Universitatea „Danubius”Facultatea de Comunicare şi Relaţii Internaţionale

SOCIOLOGIE ŞI LOGICǍnote de curs

Lect. univ. dr. Ionuţ ŞtefanAsist univ. drd. Luminiţa Iosif

Galaţi 2012

CUPRINS

SECTIUNEA I- Asist. univ.drd. Luminita Iosif1. SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ1.1. OBIECTUL ŞI DEFINIREA SOCIOLOGIEI............................................................................1.2. RELAŢIA SOCIOLOGIEI CU ALTE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE..........................................1.3. EVOLUŢIA IDEILOR SOCIOLOGICE. CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ... 1.4. SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ...............................................................................................1.5. ORIENTARI TEORETICE CONTEMPORANE ÎN SOCIOLOGIE........................................

2. STRUCTURA SOCIALĂ2.1. CONCEPTUL DE STRUCTURĂ ŞI POZIŢIE SOCIALĂ………………………………….. 2.2. STATUS ŞI ROL SOCIAL........................................................................................................ 2.3. SOCIETATEA............................................................................................................................

3. GRUPUL SOCIAL3.1. CONCEPTUL DE GRUP. ASOCIEREA ÎN GRUP…………………………………………..3.2. STRUCTURA GRUPULUI.......................................................................................................3.3. TIPURI DE GRUPURI SOCIALE.............................................................................................

3.3.1. Grup primar - grup secundar…………………………………………………………

3.3.2. Grup de referinţă-grup de apartenenţă……………………………………………….

3.3.3. Grup intern - grup extern…………………………………………………………….

3.3.4. Grup formal - grup informal…………………………………………………………

3.3.5. Grup mic……………………………………………………………………………..

3.3.6. Grup conformist (Groupthink).....................................................................................

4. COMUNICARE ŞI SOCIETATE

4.1. COMUNICARE SOCIALĂ.......................................................................................................4.2. SOCIETATEA ŞI COMUNICAREA DE MASĂ......................................................................

5. METODOLOGIA CERCETARII SOCIOLOGICE5.1 PRECIZĂRI TERMINOLOGICE............................................................................................... 5.2. PROIECTUL DE CERCETARE................................................................................................5.3. CHESTIONARUL ÎN CERCETAREA SOCIOLOGICĂ.........................................................5.4. INTERVUL- TEHNICĂ DE CERCETARE ÎN ŞTIINŢELE SOCIO-UMANE.......................5.5. M ETODA OBSERVAŢIEI.......................................................................................................

SECŢIUNEA II- Lect. Univ. dr. Ionuţ Ştefan6. INTRODUCERE ÎN LOGICĂ....................................................................................................6.1 APARIŢIA LOGICII ARISTOTELICE.....................................................................................6.2. FORMELE LOGICE: NOŢIUNEA, JUDECATA, RAŢIONAMENTUL................................

I. NOŢIUNEA........................................................................................................................

a) Clasificarea în funcţie de conţinut sau clasificarea intensională...........................

b) Clasificarea în funcţie de sferă sau clasificarea extensională................................

c) Raporturile logice între noţiuni..............................................................................

d) Definirea noţiunilor...............................................................................................

e) Clasificarea noţiunilor............................................................................................

II. JUDECATA (PROPOZIŢIA LOGICǍ)..........................................................................

1. Propoziţiile categorice...........................................................................................

a) clasificarea propoziţiilor categorice...........................................................

b) raporturi între propoziţii categorice...........................................................

2. Propoziţii compuse.................................................................................................

a) clasificarea propoziţiilor compuse.............................................................

b) proprietăţile principalilor operatori propoziţionali....................................

III. RAŢIONAMENTUL.....................................................................................................

1. Inferenţe imediate cu propoziţii categorice............................................................

2. Silogismul..............................................................................................................

a) structura silogismului.................................................................................

b) figuri şi moduri silogistice.........................................................................

c) legile generale ale silogismului..................................................................

d) modurile silogistice valide.........................................................................

e) polisilogismele...........................................................................................7. PRINCIPIILE LOGICE................................................................................................................7.1. PRINCIPIUL IDENTITĂŢII......................................................................................................7.2 PRINCIPIUL NON-CONTRADICŢIEI......................................................................................7.3. PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE....................................................................................7.4. PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS.........................................................................................

8. RAŢIONAMENTE ERONATE...................................................................................................8.1. ERORI ÎN CONSTRUCŢIA ARGUMENTELOR CU PROPOZIŢII COMPUSE...................8.2 CLASIFICAREA SOFISMELOR...............................................................................................

9. ARGUMENTAREA ŞI CONTRAARGUMENTAREA ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE..................

SECTIUNEA I- Asist. Univ. Drd. Luminiţa Iosif

Capitolul 1. SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

1.1. Obiectul şi definirea sociologiei

Sociologia este o ştiinţă relativ tânără. Ca demers ştiinţific al socialului, ea s-a născut doar în a doua jumătate a secolului XIX, reprezentând un răspuns epistemic la confruntarea mai multor serii de demersuri și transformări de ordin economic, social, politic şi cultural.

Pornind de la etimologia cuvântului (latinescul “socius” = asociere, uniune, întovărăşire a indivizilor şi grecescul “logos”= ştiinţă) sociologia este ştiinţa societăţii. La un nivel foarte general, sociologia este ştiinţa despre social. Sociologia ca ştiinţă a fost definită de-a lungul timpului în diferite moduri. Termenul sociologie a fost folosit prima dată de către filosoful francez Auguste Comte în anul 1822, Ulterior, s-au conturat mai multe încercări de definire a sociologiei, la care facem referire în cele ce urmează.

Unii dintre cercetătorii consacrați au folosit în loc de “societate” termeni care se referă doar la social şi care ar desemna elementele de bază ale socialului, a căror analiză ar fi relevantă pentru societate. Astfel, sociologia a fost definită ca “ştiinţă a faptelor sociale” (Emile Durkheim); “ştiinţă a acţiunii sociale” (Max Weber şi Talcott Parsons); “ştiinţă a relaţiilor interpersonale şi

a proceselor sociale” (L. von Wiese); “ştiinţă a realităţilor sociale “ (D. Gusti). La rândul său, George Gurvitch a definit sociologia ca fiind “ştiinţa fenomenelor sociale totale, care are drept obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca integralitate de raporturi“. Pentru sociologul roman Petre Andrei „sociologia studiază în mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub aspectul ei static-structural, şi apoi sub aspectul dinamic-funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile sociale realizate“. De asemenea, Traian Herseni a susţinut că: „sociologia este ştiinţa societăţilor omeneşti, este o disciplină ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al fenomenelor de comunicare umană, de convieţuire socială“. Totodată, sociologul sublinia că definiţia conform căreia sociologia este ştiinţa societăţii este suficientă din punct de vedere logic, din punct de vedere istoric însă, ea este nesatisfăcătoare pentru că sociologia nu este singura ştiinţă care studiază societatea.

Din studiul cercetărilor sociologice realizate şi din cunoaşterea modului în care sociologii studiază realităţile sociale s-a constatat că anumite procese, instituţii şi fenomene sociale precum familia, stratificarea socială, raporturile dintre componentele societăţii, mecanismele de funcţionare a societăţii nu au fost obiect al unei anumite discipline decât din momentul constituirii sociologiei ca ştiinţă. În mod concret, obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi examinarea comportamentului uman în grupuri şi comunităţi umane. Am arătat mai sus că obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de o mare complexitate şi diversitate. Studiul acestor teme s-a diferenţiat şi s-a aprofundat, conturându-se un sistem de discipline sociologice, care s-a extins treptat, ajungându-se până la aproape de 100 de discipline sociologice. Dintre acestea enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia juridică, sociologia civilizaţiilor, sociologia economică, sociologia cunoaşterii, sociologia familiei, sociologia devianţei, sociologia comunităţilor, sociologia morală, sociologia limbii, sociologia artei, sociologia literaturii, sociologia educaţiei, sociologia muncii, sociologia industrială, sociologia rurală, sociologia urbană, sociologia religiei, sociologia mass-media etc.

1.2. Relaţia sociologiei cu alte ştiinţe socio-umane

Înţelegerea specificului sociologiei ca ştiinţă poate fi facilitată şi de cunoaşterea relaţiilor sale cu alte ştiinţe ce au ca obiect societatea umană. Ştiinţele despre societate şi om se împart în trei mari grupe:

a) ştiinţe sociale (antropologia, economia politică, psihologia socială, istoria, sociologia);

b) discipline umaniste (filosofia, teologia, literatura, muzica , arta);

c) ştiinţele comportamentului (psihologia, dreptul, etica, politologia, sociologia).

Sociologia este inclusă, după cum se poate observa, în două grupuri de ştiinţe: sociale şi ale comportamentului. Aceasta demonstrează, pe de o parte, complexitatea obiectului ei de studiu, pe de altă parte, existenţa unor moduri diferite din care poate fi abordată problematica socială.

Rezultatul este că sociologia comunică cu toate ştiinţele socio-umane deoarece obiectul lor de cunoaştere cuprinde elemente ce se întrepătrund. Este adevărat că finalitatea sociologiei stă în explicarea şi înţelegerea structurii şi funcţionalităţii societăţii în genere, este de asemenea adevărat că urmăreşte cunoaşterea ştiinţifică a societăţii globale şi caută răspuns la problema relaţiei dintre individ şi societate sub toate aspectele, dar aceste preocupări nu la poate realiza independent de celelalte ştiinţe.

În contextul raporturilor sociologiei cu ştiinţele sociale particulare trebuie, mai întâi, subliniată legătura ei foarte apropiată cu ştiinţele economice şi cele politice, deoarece cercetările şi concluziile sociologiei se întemeiază, în mare măsură, pe cercetările economice şi se finalizează în propuneri. Datele economiei politice de pildă - ştiinţă ce analizează raporturile ce se instituie în producţia, reproducţia, schimbul, distribuţia şi consumul bunurilor materiale, precum şi legile dezvoltării economice ale societăţii – sunt foarte importante pentru înţelegerea raporturilor dintre structura economică şi structura socială, atât din punctul de vedere al cunoaşterii, cât şi al acţiunii sociale. În acest fel, pe de o parte, structura economică apare ca o condiţie necesară a structurii sociale, iar, pe de altă parte, orice intervenţie în direcţia modificării structurii sociale presupune, inițial, acţiuni corespunzătoare în structura şi infrastructura economică.

Pe de altă parte, ştiinţele politice, care se ocupă de studiul vieţii politice, al relaţiilor politice şi a căror problemă esenţială este problema puterii politice, sunt, şi ele, legate de sociologie. Legătura rezultă din faptul că problemele de care se ocupă politicul (organizarea şi conducerea societăţii, reglarea raporturilor dintre clase şi grupuri sociale în cadrul comunităţilor umane),

intră şi în atribuţiile sociologiei. Prin urmare, fenomene diverse ce intră în sfera de preocupări a diferitelor ştiinţe politice speciale ca: politica economică, politica demografică, politica culturală, politica de învăţământ şi altele, ţin şi de sociologie (ca şi de alte ştiinţe sociale), dar ştiinţele politice le cercetează în raport cu problema puterii, a guvernării.

Utilă sociologiei este şi antropologia – în diferitele sale variante - care este ştiinţa despre om ca individ, grup şi specie, văzut din perspectivă biologică şi socială. Pe de o parte, antropologia biologică analizează teme referitoare la originea omului, iar pe de altă parte, antropologia culturală este preocupată de studiul comportamentului uman în contextul normelor şi valorilor dintr-o societate concretă. Fiind centrat cu precădere pe culturile arhaice, discursul antropologiei culturale include şi teme referitoare la contextele de existenţă a tradiţiilor, la civilizaţia modernă în relaţie cu valori tradiţionale. Dar există şi o antropologie socială, mult mai apropiată de sociologie, care are ca obiect de studiu structurile sociale ale unei societăţi tradiţionale, în timp ce sociologia abordează aceeaşi problematică în societăţile actuale. Având obiect comun – societatea – precum şi tematică în mare parte comună, diferențele dintre sociologie şi antropologie (mai ales cea socială) sunt greu de trasat.

1.3. Apariţia şi evoluţia problematicii sociologice.

Ştiinţele sociale în general, inclusiv sociologia, au o valoare recunoscută pentru cunoaşterea de sine autentică. Încă anticul Socrate, formulând principiul cunoaşterii de sine (”cunoaşte-te pe tine însuţi”), a formulat prin aceasta necesitatea şi posibilitatea dominării de către om a propriului său destin şi univers. Totodată, cunoaşterea de sine, altfel spus dobândirea ”conştiinţei de Sine”, este dependentă şi de dobândirea ”conştiinţei de Altul”, cât şi a ”conştiinţei de Noi”, omul, ca individ, neputând exista independent de semenii săi, în afara societăţii.

Aşa se explică faptul că reflecţia asupra socialului are un trecut bogat şi mult îndepărtat în timp, integrându-se concepţiei globale asupra lumii, concepţie prin care omul a sperat (şi încă speră) să găsească răspunsuri şi soluţii la întrebările fundamentale ivite în faţa lui încă din momentul apariţiei sale. Aceste prime reflecţii asupra socialului pot fi privite ca o ”sociologie spontană” alcătuită din părerile, reprezentările (în mare parte naive, mai mult empirice) şi ideile oamenilor referitoare la viaţa lor socială, rolul sociologiei ca atare fiind descifrarea sensului şi semnificaţiei fenomenelor sociale. Evident, drumul de la ”sociologia spontană” la ”sociologia implicită” (prezentă în marile opere de cultură care au cuprins referiri complexe asupra

socialului) şi de la aceasta la elaborarea ” sociologiei ca ştiinţă” a fost un drum lung şi nelipsit de greutăţi, de controverse, de dispute.

Disciplină ştiinţifică, sociologia este - comparativ cu alte ştiinţe – o ştiinţă relativ nouă, dar care a acumulat – cum am văzut mai sus – o experienţă extrem de bogată. Ea a luat naştere la interferenţa secolelor XVIII şi XIX. Caracteristic atât fondatorilor sociologiei, cât şi diferiţilor alţi autori care au preluat termenul, a fost şi este definirea disciplinei respective ca studiul ştiinţific (sau pozitiv) al faptelor sociale.

Auguste Comte (1798-1857), care este considerat şi creatorul termenului de sociologie (folosit pentru prima dată în lucrarea sa Cours de la philosophie pozitive) impunând o nouă metodă de gândire a ”fenomenalităţii istorice” după modelul ştiinţelor pozitive. Astfel, întâlnim la filosoful francez Auguste Comte ideea că gândirea (şi cunoaşterea) omenească a parcurs, în evoluţia sa, trei stadii diferite: teologic, metafizic şi ştiinţific (pozitiv). În orice domeniu, cunoaşterea debutează cu stadiul bazat pe concepte teologice. De exemplu, în societăţile primitive, astronomia a explicat mişcările cereşti prin acţiunea unor zei, demoni sau alte fiinţe supranaturale. În al doilea stadiu, cel metafizic, locul lui Dumnezeu a fost luat de principii abstracte; conceptele teologice au fost înlocuite cu explicaţii metafizice bazate pe raţiune. Al treilea stadiu – pozitiv sau real – relevă semnificaţia cunoaşterii ştiinţifice rezultată din observarea relaţiilor şi interdependenţelor guvernate de legi. Filosoful francez afirma că ”spiritul pozitiv constă mai ales în a vedea pentru a prevedea, pentru a cerceta ceea ce este, cu scopul de a descoperi ceea ce va fi, pe baza teoremei universale a transformabilităţii legilor naturii”.

Comte avea convingerea că ştiinţa este adevărata cunoaştere datorită studierii sistematice a fenomenelor pe baza observaţiei, situaţie ce are drept scop formularea şi explicarea legilor de fiinţare a fenomenelor. În contextul ştiinţelor pozitive, ştiinţa despre societate este considerată ca fiind cea mai complexă. Întâlnim la Auguste Comte şi o împărţire a studiului societăţii în statica socială axată pe studiul structurii societăţii şi dinamica socială orientată spre studiul schimbării sociale şi a dezvoltării instituţionale. Pentru el, societatea dispune de multe caracteristici asemănătoare organismelor vii, dar o consideră un organism diferit de lume animalelor, un organism bazat pe o ordine dependentă de existenţa comunităţii de idei împărtăşită de membrii ei. Prin urmare, sociologia este preocupată de cunoaşterea realităţii sociale distinctă de biologic şi organic.

John Stuart Mill (1803-1873) defineşte sociologia ca ”ştiinţa obiectului social cel mai general şi mai abstract” sau, mai simplu,” ştiinţa caracterelor cele mai generale ale societăţii”

Herbert Spencer (1820-1903) este considerat, şi el, întemeietor al sociologiei prin argumentarea organicităţii societăţii. Sociologul englez dezvoltat ideea lui A. Comte despre statica şi dinamica socială şi a preluat de la acesta şi teza despre societate ca organism social. În viziunea sa, societatea este analoagă organismului biologic. Asemănător corpului uman alcătuit din organe – rinichi, plămâni, inimă - societatea este alcătuită din instituţii – familia, biserica, şcoala, statul, economia. Evoluţia societăţii are loc identic cu evoluţia organismului biologic, parcurge toate etapele acestuia (de la naştere până la moarte), înscriindu-se într-o tendinţă legică.

Prin această idee, Spencer pune pentru prima dată în sociologie bazele teoriei sistemice despre societate. Iar progresul social este văzut ca efect al evoluţiei sociale în mod organic, el fiind adeptul teoriei selecţiei şi evoluţiei naturale a societăţii conform căreia dezvoltarea socială este posibilă numai prin această selecţie naturală. De aceea a susţinut ideea neintervenţiei guvernului în adoptarea legislaţiei. Intervenţia respectivă ar fi total gratuită căci s-au perpetuat şi se vor perpetua doar acele forme sociale care au rezistat şi vor rezista exigenţelor evoluţiei naturale, la fel cum în lumea biologică supravieţuiesc cei mai dotaţi şi mai adaptabili. Evoluţia socială nu este lineară; ea cunoaşte şi procese de stagnare şi de regres. Iar finalitatea oricărei dezvoltări este crearea unei situaţii de echilibru înfăptuit prin trecerea de la starea de dezagregare la o stare structurată, de la o stare omogenă la una eterogenă. În lucrarea Progresul. Legea şi cauzele sale, concepe dezvoltarea istoriei ca pe o luptă pentru existenţă şi ca proces de supravieţuire a celui mai puternic.

Karl Marx (1818-1883), fără a se considera sociolog, a influenţat puternic gândirea sociologică. Spre deosebire de evoluţionismul lui Spencer, marxismul susţine că dezvoltarea societăţii cunoaşte nu numai o evoluţie spontană, ci periodic au loc transformări radicale ce iau forma acţiunilor revoluţionare prin intervenţia directă a omului.

Care este cauza şi cum se realizează astfel de schimbări sociale?

Societatea este analizată de Marx ca un sistem alcătuit din forţele de producţie şi relaţiile de producţie, iar prefacerile sociale îşi au izvorul în dezvoltarea mai rapidă a forţelor de producţie care conduce la apariţia unor noi tehnologii, a unor noi moduri de organizare a producţiei şi la apariţia unei noi clase, capabilă să gestioneze progresul rezultat în planul producţiei

materiale. Această nouă clasă luptă împotriva vechilor clase interesate în conservarea relaţiilor de producţie existente care le asigură puterea în stat. Iar lupta de clasă, ca formă de manifestare pe planul structurii sociale a contradicţiei economice dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie, este văzută ca motor al dezvoltării sociale. Aşadar, în marxism, sensul evoluţiei societăţii este determinat de forţele de producţie, rolul principal în orice societate îl are producţia materială, iar conducerea societăţii trebuie realizată de cei ce produc bunurile materiale. (Voicu, 2011, p. 57).

Emile Durkheim (1858-1916) a configurat pentru prima oară obiectul propriu sociologiei, asemănător cu domeniul de studiu din orice ştiinţă. ”Principalul nostru obiectiv este de a extinde raţionalismul ştiinţific la conduita omenească, arătând că ea este reductibilă la raporturi de la cauză la efect” (Durkheim, 1974, p. 35). A fost preocupat de modul cum societatea evoluează în timp, fapt pentru care a căutat elementele ce pot explica existenţa societăţilor. Realitatea socială fundamentală în acest sens este grupul, pentru că faptele care au loc în el sunt independente de individ, în aceeaşi măsură ca şi procesele şi fenomenele studiate de ştiinţele naturii. Astfel de fapte, numite fapte sociale, se produc independent de individ, dobândind obiectivitate, ceea ce permite cunoaşterea lor directă, empirică, precum şi măsurarea lor în contextul vieţii sociale. Faptul social deci, reprezintă instrumentul gnoseologic de investigare realităţii sociale. Investit cu atribute morale, faptul social trebuie să acţioneze pentru asigurarea ordinii sociale prin reunirea indivizilor în acţiunea de funcţionare a întregului sistem social. Asta cu atât mai mult, cu cât faptul social se caracterizează, în principal, prin constrângere.

Max Weber (1864-1920), făcând diferenţa necesară dintre sociologie şi ştiinţele naturii, accentuează că faptele sociale – stabilirea unui preţ, organizarea unei greve, conduita religioasă a unui trib etc. – se caracterizează prin comprehensibilitate (= inteligibilitate), ceea ce face ca ele să fie studiate în alt mod comparativ cu studierea fenomenelor naturale (căderea unui meteorit, îngheţarea apei etc.).Primele sunt cunoscute din interiorul lor, pentru că cercetătorul însuşi este o fiinţă socială, pe când celelalte fenomene sunt investigate din exteriorul lor. Pe această bază, Weber, spre deosebire de Marx şi Durkhiem, a abordat socialul nu numai ca fapt social, ci şi din punctul de vedere al dificultăţii cunoaşterii sale. Examinarea comportamentului social şi a acţiunilor sociale include şi studiul trăirilor indivizilor ce interacţionează. De aceea, sociologii au un alt mod de a cunoaşte realitatea, comparativ cu specialiştii din domeniul ştiinţelor naturii; sociologia este nevoită să investigheze şi capacitatea indivizilor de a înţelege

modul cum se produc acţiunile umane. În esenţă, sociologia este concepută de el ca o ştiinţă comprehensivă şi explicativă a acţiunilor sociale, pentru cunoaşterea cărora propune o construcţie conceptuală numită tip ideal căreia îi atribuie rolul de postulat metodologic al cercetării socialului. Cu ajutorul conceptului respectiv, Weber a studiat birocraţia, tipurile de autoritate, legătura dintre etica protestantă şi capitalism şi alte fenomene sociale (Voicu, 2011, p. 58).

1.4. Sociologia românească

Prima încercare în analiza ştiinţifică a societăţii româneşti aparţine lui Dimitrie Cantemir (1673-1723), cărturar şi om de stat, reprezentat de seamă al umanismului şi preluminismului românesc. În Descrierea Moldovei (1715) sunt înfăţişate evenimente, procese şi fenomene sociale din spaţiul moldovenesc. Iar în Istoria ieroglifică (1705) înfăţişează, în formă alegorică, un episod din istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti, cu specificul relaţiilor şi problemelor lor sociale. Observaţii despre realităţile sociale întâlnim şi la reprezentanţii Şcolii Ardelene care au avut, între altele, preocupări legate de analiza vieţii sociale şi politice transilvănene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în mod deosebit a ordinii de drept şi a ordinii economice feudale.

Primele încercări de analiză ştiinţifică a vieţii sociale româneşti – bazate pe teze, concepte şi teorii preluate din sociologia europeană – apar în secolul al XIX-lea, când s-au remarcat personalităţi interesate în analiza şi explicarea diverselor fenomene şi structuri sociale.

Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) de exemplu, este considerat primul cercetător al satului românesc. Societarea rurală a fost investigată de el cu metode ale cercetării empirice. În acest sens, a întreprins cercetări de teren utilizând metoda monografiei, fiind considerat întemeietorul metodei monografice în România, care va fi dezvoltată apoi de D. Gusti.

Spiru Haret (1851-1912) a fost unul dintre primii cercetători români care au prevăzut posibilitatea aplicării matematicii în cercetarea fenomenelor sociale şi a formulat în Mecanica socială (1910), pe baza raţionamentului analogic, un model matematic („spaţiu social”) fundamentat pe ideea izomorfismului sistemelor mecanice cu cele sociale. Sociologia – spune el – va deveni ştiinţă veritabilă când „va fi capabilă să folosească calculul matematic”; până atunci ea rămâne o disciplină ştiinţifică imatură.

Dimitrie Drăghicescu (1870-1945) a fost preocupat de problematica societăţii şi a considerat că obiectul de studiu al ştiinţei socialului (al sociologiei) trebuie să-l reprezinte realitatea etico-socială guvernată de o lege proprie impusă de justiţia însăşi (în sens de dreptate, echitate).

Contribuţia esenţială a lui Drăghicescu constă în afirmarea ideii despre rolul subiectivităţii în desfăşurarea vieţii sociale. Fenomenele sociale sunt fenomene guvernate de individ, iar legile psihologice şi cele sociale sunt identice. Şi, aşa cum nu se poate înfăptui (sau concepe) o ştiinţă subiectivă a lumii obiective, tot aşa nu se poate înfăptui (sau concepe) o ştiinţă obiectivă a lumii subiective a spiritului şi a societăţii. Se remarcă la el o abordare originală a relaţiei dintre obiectiv şi subiectiv în viaţa socială.

Dimitrie Gusti (1880-1955) este întemeietorul primului sistem de sociologie ştiinţifică din România. Acesta considera că, spre deosebire de istorie, care caută să refacă traseul evoluţiei societăţilor în trecutul lor, sociologia explică fenomenele aşa cum apar ele în realitatea socială prezentă, realitate pe care o analizează din perspectiva genezei, a manifestărilor şi a structurii sale.

Geneza vieţii sociale vizează cadrele (sau împrejurările) care au concurat la apariţia societăţii. Acestea sunt: cadrul cosmologic (ce corespunde dimensiunii spaţiale a societăţii), cadrul istoric (corespondentul dimensiunii temporale), cadrul biologic (ce corespunde dimensiunii vitale) şi cadrul psihologic (adică dimensiunea spirituală a societăţii). Manifestările (sau activitatea) vieţii sociale sunt reduse la patru categorii: economică, spirituală, politică şi juridică. Primele două constituie însăşi conţinutul vieţii sociale, ele fac posibilă existenţa societăţii. Dar pentru ca această posibilitate să devină realitate, este nevoie de intervenţia politicului şi juridicului care le organizează şi le reglementează. Structura societăţii este explicată ca „existenţă fenomenologică” a socialului sub formă de unităţi, relaţii şi procese sociale.

Contribuţia cea mai importantă adusă de D. Gusti şi şcoala sa o constituie elaborarea metodei monografice şi aplicarea ei la studiul realităţilor sociale româneşti specifice comunităţilor săteşti. Afirmând că o ştiinţă îşi clădeşte suportul teoretic numai în temeiul cunoaşterii faptelor prin metode proprii, Gusti a avut convingerea că metoda care poate permite ştiinţei socialului (sociologiei) să devină ştiinţă autonomă este metoda monografică. Mai mult, chiar defineşte ştiinţa respectivă drept „sociologie monografică”, cu intenţia de a depăşi limitele monografiilor sociale concepute ca simple culegeri de documente.

Metoda monografică propusă de Gusti constă în descrierea şi cercetarea sistematică şi integrală a unităţii sociale studiate. De aceea, „sociologia nu se poate mărgini la studiul relaţiilor sociale sau al manifestărilor de viaţă; în toate cercetările, ea trebuie să descopere gruparea socială şi unitatea manifestărilor de viaţă, expresie a tuturor circumstanţelor locale”. Dimitrie

Gusti a recomandat şi câteva reguli ce trebuie respectate în observaţia sociologică, reguli care, în esenţa lor, sunt valabile şi astăzi pentru orice demers empiric de investigare a societăţii. Acestea sunt:

a) observaţia trebuie să fie sinceră şi obiectivă;

b) observaţia trebuie să fie exactă, adică pătrunzătoare şi completă, să cuprindă toate detaliile în varietatea şi unitatea lor;

c) observaţia trebuie verificată şi controlată, obţinându-se astfel o observaţie experimentală; observaţia monografică trebuie să fie colectivă, rodul colaborărilor specialiştilor; ca să fie ştiinţifică, observaţia trebuie să fie informată şi pregătită, studierea teoretică fiind prima condiţie pentru reuşita cercetătorului;

d) observaţia sociologică se cere să fie intuitivă. Fiind un act de pătrundere a obiectului cercetat, ea este totodată şi un act de creaţie;

e) alături de observaţie se cuvine să fie folosită şi metoda comparaţiei cu ajutorul căreia se elimină progresiv tot ceea ce este particular şi accidental.

Petre Adrei (1891-1940) a elaborat un sistem sociologic întemeiat pe o concepţie integralist-deterministă. Format sub influenţa ideilor lui Gusti, dar detaşându-se de acesta, a cercetat socialul în relaţie cu naturalul. Petre Andrei concepe sociologia ca ştiinţa care studiază societatea şi relaţiile stabilite între membrii săi, ca o ştiinţă concretă şi empirică preocupată de cunoaşterea instituţiilor şi a modalităţilor de obiectivare a relaţiilor sociale în instituţii.

1.5. Orientări teoretice contemporane în sociologie

Reflecţiile asupra socialului au constituit o preocupare constantă a gândirii umane, fiind prezente, cum e şi firesc, şi în contemporaneitate, iar cunoaşterea lor este de bun augur pentru omul interesat în înţelegerea mediului în care trăieşte. Între modelele teoretice mai reprezentative pentru gândirea actuală a socialului şi care permit o orientare a celui interesat de cunoaştere în păienjenişul ideatic al epocii actuale sunt: funcţionalismul, conflictualismul, structuralismul şi interacţionalismul.

Funcţionalismul (sau analiza funcţionalistă), fie în varianta sa globalistă (care prune în prim plan sistemului în raport cu elementele sale), fie în cea particularistă (care are ca sistem de referinţă nu societatea globală, ci un sistem oarecare caracterizat printr-o orientare finalistă), concepe societatea ca un sistem complex în care fiecare instituţie (familia, economia, educaţia, statul) îndeplineşte funcţii clare şi bine circumscrise şi care conduc la realizarea şi menţinerea unui echilibru social. De aceea organizarea oricărui

sistem social trebuie să înceapă cu bararea acţiunii unor forţe contrare ordinii şi echilibrului. Conceptele fundamentale care stau la bază analiza funcţionalistă sunt: cerinţa funcţională, alternativa funcţională şi posibilul acţional.

Conflictualismul explică funcţionarea şi evoluţia societăţii prin conflict, definit ca luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi sau state cu interese divergente sau incompatibile. Conflictul, care apare din variate motive şi se finalizează cu dezordinea şi tensiunea socială, este considerat, totuşi, atât un indicator al caracterului democratic al societăţii, cât şi motorul dezvoltării macro sau microsociale. Astfel, din tensiunea dintre grupuri sau dintre indivizi rezultă direcţia de evoluţie a societăţii. Conflictul dintre oameni rezultă din diferenţele fireşti dintre ei, este o realitate de care nu se poate face abstracţie, iar câştigarea sau pierderea puterii sau a privilegiilor are loc numai dacă oamenii trăiesc în societate.

Structuralismul consideră că principalul factor al ordinii şi funcţionării societăţii este structura socială privită ca totalitate a relaţiilor dintre şi din interiorul diferitelor forme de convieţuire. Însăşi cultura şi civilizaţia unei societăţi sunt efect al modului în care elementele unităţii sociale se acceptă sau se exclud în conformitate cu anumite reguli, iar structurile sociale imprimă şi caracteristicile acţiunilor sociale, indiferent de „actorii” sociali care sunt nevoiţi să acţioneze în cadrul oferit de structura sistemului. Concluzia este că structurile au un rol determinant în raport cu elementele componente.

Interacţionalismul este orientat, cu prioritate, spre microsocial. Noţiunea principală în jurul căreia s-a constituit este cea de interacţiune socială care poate fi interpersonală sau grupală, momentană sau de durată şi care rezultă din influenţele reciproce ale agenţilor sociali. Interacţiunea, privită ca acomodare, cooperare sau opoziţie, presupune un consens tacit sau explicit al actorilor sociali asupra regulilor ce reglementează raporturile interpersonale sau intergrupale. Premisa de la care pleacă şi, totodată, convingerea pe care se bazează această perspectivă de analiză şi interpretare a socialului este că interacţiunea constituie faptul social în cadrul căruia se constituie şi se dezvoltă semnificaţiile şi interpretările acestora. Interacţiunea este cea care determină şi influenţează evoluţia socială, schimbarea instituţiilor şi controlul social, distribuţia puterii şi echitatea ş.a.

Capitolul II. STRUCTURA SOCIALĂ

2.1. Conceptul de structură si poziție socială

Diferitele tipare comportamentale existente în societate sunt determinate nu numai de specificul ei cultural ci și de elemente structurale (statut, rol, grupuri, organizații, instituții și comunitate) Conceptele care delimitează elementele structurale ale societății nu sunt riguros separabile de noțiunile care privesc funcționarea grupurilor umane. Opoziția dintre o statică socială și o dinamică socială - prezentată ca fundamentală de către pionierii sociologiei - ulterior a fost catalogată ca artificială și periculoasă în măsura în care tindea să inducă ideea că ar putea exista societăți pur inerte. Una din proprietățile principale ale universului uman este tocmai continua sa evoluție. În aceste condiții, delimitarea static-dinamic trebuie înțeleasă doar ca un principiu metodologic menit să evidențieze două maniere diferite de a observa și înțelege fenomenul social (una îl prezintă ca pe un ansamblu de unități analizabile și alta îi demonstrează funcționarea).

Conceptul de structură socială a fost definit de A. Giddens ca reprezentând „totalitatea schemelor de interacțiune dintre indivizi sau grupuri”. Viața socială nu se desfășoară întâmplător, cea mai mare parte a activităților noastre sunt structurate: ele sunt organizate întru-un mod regulat și repetitiv. Din analiza structurilor sociale se deduc elemente foarte importante pentru evaluarea activităţilor indivizilor, de cunoaştere a modului lor de viaţă, pentru explicarea poziţiei sociale a diferitelor colectivităţi umane, a adaptării şi coerenţei interne a unui sistem.

Poziţia socială indică locul ocupat de un individ în cadrul unui sistem (al unui grup) social, fiind forma cea mai simplă de diferenţiere a indivizilor în cadrul structurilor sociale. De altfel, o „structură socială” se prezintă, în cele din urmă, şi este posibilă tocmai datorită legăturilor dintre poziţiile sociale ale membrilor sistemului (grupului), poziţii ce pot fi percepute doar prin raportarea reciprocă a unuia la altul (sau a unora la alţii). Diferitele poziţii ocupate de indivizi într-un grup (leader, izolat, respins, autoritar etc.) sunt generatoare de satisfacţii/insatisfacţii cu influenţe recunoscute asupra motivaţiei acţiunilor, asupra moralului, asupra productivităţii muncii, asupra integrării indivizilor în grupurile din care fac parte.

Orice poziţie socială cuprinde două dimensiuni: una alcătuită din drepturi, cealaltă din obligaţii. Aceste obligaţii şi drepturi ale unui individ, care reprezintă conţinutul poziţiei sale sociale, sunt indisolubil legate de poziţiile celorlalţi membri ai grupului. Aceasta înseamnă că, într-un grup, drepturile şi îndatoririle unui individ sunt dependente de drepturile şi îndatoririle celorlalţi. Prima dimensiune a conţinutului poziţiei sociale (adică drepturile) reprezintă statusul social al individului, iar cealaltă (obligaţiile) desemnează rolul său social .Deci, orice poziţie socială este un status-rol, fiind

concomitent status social, dacă o privim din punctul de vedere al structurii sistemului (grupului), cât şi rol social, dacă o privim din punctul de vedere al funcţiilor sistemului (grupului) social, ea fiind elementul care determină responsabilităţile, obligaţiile şi aşteptările individului, precum şi relaţiile sale de supra sau subordonare cu alţi membri ai grupului. Pe de altă parte , individul își percepe și definește statutul și în funcție situația în care el se află în raport cu ceilalți (prieteni, vecini, colegi). În concluzie, grupul de referință poate avea o mare influență asupra nivelurilor aspirațiilor, frustrărilor (care iau naștere deseori prin comparație).

O altă problemă pe care sociologia a evocat-o a fost cea a eficacită ții simbolurilor prin care se exprimă diferite statusuri. În multe societăți anumite statusuri de profesie și de prestigiu se manifestă efectiv prin semne concrete și distinctive cum ar fi: uniformele și decorațiile (militarii, medicii, judecătorii). Observăm existența anumitor simboluri și pentru statusurile naționale sau provinciale, așa cum sunt de exemplu costumele naționale. În același context, putem să supunem atenției și simbolurile onorifice și semnele distinctive ale prestigiului care sunt casele, titlurile (titlul de doctor în științe, de președinte). Uneori, se întâmplă ca termenul sa statut să fie înlocuit prin simbolul său.

2.2. Status și rol social

Cea mai cunoscută şi mai frecvent folosită definiţie a statusului social este cea a francezului Jean Stoetzel (în La psychologie sociale, Paris, 1963) după care statusul unei persoane este ansamblul comportamentelor pe care le poate aştepta (sau chiar pretinde), în chip legitim, faţă de sine din partea altora. ”Aşteptarea” respectivă nu trebuie înţeleasă în accepţia pur psihologică, doar ca o dorinţă a individului, ci trebuie privită ca un fapt social. Este vorba de anumite modele, anumite standarde de comportament care reprezintă răspunsul anticipat şi normal din punct de vedere social la o situaţie dată. De aceea, posesorul unui anumit status social, efect al unei anumite poziţii ocupate de el în grup, este îndreptăţit să se aştepte la anumite comportamente din partea celorlalţi.

Referitor la tipurile de status, se remarcă precizarea lui Ralph Linton (1893-1953) care remarca două mari categorii: statusuri atribuite (sau prescrise) pe care omul le dobândeşte în mod firesc, fără a face un efort special pentru a le obţine şi din care nu poate ieşi (cum sunt: statusul de sex, de naţionalitate, de rasă) şi statusuri câştigate (sau dobândite) printr-un efort personal - iniţiativă, competiţie, examene etc. - cum sunt: statusurile profesionale (economist, jurist, medic etc.), statusul de titrat (bacalaureat, licenţiat, doctor), statusul de membru al unui club, al unui cenaclu, statusuri

politice etc. Distincţia între statusuri atribuite şi statusuri dobândite este relativă, căci, în realitate o persoană posedă statusuri din ambele categorii. Mai mult, cu cât societatea este mai complexă, cu atât este mai mare posibilitatea ca fiecare individ să dobândească o pluralitate de poziţii (Voicu, 2011, p. 16).

În literatura de specialitate, se mai face distincţia întra statusuri particulare şi statusul global, acesta din urmă fiind un ansamblu unitar al statusurilor particulare ale aceleaşi persoane (tată, fiu, soţ, membru al unui colectiv de muncă al unui sindicat etc.). Statusul global defineşte poziţia de ansamblu a individului în societate, iar cele particulare indică poziţiile individului în diferite grupuri şi subgrupuri.

Apoi, corespunzător clasificării grupurilor în formale şi informale, întâlnim două mari categorii de statusuri: formale (sau ”de drept”) şi informale (sau ”de fapt”). Primele derivă din poziţiile oficiale ocupate de indivizi în grupurile constituite şi organizate în conformitate cu normele, regulamentele şi dispoziţiile în vigoare, celelalte apar spontan, ca efect al legăturilor afective, emoţionale dintre membrii grupurilor, pe baza cărora apare un nou tip de solidaritate umană.

În final, se mai poate vorbi şi de status vertical şi status orizontal, consecinţă a faptului că oamenii ocupă poziţii ce se constituie într-o ordine ierarhică după autoritatea şi prestigiul poziţiilor. Deosebirile dintre statusurile verticale corespund deosebirilor dintre treptele ierarhice ocupate de indivizi (medic-asistent medical, profesor-laborant, inginer – maistru etc.), iar deosebirile dintre statusurile orizontale derivă din deosebirile dintre poziţiile incluse în aceeaşi treaptă valorică (medic radiolog-medic cardiolog, profesor de matematică, profesor de fizică etc.).

În sociologie este des întâlnită distincția dintre statusul actual și statusul latent. Statusul actual, susține R. Linton, este pus în evidență de situația socială concretă. De exemplu, un individ apare ca muncitor când îl observăm în viața sa profesională (în timpul lucrului, în instituția în care își desfășoară activitatea). Acest lucru nu îl împiedică să aibă în același timp (tată de familie, prieten), acre sunt în această circumstanță latente. Statutele latente sunt deci statutele neactualizate, dar posibil de evidențiat în alte situații sociale.

În toate tipurile de statusuri amintite se poate discerne între statusuri de prestigiu înalt, mediu sau scăzut, în funcţie de valoarea pe care societatea o acordă unui tip sau altul de status. În plus, prestigiul unei persoane este, în mare parte, rezultat al statusului ocupat, dar, de multe ori, rezultă şi din

trăsăturile personale ale individului, dovadă că oameni care ocupă poziţii identice, se bucură de o apreciere socială diferită, adică de prestigiu diferit (de exemplu, liderul unui grup se bucură de respect şi ascultare în timp ce liderul altui grup de aceeaşi natură este dispreţuit). Aici intervine, de altfel, şi modul în care individul îşi îndeplineşte rolul social. Afirmaţia respectivă este evidentă la nivelul grupurilor mici; în grupurile mari, unde îndeplinirea rolului este în afara controlului majorităţii membrilor, ceea ce face ca prestigiul său să fie legat exclusiv de poziţia ocupată, poziţia şi statusul pot fi identice (un ministru de exemplu).

Acelaşi Jean Stoetzel defineşte rolul social al unei persoane ca ansamblul comportamentelor pe care le pot aştepta (sau chiar pretinde), în mod legitim, de la persoana respectivă, ceilalţi. Aceasta înseamnă că rolul explică ceea ce trebuie să îndeplinească individul pentru a justifica locul pe care-l ocupă la un moment dat în cadrul grupului ca sistem social, adică pentru a justifica obţinerea statusului respectiv. În acest sens, Ralph Linton defineşte rolul drept ”ansamblul modelelor culturale la un status dat. El înglobează prin urmare atitudinile, valorile şi comportamentele pe care societatea le fixează unei persoane, ca şi tuturor persoanelor care ocupă acest status” (Voicu, 2011, pp. 17-18).

Rolul şi statusul social sunt, de altfel, complementare, ambele presupun aceleaşi modele de comportament (cineva dobândeşte statusul de fiu dacă se comportă ca un fiu după modelul acceptat social). De aceea fiecare dintre statusurile particulare ale unui individ îi impun un anumit rol, un anumit model de comportament, care este aşteptat de către ceilalţi, ca urmare a poziţiei pe care o ocupă. Aşteptările, deci, reprezintă elementul definitoriu al rolului social, aşteptări ce au un caracter anticipativ şi normativ cu privire la modelul de comportament.

Rolurile sociale sunt preexistente individului căci fiecare găseşte, prin naştere, modele de comportament deja cristalizate mai mult sau mai puţin instituţionalizat, iar accesul la diverse roluri are loc fie prin atribuire, fie prin dobândire. De aceea şi rolurile sociale pot fi atribuite, în care individul intră oarecum firesc şi automat (de exemplu, rolurile familiale de fiu, fiică, unchi, bunic etc.) şi dobândite, urmare a unei decizii individuale (decizia de a te căsători, de a alege o anumită profesie şi nu alta, de a adera la un grup etc.). De asemenea, rolurile se diferenţiază şi în funcţie de gradul de complexitate, de prestigiu (asigurat de valoarea socială legată de ele), de gradul de instituţionalizare etc.

Important este că orice relaţie umană poate fi privită ca o interacţiune de roluri, interacţiune ce rezultă din faptul că rolurile, ca şi statusurile, sunt complementare, fiecare rol definindu-se în legătură cu alte roluri. Îndeplinirea rolului de către o persoană este influenţată de comportamentul interlocutorului său, mai ales de relaţiile sale. În acest fel, rolurile îndeplinesc o funcţie de reglare a relaţiilor sociale.

2.3. Societatea

Conceptul de societate este unul dintre cele mai importante notiuni sociologice. A. Giddens (2000) definește societatea ca fiind un “grup de oameni care trăiesc pe un anumit teritoriu, sunt supuși unui sistem comun de autoritate politică și sunt constienți că au o identitate distinctă față de alte grupuri din jurul lor” (p. 649).

Există o definiţie a societăţii, considerată o realitate socială relativ independentă care se autoperpetuează, ocupă acelaşi teritoriu şi participă la o cultură comună. Marile oraşe cum sunt New York, Londra, Tokio au o populaţie cu mult mai mare decât multe dintre societăţi, dar ele nu pot fi considerate societăţi din cauză că nu dispun de unităţi sociale care să le susţină din interiorul lor. În apărarea şi în realizarea nevoilor lor fundamentale ele depind de societatea globală a statului şi a naţiunii. De aceea, o societate poate fi o comunitate tribală sau un mare stat naţional modern. Membrii unei societăţi au în comun legături, ceea ce influenţează comportamentul lor şi determină formarea unor conştiinţe despre relaţiile dintre ei ca fiind asemănătoare cu relaţiile de rudenie.

Societatea este organizaţia cea mai cuprinzătoare în care membrii săi îşi exprimă loialitatea şi pe care ei o apără împotriva forţelor distructive, interne şi externe, atunci când ele periclitează existenţa vieţii sociale proprii. O societate există prin viaţa membrilor săi, prin acţiunile, comportamentele, gândirea şi modul de a fi al acestora. Iată de ce societatea, deşi abstractă şi greu măsurabilă la nivelul simţului comun, este o constantă universală a culturii umane. Socialul fiinţează numai prin societate, adică în acel cadru real de manifestare a omului ca existenţă socială. (Schifirneț, 1999, p. 62).

Capitolul III. GRUPUL SOCIAL

3.1. Conceptul de grup. Asocierea în grup.

Din punct de vedere psihosociologic, S. Chelcea (2006) definea grupul ca “un ansamblu de persoane între care există legături integrative de tip funcţional, comunicativ, afectiv şi normative”. Membrii grupului au scopuri comune,

desfăşoară activităţi comune, comunică şi stabilesc relaţii care au o anumită evoluţie în timp. Prin natura sa, societatea umană are o organizare grupală, fiind formată din grupuri mari (popoare, etnii, clase sociale) care includ diverse alte tipuri de grupuri mijlocii şi mici (colective de muncă, clase de elevi, grupuri de prieteni, familii, cupluri).

Fiecare individ aparţine de-a lungul vieţii mai multor astfel de grupuri. Deşi aparţin aceluiaşi grup social mare (cetăţenii unui oraş, ai unei ţări) persoanele aflate întâmplător într-un loc public - stadion, compartiment de tren etc. pot comunica, pot coopera în acţiuni comune, pot stabili relaţii pasagere de simpatie / antipatie, fără a constitui, în sensul definiţiei de mai sus, un grup, deoarece unui astfel de ansamblu de persoane îi lipsesc una sau mai multe din trăsăturile definitorii ale grupului: scop, activitate, valori, norme comune, durata în timp a relaţiilor. O astfel de aglomerare incidentală sau grupare spontană, indiferent de mărimea ei, poate fi considerată, din punct de vedere psihosociologic, mulţime, gloată, dar nu grup. Putem vorbi de existența unui grup doar în cazul în care persoanele interacționează și au în același timp sentimental de apartenență la grup, așa-numitul „sentiment de noi”.

Termenul de grup semnifică un număr de persoane interdependente care au legături afective și care interacționează pe baza unor reguli. Psihosociologul britanic, Rupert Brown consideră că un grup există când doi sau mai mulți oameni se autodefinesc drept membri ai grupului și când existența grupului este recunoscută de cel puțin o altă persoană. Această abordare teoretica a grupului are meritul de a combina criteriul subiectiv (sentimental de apartenență) cu cel obiectiv (recunoașterea din exterior) (Chelcea, 2006, p. 108).

Vom sublinia în continuare care sunt motivele pentru care se asociază oamenii în grup. Înainte de toate, orice persoană aspiră să devină membru al unui grup indiferent de comunitatea naţională, statusul social, ceea ce constituie o constantă universală a oricărei culturi.

Unul dintre motive ar fi atracţia pentru activităţile grupului. Un argument pentru calitatea de membru al grupului este implicarea la activităţile grupului sau atingerea unui anumit scop care este mai uşor de realizat în grup decât individual. Printre tipurile de grupuri de această natură amintim:

- grupurile de muncă (formate pentru a realiza o sarcină mai eficient şi rapid prin unirea resurselor şi efortului);

- grupuri de soluţionare a problemelor acolo unde se produc activităţi civice şi sociale;

- grupuri legislative (în care sunt formulate legi şi regulamente);

- grupuri de autosprijin (în care membrii grupului aşteaptă să se perfecţioneze ei înşişi).

De asemenea, simpatia pentru membrii grupului reprezintă un alt motiv pentru care oamenii se reunesc în grup. Aici ei găsesc pe acei membri atractivi interpersonal, independent de scopurile şi activităţile grupului. Grupurile care se formează pe baza atracţiei interpersonale apar spontan. De exemplu, grupul de prieteni, grupurile (bandele de stradă) şi cluburile sociale care se dezvoltă obişnuit ca alternativă la interacţiunea inadecvată social. Ele determină mai mult moduri formale de susţinere a activităţii din partea unor membri. Unul dintre cele mai clare exemple de modul cum simpatia conduce pe indivizi la formarea de grupuri este cel referitor la proiectul de locuire al lui Festinger. Studiul a arătat că elementele arhitecturale cum sunt trotuarele, scările, holurile, cutiile poştale, erau elemente importante în alegerea prietenilor de către individ. De îndată ce prietenia s-a stabilit, grupurile s-au născut spontan şi a determinat ca un mare număr de persoane să fie atrase de celelalte. (Schifirnet, 1999, p. 37)

Totodata, nevoile membrilor grupului reprezintă un argument pentru care individul se asociază in grup. Oamenii pot deveni membri ai unui grup pe motiv de a găsi aici satisfacerea nevoilor emoţionale sociale, independent de natura activităţii grupului sau scopurilor sau atractivităţii pentru alţi membri ai grupului. L. Festinger sublinia că oamenii au nevoie de comparare socială pentru a descoperi pe alţii în privinţa abilităţilor lor, în special când lipsesc metodele clare de evaluare proprie. Omul caută să utilizeze oameni asemănători cu el pentru a maximaliza vizibilitatea informaţiei evaluative dorite. Calitatea de membru într-un grup poate furniza fondul comun de oameni faţă de care un individ ar putea evalua abilităţile sale (Schifirnet, p. 37).

Studiul sociologic sistematic al grupului social a fost dezvoltat mai întâi de Școala de la Chicago printre reprezentanții ei de semaă aflându-se: W.J. Thomas, R. E. Park (Joseph, Grafmeyer, 2004).

3.2. Structura grupului.

Comportamentul în grup se desfăşoară după modele stabile care au o anumită regularitate. Aceasta reflectă faptul că nu toţi membrii grupului gândesc la fel. Există diferenţiere în activitatea lor şi în participarea la grup.

Într-un grup de muncă există executivi (funcţionari), manageri şi muncitori. Fiecare din aceste poziţii are responsabilităţi şi obligaţii.

Comportamentele asociate cu ceea ce se aşteaptă de la indivizii situaţi într-o poziţie dată sunt cunoscute ca roluri. Variatele roluri jucate de membrii grupului sunt caracterizate prin status, care indică evaluarea rolului de către grup. Ocuparea unui status înalt poate să se facă astfel ca individul să simtă rolul mai atractiv şi să-i crească încrederea în sine şi valoarea. De pildă, copiii cărora li se cere să joace rolul de profesor pot să se simtă mai motivaţi, să arate atitudini pozitive şi să lucreze mai mult ca o consecinţă a ocupării - chiar temporar - a unei poziţii mai înalte decât cea de elev. Este clar că schimbările de rol pot avea consecinţe importante pentru comportamentul oamenilor.

Tipul de structură care se dezvoltă într-un grup este rezultatul a trei factori: cerinţa de eficienţă, abilităţile şi motivaţiile membrilor grupului, mediul în care grupurile acţionează.

Nevoia de eficienţă este legată de importanţa completării activităţii grupului într-o perioadă specifică. Cerinţele pentru o înaltă eficienţă rezultă adesea din specializarea sarcinilor şi dezvoltarea subgrupurilor în a realiza diferite activităţi. Exemplul cel mai clar este linia de montaj, unde variate subgrupuri de muncitori asamblează părţi, care vor forma o unitate complet fabricată.

Tipurile de abilităţi şi motivaţii ale membrilor grupului au, de asemenea, un impact foarte mare asupra tipului de structură grupală. De exemplu, un studiu a arătat că grupurile ai căror membri erau preocupaţi în mod deosebit de sensul lor propriu de securitate şi protecţie acordau atenţie dezvoltării unei structuri de grup în care se manifestă o mai mare diferenţiere de rol. În contrast, grupurile ai căror membri erau interesaţi de părerea bună despre ei înşişi (se autoestimau) au tins să formeze grupuri în care să existe mai multă egalitate între roluri. La fel, grupurile în care anumiţi membri au o abilitate mai mare la o sarcină decât alţii dezvoltă structuri foarte diferite de acelea în care oamenii au niveluri similare de abilitate. În ambele cazuri, caracteristicile de personalitate şi specializarea membrilor conduc la dezvoltarea structurii de grup.

Mediul social, ca şi cel fizic, în care acţionează grupurile poate influenţa structura grupului. Statusul socioeconomic al individului din afara grupului poate avea impact asupra poziţiei lui în grup (Schifirneț, 1999, pp. 68-69).

3.3. Tipuri de grupuri sociale

3.3.1. Grup primar - grup secundar

Prototipul grupului primar este familia. În cadrul familiei relațiile dintre soți, copii și bunici sunt nu numai directe (face-to-face), dar și relativ stabile, de lungă durată și pline de afectivitate. Din categoria grupurilor primare mai fac parte și grupurile de prieteni, de colegi de clasă, precum și echipele formate la locul de muncă. Astfel de grupuri au o inflienta mare asupra individului. Membrii grupului primar trîiesc intens sentimentul de noi, se sprijină reciproc in acțiunile lor, se ajută, grupul oferind fiecăruia securitate emoțională. Grupurile primare au următoarele caracteristici: 1. frecvența interacșiunilor face-to face; 2. identificarea puternică a membrilor cu grupul; 3. relații afective puternice între membrii grupului; 4. existența îndelungată în timp. (Chelcea, 2006, p. 111)

Grupul secundar este caracterizat prin contrast cu grupul primar: este alcătuit dintr-un număr mai mare de persoane, relațiile dintre membrii grupului sint indirecte și sentimentul apartenenței la grup este mai slab. Relațiile dintre membrii grupurilor secundare au o durata mai redusă și sunt impersonale, fără implicare afectivă. Nu este însă exclus ca, pe termen lung, relațiile impersonale să se stabilizeze și să dobândescă o încarcătură afectivă. În astfel de situații grupurile secundare se apropie, din punctul de vedere cel puțin al unor caracteristici (constiința de noi, emoționalitatea relațiilor inpersonale), de grupurile primare. Să ne gândim, de exemplu, la cele câteva mii de muncitori dintr-o fabrică: într-o acțiune grevistă. Grupul secundar aproape se transformă într-un grup primar.

Caracteristicile grupurilor primare

Caracteristicile grupurilor secundare

număr mic de persoane număr mare de persoane

implicarea întregii

individualităţi

implicarea unor segmente ale vieţii

unei persoane

relaţie personală relaţie impersonală

interacţiune continuă interacţiune sporadică

durată lungă durată scurtă

aşteptări informale aşteptări formale

constrângeri impuse

informal

constrângeri impuse formal

legături expresive legături instrumentale

Fig.1. Caracteristici grup primar/secundar (după C. Schifirnet. p. 41)

3.3.2. Grup de referinţă-grup de apartenenţă

Facem parte, așadar, din mai multe grupuri primare și secundare (familie, clasă școlară, comunitate religioasă). Aparținem acestor grupuri. Ele sunt pentru noi grupuri de aparteneță cu care ne identificăm și care, se cele mai multe ori, ne influențează modul de a gândi, simți și acționa. Dar nu numai grupurile de apartenență exercită o influență asupra noastră. Este posibil ca alte grupuri din care nu facem parte să joace un rol comparativ sau normativ. Ne comparăm, de exemplu, cu grupurile de elevi din clasele mai mari și începem a ne comporta ca ei. Adoptăm normele de comportare și valorile la care aderă ei. Astfel de grupuri sunt pentru noi grupuri de referință. Pentru unii dintre noi grupul de apartenență este în același timp și grup de referință: ne comparăm cu colegii de clasă și ne comportăm asemenea lor (Chelcea, 2006, p. 112).

Sociologul american Robert K. Merton (1910-2003) este fondatorul teoriei despre grupurile de referință și despre rolul lor în societate. Robert K. Merton face distincție între grupurile de referință pozitive, ale căror norme și valori sunt preluate de către alte grupuri sau persoane, și grupurile de referință negative, ale căror norme si valori sunt respinse. Aceasta distincție este importantă în analiza devianței și a subculturilor delincvente. Teoria grupurilor de referință ne ajută să înțelegem cum ne fixăm nivelul de aspirații: cu cât grupul de referință are o poziție mai înaltă în ierarhia organizării sociale, cu atât nivelul de aspirații este mai ridicat. Pe de altă parte, dacă avem un grup de referință caracterizat printr-o poziție socială prea scăzută, s-ar putea să avem un nivel de aspirații redus, situție ce se repercutează negativ în planul dezvoltării personalității noastre.

Cercetările psihosociologice au pus în evidență:

a) influența explicită sau latentă a grupurilor de referință asupra judecăților și comportamentelor celor care le iau ca model;

b) existența unor diferențe între grupurile de apartenență și grupurile de referință;

c) existența grupuri de referință negative;

d) posibilitatea schimbării la un moment dat a grupului la care se raportează persoanele. (Chelcea, 2006, p. 113).

3.3.3. Grup intern - grup extern

În orice societate există grupuri interne (sau în terminologia anglo-saxonă acceptată pe plan mondial ingroups) şi grupuri externe (outgroups). Orice individ cunoaşte o influenţă nemijlocită de la grupurile exterioare lui, deci de la grupurile cărora nu-i aparţine. Un grup intern este acel grup de care aparţin membrii săi şi cu care se identifică. În acest caz, la membrii acestui tip de grup există conştiinţa de NOI, adică ei realizează că fac parte din acel grup şi sunt implicaţi direct în tot ceea ce se întâmplă aici. Prin ideea de NOI, membrii unui grup intern sunt conştienţi de existenţa lor într-un asemenea grup concomitent cu situarea lor în afara altor grupuri. Astfel, ei realizează poziţia lor în grupul intern în comparaţie cu existenţa altor grupuri. Conştiinţa de NOI se afirmă în raport cu conştiinţa de EI. Aşadar, în actul deosebirii grupului intern de cel extern esenţială rămâne această conştiinţă a diferenţei de NOI şi EI, care conferă identitate membrilor unui grup. Membrii ingroup-urilor au un puternic sentiment de loialitate și adesea ostilitate față de membrii outgroup-urilor.

Clasificarea grup intern - grup extern este semnificativă în evidenţierea graniţelor sociale. Liniile de demarcaţie între structurile grupale relevă indivizilor unde începe şi unde sfârşeşte interacţiunea. De aici rezultă că graniţele unui grup nu sunt bariere fizice, ci mai degrabă discontinuităţi în desfăşurarea proceselor de interacţiune socială. Graniţele unui grup încadrează indivizii într-o structură de desfăşurare a acţiunilor astfel încât ei se simt incluşi în ea. Unele graniţe se bazează pe modul de aşezare spaţială - vecinătate, comunitate, naţiune, stat. Alte linii de demarcaţie îşi au temeiul în diferenţierile sociale şi culturale: religioase, etnice, politice, ocupaţionale, lingvistice, rudenie, status-uri socio-economice.

Fig.2. Tipuri de grupuri: grup de referinta, grup, primar, prup, secundar, grup intern, grup extern (dupa F.M. Moghaddam, 1998, p. 447)

3.3.4. Grup formal - grup informal

O altă clasificare a grupurilor este cea dintre grupul formal şi cel informal derivată în mare măsură din diferenţierea grupului de colectiv. În orice grup, cu excepţia celui primar, există contexte ce impun organizarea lui pe bază de legi, ordine, decizii, toate acestea reprezentând documente oficiale, şi conferă o structură formală raporturilor dintre membrii săi. Alcătuirea formală a grupului constituie organizarea ierarhică, iar funcţionarea grupului se bazează pe o organigramă care vizează obiective ale grupului, şi funcţiile sale sunt definite în raport de aceste obiective. În cadrul aceluiaşi grup fiinţează relaţii informale sau nonformale determinate de interacţiunea membrilor grupurilor dincolo de exigenţele formale. Manifestarea relaţiilor informale exprimă afectivitatea între membri ai grupului. Totodată, contextele informale contribuie la distribuirea simpatiei şi a antipatiei în grup, şi produc atracţia şi conflictul dincolo de structurile oficiale. Intensitatea relaţiilor informale este mult accentuată de contextul social în care există un grup. Dacă managementul unei colectivităţi se axează numai pe structurile formale, neglijând orice problemă umană sau luarea în seamă a relaţiilor interpersonale, atunci cu siguranţă membri ai grupului caută să creeze cadrul informal necesar în a diminua efectele negative ale rigidităţii

Grupul de referință: artiștii mei preferați

Grupul secundar: grupul nostru de protestatari

Grupurile interne (ingroups) “Noi”

Persoana

Grupurile externe (outgroups) “Ei”

Grupul primar: familia mea

structurilor formale. Semnificative sunt în acest sens situaţiile din societatea românească de dinainte de anul 1989, în care se accentua dimensiunile formale ale activităţii din organizaţii (industriale, şcolare, agricole, administrative etc.). Neglijarea sau diminuarea chestiunilor legate de individ au condus la funcţionarea paralelă a structurilor informale, ceea ce s-a finalizat în eludarea normei sau chiar a legii. Efectele unei asemenea stări sau reflectat în alcătuirea de grupuri informale ce căutau să rezolve aspecte ale activităţii profesionale şi sociale. În cadrul grupurilor formale, structurile informale pot să fiinţeze ca grupuri alcătuite spontan în procesul de muncă, fără ca acestea să fie neapărat opuse formalului. În raport de cerinţele organizaţiei formale asemenea grupuri informale ar putea să acţioneze eficient atât pentru membrii săi, cât şi pentru obiectivele generale ale grupului formal. Dacă însă distanţa dintre cele două tipuri de grupuri se măreşte atunci scade şi coeziunea grupului formal. (Schifirneț, 1999, p. 76)

3.3.5. Grup mic

Grupul mic este o realitate supraindividuală, născută ca urmare a interacţiunii directe (nemijlocite) a unui număr redus de persoane, în scopul realizării unei sarcini sau a unui obiectiv.

Grupurile mici se disting prin număr relativ redus de persoane între care există relaţii directe. În ceea ce priveşte mărimea lor, cercetătorii, de regulă, stabilesc doar limita inferioară (două sau trei persoane) fără a preciza limita superioară. Cel mai mic grup este diada, alcătuită din două persoane, cel mai simplu exemplu fiind cuplul. Grupurile mici presupun, ca orice tip de grup, existenţa între membrii lor a unor relaţii sociale. Dar relaţiile sociale stabilite între oameni în grupuri mici au loc în mod direct, nemijlocit, ca indivizi concreţi, posedând o configuraţie şi potenţialitate fizică şi spirituală deosebit de complexă. De aceea, relaţiile între oameni în grupul mic capătă un pronunţat caracter psihologic. Ele au o importanţă deosebită asupra vieţii cotidiene a individului. În timp ce grupurile mari de oameni hotărăsc liniile directoare ale istoriei, grupurile mici influenţează mai ales aspectele particulare şi secundare ale istoriei şi personalităţii indivizilor.

Grupul mic nu este obiectul exclusiv al unei discipline socio-umane. El este studiat de mai multe ştiinţe. Perspectiva psihologică - înţelegerea grupului ca un mediu care influenţează comportarea individului şi care, cercetat, dă elemente importante pentru înţelegerea personalităţii indivizilor. Perspectiva sociologică - identificarea proprietăţilor fundamentale ale grupului în evaluarea efectelor provocate de anumite diferenţe existente în manifestarea acestor proprietăţi. Viziunea psihologiei sociale - cercetarea

interacţiunii dintre grup, ca o entitate funcţională, şi indivizii care constituie membrii săi. În psihologie, accentul este pus pe individ şi personalitate, iar grupul mic facilitează înţelegerea acestor aspecte; în sociologie se are în vedere grupul ca o realitate super-individuală ale cărei proprietăţi fundamentale se manifestă în diverse forme. Psihologia socială insistă pe relaţia dintre grupul mic şi individ (Schifirnet, 1999, p. 79).

3.3.6. Grup conformist (Groupthink)

Termenul de gândire de grup (groupthink) a fost utilizat pentru prima dată de psihosociologul american Irving L. Janis (1918-1990) în lucrarea Victims of Groupthink: A Psychological Study of Foreign Policy Decisions and Fiascoes (1972, 9): “Gândirea de grup se referă la acel mod de gândire în care persoanele se angajează când sunt puternic implicate într-un in-group coeziv, când dorința lor de unanimitate depășește motivația de a cerceta realist modurile de acțiune alternative. Gândirea de grup se referă la deteriorarea eficienței gândirii, testată în realitate, și la judecata morală ce rezultă din presiunea in-group-ului” (Chelcea, 2006, p. 120).

Gândirea de grup poate să apară în orice grup de decizie, atunci când sunt întrunite următoarele condiţii:

1. Coeziune puternică;

2. Izolarea grupului;

3. Lipsa unor proceduri temeinice de a cauta şi evalua alternativele;

4. Leadership directiv;

5. Presiunea timpului, determinand stres şi convingerea că există puţine şanse să se găsească o soluţie mai bună decât cea favorizată de lider ori ce altă persoană influentă.

Capitolul 4. COMUNICARE ŞI SOCIETATE

4.1. Comunicarea socială

Oamenii au evoluat de la comunicarea prin semne şi semnale la comunicarea prin limbaj. În timp, ei au dobândit capacitatea de a scrie, de a tipări şi de a transmite dincolo de timp şi de spaţiu. Fiecare din mijloacele de comunicare a determinat modificări fundamentale în gândirea umană individuală şi în dezvoltarea culturală a societăţii. Comunicarea prin limbaj a conferit grupurilor care le-au folosit un avantaj excepţional faţă de

predecesorii lor, după cum comunicarea prin scris, tipar şi mass-media a oferit societăţii contemporane anumite avantaje faţă de predecesori.

Oamenii comunică între ei pentru a rezolva probleme ale comunităţii sau ale societăţii. Instituţional se adoptă decizii de reglementare a tuturor sectoarelor dintr-o societate, dar nu este suficient pentru modificarea comportamentului uman individual. Comunicarea socială caută să-l determine pe fiecare om să fie responsabil pentru conduita. Ea îl informează dar îl şi formează.

Sociologii studiază comunicarea ca proces ce reflectă anumite determinări sociale şi anumite mecanisme psihologice, efectele reale ale comunicării pentru societate, modul cum comunicarea este expresia valorilor şi idealurilor sociale. De asemenea, Alin Gavreliuc (2006) definește comunicarea ca fiind “procesul convergent în care emițătorul și receptorul, prin mijloace mediate sau nu, creează și împărtășesc informații.“ (p.183)

Există cinci tipuri de comunicare:

1. comunicare intrapersonală - emiţătorul şi receptorul sunt indistincţi. Dialogul cu noi înşine este un act de comunicare. După teoria lui George Herbert Mead, „sinele este cel care face cu putinţă societatea specific umană”;

2. comunicarea interpersonală diadică se produce între doi participanţi, fiecare dintre ei influenţându-l pe celălalt. Ea are mai multe funcţii: persuadarea interlocutorului, autocunoaşterea, descoperirea lumii exterioare, stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane derivate din nevoia de incluziune, nevoia de control, nevoia de afecţiune;

3. comunicarea de grup;

4. comunicarea publică - un emiţător unic şi o multitudine de receptori;

5. comunicarea de masă - un producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi. Se caracterizează printr-un feed beack incomplet şi produs după mult timp faţă de comunicarea interpersonală sau publică. (Mihai Dinu, p.77-91)

4.2. Societatea şi comunicarea de masă

Sociologii şi-au pus chestiunea comunicării sociale încă din secolul al XIX-lea. G. Tarde în L’opinion et la foule a sesizat o nouă temă pentru studiul sociologic - conversaţia, definită ca cea mai generală şi cea mai constantă

dintre acţiunile umane. Rezultatul ei este opinia. Factor de opinie cel mai continuu şi mai universal, conversaţia ,,este agentul cel mai puternic al imitaţiei, al propagării sentimentelor, ideilor, modului de acţiune” (Boudon, 1997, p. 601). G. Tarde discută de mai multe tipuri de conversaţie - obligatorie, facultativă, conversaţia luptă, conversaţia schimb. Este relevată, apoi, existenţa reţelelor de comunicare concordante cu tipuri de organizare, cu structuri sociale şi cu principii. Tarde conturează şi o clasificare a conversaţiei, facând diferenţa între ,,cozeria” între inferiori şi superiori, rude şi persoane străine, persoane de acelaşi sex sau de sex diferit, specificităţile naţionale.

Mijloacele de comunicare sunt văzute de funcţionalism ca sisteme sociale. Ele funcţionează într-un sistem social şi, astfel, conţinutul lor este dependent de condiţiile sociale şi culturale ale unei societăţi. Analiza structural-funcţională a sistemelor sociale vizează pattern-urile de acţiune ale indivizilor sau subgrupurilor care se raportează unul la altul în cadrul sistemului social. Sistemul social este un complex de acţiuni de acţiuni stabile, repetitive şi specifice derivate din cultura şi orientările psihologice ale actorilor. Sistemul social, sistemul cultural şi sistemele de personalitate sunt tipuri de abstracţii, toate regăsite în comportamentele simbolice şi manifeste ale fiinţelor umane.

Publicul este prima componentă a sistemului social al comunicării de masă. El nu este o masă omogenă orientată numai spre un anumit tip de conţinut al comunicării de masă. Dimpotrivă, este stratificat, diferenţiat şi dependent de structurile sociale. Publicul are trebuinţe, interese, aspiraţii şi idealuri proprii. O altă componentă o reprezintă distribuitorii conţinutului comunicării de masă.

Fiecare mijloc are un anumit mod de transmitere a informaţiilor. Există o diversitate de distributori: la nivel local, regional, naţional şi internaţional. Producătorii şi sponsorii lor alcătuiesc o altă componentă a sistemului mass-media. Agenţiile de publicitate fac legătura dintre sponsor, distributor, producător şi organizaţiile de marketing

Mass-media au apărut în societatea modernă ce se defineşte şi ca societatea de masă. Acest tip de societate se referă la relaţia dintre indivizi şi ordinea socială. Societatea de masă include indivizi ce se află într-o stare de izolare psihologică faţă de ceilalţi, impersonalitatea predomină în interacţiunile dintre indivizi. Societatea modernă este alcătuită din colectivităţi de indivizi izolaţi, interdependenţi doar prin legături formale. Slăbirea legăturilor tradiţionale, creşterea raţionalităţii şi diviziunea muncii au condus la

edificarea unor societăţi cu indivizi lipsiţi de o identitate culturală clară. În epoca mulţimilor acţiunea colectivă ar fi dominată de emoţii în dauna raţiunii. Factorii determinanţi ai civilizaţiei ar fi impulsurile individului şi nu legăturile stabile ale ordinii sociale.

Jürgen Habermas dezvoltă teoria sferei publice prin care abordează cadrele externe şi contextuale ale comunicării. După sociologul german, actul comunicării se produce exclusiv în societate. Sistemul comunicaţional este un instrument de control social. În lucrarea sa Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societăţii burgheze, Habermas argumentează că domeniul social susţine orice act de comunicare. Sfera publică este definită ca zonă de dezbatere publică în care pot fi discutate probleme de interes general şi se pot forma opinii. Sociologul german susţine că sfera publică s-a dezvoltat mai întâi în saloanele şi cafenelele din marile oraşe occidentale, unde se dezbăteau probleme ale zilei pornindu-se de la ştirile din ziare. Burghezia a opus principiul publicităţii practicii secretului promovat de statul monarhic. Ea a edificat spaţiul de mediere între societatea civilă şi şi stat- sfera puterii publice. Dezbaterea era organizată de grupuri mici, iar problemele politice erau rezolvate în discuţiile publice, pentru că aici se întâlneau indivizi cu drepturi egale. Evoluţia industriei culturale centrată pe divertisment a limitat dezvoltarea democratică în societăţile moderne unde dominantă devine publicitatea comercială. Administrată şi manipulată, publicitatea nu mai acţionează pentru formarea opiniei publice. Ea creează un consens fabricat sau determină raţionalizarea spaţiului public pentru interesele puterii politice, iar discuţia publică a opiniilor private este mult diminuată. Sfera publică devine astfel o înşelătorie. Rolul mediilor de informare ar trebui să fie crearea unei sfere publice, spaţiu al exprimării opiniei opiniei publice şi al dezbaterii publice.

Bernard Miège consideră că spaţiul public contemporan nu mai este cel format în societăţile europene începând cu secolul al XVII-lea şi de-a lungul secolului al XVIII-lea, aşa cum susţine J. Habermas. După autorul francez, sunt patru niveluri de analiză a spaţiului public:

1. spaţiul public este locul de derulare a unor acţiuni comuincaţionale care-şi au originea în patru modele de comunicare apărute succesiv.

2. Spaţiul public contemporan este dominat de mass-media audiovizuale, dar cunoaşte şi o diversitate determinată de strategiile de comunicare ale diferitelor instituţii sociale, înmulţirea mijloacelor tehnice de comunicare, modificările din mass-media.

3. Se produc schimbări importante în relaţiile dintre spaţiul public şi spaţiul privat.

Individualizarea practicilor de comunicare este susţinută de transformarea în marfă individualizată a conţinutului noilor reţele.

4. Spaţiul public se bazează pe un anumit tip de acţiune.

Jean Baudrillard argumentează că televiziunea a transformat viaţa umană şi socială pentru că ea reflectă lumea şi arată ce este această lume. De pildă, procesul lui O. J. Simpson acuzat de asasinarea soţiei sale a fost transmis în direct la televiziune în SUA şi a fost urmărit în mai multe ţări. În acest fel procesul nu a avut loc numai în sala de tribunal, el a fost un eveniment de televiziune. Acest exemplu îi foloseşte lui Baudrillard să vorbească despre hiperrealitate. ,,Realitatea” este succesiunea de imagini de pe ecranele televizoarelor din întreaga lume făcând din procesul lui Simpson un eveniment global. Mass-media este omniprezentă şi omniscientă şi creează o nouă realitate - hiperrealitate - alcătuită din conduita oamenilor şi imagini ale mediilor de informare. Lumea hiperrealităţii este construită din simulacre - imagini care îşi au originea în alte imagini. Noile media schimbă realitatea socială. Analistul francez a făcut referire în acelaşi mod la războiul din Golf. Înainte de declanşarea ostilităţilor el a publicat articolul Războiul din Golf nu poate avea loc. După sfârşitul războiului, el a scris un alt articol Războiul din Golf nu a avut loc. În ambele articole Buadrillard afirma că acest război era un spectacol televizat în care George Bush şi Saddam Husssein urmăreau materialele filmate de postul TV-CNN pentru a vedea ceea ce se ,,petrece” cu adevărat (Giddens, 2001, pp. 411-412).

Capitolul 5. METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE

5.1. Precizari terminologice

Înainte de a prezenta conţinutul şi principiile metodologiei cercetărilor socio-umane empirice se impun câteva precizări terminologice: ce se înţelege prin „metodă”, „tehnică”, „procedeu” şi „instrument de investigare”?

Din punct de vedere etimologic „Metodologie” ca termen vine din greacă: methods- care semnifică cale, drum-şi logos-care semnifică ştiinţă. Există două mari tipuri de înţelegere a „Metodologiei” în general: (a) este vorba de o evaluare filosofică asupra conceptelor şi de o cercetare asupra unui domeniu de studiu/de cunoaştere; (b) ansamblu de tehnici şi strategii de cercetare a unui domeniu al realităţii.

„Metoda” poate fi definită drept un mod de cercetare, un sistem de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. „Tehnica” este un ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee) necesare activităţii de cercetare în domeniul comunicării. „Procedeul” reprezintă o modalitate specifică de acţiune , de folosirea a instrumentelor de investigaţie.

De exemplu: ancheta este metoda utilizată pentru a studia comportamentul de consum media (lectură presă scrisă, vizionarea emisiuni TV, audiere programe radio); chestionarul şi observaţia reprezintă tehnicile de cercetare. În cazul chestionarului procedeul de lucru îl reprezintă chestionarul auto-administrat (completat chiar de subiect), iar în cazul observaţiei procedeul de lucru îl reprezintă observaţia participativă (situaţie în care cercetătorul observă din interior activităţile de interes).

Metodele din ştiinţele socioumane pot fi clasificate după multiple criterii. După criteriul temporal, facem distincţie între metodele transversale, urmărind descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi procesele socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele psihologice şi sociometrice etc.), şi metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.). Un alt criteriu de clasificare a metodelor îl constituie reactivitatea, gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu. În experiment, cercetătorul intervine provocând producerea fenomenelor, spre deosebire de observaţie, în care ideal ar fi ca cercetătorul să nu producă nici o modificare a comportamentelor sau situaţiilor studiate. După reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.) şi metode de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia şi altele). Metodele în ştiinţele sociale şi comportamentale mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor sociale luate în studiu. Există metode statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale (anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizelele matematico- statistice), şi metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.). În fine, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, metodele pot fi: de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta etc.), de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative), de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc. Ocolind discuţiile oţioase, vom spune că tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se referă

la demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu. Astfel, dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare – de exemplu, prin autoadministrare – ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare.

Cercetarea calitativă versus cercetarea cantitativă

Stilul cantitativ Stilul calitativ

Măsurarea obiectivă a faptelor Construirea realităţii sociale, semnificație culturală

Centrarea pe variabile Centrarea pe procesele interactive, cazuri

Reliabilitatea este hotărâtoare Autenticitatea este hotărâtoare

Liber de valori Valorile sunt prezente şi explicite

Independenţă de context Constrângeri situaţionale

Multe cazuri, subiecţi Puţine cazuri, subiecţi

Analize statistice Analize tematice

Cercetătorul este detaşat Cercetătorul este implicat

4.2.2. Etape şi mod de desfăşurare

Sondajul de opinie, privit ca metodă specifică a investigaţiei sociologice de teren, implică parcurgerea mai multor etape în cadrul cărora se realizează, într-o succesiune logică, interogarea directă a unui număr de indivizi în vederea unei generalizări. În lucrarea sa Sociologia opiniei publice, Victor Voicu sublinia că investigaţiile sociologice sau psihosociologice, inclusiv sondajul de opinie, trebuie să parcurgă, metodologic, următoarele etape: delimitarea obiectului; pre-ancheta; stabilirea obiectivelor; determinarea universului anchetei; eşantionarea; alegerea tehnicilor de cercetare; pretestarea instrumentelor de cercetare; definitivarea instrumentelor de cercetare; aplicarea instrumentelor de cercetare în teren; prelucrarea informaţiilor obţinute; analiza rezultatelor; redactarea raportului de cercetare.

1. Delimitarea obiectului cercetării implică alegerea („decuparea”) acelor fenomene şi procese sociale considerate aprioric relevante şi care corespund unei teorii (sau unei ipoteze teoretice). Delimitarea nu se face însă numai în

raport cu ideea, cu scopul declarat al iniţiatorilor investigaţiei sau cu metodologia ce urmează a fi aplicată, ci şi cu o serie de factori tehnici şi de altă natură, cum sunt: nivelul de calificare al personalului de cercetare, termenul calendaristic al sondajului, posibilităţile economice şi financiare ş.a.

2. Pre-ancheta urmăreşte stabilirea obiectivelor, pornind de la analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile, selectându-se ipotezele verificabile. Totodată, în această etapă se urmăreşte estimarea cât mai exactă a costului cercetării, a timpului de realizare, ca şi a dificultăţilor de teren previzibile în desfăşurarea investigaţiei.

3. Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor. În funcţie de obiectivele urmărite se formulează explicit ipotezele de cercetare, având în vedere complexitatea, diversitatea şi mobilitatea subiectelor (temelor), precum şi variabilele posibile. În formularea ipotezelor care urmăresc testarea relaţiei dintre variabile, trebuie să se precizeze ce fel de legături se consideră că există între fenomene, urmărindu-se, totodată, validitatea ipotezelor. În cercetarea sociologică empirică, o ipoteză poate fi validată în măsura în care:

- este verificabilă;

- utilizează concepte ştiinţifice;

- se bazează pe observarea faptelor reale;

- are un înalt conţinut informaţional;

- este conformă conţinutului actual al cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul dat.

4. Determinarea universului anchetei presupune stabilirea populaţiei ce constituie obiectul investigaţiei. Aceasta înseamnă practic delimitarea eşantionului asupra căruia se va realiza direct ancheta; în funcţie de scopul cercetării şi de obiectivele urmărite, universul anchetei poate fi mai amplu sau mai restrâns.

5. Alcătuirea eşantionului presupune a căuta în cadrul unei populaţii de referinţă, printr-un anumit procedeu (de eşantionare), un anumit număr de indivizi a căror grupare trebuie să îndeplinească anumite însuşiri, în primul rând pe aceea de a fi reprezentativi. Credibilitatea rezultatelor finale este dependentă de mărimea eşantionului; se admit erori de 4-6%, ceea ce permite să se lucreze cu eşantioane care să cuprindă între 500-2000 persoane.

Mai exact, eşantionarea reprezintă extragerea din ansamblul populaţiei vizate de cercetare, a unui segment ce va fi supus nemijlocit investigaţiei. Această selecţie trebuie realizată în aşa fel încât să se asigure eşantionului – cum am mai arătat – o calitate esenţială şi anume, reprezentativitatea. Aceasta, definită drept caracteristica de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care s-a extras, permite generalizarea rezultatelor obţinute prin investigarea eşantionului, la nivelul populaţiei pe care o reprezintă.

Se cunosc două procedee de eşantionare care se practică în mod obişnuit:

a) procedeul probabilist sau al alegerii aleatorii, care presupune:

- existenţa unei baze de eşantionaj;

- numerotarea unităţilor cuprinse în bază şi tragerea la sorţi a unităţilor de investigat sau aplicarea tabelelor speciale de numere aleatorii.

b) procedeul cotelor, care presupune:

- constituirea unui model (machete) a populaţiei de investigat;

- atribuirea unei „cote” fiecărui anchetator.

Pentru ca eşantionul să participe adecvat la cunoaşterea întregului pe care îl reprezintă şi din care face parte, este necesar să se soluţioneze două probleme esenţiale: stabilirea volumului (a „taliei”) şi alegerea tipului de eşantion (selectarea subiecţilor).

În stabilirea volumului, trebuie să se ţină cont de faptul că acesta trebuie se fie suficient de mare pentru a asigura reprezentativitatea şi valoare răspunsurilor şi raţional de mic pentru ca echipa de cercetare să chestioneze pe toţi subiecţii aleşi. Şi, având în vedere că gradul de precizie urmărit şi gradul de omogenitate a populaţiei investigate sunt dependente de dimensiunea eşantionului, se impune ca, pentru delimitarea eşantionului optim, calculele matematice să fie însoţite de analiza calitativă a populaţiei din care se extrage eşantionul, de observarea directă a acesteia şi de evaluarea, chiar şi intuitivă, a structurii sale (dacă este omogenă sau neomogenă). Aici intervine în mod expres şi rolul sociologului a cărei activitate şi interpretare se bazează pe cunoaşterea şi înţelegerea proceselor şi mecanismelor sociale, dar şi pe intuiţie şi imaginaţie.

În ceea ce priveşte alegerea tipului de eşantion, procedeul cel mai adecvat de alegere a subiecţilor asupra cărora se va efectua sondajul depinde de mai mulţi factori, cum sunt:

- natura datelor disponibile asupra populaţiei totale;

- gradul de omogenitate al populaţiei;

- natura „universului” studiat;

- mijloacele materiale de realizare a investigaţiei;

- natura anchetei iniţiate etc.

De reţinut că diversitatea tipurilor de eşantioane şi a procedurilor de sondaj este cerută de necesitatea reducerii la minimum a probabilităţilor de eroare.

6. Alegerea tehnicilor de cercetare este menită să surprindă cât mai exact faptele şi fenomenele sociale, să stabilească cele mai adecvate modalităţi de studiu si de conexare a tehnicilor de cercetare în vederea înţelegerii şi explicării coerente şi obiective a fenomenelor. Principalele tehnici de cercetare sociologică sunt: observarea directă, studiul documentelor (observaţie indirectă), interviul şi chestionarul.

7. Pretestarea instrumentelor de cercetare constă în efectuare unor anchete-pilot. Dacă pre-ancheta este o reflecţie critică asupra ipotezelor cercetării, fiind o problemă de metodologie, testarea prealabilă are funcţia de evaluare şi verificare a instrumentelor de cercetare (chestionare, ghid de observaţie sau de interviu), vizând perfecţionarea tehnicilor de cercetare.

8. Definitivarea instrumentelor de cercetare este premergătoare aplicării în teren a acestora şi vizează atât elementele de conţinut, cât şi formele lor de prezentare.

9. Aplicarea (administrarea) „în teren” a instrumentelor de cercetare se realizează prin mai multe procedee, cele mai frecvent utilizate fiind: auto-administrarea (aplicare directă de către subiecţii investigaţi) şi administrarea indirectă (prin intermediul operatorilor). Se mai utilizează, dar mai puţin frecvent, procedeul expedierii prin poştă a chestionarelor, sau cel al „administrării colective” (tip „extemporal”) cu participarea operatorului, cercetătorului etc.

10. Prelucrarea datelor (informaţiilor) obţinute, operaţie ce constă în clasificarea, înserierea şi prelucrarea matematică a acestora, pentru a putea fi utilizate. Informaţiile obţinute prin chestionar sau interviu sunt codificate şi li se atribuie, pe categorii bine delimitate, anumite simboluri de recunoaştere (numere sau litere). Este vorba, în fond, de stabilirea semnificaţiei datelor obţinute şi de construirea unor categorii corespunzătoare ce vor fi notate convenţional cu cifrele sau literele de cod, ceea ce presupune condensarea, sistematizare şi echivalarea informaţiilor în vederea asigurării validităţii lor şi a sesizării diferenţierilor dintre categoriile de clasificare a acestora.

Prelucrarea informaţiilor se face şi în funcţie de cerinţele beneficiarilor. Cu precizarea că amplitudinea (întinderea, amploarea) în interpretarea rezultatelor trebuie să fie compatibilă cu deontologia profesională unanim admisă în cercetarea sociologică de teren.

11. Analiza rezultatelor se efectuează în perspectiva confirmării sau infirmării ipotezelor; statistic, se evaluează ponderea sau importanţa fiecărei variabile, stabilindu-se care dintre acestea este semnificativă sau nu. Analiza nu se opreşte însă la constatări sau evaluări statistice, fiind necesară trecerea la examenul calitativ care constă în explicaţia cauzală, prin interpretarea rezultatelor din cel puţin două perspective: succesiunea în timp a variabilelor şi influenţa perturbatoare a altor variabile.

12. Redactarea raportului de cercetare. Întotdeauna, investigarea fenomenelor sociale se efectuează cu scopul de a evalua o anumită realitate socială (opinia publică, în cazul de faţă), rezultatele fiind transmise celor interesaţi direct sau indirect: factori politici de decizie, specialişti în diferite domenii şi, în cele din urmă, publicului. În funcţie de destinatar, prezentarea cercetării se face diferenţiat, avându-se în vedere o anumită structură sau ordonare coerentă a raportului.

De regulă, raportul trebuie să conţină o introducere în problema studiată; un istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al cercetărilor anterioare; o reformulare clară a problemei; expunerea completă a procedurilor utilizate pentru culegerea şi prelucrarea datelor; o prezentare detaliată a rezultatelor; o sinteză interpretativă a acestora.

Comentarea sondajelor efectuate apare ca o condiţie sine qua non a raportului de cercetare pentru a face credibile atât rezultatele cercetării, cât şi capacităţile cognitive ale metodelor şi tehnicilor utilizate.

5.3. Chestionarul în cercetarea sociologică.

În Dicționar de Sociologie, Zamfir C şi Vlăsceanu L observau că chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris. Definiţia noastră relevă, în primul rând, faptul că avem de-a face cu o succesiune de întrebări sau imagini (desene, fotografii) fixate în scris, grafic. Dar înţelesul termenului de chestionar se lărgeşte. Nu este vorba numai de întrebări. Ca stimuli pot servi şi imaginile; mai mult, există posibilitatea combinării stimulilor verbali cu cei grafici: întrebări şi fotografii sau desene.

În cadrul chestionarului, întrebările, desenele au funcţie de indicatori. Combinarea şi succesiunea stimulilor trebuie să fie logică, dar şi psihologică.

Clasificarea chestionarelor

Primul criteriu de clasificare a chestionarelor după conţinutul informaţiilor obținute se referă la calitatea informaţiilor. Din acest punct de vedere, se disting două tipuri de chestionare:

1. Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, referitoare la fapte obiective, susceptibile de a fi observate direct şi verificate şi de alte persoane. Astfel de chestionare, lansate în scopuri administrative, nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice formular tip reprezintă, în fond, un chestionar, dar formularele tip din administraţie corespund prea puţin unor necesităţi mai îndepărtate: de centralizare a datelor, de prelucrare secundară a lor.

2. Chestionarele de opinie se referă la datele de ordin imposibil de observat direct. În fond, acest al doilea tip de chestionare nu sunt numai de opinie; cu ajutorul lor se studiază atitudinile, motivaţia şi interesele, dispoziţiile şi înclinaţiile, cu un cuvânt, tot ceea ce reprezintă psihologia persoanei, trăirile ei subiective. Fără a aborda problema posibilităţii cunoaşterii obiective a fenomenelor subiective, ne mărginim să precizăm necesitatea raportării subiectivului la datele obiective. Cu ajutorul chestionarelor de opinie se încearcă cunoaşterea nu numai a opiniilor, dar şi intensitatea acestora. George Gallup a stabilit în acest scop o schemă de construire a chestionarelor de opinie în care întrebările închise alternează cu cele deschise.

• Întrebări filtru (închise, cu răspunsuri multiple precodificare sau deschise) pentru stabilirea gradului de cunoaştere de către cel anchetat a problemei cercetate.

• Una sau mai multe întrebări (deschise) privind atitudinea populaţiei faţă de respectiva problemă.

• Un sistem de întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) referitoare la aceeaşi problemă.

• Întrebări deschise vizând motivaţia opiniilor exprimate.

• Întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) pentru măsurarea intensităţii opiniilor. În realizarea acestui tip de chestionare, formularea întrebărilor reprezintă o problemă centrală, încât se impune standardizarea. Chiar şi în această situaţie, se poate vorbi de o multidimensionalitate a întrebărilor de opinie. La întrebarea: „Ce părere aveţi despre şeful grupului d-

voastră?“ se poate avea în vedere fie şeful grupului ca persoană, fie stilul de conducere realizat de către acesta. (Chelcea, 2001, p. 76).

Dacă primul criteriu de clasificare a chestionarelor după conţinut viza calitatea informaţiei dobândite, cel de-al doilea criteriu se referă la cantitatea informaţiei. În acest sens, se poate vorbi de două tipuri de chestionare:

1. Chestionare speciale, cu o singură temă. În practică, este foarte greu să se distingă chestionarele speciale de celelalte feluri de chestionare. Un chestionar privind cariera profesională este sau nu un chestionar special? Are o singură temă. Totuşi, sunt abordate şi alte teme, de exemplu, timpul liber. Complexitatea fenomenelor sociale impune cercetarea concomitentă a unei multitudini de factori, fapt pentru care chestionarele speciale se utilizează foarte rar. Ele se aplică mai mult în studierea pieţei sau a comportamentului electoral, situaţii în care importantă este viteza obţinerii şi prelucrării informaţiei. Astfel de chestionare sunt realizate pentru a pune în evidenţă anumite fenomene, mai puţin pentru a le măsura şi încă şi mai puţin pentru a le explica. Scopul precis al unor astfel de chestionare este acţiunea. Din acest punct de vedere, se dovedesc a fi foarte utile. De asemenea chestionarele simple (axate pe o singură temă) se recomandă în anchetele şi sondajele efectuate prin intermediul presei scrise, al ziarelor sau revistelor, când editorii încearcă să afle părerea publicului despre cotidianul sau săptămânalul lor, despre modul de procurare sau despre obişnuinţa de informare a cetăţenilor.

2. Chestionare „omnibus“, cu mai multe teme. Sunt cel mai des întâlnite. Superioritatea chestionarelor omnibus nu rezultă, în primul rând, din cantitatea mai mare de informaţii cu privire la fiecare fapt sau fenomen social în parte, ci din posibilitatea de a surprinde interacţiunea şi condiţionarea acestora. Aspectul cantitativ se raportează în cele din urmă tot la aspectul calităţii. Chestionarele omnibus sunt specifice cercetării fundamentale în sociologie. Ele permit aplicarea analizei secundare, iar din punctul de vedere al costului, sunt mai ieftine. Odată stabilit un eşantion, pare raţional să se urmărească mai multe teme cu ocazia aplicării unui singur chestionar, decât să se recalculeze noi eşantioane şi să se aplice, după necesităţi, mai multe chestionare speciale. (Chelcea, 2001, p. 77).

După forma întrebărilor, a stimulilor, se pot distinge: chestionare cu întrebări închise, chestionare cu întrebări deschise şi chestionare cu întrebări atât închise, cât şi deschise.

1. Chestionarele cu întrebări închise (sau precodificate) nu permit decât alegerea răspunsurilor dinainte fixate în chestionare. Gradul de libertate al subiectului este redus; răspunsul trebuie să se încadreze întruna din categoriile propuse de cercetător. Acest lucru presupune din partea subiectului existenţa unor opinii şi cunoştinţe bine cristalizate, iar din partea cercetătorului o bună cunoaştere a realităţii. Chiar şi în aceste condiţii nu este totdeauna uşor de răspuns la astfel de întrebări închise: „Sunteţi mulţumit de felul în care îşi desfăşoară activitatea Consiliul de administraţie din întreprinderea dv.?“ 1) Da, 2) Nu, 3) Nu ştiu sau : „Care este culoarea dominantă pe care o preferaţi la ţesăturile imprimate?“: 1) albastru, 2) roşu, 3) verde, 4) galben, 5) maro, 6) violet, 7) oranj, 8) alb, 9) alte culori. Chestionarele cu răspunsuri precodificate multiplu implică o bună cunoaştere prealabilă a realităţii: în chestionar trebuie să apară precodificate, pe cât posibil, toate variantele de răspuns. Între acestea, obligatoriu, la sfârşit, se adaugă „altele“, alte situaţii etc. Această ultimă variantă de răspuns probează gradul iniţial de cunoaştere a realităţii de către cercetător. Mai mult, probează însăşi valoarea cercetării. Dacă, în legătură cu ţesăturile imprimate, o mare parte din populaţie nu declară că preferă nici albastrul şi nici roşul ş.a.m.d., ci indică răspunsul nr. 9: „alte culori“, este clar că nici în urma anchetei n-am reuşit să depistăm preferinţele publicului. Alegerile precodificate multiplu nuanţează răspunsurile dar sunt susceptibile de distorsiuni, de deformări, bias-uri (termen psihosociologic american, indicând deformările survenite în cadrul anchetelor). Chestionarele cu răspunsuri precodificate trebuie să acorde acelaşi număr de alternative pentru opiniile pro şi contra. Ordinea de prezentare a alternativelor influenţează şi ea, după cum rezultatele influenţează faptul că alternativele pro şi contra au fost ambele explicite.

În cadrul chestionarelor, întrebările închise (sau precodificate) prezintă câteva avantaje: facilitează analiza statistică a răspunsurilor; sprijină memoria celui anchetat; permit aplicarea unor chestionare cu mulţi „itemi“; servesc ca „filtru“ pentru întrebările următoare; sporesc anonimatul şi securitatea celui anchetat; înlesesc „angajarea“ în răspunsul la chestionar a persoanelor.

Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate), spre deosebire de cele închise (sau precodificate), lasă persoanelor anchetate libertatea unei exprimări individualizate a răspunsurilor. Vor apărea variaţii în ceea ce priveşte forma şi lungimea răspunsurilor, fapt ce îngreuiază codificarea, dar care aduce un plus în cunoaşterea particularităţilor unei populaţii privind: coerenţa logică, corectitudinea gramaticală, volumul lexical, formularea,

viteza de exprimare şi capacitatea de justificare a opţiunilor exprimate etc.. Întrebările deschise permit culegerea unor informaţii bogate asupra tuturor temelor, fără riscul sugestibilităţii.

Cel de-al treilea criteriu de clasificare a chestionarelor este dat de modul lor de aplicare. Se disting, astfel, chestionare autoadministrate şi chestionare administrate de către operatorii de anchetă. Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea răspunsurilor de către înseşi persoanele incluse în eşantionul investigat. Subiecţii din anchetă formulează şi consemnează în acelaşi timp răspunsurile, eliminând filtrarea informaţiei de către o altă persoană – operatorul de anchetă. Prin autoadministrare, ei se pot exprima mai complet: prin ceea ce răspund la întrebare, dar şi prin felul cum fac aceasta. Autoadministrarea elimină unul din factorii care influenţează răspunsul: personalitatea celui care aplică formularul (Chelcea, 2001, p. 98).

Structura chestionarelor

Structura chestionarului se referă la analiza diferitele tipuri de întrebări ca elemente ale structurii şi raporturile dintre aceste întrebări ca legături între elementele structurii. În cadrul unui chestionar, schimbarea unei părţi atrage după sine modificarea întregului; suprimarea unui element antrenează după sine raporturi schimbate între elementele – întrebările – reţinute, deoarece chestionarul reprezintă un singur tot, unitar, formalizat. Dată fiind această situaţie, intervenţia forurilor politico-administrative din trecut, ca şi tentaţia unor patroni în prezent, de a dicta cercetătorilor vieţii sociale ce întrebări să fie scoase din chestionar nu se justifică. Pledăm pentru autonomia şi respectul specialiştilor.

În structura chestionarelor, după funcţia lor, pot fi puse în evidenţă întrebări: 1) introductive, de contact sau de „spart gheaţa“; 2) întrebări de trecere sau tampon; 3) întrebări filtru; 4) bifurcate; 5) „de ce“; 6) de control; 7) întrebări de identificare.

1. Întrebările introductive au rolul de a da subiectului sentimentul de încredere în anchetator şi în el însuşi. Prima întrebare nu se va referi la date personale, nici la lucruri foarte complicate. Mulţi practicieni ai anchetelor subliniază faptul că prima întrebare este bine să fie închisă (răspuns de tipul Da-Nu); să permită persoanelor să răspundă fără mari eforturi.

Exemplu:

Credeţi că ar fi mai bine să trăim fără a trebui să muncim?“

Da........................... 1

Nu.......................... 2

Nedecis...................3

2. Întrebările de trecere au rolul de a marca în structura chestionarului apariţia unei noi grupe de întrebări referitoare la o altă problemă de studiat. Prin aceste întrebări se stabileşte cadrul de referinţă pentru răspunsuri şi se încearcă a se motiva aceste răspunsuri.

Întrebările de trecere reprezintă momente de destindere în cadrul chestionarului şi duc la concentrarea atenţiei subiectului asupra problemelor ce urmează a fi discutate, faciltându-i abordarea succesivă a întrebărilor.

3. Întrebările filtru au o funcţie contrară întrebărilor de trecere: ele opresc trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările succesive, reprezentând în acelaşi timp un control al calităţii răspunsurilor. Foarte adesea interesează numai opiniile unei anumite categorii din populaţia cuprinsă în anchetă: de exemplu, în cadrul unei anchete despre noile canale TV, opiniile acelora care posedă de mai mult timp televiziune cu cablu la domiciliu. În acest sens, întrebarea:

1. De când aveţi televiziune cu cablu?

1) Mai puţin de 1 an

2) De 1 – 2 ani

3) De peste 2 ani

este filtru pentru întrebarea nr. 3.

3. În ultimul timp, Pro TV a introdus în programele sale unele emisiuni noi. Iată titlul câtorva dintre ele, despre care vă rugăm să ne spuneţi cum le apreciaţi.

Întrebările bifurcate separă sensurile „pro“ şi „contra“ din răspunsurile subiecţilor, dar, spre deosebire de întrebările filtru, nu opresc subiectul de a urma succesiunea întrebărilor şi nici nu califică răspunsurile date. Exemplu:

12. În mod obişnuit, dv. aplicaţi copilului dv. pedepse?

1. Da

2. Nu

(Dacă răspunsul este „Da“, urmează întrebarea 13; dacă răspunsul este „Nu“, urmează întrebarea 14).

13. De ce obişnuiţi să aplicaţi copilului dv. pedepse?

14. De ce refuzaţi să aplicaţi copilului dv. pedepse?

4. Întrebările de control nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea, consistenţa opiniei exprimate. Întrebările de control dau asigurări şi asupra faptului dacă subiecţii au înţeles exact sensul întrebărilor, dacă nu este alterată persistenţa atenţiei.

5. Întrebările de clasificare (sau de identificare) servesc la analiza răspunsurilor din chestionar. Este bine ca aceste întrebări privind: sexul, vârsta, nivelul de şcolarizare, situaţia profesională etc. să încheie chestionarul. (Chelcea, 2001, p. 99-101).

5.4. Interviul ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane

Definiţie. Definim interviul de cercetare ca o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane. Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri ca şi chestionarul. Spre deosebire însă de chestionar, unde întrebările şi răspunsurile sunt scrise, interviul implică totdeauna obţinerea unor informaţii verbale. Convorbirea reprezintă elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decât o condiţie care facilitează transmiterea informaţiilor unidirecţionale: de la persoana intervievată spre operatorul de interviu (sau spre cercetătorul ştiinţific). Interviul telefonic, despre care vom vorbi mai pe larg în alt paragraf, nu presupune întrevederea, astfel că nu se justifică definirea interviului prin existenţa faţă în faţă a unui anchetat şi a unui anchetator. De asemenea, interviul nu presupune cu necesitate o relaţie între două persoane. Interviul de grup se desfăşoară în condiţii psihosociale diferite de cele ale relaţiilor interpersonale diadice. (Chelcea, 2001, p. 122).

Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului în ştiinţele socio-umane

Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183) prezintă atât avantajele, cât şi dezavantajele interviului, semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate:

• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc decât când scriu;

• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea informaţiilor;

• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul chestionarelor poştale;

• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra acurateţei răspunsurilor;

• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative decât cele realizate sub control normativ;

• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;

• asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării;

• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;

• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

Ca orice tehnică de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje şi limite intrinseci, cum ar fi:

• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;

• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;

• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi înregistrarea

răspunsurilor, „efectul de operator“;

• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;

• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.;

• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor care urmează să fie intervievate;

• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea informaţiilor;

• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion (Bailey , apud Chelcea, 2001, pp. 126-127).

5.5. Metoda observaţiei

Sociologia ca ştiinţă teoretico-empirică presupune observarea vieţii sociale în totalitatea ei spaţiotemporală. Înţeleasă drept „contactul cu realitatea“, observaţia constituie – după cum aprecia Traian Herseni– „singura metodă care promovează cunoştinţa“. Dar termenul de „observaţie“ (lat. observatio, acţiunea de observare, de supraveghere, de a nu pierde din ochi) are sensuri multiple (de cercetare empirică, de spionare, primă etapă a cercetării de teren etc.), fapt pentru care credem că o încercare de definire a observaţiei nu ar fi nejustificată. Mai întâi se cuvine să precizăm că folosim cu acelaşi sens termenii de „observare“ şi de „observaţie“, deşi acesta din urmă este mai rar utilizat în limbajul cotidian.

Observaţia nestructurată versus observaţia structurată

Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile sociologice de teren, cât şi în cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice). Metoda etnografică având drept scop descrierea amănunţită a unei culturi sau subculturi se bazează pe observaţia nestructurată. Metoda etnografică a fost aplicată cu succes şi în monografiile realizate în perioada interbelică de Şcoala sociologică de la Bucureşti, de sub conducerea lui Dimitrie Gusti. Observaţia nestructurată constituie adesea primul pas în cercetarea sociologică de teren. Se înţelege că, şi în acest caz, fără aportul teoriei, observaţia este oarbă. Fondarea pe teorie diferenţiază observaţia ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie ştiinţifică) de observaţia spontană. Cercetătorul nu se lasă furat de ceea ce iese din comun, observaţia ştiinţifică nu trebuie să conducă la o colecţie de excentricităţi. Prin aceasta nu se neagă valoarea unor fapte de observaţie neaşteptate, dar capitale, în măsură să iniţieze o nouă teorie sau să lărgească teoriile existente.

Observaţia structurată, la rândul ei, poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca şi în studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de observator, fie ascunzându-se acest rol. Pentru acest tip de observaţie distinctiv este faptul că se face apel la un „sistem de categorii“ în raport de care se face observaţia. Prin categoriile de observaţie înţelegem clase de fapte şi fenomene omogene, în care sunt reuniţi indicatorii relevanţi şi care permit, prin codificare, analiza statistică a proceselor şi relaţiilor sociale.

Observaţia externă versus observaţia participativă. Observaţia externă semnifică situarea observatorului în afara sistemului observat. Acest tip de observaţie se recomandă în cazurile în care încadrarea cercetătorului în

sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivităţii ţintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu, în societăţile academice, în instituţiile militare, politice, religioase etc.) (Chelcea, 2001, p. 144-145).

GLOSAR

Acţiune, ansamblu integrat de transformări aplicate unui obiect, în vederea obţinerii unui rezultat concretizat în adaptare sau cu scopul determinării funcţiei unei componente a sistemului social.

Anomie, situaţie în care normele sociale nu mai acţionează asupra comportamentului individului.

Antropologie, ştiinţă socială despre studiul evoluţiei omului.

Asimilare, însuşirea valorilor şi normelor culturii dominante de către un grup minoritar pentru a se integra în populaţia majoritară.

Clasă socială, grupurile de indivizi ce se deosebesc între ele în temeiul bogăţiei şi al puterii.

Comunicare, transmiterea informaţiei de la un individ sau de la un grup la altul, în baza căreia are loc orice interacţiune socială

Comunicare non-verbală, comunicare între indivizi prin expresii faciale sau gesturi corporale.

Comunitatea, unitate spaţială sau teritorială de organizare socială în care indivizii au un sens al identităţii şi apartenenţei exprimate în relaţii sociale continue.

Contracultură, set de credinţe şi valori orientate către contestarea intensă a valorilor culturii dominante şi finalizate în comportamente bazate pe alternative exclusiviste.

Cultură, ansamblu de comportamente, credinţe, valori, atitudini şi idealuri învăţate şi împărtăşite de toţi membrii unui grup sau ai unei societăţi.

Devianţă, acţiunea neconformă normelor sau valorilor acceptate de către majoritatea membrilor unui grup sau ai unei societăţi

Discriminare, refuzul accesului membrilor unui anumit grup la resursele sau recompensele ce se acordă numai grupurilor dominante din societate.

Educaţie, transmiterea de cunoştinţe prin instrucţie directă de la o generaţie la alta.

Familie, tip de comunitate alcătuită din indivizi ce se reunesc prin legături de sânge, căsătorie sau adopţiune, în care adulţii sunt responsabili pentru creşterea copiilor.

Familie monoparentală, familie în care copiii sunt crescuţi de un singur părinte.

Familie extinsă, grup familial alcătuit din mai multe generaţii de rude care trăiesc în aceeaşi gospodărie.

Familie nucleară, familie alcătuită din părinţi şi copii.

Funcţionalism, orientare teoretică în sociologie care explică societatea prin funcţiile ce-i asigură stabilitatea.

Gen, apartenenţa la sex în funcţie de aşteptările sociale referitoare la comportamentul masculin sau feminin.

Grup etnic, o populaţie distinctă în cadrul unei societăţi mai largi a cărei cultură este diferită de a sa, şi ai cărei membri sunt, se simt, sau par să fie uniţi între ei prin legături naţionale sau culturale.

Grupul de referinţă, unitate socială utilizată pentru evaluarea şi modelarea atitudinilor, trăirilor şi acţiunilor individului.

Grup primar, grup alcătuit din două sau mai multe persoane care se situează în relaţii directe, intime şi coezive unele cu altele.

Grup secundar, grup din două sau mai multe persoane implicate într-o relaţie impersonală cu un scop practic specific.

Grup social, grup alcătuit din două sau mai multe persoane care împărtăşesc acelaşi sentiment de unitate şi identitate, reunite într-o structură stabilă de interacţiune socială şi dependenţă reciprocă, mijlocite de o activitate comună.

Imaginaţia sociologică, aplicarea gândirii imaginative pentru a formula şi a răspunde la întrebările sociologice.

Identitate, trăsătură distinctivă a caracterului unei persoane sau al unui grup.

Instituţii, ansambluri sociale în care membrii aleşi sau desemnaţi ai grupurilor sunt investiţi în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu caracter impersonal, în satisfacerea trebuinţelor individuale şi de grup, pentru stabilirea comportamentelor tuturor membrilor grupului prin reguli de influenţare şi control social.

Interacţionism simbolic, perspectivă teoretică în sociologie elaborată de către G.H. Mead, care susţine că orice interacţiune umană are la bază simbolurile şi limbajul.

Interacţiune socială, orice formă de întâlnire între indivizi.

Macrosociologie, studiul grupurilor, organizaţiilor sau sistemelor sociale la scară mare.

Mentalitate, set de gânduri, de puncte de vedere, de modele de interpretare asupra realităţii, aşa cum apar în raporturile cotidiene. Ea exprimă o anumită viziune despre viaţă a oamenilor în contexte istorice concrete.

Mobilitate socială, deplasarea indivizilor sau a grupurilor în structurile sociale dintr-un spaţiu social, schimbarea poziţiei sociale în cadrul colectivităţii sau translarea într-o colectivitate pentru ocuparea unei poziţii sociale.

Mobilitate descendentă, mobilitate socială care plasează pe indivizi în poziţii sociale sau

economice inferioare celor deţinute de ei altădată sau celor ocupate de părinţii lor.

Mobilitate intrageneraţională, mişcare spre vârful ierarhiei sau spre partea inferioară a ierarhiei sociale pe perioada exercitării carierei profesionale.

Mobilitate intergeneraţională, mişcare spre vârful ierarhiei sau spre partea inferioară a ierarhiei sociale de la o generaţie la alta.

Mobilitate verticală, mişcarea persoanelor în cadrul sistemului de stratificare socială.

Multimedia, ansamblu mai multor medii diferite într-un singur mediu ce este pus în funcţiune prin computer.

Naţiune, o anumită populaţie umană care locuieşte un teritoriu, desfăşoară în comun o activitate economică şi împărtăşeşte aceleaşi mituri, memorie istorică, cultură populară, drepturi şi îndatoriri legale pentru toţi.

Norme, reguli şi modele care determină ce comportament este corespunzător sau nu este

corespunzător într-o situaţie dată, conform standardelor de comportament cerute de o cultură.

Ocupaţie, poziţia de angajat al individului pentru care este remunerat.

Ordine informaţională mondială, sistem global de comunicaţii, care operează prin legăturile de satelit, prin transmisii de radio şi TV, telefon sau reţele prin computer.

Organizaţie, ansamblu uman constituit prin interacţiunea membrilor săi în mod intenţionat pentru realizarea unor scopuri specifice.

Poziţie socială, identitatea socială a unui individ într-un grup sau societate.

Prejudecată, set de credinţe, stereotipuri şi emoţii puternice tipic negative despre un grup de indivizi, care predispune pe un ins să acţioneze într-un anumit mod faţă de acel grup.

Prestigiu, respectul acordat unui individ sau unui grup pe baza performanţelor sale sau a statusului lor social sau profesional.

Putere, capacitatea individului sau a grupului de a-şi impune voinţa în cadrul relaţiilor interumane şi sociale chiar şi împotriva voinţei altora şi indiferent de factorii care influenţează această capacitate.

Relaţii formale, relaţii ce decurg din organizarea ierarhică unui grup pe bază de legi, ordine, decizii, finalizată într-o organigramă care vizează obiective ale grupului, iar funcţiile sale sunt definite în raport de aceste obiective.

Relaţii informale, relaţii rezultate din interacţiunea membrilor grupurilor, caracterizate prin afectivitate.

Relaţiile interpersonale, relaţii stabilite între persoane, ce decurg din necesităţile umane.

Relaţii sociale sunt un sistem de legături durabile de dependenţă ce cuprinde cel puţin doi parteneri (indivizi sau grupuri), un contact, atitudini, interese şi situaţii, un sistem de drepturi şi obligaţii pe care partenerii trebuie să le realizeze.

Rol social, totalitatea aşteptărilor care definesc comportamentul oamenilor exprimate în drepturi şi responsabilităţi ca fiind proprii sau improprii pentru ocuparea unui status şi punerea în act a cerinţelor conţinute în status.

Sancţiune, act de recompensă sau de pedepsire, cu privire la formele de comportament aşteptate de către societate sau grup.

Stat global, noţiune afirmată de Marshall McLuhan, care concepea lumea contemporană ca o comunitate restrânsă datorită impactului mass-media cu tot globul. Un eveniment petrecut într-un anumită zonă poate fi urmărit, prin televiziune, de oameni din diferite locuri ale planetei.

Schimbare socială, transformare în structurile fundamentale ale unui grup social sau ale unei societăţi.

Segregare, acţiunea de a interzice accesul unor grupuri minoritare la instituţii publice sau de a comunica cu grupul dominant.

Sfera publică, este spaţiul dezbaterii publice şi al controverselor în societăţile moderne. Termenul a fost dezvoltat de Jürgen Habermas.

Simbol, semn care înlocuieşte un obiect şi reprezintă altceva.

Socializare, procesul fundamental de transmitere a culturii şi organizării sociale la generaţiile următoare, asigurându-se astfel continuitatea, stabilitatea şi perpetuarea societăţii.

Socializare de gen, act prin care oamenii capătă trăsăturile de gen în procesele de socializare.

Societate, modul organizat de existenţă a vieţii sociale de către un grup relativ independent care se auto-perpetuează şi ocupă acelaşi teritoriu şi participă la o cultură comună. O societate există numai ca o pluralitate de interacţiuni de indivizi care realizează lucruri pe care nu le-ar putea înfăptui altfel. Societatea este un mecanism adaptativ, un vehicul social pentru reglarea şi transformarea mediului, pentru soluţionarea problemelor perene ale vieţii.

Societate informaţională, societate bazată, în principal, pe producţia de cunoştinţe rezultată din tehnologia informaţiei.

Societate postindustrială, societate care trece prin profunde schimbări sociale diferite de acelea din etapa dezvoltării industriale.

Sociologie, studiul colectivităţilor sociale şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi examinarea comportamentului uman în grupuri şi societăţi umane.

Stat-naţiune, stat în care guvernul are puterea suverană asupra unui teritoriu delimitat, majoritatea fiind cetăţeni ce aparţin unei singure naţiuni.

Stat tradiţional, stat din societăţi ce practică agricultura sau/şi creşterea vitelor.

Stratificare socială, proces de generare şi perpetuare a unor inegalităţi sociale între grupurile din societate cu privire la resursele materiale sau simbolice.

Structuralism, perspectivă teoretică orientată spre identificarea structurilor în societate sau în cultură.

Structură socială, ansamblu al relaţiilor sociale repetate şi stabile din diversitatea formelor de convieţuire socială. Datorită existenţei structurilor sociale viaţa umană şi socială capătă caracterul de regularitate şi organizare.

Statusul social, poziţia ocupată de o persoană în societate. Treapta pe care se află un individ într-o structură socială reflectă tipul de apreciere asupra lui, dată de către ceilalţi pentru că fiecare om este evaluat în funcţie de această poziţie a sa, iar recunoaşterea ei depinde atât de personalitatea insului, cât şi de normele şi valorile sociale.

Subcultură, sistem de valori şi norme diferite de cele ale majorităţii, deţinute de către un grup din cadrul unei societăţi mai largi.

Tehnologie, aplicarea cunoştinţelor la producţia materială prin care se crează instrumente materiale utilizate în interacţiunea umană cu natura.

Teorie, relevarea caracteristicilor generale care pot oferi explicaţii ale faptelor, obiectelor, proceselor sau evenimentelor observate cu regularitate.

Teorie etichetantă, perspectivă de explicare a devianţei prin ataşarea unei anumite etichete comportamentului oamenilor de către autorităţile publice sau de către alţii.

Tip ideal, ,,tip pur" constituit din anumite dimensiuni ale unui anumit fapt social, care nu există în realitate, dar este construit şi investit cu virtuţi de instrument metodologic de către sociolog pentru a descrie proprietăţile esenţiale ale unui fenomen.

Tradiţia, ansamblu de valori, norme, principii, concepţii, instituţii şi acţiuni durabile în timp, de regulă de-a lungul a cel puţin trei generaţii. Etimologic, prin termenul de tradiţie este desemnată orice transmitere a moştenirii de la o generaţie la alta.

Valori, modul optim de comportare şi acţiune într-o comunitate despre ceea ce este de dorit sau necesar, care îi îndreaptă pe oameni către acţiuni şi concepţii, pentru că numai astfel li se conferă calitatea de membri ai comunităţii.

SECŢIUNEA II - Lector univ. dr. Ionuţ ŞtefanVI. INTRODUCERE ÎN LOGICĂDisciplina Logică la care ne referim are un statut special. Avem în vedere idealul originar, în sensul aristotelic de organon (în gr. veche organon înseamnă „instrument al gândirii”). Acest instrument este aplicat în orice domeniu al cunoaşterii. Definirea noţiunilor fundamentale ale oricărui domeniu al cunoaşterii reprezintă a operaţie logică. Clasificările utilizate în orice domeniu, iarăşi, reprezintă o operaţie logică. Raţionamentele, demonstraţiile utilizate şi regulile de corectitudine în demonstraţii sau clarificarea principiilor unui domeniu, toate acestea reprezintă elemente ce ne sunt furnizate de logică.

Într-o primă clasificare la nivel general, logica poate fi analizată din perspectiva a trei mari direcţii: a) logica tradiţională, ce mai este denumită formală şi elementară, reprezintă logica de care ne vom ocupa în acest caz, fiind creaţia lui Aristotel; b) logica simbolică, matematică, ce s-a dezvoltat în perioada modernă, este centrată în special pe studierea unor operatori utilizaţi în domeniul matematicilor, cum ar fi: negaţia, conjuncţia logică, disjuncţia logică, implicaţia logică etc.; c) logica contemporană dezvoltată în special începând cu secolul XX, pornind de la lucrările lui Gottlob Frege (1849 - 1925) şi ale elevului acestuia Rudolf Carnap (1891 - 1970) se va centra pe problemele legate de deductibilitate, completitudine, validitate referitoare la diferitele sisteme formale. Conform logicii contemporane, avem de-a face cu diferite sisteme de semne legate între ele prin reguli. Regulile pot fi schimbate de la un sistem de semne la altul, prin consecinţă, pot exista sisteme logice radical diferite între ele.Revenind la problematica acestui curs, vom evidenţia importanţa logicii originare, aristotelice. Această importanţa este confirmată din mai multe perspective. Psihologia, ca disciplină ce studiază comportamentul omenesc, ne dezvăluie faptul că memoria noastră, în special cea de lungă durată, funcţionează cel mai bine dacă reuşim să asimilăm informaţiile printr-o înţelegere logică a acestora. Strategia opusă este cea privitoare la o memorare „mecanică” a informaţiilor în absenţa înţelegerii informaţiilor. Vom uita mult mai repede informaţiile memorate mecanic prin comparaţie cu informaţiile asimilate logic. Retorica utilizată în argumentaţie şi care este înţeleasă ca un ansamblu de tehnici, de procedee prin care un vorbitor reuşeşte să convingă un auditoriu „că are dreptate” trebuie să respecte anumite reguli pentru a fi corectă. Aristotel, însuşi, a reuşit să respingă anumite raţionamente ce fuseseră formulate în antichitatea greacă de faimoşii sofişti, demonstrând că sunt incorecte logic. În domeniul juridic, atât în instanţele judecătoreşti cât şi în formularea legilor, ne vom confrunta cu aceeaşi problematică referitoare la corectitudinea logică. Punerea unui diagnostic corect în domeniul ştiinţelor medicale, iarăşi reprezintă rezultatul final al respectării legilor şi a principiilor logice. Filosofia ca domeniul ultim în sensul generalităţii întrebărilor şi a preocupărilor omeneşti este „normată” de logică. Acesta a fost idealul aristotelic în antichitatea greacă. Acestea sunt câteva repere prin care putem evidenţia importanţa logicii. Cunoaşterea acestui domeniu ne asigură reuşita în orice activitate. Corectitudinea în gândire ne asigură întemeierea raţionamentelor, elimină erorile şi pe plan psihologic ne asigură certitudinea cunoştinţelor, progresul în domeniul ştiinţelor. Probabil, că aceasta reprezintă, deocamdată, singura modalitate, pe care o avem la îndemână pentru a ne putea înţelege mai bine atât pe

planul existenţial, cât şi din perspectiva universului, a lumii în care se manifestă existenţa noastră.

A) APARIŢIA LOGICII ARISTOTELICEAristotel (384-322 î. Chr.) este „părintele” logicii tradiţionale, formale şi elementare. Aceasta înseamnă că gândirea noastră funcţionează prin anumite „forme”, pornind de la anumite „unelte” de bază, numite elemente. Aristotel nu a utilizat niciodată termenul de „logică”. El s-a referit întotdeauna la „organon”, de altfel tratatul fundamental al acestuia chiar aşa se numeşte. (Aristotel, 1997) Faimosul filosof grec, elev al lui Platon, face parte din celebra „triadă” de filosofi aparţinând cetăţii Atena: Socrate, Platon şi Aristotel. Aristotel, originar din Stagira, îşi va căpăta supranumele de Stagiritul, iar în Evul Mediu el va deveni Filosoful. (Vlăduţescu, 2001, p. 88) După aproape 20 de ani petrecuţi în faimoasa „academie” platonică, Aristotel îşi va înfiinţa propria şcoală de filosofie Lyceul. (Vlăduţescu, 2001, p. 90) „Organonul” aristotelic se doreşte a fi un tratat despre „instrumentele” gândirii. Cum gândim corect, şi, în consecinţă, cum trebuie să ne ferim de erori în gândire, aceasta reprezintă dorinţa aristotelică. Logica, aşadar, din capul locului, se doreşte a fi un instrument pus în slijba a ceva. Acel ceva pe care îl avea în vedere Aristotel se numeşte „filosofia primă” asimilată cu metafizica înţeleasă drept „ştiinţa primelor cauze şi principii”. (Vlăduţescu, 2001, p. 91) Iniţial termenul de „dialectică” a fost utilizat în antichitatea greacă pentru a desemna ceea ce astăzi noi numim logică. Termenul de „logică” este utilizat pentru prima dată în tradiţia culturii europene de Alexandru din Afrodisia începând cu secolul III d. Chr. şi, trebuie să amintim faptul că termenul de „logică” are legătură cu faimosul „logos”, care printre multiplele sensuri, însemna: raţiune, ştiinţă sau discurs.Logica avută în vedere de Aristotel studiază formele fundamentale ale gândirii: noţiunea, judecata sau propoziţia logică şi raţionamentul, precum şi principiile utilizate de gândire. Le vom parcurge etapizat, iar la sfârşitul demersului nostru vom avea reperele generale ale acestui domeniu obligatoriu în activitatea omenească, în general.

B) FORMELE LOGICE: NOŢIUNEA, JUDECATA, RAŢIONAMENTULPrimele „unelte” utilizate vor fi „formele logice”: noţiunile, judecăţile şi raţionamentele. Pornind de la aceste instrumente de bază vom putea construi întregul univers de cercetare al logicii. Cele mai simple sunt noţiunile.

I. NOŢIUNEA este cea mai simplă formă logică prin care putem reda la nivelul gândirii orice aspect al universului, orice entitate atât unică, singulară cât şi sub forma mulţimlor de entităţi. Noţiunile sunt exprimate în limbaj natural cu ajutorul unui singur cuvânt sau prin mai multe cuvinte, după cum vom vedea. Ansamblul dintre forma logică gândită (noţiunea) şi „veştmântul lingvistic” exprimat prin cuvintele unei limbi vorbite de oameni alcătuieşte termenul. Această formă logică elementară are o structură alcătuită din două compornente: sferă (extensiunea termenului) şi conţinut (intensiunea termenului).Sfera reprezintă mulţimea entităţilor la care face referire noţiunea respectivă. Spre exemplu, sfera noţiunii „copac” este reprezentată de mulţimea tuturor copacilor din univers.Conţinutul reprezintă suma de însuşiri, proprietăţi sau caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească entităţile din sfera noţiunii astfel încât ele să facă parte din entitatea respectivă. Spre exemplu, conţinutul noţiunii „copac” se referă la acele însuşiri prin care orice entitate numită „copac” poate fi deosebită, diferenţiată de oricare altă entitate. În acest caz, este vorba despre: rădăcină, trunchi, ramuri, frunze. Pornind de la aceste elemente structurale se realizează clasificarea noţiunilor.

a) Clasificarea în funcţie de conţinut sau clasificarea intensională:1) Noţiuni absolute şi noţiuni relative;Noţiunile absolute exprimă caracteristici sau proprietăţi ale unor entităţi, în condiţiile în care poate fi înţeles în mod independent faţă de alte noţiuni. Spre exemplu: copac, automobil, actor, minge reprezintă termeni ce pot fi înţeleşi fără a mai avea nevoie de alţi termeni.Noţiunile relative exprimă în mod obligatoriu o relaţie, ce se stabileşte între anumiţi termeni. În acest caz prin opoziţie faţă de noţiunile absolute nu mai avem de-a face cu acea „independenţă” menţionată anterior. În acest caz avem de-a face cu cupluri de termeni: bun-rău, părinte-copil, profesor-elev, legal-ilegal, cald-rece etc. Aceste dublete noţinale nu pot fi definite satisfăcător dacă eliminăm relaţia ce se stabileşte între ele.2) Noţiuni abstracte şi noţiuni concrete; Noţiunile abstracte desemnează însuşiri sau proprietăţi sau caracteristici ale unor entităţi ce sunt de sine stătătoare, independente de entităţile cărora le revin aceste proprietăţi. Exemplu: frumuseţe, roşeaţă etc. Noţiunile concrete desemnează proprietăţi în relaţie cu entităţile respective. Spre exemplu: automobil roşu, casă frumoasă.În acest caz trebuie să facem o precizare foarte importantă. Această dihotomie poate fi dificil de înţeles, însă, o putem clarifica prin următoarea

distincţie: noţiunile concrete conţin în sfera lor entităţi observabile empiric (pe care le putem vedea, auzi, mirosi, gusta, atinge), în timp ce noţiunile abstracte conţin în sfera lor entităţi ce nu pot fi observate empiric dar care pot fi gândite inteligibil. Spre exemplu: „maşină frumoasă” este o noţiune concretă deoarece entitatea avută în vedere poate fi descrisă în primul rând vizual, în timp ce noţiunea „frumuseţe” nu poate fi văzută, ci poate fi gândită în mod inteligibil sub diferite aspecte. Cea mai importantă şi problematică consecinţă ce rezultă este aceea că noţiunilor concrete le poate fi ataşată o imagine perceptibilă, în timp ce noţiunilor abstracte nu le poate fi ataşată această imagine perceptibilă. Problema este că, psihicul nostru funcţionează sau are tendinţa de a funcţiona în primă instanţă şi cel mai adesea în orizont concret, şi de aceea oricărei noţiuni - pentru a o înţelege - îi ataşăm o imagine senzorială, perceptibilă. Înseamnă că în cazul noţiunilor abstracte nu ar trebui să procedăm în această manieră. Adică, pe exemplul ales, în cazul noţiunii de „frumuseţe” nu ar trebui să avem în minte nicio imagine perceptibilă, nicio imagine a unei persoane ce-ar întruchipa în viziunea noastră ‚frumuseţea”, nicio imagine a unei locuinţe, a unui automobil, a unui peisaj natural, desfăşurarea unui eveniment etc. Şi mai precis, în cazul în care gândim noţiunea de „frumuseţe” ca fiind „90-60-90” acestui raport matematic nu ar trebui să-i „ataşăm” nicio imagine concretă. Este foarte greu, iar la nivelul opiniei publice este imposibil de procedat în această manieră. Noţiunile abstracte reprezintă o piedică dificilă ce nu poate fi trecută satisfăcător fără un efort, fără un antrenament intelectual, în sensul debarasării de imaginile perceptibile ce ne sunt la îndemână.3) Noţiuni pozitive şi noţiuni negative;O noţiune este calificată drept „pozitivă” dacă desemnează prezenţa anumitor însuşiri, iar noţiunea este calificată drept „negativă” dacă indică absenţa anumitor însuşiri, caracteristici, proprietăţi. Spre exemplu: „incorect”, „orb”, „chiung”, „şchiop”, „invalid” reprezintă noţiuni negative, în timp ce: „moral”, „drept”, „sănătos” reprezintă noţiuni pozitive.4) Noţiuni simple şi compuse;Noţiunile simple pot fi calificate din această perspectivă drept primare, de bază sau elementare. Spre exemplu: „automobil”, „caiet”, „stilou” etc. Pornind de la astfel de noţiuni simple, elementare, vom putea alcătui noţiunile compuse. Spre exemplu: „automobil electric”, „caiet studenţesc”, „stilou chinezesc” etc.

b) Clasificarea în funcţie de sferă sau clasificarea extensională:1) Noţiuni vide şi noţiuni nevide;

O noţiune este vidă dacă în sfera sa nu conţine nicio entitate, spre exemplu: „cel mai mare număr natural”, „centaur”, „pătrat-rotund”, reprezintă noţiuni vide. Noţiunile nevide conţin în sfera lor cel puţin o entitate. Spre exemplu: „caiet”, „copac”, „elev” sunt noţiuni nevide.2) Noţiuni singulare şi noţiuni generale;O noţiune este singulară, atunci când sfera acesteia conţine numai o singură entitate. Spre exemplu: „Universitatea Danubius din România” reprezintă o noţiune singulară. O noţiune este generală, atunci când în sfera să găsim cel puţin două entităţi. Spre exemplu: noţiunea „universitate” este o noţiune generală.3) Noţiuni colective şi noţiuni distributive;O noţiune este colectivă, atunci când sfera sa cuprinde „colecţii” de entităţi. Noţiunile: „bibliotecă”, „pădure”, „armată” sunt colective deoarece putem vorbi despre colecţii de biblioteci, armate sau păduri. Noţiunile distributive cuprind în sfera lor entităţi ce trebuie să îndeplinească fiecare însuşire cuprinsă în conţinutul noţiunii. Spre exemplu: „carte”, „copac” sau „soldat” sunt noţiuni distributive. Fiecare entitate calificată drept carte, soldat sau copac trebuie să îndeplinească caracateristicile precizate în conţinutul noţiunii. În cazul noţiunilor colective nu este obligatoriu ca fiecare însuşire a colecţiei per ansamblu să revină fiecărui element ce alcătuieşte colecţia. Spre exemplu, pădurea Letea este bătrână ca etate, însă nu este obligatoriu ca fiecare copac ce alcătuieşte această pădure să fie bătrân.4) Noţiunile vagi şi precise;O noţiune este vagă dacă nu putem delimita cu precizie sfera acesteia. Adică nu putem stabili cu exactitate câte entităţi fac parte din sfera acestei noţiuni. Spre exemplu, noţiunile: „tânăr”, „frumos”, „bun” au sfere ce nu pot fi delimitate cu precizie. Sunt multe perspective, unele chiar contradictorii, adică opozitive, ce pot fi folosite în delimitarea sferei acestei noţiuni. O noţiune este precisă, atunci când putem stabili pentru orice entitate, cu precizie satisfăcătoare, dacă aparţine sferei noţiunii sau nu aparţine. Spre exemplu, noţiunile: „perete”, „fotografie”, „jocul de fotbal”. c) Raporturile logice între noţiuniRaporturile sau relaţiile între noţiuni sunt analizate în funcţie de legăturile care se realizează între sferele noţiunilor. În primă instanţă vom vorbi despre două categorii principale de raporturi. Raporturile de concordanţă se realizează între noţiunile ale căror sfere au cel puţin un element, o entitate comună. Raporturile de opoziţie se realizează între noţiunile ale căror sfere se exclud reciproc, nu avem niciun element, nicio entitate comună.i) Raporturile de concordanţă sunt de trei feluri:

1) Raporturile de identitate se realizează în cazul în care avem două noţiuni „sinonime”. Este vorba despre situaţia în care să avem două „nume” diferite pentru aceeaşi mulţime de entităţi desemnate. Raportul de identitate poate fi reprezentat grafic printr-un unic cerc în care să simbolizăm ambele noţiuni: „A” şi „B” (aşa cum este figura 1)„A” = „poetul Mihai Eminescu care a trăit între anii 1850-1889”„B” = „autorul poemului Luceafărul din literatura română, care a trăit fig. 1 între anii 1850-1889”

2) Raporturile de ordonare se realizează între două noţiuni ale căror sfere sunt în situaţia din figura 2. Sfera unei noţiuni este inclusă complet în sfera celeilalte noţiuni. Noţiunea cuprinsă integral se numeşte noţiune specie, în timp ce noţiunea cuprinzătoare se numeşte noţiune gen.Noţiunea „A” este noţiunea cuprinzătoare, adică noţiunea gen;Noţiunea „B” este noţiunea cuprinsă, adică noţiunea specie; „A” = mamifer fig. 2 „B” = om

3) Raporturile de încrucişare se realizează între două noţiuni ale căror sfere au cel puţin un element comun, o entitate comună, însă ambele sfere mai conţin şi alte entităţi ce se exclud reciproc (figura 3) „A” = locuitor al oraşului Galaţi „B” = elev fig. 3 A B ii) Raporturile de opoziţie sunt de două feluri:

1) Raporturile de contrarietate se realizează între două noţiuni specii ale aceluiaşi gen, noţiune gen ce mai conţine cel puţin o altă specie diferită de cele două noţiuni specii menţionate anterior (figura 4)„A” = verde„B” = albastru C

„C” = culoare fig. 4

2) Raporturile de contradicţie se realizează între orice noţiune şi „negata acestei noţiuni. Spre exemplu: „verde” şi „non-verde”; „om” şi „non-

A B BB

A B

A B B

om”; „calorifer” şi „non-calorifer” etc. În acest caz, spre deosebire de raportul de contrarietate, nu mai avem alte entităţi în afara celor cuprinse în sferele celor două noţiuni aflate în raport de contradicţie. raportul poate fi reprezentat grafic ca în figura 5. „Ā” = se citeşte „non-A” reprezintă noţiunea negată a lui „A” fig. 5 Ā A

Acestea sunt raporturile ce se pot realiza între noţiuni. Reprezentarea raporturilor între noţiuni se poate realiza cel mai bine utilizând diagramele Euler (cercurile delimitează sfera noţiunilor şi această metodă a fost folosită prima dată de logicianul şi matematicianul elveţian Leonhard Euler, 1707-1783). (Marga, Stoianovici, 1991, pp. 15-35) Asupra noţiunilor considerate drept cele mai simple forme logice pot fi efectuate două operaţii logice: definirea şi clasificarea.

d) Definirea noţiunilorDefinirea este operaţia logică prin care precizăm însuşirile sau caracteristicile unei noţiuni, caracteristici prin care putem diferenţia noţiunea respectivă de restul noţiunilor. Rezultatul operaţiei de definire este definiţia propriu-zisă. Definiţia poate fi reprezentată schematic prin următoarea formulă: A = df B. Această formulă se citeşte: „ A este prin definiţie B”. Relaţia aceasta conţine urmăoarele elemente:i) „A” = noţiunea pe care vrem s-o definim şi care se numeşte „definitul”ii) „B” = noţiunea prin care definim definitul şi care se numeşte „definitorul”.iii) „= df „ reprezintă relaţia de definire şi exprima raportul ce se realizează între cele două noţiuni (definit şi definitor). (Botezatu, 1997, p. 178)Operaţia de definire trebuie să respecte o serie de reguli de corectitudine. 1) Regula adecvării definitorului la conţinutul definitului. Conform acestei reguli între definit şi definitor trebuie să se realizeze raportul de identitate. Definiţia nu trebuie să fie nici prea largă (în acest caz, sfera definitorului cuprinde nu numai sfera definitului, ci, şi alte entităţi ce nu sunt incluse în sfera definitului) şi nici nu trebuie să fie prea îngustă (în acest caz definitorul se referă numai la câteva elemente din sfera definitului şi nu la toate elementele din sfera definitului cum ar fi corect).Exemple: a)dacă definiţia este prea largă, atunci definitorul este supraordonat definitului (văzul = df facultatea de a distinge corpurile, cum spunea Platon). Este clar că putem distinge corpurile şi prin simţul tactil; b) dacă definiţia este prea îngustă, atunci definitorul este subordonat definitului (agricultura = df ştiinţa grânelor); c) o altă eroare în definire poate fi şi în situaţia în care să avem raportul de încrucişare între definit şi definitor

(jurnalistul =df omul care publică în gazetă); este prea largă deoarece pot exista persoane care să publice în gazete fără să fie jurnalişti, după cum pot exista jurnalişti care să nu publice în gazetă, ci să lucreze în redacţiile de ştiri ale televiziunilor, spre exemplu.2) Definiţia nu trebuie să fie circulară. Conform aceste reguli, definitorul nu trebuie să conţină în structura sa lingvistică definitul. Spre exemplu: matematica = df ştiinţa cu care se ocupă matematicienii, poate fi un exemplu sugestiv de definiţie circulară şi în consecinţă incorectă logic. 3) Definiţia trebuie să fie logic afirmativă. Conform acestei reguli, definitorul trebuie să precizeze ce este definitul şi nu ceea ce nu reprezintă această noţiune. Nu vom realiza niciun progres, dacă vom considera astfel: „caloriferul nu este nici copac, nici automobil, nici om, nici vertebrat.” Nu am aflat care sunt acele caracateristici importante prin care putem deosebi un calorifer de tot ce nu este calorifer. 4) Definiţia trebuie să fie exprimată în mod clar şi precis. Corect din perspectivă logică ar fi să nu utilizăm în definire procedeele stilistice utilizate în arta poetică sau narativă. O definiţie corectă logic nu trebuie sa conţină în structura sa metafore sau alte figuri de stil literar. Spre exemplu: meseria = df brăţară de aur. Această exprimare are o valoare stilistică şi poate fi utilizată în artele menţionate anterior, însă, nu poate reprezenta o noţiune corectă logic.5) Definiţia trebuie să fie consistentă. Această regulă ne spune că definiţiile nu trebuie să se contrazică între ele. Adică, spre exemplu, dacă avem toate definiţiile utilizate în domeniul matematicilor, acestea trebuie să fie coerente, sa nu intre în raport de contradicţie unele cu altele. Cerinţa corenţei ansamblului definiţiilor este o cerinţă ce trebuie să fie îndeplinită de orice domeniu al cunoaşterii noastre. Există mai multe tipuri de definiţii clasificate în funcţie de mai multe criterii.Clasificarea definiţiilor:1) În funcţie de valoarea în cunoaştere, definiţiile pot fi:a) ştiinţifice ce sunt folosite în special în orice domeniu al cunoaşterii calificat drept ştiinţă (matematici, fizică, chimie etc.)b) neştiinţifice ce sunt utilizate utilizate în anumite etape intermediare ale operaţiilor ştiinţifice în atingerea scopului ultim care este cunoaşterea ştiinţifică.2) În funcţie de modalitatea de exprimare, definiţiile pot fi:a) explicite, atunci când indică direct înţelesul noţiunii. Spre exemplu: romanul =df specie literară în proză de mari dimensiuni, la care iau parte multe personaje, acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri şi în care este descrisă viaţa oamenilor dintr-un anumit timp şi într-un anumit loc.

b) implicite, atunci când înţelesul noţiunii este indicat indirect. cele mai sugestive exemple ne sunt date de matematici. Spre exemplu, putem asimila înţelesul noţiunii „0”, atunci când sunt indicate următoarele operaţii („X + 0 = X”; „X - 0 = X”; „5 X 0 = 0”)3) În funcţie de obiectul pe care definitul îl redă, definiţiile pot fi:a) reale, atunci când obiectul definiţiei este o noţiune. Aceste definiţii se referă la însuşirile, caracteristicile entităţilor la care se referă definitul. Spre exemplu, definiţia romanului, menţionată anterior.b) nominale, atunci când definitorul explică ce este numele la care se referă definitul. Aceste definiţii sunt, la rândul lor, de mai multe feluri:

i) definiţii lexicale sau explicative sunt acele definiţii în care sunt precizate toate sensurile cu care este utilizat un cuvânt într-un limbaj natural. Exemplul standard este Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Acesta cuprinde în ordine alfabetică definiţiile lexicale ale cuvintelor limbii române.

ii) definiţii stipulative apar atunci când fie un termen deja existent al limbii române capătă un sens nou, sau este introdus un termen nou într-o limbă şi trebuie definit. Pot exista următoarele situaţii: fie evoluţia ştiinţelor impune utilizarea unor noi termeni, cum ar fi, spre exemplu „pulsar”, fie un termen existent în limba română, cum ar fi „ban” capătă un nou sens, în afară de cel de monedă, se referă şi la o funcţie în administraţia statelor române, fie precizăm în ce sens utilizăm un cuvânt, cum ar fi cuvântul „post”, fie precizăm înţelesul unui cuvânt ce apare prin abrevierea altor cuvinte, cum ar fi: „UE”, sau „NATO”.4. În funcţie de procedura de definire pot fi:i) definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică ce au fost analizate pe îndelete de Aristotel. Acest tip de definiţie este şi cel mai utilizat. În acest caz, trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii pentru a obţine definiţii corecte logic.- genul proxim trebuie să fie supraordonat imediat, şi nu unul îndepărtat;- diferenţa specifică trebuie să reprezinte setul caracteristic specific definitului astfel încât să fie deosebit de toate celelalte specii incluse în genul proxim;- o noţiune poate fi inclusă succesiv în genuri proxime diferite şi poate căpăta mai multe diferenţe specifice. Consecinţa este aceea că poate avea mai multe definiţii;- nu este neapărat nevoie ca de fiecare dată, genul proxim să fie exprimat explicit. El poate fi, uneori şi implicit (Exemplu: ţară vest europeană = df Franţa, Spania, Olanda, genul este subînţels în „oricare din aceste ţări”)

Definiţia „romanului” drept „specie literară în proză” cu acele caracteristici, enunţată anterior poate fi un exemplu sugestiv de definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică. Genul proxim este „specie literară în proză”, iar diferenţa specifică este formată din acele caracteristici enunţate ulterior, prin care îl putem diferenţia de alte specii literare în proză: nuvela, basmul, naraţiunea etc.ii) definiţii operaţionale se referă la acele definiţii în care definitorul conţine o serie de operaţii sau de alte cerinţe pe care definitul trebuie sa le respecte. Exemplu: definiţia chimică a „bazei” drept „substanţă care în soluţie apoasă disociaza cu formare de ioni hidroxil, are gust leşietic, albăstreşte hârtia de turnesol, înroşeşte fenoftaleina, iar în reacţie cu un acid formează o sare.”(Popa, 1972, pp. 12 -56)iii) definiţii genetice sau constructive sunt acele definiţii care indică geneza sau modul de formare a entităţilor la care se referă definitul, ilustrând modul în care acesta ajunge să fie ceea ce este. Exemplu: „sfera =id corpul geometric care se obţine prin rotirea cu 180º a unui cerc în jurul diametrului său.” (Stoianovici, 1984, pp. 10-87)iiii) definiţii prin enumerare sunt acele definiţii obţinute prin simpla enumerare a entităţilor din sfera definitului. Enumerarea poate fi completă sau parţială. (Exemplu: continent = df Asia, Europa, Africa, America de Nord, America de Sud, Australia şi Oceania, Antarctica, Arctica.iiiii) definiţii prin indicare (ostensive) sunt acele definiţii obţinute prin simpla indicare a unei entităţi conţinută în sfera definitului. (Exemplu: „Acesta este un pom fructifer”; „Acesta este un automobil”.)

e) Clasificarea noţiunilor

Diviziunea este o operaţie logică prin care descompunem noţiunile mai generale, numite genuri, în noţiuni mai puţin generale, numite specii, folosind diferite criterii. Clasificarea este tot o operaţie logică, corelată cu diviziunea şi se referă la gruparea entitatilor individuale în clase şi ulterior în genuri pe baza diferitelor criterii. Clasificarea presupune trei elemente constitutive: a) elementele clasificării, adică noţiunile supuse operaţiei de clasificare şi care vor constitui, obiectul clasificării; b) clasele, respectiv noţiunile obţinute ca rezultat al clasificării (noţiuni cu un grad de generalitate din ce în ce mai ridicat); c) criteriul clasificării, ce ne aminţeşte de diferenţa specifică utilizată în acea categorie de definiţie, adică, anumite caracteristici sau proprietăţi pe baza cărora se realizează gruparea entităţilor în clase.Corectitudinea în clasificare înseamnă respectarea a cinci reguli:

i) Clasificarea presupune trei elemente: obiectul clasificării, criteriul clasificării şi rezultatul clasificării.ii) Clasificarea trebuie să fie completă, adică nu trebuie să ne rămână nicio entitate negrupată în clasele rezultate.iii) Pe aceeaşi treaptă a clasificării, între clasele obţinute trebuie să avem numai raporturi de opoziţie, adică fie contrarietate, fie contradicţie. Este incorect logic să existe raporturi de concordanţă între clasele obţinute, pe aceeaşi treaptă de clasificare. iiii) Criteriul clasificării trebuie să fie unic dacă avem în vedere aceeaşi unică operaţie. Spre exemplu, dacă clasificăm locuitorii unui oraş în: femei, bărbaţi, muncitori, profesori, elevi, am utilizat într-o singură operaţie două criterii: sexul şi profesia. Este incorect logic dacă procedăm astfel.iiiii) Regula omogenităţii ne obligă să grupăm în clase entităţile pornind de la importanţa asemănărilor, şi pe baza diferenţelor. Elementele grupate într-o clasă trebuie să se asemene între ele mai mult decât să se diferenţieze între ele. Gruparea, spre exemplu, în aceeaşi clasă a balenelor şi a peştilor nu este corectă logic. Deşi sunt vieţuitoare care trăiesc în apă, totuşi, deosebirile sunt mult mai importante, în sensul că balenele sunt mamifere, în timp ce peştii nu sunt.Tipuri de clasificare pot fi analizate în funcţie de criteriile folosite:i) În funcţie de numărul claselor obţinute, putem avea clasificare dihotomică (două clase), politomică (mai multe clase obţinute).ii) În funcţie de importanţa criteriului utilizat, pot fi: a) clasificări naturale relizate în funcţie de criterii ce există în mod natural (spre exemplu, clasificarea după vârstă sau după sex); b) clasificări artificiale sau pragmatice, atunci când criteriul utilizat este impus de om în funcţie de scopul urmărit (spre exemplu, clasificarea în funcţie de ordinea alfabetică).iii) În funcţie de operaţiile ce se aplică obiectelor din clasele obţinute pot fi: a) clasificări nominale rezultate în urma unei operaţii de numărare (spre exemplu, clasificare populaţiei unei ţări în funcţie de profesie); b) clasificări ordinale rezultate în urma operaţiei de numărare şi de comparare în funcţie de un anumit criteriu (spre exemplu, clasificarea studenţilor în funcţie de performanţele obţinute).

II. JUDECATA (PROPOZIŢIA LOGICǍ)

Cea de-a doua formă logică este judecata sau propoziţia logică. Cele mai simple propoziţii logice vor conţine în structura lor două noţiuni logice aflate într-un anumit raport descris anterior. Aceste propoziţii elementare vor fi

numite propoziţii categorice. Cursul nostru se va opri la analiza doar a propoziţiilor logice şi a celor compuse.

1. Propoziţii categorice reprezintă forme logice în care este exprimat numai un singur raport între două noţiuni fără a nu mai impune nicio altă operaţie logică. Cele două noţiuni sunt numite: subiect logic (S) şi predicat logic (P). Subiectul logic reprezintă noţiunea despre care este enunţat ceva în propoziţia respectivă, iar predicatul logic este noţiunea prin care se enunţă ceva despre subiectul logic. În afara celor două noţiuni, în structura propoziţiilor categorice vor mai intra atât prezenţa sau absenţa negaţiilor, ceea ce va determina calitatea propoziţiilor categorice, cât şi prezenţa unor operatori logici numiţi cuantori, ceea ce va determina cantitatea propoziţiilor categorice. Câteva exemple sunt binevenite în acest caz: „unii copaci sunt pomi fructiferi”; „toţi oamenii sunt muritori” reprezintă două propoziţii categorice. În primul caz, în structura propoziţiei categorice vom avea: subiectul logic (S) = „copaci” şi predicatul logic (P) = pomi fructiferi. Cele două noţiuni logice sunt legate în limba română cu ajutorul verbului „a fi”. În primul caz, întâlnim un operator logic („unii”) care exprimă faptul ca nu toate entităţile cuprinse în sfera noţiunii „copaci” sunt avute în vedere în această propoziţie categorică, ci, numai câteva, o parte din aceste entităţi. În cel de-al doilea caz, S = „oamenii”, P = „muritori” şi cuantorul „toţi” ne avertizează că în acest caz, toate entităţile cuprinse în sfera subiectului logic sunt luate în considerare în a exprima acel raport logic cu predicatul „muritori”.Observăm faptul că acei operatori logici, numiţi cuantori sunt de două feluri: a) universali, exprimaţi în limba română prin: „toţi”, „toate”, „niciunul”, „niciuna”, „orice”, „fiecare”, nimeni” etc.; b) particulari, exprimaţi în limba română prin: „unii”, „unele”, „câţiva”, „câteva”, „mulţi”, „există cel puţin un(a)”; c) individuali atunci când se referă la notiuni care au numai un singur element în sferă (persoane, nume etc.)

a) Clasificarea propoziţiilor categorice se realizează utilizând două criterii: în funcţie de cuantori şi în funcţie de prezenţa sau de absenţa negaţiei. Combinând aceste criterii de clasificare, vor rezulta patru categorii de propoziţii categorice.i) propoziţia universal afirmativă ce poate fi formulată astfel: „Toţi S sunt P.” („Toţi oamenii sunt muritori”S = „oamenii”; fig. 1 P

P = „muritori”; Scuantorul universal „toţi”. Propoziţia poate fi reprezentată grafic astfelFormula acestei propoziţii este SaPii) propoziţia universal negativă ce poate fi formulată astfel: „Niciun S nu este P” („Niciun om nu este calorifer”)S = „om”;P = „calorifer” fig. 2 S Pcuantorul universal „niciun”; prezenţa negaţiei „nu” determinăşi cantitatea universală şi calitatea negativă.Formula acestei propoziţii este SePiii) propoziţia particular afirmativă ce poate fi formulată astfel: „Unii S sunt P” („Unii copaci sunt pomi fructiferi.”)S = „copaci”P = „pomi fructiferi”cuantorul particular „unii” fig. 3 S PFormula acestei propoziţii este SiPZona de intersecţie a sferelor celor două noţiuni: „S” şi „P” reprezintă entităţile la care face referire acest tip de propoziţie logică.iiii) propoziţia particular negativă ce poate fi formulată astfel: „Unii S nu sunt P” („Unii copaci nu sunt pomi fructiferi”)S = „copaci”P = „pomi fructiferi” fig. 4 S Pcuantorul particular „unii şi prezenţa negaţiei „nu’ determinăcantitatea particulară şi calitatea negativă a acestei propoziţiiFormula acestei propoziţii categorice este SoP. Entităţile ce fac parte din sfera lui S şi nu fac parte din sfera lui P reprezintă „obiectul” acestei propoziţii categorice. În cazul în care avem de-a face cu aşa-numitele propoziţii individuale, în care sfera subiectului logic să cuprindă numai o singură entitate (Aurel Popescu este elevul clasei a IX-a B, în Liceul Teoretic „Panait Cerna”, în municipiul Brăila.), acest tip de propoziţie poate fi considerat drept un caz particular de propoziţie universală, deoarece subiectul logic este considerat cu toate entităţile sferei sale. Aşadar, acest tip de propoziţii categorice poate fi tratat ca şi cum ar fi propoziţii universale, fie afirmative, fie negative.b) raporturile logice între propoziţiile categorice au fost descrise prima dată de Boethius (480 -524), filosof al Evului Mediu, care a utilizat pentru

prima dată şi un pătrat, în colţurile căruia a aşezat cele patru tipuri de propoziţii categorice. Respectivul pătrat, a rămas în istoria logicii drept pătratul lui Boethius. (Ionescu, 1993, pp. 23-56)

Pătratul lui Boethius

SaP contrarietate SeP s s u u b b a a l l t t

e e r r n n

SiP SoP subcontrarietate

Conform pătratului lui Boethius, se stabilesc următoarele tipuri de raporturi logice între propoziţiile categorice:

i) Raportul de contrarietate are loc între propoziţiile universale, SaP şi SeP, propoziţii ce nu pot fi împreună adevărate, dar pot fi false. Notând adevărul propoziţiei cu 1, falsul cu 0 şi probabilul sau incertul cu ? obţinem următoarele relaţii: (SaP=0) (Sep=?)(SaP=1) (SeP=0)(SeP=1)(SaP=0)(SeP=0) (SaP=?)

ii) Raportul de subcontrarietate are loc între propoziţiile particulare, SiP şi SoP, propoziţii care nu pot fi împreună false, dar pot fi adevărate. Din falsitatea uneia decurge adevărul celeilalte propoziţii categorice, însă din adevărul unei propoziţii categorice nu decurge neapărat falsitatea sau adevărul celelilalte:(SiP=1) (SoP=?)(SiP=0) (SoP=1)(SoP=1) (SiP=?)

(SoP=0) (SiP=1)iii) Raportul de contradicţie are loc între propoziţiile SaP şi SoP,

precum şi între SeP şi SiP, propoziţii ce nu pot fi împreună nici adevărate, nici false. Este cel mai uşor raport ce se poate stabili între propoziţiile categorice. În acest caz, nu ne vom confrunta cu valoarea de adevăr incert: (SaP=1) (SoP=0)(SaP=0) (SoP=1)(SoP=1) (SaP=0)(SoP=0) (SaP=1)

iiii) Raportul de subalternare are loc între universalele şi particularele de aceeaşi calitate, adică între perechile SaP - Sip şi între SeP şi SoP. În subalternare, din adevărul supraalternei decurge adevărul subalternei, iar din falsul subalternei decurge falsul supraalternei: (SaP=1) (SiP=1)(SaP=0) (SiP=?)(SiP=1) (SaP=?)(SiP=0) (SaP=0)Rezultă din aceste relaţii că din adevărul universalei afirmative decurge adevărul particularei afirmative şi falsitatea ambelor negative; din falsitatea particularei decurge adevărul universalei şi particularei de calitate inversă şi falsitatea universalei de aceeaşi calitate. Din falsitatea supraalternei (SaP sau Sep) nu rezultă falsitatea subalternei (SiP sau Sop). Din adevărul subalternelor, iarăşi nu decurge în mod obligatoriu adevărul supraalternelor. (Valeriu, 2001, pp. 45-89)Pot exista următoarele situaţii posibile pornind din oricare colţ al pătratului fie de la valoarea de adevăr adevărat (1) sau de la valoarea de adevăr fals (0) putem calcula valoarea de adevăr pentru celelalte tipuri de propoziţii categorice:1) Dacă SaP = 1, atunci: SeP = 0, SoP = 0 şi SiP = 1;2) Dacă SaP = 0, atunci: Sep = ?, SoP = 1 şi SiP = ?;3) Dacă SeP = 1, atunci: SaP = 0, SoP = 1 şi SiP = 0;4) Dacă SeP = 0, atunci: SaP = ?, SoP = ? şi SiP = 1;5) Dacă SoP = 1, atunci: SaP = 0, SeP = ? şi SiP = ?;6) Dacă SoP = 0, atunci: SaP = 1, SeP = 0 şi SiP = 1;7) Dacă SiP = 1, atunci: SaP = ?, SeP = 0 şi SoP = ?8) Dacă SiP = 0, atunci: SaP = 0, SeP = 1 şi SoP = 1.Propoziţiile categorice vor intra în structura raţionamentelor, în special al silogismelor. Aceste raţionamente vor fi descrise de Aristotel pe îndelete. Îl vom descrie în capitolul referitor la raţionamente. De asemenea, asupra propoziţiilor categorice pot fi aplicate două tipuri de operaţii logice:

conversiunea şi obversiunea. În urma aplicării acestor operaţii sunt obţinute inferenţele imediate cu propoziţii categorice ce pot reprezenta forme de raţionamente elementare, după cum vom vedea în continuare.

2. Propoziţii compuse reprezintă formele complexe de propoziţii sau judecăţi logice. În structura unei propoziţii compuse vom găsi: o propoziţie simplă (categorică) şi un operator logic, care este de regulă o constantă logică. Propoziţiile simple sunt numite variabile propoziţionale, în timp ce operatorii logicii sunt acele constante, adică operaţii universale, constante ce se aplică variabilelor propoziţionale. Înţelegem faptul că operatorii logici reprezintă acele operaţii ce se aplică variabilelor propoziţionale, mai precis, se aplică asupra valorilor de adevăr ale variabilelor propoziţionale. În acest caz vom opera numai cu două valori de adevăr în cazul variabilelor propoziţionale: adevărat (1) şi fals (0). Nu ne vom mai confrunta cu valoarea de adevăr incert (?). a) Clasificarea propoziţiilor compuse:În funcţie de operatorii logici avem următoarele tipuri de propoziţii compuse:i) Negaţia logică este o propoziţie compusă alcătuită din cel puţin o variabilă propoziţională: „p” şi operatorul negaţie logică „~”, rezultând: „~p” (se citeşte „non-p”). Dacă „p” are valoarea de adevăr 1, atunci „~p” are valoarea de adevăr 0, iar dacă „p” are valoarea de adevăr 0, atunci „~p” are valoarea de adevăr 1. Aceste relaţii pot fi reprezentate prin tabelul de adevăr al negaţiei logice:

p ~p1 00 1

ii) Conjuncţia logică este o propoziţie compusă alcătuită din cel puţin două variabile propoziţionale: „p” şi „q” legate între ele prin operatorul conjuncţie logică, notat fie cu: „Λ” fie cu „&”. Această propoziţie compusă este adevărată numai atunci când ambele variabile propoziţionale sunt adevărate, şi este falsă atunci cind cel puţin o variabilă propoziţională este falsă. Se citeşte „p şi q”. Situaţia este înfăţişată în tabelul de adevăr al acestei propoziţii compuse:

p q p&q1 1 11 0 00 1 00 0 0

iii) Disjuncţia logică neexclusivă este o propoziţie compusă alcătuită din cel puţin două variabile propoziţionale: „p” şi „q” legate între ele prin operatorul disjuncţie neexclusivă, notat cu „V”. Această propoziţie compusă este adevărată, atunci când cel puţin o variabilă propoziţională este adevărată, şi este falsă atunci când toate variabile propoziţionale ce intră în componenţă sunt false simultan. Se citeşte „p sau q”. Tabelul de adevăr al acestei propoziţii compuse arată astfel:

p q pVq1 1 11 0 10 1 10 0 0

iiii) Disjuncţia exclusivă este o propoziţie compusă alcătuită din cel puţin două variabile propoziţionale: „p” şi „q” legate între ele prin operatorul disjuncţie exclusivă, notat cu „W”. Această propoziţie compusă este adevărată, atunci când variabilele propoziţionale au valori de adevăr opuse (1, 0), şi este falsă atunci când variabilele propoziţionale au valori de adevăr identice (ambele false sau ambele adevărate). Se citeşte „sau p sau q”. Tabelul de adevăr al acestei propoziţii compuse arată astfel:

p q pWq1 1 01 0 10 1 10 0 0

iiiii) Echivalenţa logică este o propoziţie compusă alcătuită din cel puţin două variabile propoziţionale: „p” şi „q” legate între ele prin operatorul echivalenţă logică, notat cu „≡”. Această propoziţie compusă este adevărată, atunci când variabilele propoziţionale au valori de adevăr identice (ambele adevărate sau ambele false), şi este falsă atunci când variabilele propoziţionale au valori de adevăr opuse (1, 0; 0, 1). Se citeşte „dacă şi numai dacă q, atunci p”. Tabelul de adevăr al acestei propoziţii compuse arată astfel:

p q p≡q1 1 11 0 00 1 0

0 0 1

iiiiiii) Implicaţia logică este o propoziţie compusă, mai specială, alcătuită din două variabile propoziţionale: antecedent şi consecvent legate între ele prin operatorul implicaţie logică, notat cu „→”. Această propoziţie compusă este falsă numai atunci când antecedentul este adevărat şi consecventul este fals, în rest, în toate celelalte trei cazuri posibile, această propoziţie compusă este adevărată. Spre exemplu: „p→q” reprezintă simbolizarea acestei propoziţii compuse, în care: „p” este antecedentul, „q” este consecventul, iar „→” este operatorul implicaţie logică. Se citeşte „dacă p, atunci q”. Tabelul de adevăr al acestei propoziţii compuse arată astfel:

p q p→q1 1 11 0 00 1 10 0 1

Cea mai importantă consecinţă a acestei propoziţii compuse este aceea că „falsul implică orice valoare de adevăr”. Întotdeauna, dacă antecedentul este fals, implicaţia logică este adevărată. problemele, paradoxal, apar atunci când antecedentul este adevărat, şi, trebuie să „ne ferim” de un consecvent fals pentru a nu obţine o implicaţie logică falsă. O altă consecinţă importantă este faptul că această operaţie logică trebuie privită numai sub aspect formal, drept un simplu calcul propoziţional şi atât. Nu trebuie sa confundăm implicaţia logică cu aşa-numita implicaţie materială, utilizată în domeniul ştiinţelor naturii în special. Implicaţia materială se referă la relaţia cauză-efect ce se poate aplica în cazul a două fenomene fizice observabile. Spre exemplu: „dacă faci foc, atunci va ieşi fumul”. Cele două fenomene fizice observabile: focul şi fumul sunt conectate prin mecanismul relaţiei cauză-efect. Focul este cauza, iar efectul acestei cauze este fumul. Implicaţia logică nu se referă la aceste aspecte. Implicaţia materială, în special mecanismul relaţiei cauză efect, nu ţin cont de calculul propoziţional menţionat anterior. Nu vom putea avea, niciodată o cauză adevărată care să implice un efect fals, după cum nu putem avea o cauză falsă pentru a obţine în final adevărul. Ajunşi în acest moment al demersului nostru trebuie să amintim critica efectuată de filosoful scoţian David Hume relaţiei cauză-efect. Mecanismele cauzale sunt analizate şi din perspectivă psihologică în diferenţiere faţă de aspectele epistemologice. Epistemologia reprezintă acel orizont al filosofiei ştiinţei care analizează cunoaşterea sigură, întemeiată corect şi utilizată în domeniul ştiinţelor. Între planul ontologic şi cel psihologic există o anume simetrie: relaţiilor dintre fapte le

corespund relaţiile dintre impresii. Primele sunt cauze, celelalte sunt efecte. La nivel subiectiv putem constata simultaneitatea şi succesiunea impresiilor. Cum prima caracteristică pare neproblematică, Hume o examinează pe cealaltă. Succesiunea implică temporalitatea, desemnată prin expresii ca: „mai întâi”, „mai înainte”, „apoi”, „după”, etc. Presupunem că la momentul T1 se produce impresia A, apoi în momentul T2 se produce impresia B. Să numim, de pildă, prima impresie „foc”, iar pe cea de a doua „fum”. Ambele impresii respectă exigenţa testabilităţii intersubiective, în sensul că orice martor poate proba că în T1 există un obiect numit „foc”, iar în T2 există un alt obiect numit „fum”. În termenii empirismului, exigenţa de mai sus poate fi numită, mai corect, cerinţa observabilităţii. Este o cerinţă severă şi ea indică radicalismul poziţiei lui Hume. Niciuna din cele două impresii nu încalcă această cerinţă. Între cele două impresii nu mai putem indica nicio altă impresie. Constatarea succesiunii poate, de aceea, să fie formulată lapidar „foc, apoi fum”. Din examinarea succesiunii lor nu dobândim niciun indiciu referitor la vreo legătură între ele. Totodată, impresia numită „fum” este complet distinctă de impresia numită „foc”. Oricât am analiza calităţile primei impresii (forma, culoarea etc.) nu vom găsi niciuna care să ne sugereze că ar fi, în vreun fel, generatoare a celei de a doua impresii; la fel, nicio analiză nu va putea identifica, printre calităţile impresiei numite „fum”, vreuna care să sugereze că a fost produsă de prima impresie.Cu toate acestea, enunţul „focul produce fumul” este acceptat fără rezerve în cunoaşterea comună, ştiinţă şi filosofie. Cum se explică acest fapt? Analiza întreprinsă de Hume îl duce la concluzia că ideea conexiunii necesare nu se legitimează nici a priori nici a posteriori. Dacă principiul cauzalităţii se întemeiază în experienţă, atunci ideii de legătură necesară între cauză şi efect nu-i corespunde nicio impresie. De altfel, Hume afirmă că o singură experienţă nu ne poate furniza ideea de legătură necesară iar mai multe experienţe ne arată doar evenimente care se succed. Pentru Hume este evident că o a treia impresie faţă de cele două nu există; prin urmare, nu putem proba în vreun fel că, în realitate, ar exista vreo legătură între foc şi fum. Dacă o atare impresie ar exista, ea ar trebui să respecte cerinţa observabilităţii.În acest caz, fie că legătura cauzală este o născocire fără corespondent în realitate, fie că este o idee formată printr-o operare eronată ori nebănuită a mecanismelor psihice de asociere. Pentru a lămuri această problemă, Hume cercetează geneza ideii de conexiune. În urma unui singur impact între un obiect şi un organ de simţ nu apare nicio impresie şi, ca urmare, nicio idee; impactul este numit „experienţă”. Numai un mare număr de experienţe similare poate să genereze o impresie, iar aceasta să devina idee. Cu cât

numărul experienţelor este mai mare, cu atât impresiile şi ideile sunt mai intense. Impresiei induse în acest mod i se asociază două stări afective: obişnuinţa (care poate să fie efect al repetării) şi credinţa. S-ar putea formula aici o obiecţie: dacă obişnuinţa este, după cum pare să o considere Hume, un efect al repetării succesiunii evenimentelor, atunci legătura cauzală se insinuează în argumentaţie ca presupoziţie. Termenul „credinţă” nu este aici sinonim cu cel de „bănuială”. Bănuiala admite probabilitatea şi, deci, nesiguranţa şi contingenţa. Credinţa este indiciul certitudinii subiective absolute, convingerea fermă în determinismul strict al lumii. Obişnuinţa şi credinţa generează un orizont de aşteptare centrat pe similitudinea viitorului cu trecutul.1 Credinţa în similitudine nu poate fi, însă, probată, deoarece viitorul nu poate fi experimentat. Toate aceste elemente subiective induse din repetarea succesiunilor faptelor în experienţă, sunt combinate şi recombinate în imaginaţie, rezultatul fiind ideea de conexiune necesară: „această conexiune, aşadar, pe care o simţim în spirit, această trecere obişnuită a imaginaţiei de la un obiect la cel care îl însoţeşte de obicei este simţământul sau impresia din care formăm ideea de putere sau conexiunea necesară. Nimic mai mult nu se ascunde aici.” (Hume, 1987, p. 148)Geneza ideii de conexiune necesară se explică, prin urmare, prin acţiunea combinatorică a imaginaţiei care foloseşte impresii şi stări eterogene; întrucât nu este reductibilă la impresie clară şi distinctă de legătură şi întrucât nu respectă cerinţa observabilităţii, ea nu îşi poate dovedi întemeierea ontologică.b) proprietăţile principalilor operatori propoziţionaliDupă ce am urmărit descrierea principalelor tipuri de propoziţii compuse trebuie să amintim, fie şi în treacăt, proprietăţile acestor operatori propoziţionali. Vom înfăţişa aceste proprietăţi utilizănd un tabel:Afirmaţia Principiul identităţii p→pNegaţia Principiul terţului exclus P V ~p

Principiul noncontradicţiei ~(p & ~p)Legea dublei negaţii ~~p ≡ p

Conjuncţia Idempotenţa conjuncţiei (p & p) ≡ pContragerea conjuncţiei (p & q) → pComutativitatea conjuncţiei (p & q) ≡ (q & p)Asociativitatea conjuncţiei [(p & q) & r] ≡ [p & (q & r)]

Disjuncţia neexclusivă

Idempotenţa disjuncţiei (p V p) ≡ p

1 Ne putem lămuri privitor la înţelesul termenului „obişnuinţă” prin formularea echivalentă „l’association habituelle” pe care o foloseşte Albert Farges, Études des bases de la connaisance de la croyance avec la critique du neokantianisme du pragmatisme, Berche et Tarlin, Paris, 1907, p. 115.

Extinderea disjuncţiei p → (p V q)Comutativitatea disjuncţiei (p V q) ≡ (q V p)Asociativitatea disjuncţiei [(p V q) V r] ≡ [p V (q V r)]Distributivitatea conjuncţiei faţă de disjuncţie

[p & (q V r)] ≡ [(p & q) V (p & r)]

Distributivitatea disjuncţiei faţă de conjuncţie

[p V (q & r)] ≡ [(p V q) & (p V r)]

Implicaţia Tranzitivitatea implicaţiei [(p → q) & (q → r)] → (p → r)Contrapoziţia implicaţiei ( p → q) → (~q → ~p)Distributivitatea implicaţiei faţă de conjuncţie

[p → (q & r)] → [(p → q) & (p →r)]

Distributivitatea implicaţiei faţă de disjuncţie

[p → (q V r)] → [(p → q) V (p →r)]

Echivalenţa implicaţiei cu o disjuncţie

(p → q) ≡ (~p V q)

Echivalenţa Echivalenţa echivalenţei cu o dublă implicaţie

(p ≡ q) ≡ [(p → q) & (q → p)]

Legile lui De Morgan

Relaţia dintre conjuncţie şi disjuncţie

(p & q) ≡ ~(~p V ~q)

~(p & q) ≡ (~p V ~q)(p V q) ≡ ~(~p & ~q)~(p V q) ≡ (~p & ~q)

Pentru a face calculul propoziţional trebuie să dăm valori succesive de 1 şi 0, adică de adevărat şi fals. Este utilizată metoda matriceală sau metoda tabelelor de adevăr. Numărul total de combinaţii de valori de adevăr este egal cu 2ⁿ, unde „n” reprezintă numărul de variabile propoziţionale din formula respectivă. Vor rezulta trei tipuri de formule logice: a) tautologiile sau legile logice; b) formule contingente; c) formule inconsistente.O formulă din logica propoziţiilor compuse este lege logică, dacă şi numai dacă ea este adevărată pentru orice combinaţie de valori de adevăr a variabilelor propoziţionale din structură. O formulă este contingentă, dacă şi numai dacă, ea este adevărată pentru anumite combinaţii de valori de adevăr şi falsă pentru alte combinaţii de valori de adevăr. O formulă este inconsistentă sau contradictorie dacă şi numai dacă ea este falsă pentru orice combinaţie de valori de adevăr. (Botezatu, 1997, pp. 34-123)Trebuie să le exemplificăm:a) tautologie sau lege logică poate fi oricare din formulele enunţate anterior.b) formulă contingentă poate fi: „~p W [(q ≡ r) → p]”

c) formulă inconsistentă poate fi: „ (p & q) ≡ (~p V ~q)” (eliminând negaţia din formula iniţială a lui De Morgan, obţinem o inconsistenţă logică)III. RAŢIONAMENTUL este cea mai complexă formă logică. Un raţionament simplu conţine o propoziţie logică numită premiză şi o propoziţie logică numită concluzie. Acestea reprezintă inferenţele imediate cu propoziţii categorice. O formă mai complexă de raţionament, analizată de Aristotel, conţine două propoziţii calificate deja ca fiind adevărate, numite premize, din care vom deriva o altă propoziţie logică numită concluzie şi care trebuie să fie adevărată.1. Inferenţe imediate cu propoziţii categoriceTrebuie să precizăm următoarele aspecte. Inferenţele sau raţionamentele sunt clasificate în funcţie de mai multe criterii. Putem vorbi despre inferenţe deductive şi inferenţe inductive, în funcţie de direcţia procesului de derivare de la general la particular sau invers. Inferenţele deductive sunt acele inferenţe în care concluzia care este derivată din premize este cel mult la fel de generală ca premizele, concluzia nu spune cu nimic mai mult decât ne spun premizele. Inferenţele inductive au concluzia mai generală decât premizele. În acest caz, vom porni de la ceva care este valabil pentru câteva entităţi şi vom extinde pentru mai multe entităţi. În acest caz un procent de probabilitate şi de incertitudine este inevitabil. Exemplu: Toţi elevii clasei a X-a studiază disciplina psihologie; Andrei şi Cristina sunt elevi în clasa a X-a; Deci Andrei şi Cristina studiază disciplina psihologie (raţionament deductiv)Andrei şi Cristina sunt elevi în clasa a X-a; Andrei şi Cristina studiază disciplina psihologie; Deci, toţi elevii clasei a X-a studiază disciplina psihologie. (raţionament inductiv)După numărul premizelor, inferenţele pot fi imediate şi mediate. Inferenţele imediate sunt obţinute dacă şi numai dacă vom porni numai de la o singură premisă, fără nicio etapă intermediară. Asupra acestei premize vom aplica o singură operaţie logică. dacă vom porni de la cel puţin două premize, atunci ne confruntăm cu inferenţele mediate (cum este cazul silogismului). Inferenţele (raţionamentele) corecte logic vor fi numite inferenţe valide, în timp ce raţionamentele incorecte logic vor fi calificate drept inferenţe nevalide.În cazul inferenţelor imediate cu propoziţii categorice, trebuie să ţinem cont de o regulă enunţată prin legea distribuirii termenilor. Propoziţiile categorice conţin în structura lor doi termeni: subiectul logic şi predicatul logic. Asupra acesto termeni vor interveni cuantorii, operaţii logice ce sunt aplicate asupra sferelor celor două noţiuni. Cuantorii universali se aplica asupra tuturor entităţilor din sfera noţiunii respective, în acest caz, termenul

respectiv este distribuit. Cunatorii particulari se aplică numai asupra câtorva entităţi din sfera termenului respectiv, în acest caz termenul este considerat a fi nedistribuit. Un termen distribuit este notat cu semnul „+”, în timp ce un termen nedistribuit este notat cu semnul „-”. În cazul celor patru propoziţii categorice situaţia distribuirii termenilor poate fi înfăţişată în următorul tabel:

S PSaP

+ -

SeP

+ +

SiP - -SoP

- +

Potrivit legii distribuirii termenilor, un termen nu poate fi distribuit în concluzie, dacă el nu a fost distribuit în prealabil în premiza din care face parte.Asupra propoziţiilor categorice pot fi aplicate doua tipuri de operaţii: conversiunea şi obversiunea. Conversiunea reprezintă operaţia logică prin care, trecând de la premiză la concluzie, inversăm ordinea termenilor (de la o premiză de tip S-P ajungem la o concluzie de tip P-S). Pornind, aşadar, de la respectarea legii distribuirii termenilor vom avea următoarele conversiuni posibile:SaP →c PiS (conversiune prin accident)SeP →c Pes (conversiune simplă)SeP →c PoS (conversiune prin accident)SiP →c PiS (conversiune simplă)Apar nişte întrebări. De ce propoziţia universal-afirmativă nu se poate converti simplu într-o propoziţie de tip PaS? Pentru că termenul „P” din concluzie ar apărea distribuit în concluzie fără să fie distribuit în prealabil în premiza din care face parte, iar legea distribuirii termenilor nu ne permite aşa ceva. În consecinţă, universal-afirmativa nu se poate converti decât prin accident. În cazul propoziţiei universal-negativă, se poate observa că ea se poate converti atât simplu cât şi prin accident. Propoziţia particular-afirmativă se converteşte simplu. Propoziţia particular negativă „SoP” nu se poate converti nici simplu nici prin accident. Dacă am obţine „PoS”, atunci termenul „S” ar apărea distribuit în concluzie fără să fie distribuit în premiza iniţială. Prin absurd, dacă am obţine o propoziţie de tip PeS, (dintr-o particulară negativă, prin absurd, am obţine o universală negativă),

imposibilitatea rămâne, ambii termeni ai concluziei ne apar distribuiţi. Rezultă că propoziţia particular-negativă nu se poate converti.(Dumitriu, 1993, pp. 34-78, vol.II)Obversiunea este operaţia logică aplicată propoziţiilor categorice prin care schimbăm calitatea premizelor, iar predicatul concluziei este şi el negat. Ce înseamnă să schimbăm calitatea propoziţiei care reprezintă premiza? Înseamnă că, dacă premiza este afirmativă atunci concluzia este negativă, şi dacă premiza este negativă atunci concluzia va fi afirmativă. Cantitatea premizei rămâne neschimbată. Adică, dacă premiza este universală, concluzia va fi universală, iar dacă este particulară, concluzia va fi tot particulară. SaP →o Se¯P (Toţi S sunt P →o Niciun S nu este non-P)SeP →o Sa¯P (Niciun S nu este P →o Toţi S sunt non-P)SiP →o So¯P (Unii S sunt P →o Unii S nu sunt non-P)SoP →o Si¯P (Unii S nu sunt P →o Unii S sunt non-P)Cele două operaţii ce se aplică propoziţiilor categorice pot fi utilizate alternativ, pornind de la fiecare tip de propoziţie categorică drept premiză iniţială. Lanţul de conversiune şi de obversiune se opreşte în momentul în care se obţine o propoziţie de tip „o” şi urmează a fi convertită. Am demonstrat anterior că o propoziţie de tip „o” nu se poate converti. Aplicarea alternativă corectă a celor două operaţii logice ne constrânge să nu aplicăm consecutiv acelaşi tip de operaţie logică.

În aceste condiţii vor rezulta următoarele situaţii posibile:SaP →c PiS →o Po¯SSaP →o Se¯P →c ¯PeS →o ¯Pa¯S →c ¯Si¯P →o ¯SoPSeP →c PeS →o Pa¯S →c ¯SiP →o ¯So¯PSeP →o Sa¯P →c ¯PiS →o ¯Po¯SSiP →o So¯PSiP →c PiS →o Po¯SSoP →o Si¯P →c ¯PiS →o ¯Po¯SAcestea sunt inferenţele imediate cu propoziţii categorice, cele mai simple forme de raţionament, în care pornind de la o singură premiză iniţială obţinem alte propoziţii ce reprezintă concluzii intermediare sau finale. J.N. Keynes a aranjat aceste situaţii sub forma unui tabel ce-i poartă numele în care sunt denumite aceste inferenţe imediate pornind de la propoziţiile categorice. (Klaus, 1977, pp. 57-60)

Denumirea concluziei SaP SeP SiP SoPConversă simplă - PeS PiS -Conversă prin accident PiS PoS - -Obversă Se¯P Sa¯P So¯P Si¯PObversa conversei Po¯S Pa¯S Po¯S -Contrapusă parţială ¯PeS ¯PiS - ¯PiSContrapusă totală ¯Pa¯

S¯Po¯S

- ¯Po¯S

Inversă parţială ¯SoP ¯SiP - -Inversă totală ¯Si¯P ¯So¯

P- -

2. Silogismul Spre deosebire de inferenţele imediate prezentate anterior, silogismul conţine cel puţin două premize, din care va fi derivată concluzia. În aceste condiţii, silogismul reprezintă un raţionament mediat ce este utilizat frecvent în toate domeniile de cunoaştere. Acest raţionament reprezintă un instrument foarte important utilizat în argumentare, utilizat în structurarea logică a oricărui ansamblu de cunoştinţe. a) structura silogismuluiAtunci când analizăm structura unui silogism, cel mai bine este să pornim dinspre concluzie către premize. Prima operaţie este aceea a identificării subiectului logic şi a predicatului logic din concluzie. Vom observa că aceste noţiuni se vor regăsi în premize. - Subiectul concluziei se notează cu „S” şi se mai numeşte „termenul minor”. Premiza din care face parte se numeşte premiza minoră a silogismului.- Predicatul concluziei se notează cu „P” şi se mai numeşte „termenul major”. Premiza din care face parte se numeşte premiza majoră a silogismului. Termenul minor şi cel major se mai numesc termenii extremi ai silogismului.- Termenul mediu este noţiunea care realizează legătura dintre termenul minor şi termenul major. Aceasta reprezintă descoperirea aristotelică. Legătura logică ce se realizează în concluzie, între cei doi termeni trebuie să fie mediată prin al treilea termen numit mediu. În consecinţă, termenul mediu trebuie să fie conţinut, în mod obligatoriu de ambele premize. b) figuri şi moduri silogisticeSilogismele se clasifică în funcţie de poziţia termenului mediu în premise, unde poate îndeplini atât funcţia de subiect logic cât şi funcţia de predicat logic. Rezultă că sunt posibile patru modalităţi generale de aranjare a termenilor într-un silogism, iar aceste posibilităţi se vor traduce prin figurile

silogistice. Schema generală a unui silogism reprezentat prin diagramele Euler poate fi înfăţişată astfel: P M S

Figurile silogistice pot fi descrise simbolic astfel: Fig. I: Fig. a II-a: Fig. a III-a: Fig. a IV-a:M-P P-M M-P P-MS-M S-M M-S M-SS-P S-P S-P S-P

În fiecare figură silogistică, putem folosi diferite combinaţii de propoziţii categorice astfel încât să obţinem modurile silogistice. Spre exemplu, în figura 1 putem folosi numai propoziţii universal-afirmative şi vom obţine: „MaP şi „SaM” (cele două premize) şi „SaP” (concluzia). Modul silogistic este formulat simbolic în următoarea manieră: „aaa-1” (notăm numai felul propoziţiilor categorice şi numărul figurii, adică în acest caz figura 1). În fiecare figură silogistică pot fi aranjate 64 de posibile scheme argumentative, rezultând în total 256 de moduri silogistice. Din acestea, numai 24 vor fi moduri silogistice valide, adică corecte din punct de vedere logic. În fiecare figură silogistică pot fi construite câte 6 moduri valide. Prima condiţie, pe care trebuie s-o îndeplinească un mod silogistic pentru a fi declarat valid este să respecte legile generale de corectitudine ale silogismului.c) legile generale ale silogismuluiLegile generale ale silogismului se referă la cerinţele generale pe care trebuie să le îndeplinească orice silogism. Aceste reguli se referă la termeni, la calitatea şi la cantitatea propoziţiilor categorice. Există 8 legi generale ale silogimului. Primele trei se referă la termeni, următoarele trei se referă la calitatea propoziţiilor categorice, ultimele două legi se referă la aspectele cantitative ale propoziţiilor din structura silogismului.1. Într-un silogism valid există trei şi numai trei termeni numiţi major, minor şi mediu; fiecare apare de două ori. Această lege se referă la silogismele exprimate în limbaj natural, spre exemplu, silogismele exprimate în limba română, deoarece, aşa cum au fost descrise formal silogismele, este evident că această cerinţă este implicit respectată. 2. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin o premiză din care face parte. Dacă termenul mediu este nedistribuit în ambele premize, atunci silogismul este nevalid. Cu alte cuvinte, această lege ne obligă să considerăm termenul mediu în totalitatea sferei, cel puţin o singură dată. În caz contrar, ne vom confrunta cu situaţia în care, din premize adevărate să

obţinem o concluzie falsă. Această situaţie reprezintă principala problemă a erorilor în argumentaţie. Exemplul clasic de silogism nevalid este acela în care pornind de la premize adevărate ajungem la o concluzie falsă.3. Termenii extremi pot să apară distribuiţi în concluzie, numai dacă au fost distribuiţi în prealabil în premiza din care fac parte. Regula aceasta era aplicată şi în cazul inferenţelor imediate cu propoziţii categorice. Eroarea, în care, pornind de la un termen nedistribuit în premiză, ajungem la acelaşi termen, dar distribuit în concluzie, se numeşte extindere nepermisă. 4. Din două premize afirmative concluzia care rezultă trebuie să fie afirmativă pentru ca silogismul să fie valid. În caz contrar, dacă, din premize afirmative, derivăm o concluzie negativă, atunci silogismul este nevalid. În acest caz, demonstraţia este următoarea: dacă premizele sunt afirmative, atunci rezultă că între „S” şi „P” există un raport de concordanţă. Concluzia negativă se referă la faptul că între „S” şi „P” există un raport de opoziţie. În acest caz, este încălcat principiul non-contradicţiei, deoarece, între „S” şi „P” este imposibil să existe, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, şi un raport de concordanţă şi un raport de opoziţie. 5. Într-un silogism valid trebuie ca cel puţin o premiză să fie afirmativă. Nu există silogism valid în care ambele premize să fie negative. Demonstraţia ar fi în felul următor: dacă ambele premize sunt negative, atunci rezultă că niciunul din termenii extremi nu are niciun element comun cu termenul mediu, deoarece ne confruntăm numai cu raporturi de opoziţie. În această situaţie tremenul mediu nu ne poate preciza nimic despre raportul între termenul nimor şi cel major. Altfel spus, termenul mediu nu mai reprezintă un temei necesar şi suficient pentru a putea spune ceva despre raportul între termenul minor şi cel major. Rezultă că, cel puţin o premiză trebuie să fie afirmativă, pentru ca cel puţin unul din termenii extremi să aibă cel puţin un element comun cu termenul mediu.6. Dintr-o premiză afirmativă şi alta negativă rezultă o concluzie negativă, în caz contrar silogismul este nevalid. Premiza afirmativă exprimă un raport de concordanţă între termenul mediu şi termenul extrem pe care îl conţine, premiza negativă exprimă un raport de opoziţie între termenul mediu şi celălalt termen extrem. Rezultă că, în această situaţie termenii extremi sunt separaţi, raportul este unul de opoziţie. În consecinţă, concluzia trebuie să instituie acelaşi raport, pentru ca silogismul să fie valid.7. În orice silogism valid, trebuie ca cel puţin o premiză să fie propoziţie universală, dacă ambele premize ar fi particulare silogismul ar fi nevalid. Cum ar funcţiona demonstraţia? Pot fi următoarele situaţii: i) Dacă ambele premize sunt afirmative şi particulare, atunci niciunul din termeni nu ar fi distribuit în premize, în consecinţă va fi încalcată regula 2, pentru că

termenul mediu ar fi nedistribuit în nicio premiză; ii) Dacă o premiză este particular afirmativă şi cealaltă particular negativă, conform legii 6 concluzia va fi obligatoriu negativă şi predicatul ei va fi distribuit. Pentru a respecta legea 2, ar trebui ca „P” să fie distribuit şi în premiza majoră, însă la nivelul premizelor, unul dintre cei trei termeni apare ca distribuit şi anume cel cu rolul de predicat în premiza negativă. Pentru a respecta legea 2, acest termen trebuie să fie chiar termenul mediu. Concluzia fiind negativă ar trebui ca „P” să fie distribuit în majoră, ceea ce este imposibil. iii) Dacă ambele premize sunt particular negative se încalcă legea generală 5.8. Dintr-o premiză universală şi una particulară va rezulta o concluzie particulară, în caz contrar silogismul va fi nevalid. Vom porni de la calitatea propoziţiilor şi ne vom confrunta iarăşi cu trei situaţii posibile: i) Ambele premize sunt afirmative. În aceste condiţii, numai un singur termen este distribuit, adică cel cu rol de subiect în premiza universală. Legea generală 2 ne constrânge să considerăm că acest termen este cel mediu. Astfel termenii extremi vor fi nedistribuiţi în premize. Respectând legea generală numărul 3, rezultă că, pentru a nu fi distribuiţi incorect în concluzie, aceasta trebuie să fie particular afirmativă. ii) o premiză este afirmativă, iar cealaltă este negativă, în acest caz, doi termeni apar distribuiţi, şi anume, subiectul universalei şi predicatul propoziţiei negative. Legea numărul 2 ne constrânge să distribuim termenul mediu, iar din legea numărul 3 al doilea termen distribuit nu poate fi decât „P”, deoarece conform legii generale 6 concluzia este negativă şi predicatul logic este distribuit. La nivelul premizelor, termenul minor este nedistribuit, iar legea numarul 3 ne constrânge să nu fie distribuit nici în concluzie. Aşadar, concluzia nu poate fi, în aceste condiţii, decât particular negativă. iii) ambele premize sunt negative, atunci nu respectăm legea numărul 5. d) modurile silogistice validePentru a stabili cele 24 de moduri silogistice valide, adică câte 6 moduri în fiecare figură silogistică, trebuie ca, pornind de la legile generale ale silogismului să deducem legile speciale, specifice fiecărei figuri în parte. Fiecare figură silogistică în parte, poate fi caracterizată printr-o serie de reguli mai stricte faţă de cele generale.

Fig. I:M-PS-MS-P

În cazul figurii 1, primul pas este scrierea schemei de inferenţă. Apoi, începem să verificăm legile generale ale silogismului. Legea generală 2 este respectată dacă avem în vedere două posibilităţi: i) premiza majoră să fie universală, deoarece termenul mediu are funcţia de subiect logic şi din legea distribuirii termenilor, ştim că în propoziţii universale, subiectul logic este distribuit; ii) premiza minora să fie negativă, deoarece termenul mediu are rol de predicat şi tot din legea distribuirii termenilor ştim că predicatul este distribuit în propoziţiile negative. Dacă luamă în considerare varianta ii), datorită negitivităţii premizei minore, concluzia este obligatoriu negativă datorită legii generale 6. În cazul în care, concluzia este negativă, termenul major ar fi distribuit, şi pentru a nu comite o extindere nepermisă, el trebuie să fie distribuit şi în premiza majoră, unde are funcţie de predicat logic, ceea ce înseamnă că şi această premiză trebuie să fie negativă. Însă nu putem avea şi premiza minoră şi premiza majoră negative în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. În aceste condiţii, singura variantă corectă logic ar fi: i) premiza majoră să fie universală; ii) premiza minoră să fie afirmativă. Acestea sunt legile speciale ale figurii 1. În aceste condiţii, pentru figura 1 se pot stabili variantele de combinaţii corecte de propoziţii categorice care să fie premizele de la care să pornim. Acestea pot fi:- aa- în această situaţie, concluzia nu poate fi decât tot o propoziţie afirmativă de tip „a” sau „i”;- ai- în această situaţie concluzia este obligatoriu o propoziţie particular afirmativă de tip „i”;- ea- în această situaţie concluzia nu poate fi decât o propoziţie negativă de tip: „e” sau „o”;- ei- în această situaţie concluzia nu poate fi decât o propoziţie negativă şi particulară, adică de tip „o”.Vor rezulta următoarele noduri silogistice valide în figura 1: aaa-1; aai-1; aii-1; eae-1; eao-1; eio-1. În literatura de specialitate modurile mai sunt denumite după anumite formule care conţin combinaţia de propoziţii categorice din structură. Astfel: modul aaa-1 se mai numeşte BARBARA, modul aai-1 se mai numeşte BARBARI şi este modul subalatern celui anterior, modul aii-1 se mai numeşte DARII, modul eae-1 se mai numeşte CELARENT, modul eao-1 se mai numeşte CELARONT şi este subaltern lui CELARENT, iar modul eio-1 se mai numeşte FERIO. (Botezatu, Didilescu, 1976, pp. 34-67)

Fig. a II-a:P-MS-MS-P

Pentru figura 2 vom proceda în mod similar. Legea numărul 1 este respectată implicit, prin însăşi structura silogismului. Pentru a fi respectată legea 2, trebuie să avem în vedere două posibilităţi: i) premiza majoră să fie negativă; ii) premiza minoră să fie negativă. Aceasta deoarece termenul mediu este predicat în ambele premize, iar predicatul este distribuit numai în propoziţiile negative. Ambele premize nu pot fi negative datorită legii generale 5. Aşadar, numai o premiză este afirmativă, iar cealaltă este obligatoriu afirmativă. Dintr-o premiză negativă şi una afirmativă, concluzia va fi obligatoriu negativă. Din faptul că avem o concluzie negativă, rezultă că termenul major va fi distribuit, iar legea distribuirii termenilor ne obligă să-l avem distribuit în mod obligatoriu şi în premiza majoră. În premiza majoră are funcţie de subiect logic, iar pentru a fi distribuit trebuie, în mod obligatoriu ca această propoziţie să fie universală. Legile speciale ale figurii 2 vor fi: i) premiza majoră este universală; ii) o premiză negativă (în cazul în care premiza majoră este universal-negativă, atunci premiza minoră este obligatoriu afirmativă datorită legii generale 5). În aceste condiţii, pentru figura 2 se pot stabili variantele de combinaţii corecte de propoziţii categorice care să fie premizele de la care să pornim. Acestea pot fi:- ae- în această situaţie, concluzia poate fi doar o propoziţie negativă de tip: „e” sau „o”;- ao- în această situaţie concluzia este obligatoriu o propoziţie particular negativă de tip „o”;- ea- în această situaţie concluzia nu poate fi decât o propoziţie negativă de tip: „e” sau „o”;- ei- în această situaţie concluzia nu poate fi decât o propoziţie negativă şi particulară, adică de tip „o”. Vor rezulta următoarele moduri silogistice valide în figura 2: aee-2; aeo-2; aoo-2; eae-2; eao-2; eio-2. Modul aee-2 se mai numeşte CAMESTRES, modul aeo-2 se mai numeşte CAMESTROP (este modul subaltern lui CAMESTRES), modul aoo-2 se mai numeşte BAROCO, modul eae-2 se mai numeşte CESARE, modul eao-2 se mai numeşte CESARO (modul subaltern lui CESARE), iar modul eio-2 se mai numeşte FESTINO.

Fig. a III-a:M-PM-SS-P

Pentru figura 3 vom proceda astfel: vom observa că termenul mediu are funcţia de subiect logic în ambele premize şi în consecinţă vom şti că el va fi

distribuit dacă propoziţiile sunt universale. În cazul în care propoziţia minoră este negativă, concluzia ar fi tot negativă, iar termenul major va fi distribuit. Distribuirea acestuia în concluzie, impune în mod obligatoriu distribuirea acestuia în premiza majoră. Aceasta va fi tot negativă, ceea ce nu este posibil pentru că nu putem avea ambele premize negative. Rezultă că premiza minoră nu poate fi negativă, ci, este în mod obligatoriu o propoziţie afirmativă. Deoarece premiza minoră este afirmativă, rezultă că termenul minor nu este distribuit. În mod obligatoriu el nu poate distribuit nici în concluzie, rezultând că, în mod obligatoriu, concluzia este o propoziţie particulară. Aşadar legile speciale ale figurii 3 sunt: i) premiza minoră este afirmativă; ii) concluzia este particulară. Vor rezulta următoarele posibilităţi de moduri silogistice valide: aai-3, care se mai numeşte în literatura de specialitate DARAPTI; iai-3, care se mai numeşte DISAMIS; eao-3, care se mai numeşte FELAPTON; oao-3, care se mai numeşte BOCARDO; aii-3, care se mai numeşte DATISI, şi eio-3, care se mai numeşte FERISON.

Fig. a IV-a:P-MM-SS-P

Datorită structurii figurii 4, vom avea mai multe posibilităţi de raţionare. Dacă premiza majoră este afirmativă, atunci premiza minoră trebuie să fie universală. Cum ne putem da seama? Dacă premiza majoră este afirmativă, termenul mediu care îndeplineşte funcţia de predicat logic este nedistribuit. În consecinţă el trebuie să fie distribuit în premiza minoră, ceea ce se realizează numai dacă aceasta este universală. Dacă una din premize este negativă, atunci premiza majora trebuie să fie universală. Într-adevăr, dacă una din premize este negativă, atunci concluzia va fi obligatoriu negativă, iar termenul major „P” va fi distribuit. Pentru ca acesta să fie distribuit în concluzie el trebuie să fie distribuit obligatoriu în premiza majoră. Aceasta se întâmplă numai dacă aceasta este universală, deoarece termenul major are funcţia de subiect logic în premiza majoră, iar subiectul logic este distribuit în propoziţiile universale. Dacă premiza minoră este afirmativă, atunci concluzia va fi particulară. De ce? Deoarece, predicatul minorei, adică termenul minor este nedistribuit, şi, în consecinţă el trebuie să rămână nedistribuit şi concluzie. Aceasta se întâmplă dacă propoziţi categorică ce reprezintă concluzia este o propoziţie particulară. Legile speciale ale figurii 4 vor fi următoarele: i) dacă premiza majoră este afirmativă, atunci premiza minoră este universală; ii) dacă una din premize este negativă, atunci premiza majoră trebuie să fie universală; iii) dacă

premiza minoră este afirmativă, atunci concluzia este particulară. Vor rezulta următoarele moduri silogistice valide în figura 4: aai-4, care se mai numeşte BRAMANTIP; aee-4, care se mai numeşte CAMENES; iai-4, numit în literatura de specialitate DIMARIS; eao-4, care se mai numeşte FESAPO; eio-4, care se mai numeşte FRESISON; aeo-4 care se mai numeşte CAMENOP şi care reprezintă şi modul slab al acestei figuri. Logicienii ce-au urmat lui Aristotel au considerat că figura 4 este o figură indirectă a figurii perfecte 1, iar, în consecinţă modurile figurii 4 ar fi indirecte celor 6 moduri ale figurii 1. Unii logicieni au fost de părere că figura 4 nici nu ar trebui să fie recunoscută drept figură silogistică de sine stătătoare. (Botezatu, 1997, p. 205)Cele 24 de moduri silogistice valide reprezintă formele de raţionament utilizate în toate domeniile cunoaşterii omului.2 Există mai multe metode de verificare a validităţii unui mod silogistic. În literatura de specialitate sunt menţionate: a) Metoda diagramelor Venn elaborată de logicianul englez John Venn (1834-1923) prin care propoziţiile categorice sunt reprezentate prin diagramele omonime. În acest caz dacă din reprezentarea doar a premizelor rezultă automat şi reprezentarea concluzie, atunci modul silogistic este valid. În caz contrar el este nevalid; b) metoda reducerii indirecte ce poate avea şi varianta reducerii sau a demonstraţiei prin reducere la absurd. Datorită faptul că acest curs nu se doreşte unul tehnic, specific studenţilor care aprofundează în mod explicit teoriile logice, nu vom insista asupra acestora. Vom considera că o metodă relativ facilă şi elementară, prin care putem verifica validitatea unui mod silogistic este aceea care constă în „confruntarea” raţionamentului atât cu legile generale ale silogismului cât şi cu legile speciale ale figurii silogistice corespunzătoare. Dacă raţionamentul respectă aceste reguli logice, atunciel este valid, dacă nu respectă aceste reguli el este calificat drept nevalid.

e) polisilogismeleÎn practica argumentării, pentru a întemeia o concluzie, o teză de demonstrat, nu este suficient să folosim numai un singur silogism. Trebuie să folosim mai multe silogisme. În acest caz, concluziile intermediare pot reprezenta şi premize folosite în demonstraţie, pentru a ajunge la concluzia finală. Dacă avem mai multe silogisme, în care concluzia primului silogism devine premiză în cel de-al doilea silogism, concluzia celui de-al doilea silogism devine premiză în cel de-al treilea silogism ş.a.m.d., iar concluzia

2 Exemplele de silogisme valide construite pentru fiecare din cele 24 de moduri silogistice prezentate, pot fi cele ale de Petre Botezatu (1997). Introducere în logică, Iaşi: Polirom, pp. 200-205.

ultimului silogism va fi numită concluzia finală, iar celelalte concluzii vor fi numite concluzii intermediare, atunci avem de-a face cu un polisilogism. Polisilogismele sunt de două feluri: progresive şi regresive. În cazul polisilogismului progresiv, concluzia primului silogism devine premiză majoră în silogismul următor, iar în polisilogismul regresiv, concluzia primului silogism devine premiză minoră în silogismul următor. Exemplu pentru Polisilogismul progresiv, când concluzia prosilogismului devine premisa majoră a episilogismului:

Toţi A sunt B AaBToţi C sunt A CaA (prosilogism)Toţi C sunt B CaBToţi D sunt C DaC (episilogism)Toţi D sunt B DaB

Exemplu pentru Polisilogismul regresiv, când concluzia prosilogismului devine premisă minoră a episilogismului (premisele fiind transpuse):

Toţi A sunt B AaBToţi B sunt C BaC (prosilogism)Toţi A sunt C AaCToţi C sunt D CaD (episilogism)Toţi A sunt D AaD

Speciile de polisilogisme sunt: i) soritul; ii) entimema; iii) epicherema. i) Soritul este un polisilogism eliptic în care concluziile intermediare sunt doar subînţelese, fiind dată explicit doar concluzia finală. Soritul poate fi: a) aristotelic şi b) goclenian. Soritul aristotelic este denumit după „parintele logicii formale şi elementare”, în timp ce a doua specie de sorit poartă numele lui Rudolph Goclenius (1547-1628) cel care l-a descoperit. Soritul aristotelic este regresiv şi are două reguli: 1) prima premiză poate fi o propoziţie particulară, în schimb toate celelalte premize trebuie să fie propoziţii universale; 2) ultima premiză poate să fie o propoziţie negativă, în schimb toate celelalte premize trebuie să fie în mod obligatoriu propoziţii afirmative. Structura acestui polisilogism poate fi reprezentată astfel:

Toţi A sunt B AaBToţi B sunt C BaCToţi C sunt D CaDToţi A sunt D AaD

Soritul goclenian este sintetic şi este un polisilogism care uneşte în concluzie subiectul ultimei premize cu predicatul primei premize. Acest tip de polisilogism are două reguli de corectitudine: 1) numai prima premiză poate fi o propoziţie negativă; 2) numai ultima premiză poate fi o propoziţie particulară (Enescu, 1997, pp. 145-167) Structura acestui polisilogism poate fi reprezentată astfel:

Toţi A sunt B AaBToţi C sunt A CaAToţi D sunt C DaCToţi D sunt B DaB

Pentru a înţelege şi mai bine despre ce fel de polisilogisme este vorba vom exemplifica cu următoarele raţionamente:a) sorit aristotelic: „Unii oameni sunt hoţi. Toţi hoţii sunt răufăcători. Toţi răufăcătorii sunt infractori. Toţi infractorii sunt pedepsiţi de lege. Unii oameni sunt pedepsiţi de lege.” (Lupşa, Bratu, Stoica, 2005, p. 49)b) sorit goclenian: „Toate ştiinţele naturii au un caracter obiectiv. Toate legile fizicii sunt legi ale ştiinţelor naturii. Toate legile fizicii au un caracter obiectiv. Legile mecanicii cuantice sunt legi ale fizicii. Legile mecanicii cuantice au un caracter obiectiv.” (Botezatu, 1997, p. 210)ii) Entimema este un silogism simplu din care este omisă fie una din premize fie chiar concluzia. Entimema poate fi de ordinul 1, atunci când lipseşte premiza majoră, poate fi de ordinul 2, atunci când lipseşte premiza minoră şi de ordinul 3, atunci când lipseşte concluzia. Acest polisilogism este frecvent utilizat, spre exemplu: Toate felinele sunt mamifere, prin urmare toate felinele sunt animale. Putem reconstitui raţionamentul complet, în acest caz ar fi:Toate mamiferele sunt animale.Toate felinele sunt mamifere.Toate felinele sunt animale.În exemplul ales, lipseşte premiza majoră, aşadar, avem un exemplu de entimemă de ordinul 1. O entimemă de ordinul 2, ar fi următoarea: Toate mamiferele sunt animale, prin urmare toate felinele sunt animale. O entimemă de ordinul 3 ar fi următorul exemplu: Toate mamiferele sunt animale şi toate felinele sunt mamifere. iii) Epicherema reprezintă un şir de silogisme eliptice formate din entimeme sau polisilogismul prescurtat în care cel puţin o premiză este entimemă. Acest polisilogism poate fi reprezentat schematic în următorul mod. Vom porni de la următorul raţionament:„Toate balenele sun mamifere. AaB Niciun mamifer nu este plantă. BeC Nicio plantă nu este balenă. CeA

Toate florile sunt plate. DaC Nicio floare nu este balenă. DeA Trandafirul este o floare. EaD Trandafirul nu este o balenă. EeA”Vom nota cu A= balene, B= mamifere, C= plantă, D= flori, E= trandafir.„Nicio plantă nu este balenă, deoarece toate balenele sunt mamifere, ori toate florile sunt plante, rezultă că nicio floare nu este balenă.” (Lupşa, Bratu, Stoica, 2005, p. 49)Acestea ar fi cele trei forme logice prezentate într-o formă succintă, elementară. Noţiunea, judecata şi raţionamentul reprezintă instrumentele utilizate în cunoaşterea universului, în construcţia argumentativă, ori de câte ori dorim să verificăm întemeierea unei opinii sau dorim să combatem o anumită opinie. Aceste instrumente reprezintă „uneltele” gândirii în toate formele de manifestare ale acesteia. Nerespectarea regulilor de corectitudine în cazul celor trei forme logice elimină orice pretenţie de a avea o cunoaştere sigură. Orice formă de manifestare a ştiinţelor nu se poate realiza corect fără respectarea acestor reguli de corectitudine elementare. Având conturate teoretic toate aceste aspecte, ne va fi poate mai uşor să abordăm o problemă deloc simplă, şi anume aceea a principiilor logicii clasice aristotelice. Am preferat să lămurim în prealabil, aspectele problematice referitoare la cele trei forme logice, şi apoi să abordăm problema referitoare la principiile logice. Înţelegerea celor patru principii logice, care sunt legi generale, aplicabile întregului univers logic, se poate realiza mai bine după ce avem lămurite cele trei forme logice.

VII. PRINCIPIILE LOGICEAjunşi în acest punct al demersului nostru, vom preciza faptul că ne vom referi la cele patru principii ale logicii clasice tradiţionale: principiul identităţii, principiul non-contradicţiei, principiul raţiunii suficiente şi principiul terţului exclus.

A) PRINCIPIUL IDENTITĂŢIIAcest principiu se poate enunţa în felul următor: orice entitate din univers este identică numai cu ea însăşi. Conform acestui principiu nu există două entităţi identice. Acest principiu poate fi formulat astfel: „A = id A”, iar această formulă poate fi citită „A este identic cu A”. Aventura inteligibilizării principiului identităţii nu putea începe decât de la creatorul Organon-ului, adică de la întemeietorul logicii clasice, Aristotel. Acesta consideră că „unele lucruri sunt considerate identice în acest fel/contextual/; cele însă

considerate identice în mod intrinsec sunt considerate /astfel/ în tot atâtea moduri în câte este considerată şi unitatea. Căci sunt socotite a fi identice lucrurile a căror materie este unică fie sub raportul speciei, fie sub cel al numărului, cât şi cele a căror Fiinţă este unică. Rezultă cu claritate că identitatea este o unire anume, fie a mai multor /feluri/ de a exista, fie atunci când /cineva/ se foloseşte de /ceva/ ca de mai multe lucruri, de pildă: când ar spune că ceva este identic cu sine. El se foloseşte de acel lucru, ca şi când ar fi vorba despre două entităţi.” (Aristotel, 2007, p. 208)Conform celor spuse de Aristotel ar trebui să avem în vedere mai multe specii de identitate. Ar rezulta, într-o primă analiză trei asemenea specii: a) identitatea numerică care se referă la situaţia în care mai multe denumiri diferite, sau nume diferite desemnează acelaşi obiect sau aceeaşi entitate, spre exemplu: „Mihai Eminescu” şi „autorul poemului Luceafărul din literatura română care a trăit între anii 1850-1889”; în acest caz se poate înţelege formula „A = id B” în sensul sinonimiei; b) identitatea ce se poate stabili în cazul sferei unei specii; c) identitatea ce se poate stabili în cazul mai general decât cel al speciei, cum este cel al genului. (Botezatu, 1997, p. 28)O lămurire suplimentară în această privinţă, este adusă de filosoful german Leibniz. Vom putea utiliza formula specifică principiului identităţii: „A =id A”, care se citeşte: „A este identic cu A”. În primă instanţă această formulă ne apare ca evidentă, banală, chiar un truism. „Principiul identităţii nu este o tautologie sau un truism. Formula «A este A», precizează că A (un obiect, o noţiune, un termen) este el însuşi şi nu este totodată altceva. Verbul «este» are în acest context un înţeles deosebit: nu exprimă nici posesia unei însuşiri (de exemplu, «omul este bun»), nici apartenenţa la o clasă (de exemplu, «balenele sunt mamifere»), nici pur şi simplu existenţa (de exemplu, «este cald») şi nici chiar operaţia de identificare ( de exemplu «Bucureşti este capitala României»). Pare paradoxal, dar principiul identitaţii nu se referă la simpla relaţie de identitate dintre obiecte sau noţiuni, ci enunţă ceva profund, persistenţa substanţei, a esenţei lucrului, dincolo de vicisitudinile accidentelor. Omul este om şi nu altceva, obiectul indicat de termenul «om» este omul şi nu altă fiinţă sau lucru.” (Botezatu, 1997, p. 28)Rezultă din cele enunţate anterior că sensul tare al principiului identităţii se referă la faptul că fiecare entitate este unică, mereu identică cu sine, indiferent dacă se supune procesului devenirii sau al alterării. Nu există două entităţi identice în univers, ci, pot exista două sau mai multe entităţi foarte asemănătoarea, însă, niciodate identice. Vom putea vorbi despre doi oameni, eventual gemeni dintr-un singur ovul monozigot, de acelaşi sex, care să fie consideraţi foarte asemănători, însă, nu identici. Vom putea stabili oricând o

minimă diferenţiere, şi anume raportarea acestor oameni la acelaşi sistem de referinţă spaţiotemporal, având drept consecinţă un sistem de coordonate „x1, y1, z1” pentru primul şi un alt sistem de coordonate „x2, y2, z2” pentru cel de-al doilea. Fie şi numai pentru această minimă diferenţiere, nu vom putea vorbi despre „două persoane identice”. Conform principiului identităţii pot fi formulate mai multe exigenţe logice. Despre persistenţa substanţei, a principiului am amintit deja. Principiul identităţii nu trebuie confundat cu imobilismul sau repausul absolut al universului, ci, trebuie să înţelegem faptul că, orice entitate din univers supusă transformării sau devenirii permanente, rămâne mereu identică cu ea însăşi.Conform principiului identităţii, orice formă logică este identică cu ea însăşi. Identitatea formei logice este condiţia elementară a corectitudinii gândirii. Definirea corectă a noţiunilor înseamnă ca între definit şi definitor să se realizeze un raport de identitate. Cu alte cuvinte, definitorul şi definitul sunt nume diferite pentru aceeaşi entitate. Datorită principiului identităţii, în cazul noţiunilor vagi trebuie precizat sensul sau înţelesul în care este utilizată noţiunea. Spre exemplu, noţiuni ca: frumuseţe, dreptate, bine, terorist etc. atunci când sunt folosite trebuie precizat sensul în care sunt utilizate. Eroarea frecventă ce se poate întâlni se referă la schimbarea sensului noţiunilor. Principiul identităţii ne obligă să păstrăm acelaşi sens al noţiunii. Multe sofisme sau raţionamente eronate logic apar atunci când nu este păstrat sensul anumitor noţiuni.

B) PRINCIPIUL NON-CONTRADICŢIEIAristotel este cel care analizează principiul non-contradicţiei pe îndelete în lucrarea sa fundamentală Metafizica. Pentru a putea înţelege mai bine acest principiu vom porni de la conturarea teoretică aristotelică. În Metafizica, IV, 3, 1005 b 19, aflăm că „este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat...Acest principiu este cel mai sigur dintre toate, căci el surprinde în sine caracteristicile arătate mai sus. Într-adevăr e peste putinţă ca un om să-şi poată închipui că unul şi acelaşi lucru este şi totodată nu este.”Principiul non-contradicţiei are două restricţii foarte importante: „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport”. În acelaşi timp reprezintă condiţia temporală, deoarece este foarte probabil să ne confruntăm cu situaţia în care predicatele contradictorii să poată fi atribuite aceleiaşi entităţi în momente succesive în timp. Spre exemplu, un om poate fi tânăr fizic la un moment dat şi ulterior sa fie bătrân fizic la un moment ulterior. Un om poate fi în viaţă la un moment dat şi poate fi mort după un interval de timp. Exemplele de acest

gen pot continua. Sub acelaşi raport impune unicitatea criteriului sau a perspectivei analizei sau a identităţii sensului în care utilizăm predicatele. Spre exemplu, un om poate fi tânăr fizic, însă poate fi bătrân la minte, un om cu o experienţă şi o inteligenţă remarcabile. Însă, conform principiului non-contradicţiei, el nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi tânăr şi bătrân. „Leibniz considera că cerinţa necontradicţiei este forma negativă a identităţii şi îi conferă o formulare generală, care asociază şi exigenţa terţului exclus: «o propoziţie este sau adevărată sau falsă». Aceasta se scindează în două enunţuri: «o propoziţie nu poate fi adevărată şi falsă în acelaşi timp» (principiul contradicţiei) şi «nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărată nici falsă» (principiul terţului exclus).” (Botezatu, 1997, p. 32)Principiul identităţii este corelat cu operaţia logică a afirmaţiei, în timp ce noncontradicţia şi terţul exclus pot fi corelate cu operaţia logică de negaţie. Aceasta a fost analizată drept prima propoziţie compusă aplicată propoziţiilor elementare. O propoziţie „p” şi negaţia acesteia „~p” se numesc contradictorii. Ele nu pot fi adevărate în acelaşi timp şi nici nu pot fi false în acelaşi timp. Astfel va rezulta formula acestui principiu: „~(p & ~p)” şi se citeşte „nu pot fi adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport „P” şi „~p”. În dorinţa sa de a combate argumentele sofistice, Aristotel examineaza critic în special afirmaţia lui Pratagoras din Abdera care afirma că „omul este măsura tuturor lucrurilor...”O consecintă indezirabilă este aceea că, omul nu poate fi criteriul adevărului. Există un conflict permanent între opiniile oamenilor, iar dacă acceptăm faptul că fiecare om este o „măsură” a adevărului. Propoziţiile contradictorii nu pot fi adevărate toate în acelasi timp şi sub acelaşi raport. Principiul non-contradicţiei nu poate fi demonstrat direct, ci, numai pe cale indirect, şi anume, prin reducere la absurd. Această strategie constă în a evidenţia situaţiile absurde care pot rezulta în cazul în care nu ar fi aplicat principiul non-contradicţiei.Prima consecinţă absurdă ne va conduce la „dispariţia însuşirilor esenţiale ale lucrurilor.” Aceasta ar însemna, în viziunea lui Aristotel, că am lucra numai cu accidente, adică numai cu însuşirile întâmplătoare ce ţin de hazard. Aceasta ar însemna ca tot ce ţine de universal nu ar mai putea fi întemeiat. Însuşirile esenţiale nu pot lipsi. O însuşire esenţială în cazul omului este aceea de a poseda gândire. Însuşirile esenţiale nu pot fi confundate cu cele accidentale. Nu putem accepta că în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, omul este şi nu este o fiinţă raţională. Nu putem accepta faptul că triunghiul are şi nu are trei laturi etc. (Botezatu, 1997, p. 33)A doua consecinţă absurdă se referă la faptul că „toate lucrurile s-ar confunda în unul singur”. Altfel spus, nu vom mai respecta nici principiul

identităţii. Dacă A este şi „~A” atunci este şi „~B”, ceea ce ne conduce iaraşi la absurditate. (Botezatu, 1997, p. 33)A treia consecintă se referă la faptul că între adevăr şi falsitate nu ar mai fi nicio deosebire, ceea ce iarăşi este absurd. În aceste condiţii, orice tentivă de a întemeia cunoaşterea este din start eşuată.Rezultă că principiul non-contradicţiei este o condiţie necesară pentru o manifestare corectă a gândirii logice. Argumentarea corectă înseamnă respectarea principiului non-contradicţiei şi a principiului identităţii. Cerinţa respectării non-contradicţiei asigură consecvenţa logică a argumentării. Principiul non-contradicţiei nu trebuie să fie confundat cu universul dialecticii. Immanuel Kant vorbeşte în Critica raţiunii pure despre antinomiile raţiunii pure. Acestea reprezintă teze sau propoziţii contradictorii ce pot fi argumentate cu aceeaşi îndreptăţire . Spre exemplu: „lumea are un început în timp şi spaţiu” şi „lumea nu are un început în timp şi spaţiu” reprezintă un cuplu faimos de astfel de antinomii. Universul gândirii dialectice reprezintă o dimensiune specială în care mintea noastră se poate manifesta depăşind aplicabilitatea strictă a principiului non-contradicţiei. Această situaţie reprezintă o altă problemă pe care nu o vom aborda în cazul cursului nostru. C) PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTEAcest principiu este descoperit în perioada modernă a filosofiei de filosoful german Leibniz. Acesta afirma în celebra sa operă Monadologia, că „există de asemenea două feluri de adevăruri, cele de raţionament şi cele de fapt. Adevărurile de raţionament sunt necesare şi opusul lor e imposibil, iar cele de fapt sunt contingente şi opusul lor este posibil. Când un adevăr este necesar, îi putem găsi temeiul prin analiză, rezolvându-l în idei şi adevăruri mai simple, până ajungem la cele primitive.” (Botezatu, 1997, p. 40)Sunt două principii care stau la baza raţionamentelor noastre în mod fundamental: principiul non-contradicţiei şi principiul raţiunii suficiente. Aceasta deoarece calificăm judecăţile ce intră în structura raţionamentului în adevărate şi false în funcţie de respectarea sau de încălcarea principiului non-contradicţiei, iar principiul raţiunii suficiente aduce în prim plan problema raţiunii suficiente, a temeiului necesar şi suficient. Acest principiu aduce în discuţie problema acestei ordini. De ce lucrurile stau în acest mod şi nu altfel? Aceasta este întrebarea în orizontul căreia poate fi articulat acest principiu. Aceste aspecte aduc în centrul demersului nostru problema „condiţionării.” Aceasta înseamnă că orice entitate este condiţionată în existenţa sa de manifestările şi de existenţa altor entităţi ş.a.m.d.„Principiul condiţionării se diversifică pe niveluri. Ontologic: orice proprietate este condiţionată de alte proprietăţi (pe care se şi întemeiază). Semantic:

orice adevăr este condiţionat de alte adevăruri (pe care se şi întemeiază). Sintactic: orice teoremă este condiţionată de alte teoreme (pe care se şi întemeiază). Din perspectiva logicii vom pretinde că orice adevăr, pentru a fi întemeiat, să se sprijine pe alte adevăruri. Operaţia logică, prin care se realizează întemeierea, este inferenţa (raţionamentul), demonstraţiile fiind alcătuite din şiruri de inferenţe.” (Botezatu, 1997, p. 41) Condiţionarea poate fi exprimată în limbaj natural prin formule de genul: „dacă p, atunci q”, unde vom înţelege prin simbolurile” „p” şi „q” propoziţii logice. Condiţionarea necesară va fi asociată expresiei: „dacă nu”, în timp ce expresia „dacă” va fi asociată condiţionării suficiente. Condiţionarea necesară şi suficientă este exprimată prin formula lingvistică: „dacă şi numai dacă”. În funcţie de posibilităţile de a aranja condiţiile şi consecinţele rezultate pot fi următoarele situaţii: 1) Condiţionarea necesară şi suficientă. În această situaţie avem condiţia necesară şi consecinţa suficientă. Falsitatea condiţiei (atenţie! nu şi adevărul acesteia) implică falsitatea consecinţei. Invers, adevărul consecinţei (atenţie! nu şi falsitatea acesteia) implică adevărul condiţiei. 2) Condiţionarea suficientă şi necesară se referă la situaţia în care condiţia suficientă antrenează consecinţa necesară. Adevărul condiţiei se alătură cu adevărul consecinţei, iar falsitatea consecinţei cu falsitatea condiţiei. 3) Condiţionarea necesară şi suficientă - suficientă şi necesară se referă la situaţia în care condiţia este necesara şi suficientă iar consecinţa este suficientă şi necesară. În această situaţie adevărul sau falsitatea condiţiei se îmbină cu adevărul sau falsitatea consecinţei, iar adevărul sau falsitatea consecinţei se combină cu adevărul sau falsitatea condiţiei. 4) Condiţionarea necesară - necesară se referă la situaţia în care condiţia necesară antrenează consecinţa necesară. În acest caz falsitatea condiţiei se însoţeşte cu adevărul consecinţei, iar falsitatea consecinţei se împleteşte cu adevărul condiţiei. 5) Condiţionarea suficientă - suficientă. În acest caz avem ambele, atât condiţia cât şi consecinţa suficiente. Adevărul condiţiei se asociază cu falsitatea consecinţei şi reciproc adevărul consecinţei se asociază cu falsitatea condiţiei. 6) Condiţionarea necesară şi suficientă - necesară şi suficientă, situaţie în care avem condiţia necesară şi suficientă şi consecinţa necesară şi suficientă. Adevărul şi falsitatea condiţiei se îmbină cu falsitatea si adevărul consecinţei, iar adevărul şi falsitatea consecinţei se îmbină cu falsitatea şi adevărul condiţiei. (Botezatu, 1997, p. 42) Aplicarea consecventă a principiului raţiunii suficiente înseamnă să nu acceptăm drept adevărate, judecăţi nedemonstrate, ci dimpotrivă să acceptăm drept adevărate propoziţiile demonstrate. Pentru a fi demonstrate, propoziţiile trebuie însoţite de temeiuri necesare şi suficiente. Logicienii consideră că acest principiu impune exigenţa unei gândiri critice, iar această exigenţă poate avea drept

consecinţă evitarea informaţiilor nedovedite, a formelor de cunoaştere ce nu sunt imune examenului critic.

D) PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUSAcest principium mai este cunoscut şi sub denumirea de tertium non datur, conform acestui principiu „două propoziţii contradictorii nu pot fi ambele false (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport). Una dintre ele este în mod necesar adevărată. Este imposibil ca un atribut nici să aparţină nici să nu aparţină unui subiect: omne A est aut B aut non-B. Din două aserţiuni contradictorii: clorul este element şi clorul nu este element, una trebuie să fie adevărată. Principiul necontradicţiei formulează cerinţa opusă: nu pot fi ambele adevărate, una trebuie să fie falsă.” (Botezatu, 1997, p. 36)Se observă că acest principiu este corelat cu principiul non-contradicţiei. Putem regăsi câteva formulări ale acestui principiu construite de Aristotel, în următoarele modalităţi: „Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat.” Alteori se referă la el ca la un principiu: :Principiul că un predicat trebuie să fie ori afirmat, ori negat despre un subiect este cerut de demonstraţia care utilizează reducerea la imposibili...”. De asemenea, „...orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată sau falsă...” (Botezatu, 1997, p. 36) Acest principiu poate fi formulat în funcţie de nivelul discursului. Din perspectivă ontologică, acest principiu poate fi formulat în sensul că „este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o anumită proprietate”, în sens semantic, „este necesar ca o propoziţie să fie sau să nu fie adevărată”, iar în sens sintactic, „este necesar ca o formulă bine formată să fie sau să nu fie o teză a sistemului.” (Botezatu, 1997, p. 36) Leibniz este filosoful care în perioada modernă a filosofiei a analizat această legătură între cele două principii: non-contradicţia şi terţul exclus. Conform non-contradicţiei, în viziunea lui Leibniz, o propoziţie este sau adevărată sau falsă, în timp ce, din perspectiva terţului exclus, nu există cale de mijloc între adevărat şi fals, sau altfel spus „nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărată nici falsă.” (Botezatu, 1997, p. 36) La o primă vedere cele două principii par a se suprapune sau a se confunda unul cu celălalt, însă dacă analizăm mai atent cele două principii ele nu se suprapun. „Confuzia terţului exclus cu contradicţia exclusă poate fi evitată astfel: principiul necontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate să fie şi A şi non-A, de unde se deduce că, una din alternative fiind adevărată, cealaltă este falsă. Definiţia necontradicţiei foloseşte modul imposibil şi conectivul şi, favorizând numai inferenţa de la adevărat la fals. Principiul

terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie sau A sau non-A, ceea ce duce la concluzia că, una din alternative fiind falsă, cealaltă este adevărată. Acum se foloseşte modul necesar, conectivul sau şi inferenţa de la fals la adevărat. Dacă nu se iau în consideraţie aceste precizări, nu se pot evita confuziile dintre cele două exigenţe surori ale gândirii corecte.” (Botezatu, 1997, p. 36)Acestea sunt cele patru principii ale logicii tradiţionale. Importanţa lor este imensă deoarece, toate demonstraţiile utilizează aceste principii. Domeniile cunoaşterii, toate sunt aranjate cu ajutorul acestor principii. Aristotel, însuşi le recunoştea importanţa pentru că aceste legi fundamentale ale gândirii sunt întemeiate în orizontul ontologic al fiinţei. Fiinţa sau temeiul universului reprezintă şi în cazul logicii formale tradiţionale, nivelul ultim la care pot fi fundamentate legile, principiile şi instrumentele gândirii corecte. „Astăzi, interpretarea dominantă se inspiră din doctrina «adevărurilor de raţiune», pe care Leibniz le-a caracterizat ca fiind adevărate în toate lumile posibile. S-a ajuns astfel la semantica lumilor posibile, conform căreia legile logice sunt enunţuri valabile în toate lumile posibile. Sfera logicului se extinde de la realitate la posibilitate, dar cu referire la toate legile logice, fără a avea un criteriu distinctiv pentru principiile logice.” (Botezatu, 1997, p. 45)Această viziune este întărită şi de distincţia pe care o face filosoful german Karl Jaspers între trei dimensiuni aplicabile principiilor logice şi anume: psihologică, ontologică şi logică propriu-zisă. Din această perspectivă, la nivel ontologic ne putem folosi de noţiunile de: „lucru” şi de „proprietate”. Existenţa este calificată drept o proprietate. Proprietăţile sunt legate de lucruri prin relaţia de „posesiune”. Principiile logice pot fi reformulate prin aceste distincţii în următorul mod: dacă un lucru posedă o proprietate, atunci acel lucru posedă acea proprietate (identitatea); este imposibil ca un lucru să posede şi să nu posede aceeaşi proprietate (non-contradicţia); este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o anumită proprietate (terţul exclus).Din perspectivă epistemologico-semantică ne putem folosi de noţiunile de: „propoziţie” şi de funcţiile de adevăr (adevărat şi fals) şi de relaţia referitoare la valoarea de adevăr. În aceste condiţii: dacă o propoziţie este adevărată, atunci ea este adevărată (identitatea); este imposibil ca o propoziţie să fie şi să nu fie adevărată în acelaşi timp şi sub acelaşi raport (non-contradicţia); este necesar ca o propoziţie să fie sau să nu fie adevărată (terţul exclus).În dimensiunea logico-sintactică, ne putem folosi de noţiunile de: „propoziţie” şi de „teoremă”. Astfel că putem afirma: dacă o propoziţie este o teoremă, atunci ea este o teoremă (identitate); este imposibil ca o

propoziţie să fie şi să nu fie o teoremă (non-contradicţia); este necesar ca o propoziţie să fie sau să nu fie o teoremă (terţul exclus). (Botezatu, 1997, p. 45)

VIII. RAŢIONAMENTE ERONATE

Raţionamentele eronate pot fi clasificate în două mari grupe principale: raţionamentele eronate din cauza necunoaşterii regulilor de corectitudine logică utilizate în construcţia argumentelor şi raţionamentele eronate construite intenţionat eronat de autorul acestora. A doua categorie se mai numeşte categoria sofismelor. Pentru că, în demersul nostru am amintit doar de raţionamentele simple cu propoziţii compuse şi de silogisme, ne vom mărgini în a exemplifica erorile doar în aceste cazuri. Nu este în intenţia noastră de a epuiza toate cazurile posibile.

A) ERORI ÎN CONSTRUCŢIA ARGUMENTELOR CU PROPOZIŢII COMPUSE

Propoziţiile compuse pot fi utilizate în construcţia unor argumente simple. Spre exemplu, următorul argument: Dacă înveţi, atunci vei obţine note foarte bune în sesiunea de examene. Cum nu ai obţinut note foarte bune în sesiunea de examene, înseamnă că nu ai învăţat. În acest caz putem avea următoarele situaţii: i) argumente deductive cu două premize; ii) argumente deductive cu trei premize.i) argumentele deductive cu două premize se împart la rândul lor în:a) ipotetice: modul afirmativ-afirmativ (modus ponendo-ponens) ce se poate exemplifica în felul următor: p → q Dacă mă pregătesc foarte bine, atunci voi obţine note foarte bune în sesiune. p Învăţ q Obţin note foarte bune în sesiune.Modul negativ-negativ (modus tollendo-tollens) ce se poate exemplifica în următorul fel: p → q Dacă mă pregătesc foarte bine, atunci voi obţine note foarte bune în sesiune. ~q Nu obţin note foarte bune. ~ p Nu mă pregătesc foarte bine.b) disjunctive: modul afirmativ-negativ (modus ponendo-tollens) ce se poate reprezenta schematic în felul următor: p W q Sau citesc sau mă joc pe computer

p Citesc ~q Nu mă joc pe computerModul negativ-afirmativ (modus tollendo-ponens) ce poate fi în două situaţii argumentative:p W q Sau citesc sau mă joc pe computer~ p Nu citesc q Mă joc pe computer

p V q Citesc sau mă joc pe computer~p Nu citesc q Mă joc pe computer

ii) argumente deductive cu trei premize numite în literatura de specialitate şi dileme. Aceste raţionamente se clasifică în următorul mod:a) dilema constructivă ce poate fi: simplă şi complexă. Dilema constructivă simplă poate fi reprezentată în următorul mod:p → q Dacă învăţ, atunci voi obţine note bune în sesiunea de examener → q Dacă înţeleg, atunci voi obţine note bune în sesiunea de examenep V r Învăţ sau înţeleg q Voi obţine note bune în sesiunea de examene

Dilema constructivă complexă poate fi reprezentată în următorul mod:p → q Dacă învăţ, atunci voi obţine note bune în sesiunea de examener → s Dacă înţeleg logic, atunci voi fi lăudat de profesorip V r Învăţ sau înţeleg logic q V s Voi obţine note bune în sesiunea de examene sau voi fi lăudat de profesori

b) dilema distructivă poate fi: simplă şi complexă. Cea simplă poate fi reprezentată schematic astfel: p → q Dacă mă pregătesc temeinic atunci voi abţine note foarte bune la examen p→ r Dacă mă pregătesc temeinic, atunci voi fi premiant ~q V ~ r Nu voi obţine note foarte bune sau nu voi fi preminat ~ p Nu mă pregătesc temeinic

Dilema distructivă complexă poate fi reprezentată astfel: p → q Dacă voi sta acasă, atunci voi citi o carte foarte bună. r → s Dacă voi merge în oraş, atunci voi viziona un film foarte bun~q V ~s Nu voi citi o carte foarte bună sau nu voi viziona un film foarte bun

~p V ~r Nu voi sta acasă sau nu voi merge în oraş

Erorile ce pot surveni în construcţia argumentelor cu propoziţii compuse pot fi următoarele: 1) eroarea afirmării consecventului: p → q q p

2) eroarea negării antecedentului p → q ~p ~q

3) eroarea afirmării disjunctului p V q p ~ q

B) CLASIFICAREA SOFISMELORCele mai „spectaculoase” raţionamente eronate sunt sofismele şi paralogismele. Erorile pot fi comise intenţionat sau neintenţionat. Atunci când intenţia este evidentă avem de-a face cu un sofism, în timp ce raţionamentul eronat fără intenţie se numeşte paralogism. Sofismele sunt clasificate în cinci mari clase:1) Sofismele de limbaj sunt provocate de utilizarea ambiguă a limbajului, de utilizarea eronată a anumitor termeni. Această clasă de sofisme se poate diviza în cinci specii:a) Echivocaţia apare atunci când un termen este folosit ambiguu, iar acel termen are o funcţie importantă în argument. Spre exemplu: Zăpada este albă. Albul este adjectiv. Zăpada este adjectivÎn exemplul nostru este vorba despre utilizarea eronată a termenului „alb”. În prima premiză este utilizat în sensul de adjectiv, în timp ce în în a doua premiza este utilizat în sensul de substantiv. Principiul identităţii este încalcat în acest sofism.b) Amfibolia este un sofism în care o anumită expresie sau o propoziţie dintr-un argument este ambiguă din punct de vedere sintactic. Spre exemplu:

„Copii spun părinţii fac lucruri trăznite”. Acest enunţ poate fi formulat în două modalităţi: „Copii spun: parinţii fac lucruri trăznite.” sau „Copii, spun părinţii, fac lucruri trăznite.”c) Accentul este un sofism care este produs printr-o subliniere eronată a unui cuvânt sau a unei expresii. Spre exemplu: „Mă îmbăt de fericire!”d) Diviziunea este un sofism care apare atunci când un termen este folosit colectiv în premiză, iar în concluzie este folosit în mod distributiv. Spre exemplu: Studenţii anului trei ai facultăţii de Comunicare şi Relaţii Internaţionale au obţinut note foarte bune la examen, ceea ce înseamnă că şi Mihai Dumitrescu care este student în anul trei al facultăţii de Comunicare şi Relaţii Internaţionale a obţinut note foarte bune.e) Compoziţia este un sofism corelat cu diviziunea fiind inversul diviziunii şi apare atunci când un termen este folosit în premize în sens distributiv, iar în concluzie este folosit în sens colectiv. Spre exemplu: Mihai Dumitrescu care este student în anul trei al facultăţii de Comunicare şi Relaţii Internaţionale a obţinut note foarte bune, ceea ce înseamnă că toţi studenţii anului trei ai facultăţii de Comunicare şi Relaţii Internaţionale au obţinut note foarte bune la examen.2) Sofismele circularităţii mai sunt denumite şi argumentele circulare şi sunt cauzate de presupunerea în premize a ceea ce urmează să fie demonstrat în concluzie. Sunt următoarele specii de astfel de sofisme:a) Argumentul circular (petitio principii) apare atunci când se argumentează că o propoziţie este adevărată pentru că este adevărată. Spre exemplu: profesorii au întotdeauna dreptate, pentru că sunt profesori şi profesorii nu pot greşi.b) Expresiile circulare presupun că ceea ce este de demonstrat a fost deja demonstrat. Spre exemplu: Ionel nu poate fi admis în cercul studenţesc, deoarece este student în anul I.c) Întrebarea complexă apare atunci când utilizăm o întrebare ce presupune în prealabil un răspuns la altă întrebare care nu a fost adresată. Spre exemplu: Te-ai distrat de minune în excursie? Răspunsul la această întrebare presupune un răspuns prealabil la întrebarea: Ai mers în excursie?d) Afirmarea repetată este un sofism provocat de simpla repetare a unei aserţiuni.3) Sofismele supoziţiei neîntemeiate reprezintă argumente ce se bazează pe false supoziţii. Există următoarele specii:a) Bifurcaţia reprezintă un sofism în care sunt presupuse numai două soluţii, când, de fapt, există mai multe soluţii. Spre exemplu: „Acum sau niciodată!”b) Falsa dilemă este un sofism care porneşte de la o bifurcaţie şi care se întemeiază pe supoziţii false. Spre exemplu: „Dacă nu ai învăţat pentru

examen, atunci nu ai motiv să fii stresat. Dacă ai învăţat pentru examen, iarăși, nu ai un motiv să fii stresat. Fie că ai învăţat, fie că nu ai învăţat pentru examen, tot nu ai un motiv să fii stresat.”c) Inconsistenţa este o specie de sofism care apare atunci când raţionamentul porneşte de la premize inconsistente. În consecinţă, putem derive orice concluzie. 4) Sofismele de relevanţă reprezintă o specie de sofisme cauzate de faptul că, deşi premizele sunt adevărate, ele nu sunt şi relevante pentru derivarea concluziei. Sunt următoarele specii de sofisme:a) Argumentul relativ la persoană (argumentum ad hominem) se realizează atunci când un argument nu examinat critic în sens corect, ci, persoana care l-a produs este atacată. Altfel spus, ne confruntăm cu atacul la persoană şi nu cu atacul argumentului.b) Argumentul relativ la ignoranţă (argumentun ad ignorantiam) este un sofism ce se produce atunci când considerăm că o propoziţie este adevărată pentru simplul motiv că nimeni nu a dovedit că este falsă sau o propoziţie este falsă pentru că nimeni nu a dovedit că este adevărată. Spre exemplu: există extratereştrii pentru că nimeni nu a dovedit că aceştia nu există.c) Argumentul relativ la modestie (argumentum ad verecundiam) acest sofism apare atunci când calificăm o propoziţie ca fiind adevărată prin apelul la o autoritate incontestabilă. Spre exemplu, „pământul este rotund, pentru că aşa am învăţat de la profesorul de astronomie.”d) Argumentul relativ la popor (argumentum ad populum) este un sofism care se produce atunci când o propoziţie este calificată ca fiind adevărată prin apelul la opinia generală a unei mulţimi. Mulţimile de oameni sunt foarte uşor de controlat şi de manipulat.e) Argumentul relativ la milă (argumentum ad misericordiam) este un sofism ce apare atunci când temeiurile necesare şi suficiente necesare în a accepta o propoziţie adevărată sau nu, sunt înlocuite cu apelul la milă faţă de autorul argumentului.f) Argumentul relativ la baston (argumentum ad baculum) este un sofism ce constă în impunerea prin forţa fizică a unei propoziţii calificate ca fiind adevărată. Această specie de sofism este frecvent utilizată de regimurile totalitare, deoarece, elimină orice urmă de raţionalitate. Agresivitatea utilizată în cazul acestui sofism poate fi corelată cu instinctul agresivităţii, acel Tanathos despre care ne-a vorbit pe îndelete, creatorul psihanalizei, Sigmund Freud. Aceasta este o altă problemă ce va fi tratată în studii viitoare.5. Sofismele dovezilor insuficiente se produc atunci când premizele sunt relevante pentru derivarea concluziei, însă nu sunt şi suficiente, adică nu

constituie un temei necesar şi suficient pentru derivarea concluziei. Sunt două specii în cazul acestui tip de sofism: generalizarea pripită şi cauza falsă.a) Sofismul generalizării pripite se produce atunci când se porneşte de la un număr limitat de exemple particulare şi se extrapolează concluzia asupra întregii clase a entităţilor utilizate în exemplificări. Spre exemplu, dacă trei patru studenţi ai Universităţii „Danubius” au devenit profesionişti de succes, înseamnă că toţi studenţii Universităţii „Danubius” vor deveni profesionişti de succes.b) Sofismul cauzei false poate avea următoarele forme:- post hoc ergo propter hoc (după aceasta, deci, din cauza aceasta) este un sofism care apare atunci când se argumentează că A este cauza lui B, deoarece A apare înaintea lui B.- efecte comune reprezintă o situaţia în care se consideră că două fenomene ce decurg dintr-un al treilea sunt într-o relaţie de cauzalitate.- efecte reciproce reprezintă situaţia în care se susţine că dacă A este cauza lui B, atunci B nu poate fi cauza lui A. - confundarea cauzei cu o anumită condiţie se refera la situaţia în care apariţia unui efect presupune pe lângă cauza propriu-zisă şi anumite condiţii de apariţie. Spre exemplu, eu m-am îmbolnăvit de gripă, deoarece soţia mea s-a îmbolnăvit de gripă.- confundarea cauzei şi a efectului este un sofism produs atunci când efectul este confundat cu cauza din cauza, cel mai probabil, a ignoranţei. Spre exemplu: nu a învăţat nici în sesiunea de restanţe, deoarece a primit o notă foarte mică şi în sesiunea primă.Acestea sunt cele mai importante clase de sofisme. Eliminarea sofismelor reprezintă a reuşită în orice domeniu al cunoaşterii. Aristotel este filosoful care a „demascat” pentru prima dată în istoria filosofiei europene, raţionamentele eronate. În antichitatea greacă sofiştii: Gorgias şi Protagoras au fost cei care au utilizat raţionamentele eronate pentru prima dată, cu intenţie, într-un mod sistematic. Împotriva acestora, se vor ivi în istoria filosofiei, reprezentanţii şcolii ateniene: Socrate, Platon şi Aristotel.

IX. ARGUMENTAREA ŞI CONTRAARGUMENTAREA ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE

Argumentarea înseamnă o modalitate de construcţie raţională formată din propoziţii logice ce îndeplinesc funcţia de probe sau de temeiuri necesare şi suficiente utilizate pentru demonstrarea sau respingerea unei teze. Argumentarea este strâns împletită cu contraargumentarea. Deseori, tezele sunt însoţite şi de antiteze. În istoria ştiinţelor sunt multe situaţii în care

disputele privind teorii concurente, privind ipoteze sau viziuni diferite privind universul s-au purtat pe terenul argumentare vs. contraargumentare. Spre exemplu, disputa purtată între Jean Piaget şi Noam Chomsky privind limbajul. Piaget şi discipolii acestuia considerau că limbajul se asimilează pas cu pas prin experienţă, în timp ce Chomsky şi ai săi elevi consideră că avem serioase dovezi în a accepta acea faimoasă „gramatică universală” care este înnăscută (este reluată astfel, viziunea carteziană privind ideile înnăscute). Chomsky se bazează pe diferenţa foarte importantă între input-uri şi output-uri, adică diferenţa între ceea ce asimilează empiric copilul în experienţa sa şi ceea ce va produce. Copilul nu va auzi gramatică în sens tehnic, însă va fi capabil să formuleze enunţuri corecte logic şi ulterior gramatical. Această capacitate formidabilă nu poate fi explicată decât prin admiterea acelei structuri înnăscute. Pe de altă parte, Piaget demonstrează şi experienţa îl confirmă, că, dacă în primele etape de dezvoltare intelectuală şi psihică, copilul nu va auzi niciun limbaj natural şi va ajunge la o vârstă destul de înaintată fără să dobândească această achiziţie intelectuală foarte importantă, îi va fi imposibil să mai înveţe un limbaj natural (limba română, engleză, germană, chineză etc.) Într-un scenariu de tip Cartea junglei, un astfel de personaj ajuns la maturitate fără să asimileze în prealabil un limbaj natural, nu-l va mai putea asimila. Disputa între cele două viziuni este pe departe de a fi tranşată definitiv, deoarece amândoi au puncte de susţinere ce rămân în continuare a fi valabile.Orice argumentare sau contraargumentare conţine în structura sa următoarele elemente: teza şi temeiurile ce constituie conţinutul argumentării, modul în care sunt aranjate propoziţiile logice în succesiunea lor, adică tehnicile utilizate, şi finalitatea argumentării ceea ce se traduce prin convingerea unui auditoriu. Verificarea validităţii argumentelor utilizate este o operaţie obligatoriu de efectuat de către fiecare din noi, însă, niciodată de realizat în viaţa obişnuită. Această operaţie este mai degrabă un ideal de atins. Opinia publică nu este deloc imună faţă de manipularea prin mijloace mai mult sau mai puţin sofisticate. Zvonul este un instrument teribil ce poate fi utilizat cu succes în tentativa de a controla, de a manipula opinia publică. În conversaţie argumentarea poate fi sub forma monologului, adică a unui discurs în faţa publicului sau sub forma dialogului, ceea ce reprezintă o dezbatere polemică. În cazul unei dezbateri polemice partenerii dialogului îşi pot revizui punctele de vedere în funcţie de reacţia sau de contraargumentarea întâmpinate. Dialogul trebuie să îndeplinească câteva condiţii minimale pentru a se putea desfăşura în condiţii normale: partenerii să aibă habar despre ce se discută,

să respecte un minim de politeţe în dezbatere etc. Deseori, argumentarea este împletită cu tehnicile de retorică, de persuasiune, de manipulare şi de convingere a auditoriului. Prin persuasiune, încercăm să ne convingem auditoriul că noi avem dreptate, suntem deţinătorii adevărului Manipulările pot fi: mici, medii sau de mare amploare. Cele mici se produc atunci când încercăm să convingem un anumit segment de clienţi să cumpere un anumit tip de produs, realizat de o anumită firmă. Manipulările medii se produc atunci când evoluţia socială sau politică a unui stat pot fi influenţate în sens decisiv. Spre exemplu manipularea opiniei publice în decembrie 1989, în timpul Revoluţiei. Manipulările mari se produc la nivel global şi afectează întreaga specie omenească. Spre exemplu, sosirea apocalipsei mayaşe pe 21 decembrie 2012. Foarte util demersului nostru ar fi consultarea paginilor referitoare la întemeierea unei opinii faţă de răspândirea şi utilizarea unui zvon în manipularea opiniei publice. În acest sens recomandăm consultarea notelor de curs pentru disciplina Sociologia opiniei publice, curs adresat studenţilor anului III, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Internaţionale, specializarea Comunicare şi Relaţii publice (Voicu, Ştefan, 2011, pp. 18-30 şi 35-49)

Bibliografie generală de elaborare a cursului:

1. Aristotel (1998). Organon, Bucureşti: IRI. 2. Aristotel (2007). Metafizica, Bucureşti: Humanitas3. Babbie, Earl (2010). Practica cercetării sociale, Iaşi: Polirom.

4. Botezatu, Petre (1983). Constituirea logicităţii, Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică.

5. Botezatu, Petre (1997). Introducere în logică, Iaşi: Polirom.6. Botezatu, Petre, Didilescu, I, (1976). Silogistica, Bucureşti: Didactică şi

Pedagogică.7. Boudon, Raymond (1997). Tratat de sociologie, Bucureşti: Humanitas.8. Chelcea, Septimiu (2001). Tehnici de cercetare sociologică, Bucureşti:

Edituta Economică.9. Chelcea, Septimiu (coord.) (2006). Psihosociologie. Teorie şi aplicatii,

București: Editura Economică.10. Chipea, Floare (2006). Obiectul de studiu al sociologiei. Analele

Universităţii din Oradea, Fascicula Sociologie-Filosofie, Asistenţă Socială, pp. 1-9.

11. Dima, Teodor (1975). Metodele inductive, Bucureşti: Ştiinţifică.

12. Dima, Teodor (1980). Explicaţie şi înţelegere, Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică.

13. Dima, Teodor, Marga, Andrei, Stoianovici Dragan. (1991). Logica generală, Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.

14. Dinu, Mihai (1997). Comunicarea, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.15. Dumitriu, Anton (1993). Istoria logicii, vol. I-III, Bucureşti:

Tehnică.16. Enescu, Gheorghe (1980). Fundamentele logice ale gândirii,

Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică.17. Durkheim, Emile (1974). Regulile metodei sociologice, Bucureşti:

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.18. Enescu, Gheorghe (1985). Dicţionar de logică, Bucureşti:

Ştiinţifică şi Enciclopedică. 19. Enescu, Gheorghe (1997). Tratat de logică, Bucureşti: Lider. 20. Farges, Albert (1907). Études des bases de la connaisance de la

croyance avec la critique du neokantianisme du pragmatisme, Paris: Berche et Tarlin.

21. Flew, Anthony (1996). Dicţionar de filosofie şi logică, Bucureşti: Humanitas.

22. Florian, Mircea (1996). Logică şi epistemologie, Bucureşti: Antet. 23. Gavreliuc, Alin (2006). De la relațiile interpersonale la

comunicarea socială, Iași: Polirom24. Grecu, C. (1982). Logica interogativă şi aplicaţiile ei, Bucureşti:

Ştiinţifică şi Enciclopedică.25. Giddens, Anthony (2000). Sociologie, București: Bic All.26. Grosu, Nicolae (1999). Tratat de sociolgie. Abordare teoretică,

Bucureşti: Editura Expert.27. Hume, David (1987). Cercetare asupra intelectului omenesc,

Bucureşti: Ştiinţifică.28. Ionescu, Nae (1993). Curs de logică, Bucureşti: Humanitas. 29. Joseph, Isaac, Grafmeyer, Yves (2004). L'école de Chicago.

Naissance de l'écologie urbaine, Paris: Aubier.30. Klaus Georg (1977). Logica modernă, Bucureşti: Ştiinţifică şi

Enciclopedică.31. Lupşa, Elena şi Bratu, Victor şi Stoica, Maria (2005). Logică şi

argumentare, Deva: Corvin. 32. Marcus, Solomon (1984). Paradoxul, Bucureşti: Albatros.33. Marga, Andrei (1988). Exerciţii de logică generală, Cluj-Napoca:

Universitatea din Cluj-Napoca.34. Nedelcu, Elena (2009). Sociologie. Concepte, Teorii,

Fundamente, Bucureşti: Editura Universitară.35. Piaget, Jean (1991). Tratat de logică operatorie, Bucureşti:

Didactică şi Pedagogică. 36. Popa Cornel (1972). Teoria definiţiei, Bucureşti: Ştiinţifică.37. Rovenţa-Frumuşani Daniela (2000). Argumentarea. Modele şi

strategii, Bucureşti: All.

38. Sălăvăstru, C, (1994). Logică şi limbaj educaţional, Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.

39. Sălăvăstru, C, (1996). Raţionalitate şi discurs, Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.

40. Sălăvăstru, C. (1996). Modele argumentative în discursul educaţional, Bucureşti: Academiei.

41. Schifirneţ, Constantin (1999). Sociologie. Bucureşti: Editura Economică.

42. Stihi, Teodor (1999). Introducere în logica simbolică, Bucureşti: All.

43. Stoianovici, Drăgan (1990). Logică generală, (crestomaţie şi exerciţii) Bucureşti: Universităţii Bucureşti

44. Valeriu, Al. (2001). Logică, Ediţia XXIV, Bucureşti: Garamond.45. Vieru, Sorin (1997). Încercări de logică, Bucureşti: Paideia.46. Vlăduţescu, Gheorghe (2001), O enciclopedie a filosofiei

greceşti, Bucureşti: Paideia.47. Voicu, Victor (2009). Sociologia opiniei publice, Galaţi:

Universitară Danubius.48. Voicu, Victor (2011). Introducere în științe sociale, Galaţi:

Universitară „Danubius”.49. Voicu, Victor şi Ştefan, Ionuţ (2011), Sociologia opiniei publice,

Galaţi: Universitară „Danubius”.50. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu, Lazar (coord.) (1993). Dicţionar de

sociologie, Bucureşti: Editura Babel.