25,8 26,8 10,0Mărimea medie a fermei

19,2 35,3 8,6 17,2 17,7 37,2 5,4

Tabelul 6.10. Distribuţia exploataţiilor pe clase de mărime în ţările Comunităţii

Economice Europene (1991) – % Clasă de mărime

-ha- CEE Franţa Italia Olanda Belgia Danemarca Grecia

1-5 49,2 18,2 67,9 24,9 27,7 29,4 69,45-10 16,8 11,8 16,9 18,4 18,1 17,7 20,010-20 13,5 19,2 8,7 25,0 24,5 22,1 7,620-50 13,7 32,8 4,6 27,3 23,9 24,8 2,5Peste 50 6,8 18,0 1,9 4,4 5,8 6,3 0,5

72

Franţa, ca cea mai mare ţară agricolă din CEE, prezintă un mai mare grad de concentrare a pământului în exploataţii de peste 50 ha. În acest caz, 18 % din ferme deţin 52 % din SAU, în timp ce în Grecia aproape 70 % din ferme se încadrează în clasa de mărime 1 - 5 ha şi deţin sub 1/3 din SAU. Procesul de concentrare a pământului în exploataţii mari se derulează în continuare, atât în producţia vegetală, cât şi în creşterea animalelor. Astfel, pe total CEE - numărul fermelor de 1 - 5 ha este în creştere Iar a celor de 5 - 50 ha este în scădere, crescând în schimb numărul fermelor de peste 50 ha. Acest fenomen este evident îndeosebi în ţările cu pondere mare în agricultura comunităţii, aşa cum este Franţa, Spania, Germania etc. În cazul fermelor mici, acestea răspund unor cerinţe de producţie strict specializate iar proprietarii lor au şi alte ocupaţii neagricole.

Mărimea medie a fermelor vegetale a crescut, ajungând în 1995 în Franţa la 38,5 ha, Anglia la 57 ha, Germania 30 ha etc. Fenomenul de concentrare este mai evident în creşterea animalelor. Astfel, pe total UE, numai între 1993 - 1995 numărul de ferme crescătoare de bovine a scăzut cu peste 9 % prin creşterea efectivului mediu/fermă de la 39,6 cap. la 43,9 cap., întrucât efectivul total s-a menţinut. Mărimea medie a fermei de bovine se diferenţiază pe ţări, între 7,6 cap. în Portugalia şi 96,6 cap. în Luxemburg, situaţia este asemănătoare şi la restul speciilor.

Un alt aspect important al modului de punere în valoare a capitalului funciar îl constituie modalitatea de a lucra pământul: în regie proprie de către proprietar şi în arendă (totală sau parţială).

Arenda presupune cedarea pe o durată determinată, a dreptului de a cultiva pământul de către un exploatant (fermier) în schimbul plăţii unei chirii (arendă). Când fermierul contribuie la exploatare prin luarea în arendă a pământului şi a mijloacelor de producţie, într-un cuvânt tot capitalul de exploatare şi munca proprie înseamnă că avem de a face cu arendă totală. Când fermierul aduce numai o parte din capitalul de exploatare şi munca lui, iar proprietarul aduce capitalul funciar şi o parte din capitalul de exploatare, participând şi la conducerea fermei, avem de-a face cu arendă parţială (tab. 6.11.).

În CEE, forma dominantă de punere în valoare a capitalului funciar este cea în regie proprie (64,9 %).

Forma de exploatare în arendă este dominantă în Belgia (67,7%) şi Franţa (52,7 %). În cazul exploataţiilor mici (sub 5 ha) se preferă exploatarea directă (75 % din suprafaţa acestora), în timp ce la exploataţiile mari arenda reprezintă forma dominantă de exploatare (tab. 6.11.).

73

Tabelul 6.11. Modalităţi de punere în valoare a capitalului funciar

în Uniunea Europeană (1991)

Ţara În regie proprie (%)

În arendă totală (%)

În arendă parţială (%)

Belgia 31,7 67,7 0,7 Danemarca 81,7 18,3 - Germania 63,6 36,0 0,4 Grecia 77,1 21,8 8,8 Spania 69,8 22,1 8,1 Franţa 46,7 52,7 0,6 Irlanda 96,0 4,0 - Italia 80,0 18,8 1,2 Luxemburg 51,7 47,7 0,6 Olanda 64,5 34,6 0,9 Portugalia 66,3 22,0 11,7 Anglia 62,6 37,4 - CEE 64,9 32,7 2,3

O astfel de organizare a avut un efect benefic asupra producţiei

agricole. Astfel, încă din 1991, producţia medie la grâu pe Comunitate a ajuns la 6620 kg/ha cu variaţii între 1980 în Portugalia la 9650 ha în Italia, la porumb 8410 kg/ha, cu variaţii între 4400 în Portugalia, la 9700 în Belgia; orz 6170 kg/ha, cu variaţii între 1430 Portugalia la 7190 kg în Belgia; cartofi 33 t/ha cu variaţii între 15 t/ha în Portugalia la 92 t în Finlanda; la tomate 30 t/ha cu variaţii între 30 t/ha la 340 t/ha (în Anglia).

Din punct de vedere economic, fermele mici cu profil agricol nu înregistrează profit în Franţa, Germania sau au un profit foarte mic, în timp ce, fermele mari au cel mai mare profit la hectar în toate ţările comunitare şi o rată a profitului de până la 225 % în Grecia, peste 40 % în Franţa etc.

Într-o serie de ţări ca: Olanda, Belgia, Danemarca, productivitatea medie din agricultură este apropiată de cea realizată în industrie. Profitul mediu pe o persoană ocupată în agricultură în UE este în medie de 20.000 DM cu oscilaţie între 5777 DM în Portugalia şi 52.846 DM/persoană în Olanda.

Sistemul agroalimentar vest-european are la bază câteva idei fundamentale care pot servi ca orientare şi pentru România:

– ferma privat-familială de mărime medie, puternic echipată tehnic constituie celula de bază a producţiei agricole;

– ferma poate să fie proprietatea fermierului sau luată în arendă; – aprovizionarea fermelor cu materii şi materiale şi valorificarea

producţiei să se facă printr-o reţea cooperatistă al căror membri sunt fermierii.

74

CAPITOLUL 7 COOPERAŢIA AGRICOLĂ ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN ŢĂRILE CAPITALISTE CU ECONOMIE DE PIAŢĂ

7.1. Cooperaţia agricolă în România 7.2. Cooperaţia agricolă în ţările capitaliste dezvoltate,

cu economie de piaţă

7.1. COOPERAŢIA AGRICOLĂ ÎN ROMÂNIA Cooperaţia agricolă din perioada modernă începe în România cu

"Falansterul de la Scăeni, judeţul Prahova", constituit de Th. Diamant, sub influenţa socialiştilor utopici francezi. Această societate agronomică manufacturieră a fost constituită cu scopul stabilizării ţiganilor şi a oamenilor "fără căpătâi" cum îi numea Cezar Boliac(4).

Generaţia de la 1848 cu Heliade Rădulescu, Bălcescu, I. Ghica, I. Ionescu de la Brad, Visarion Roman etc. văd în asociaţiile agricole calea de eficientizare a agriculturii româneşti. Însuşi I. Ghica preconiza, după aplicarea reformei agrare a lui Cuza, asocierea micilor proprietari în exploataţii de 300 - 400 ha constituite de 50 - 100 proprietari. Ion Ionescu de la Brad, ca şi Ghica, Spiru Haret etc. au militat pentru crearea caselor de credit agricol (Bânci Populare). Astfel, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea apar primele cooperative de credit rural în judeţul Buzău, Dâmboviţa, Prahova etc. În 1894 iar fiinţă Banca Agricolă şi ca urmare a legislaţiei apărute în domeniul creditului agricol, până la 1914 se ajunge să funcţioneze în Vechiul Regat 2913 case de credit (Bânci populare).

Paralel cu organizarea băncilor agricole, are loc şi organizarea de obşti săteşti de arendare şi de cumpărare de pământ cu scopul de a uşura condiţiile de arendare şi cumpărare de către ţărani a pământului din proprietatea marilor latifundiari.

De asemenea, au apărut după 1918, obşti de împroprietărire cu scopul de a uşura aplicarea Legii Reformei agrare.

După Marea Unire activitatea de asociere şi îndeosebi de constituire a unor cooperative ale agricultorilor s-a amplificat. În 1919 se înfiinţează Casa Centrală a Cooperaţiei şi Împroprietăririi Sătenilor, în 1928 apare Legea 75 care avea un capitol intitulat "Despre constituirea societăţilor cooperative" în baza căruia s-au elaborat "Statutele cooperative agricole de aprovizionare, producţie, desfacere". Legislaţia privind cooperarea agricultorilor se amplifică şi perfecţionează în întreaga perioadă interbelică. Potrivit legislaţiei de după 1935 numărul minim de membri necesari pentru crearea unei

75

cooperative agricole era de 15, a unei cooperative de credit de 50 şi a unei cooperative de consum 100.

La începutul anului 1940, funcţionau în România 8108 unităţi cooperatiste cu peste 1,5 milioane membri din care peste 55 % erau de credit, 28 % de pescuit, 2,8 % forestiere şi numai 1 % de producţie agricolă îndeosebi viticole şi lăptării.

Rolul cooperaţiei în timpul războiului a fost sesizat şi de Mareşalul I. Antonescu care i-a îndemnat pe ţărani să întemeieze obşti de muncă agricolă.

În concluzie, se poate afirma că, ideea de cooperare în agricultura românească nu a apărut după cel de-al doilea război mondial ci a fost larg dezbătută de peste 100 ani şi a fost susţinută de toate partidele democratice ale vremii.

Ideea cooperativizării agriculturii nu a fost formulată de către Partidul Comunist în perioada interbelică din motive tactice, pentru a nu-şi îndepărta masele ţărăneşti, venind la putere. Comuniştii vor aplica după 1949, politica bolşevică în domeniul agriculturii, doctrină care se deosebeşte fundamental de concepţia democratică europeană despre cooperaţie.

Cooperaţia agricolă de după 1949 a însemnat în ultimă instanţă, etatizarea proprietăţii agricole şi dispunerea după bunul plac al guvernanţilor de aceasta. Consecinţele acestei politici se resimt şi astăzi şi insuccesul aplicării Legii 18/1991 este o dovadă a politicii duse, faţă de agricultură, a regimului de dictatura comunistă, timp de peste 40 ani.

Procesul de cooperativizare forţată s-a defăşurat între 1949 - 1962, când după încheierea acestui proces au luat fiinţă 5398 GAC (CAP) cu o suprafaţă de peste 9,0 mil. ha teren agricol.

În perioada de după 1962 până în 1989 au apărut în agricultura cooperatistă şi alte forme de asociere şi cooperare, de data aceasta între diversele CAP-uri, sau CAP-uri şi IAS-uri. La sfârşitul anului 1980 existau 797 asociaţii intercooperatiste şi cu statul, din care 577 aveau profil de creşterea animalelor. Aceste forme de asociere au constituit o încercare de a rezolva ineficienţa creşterii animalelor în CAP. Multe din aceste AEI-uri s-au dovedit şi după 1980 ineficiente, pierderile fiind suportate de CAP-urile asociate. Prin urmare nici aceste forme de organizare a producţiei agricole nu au salvat sistemul cooperatist de tip bolşevic de la faliment.

După 1989 procesul de decolectivizare şi de reconstituire a proprietăţii private asupra pământului nu a fost în măsură să refacă exploataţiile agricole antebelice, întrucât nu s-au privatizat imediat şi restul mijloacelor de producţie. Din acest motiv şi efecte negative. Aplicarea Legii 18/91, a fost de fapt un proces de distrugere a tuturor investiţiilor efectuate din munca ţăranului pe parcursul a peste 40 ani.

76

Efectivul de animale a fost redus la jumătate, sistemele de irigaţii au fost distruse în proporţie de peste 70 %, plantaţiile de vii şi pomi au fost defrişate sau compromise prin tehnologiile aplicate de tip extensiv, reţeaua de depozitare şi valorificare a producţiei a fost lichidată sau privatizată în folosul clientelei politice neagricole etc. Pulverizarea proprietăţii prin reconstituirea a peste 5 mil. de proprietăţi, mai multe decât la colectivizare şi continuarea acestui proces prin diviziune, este o adevărată calamitate pentru agricultura românească.

Din lipsa de capital de exploatare noi proprietari de pământ au căutat soluţii. Unii au optat pentru constituirea de asociaţi şi societăţi agricole, alţii au renunţat de a mai lucra pământul, lâsându-l pârloagă. Din păcate mulţi din actualii proprietari nu locuiesc în satele unde îşi au pământul, iar alţii au o altă ocupaţie de bază decât agricultura.

Exploataţiile de subzistenţă existente în sate nu au şansa de a deveni competitive pe piaţa internaţională a produselor agricole, decât dacă se organizează în exploataţii de mărime medie, puternic dotate cu tehnică agricolă şi practicarea unor tehnologii performante. O asemenea soluţie s-a dovedit fezabilă în condiţiile agriculturii vest-europene, sprijinită şi de un sistem cooperatist agricol, foarte bine organizat.

7.2. COOPERAŢIA AGRICOLĂ ÎN ŢĂRILE CAPITALISTE DEZVOLTATE CU ECONOMIE DE PIAŢĂ Ceea ce caracterizează dezvoltarea agriculturii ţărilor capitaliste

este pătrunderea tot mai accentuată în această ramură a capitalului comercial, industrial şi bancar, determinată de necesitatea modernizării accelerate a agriculturii.

Pe această linie, cooperaţia agricolă în ţările dezvoltate cu economie de piaţă din Europa, are un rol de cea mai mare însemnătate. Deşi tipurile de cooperative diferă de la o ţară la alta, în general, se conturează câteva direcţii mai importante, cum ar fi:

– aprovizionarea cu factori de producţie; – producţie; – prelucrarea produselor; – servicii; – comercializarea produselor; – creditare; – asigurare etc. Evoluţia numărului de cooperatori şi cifra de afaceri din

principalele ţări europene (CEE) demonstrează importanţa şi locul cooperaţiei din agricultura acestora (tab. 7.1.).

77

Tabelul 7.1. Cooperativele agricole din unele ţări vest-europene (CEE)x)

în anul 1989 Cifra de afaceri

Nr. crt Ţara Nr.

coop.

Total membri

- mil.

Nr. salariaţi

Total mil. ECU

ECU/ coop.

1. Total CEE, din care: 36798 12515,1 724,8 158722 12680

2. Belgia 1265 397,9 4,1 5763 144833. Germania 5467 4585,0 136,0 37160 81054. Danemarca 200 111,2 37,7 9687 871455. Franţa 4150 950,0 130,0 37160 391156. Irlanda 129 173,9 15,2 5543 318717. Italia 3411 410,0 27,0 6620 161468. Luxemburg 627 9,7 1,3 297 307459. Olanda 1285 424,9 77,9 15304 3601810. Portugalia 1118 1500,0 12,0 1366 91111. Spania 3000 1500,0 - 7668 511212. Anglia 636 428,0 28,0 9173 61432

x) Economistul nr. 164 – februarie 1992. Experienţa vest-europeană în domeniul cooperaţiei, inclusiv a

celei agricole, se caracterizează printr-o extrem de mare varietate de forme, ca urmare a puternicii fragmentări a continentului pe regiuni, cantoane, landuri etc. În aceste condiţii este greu de stabilit trăsăturile vreunui model european al cooperaţiei în agricultură, având de a face mai mult cu o pluritate de modele şi pe acest fond s-ar putea identifica mai degrabă un model, de pildă "latin" şi unul "german".

În ciuda diversităţii, există şi elemente care conferă o anumită unitate de concepţie şi orientare a cooperaţiei agrare din Europa.

Aceste elemente se concretizează, în principal, în setul de reguli şi principii izvorâte din practica europeană de peste 150 ani. În cadrul acestui proces, asistăm şi la o modificare a dimensiunii proprietăţii sau exploataţiei agricole, în sensul creşterii acesteia. În consecinţă, pentru satisfacerea nevoilor noilor exploataţii apar cooperative de procurare sau (şi) de utilizare în comun a maşinilor şi utilajelor agricole, clădirilor sau de exploatare în comun a terenurilor, ca urmare a regrupării exploataţiilor.

Concomitent, apar şi cooperative specializate de prelucrare a unor produse agricole (lapte, carne, struguri, ciuperci etc.).

O amploare crescândă au căpătat şi formele de cooperare pentru asigurarea creditelor necesare finanţării în comun a unor lucrări de investiţii privind îmbunătăţirile funciare, modernizare tehnologică etc.

Concomitent, cooperaţia agrară participă la procesul de integrare pe orizontală (specializări pe ramuri) şi pe verticală, cu industriile din

78

amonte şi aval, facilitând procesul de constituire a unor structuri agroindustriale moderne.

O importantă latură a activităţii cooperaţiei agrare vest-europene o constituie reprezentarea şi apărarea intereselor producătorilor mici şi mijlocii. Din acest punct de vedere, experienţa vest-europeană a sindicatelor agricole şi a altor organisme (asociaţii, uniuni) şi relaţiile lor cu coopraţia agricolă, merită studiată. În afara problemelor economice, cooperaţia agrară vest-europeană îşi asumă tot mai multe răspunderi privind problemele sociale ale cooperatorilor, formarea şi instruirea permanentă a acestora, acţiuni edilitare, de protecţie a mediului, culturale etc.

O trăsătură definitorie a cooperaţiei agrare din Europa occidentală o constituie ponderea ei, foarte diferită, în cadrul agriculturii, de la o ţară la alta. Ponderi mai mari se întâlnesc în ţări ca: Olanda, Danemarca, unele cantoane din Elveţia şi mai mici în Italia, Grecia şi Germania.

În ţările capitaliste dezvoltate cooperaţia agricolă este reprezentată, cu prioritate, în activităţile aflate în amonte şi aval faţă de producţia agricolă propriu-zisă.

Mişcarea cooperatistă din ţările cu economie de piaţă, deşi nu a dat aceleaşi rezultate pozitive, comparativ cu formele capitaliste de organizare a exploataţiilor agricole, au ameliorat în mare măsură nivelul de viaţă al agricultorilor şi şi-a dovedit viabilitatea, mai ales în domenii diverse cum ar fi: al aprovizionării, creditării, asigurărilor, prelucrării, depozitării, desfacerii. Cooperaţia poate fi considerată o componentă majoră a modernizării şi integrării rurale şi constituie un ax central al politicii agricole vest-europene.

Dezvoltarea rurală prin cooperaţia agricolă este sprijinită în toate regiunile lumii, deşi extinderea acestor forme are intensităţi diferite în ţările dezvoltate faţă de ţările în curs de dezvoltare.

Modelul nord-american de cooperare şi integrare rurală (integrare verticală) se bazează pe întreprinderi capitaliste specializate, care adeseori integrează producţia fermelor familiale micii şi mijlocii, cu prelucrarea şi chiar desfacerea acesteia.

Modelul vest-europeană urmăreşte promovarea cooperării între toate formele de organizare socială a producţiei agricole, inclusiv mica proprietate, extinzându-se atât cooperarea orizontală, cât şi cea verticală, realizându-se astfel structuri social-economice viabile.

În cazul Uniunii Economice Europene, cooperarea şi integrarea agroindustrială rurală se realizează la dimensiuni europene.

Cooperarea în agricultură, ca formă a integrării rurale îmbracă aspecte diverse, atât în ce priveşte cadrul în care se realizează (cooperative sau asociaţii) cât şi ca structuri de producţie şi sisteme de organizare rurală. Cooperarea şi integrarea se realizează între diferite tipuri de întreprinderi agricole, între agricultură şi

79

industriile din amonte şi aval, precum şi între exploataţiile private sau de tip asociativ şi fermieri. În unele ţări sunt larg răspândite societăţile pe acţiuni (private sau mixte), cooperative ale fermierilor specializate şi integrate pe orizontală.

În ultimele decenii s-a produs o adevărată revoluţie rurală în majoritatea ţărilor dezvoltate, ca un răspuns la adâncirea proceselor de industrializare a agriculturii şi a dezvoltării activităţilor neagricole din rural, fenomen susţinut şi de instituţiile de credit. Ţările dezvoltate, mai ales cele vest-europene, promovează şi susţin dezvoltarea rurală bazată pe forme asociative de grup şi alte forme de integrare menite a limita extinderea monopolurilor, a tempera exodul rural, a regla raportul cerere-ofertă şi a proteja mediul ambiant. În acelaşi timp, se dezvoltă în rural ramuri industriale ce deservesc agricultura, până la cele ce prelucrează şi comercializează produsele agricole.

80

CAPITOLUL 8 METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIETĂŢII RURALE

8.1. Concepte metodologice generale 8.2. Reguli metodologice 8.3. Metodele de cercetare sociologică 8.4. Tehnici de eşantionare şi tipuri de eşantion 8.5. Conţinutul unei monografii

8.1. CONCEPTE METODOLOGICE GENERALE Cercetarea sociologică foloseşte, ca orice ramură a ştiinţei, o

anumită metodologie, care constituie de fapt un instrument indispensabil de lucru în studiul fenomenelor sociale.

1. Metodologia sociologică reprezintă o sinteză generală a metodelor, tehnicilor şi procedeelor utilizabile la investigaţiile sociologice, un fel de "tehnologie" folosită în cercetarea sociologică. Ignorarea unor principii metodologice (neglijarea unor verigi ale tehnologiei de cercetare) sau reducerea metodologiei la aspectele particulare ale cercetării, determină eşecul sau nereuşita unor cercetări sociologice (8).

De aceea, metodologia sociologică trebuie să se refere cel puţin la aspectele principale de organizare şi efectuare a anchetei, după care urmează prelucrarea informaţiilor culese din teren şi redactarea concluziilor.

Organizarea cercetării presupune: – stabilirea temei de cercetare; – inventarul problemelor de urmărit; – realizarea pe teren a cercetării; – analiza statistică şi prelucrarea datelor; – interpretarea şi prezentarea rezultatelor cu referiri precise cu

privire la valorificarea rezultatelor. 2. În ceea ce priveşte metoda în sociologie ea are acelaşi sens ca

în toate celelalte ştiinţe. În fond metoda (care derivă din două cuvinte eline: meta = după şi odos = cale, drum) stabileşte calea de urmat, maniera de lucru.

Metodele fundamentale ce se pretează la efectuarea unor cercetări din domeniul agriculturii, mai ales când este vorba de studierea grupurilor de muncă, a comportamentului profesional, a relaţiilor interumane sunt:

a) Metoda observaţiei sociologice; b) Metoda monografică; c) Metoda anchetei sociologice; d) Metoda experimentală. 3. Un alt concept folosit în sociologie este cel privind tehnica

sociologică.

81

Tehnica sociologică reprezintă mijloacele operaţionale pentru strângerea şi înregistrarea informaţiilor de teren (instrumente). Aceste tehnici diferă în funcţie de temă, populaţie şi obiectivul urmărit. Tehnicile sunt deci instrumentele cu care echipa de cercetare operează în teren la culegerea informaţiilor

4. Al patrulea concept folosirt la stabilirea metodologiei este procedeul sociologic.

Procedeul sociologic este sistemul de operaţii folosit la sistematizarea şi prelucrarea materialului faptic cules.

8.2. REGULI METODOLOGICE DE CERCETARE 1. Metodologia sociologică trebuie să aibă în centrul ei regula

priorităţii faptelor în raport cu opiniile. Opiniile, zvonurile trebuiesc verificate şi apoi explicată cauza şi originea lor.

2. O altă regulă fundamentală a metodologiei sociologice se referă la unitatea dintre fapte şi teorie dintre datele din teren şi concepte sau principii generale pe care le stabilim.

3. Orice investigaţie sociologică trebuie să parcurgă, într-o formă sau alta, cel puţin următoarele faze:

– formularea întrebărilor de teren; – anchete de teren – administrarea întrebărilor; – analiza şi interpretarea datelor culese de pe teren.

Dacă studiem de pildă funcţiile ruralului, va trebui să arătăm care sunt elementele lui de natură economică, ecologică, culturală care sunt ramurile de producţie, cum este repartizată populaţia pe ramuri, pe nivele de calificare etc.

8.3. METODELE DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ Aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, momentele mai

importante dintr-o cercetare ştiinţifică sunt: punerea problemelor, stabilirea metodelor de investigare, investigarea fenomenelor şi formularea soluţiilor. În cele ce urmează se va prezenta al doilea moment al cercetării şi anume metodele folosite în sociologie sau cum cercetează sociologia, realitatea socială.

8.3.1. Metoda observaţiei sociologice Definiţie: Observaţia sociologică desemnează perceperea şi

înregistrarea atentă şi planificată a fenomenelor, obiectelor şi comportamentelor (atitudini, gesturi, cuvinte), membrilor unui grup, observarea fiind ghidată de o ipoteză de lucru, ce urmează a fi verificată.

Observaţia sociologică prezintă o serie de particularităţi: 1) să fie obiectivă, adică nepărtinitoare, exactă. 2) Observaţia trebuie să fie completă, adică să constate

fenomenul în întregime.

82

3) Observaţia trebuie să fie controlată, să o repetăm asupra aceluiaşi subiect în momente diferite. Prin repetarea observaţiei ne convingem că n-am greşit şi că dacă apar elemente noi, înseamnă că au intervenit schimbări ale fenomenului.

4) Observaţia trebuie să fie verificată, adică trebuie făcută în altă parte asupra altui fenomen sau subiect, pentru a putea obţine generalizări, pentru a identifica tendinţe sau legităţi ale fenomenelor studiate.

Instrumentele de lucru specifice metodei observaţiei sunt în mare, asemănătoare, cu cele folosite la alte metode. Astfel, orice observaţie trebuie să se desfăşoare după un plan (schemă). În vederea înregistrării se vor întocmi în prealabil, fişe de observaţii, ce vor cuprinde obiectivele avute în cercetare, transpuse sub formă de întrebări cantitative şi mai ales calitative; Se vor alege tehnicile de cercetare cele mai adecvate studiilor avute în vedere şi elaborarea instrumentelor de lucru adecvate (ghiduri de interviu, aparate foto, aparate de înregistrare audio-vizuale etc.).

8.3.2 Metoda monografică Definiţie: Metoda monografică poate fi definită ca o metodă

specifică acelui tip de cercetare de teren, care presupune observarea directă a unei unităţi social-teritoriale sau a unui sistem social, fără a recurge la eşantionare, deci propunându-şi să studieze exhaustiv colectivitatea respectivă. Sensul etimologic al cuvântului înseamnă a descrie un singur fapt.

Sociologia, fiind o ştiinţă care studiază fenomenul social ca totalitate, nu se poate mulţumi cu cercetarea unui fenomen izolat. De exemplu, pentru ca să studiem viaţa rurală românească unităţile sociale cele mai caracteristice pe care le vom cerceta sunt satele. Studiul sociologic direct al unei unităţi sociale restrânse, cum este un sat, un oraş (un judeţ), se numeşte monografie sociologică. Metoda monografică este pe larg utilizată încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea în Franţa, reluată apoi şi de alţi cercetători.

Întemeietorul monografiei sociologice la noi ar putea fi socotit Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldaviae), urmat în epoca modernă de I.I. de la Brad, cu monografiile celor trei judeţe (Botoşani, Mehedinţi şi Putna), ajungând la apogeu, în şcoala monografică, a lui Gusti-Sthal, cu câteva sute de monografii ale satelor româneşti (800).

Uneori această metodă este definită şi asemuită (prin asimilare) cu metoda anchetei. Ceea ce au comun ambele metode este faptul că permit cercetări la scară mare. Monografia este totuşi mai puţin extensivă decât ancheta, întrucât îşi fixează drept obiectiv de studiu, un domeniu al realităţii mai restrâns: o întreprindere, un sat, un oraş, o instituţie; comparativ cu metoda anchetei, care se aplică, de obicei, asupra unor

83

ansambluri sociale, mai mult sau mai puţin vaste (ex: anchetă asupra tineretului rural care cuprinde tot acest tineret dar care pentru cercetare, se eşantionează; sau procesul de asociere în agricultură).

În timp ce o investigaţie de tipul anchetei nu abordează obiectul de studiu ca atare, la toată mărimea sa şi nici toate problemele sociologice nu sunt urmărite în egală măsură, ci îl reduce la eşantion, şi vizează anumite aspecte sociale, prin metoda monografică, obiectul de cercetat este supus studiului în toată multitudinea aspectelor sale, la întreaga mărime şi a tuturor problemelor sociologice ce se manifestă.

Din acest motiv, ancheta oferă, îndeosebi studii cantitative, în timp ce monografia permite şi studii calitative.

Specificul metodei monografice este conferit de câteva particularităţi:

a) nu se poate efectua în laborator, ci numai pe teren; b) nu poate manipula variabile,; c) poate folosi orice tehnică de recoltare a informaţiilor; d) datorită caracterului complex, al realităţii sociale studiate şi

a necesităţii abordării multilaterale a acesteia, este necesară implicarea unor echipe interdisciplinare.

Cercetarea monografică trebuie să se desfăşoare după un plan. În acest plan, nu pot fi, de regulă, cuprinse de la început toate problemele ştiinţifice pe care le poate ridica cercetarea unei unităţi sociale (sat, ramură de producţie, ramură profesională etc.), întrucât fiecare segment social are particularităţile sale. De aceea, planul are la început un caracter general, care urmează să fie adaptat la împrejurările particulare şi completat. Important este să se ştie ce trebuie cercetat şi care este ordinea logică a cercetării. Problemele de amănunt le clarifică fiecare cercetător în parte, după cum se prezintă realitatea.

Un principiu valabil, pentru toate cercetările monografice este recomandarea de a nota tot ce se întâmplă într-o unitate socială, şi tot ce se leagă de ea, chiar dacă nu este prevăzut în plan de a se nota.

Să se prefere întotdeauna un sat cunoscut, pentru că se poate lua mai uşor contact cu oamenii şi putem mai uşor verifica faptele culese.

În plan se vor prevedea sarcini precise de cercetare, pe oameni şi pe probleme sociologice.

Planul de lucru va cuprinde toate problemele sociologice specifice. Cadrul cosmic, biologic, psihic, istoric etc., mijloacele materiale necesare, planul calendaristic etc.

8.4. TEHNICI DE EŞANTIONARE Eşantionul este o parte dintr-o populaţie dată, stabilită prin

diferite metode, care urmează a fi supusă cercetării sociologice, cu scopul de a formula concluzii teoretice şi propuneri practice valabile pentru ansamblul colectivităţii sociale din care a fost extras eşantionul.

84

Prin definiţie, eşantionul este reprezentativ pentru populaţia din care face parte.

În vederea stabilirii eşantionului, se determină mai întâi universul anchetei, populaţia care va fi investigată (toată populaţia ce lucrează sau numai, anumite categorii de vârstă etc.).

Odată universul anchetei stabilit se trece la alcătuirea eşantionului.

Eşantionul se stabileşte prin două procedee: 1) procedeul cotelor şi 2) procedeul probabilistic (tragere la sorţi, extrageri la întâmplare din urmă etc.).

1) Procedeul cotelor are două faze: a) construirea unui model redus al populaţiei vizate în cercetare; b) stabilirea unor cote de subiecţi pentru fiecare operator sau cercetător.

Modelul se construieşte pe baza categoriilor şi structurilor de subiecţi care sunt specifice populaţiei respective (categorii de vârstă, sex, profesie, stare civilă, mediul de origine etc.) sau în funcţie de alte variabile independente luate în studiu. Se calculează procentul fiecărei categorii în totalul populaţiei şi se obţine astfel procentele de reprezentare ale respectivelor categorii în eşantion.

Dacă populaţia este formată din 42 % bărbaţi şi 58 % femei, eşantionul va trebui la rândul său să includă 42 % bărbaţi şi 58 % femei. Fiecare subiect ce va fi investigat trebuie să răspundă caracteristicilor cotelor stabilite în modelul redus.

În cazul procedeului cotelor, cercetătorii (operatorii) nu primesc tabele cu numele subiecţilor (ca în cazul eşantionării probabilistice), ci tabele cu caracteristicile cotei de subiecţi ce urmează a fi anchetaţi (numărul celor de sex masculin, feminin, repartizarea pe vârste, pe medii de origine, profesii etc.).

2) Procedeul probabilistic. Eşantionarea probabilistică respectă una din regulile fundamentale ale investigaţiei şi anume: atribuie fiecărui individ din populaţia vizată şanse egale de a figura în eşantion, regulă care nu este satisfăcută de procedeul cotelor.

Eşantionul probabilistic se poate stabili în felul următor: 1) se alcătuiesc liste cu întreaga populaţie, sau se folosesc cele

deja existente (state de funcţiuni, condici, cataloage şcolare, jurnale de grupe studenţeşti, evidenţa muncii etc.);

2) se stabileşte dimensiunea eşantionului în funcţie de cerinţele cercetării şi de mijloacele de care dispune;

3) se calculează pasul statistic (se împarte populaţia totală la eşantion) (N/n = P);

4) se trage la sorţi numărul care va corespunde primului subiect ce va fi înscris pe lista eşantionului;

5) se aplică pasul statistic, începând cu numărul tras la sorţi alcătuindu-se astfel lista cu toţi subiecţii. Dacă populaţia este numerotată în întregime pe o singură listă se utilizează tabelul numerelor la hazard, care a intrat în practica eşantionării.

85

Asigurând o reprezentatitivitate mai mare şi eliminând subiectivitatea stabilirii subiecţilor (proprie procedeului cotelor), eşţantionul probabilistic dă rezultate mai precise, de aceea se bucură de un credit superior printre specialişti.

Prin urmare, eşantionul reprezintă o parte dintr-un tot, care permite, prin studierea sa, cunoaşterea întregului. Nu este nevoie să deşerţi sacul cu grâu, pentru a vedea câtă neghină cuprinde; este suficient să scoţi la întâmplare, după ce l-ai amestecat, un pumn şi pe această bază, se se estimeze proporţia de grâu-neghină. Admiţând erori de 4 - 6% eşantioanele au mărimi variabile: 500 - 2000 persoane. Eroarea (mărimea ei) nu depinde de raportul dintre mărimea eşantionului şi populaţia cercetată, ci mai ales de tehnica de eşantionare şi de volumul problematicii cercetate.

Mărimea eşantionului trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura reprezentativitate răspunsurilor şi suficient de mică pentru ca echipa de cercetare să poată chestiona pe toţi subiecţii aleşi. Dacă eşantionul este prea mic nu are o valoare asigurată, chiar dacă reprezintă 90 % din întreaga populaţie. Indicaţia că eşantionul reprezintă 90 %; 50 % sau 25 % din universul investigaţiei este lipsită de semnificaţie, dacă nu este însoţită în primul rând de date cu privire la dimensiunea brută a eşantionului. Mărimea eşantionului depinde şi de mărimea erorii admise, încât relaţia de calcul poate fi:

pentru eşantion:

21 eNNn•+

= , în care:

n – mărimea eşantionului; N – populaţia totală; e – eroare admisă (%). de exemplu:

990001010000001

10000002 =

+=

),(n

39905010000001

10000002 =

+=

),(;nnE

pentru eroare:

n

σe =

de exemplu, din 1000 subiecţi, 20 % au fost pentru o soluţie şi 80 % pentru o altă soluţie.

În acest caz,

10008020 ,*,

=e 012063140

,,

,==e sau 1,2 %

Şansa de eroare este în funcţie de mărimea eşantionului. La un eşantion de 600 - 800 persoane putem avea o eroare de 5 - 6 %, în timp ce la un eşantion de 2000 - 3000 persoane, eroarea poate fi de numai 3 %.

86

Tipuri de eşantion În practica eşantionării avem în vedere că populaţia supusă

cercetării este neomogenă sub multiple aspecte începând cu nivelul de cultură şi terminând cu puterea economică. Pentru ca eşantionul pe care-l stabilim să fie cu adevărat reprezentativ, populaţia vizată pentru studiu se grupează (clasifică) pe anumite tipuri de eşantioane, care o fac mai omogenă din punct de vedere structural, urmând ca din aceste grupe să extragem, să stabilim eşantionul de cercetat, prin unul din cele două procedee amintite anterior.

Eşantioanele se diversifică ca tip după compoziţia şi structura grupului studiat.

8.4.1. Eşantionul stratificat se foloseşte atunci când populaţia

ce face parte din universul anchetei este neomogenă sub aspect demografic, profesional, economic etc. În acest caz, populaţia se grupează mai întâi pe structuri omogene de vârstă, profesii etc., iar apoi se stabilesc pe eşantioane pentru fiecare strat în parte şi fiecare strat se studiază separat.

8.4.2. Eşantioane pe grupuri se pretează la studierea

grupurilor de populaţie adecvate populaţiei studiate: familii, echipe de muncă, clase şcolare, etc. În acest caz, nu se extrag indivizi pentru a fi incluşi în eşantion, ci grupuri întregi, ai căror membri sunt studiaţi. De exemplu, vom studia un eşantion de 20 clase şcolare reprezentative dintr-un judeţ şi nu 600 - 800 elevi extraşi din toate clasele şi şcolile judeţului sau 20 de asociaţii extrase din cele 600 de sate ale judeţului. De asemenea, putem stabili eşantioane din comunele unui judeţ, din sate sau chiar din uliţele (sectoarele) unei comune şi sate, în loc de a alege persoane care locuiesc în satele respective.

8.4.3. Eşantioane areolare (arii-spaţii) sunt adecvate studiilor

rurale. Zona studiată este împărţită în sectoare care sunt supuse apoi eşantionării. Eşantionarea areolară (spaţială) vizează îndeosebi spaţiile sociale deci, eşantionăm mai întâi spaţiile sociale şi apoi grupurile de populaţie din aceste spaţii. Se întocmeşte un eşantion pe cote şi arii sociale.

8.4.4. Eşantioane multistadiale constau în aplicarea succesivă

a mai multor procedee de eşantionare. De exemplu, după ce am stabilit un eşantion areolar (spaţial) vom trage la sorţi şi stabilim un eşantion probabilistic pentru populaţia zonei din primul eşantion (spaţial, areolar). De exemplu, în cazul unui sondaj în rândul studenţilor din România procedăm astfel:

87

a) se stabilesc principalele structuri ale studenţilor pe grupe de facultăţi (tehnice, pedagogice, artă etc.).

b) în cadrul fiecărui strat (grupe de facultăţi) se stabilesc eşantioane pe centre universitare şi ani de studiu.

c) se trag la sorţi studenţii care vor fi chestionaţi din cadrul eşantionului pe grupe de facultăţi şi ani de studiu. În acest caz avem de a face cu un eşantion tristadial.

8.4.5. Eşantioane multifazice nu sunt eşantioane propriu-zise

şi nu trebuiesc confundate cu eşantioanele multistadiale întrucât, nu presupun aplicarea succesivă a mai multor procedee, ci combinarea mai multor sondaje succesive asupra unor fracţiuni din populaţia totală. Se va proceda astfel:

a) se stabileşte mai întâi un eşantion cu o talie importantă (ca mărime);

b) se realizează apoi o anchetă rapidă (prima fază); c) din primul eşantion se extrage un eşantion mai mic; d) se efectuează pe acest ultim eşantion o anchetă mai

amănunţită (faza a II-a). Eşantionul multifazic poate fi şi multistadial dacă populaţia este

numeroasă şi deosebit de complexă. Alegerea tipului de eşantion depinde de mai mulţi factori,

printre care menţionăm: a) natura datelor disponibile asupra populaţiei totale: dacă există

liste, jurnale de evidenţă a prezenţei, state de funcţiuni atunci putem aplica "pasul statistic" pentru populaţii omogene;

b) dacă populaţia nu este omogenă, atunci se impune a stabili un eşantion stratificat;

c) dacă zona studiată este foarte întinsă iar populaţia foarte dispersată în teritoriu vom stabili eşantioane areolare şi eşantioane pe grupuri;

d) talia eşantionului, zonele de anchetă etc. se stabilesc şi în funcţie de mijloacele materiale de care dispunem pentru cercetarea respectivă.

e) tipul de eşantion depinde şi de natura anchetei, dacă urmărim să aflăm opinia studenţilor cu privire la practică este suficient un eşantion stabilit prin metoda cotelor.

De problema eşantionării este legată şi problema identificării, calculării şi eliminării erorilor care apar în cazul utilizării chestionarului.

Există două tipuri de erori: – erori de eşantionare, care depind de gradul de

reprezentativitate al eşantionului, adică de fapt de talia (mărimea) lui, aceasta depinzând, la rândul ei, de gradul de omogenitate al populaţiei eşantionate;

88

– erori de măsurare care îşi au originea în imprecizia chestionarului sau a operatorilor "Aceste erori pot fi accidentale sau sistematice. Accidentele se datorează de regulă operatorului care face greşeli de înregistrare pe teren şi sistematice atunci când chestionarul are anumite întrebări eronat formulate, încât toţi operatorii fac aceeaşi greşeală în teren.

La eşantionul probabilistic după ce se stabileşte lista celor din eşantion care în final va cuprinde, numele şi prenumele, adresa completă, vârsta, profesia, starea civilă etc. Listele vor fi împărţite pe operatori care urmează să administreze pe teren formularul chestionar. Totodată, se stabilesc şi liste de rezervă din eşantion, care cuprind eventualii subiecţi ce vor fi anchetaţi în locul celor ce refuză să răspundă, care şi-au schimbat domiciliul etc.

8.5. PRINCIPALELE PROBLEME CE SE ABORDEAZĂ ÎNTR-O CERCETARE SOCIOLOGICĂ, FOLOSIND METODA MONOGRAFICĂ

S-a arătat că sociologia este ştiinţa care studiază realităţile sociale şi caută să explice cauzele ce determină un anumit comportament al grupului social studiat.

Sociologia fiind tot o ştiinţă, procedează asemănător cu alte ştiinţe în sensul că nu-şi fixează problemele la întâmplare, ci după realitatea socială însăşi, începând cu mediul înconjurător şi mergând pânâ la societate.

1) O primă sarcină a sociologiei este să stabilească şi să studieze unde sunt amplasate teritorial, geografic, formele de convieţuire socială. Studiind aceste aşezări (cătune, sate, târguri, oraşe etc.), primul lucru care ne izbeşte este legătura lor cu mediul înconjurător. Sociologul este obligat să constate, chiar de la început, legătura ce există între societate şi mediul geografic şi să studieze natura acestor legături, cum se influenţează ele reciproc.

Iată prin urmare, o primă problemă a sociologiei, este cea a cadrului natural, geografic (cosmic), în care se regăseşte societatea. Obiectul nostru de studiu fiind viaţa rurală, se impune de la început, să cunoaştem condiţiile de sol şi de climă în care se desfăşoară viaţa socială, întrucât, acestea influenţează structurile de producţie agricolă, randamentele în producţie şi rezultatele economice generale.

2. În cercetarea vieţii sociale, un alt lucru care ne izbeşte sunt oamenii, realitatea lor fizică. Aceşti oameni sunt de vârste, înălţime, ocupaţie, sex diferite, ceea ce poate naşte întrebarea: dacă există vreo legătură şi care este aceasta, dintre natura fizică a oamenilor şi societate. Astfel, apare cea de-a doua problemă sociologică, a raporturilor dintre societate şi viaţa biologică a oamenilor, problema

89

cadrului biologic. Se va stabili în acest caz, numărul total al populaţiei, mişcarea populaţiei, cu toţi indicatorii demografici ce o caracterizează, starea de sănătate a populaţiei: care sunt bolile mai frecvente din sate, starea de igienă a locuinţelor şi a satului. În acest mod putem desprinde concluzia privind gradul de influenţă a vieţii sociale de către viaţa biologică şi invers.

3. Apropiindu-ne de oameni, oamenii ne impresionează nu numai prin prezenţa lor fizică, ci şi prin viaţa lor sufletească. Observăm astfel, mentalităţi şi atitudini deosebite. Chiar dacă fiziceşte oamenii de la ţară se aseamănă cu ceie de la oraş şi sunt de aceeaşi etnie naţională, felul lor de înfăţişare, atitudinile lor, mentalitatea lor diferă. Deosebirile sufleteşti apar şi mai evidente când e vorba de popoare diferite. Prin urmare, se pune o a treia problemă sociologică, problema cadrul psihic.

Se cercetează în acest caz, legăturile dintre viaţa sufletească a ruralilor şi viaţa lor socială. Se urmăreşte gradul de solidaritate sufletească a satului, conştiinţa lui socială; cum se comportă faţă de semenii săi şi faţă de străini, faţă de intelectuali. În ce măsură este prezentă cooperarea socială, cât de dezvoltată este aceasta.

4. Luând contact cu satul vom observa diferenţieri în ce ceea ce priveşte tehnicile de lucru, obiceiuri, îmbrăcăminte pe care sătenii le-au moştenit de la străbuni. Din studiul acestor aspecte rezultă o a patra problemă sociologică şi anume, cea istorică. În cadrul acestei probleme este bine să se încerce o descriere a istoricului satului, a modului său de formare.

Cele patru probleme care au fost prezentate până în prezent, cunoscute şi sub numele de cadre sau condiţii, pot fi grupate numai în două genuri de realităţi: realitatea naturală (condiţii naturale şi respectiv biologice) şi realitatea omenească (respectiv problemele psihice şi istorice).

După ce am cercetat aşezările sociale, cu realitatea fizică şi sufletească a oamenilor care le compun, lămurim multe aspecte legate de grupul social studiat dar, nu ne explicăm suficient care sunt cauzele ce determină o anumită viaţa socială. Din acest motiv suntem nevoiţi să pătrundem mai bine în miezul vieţii sociale.

5. Cea dintâi activitatea de viaţă a unei comunităţi sociale, care ne atrage atenţia, este activitatea economică. Deci, a cincea problemă de studiu sociologic este viaţa economică. La manifestările economice se cercetează tot ce ţine de nevoile materiale ale satului. Se stabilesc ramurile de activitate economică: ramuri vegetale şi animale, comerţ, mică industrie, structura pământului pe categorii de folosinţă, suprafaţa totală, număr de proprietari pe structură de mărime, dotarea agriculturi, randamentelor şi rentabilitatea agriculturii. Se studiază fondul locativ, gradul de dotare a acestuia cu bunuri de folosinţă curentă şi îndelungată. În sfârşit ne interesează producţia marfă ce o

90

furnizează satul altor ramuri economice şi altor sate etc. De mare interes pentru cercetarea condiţiilor economice din sat sunt bugetele ţărăneşti în care atunci când sunt ţinute corect, se evidenţiază tot ce câştigă şi ce cheltuieşte un rural (ţăran) etc.

6. A şasea problemă sociologică a satului este problema activităţii spirituale. pe această linie se va cerceta în ce constă viaţa spirituală a grupului social studiat, starea culturală generală. Se întocmesc statistici cu gradul de şcolarizare al populaţiei, se evidenţiază prezenţa bibliotecilor publice şi personale, care sunt activităţile căminului cultural, al şcolilor, se evidenţiază numărul de abonamente la presă şi TV sau a celor ce se vând prin reţeaua comercială. Se va studia ce segment al populaţiei se ocupă de diverse activităţi culturale etc.

7. În orice grup social, inclusiv în sat, apar şi conflicte sociale: certuri pentru proprietate, furturi, fraude, insulte, calomnii. Din acest motiv se poate pune întrebarea: cum de nu se destramă, nu se prăbuşeşte o astfel de unitate socială. Aceasta se datorează activităţii etico-juridice care asigura condiţiile de desfăşurare a celorlalte două activităţi sociale: economică şi spirituală. Deci, cea de-a şaptea problemă sociologică, ce trebuie studiată într-un grup social este activitatea etico-juridică. Se va studia în acest caz, comportarea locuitorilor, abaterile de la regulile de convieţuire socială, abaterile civile şi penale (furturi, tâlhării, omoruri etc.).

8. Manifestările politice se vor studia sub raportul politicii şi administraţiei de stat şi existenţa ideilor politice în sat. Se va cerceta dacă există curente politice în sat, de ce natură, cum se manifestă şi dacă satul se dezbină pe chestiuni politice. Se va studia cum funcţionează primăria, cum îşi fac datoria funcţionarii primăriei.

9. A noua problemă sociologică o constituie problema unităţilor sociale, a segmentelor ce formează societatea. Activitatea economică dintr-o comunitate rurală nu se efectuează de fiecare membru al colectivităţii izolat, ci ea are loc pe familii şi gospodării, deci pe comunităţi mai mici de viaţă.

91

CAPITOLUL 9 TEHNICI DE CERCETARE ALE EXISTENŢEI SOCIALE

9.1. Tehnica anchetei sociologice 9.2. Sondajul de opinie 9.3. Tehnica observaţiei 9.4. Tehnica documentaţiei 9.5. Tehnica experimentului sociologic Tehnicile folosite într-o cercetare sociologică pot fi grupate în

două mari categorii: A. Tehnici de cercetare ale existenţei sociale şi care cuprind: – ancheta sociologică; – sondajul de opinie; – observaţia directă a faptelor; – documentarea de teren; – experimentul social. B. Tehnici de cercetare ale imaginii existenţei sociale ce

cuprind: – interviul sociologic; – chestionarul sociologic; – teste, convorbiri sociologice, etc.

9.1. TEHNICA ANCHETEI SOCIOLOGICE 9.1.1. Tipuri de anchete. Ancheta sociologice este o metodă de

cercetare de teren ce se realizează folosind în principal două tehnici de cercetare: „Chestionarul şi interviul“ fără a neglija şi alte tehnici tradiţionale de cercetare sociologică. Astfel, în Franţa şi S.U.A. frecvenţa folosirii diverselor tehnici de anchetă diferă de la o ţară la alta (tab. 9.1).

Tabelul 9.1 Tehnici de cercetare folosite în anchete sociologice (%)

Tehnica folosită Franţa S.U.A. Observaţia directă 4 1 Documentarea (documente: publice, personale şi oficiale) 28 24

Experimentul 2 1 Chestionarul 18 20 Interviul şi convorbiri 36 43 Analize secundare 10 8 Alte procedee particulare 2 3

92

Astfel, peste 82% din investigaţii se realizează prin chestionare, interviuri şi documentare din surse personale, publice şi oficiale. Observaţia şi experimentul, tehnici fundamentale în sociologie, ocupă uneori ultimul loc în practica sociologică din aceste ţări.

Anchetele sociologice, după scopul urmărit şi criteriile de clasificare sunt de mai multe tipuri:

a) după populaţia investigată, avem de a face cu: anchete restrictive sau anchete vaste;

b) după tema şi obiectivele urmărite, putem avea: anchete limitate (pe o zonă) şi anchete generale;

c) după specificul temei, putem avea: anchete demografice; culturale, industriale, rurale, ale delicvenţei, ale stării de sănătate, ale intenţiei de emigrare, etc.

d) după scopul urmărit, putem avea anchete de explorare, diagnostic şi experimentale;

e) după modul de reflectare a fenomenului studiat în conştiinţa populaţiei, putem avea ancheta de opinie;

f) ancheta de acţiune este însoţită de anumite modificări în universul investigat, care apar în timpul şi sub influenţa anchetei.

9.1.2. Particularităţi metodologice. Principalele particularităţi

ale anchetei privesc tehnicile folosite, numărul de subiecţi cuprinşi în cercetare, modul de prelucrare a informaţiilor, etc.

a) Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul că numărul, ordinea întrebărilor, numărul de persoane supuse chestionării sunt stabilite cu precizie de la început.

b) La alegerea persoanelor investigate se are în vedere asigurarea cerinţei de reprezentativitate a populaţiei prin intermediul eşantionului. Tipurile de indivizi din eşantionul anchetat trebuie să acopere corect toate tipurile prezente în populaţie.

c) Pentru a se asigura o reprezentativitate satisfăcătoare, ancheta se realizează, de regulă, pe eşantioane mari, în timp ce, prin folosirea interviului în eşantion sunt cuprinşi un număr redus de indivizi. De regulă, în cazul interviului sunt cercetate persoane ce deţin sau au deţinut poziţii privilegiate în colectivitatea umană cercetată şi deci aceştia deţin informaţii pe care ceilalţi nu le au. Din acest motiv, ancheta pe bază de chestionar cuprinde indivizi medii, obişnuiţi, în timp ce subiecţii intervievaţi sunt atipici pentru media populaţiei.

Eşantionul în cazul anchetei cuprinde sute sau, mai frecvent, mii de subiecţi, în timp ce efectivul supus intervievării cuprinde câteva zeci de persoane, sau mai puţin.

93

Concluziile unei anchete rezultate din prelucrarea informaţiilor obţinute de la mii de subiecţi au la bază legile statisticii matematice, respectiv „legea numerelor mari“.

d) Investigând un număr mare de subiecţi, înseamnă că ancheta pe bază de chestionar nu poate urmări decât colectarea unor informaţii relativ simple din viaţa subiectului, din mediul său de viaţă, despre care acesta posedă informaţii şi le poate reda fără dificultate. În acest fel, o cercetare pe bază de chestionar este de tip extensiv, pe câtă vreme, cea bazată pe interviu este de tip intensiv.

e) Prelucrarea datelor unei anchete se realizează folosind procedee statistice (calculul frecvenţelor pentru răspunsurile la întrebări). Din acest motiv, răspunsurile libere la întrebările deschise trebuie aduse în faza de prelucrare, la forma închisă şi prelucrate ca atare.

În cazul interviului, calculul frecvenţelor se face doar în situaţii cu totul deosebite iar problema reprezentativităţii statistice nu se pune.

f) Interviul este o metodă ce uzează tehnicile orale (tête a tête), pe câtă vreme ancheta se poate realiza şi în scris, completând un chestionar.

g) Ancheta se realizează strângând informaţia de la persoane luate în mod individual, în timp ce interviul poate lua şi forma interviului de grup.

h) Ancheta se realizează, de regulă, cu personal auxiliar (operatori de anchetă), în vreme ce interviul nu poate fi făcut decât cu personal calificat, neutru faţă de tema studiată, dar care are o mare capacitate de a provoca reacţii verbale din partea subiectului şi de a le înregistra corect răspunsurile.

Interviul se realizează, de regulă, de doi sociologi, unul având ca sarcină înregistrarea răspunsurilor orale sau de mimică ale subiecţilor.

f) Ancheta face parte din cadrul metodelor, care în sens larg, poartă numele de cantitative, în timp ce interviul este o metodă calitativă.

9.1.3. Tehnici de anchetă. Aşa cum s-a arătat, ancheta, ca

metodă de cercetare sociologică, presupune un schimb de informaţii dintre cercetător şi subiecţii realităţii sociale investigate (8, 10).

Transmiterea informaţiilor de la subiectul uman spre cercetător se poate realiza, în principiu, prin două modalităţi fundamentale: a) calea orală; b) calea scrisă.

În primul caz, vom avea de a face cu ancheta orală sau directă (în sensul că informaţia se transmite direct cercetătorului sau operatorului); în cel de-al doilea caz, avem de a face cu ancheta în scris sau indirectă (prin autoadministrarea chestionarului).

94

În ancheta orală, operatorul le citeşte subiecţilor întrebările din chestionar, la care aceştia dau răspunsuri orale, răspunsuri ce sunt înregistrate de operatorii de anchetă în formularul de chestionar.

În ancheta în scris, comunicarea este indirectă, în sensul că subiectul citeşte personal chestionarul, îl completează cu răspunsurile personale, fără a avea un contact de comunicare cu operatorul care i-a înmânat sau expediat prin poştă chestionarul.

Reacţiile subiectului la aceeaşi întrebare pot fi foarte diferite după cum el se găseşte faţă în faţă cu un operator care-i pune întrebarea, se află la telefon sau se găseşte singur cu o foaie de hârtie în faţă.

9.1.4. Ancheta orală sau directă. Acest tip de anchetă este

tehnica cea mai des folosită în anchetele cu mare audienţă la public (anchete electorale, sondaje pe probleme sociale etc.), adică, cele ale căror rezultate sunt prezentate şi comentate de mijloacele de informare în masă.

Tehnica anchetei orale are două variante de realizare: – ancheta faţă în faţă; – ancheta prin telefon. Ancheta faţă în faţă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de

muncă etc. Alegerea unei sau alteia dintre posibilităţile enumerate mai sus

depinde de: populaţia vizată în cercetare, procedeul de eşantionare, tema cercetată, mijloacele materiale şi umane avute la dispoziţie etc. Ancheta prin vizita operatorilor la domiciliu prezintă o serie de avantaje deloc neglijabile.

Ancheta la domiciliu se impune foarte adesea din motive din ce ţin de procedeul de eşantionare, se identifica locuinţa, se ia apoi contactul cu familia şi se selectează apoi individul cu care se va sta de vorbă.

Ancheta orală la domiciliu este preferată atunci când chestionarul de aplicat este relativ lung. Pe stradă la ieşire de la un spectacol, subiectul nu poate fi abordat pentru o discuţie decât cel mult pentru 3-5 minute, dat fiind că oamenii sunt grăbiţi şi nu au disponibilitatea de a răspunde la mai multe întrebări. Nici la locul de muncă situaţia nu este mai bună, din punct de vedere a timpului disponibil, iar alţii nu pot fi sustraşi de la activitatea lor. Chestionarea la finele programului de lucru nu este nici ea bine venită, atât din punct de vedere al timpului ce-l poate afecta subiectul acestei activităţi, cât şi datorită faptului că starea fizică şi psihică a subiectului, la terminarea zilei de muncă, nu este deloc satisfăcătoare (oamenii sunt obosiţi, flămânzi etc.).

Cele mai favorabile condiţii de anchetă sunt la domiciliu, dacă ele nu depăşesc 40-60 minute sau chiar mai mult. Discutând cu

95

subiectul în propria locuinţă, dacă el acceptă, în mediul său obişnuit de viaţă, el este mai puţin stresat decât în alte condiţii.

Calitatea rezultatelor este, de regulă, cea mai bună. Discutând cu subiectul „tête-a-tête“, avem avantajul că putem să-i observăm şi să-i controlăm reacţiile să ne dăm seama dacă spune adevărul sau nu. Ancheta la domiciliu se completează şi cu posibilitatea de a folosi pentru cercetare şi tehnica observaţiei directe. Intrând în casa cuiva, multe întrebări din chestionar devin inoportune (de ex.: aveţi televizor, aragaz etc., întrucât le vedem din primul moment). În schimb, în acest caz, putem iniţia discuţii cu privire la programele vizionate, orele de audienţă, grad de satisfacţie şi interes pentru anumite emisiuni etc. Dar, nu numai la acest gen de întrebări (numite factuale), calitatea răspunsurilor este mai bună, ci şi la alte tipuri, cum ar fi cele de motivaţie, opinie, atitudine

Ancheta directă, faţă în faţă, la domiciliu, este cel mai puţin afectată de fenomenul de nonrăspunsuri. Nonrăspuns înseamnă şi refuzul de a ne primi în casă pentru chestionare. Ancheta orală la domiciliu înlătură practic nonrăspunsurile parţiale, respectiv refuzul de a răspunde la unele întrebări. Datorită prezenţei operatorului, care insistă să primească răspuns, se realizează o anumită presiune psihică asupra subiectului, care, în cele din urmă, este determinat să dea un răspuns.

Succesul anchetei orale la domiciliu ar putea fi explicat pe baza a trei factori principali.

a) Refuzul de politeţe din partea subiectului. Este mai greu pentru acesta să refuze colaborarea atunci când operatorul i se adresează politicos, cu rugăminte de a-l ajuta să-şi realizeze sarcina de muncă pe care o are.

b) Dorinţa subiectului de a influenţa transformarea sau corectarea unor stări de lucruri, prin intervenţia lui, dând anumite răspunsuri ce pot constitui soluţii pentru problematica studiată.

c) Nevoia de acumulare, specifică ţăranului român este un factor ce favorizează ancheta orală la domiciliu.

9.1.5. Ancheta prin telefon este în mare vogă în ţările apusene,

favorizată de prezenţa telefonului la majoritatea populaţiei La noi în ţară această metodă este puţin folosită întrucât accesul

la telefon este încă o speranţă îndepărtată pentru o bună parte a populaţiei rurale şi în bună măsură şi pentru cea urbană În ţările cu grad ridicat de computerizare au apărut noi procedee de investigare pe bază de chestionar cu întrebări închise. În acest caz, după stabilirea legăturii telefonice cu subiectul supus chestionării apare pe ecranul calculatorului acestuia prima întrebare din chestionar. Se recepţionează apoi răspunsul, marcându-se pe ecran varianta aleasă de

96

subiect. Apoi apare următoarea întrebare etc. La epuizarea chestionarului, răspunsurile la întrebări se găsesc deja în memoria calculatorului, sunt prelucrate şi în câteva minute se pot întipări tabele cu frecvenţe, grafice, indici sau alte elemente prevăzute în programul de prelucrare.

Ancheta prin telefon, chiar şi în lipsa calculatoarelor, are o serie de avantaje.

– operativitate (timp de execuţie); – aria de acţiune; – costul cercetării; – fiabilitate; – controlul constant al terenului. Timpul necesar efectuării unei anchete prin telefon este cu mult

mai scurt decât cel efectuat oral de operatorii ce se deplasează la domiciliu. Prin telefon, un operator poate efectua 1 - 2 chestionare pe oră, performanţă imposibil de atins cu alte metode.

În ceea ce priveşte aria de acţiune, prin telefon pot fi chestionaţi subiecţi din toate zonele ţării (dacă există reţea telefonică), ceea ce conferă eşantionului şi o mai mare reprezentativitate. În cazul unor anchete pe spaţii mari se constituie eşantioane multistadiale sau pe grupuri care înseamnă alegerea unor grupuri de indivizi, localităţi, străzi etc. şi apoi din acestea se extrag persoanele supuse investigării.

Costul unei anchete prin telefon este cu 30 - 60 % mai mic decât cea orală la domiciliu, care presupune cheltuieli de deplasare, cazare, diurnă etc.

Plusul de rentabilitate la ancheta prin telefon se datorează proporţii mai reduse a refuzurilor de a răspunse la telefon decât a refuzurilor de a primi operatori în casă.

Controlul pe teren al operatorilor este mai dificil de realizat în timp ce controlul prezenţei lor la postul telefonic este mult mai facilă.

9.1.6. Ancheta (indirectă) prin autoadministrarea

chestionarului a) Dintre tehnicile de anchetă prin autoadministrare distingem

mai multe variante ancheta prin poştă (sau chestionar poştal). În acest caz, cercetătorul şi cel anchetat nu vin deloc în contact direct. Subiectul completează singur chestionarul şi-l returnează operatorului tot prin poştă.

b) Operatorul înmânează chestionarul fiecărui subiect la domiciliu după care aşteaptă să-l completeze sau revine la acesta după 2 - 3 zile pentru a ridica chestionarul.

Subiectul completează chestionarul singur şi apoi îl predă operatorului, fie în aceeaşi zi, fie după 2 - 3 zile.

c) Completarea chestionarului are loc într-o sală (tehnica extemporalului) unde participă concomitent un număr mai mare de

97

subiecţi (după capacitatea sălii de clasă, amfiteatru etc.), care-şi completează fiecare în parte chestionarul primit.

e) Ancheta prin chestionar publicat în ziare şi reviste pe care cititorii ziarului le completează şi le expediază redacţiei publicaţiei conform indicaţiei acestora.

9.1.7. Particularităţile anchetei scrise prin autoadministrare

(avantaje şi dezavantaje) Avantaje a) Ancheta scrisă prin autoadministrare are avantajul unui cost

mult mai mic, comparativ cu alte tehnici de chestionare. Când chestionarul se lasă la domiciliu, un operator poate difuza zilnic zeci de chestionare, pe care le va recupera în aceeaşi zi, parcurgând itinerariul de la difuzare în direcţia inversă sau revenind după 1 - 3 zile, în funcţie de opţiunile subiecţilor.

Costurile scad şi mai mult în cazul variantei de completare în săli colective (tehnica extemporalului).

b) Prin absenţa operatorului în momentul completării se înlătură influenţa perturbatoare a acestuia asupra subiectului, diminuându-se până la dispariţie efectul de interacţiune dintre cei doi indivizi.

c) Subiectul atunci când îşi completează singur chestionarul va urmări să-şi rezume cât mai fidel ceea ce crede că este necesar să răspundă. Prin urmare, se înlătură eventualele greşeli de înregistrare şi interpretare datorate operatorului.

d) Al patrulea argument în favoarea autoadministrării chestionarului este păstrarea anonimatului răspunsurilor. Forma de aplicare în colectiv asigură în cea mai mare măsură anonimatul răspunsurilor, fapt deosebit de bine apreciat de subiecţi, care, în general, nu doresc să-şi asume nici un risc.

e) Acest gen de culegere a informaţiilor lasă subiectului timp de gândire pentru formularea răspunsurilor. Acest mod de chestionare are avantajul, că în cazul în care formularea răspunsurilor presupune o oarecare documentare, rememorarea unor evenimente, consultarea unor documente personal etc., subiectul are un anumit timp la dispoziţie.

f) Tehnica eşantionării prin poştă asigură o dispersie mai mare a subiecţilor aleşi şi deci o reprezentativitate mai mare a eşantionului.

Dezavantaje a) În cazul anchetei în scris prin autoadministrare nu avem

certitudinea că persoana aleasă în eşantion este cea care răspunde la chestionar.

Când chestionarul se autoadministrează sub supravegherea operatorului (acasă sau în grup) există şansa ca răspunsurile să fie individualizate. Altfel, s-ar putea ca răspunsul să aparţină altei persoane sau unui colectiv familial sau de vecinătate, rudenie etc.

98

b) Posibilitatea ce o are subiectul de a consulta înaintea completării propriu-zise (elaborării răspunsurilor) întreg conţinutul chestionarului, pierzându-se astfel spontaneitatea răspunsurilor. În acest caz, pentru multe întrebări de opinie se elaborează răspunsuri în conformitate cu ceea ce subiectul crede că se aşteaptă de la el.

9.2. SONDAJELE DE OPINIE Termenul de "sondaj" este, în general, sinonim cu cel de

"cercetare selectivă" sau de "eşantion(are)". Cumpărătorul alege prin sondaj un obiect dintr-o multitudine spre a-i testa calităţile, profesorul verifică prin sondaj câţiva elevi să vadă dacă au înţeles lecţia predată etc. Ideea sondajului este deci aceea de a reduce populaţia statistică efectiv cercetată la o parte (mică) a ei, capabilă să reprezinte caracteristicile întregului.

În domeniul investigaţiilor sociale, se utilizează frecvent expresia de "sondaje de opinie" sau "sondaje de opinie publică" pentru a se desemna un anume gen de anchetă şi anume cea efectuată pe diferite probleme de mare interes public şi care urmăreşte, în principal, să surprindă opiniile (părerile, atitudinile, evaluările etc.) oamenilor legate de aceste probleme.

9.2.1. Particularităţile sondajului a) Sondajele de opinie, aşa cum le arată şi numele, sunt centrate

– dacă nu exclusiv, cel puţin cu preponderenţă – pe aspectul opinional, subiectiv al realităţii sociale. Ele urmăresc să evidenţieze ceea ce "cred", "gândesc", "simt", "apreciază", "intenţionează să facă" oamenii. Cel mai adesea prin sondaje se testează gradul de satisfacţie faţă de activitatea diferitelor organisme sau persoane cu funcţii în stat, notorietatea personalităţilor politice, opţiunile electorale, raportarea la anumite sisteme de valori etc.

b) Sondajele de opinie sunt centrate pe probleme ce suscită un larg interes de public.

c) Sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronunţat caracter descriptiv.

d) Sondajele de opinie sunt anchete realizate într-un timp foarte scurt, cu chestionare simple şi clar structurate şi pe eşantioane care să asigurre o reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu caracter general urmărite.

e) Rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau publicului larg într-o formă simplă, fără a se recurge la mijloace sofisticate de prelucrate şi interpretare a informaţiei.

f) Sondajele de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar ale cărui interes sunt altele decât cele ştiinţifice sau sunt făcute de anumite institute cu acest profil în momentele când o

99

problemă stârneşte un mare interes iar, prin publicarea rezultatelor, instituţia respectivă se face mai bine cunoscută publicului larg.

g) Sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică o componentă a cunoaşterii ştiinţifice a socialului şi fac parte inseparabilă din viaţa societăţii respective. Toate deciziile majore – sau unele chiar de mai mică anvergură – ale organelor executive naţionale sau locale sunt supuse judecăţii cetăţenilor cu ajutorul acestei forme simple, rapide şi eficiente de recoltare a opiniilor. În nici o societate cu adevărat democratică nu este pusă la îndoială utilitatea sondajelor iar forţele politice nu-şi pot permite să ignore rezultatele acestora. Deci, sondajul este o formă "populară" de anchetă.

9.3. TEHNICA OBSERVAŢIEI 9.3.1. Particularităţile metodologice O altă tehnică de cercetare sociologică a existenţei sociale o

constituie observaţia directă. Observaţia directă de teren, care poate fi spontană şi organizată (provocată – ştiinţifică), constituie o tehnică importantă de investigare sociologică. Observaţia directă ne furnizează informaţii care, constituie cel mai bogat material de analiză calitativă. Ea constituie baza oricărei cercetări şi analize sociologice, sursa indispensabilă de date şi proba decisivă a valorii concluziilor la care se ajunge. Observaţia sociologică este o tehnică de lucru şi orice cercetare începe prin observaţie.

Însuşirile observatorului. Observatorul sociologic (cercetătorul) trebuie să posede o serie de însuşiri cum ar fi:

a) capacitatea de a înregistra rapid şi corect cele mai reprezentative fapte care se derulează în faţa ochilor săi în legătură cu tema studiată;

b) el trebuie să aibă capacitate de sinteză, de sistematizare, a materialului cules;

c) capacitate de cuantificare (măsurare) a datelor, de transpunere a informaţiilor calitative în cantitate, să ştie să vadă ceea ce este semnificativ, esenţial. Aceste calităţi, care formează experienţa de cercetare, se formează în timp.

d) În legătură cu subiectul cercetat trebuie să menţionăm că între acesta şi observator există un raport de intercondiţionare în funcţie de personalitatea subiectului. Pentru ca reacţiile să nu fie "sugerate" se impune ca subiecţii să nu cunoască opiniile şi aşteptările observatorului.

Observatorul trebuie să cunoască însă, atât particularităţile subiecţilor (ale populaţiei investigate), cât şi specificul situaţiei în care se desfăşoară observaţia. Desigur, independent de voinţa noastră, însuşirile personale şi prestigiul ştiinţific al observatorului sunt prezente în procesul cunoaşterii sociologice.

100

9.3.2. Tipuri de tehnici de observaţie Observaţia poate fi directă sau indirectă. Observaţia directă, la

rândul ei, este spontană sau provocată (ştiinţifică). Observaţia indirectă şi ea poate fi de două tipuri: întâmplătoare

şi sistematică. Observaţia sistematică, la rândul ei, poate fi de tip administrativ sau de tip ştiinţific (de exemplu observaţie participativă sau observaţie de tip participant observator).

Observaţia spontană sau ştiinţifică înregistrează şi ea, pe parcursul desfăşurării, câteva etape: a) observaţii de explorare; b) observaţii de diagnostic; c) observaţii experimentale.

Pe măsură ce se trece de la prima la celelalte forme de observaţie, cercetarea câştigă în precizie. În prima etapă a observaţiei se pot pierde unele informaţii care pot fi însă notate ulterior, în ciclurile următoare, când nu vom mai înregistra tot ci numai faptele care confirmă sau infirmă ipotezele luate în studiu.

În observaţia directă de explorare, sociologul intră în contact direct cu realitatea socială, observând şi descriind fenomenele şi procesele în curs de desfăşurare, apelând cu prioritate la fapte şi nu la opinii.

1. Observaţia spontană. Cele mai multe observaţii au caracter spontan, prezintă un oarecare interes pentru viaţa cotidiană, dar sunt insuficiente pentru realizarea unor studii ştiinţifice.

Principalele caracteristici ale observaţiei spontane sunt: a) este întâmplătoare, nesistematică şi insuficient controlată critic; b) este fragmentată întrucât, deşi se urmăreşte să se noteze totul, observaţia spontană nu înregistrează decât cazuri izolate; c) este vagă şi imprecisă, confuză uneori şi inexactă, încât se realizează sub presiunea primelor impresii, exagerând unele detalii în dauna întregului, aspectele exterioare în dauna esenţei; d) este subiectivă sau părtinitoare, dominată de opiniile şi interesele – conştiente sau nu – ale cercetătorului. Desigur, în nici o cercetare de acest fel, nu se poate asigura o obiectivitate 100 %, întrucât atât observatorul cât şi subiectul aparţin socialului dar, gradul de subiectivitate poate fi redus la minimum prin precizări teoretice şi mijloace metodolofice adecvate; e) este necritică; f) obişnuit, observaţia spontană nu este înregistrată la faţa locului, ci reţinută în memorie, care inevitabil pierde o parte din informaţii pe parcurs.

2. Observaţia ştiinţifică (provocată). Spre deosebire de observaţia spontană, observaţia ştiinţifică are următoarele particularităţi: a) este fundamentată teoretic; b) este sistematică, vizând fenomenul studiat în totalitatea laturilor lui; c) este analitică pe elementele lui componente; d) este metodică, deci condusă după anumite reguli metodologice; e) este repetată şi verificată pentru a descoperi tendinţele şi evoluţia fenomenului studiat.

101

Observaţia ştiinţifică presupune o anumită codificare a operaţiilor şi anumite procedee moderne de analiză cantitativă. Observaţia directă de teren este dominant calitativă, ea atribuind o importanţă mai mare semnificaţiei informaţiei.

3. O variantă a observaţiei indirecte dar sistematice o constituie observaţia participativă. Tehnica care răspunde cel mai bine exigenţelor observaţiei sociologice de teren, o constituie observaţia participativă care presupune contactul îndelungat al cercetătorului cu colectivitatea studiată (luni şi ani), precum şi o anumită integrare (participare) în activităţile subiecţilor cercetaţi. Acest mod de cercetare nu se rezumă la un simplu dialog între operatori şi subiecţi şi nu vizează indivizi izolaţi. Observaţia participativă vizează ansamblul grupurilor şi ea furnizează date mai reale decât ne poate da un operator de interviu sau chestionar, care poate fi "minţit mai uşor".

Pentru desfăşurarea observaţiilor participative s-au elaborat unele reguli cum ar fi:

– să se respecte normele de convieţuire socială şi tradiţiile specifice colectivităţii studiate;

– cercetătorul să nu se izoleze, să nu facă opinie separată, pentru a fi acceptat de colectivitate;

– să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin vocabular şi cunoştinţe, să nu joace rol de conducător sau sfătuitor;

– să evite a se impune în conversaţii, dar să nu ignore sau să desconsidere ceea ce se întâmplă în colectivitatea studiată, participând ca toţi ceilalţi şi manifestând un interes mediu faţă de evenimentele ce au loc;

– să nu fie indiscret sau să pară prea interesat pentru anumite informaţii;

– să se preocupe în mod deosebit de antrenarea unor subiecţi în cercetare şi să acorde o atenţie aparte persoanelor cheie, fără de care nu vor fi acceptaţi cu drepturi depline în colectivitate.

O prea mare integrare a sociologului în universul uman şi social cercetat nu este de dorit deoarece aceasta ar diminua gradul de obiectivitate şi capacitatea de a surprinde faptele cele mai semnificative, însuşiri care se menţin în măsura în care observatorul rămâne relativ neutru faţă de colectivitate (îndeosebi faţă de microgrupuri). Cercetătorul trebuie să manifeste interes egal faţă de toţi membrii colectivităţii.

Durata observaţiilor participative trebuie să fie suficient de mare pentru a permite observatorului să cunoască bine colectivitatea studiată, şi să înregistreze bine datele cele mai importante, fără însă ca această durată să ducă la identificarea observatorului cu mediul studiat.

102

4. Tehnica "participantului observator" este aceea în care, cercetătorul este membru al grupului studiat sau cercetătorul antrenează unul sau mai mulţi membri ai grupului care culeg şi transmit sociologului date cu privire la viaţa şi activitate propriului grup.

Desigur, aceste informaţii trebuiesc privite şi cu încredere dar şi cu rezerve, întrucât observatorii sunt prea implicaţi şi legaţi de colectivitatea investigată.

Tehnica "participantului observator" are tradiţie în sociologia românească. Echipele lui D. Gusti obişnuiau să-i folosească pe ţărani în calitate de membri activi ai echipei de cercetare. Graţie lor, problemele locale au putut fi mai uşor depistate şi înţelese.

9.3.3. Ghidul şi fişa de observaţie Sociologia nu dispune de instrumente de lucru standardizate

pentru realizarea observaţiilor directe de teren. Din această cauză orice cercetare presupune elaborarea unui "ghid de observaţie" şi a unei fişe de observaţie.

Observaţiile se înscriu într-o fişă de observaţie, elaborată după speficul fenomenelor sociale şi într-o serie de alte instrumente care se anexează (tabele, liste, fotografii, benzi magnetice etc.) realizându-se observaţii repetate pentru a identifica sensul real al evoluţiei fenomenului.

Numărul de observaţii sau numărul de subiecţi observaţi diferă de gradul de pregătire şi experienţă a observatorului (6 - 7 subiecţi cu până la 15 observaţii pe minut).

Ghidul de observaţie va cuprinde şi recomandări privind mijloacele materiale de înregistrare pe teren a datelor: aparate foto, magnetofoane sau casetofoane, aparate de filmat maşini de scris, maşini de calculat, material de birou etc.

Fiecare studiu de teren trebuie să dispună de un ghid de observaţie adecvat temei şi scopurilor urmărite, de fişe, tabele şi alte instrumente corespunzătoare.

9.4. TEHNICA DOCUMENTĂRII SOCIOLOGICE DE TEREN După observaţie (directă şi indirectă), documentarea constituie

o altă sursă importantă de informaţii sociologice. Primele lucrări importante de sociologie au fost elaborate pe

bază de documente, prin consultarea unor statistici şi a unor arhive oficiale sau particulare. Totuşi, documentarea nu poate constituie o sursă unică de informare pentru un sociolog, ci ea trebuie însoţită de culegerea informaţiilor şi cu ajutorul altor tehnici de cercetare.

103

9.4.1. Etapele documentării Documentarea sociologică cuprinde în fapt două acţiuni

diferite: a) documentare teoretică şi care, de regulă, precede

documentarea de teren şi se referă la literatura sociologică luată în studiu. Documentarea teoretică începe cu stabilirea bibliografiei.

b) o documentaţie faptică ce se referă la tema cercetată şi se realizează în cadrul fazei organizatorice a acesteia. De exemplu, vom consulta tot ce s-a scris cu privire la unităţile agricole din zonă (aspecte economice, sociale, politice, culturale), tot ce există în arhivele întreprinderilor respective.

9.4.2. Tipuri de documente Documentele ce le putem folosi pot fi clasificate la rândul lor în

mai multe categorii: documente personale; publice; oficiale. Documentele personale, care în general, au o fidelitate şi

cuantificare mai mică, sunt uneori subiective, elaborate de anumite persoane dintr-o motivaţie strict personală şi se împart la rândul lor în două categorii:

– documente care nu se referă numai la persoana sau familia deţinătorului, ci la o întreagă colectivitate din care persoana a făcut parte;

– documente care se referă direct la persoana şi familia deţinătorului (scrisori, autobiografii, jurnale etc.). Anumite personalităţi dintr-o colectivitate pot deţine documente importante pentru studiile sociologice ce le întreprindem.

Inginerii, învăţătorii şi profesorii pensionari din sate, de exemplu, sunt foarte utili echipelor sociologice, care realizează monografii, studii zonale şi pe probleme culturale, modernizarea ruralului, educaţie etc. Arhivele personale ale unor locuitori ai satului oferă un volum de informaţii, adesea de neînlocuit. Sigur că uneori şi aceste documente sunt legate de secretul personal şi ne sunt mai greu accesibile.

Documentele personale, în general, nu pot fi controlate dacă sunt adevărate. Din categoria de documentele personale amintim: autobiografii; jurnale; biografii; memorii; scrisori; istorii orale consemnate în scris de către autor; descrieri şi rapoarte cu privire la activitatea grupurilor din care au făcut parte autorii lor etc.

Valoarea documentelor personale este în funcţie de valoarea şi importanţa socială a autorului lor şi de contextul în care au fost elaborate. Documentele unor personalităţi ştiinţifice, politice, prezintă mult mai mult interes decât documentele care aparţin indivizilor care n-au jucat roluri sociale importante. Întrucât utilizarea documentelor personale ridică unele probleme de fidelitate şi validitate, trebuie de la început să fim siguri că documentul este autentic şi aparţine autorului.

104

a) Autobiografia este o istorie a unei vieţi, prezentată dintr-o perspectivă strict personală, "actorul" coincizând cu autorul. Succesiunea ciclurilor de viaţă se îmbină cu relevarea evenimentelor în ordinea succesiunii lor. Frazarea şi contextul, evidenţierea exagerată a unei menţionări sau discreţie pentru altele sunt modalităţi de prezentare a autorului pe scena deschisă a vieţii. Aceste aspecte trebuie să fie atent urmărite într-o lectură psiho-sociologică a oricărei autobiografii pentru distingerea ciclurilor de viaţă şi a actorilor care au influenţat autorul.

O caracteristică interesantă se manifestă în aceste autobiografii: primii ani de viaţă sunt prezentaţi în mod sumar, iar ultimii ani, cei apropiaţi de momentul redactării, printr-o varietate exagerată şi chiar confuză de detalii şi ramificaţii. Uneori memoria distorsionează unele evenimente, iar altele sunt trecute deliberat sub tăcere datorită unor raţiuni profunde şi ascunse, de aceea, autobiografia trebuie completată cu alte surse de informaţii, atunci când este posibil.

Dacă apreciem că autobiografiile ne sunt de folos în cercetarea fenomenului social avut în vedere, şi dacă nu găsim asemenea documente, putem proceda la o eşantionare, în funcţie de problema cercetată şi definim (stabilim) tipurile de persoane care să-şi redacteze autobiografiile. Diversitatea tipologică a autorilor acestor autobiografii trebuie să se asocieze (coreleze) cu diversitatea poziţiilor sociale ocupate. Dorinţa de cooperare în cercetare din partea acestor persoane are, de asemenea, importanţă în construcţia eşantionului. Mai departe, trebuie să decidem asupra modului de elaborare a autobiografiilor, întrucât autobiografiile pot reflecta întreaga viaţă, deci au un caracter global sau pot fi selective (focalizate pe o anumită perioadă, pe experienţe ce privesc un anumit segment de viaţă).

Când autobiografiile sunt redactate la solicitarea noastră sociologul (analistul social) poate lăsa liberă redactarea sau indică informaţiile ce nu trebuie să lipsească.

b) Jurnalul este constituit din notaţii succesive ale evenimentelor şi experienţelor, relaţiilor, persoanelor şi instituţiilor semnificative, datele concrete combinându-se adesea cu interpretări personale. Comparativ cu autobiografia, jurnalul oferă o varietate mult mai mare de informaţii, care sunt şi mai exacte, întrucât înlătură unele distorsiuni ale memoriei. De aceea, jurnalul ar putea fi considerat instrumentul principal al investigaţiilor psiho-sociologice. Totuşi, întâlnim şi în acest caz câteva restricţii. În primul rând, puţine persoane se angajează în ţinerea la zi a unui jurnal. În al doilea rând, sunt mai frecvente jurnalele aşa-zis "obiective" în care autorul notează evenimente exterioare persoanei sale şi întâlnim mai puţine jurnale în care se consemnează evenimente legate de viaţa autorului, jurnale ce poartă numele de "subiective".

105

O cale de utilizare a jurnalului în cercetare constă în provocarea elaborării (ţinerii) lui de către anumite persoane dintr-o În acest caz se impune o selecţie adecvată a persoanelor ce vor ţine asemenea jurnale şi asigurarea cooperării lor, stabilirea unui orizont de timp (cât timp trebuie ţinut) şi a unor întâlniri periodice pentru intervievare cu care ocazie se pot formula şi indicaţii privitoare la informaţiile ce ne interesează de a fi notate şi modul lor de notare.

c) Biografia este istoria unei vieţi, scrise de altcineva, pe baza informaţiilor şi datelor disponibile.

Biografiile pot fi utilizate în cercetări sociologice, dacă ele sunt bine realizate, în care sens la elaborarea lor trebuie avut în vedere că: formularea problemei investigate să fie clar precizată; definirea clară a tipurilor de date solicitate şi a modului de obţinere a acestora;

d) Istoriile orale sunt în mare măsură extensii ale biografiilor şi interviurilor, orientate predominant către experienţe - individuale şi sociale din trecut. Istoria orală apare ca rezultat al intervievării, cu condiţia ca partenerul nostru să fie permanent conştient că, ceea ce spune ne interesează. Istoria orală poate lua forma unei biografii centrată pe evenimentele sociale care au marcat evoluţia personală sau a grupului studiat.

Pe baza istoriilor orale pot fi descrise fenomene sociale care au avut loc la un moment dat şi pentru care nu se găsesc documente scrise. În ultimele decenii ale secolului XX au luat fiinţă numeroase institute de cercetare istorică privind comportamentul faţă de populaţia civilă a beligeranţilor din cel de al doilea război mondial, rezistenţa anticomunistă din spaţiul est-european, represiunea comunistă din anii ′50 etc.

Documentele personale (scrise) sunt surse fundamentale de date şi informaţii pentru cercetarea sociologică. Adesea însă li se contestă fidelitatea şi validitatea, care pot fi mai puţin controlate în comparaţie cu ancheta sau experimentul. Analiza socialului nu poate fi însă redusă la datele standardizate obţinute prin anchete, ignorând istoriile reale ale vieţii lor personale, experienţele subiective ale factorilor sociali.

2) O a doua categorie de DOCUMENTE sunt cele PUBLICE reprezentate de:

a) reportaje şi articole din ziare şi reviste; b) filme (documentare şi artistice); c) emisiuni de radio şi TV; d) producţii literar artistice. Documentele publice se adresează, prin însăşi intenţia elaborării

lor, unor "consumatori" eterogeni. Ele pot avea un grad mai înalt de fidelitate decât precedentele şi sunt mai obiective, în condiţiile unei prese libere.

106

3) O a treia categorie de DOCUMENTE sunt cele OFICIALE. Dintre documentele oficiale (scrise), cele mai importante sunt arhivele oficiale. Arhivele cuprind, pe lângă documentele calitative (rapoarte de activităţi, analize, instrucţiuni, procese verbale etc.) şi documente cantitative (statistici).

Arhivele oficiale prezintă o importanţă mare pentru documentare, dar ele nu sunt accesibile oricând şi oricui, datorită caracterului secret al unora dintre ele şi adeseori nu sunt complete, necuprinzând tot ce ne interesează ca sociologi. Din păcate unele documente se pierd sau se distrug, iar cele care se păstrează nu ne sunt întotdeauna accesibile.

Atunci când nu avem anumite informaţii statistice vom folosi situaţii mai vechi (state de plată, documente contabile, decizii de încadrare) şi nu vom solicita întocmirea unor situaţii noi, care adeseori sunt făcute în grabă şi cu multe erori. Sociologul apelează Documentele statistice nu sunt elaborate pentru studii sociologice, ceea ce înseamnă că ele trebuie să fie utilizate cu rezervă. Unele fenomene reale nu sunt reflectate în statistici, în timp ce altele deşi, reflectate în cifre nu se întâlnesc pe teren, constituind un fel de invenţii statistice.

9.5. EXPERIMENTUL SOCIOLOGIC Experimentul este folosit cu prioritate în ştiinţele exacte (fizică,

mecanică, biologie) dar poate fi folosit ca tehnică de cercetare şi în ştiinţele sociale.

9.5.1. Particularităţile metodologice Faţă de tehnica observaţiei care presupune doar observarea şi

descrierea individuală sau în grup a fenomenelor studiate, fără nici o schimbare sau intervenţie din partea noastră, experimentul presupune dimpotrivă, o schimbare a condiţiilor de desfăşurare a proceselor sociale studiate prin:

– introducerea din afară a unor variabile sau factori noi; – crearea unor condiţii artificiale (de laborator) de desfăşurare a

fenomenului. Comparativ cu observaţia, experimentul prezintă un mare

avantaj. Experimentul spre deosebire de observaţie, poate fi repetat ori de câte ori este nevoie, în condiţii identice, care pot duce la verificarea unor ipoteze. Experimentul este de fapt o observaţie dirijată care parcurge mai multe etape:

a) crearea condiţiilor de observaţie a fenomenului; b) introducerea variabilelor; c) stabilirea consecinţelor acestora; d) controlul şi dirijarea variabilelor urmărite.

107

Scopul oricărui experiment îl constituie verificarea ipotezelor reieşite din observaţii anterioare. Tehnica experimentului a fost folosită mult mai târziu în ştiinţele sociale, comparativ cu ştiinţele naturii, ca urmare a unor cauze obiective şi subiective. Printre cauzele obiective am amintit: 1) natura extrem de complexă a vieţii sociale şi a relaţiilor umane; 2) prezenţa factorului conştient; 3) prezenţa unor dificultăţi de natură tehnică şi metodologică; 4) considerente de natură etică care implic realizarea unor experimente sociale. Omul nu poate fi tratat ca un obiect şi deci experimentul este mai dificil de realizat.

În măsura în care experimentul sociologic nu influenţează negativ demnitatea subiecţilor aflaţi în cercetare, el este admisibil şi necesar. Rezultatele obţinute pe baza experimentală sunt comparate cu rezultatele obţinute prin folosirea altor tehnici şi cu datele aceluiaşi fenomen sau proces social, desfăşurat în absenţa oricărei intervenţii. Prin experiment se urmăreşte, de cele mi multe ori, măsurarea influenţei factorilor variabili introduşi în cercetare.

9.5.2. Tipurile de experiment sociologic Experimentele sociologice pot avea loc, fie în teren, în mediul

social studiat, fie în laborator, în condiţii artificiale. Experimentul de teren este de două feluri: activ şi pasiv. La

rândul lor, aceste două forme de experiment au diverse forme de materializare. Astfel, putem întâlni: experiment activ direct; experiment activ indirect.

Experimentul activ direct este atunci când în experiment introducem un anumit factor ce modifică situaţia, natura fenomenului şi în felul acesta putem studia ceea ce ne interesează şi nu ceea ce ni se oferă şi deci putem determina influenţa noii variabile, în timp ce prin experimentul indirect nu putem determina influenţa factorului întâmplător.

Experimentul activ constituie un mijloc deosebit de însemnat şi eficace în investigarea şi ameliorarea vieţii sociale. Măsurile luate de stat privind perfecţionarea vieţii economice şi sociale (privatizare, economie de piaţă, acordarea de pământ ţăranilor, descentralizarea economiei) sunt, în fond, experimente sociale iniţiate de stat. Orice schimbare revoluţionară în structurile politice, economice, sunt, în fond, experimente sociale, ale căror rezultate sunt analizate şi materializate în noi măsuri de politică economică şi socială.

108

CAPITOLUL 10 TEHNICILE DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ ALE IMAGINII EXISTENŢEI SOCIALE (INTERVIUL ŞI CHESTIONARUL SOCIOLOGIC)

10.1. Tehnica interviului sociologic 10.2. Tehnica chestionarului sociologic

10.1. TEHNICA INTERVIULUI SOCIOLOGIC 10.1.1. Particularităţile metodologice Interviul (cuvânt de origine engleză – interview) este o discuţie

liberă, o convorbire între oameni care îşi transmit informaţii verbale. Este o convorbire între două persoane (tête-à-tête) în care una întreabă şi alte răspunde, transmiţând informaţii. Interviul în sociologie este o tehnică de cercetare ştiinţifică, aplicată pentru a cunoaşte evoluţia unui fenomen sau domeniu social (8, 10).

Interviul a parcurs în decursul dezvoltării sale trei etape: etapa interviului psihotehnic; etapa interviului de opinie şi etapa interviului sociologic. În aprecierea răspunsurilor este necesar a se avea în vedere câteva principii: ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce s-a spus, ceea ce solicită o atenţie egală pentru toate datele interviului şi pentru întreaga atmosferă în care a avut loc interviul:

– comportamentul real al subiectului nu corespunde întotdeauna cu afirmaţiile verbale;

– observaţia întregului ansamblu de desfăşurare a interviului este tot aşa de importantă ca şi intervievarea.

10.1.2. Tipuri de interviu Principalele tipuri de interviu sunt: – interviu de opinie sau de personalitate, folosit ca o tehnică

intensivă dar şi extensivă de cercetare; – interviurile de documentare folosit ca tehnică extensivă de

cercetare; – interviurile speciale (memorii). În interviul de opinie subiectul este întrebat cu privire la ceea

ce este şi ceea ce face el, în timp ce în interviul de documentare, subiectul este întrebat cu privire la ceea ce ştie el despre un fenomen. În interviul de documentare subiectul oferă informaţii care nu privesc direct persoana lui.

În interviurile extensive sunt excluşi din cercetare subiecţii "atipici", pe când în interviurile intensive, utilizându-se tehnica studiilor de caz, sunt cuprinşi în cercetare şi asemenea subiecţi

109

(personalităţi). Interviurile intensive pot fi considerate "interviuri propriu-zise", în timp ce interviurile extensive aparţin, de regulă, tehnicii chestionarului.

Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de interviu, care este alcătuit din întrebări deschise. Nu există reţete de modul de luare a interviului. Cu cât interviul este mai liber, cu atât studiul este mai profund. Interviurile de opinie, de personalitate, sunt, de regulă, interviuri libere, cu întrebări deschise, în timp ce la interviurile de documentare se folosesc întrebări închise. Tehnica interviului, spre deosebire de tehnica chestionarului, presupune o mare libertate de mişcare. Întrebările pot fi puse după inspiraţia de moment, dar problematica de studiu se stabileşte, în prealabil, prin ghidul de interviu. În timpul interviului se pot formula noi întrebări şi operatorul poate cere detalii, precizări, atunci când subiecţii dau răspunsuri evazive.

Pentru cunoaşterea evoluţiei unui fenomen social, într-o perioadă de timp dată, se pot utiliza tehnici speciale de interviu. În acest caz, se va utiliza interviul repetat (panel), care constă în intervievarea unui grup de subiecţi, de mai multe ori, pe aceeaşi temă, la diverse intervale de timp.

În tehnica respectivă se respectă două condiţii: a) se repetă aceleaşi întrebări la intervale regulate; b) se utilizează acelaşi eşantion, care trebuie să rămână omogen

pe toată durata cercetării. Prin repetarea întrebărilor, se obţin o serie de "clişee" ale

atitudinilor şi opiniilor investigate. Prin compararea acestor clişee putem să ne facem o imagine asupra evoluţiei fenomenului studiat, bineînţeles dacă răspunsurile sunt sincere.

Ritmul şi durata interviului depind de natura anchetei şi structura grupurilor intervievate ( - 8 ori la câte 2 luni de zile).

Greutatea realizării interviului repetat constă, tocmai în păstrarea omogenităţii (constanţei) eşantionului.

Pentru a măsura efectul deformator al repetiţiei se utilizează procedeul "eşantionului martor". Eşantionul martor este de fiecare dată, altul şi este intervievat odată cu eşantionul omogen.

Interviurile speciale, dintre care menţionăm: interviuri memorii, constă în realizarea unei serii întregi de interviuri, de regulă, cu aceeaşi persoană, pe aceeaşi temă, într-o perioadă lungă de timp (câteva luni sau chiar câţiva ani). Cercetătorul stabileşte un plan calendaristic şi o tematică pentru întreaga perioadă de cercetare, eventual inventarul de probleme pentru fiecare întâlnire în parte.

Interviurile memorii se aplică persoanelor care deţin numeroase informaţii cu privire la un domeniu sau la o colectivitate socială dintr-un sat, comună, zonă; persoane care au jucat un rol important în

110

dezvoltarea unei localităţi sau în desfăşurarea unor evenimente sociale şi care acceptă să sprijine studierea acestor fenomene. Informaţiile pot fi stenografiate sau înregistrate pe bandă magnetică şi transcrise apoi în vederea stocării în arhive.

Istoria orală este şi ea un tip de interviu, tehnică ce se foloseşte acolo unde nu se găsesc documente scrise.

10.1.3. Modul de realizare a interviului După modul de realizare, interviurile se clasifică după mai

multe criterii: – interviuri faţă în faţă sau prin telefon; – interviuri structurate, semistructurate şi nestructurate (după

gradul de libertate în formularea întrebărilor); – interviu individual; – interviu de grup. ⇒ Interviu faţă în faţă sau prin telefon şi cel structurat se

desfăşoară pe baza unui chestionar standardizat. Dacă în cazul anchetei orale, care este asemănătoare cu interviul structurat, întrebările şi ordinea lor sunt dinainte stabilite în interviul semistructurat, prestabilite sunt doar temele în jurul cărora se va discuta. În acest caz, operatorul va pleca pe teren cu un ghid de interviu şi nu cu un chestionar elaborat în detaliu.

⇒ Interviul individual nestructurat presupune că operatorul (cercetătorul) poartă discuţii total libere cu anumiţi membri ai populaţiei vizate, pe o singură problemă.

Uneori tematica discuţiei nu este comunicată în prealabil, ea urmează să fie conturată pe parcursul discuţiilor.

Interviurile nestructurate se desfăşoară, de obicei, în mai multe întâlniri şi poate dura mai multe ore. Astfel de interviuri se realizează adeseori în cadrul observaţiilor participative.

Studiile de istorie orală au ca suport metodologic tot interviul nestructurat şi se urmăreşte în mod expres reconstituirea, pe cale orală, din relatările participanţilor la unele evenimente, episoade sau profiluri de personalităţi istorice.

"Istoria orală" s-a practicat ca o alternativă sau completare la studiul documentelor scrise, dar organizarea cercetărilor sistematice cu această tehnică a început, în 1948, la Universitatea Columbia.

⇒ Interviul de grup. Interviul de grup ca şi cel individual, se poate realiza în cele trei forme amintite: structurat, semistructurat şi nestructurat. Dar dacă în cazul interviului individual structurat înseamnă aplicarea unui chestionar standardizat, interviul de grup, chiar în versiunea lui structurată, cu întrebări dinainte formulate, este o metodă calitativă, pentru că presupune interacţiunea participanţilor, schimbul de replici, de opinii şi idei, pe marginea acestor întrebări,

111

întrebări care sunt evidente, deschise, altfel nici n-ar mai avea sens o discuţie de grup. Interviul, în general, şi cel de grup, în special, reprezintă o metodă calitativă şi pentru faptul că aici nu ne interesează, în primul rând câţi spun un lucru sau altul, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se modifică pe parcurs cele spuse etc. De aceea, se consideră că interviul este o metodă de tip calitativ în timp ce ancheta este o metodă de tip cantitativ.

Specificitatea interviului de grup este determinată de patru condiţii:

1. grupul să fie natural (oamenii se cunosc); 2. discuţia să fie liberă (fără întrebări prestabilite); 3. să se discute o problemă din viaţa grupului; 4. discuţiile se desfăşoară sub conducerea unei persoane

competente (cercetător, animator etc.). În discutarea colectivă de către membrii unui grup natural a

unei probleme din viaţa grupului respectiv, sarcina operatorului este deosebit de complexă. Intervenţiile sale trebuiesc reduse la minimum, adică să nu depăşească 20 % din totalul schimburilor verbale.

Intervenţiile se referă la sublinierea şi reformularea unor opinii, precum şi la sinteze progresive. Cel ce conduce interviul trebuie să nu-şi trădeze propria părere faţă de tema discutată, dar să ştie să stăpânească grupul, să depăşească momentele dificile, cum ar fi cele create de participanţii, care monopolizează schimbul de replici, să ştie să-i încurajeze pe cei timizi şi să fie capabili să aplaneze tensiunile ce se pot ivi.

Punerea faţă în faţă a membrilor unui grup are însă şi efecte de facilitare a emiterii opiniilor. Membrii grupului cunoscându-se între ei, se simt oarecum obligaţi să-şi formuleze părerile.

Pentru reuşita interviului de grup sunt necesare câteva condiţii importante, dintre care amintim pe cele materiale, la ce oră se realizează interviul, locul unde se desfăşoară şi numărul de participanţi (schimbul optim de replici se poate asigura cu un număr de 10 - 15 participanţi); calitatea participanţilor (nu este bine să fie incluşi persoane cu statute sociale foarte diferite).

Rezultatele interviului de grup depind şi de felul în care s-a asigurat pregătirea lui psihologică, ceea ce înseamnă acceptarea operatorului de către grup şi convorbirilor preparatorii ale acestuia cu participanţii. Acceptarea înseamnă stabilirea sentimentului de încredere faţă de cel ce va conduce interviul şi că acesta va înţelege şi va fi obiectiv faţă de informaţiile transmise de grup. Acceptarea este uşor de constatat după reacţiile grupului.

Conversaţiile preparatorii constau în întrevederi particulare ale cercetătorului cu viitorii membrii ai grupului, cu care ocazie li se anunţă tema interviului, data şi ora ţinerii interviului, durata (optim 2 ore), precum şi faptul că este necesară exprimarea opiniei personale a

112

fiecăruia. Este recomandabil să se realizeze convorbiri libere (mediatizate) asupra subiectului ce se va discuta. Scopul acestor convorbiri este triplu: de a realiza o relaţie personală de încredere şi stimă reciprocă; de a "debloca" persoana intervievată şi de a facilita exprimarea opiniilor de către subiecţi.

Interviurile de grup clasice se utilizează în rezolvarea eventualelor tensiuni şi ajungerea la soluţii, cât şi în faza de preanchetă, pentru construirea unor chestionare standardizate.

⇒ Interviuri total nestructurate (întrebările nu sunt fixate anterior) pot fi considerate şi reuniunile de brainstorming (furtuna ideilor), care au ca scop producerea de idei şi soluţii pe marginea unei probleme. De altfel, întâlnirile şi discuţiile în grup, utilizate ca tehnică terapeutică pot fi clasate tot ca interviuri de grup.

⇒ Interviuri de grup structurat, practicat în SUA, este cunoscut şi sub denumirea de "focus group" (interviu de grup focalizat). El este folosit frecvent în studiile de marketing, în implementarea şi evaluarea unor programe sociale etc.

Organizarea şi conducerea focus-group-ului, presupune, în general, aceleaşi principii şi probleme ca şi interviul de tip clasic. Diferenţa majoră este, desigur, aceea că, în cazul focus-group-ului există întrebări dinainte formulate.

Întrebările trebuie să satisfacă anumite cerinţe: – Întrebările să fie relativ puţine (7 - 10), altfel durata discuţiei

ar fi foarte mare, considerând că fiecărui participant i se acordă cel puţin 2 - 3 minute pentru răspuns şi comentarii.

– Întrebările trebuie să fie bine alese şi formulate, pentru că deşi sunt puţine ele trebuie să acopere în întregime tema în discuţie.

– Oricât de bine ar fi proiectat ghidul de interviu, moderatorul va constata că apar în discuţie întrebări mai importante decât cele stabilite anterior prin ghid. Pentru ca aceste noi întrebări să nu bulverseze mersul interviului şi mărirea duratei acestuia, se recomandă că întrebările neprevăzute în ghid să li se rezerve 15 - 20 minute, la sfârşitul interviului.

Faţă de interviul de grup clasic, la focus-group participanţii nu fac parte din acelaşi grup natural şi deci nu se cunosc între ei.

Particularitatea temei puse în discuţie determină compoziţia grupului ce iau parte la interviu. În acest caz, folosind tehnica focus-group se vor intervieva numai persoanele implicate direct în tema studiată (sau produsul oferit în cazul studiilor de piaţă). În felul acesta se constituie un grup ce este afectat de o aceeaşi problemă.

⇒ Interviuri de grup structurate se pot realiza şi cu experţi, acest tip de interviu fiind cunoscut în literatura americană ca tehnica Delphy (grupuri nominale). Spre deosebire de focus-group şi alte forme de interviu de grup, scopul acestei tehnici este de a se ajunge la soluţionarea unei probleme. În consecinţă, se urmăreşte ajustarea

113

opiniilor individuale şi realizarea unui consens. Moderatorul trebuie să aibă în acest caz şi calităţi de negociator, fiind vorba, într-un fel, de luarea unei decizii de grup.

În practica obişnuită, cele mai multe interviuri de grup sunt de tip semistructurat, în sensul că discuţiile se poartă în jurul unor idei sau teme prestabilite.

Clasificarea interviurilor de grup în structurate, semistructurate şi nestructurate nu este singura, întrucât pot fi identificate şi alte tipologii de interviuri, grupate în funcţie şi de alte criterii. Astfel, pe lângă interviurile de grup special organizate de către cercetător, acesta se poate implica în discuţii cu persoane ce formează grupuri spontane şi informale, întâlnite în teren. Esenţial aici este că sociologul nu numai observă şi ascultă ce se discută ci se angajează efectiv în ele, eventual dirijându-le spre subiectele care-l interesează. Interviul de grup diferă şi după scopul lor : explorator - metodologic (în cadrul unor preanchete), în studii de marketing, de rezolvarea unor tensiuni şi conflicte, de găsire a unor soluţii acestor distorsiuni.

Funcţiile interviului de grup legate de anchetă şi sondaje pot fi grupate în trei categorii: preanchetă, anchetă şi postanchetă.

1) În preanchetă, prin interviu se pot rezolva, în principal următoarele aspecte: alegerea întrebărilor şi formularea lor, testarea chestionarului elaborat (cât durează, ce întrebări nu sunt înţelese sau refuză a fi discutate etc.).

2) În faza anchetei, interviul de grup se utilizează în obţinerea de date empirice referitoare la tema cercetată.

3) În faza de postanchetă, interviul de grup se foloseşte în două modalităţi:

a) În discuţii cu unele persoane din populaţia anchetată (inclusiv informatori-cheie), în vederea completării unor informaţii rezultate din ancheta bazată pe chestionar.

b) Ca discuţie cu experţi, pentru a interpreta datele centralizate. În cazul unor probleme sociale mai complexe, ideal ar fi ca asemenea interviuri să fie interdisciplinare.

Interviul de grup, are, aşadar, o serie de avantaje, atât ca metodă independentă, cât şi folosită în cadrul anchetei. Ca dezavantaje este faptul că, cel ce conduce discuţia trebuie să fie o persoană cu experienţă, moderator şi negociator. Chiar şi în astfel de situaţie este posibil să apară fenomene distorsionate, precum dominarea discuţiei de către 1 - 2 participanţi, sau să se obţină un consens necritic în stabilirea unei soluţii.

10.1.4. Elaborarea ghidului de interviu Ghidul de interviu este o listă, un plan, cu problemele ce

urmează a fi studiate. Problemele de cercetare sunt transpuse în întrebări, ce urmează a fi puse subiecţilor cu care se va sta de vorbă. În

114

construirea ghidului de interviu şi realizarea interviului pe teren, trebuie să se respecte anumite reguli, cum ar fi:

– Regula individualizării întrebărilor. Este greşit, de exemplu, a pune o întrebare cu mai multe necunoscute cum ar fi: "Aţi lucrat şi la alte întreprinderi? Unde? Şi cât timp? O astfel de întrebare cuprinde mai multe întrebări şi interviuri. În acest caz, se pun întrebări separat: a) În ce întreprindere aţi mai lucrat? b) Cât timp aţi lucrat în întreprinderea X? etc.

– Regula preciziei şi a simplităţii maxime a întrebărilor. – Regula duratei minime sau optime a interviului. – Evitarea întrebărilor lungi, întrucât există riscul ca subiecţii să

reţină numai parţial întrebarea şi să răspundă numai parţial, numai la o parte a aspectelor ce ne interesează.

– Evitarea cuvintelor cu dublu sens sau a termenilor necunoscuţi pentru populaţia studiată.

– Evantaiul de răspunsuri preformulate în cazul folosirii de întrebări închise, trebuie să acopere întreg spaţiul de răspunsuri posibile la tema investigată.

– Întrebările trebuie să fie cât mai concrete şi să apeleze pe cât posibil la experienţa imediată a persoanei investigate, pentru ca aceştia să nu deformeze (inconştient) răspunsurile reale. De exemplu, întrebăm: „De câte ori aţi consumat carne în săptămâna trecută sau prezentă (sau lapte)?“ şi nu „De câte ori consumaţi lapte săptămânal?“

– Întrebările trebuie formulate astfel încât „mecanismele de apărare“ să fie limitate la minimum, preîntâmpinând acţiunea unor factori distorsionaţi sau a unor influenţe externe: teama de cuvinte, atracţia răspunsurilor, prin „Da“, pierderea de prestigiu, teama de schimbare, simpatia sau antipatia faţă de unele elemente ale interviului etc.

În concluzie, comparativ cu observaţia sociologică, tehnica interviului are menirea de a ne furniza date suplimentare cu privire la tema studiată. Una din lipsurile interviurilor este aceea că se aşteaptă de la intervievat să fie un om de „ştiinţă“ şi să dea explicaţii la obiect asupra comportamentului, atitudinii sale faţă de fenomenul studiat. Cu toate limitele ei, tehnica interviului este utilă în investigaţiile sociologice, dacă sunt respectate şi regulile de aplicare arătate anterior. Astfel, interviul poate deschide calea unor noi cercetări şi stabilirea unor ipoteze de cercetare.

10.2. TEHNICA CHESTIONARULUI SOCIOLOGIC În raport cu alte tehnici de cercetare, chestionarul sociologic

ocupă, după unii autori, un loc secundar în sistemul de tehnici de cercetare sociologică, punându-ne la dispoziţie nu fapte despre fenomenul studiat, ci opinii, imagini despre acestea, deşi alţi cercetători îl consideră „calea regală“ („principala cale“) a investigării sociologice.

115

10.2.1.Particularităţi metodologice Ancheta prin chestionar se deosebeşte de celelalte tehnici prin

cel puţin trei elemente: – într-o asemenea anchetă se pun întrebări cu privire la

domeniul studiat şi nu se intră în contact direct cu realitatea, cu mediul pe care vrem să-l diagnosticăm;

– cercetătorul este, de regulă, „un personaj necunoscut“, străin mediului de muncă şi viaţă al subiecţilor;

– subiecţii sunt chestionaţi în majoritatea cazurilor, în afara mediului natural, social, al problemei.

Entuziasmul pentru anchetele prin chestionar a dus la moda statisticilor şi calculelor matematice sofisticate. Un asemenea entuziasm a fost importat, ca multe alte mode, de dincolo de Atlantic (S.U.A.).

Tehnica chestionarului este extrem de comodă, la îndemâna oricui, încât ea este folosită în mod frecvent în sociologie ca tehnică complementară de cercetare.

10.2.2. Etapele anchetei prin chestionar Ancheta prin chestionar trebuie să parcurgă, în funcţie de scop,

populaţie şi temă, următoarele etape: 1) Stabilirea şi delimitarea temei; 2) formularea obiectivelor; 3) stabilirea instrumentelor, tehnice auxiliare – baza materială; 4) determinarea populaţiei; 5) preancheta; 6) documentarea teoretică şi faptică; 7) stabilirea ipotezelor; 8) construirea eşantionului; 9) redactarea chestionarului; 10) pretestarea şi definitivarea chestionarului şi ancheta pilot; 11) administrarea pe teren a formularelor; 12) codificarea răspunsurilor; 13) analiza datelor – corelaţii grafice etc.; 14) redactarea raportului de anchetă. 1. La stabilirea temei trebuie să precizăm ce înţelegem prin

subiectul temei. de exemplu, dacă vrem să studiem structura de proprietate din rural trebuie să precizăm că este vorba numai de fondul funciar, pe clase de mărime a proprietăţii (0-1 ha, 1-3 ha, 3-5 ha etc.), fie după mărimea valorii producţiei (până la 5 mil., 5-10 mil.; 10-15 mil. etc.).

2. La stabilirea obiectivelor vom avea în vedere natura acestora: obiectiv teoretic sau practic. Obiectivul trebuie să fie precis, întrucât nu facem anchete de dragul anchetelor.

116

3. Pentru cercetările de teren trebuie să dispunem, pe lângă competenţa profesională, interes şi pasiune şi de anumite mijloace materiale.

4. Determinarea populaţiei. Ancheta prin chestionar se realizează de regulă prin utilizarea unui eşantion care este extras dintr-o populaţie mai largă, numită „populaţie de referinţă“ sau „univers al cercetării“. Eşantionul se va extrage numai din această populaţie şi ei i se vor înmâna chestionarele. Chestionarul va include, de altfel, întrebări de identificare pentru a vedea dacă cel care răspunde la întrebări aparţine sau nu populaţiei de referinţă. Populaţia poate fi stabilită chiar prin titlul temei de cercetare.

5. Preancheta este acţiunea cercetătorului de a se deplasa în spaţiu social al viitoarei investigaţii cu scopul de a prospecta şi identifica problematica sociologică, în vederea elaborării ipotezelor şi a instrumentelor de lucru.

6. Documentarea se referă la culegerea de informaţii cu privire la temă, la populaţie, documentare bibliografică, cunoaşterea rezultatelor altor anchete pe aceeaşi temă şi în acelaşi univers.

7. Stabilirea ipotezelor. Pentru a realiza scopul anchetei trebuiesc formulate o serie de ipoteze care urmează a fi verificate pe teren. Ipotezele se formulează pe baza unor preanchete şi documentări. O ipoteză se poate prezenta sub forma unei propoziţiuni de tipul: „Rentabilitatea exploataţiei agricole este în funcţie de mărimea exploataţiei“.

8. Construirea eşantionului. Eşantionul se stabileşte prin cele două procedee cunoscute: procedeul cotelor şi cel probabilistic.

La rândul lor, aceste procedee pot fi aplicate diferenţiat, în funcţie şi de tipul de eşantion: stratificat, areolar, multistadial etc.

10.2.3. Redactarea formularului de chestionar. Problemele

redactării întrebărilor şi al construirii formularului de anchetă sunt numeroase şi complicate.

Setul de indicatori şi setul de ipoteze pe care le-am stabilit constituie listele de întrebări, de probleme, fără de care construirea chestionarului este imposibilă.

Practic, elaborăm mai multe proiecte de chestionare până ce definitivăm unul, care va fi pretestat. Caracterul anchetei – obiectivele ei – determină tehnica şi conţinutul chestionarului.

Când ancheta are un caracter prospectiv, chestionarul va avea mai multe întrebări cu mai multe ipoteze pe care vrem să le verificăm:

„-Credeţi că ţăranii vor putea cumpăra tractoare şi maşini agricole singuri?

- Credeţi că ţăranii vor putea închiria utilajele agricole?“ Când ancheta are un caracter de diagnostic, chestionarul va fi

mai condensat.

117

Întrebările, indiferent de caracterul anchetei, trebuie să fie clare, simple, concise, lipsite de ambiguităţi. Pretestarea sau ancheta pilot va indica care din întrebări sunt adecvate, care întrunesc însuşiri optime şi care trebuiesc eliminate.

a) Etapele elaborării întrebărilor din chestionar sunt: – stabilirea conţinutului întrebărilor; – alegerea tipului de întrebări; – redactarea întrebărilor; – succesiunea întrebărilor. În formularea întrebărilor să se evite numele proprii ale unor

personalităţi, superlativele şi cuvintele cu încărcătură emoţională-afectivă sau de valorizare. Exemplu: „Sunteţi şi dumneavoastră de aceeaşi părere cu preşedintele statului?“ sau „Aţi citit celebra carte a lui .....?“.

10.2.3.1. Tipurile de întrebări dintr-un chestionar se clasifică

după: formă, conţinut şi funcţie. ⇒ După formă, întrebările pot fi de trei tipuri: – cu răspuns deschis sau liber; – cu răspuns închis (limitat, fixat dinainte); – cu răspuns mixt(atât fixat dinainte, dar şi liber). Cele mai răspândite întrebări şi totodată şi cele mai comode

sunt întrebările închise cu răspunsuri preformulate (prevăzute), dintre care anchetatul este obligat să aleagă unul sau, dacă se specifică (se cere) în formular, mai multe răspunsuri, cu care este de acord. Întrebările închise vizează atât date factuale, cât şi opinii (aprobare, dezaprobare) faţă de o situaţie din teren.

Exemplu de întrebare închisă bipolară: „Vă place viaţa la ţară?“ Da – cod 0 Nu – cod 1 Aceeaşi întrebare închisă poate avea un evantai de răspunsuri

preformulate şi codificate: foarte mult, mult, puţin, foarte puţin etc. La întrebări deschise, răspunsul nu este prevăzut, iar subiectul

nu este constrâns să aleagă unul dintr-o serie de răspunsuri preformulate, ci este liber să se exprime cum vrea.

Întrucât nu ştim cât de amplu va fi răspunsul pe care îl dă subiectul, este recomandabil să se rezerve în formular un spaţiu suficient. Exemplu: „Care este părerea dumneavoastră despre nivelul de mecanizare a agriculturii zonelor de deal?“ sau „Care sunt cărţile de specialitate pe care le-aţi lecturat în ultimul an?“.

Întrebările deschise au unele avantaje: – dacă sunt formulate cu grijă, ele ne pot da informaţii corecte

asupra oricărui subiect;

118

– ele sunt indispensabile dacă dorim să avem informaţii legate de probleme mai delicate (intime);

– ele sunt indispensabile atunci când nu putem prevedea răspunsurile posibile, în acest caz se vor putea folosi şi întrebările semideschise (mixte);

– prelucrarea şi analiza răspunsurilor se realizează cu multă dificultate.

Întrebări semideschise (semiînchise) sau mixte. În acest caz, principalele răspunsuri posibile sunt preformulate şi codificate ca şi la întrebările închise, dar se lasă posibilitatea de a se adăuga şi răspunsuri libere, ca şi în cazul întrebărilor deschise.

Exemplul 1.: „De ce v-aţi hotărât să urmaţi această facultate?“ -pentru că: îmi place profesia ........................ cod 0 au dorit părinţii ............................ cod 1 voi avea un câştig sigur şi bun ..... cod 2 alte cauze ..................................... cod 3 Întrebările semideschise au avantaje şi dezavantaje proprii

fiecărui tip de întrebare din care provine. Astfel, ele riscă să influenţeze răspunsurile celor anchetaţi să le

sugereze răspunsurile, fenomen propriu întrebărilor închise. Răspunsurile preformulate trebuie bine alese, în funcţie de

datele preanchetelor, pentru ca să nu obţinem prea multe răspunsuri în partea deschisă a întrebării.

Întrebările semideschise uşurează prelucrarea şi analiza răspunsurilor.

Fiecare tip de întrebare prezintă avantaje şi dezavantaje. Când nu cunoaştem bine problemele ce trebuiesc investigate se

impune să utilizăm mai întâi întrebările deschise şi apoi vom elabora variante de răspunsuri pentru întrebări închise.

Practica cea mai frecventă o constituie utilizarea întrebărilor semideschise, alături de celelalte două tipuri, în felul acesta conservăm avantajele celor trei tipuri de întrebări.

⇒ După conţinut, întrebările sunt de mai multe tipuri. Întrebări scalate se referă, de regulă, la opinia anchetatului

despre un fenomen. Răspunsurile la aceste întrebări sunt accesibile operaţiilor de scalare (de nuanţare, gradare). Există în practică două situaţii: a) întrebări prescalate (scala răspunsurilor se construieşte în prealabil şi se înscrie în chestionar); b) întrebări post-scalate la care răspunsurile sunt plasate pe scală după administrarea chestionarului şi după analiza de conţinut. În acest caz întrebarea este înscrisă în chestionar în una din cele trei forme (închisă, deschisă, mixtă).

Scala este o linie gradată Exemplu: . 0 . 1 . 2 . 3 . 4 . 5 . 6 . 7 . 8 . sau .-2 . -1 . 0 . +1 . +2 . +3 . +4 . +5 . +6.

119

Întrebările grafice în care se utilizează desene în loc de întrebări (tipuri de locuinţe – fotografii, schiţe cu cele existente şi proiectate, fotografii cu rase de animale etc.).

Subiectul este pus să aleagă o fotografie care corespunde mai mult opţiunii sale.

Întrebarea test are rolul de a obţine informaţii pe care subiecţii evită a le releva. Pentru a evita întrebările cu privire la veniturile unei familii: putem formula întrebări cu privire la echiparea locuinţei: dacă are telefon, autoturism, frigider, locuinţă personală etc.

Întrebări despre fapte (factuale), prin aceste întrebări cerem informaţii cu privire la propria persoană. Răspunsurile la aceste întrebări nu solicită eforturi deosebite, fiind simple şi precise, uşor de formulat. În general, sinceritatea răspunsurilor în acest caz este mai mare, iar refuzurile mai puţin frecvente. Excepţie fac cazurile în care subiectul se teme că răspunsurile se vor întoarce împotriva lui. de aceea, vom explica subiecţilor obiectivele cercetării.

Întrebări de opinie şi intenţie sunt cele mai frecvente, întrucât ele alcătuiesc chestionarele în majoritatea cazurilor.

Exemplu: „Ce credeţi? .... Aveţi de gând să cumpăraţi un tractor?“ Prin natura lor, ele furnizează răspunsuri accentuat subiective.

Opiniile şi intenţiile se exprimă mai greu decât faptele şi de aceea răspunsurile de opinie şi intenţie sunt mai puţin exacte.

Întrebări speciale – întrebări filtru sau de control. "Ce studii aţi efectuat? Care este ultima şcoală absolvită?". Întrebări referitoare la motivaţie, de tipul. De ce? ⇒ După funcţie, întrebările pot fi clasificate astfel: – întrebări introductive; – întrebări de trecere; – întrebări tampon; – întrebări capcană puse pentru a depista subiecţii nesinceri; – întrebări de identificare etc. 10.2.3.2. Redactarea întrebărilor Având o influenţă directă asupra conţinutului răspunsurilor,

redactarea întrebărilor trebuie să fie realizată cu mare grijă, respectându-se câteva reguli mai importante, printre care:

– textul întrebării trebuie să fie cât mai simplu, concret, nesugestiv şi netendenţios;

– termenii utilizaţi trebuie să fie obişnuiţi, familiari subiecţilor şi populaţiei investigate;

– formularea întrebărilor trebuie să aibă în vedere capacitatea de receptare şi înţelegere a subiecţilor cărora le sunt adresate;

– pentru a câştiga încrederea subiecţilor, unele întrebări pot fi personalizate sau individualizate ("Dv. credeţi că ... ?"; "Care este părerea dv despre ... ?" etc.).

120

Această personalizare nu trebuie să fie prea accentuată, pentru a nu influenţa comportamentul subiectului în momentul formulării răspunsului. Se impune a se conserva o anumită "distanţă" între subiect şi operator.

Experienţa a arătat că întrebările personalizate obţin un număr mai mare de răspunsuri şi că, în general, rezultatele sunt mai exacte, mai fidele.

Oricât de clare şi concise ar fi întrebările şi oricâtă atenţie am acorda construirii chestionarului, există întotdeauna unele riscuri de deformare a răspunsurilor. Cele mai adecvate cauze ale deformării răspunsurilor sunt:

a) Din motive de prestigiu, pentru a nu risca o greşită interpretare a răspunsurilor, în defavoarea sa, subiectul îşi ia un "coeficient de siguranţă", adoptând un comportament "de faţadă". Subiectul tinde să formuleze răspunsuri "conforme aşteptărilor sociale".

b) "Atracţia" răspunsului pozitiv. Subiecţii sunt înclinaţi să de a răspunsuri pozitive cu mai multă uşurinţă decât răspunsuri negative, să spună Da, decât să spună Nu. Refuzul, dezaprobarea, pot apare ca simptome ale neintegrării în colectivitate pe care societatea nu le acceptă sau nu le apreciază şi de aceea individul le evită sau nu le recunoaşte prin răspunsurile lui.

Unii cercetători fac în formularea întrebărilor, aceeaşi greşeală pe care o fac unele guverne în organizarea unui referendum: ştiind că populaţia răspund cu mai multă uşurinţă prin Da decât prin Nu, acestea stabilesc în aşa fel întrebările încât soluţia sau răspunsul dorit să capete o formă pozitivă (prin Da).

c) "Teama de schimbare": subiecţii tind spre răspunsuri pozitive, cât şi spre răspunsuri socialmente "aşteptate", temându-se în general, de necunoscut. Aceste fenomene are explicaţii de natură psihologică. Întrebările trebuie formulate în aşa fel încât să nu provoacă teama de schimbare şi să nu şocheze prin caracterul lor.

d) Frica de cuvinte, răspunsurile sunt puternic influenţate şi reformate de "prezenţa" anumitor cuvinte şocante care provoacă anumite reacţii, care sunt însoţite de conotaţii dintre cele mai diferite, care-şi pun amprenta în formularea lor (cuvinte ca război, crimă, ură etc.). Duverger dă exemplul anchetei din 1939:

Întrebări: 1. SUA trebuie să intre în război? 2. SUA trebuie să declare război Germaniei? Dacă la întrebarea 1, 24 % dintre subiecţi au răspuns Da la

întrebarea 2, numai 17 % au răspuns Da, datorită includerii cuvântului declaraţie, alături de cel de război, care este, el însuşi, un cuvânt extrem de implicat în formularea răspunsurilor.

121

e) "Simpatia sau antipatia"; răspunsurile pot fi deformate dacă în întrebări includem cuvinte sau expresii pozitive sau negative care modifică afectivitatea, făcând apel la simpatia sau antipatia subiecţilor faţă de anumite fenomene, personalităţi sau aspecte legate de obiectul cercetării.

În formularea întrebărilor trebuie să ţinem cont de faptul că există o atracţie şi o simpatie, de altfel firească, pentru cuvintele libertate, egalitate, dreptate etc- şi o respingere şi antipatie faţă de cuvintele ură, inegalitate, corupţie, Hitler, Stalin etc.

f) "Personalizarea" întrebărilor; s-a afirmat mai sus că este bine să personalizăm unele întrebări, pentru a câştiga mai uşor încrederea subiecţilor. O asemenea formă de întrebare nu este însă, aşa cum s-a arătat deja, lipsită de riscuri şi defecte.

Reacţiile pe care le provoacă întrebările personalizate sunt contradictorii: de "atracţie" sau "încurajare", pe de o parte, cel puţin în unele cazuri, de "respingere" sau de "teamă", pe de altă parte, atunci când subiectul nu este sigur, că răspunsurile "nu se vor întoarce împotriva sa".

10.2.3.3. Plasarea întrebărilor în pagină Pentru ordonarea logică a întrebărilor se ia drept criteriu timpul.

Subiectul este pus în situaţia de a răspunde mai întâi despre trecut, apoi despre prezent şi, în final, la urmă, despre viitor. Un alt criteriu de ordonare a întrebărilor este dat de gradul de abstractizare: mai întâi se va răspunde la întrebările concrete şi apoi la cele mai abstracte.

La punerea în pagină a întrebărilor trebuie să se respecte următoarele reguli:

– pentru a avea răspunsuri cât mai sincere, necontaminate, nu trebuie să lăsăm ca întrebările să curgă, una după ala şi una din alta;

– la începutul formularului trebuie incluse câteva întrebări "de pregătire" fără importanţă directă pentru temă, cu scop de deconectare a subiectului;

– cele mai dificile şi delicate întrebări trebuie puse în partea a doua a chestionarului când se presupune că subiectul este pregătit şi are încredere pentru a da răspunsuri sincere;

– când credem că subiectul s-a plictisit trebuie să revenim cu întrebări de pregătire;

– dacă există prea multe întrebări delicate (aspecte intime) este bine ca ele să fie dispersate de-a lungul formularului;

– pentru verificarea sincerităţii subiecţilor, în diferite zone ale formularului, trebuie incluse întrebări de control sau, aceeaşi întrebare se repetă în formular pe altă pagină – în alt loc.

122

La redactarea chestionarului se va avea în vedere: – să nu se înceapă formularul cu întrebări "delicate", prea

dificile (care solicită eforturi mari de gândire), angajând subiectul direct, personal sau care antrenează răspunsuri de faţadă;

– să nu se utilizeze întrebări sugestive, care se referă direct la teme prea personale, care obligă la un anumit răspuns şi care "orientează" subiectul spre "Da" sau spre alte răspunsuri pozitive, care conţin cuvinte încărcate de afectivitate;

– să se amestece bine întrebările înrudite, contaminate. În practica plasării întrebărilor în chestionar se au în vedere

anumite reguli: a) Întrebările de identificare (sex, vârstă, şcolarizare, profesie,

mediu de origine etc.) sunt grupate la sfârşitul formularului sau chiar în afara acestuia (într-un spaţiu special afectat), fie la începutul formularului – imediat după titlul – fie la sfârşitul lui.

b) Întrebările pregătitoare, de contact şi întrebările "uşoare", care îndeplinesc şi funcţia de a câştiga încrederea subiectului, sunt amplasate aşa cum este firesc la începutul formularului.

c) Întrebările de odihnă şi relansare (dacă este cazul să fie utilizate) sunt intercalate între întrebările dificile sau delicate.

d) Se dă formularului o structură, adică un aspect coerent şi logic, evitând pe cât posibil impresia de mozaic, fără raporturi organice între elementele componente.

e) Se dă formularului o formă adecvată. Independent de tehnica de administrare, orice chestionar trebuie să aibă un text introductiv iar unele dintre ele trebuie să includă şi texte scurte pentru "capitole" ("grupuri de întrebări") şi chiar pentru unele întrebări izolate (care impun aceasta).

În interiorul formularului pot fi utilizate formule ca: "La această întrebare pot fi alese două răspunsuri dintre cele menţionate", "Notaţi un singur răspuns". "Chestionarul este strict confidenţial".

"La următoarele întrebări nu vor răspunde decât cei care s-au născut în altă localitate ..." etc.

Formularul de chestionar trebuie să îndeplinească şi condiţii de prezentare materială şi tipografică, printre care:

– să fie comod (ca format şi dimensiune); – să fie uşor de citit (caracterele tipografice trebuie să fie

lizibile); – să fie "aerisit", întrebările să fie bine separate şi numerotate

cât mai vizibil; – să fie "uşor de completat", trebuie lăsat un spaţiu suficient

pentru ca fiecare răspuns să fie corect şi clar consemnat etc.

123

Formularul nu trebuie totuşi, să fie prea încărcat de texte şi elemente grafice auxiliare, care nu sunt întotdeauna adresate subiectului, ci tehnicienilor care se vor ocupa cu codificarea, transcrierea şi prelucrarea răspunsurilor.

Formularul trebuie să aibă o formă estetică şi în acelaşi timp, funcţională: o grafică agreabilă, o "punere în pagină" aerisită, spaţii şi linii "desenate" cu grijă şi alte caracteristici care pot crea o ambianţă plăcută în timpul desfăşurării cercetării.

Pentru a ne da seama în ce măsură chestionarul construit satisface aceste reguli, el este supus unor probe de fidelitate şi de validitate:

a) Un chestionar este fidel dacă, aplicat aceloraşi subiecţi la diverse intervale de timp sau în acelaşi timp, la diferite grupuri de subiecţi de acelaşi tip, de aceiaşi operatori dă aceleaşi rezultate ca sens şi formă (adică subiecţii înţeleg acelaşi lucru şi deci dau răspunsuri în acelaşi sens, cu aceeaşi semnificaţie).

Fidelitatea în raport cu subiecţii chestionaţi trebuie completată cu fidelitatea în raport cu operatorii.

Pentru verificarea fidelităţii în raport cu operatorii, administrarea chestionarului se face de către operatori diferiţi.

b) Un chestionar este valid dacă răspunsurile care se obţin în urma aplicării lui traduc şi reflectă în mod corect şi veridic realitatea socială investigată.

Un chestionar poate fi fidel şi totuşi să nu fie valid, dacă întrebările sunt în mod constant greşit interpretate de către subiecţi sau operatori, în acelaşi sens şi în aceeaşi manieră.

10.2.4. Pretestarea şi definitivarea chestionarului Proiectul de chestionar astfel stabilit trebuie supus pretestării.

Pretestarea urmăreşte să evalueze eficacitatea instrumentului construit. Ea constă în administrarea formularului unui microeşantion care

are aceleaşi caracteristici ca şi "populaţia" anchetei. Vor fi chestionaţi circa 20 - 30 subiecţi destul de diferiţi dar care să alcătuiască un grup la fel de omogen sau eterogen ca şi populaţia din care face parte eşantionul.

Chestionarea va dura mai mult în etapa pretestării decât în etapa anchetei propriu-zise (vor fi abordate detalii şi se vor purta cu subiecţii discuţii cât mai profunde asupra diferitelor părţi ale formularului).

Operatorii vor trebui să fie calificaţi în mod deosebit pentru a fi în măsură să conducă pretestarea şi să interpreteze pe loc răspunsurile.

Pretestarea verifică mai ales: – Însuşirile termenilor utilizaţi (claritate, concizie); – forma întrebărilor;

124

– ordinea întrebărilor; – validitatea şi fidelitatea formularului; – dacă textele auxiliare sunt satisfăcătoare; – completitudinea formularului (sunt necesare) şi alte întrebări?

etc. După realizarea pretestării, răspunsurile obţinute sunt analizate

şi confruntate cu alte date în vederea modificării întrebărilor şi formularului. Este astfel redactată forma definitivă care urmează a fi folosită în ancheta propriu-zisă.

10.2.5. Aplicarea (administrarea) chestionarului pe teren Există mai multe procedee de aplicare pe teren a formularelor,

printre care două sunt mai frecvent utilizate: a) autoadministrare (completarea chestionarului de către

subiecţi); b) administrarea (completarea) prin mijlocirea operatorilor.

Mai sunt cunoscute alte două procedee, mai puţin utilizate în practică;

c) expedierea prin poştă a formularelor (un caz particular al primului procedeu, deci autoadministrare);

d) "administrare colectivă" – tip "extemporal", în prezenţa cercetătorului (deci "autoadministrare supravegheată").

În primul caz, subiectul este pus în contact direct cu formularul şi notează el însuşi răspunsurile, fapt pentru care instrumentul de lucru trebuie să întrunească toate caracteristicile prevăzute (formă grafică şi tipografică adecvată etc.). Prin autoadministrare, subiecţii se pot exprima mai complet. Autoadministrarea elimină unul din factorii care influenţează răspunsul, personalitatea celui care scrie formularul. În absenţa unei persoane străine subiectul este mai dispus să răspundă la întrebări, "foarte personale" pot să elaboreze răspunsuri mai chibzuite să se consulte cu alţi membri ai familiei sale, pentru a formula răspunsuri mai precise.

Chestionarele scrise sunt superioare celor orale ca urmare a faptului că:

– numărul mare a celor care pot răspunde concomitent; – diminuarea efectului de întrebare; – eliminarea efectului anchetatorului; – nivelul superior de concentrare asupra răspunsului; – asigurarea anonimatului.

Chestionarele autoadministrate nu exclud folosirea celor administrate de operatori, dar în fiecare caz în parte trebuie reflectat asupra avantajelor folosirii unuia sau altuia din ele.

În cazul al doilea – prin operatori – întrebările sunt prezentate subiectului de un operator de teren, special instruit în acest scop care

125

are şi sarcina de a nota răspunsurile primite în rubricile prevăzute în formular.

Folosirea operatorilor de anchetă, chiar dacă ridică costul anchetei, asigură reprezentativitate eşantionului, pot răspunde la întrebări şi persoane cu mai puţină cultură şcolară.

Operatorul nu are dreptul să modifice răspunsurile, după ce s-a trecut la întrebarea următoare. Prima reacţie exprimă mai bine atitudinea subiectului.

Se recomandă ca operatorul să arate simpatie faţă de persoana anchetată, dar nu şi faţă de răspunsurile sale. Manifestarea simpatiei faţă de cel care răspunde duce la sporirea numărului de răspunsuri.

Cu privire la alegerea operatorilor experienţa a demonstrat că femeile sunt mai indicate în munca de operator de anchetă, sunt mai uşor acceptate în locuinţe, sunt mai sensibile şi mai puţin suspectate decât bărbaţii.

Operatorii de anchetă trebuie să aibă un fizic plăcut, să fie sensibili, sănătoşi, inteligenţi.

10.2.5.1. Avantajele şi dezavantajele diverselor procedee de

administrare Fiecare procedeu de administrare are avantaje şi dezavantaje.

a) Astfel, procedeul autoadministrării prezintă avantajul unei economii de timp şi de bani. Formularele sunt distribuite şi apoi recuperate, completate, de la subiecţi - sarcini care pot fi îndeplinite de un singur operator.

Procedeul autoadministrării prezintă însă două "defecte" majore:

– subiectul ia cunoştinţă de ansamblul întrebărilor înainte de a da vreun răspuns, declanşând astfel, cu sau împotriva voinţei lui, fenomenul de contaminare sau influenţare a răspunsurilor.

– În cazul în care un subiect nu înţelege ceva şi are nevoie de o lămurire, el nu are nici o posibilitate s-o primească, fapt care duce la creşterea numărului de non-răspunsuri.

b) Tehnica expedierii prin poştă este foarte comodă dar prezintă, la rândul ei, importante inconveniente.

– În primul rând, lasă întreaga problemă a completării şi retrimiterii formularului pe seama subiectului, care cel mai adesea, uită sau neglijează să-l completeze sau pur şi simplu îl pierde. De aceea, numărul de non-răspunsuri este foarte ridicat iar eşantionul astfel descompletat îşi pierde reprezentativitatea.

Pentru a ameliora această situaţie, cercetătorii trimit după un timp de la expedierea formularului scrisori .... de "reamintire", în care prezintă şi importanţa cercetării şi a răspunsurilor pe care le dau subiecţii. Totodată, sunt expediate plicuri timbrate cu adresa echipei de cercetare pentru retrimiterea formularelor completate. În locul

126

scrisorilor de "reamintire" poate fi utilizat, acolo unde este cazul, telefonul.

– În al doilea rând, lasă posibilitatea subiecţilor să se consulte cu ceilalţi membri din familie şi chiar cu persoane din afara familiei, astfel că răspunsul scris nu va mai fi un răspuns individual ci colectiv şi, ceea ce este mai grav, nu va mai fi un răspuns sincer, potrivit opiniilor personale, ci distorsionat sub influenţa opiniilor celorlalţi.

– În al treilea rând, trimiterea formularelor şi apoi reprimirea lor prin poştă durează mult timp şi este aproape imposibil să se încadreze în limitele "planului calendaristic". Cel puţin o parte a subiecţilor care s-au hotărât să completeze formularul amână de pe o zi pe alta această operaţiune şi cercetătorul nu poate şti niciodată când va primi "ultimul formular completat".

c) Procedeul "administrării colective" prezinte mai multe avantaje, în raport cu procedeul "expedierii prin poştă, astfel:

– toate răspunsurile se dau în condiţii identice; – pericolul "contaminării întrebărilor" este mai redus; el dispare

cu totul dacă întrebările sunt citite, una câte una, pe măsură ce subiecţii notează răspunsurile;

– numărul non-răspunsurilor este mai redus întrucât subiecţii sunt "convocaţi" direct, anunţându-li-se sala, ziua şi ora întrunirii.

Există totuşi un pericol al "copiatului", ca în cazul oricărui "extemporal"; dacă un subiect "nu are" sau nu poate da nici un răspuns la o întrebare, atunci el este tentat să privească la vecin.

e) Procedeul administrării prin intermediul operatorilor prezintă mai multe dezavantaje, printre care:

– "absenţa" anonimatului răspunsurilor; – influenţa "personalităţii operatorului". Subiecţii sunt tentaţi – din motive de prestigiu sau de

neîncredere în operator – să deformeze conştient răspunsurile reale. Oricâte precauţii s-ar lua este greu, pe de altă parte, să eliminăm

orice influenţă a "persoanei" operatorului şi a opiniilor lui, asupra conţinutului şi formei răspunsurilor.

Printre avantajele procedeului enumerăm: – operatorul poate da "pe loc" şi "la timp" orice explicaţie

cerută de subiect (desigur, dacă nu vizează conţinutul direct al răspunsului);

– operatorul poate înregistra nu numai simple răspunsuri, ci întreaga ambianţă în care are loc chestionarea şi toate celelalte manifestări (reacţii, gesturi) ale subiectului.

10.2.6. Operatorul de teren în cercetările pe bază de

chestionar. În administrarea formularelor pe teren, sociologul – responsabil este ajutat de un număr mai mare sau mai mic de operatori în funcţie de numărul formularelor şi de zona ce urmează a fi

127

investigată. Desigur, operatorii trebuie să dispună de o anumită experienţă şi pregătire profesională, îndeosebi în cazul aplicării „ faţă în faţă“ a chestionarelor.

Pentru reuşita deplină a anchetei se impune ca operatorul să îndeplinească anumite condiţii: − să fie sincer cu subiecţii, să le expună cu claritate scopurile

cercetării; − să câştige încrederea şi colaborarea (coparticiparea) subiecţilor la

realizarea sarcinilor stabilite; − să procedeze în aşa fel încât să nu „intervină“ sau să „tulbure“ viaţa

familiei subiectului chestionat (în cazul în care dialogul operator-subiect are loc în locuinţa acestuia din urmă);

− să fie în măsură să dea explicaţiile cerute de subiect, fără a influenţa sau sugera răspunsurile etc.

Aşa cum s-a amintit deja, operatorul nu trebuie să se facă nici simpatizat de populaţia chestionată, nici să devină dezagreabil, situaţii care ar genera fenomenul de „transfer“ al opiniei sau atitudinii „spre subiect“. Poziţia de „ neutralitate“ este cea mai favorabilă unei chestionări obiective.

Sunt şi alţi factori care-şi pun amprenta pe desfăşurarea chestionării, inclusiv anumiţi factori exogeni, de pildă: − ora chestionării; nu este recomandabil ca operatorul să se prezinte

la locuinţa subiectului „la orice oră“ în timpul programului de masă sau de odihnă, când se presupune că subiectul se află „în faţa televizorului“, când are invitaţi etc. Ideea este ca „întâlnirea“ să se stabilească în prealabil prin telefon sau prin poştă;

− ţinuta vestimentară a operatorului „să inspire încredere“,să nu şocheze etc.;

În concluzie: Chestionarul a fost adeseori folosit cu rezultatel bune la metoda

monografică, întrucât el poate oferi în orice cercetare randament bun. În investigaţiile rurale, în cazul cărora teama de pe hîrtie (faţă de întrebările din formular) est extrem de accentuată, la folosirea acestei tehnici trebuie să depunem un efort organizatoric mai mare.

Cercetătorul este în ochii ruralului totdeauna cineva din oraş, un om instruit, faţă de care subiectul chestionat se simte obligat să manifeste o atitudine de espectativă şi să ocupe o poziţie de inferioritate. Răspunsurile sunt perturbate, fie din motive de prestigiu, fie din dorinţa de a da răspunsurile aşteptate sau „a face pe plac“. Intervin mulţi alţi factori specific raporturilor dintre cercetător şi subiect.

Atât în sondaje de opinie, în anchete sau investigaţii sociale, chestionarul se dovedeşte a fi una din metodele cele mai frecvent utilizate în sociologie.

128

La noi tradiţia chestionarelor este destul de veche. Astfel, B.P. Hasdeu lansează în 1878 un chestionar privind obiceiurile juridice ale poporului. În 1895, N. Densuşeanu difuzează printre intelectualii satelor un chestionar cu privire la tradiţiile istorice din ţinuturile locuite de români.

Sunt lansate, de asemenea, chestionarele folclorice privind obiceiurile de iarnă şi primăvară la români etc.

Adeseori, primul contact cu o instituţie de stat se realizează pe baza unui chestionar. Angajarea într-un loc de muncă, înscrierea la o formă de învăţământ, presupun şi completarea unui chestionar sau realizarea unui interviu. Astfel de informaţii prezintă valoare documentară.

Populaţia s-a familiarizat într-o măsură mai mare sau mai mică cu acest tip de instrument de cercetare. Sunt ţări unde fiecare al 10-lea locuitor a fost cuprins cel puţin o dată într-un eşantion. Chestionarul constituie astăzi „una din metodele de bază în investigarea fenomenelor sociale“. În ţările în care sondajele şi anchetele sunt frecvente, populaţia consideră firească orice întrebare. Contactul anchetator-anchetat se realizează rapid şi fără rezerve. Acolo unde nu există o tradiţie îndelungată în ceea ce priveşte chestionarea în scopuri ştiinţifice, problema contactului cu subiecţii este greoaie.

10.2.8. Codificarea, analiza răspunsurilor şi elaborarea

raportului ⇒ Codificarea este operaţia prin care cercetătorul stabileşte

tipurile de răspunsuri şi atribuie fiecărui tip un cod (o cifră). Prin codificare se realizează o primă analiză de conţinut. Codificarea se realizează imediat ce formularele completate au fost strânse de la subiecţi şi verificate din punct de vedere al completării. Codificarea este necesară îndeosebi când vrem să utilizăm procedee electronice de analiză cantitativă a datelor.

Chestionarele de dimensiuni mici pot fi prelucrate manual cu maşini de calcul de birou, obişnuite, prin gruparea răspunsurilor pentru fiecare întrebare pe categorii de coduri sau de răspunsuri.

⇒ Analiza datelor. După ce chestionarele au fost codificate iar răspunsurile „transcrise“ pe instrumente corespunzătoare de prelucrare, urmează o etapă mai puţin tehnică şi anume analiza de conţinut.

Atunci când informaţiile culese sunt prelucrate cu ajutorul calculatoarelor, programul este elaborat de aşa manieră încât să se realizeze grupări de răspunsuri, calcularea unor mărimi statistice (frecvenţe absolute şi relative, diverse corelaţii) şi obţinerea de tabele sintetice ce le vom folosi la redactarea concluziilor.

129

Concluziile oricărei cercetări (raportul final) trebuie să îndeplinească anumite condiţii: − concluziile trebuie să fie scurte, dar complete; − expunerea trebuie să fie clară, precisă, redactată în formă plăcută; − concluziile trebuiesc argumentate; − materialul grafic ilustrativ, inclusiv tabelele, nu trebuie să fie prea

încărcate, prea întinse şi prea numeroase; − concluziile şi propunerile practice trebuiesc redactate cu cea mai

mare grijă, întrucât acestea sunt citite cu mare atenţie de beneficiar. − materialul redactat va putea fi însoţit de anexe la care se va putea

face trimiteri. În anexe se va prezenta şi un exemplu din chestionarul aplicat în teren, pe baza căruia s-a efectuat cercetarea;

130

BIBLIOGRAFIE 1. Axenciuc Victor – Evoluţia economică a României, vol. II –

Agricultură. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1996. 2. Bold I., Crăciun A. – Structuri agrare în lume. Ed. Mirton,

Timişoara, 1996. 3. Caia A. – Condiţiile social-economice şi istorice în care au avut

loc reformele agrare din România. Agricultura şi destinele României. Ed. "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi, 1999.

4. Caia A., Magazin P., Ştefan G. – Economie agrară (cap. V şi VI). Ed. "Ion Ionescu de la Brad", Iaşi, 1998.

5. Fulea Maria – Coordonatele economice şi socio-demografice ale satului românesc în tranziţie. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1996.

6. Gusti D. – Elemente de sociologie. Ed. "Cartea României", Bucureşti, 1944.

7. Ion Ionescu de la Brad – Agricultura română în judeţele Dorohoi, Putna, Mehedinţi. Imprimeria statului, Bucureşti, 1866, 1868, 1869.

8. Miftode Vasile – Metodologia sociologică, vol. I (partea I şi a II-a). Ed. Universitatea "Al.I. Cuza" Iaşi, 1980.

9. Otiman P.I. – Dezvoltarea rurală în România. Ed. Agroprint, Timişoara, 1997.

10. Rotaru Traian, Huţ Petre – Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

11. *** – Anuarul Statistic, 1990 - 2000. 12. *** – Revista Tribuna Economică – colecţia anilor 1999 – 2001. 13. Referarul nr. 1 – Impactul socio-economic asupra spaţiului rural

ca urmare a integrării în UE (pe exemplul localităţii de domiciliu sau unde lucrează studentul).

14. Referatul nr. 2 – Monografia unei localităţi rurale (localitatea de domiciliu sau în care lucrează studentul) .