CAPITOLULU V

PRINCIPIILE CONSTITUTIONALE APLICABILE DREPTURILOR,

LIBERTATILOR SI INDATORIRILOR FUNDAMENTALE

1. Universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale (art. 15 alin. (1))

Universalitatea drepturilor si libertatilor exprima vocatia cetateanului pt toate drepturile si libertatile.

Universalitatea exprima ideea ca toti cetatenii unui stat se bucura de aceste drepturi si libertati.

Valorificarea concreta si exercitiul acestor drepturi sunt garantate de Constitutie.

Universalitatea drepturilor implica si universalitatea indatoririlor. Astfel, este firesc ca cetateanul sa aiba atat drepturi, cat si

obligatii fara de semenii sai si fata de societate.

Acest principiu exprima legatura indisolubila dintre drepturi si libertati, pe de-o parte, si indatoriri, pe de alta parte. Astfel,

indatoririle devin garantii ale drepturilor si libertatilor.

2. Neretroactivitatea legii (art. 15 alin. (2))

Potrivit acestui principiu, o lege adoptata si intrata in vigoare produce efecte juridice numai pentru viitor, pentru ca nu poate

fi acceptat ca un om sa raspunda pentru o conduita avuta anterior intrarii in vigoare a legii.

Constiutia prevede insa si o exceptie, si anume: legea penala sau contraventionala mai favorabila.

In legatura cu exceptia de la principiul neretroactivitatii legii, in doctrina au fost facute numeroase observatii.

O prima astfel de observatie vizeaza legea civila despre care se afirma ar trebui, alaturi de legea penala si contraventionala mai

favorabila, sa retroactiveze. Asemena legi ar putea fi legile de “dispensa” care sunt leges confirmatoriae sau leges annulatoriae.

Se mai examineaza, tot ca exceptie, legea interpretativa.

In jurisprudenta romaneasca mai veche, notiunea de lege interpretativa a fost definita cu ocazia solutionarii celebrei Spete

a tramvaielor de catre Tribunalul Ilfov. Astfel, se afirma ca este o lege interpretativa legea care rezolva o dificultate de interpretare,

care intervine in cazurile in care exista contrarietate de hotarare in interpretarea legilor. In speta solutionata insa nu a putut fi retinuta

ca interpretativa legea privind infiintarea tramvaielor comunale.

Legea de interpretare nu este o exceptie de la principiul neretroactivitatii legii, intrucat interpretarea general-obligatorie

lamureste intelesul normei interpretate, dar nu poate adauga si nici modifica acest inteles, ci doar il clarifica.

Art. 15 alin. (2) din Constitutie prevede o exceptie de la principiul neretroactivitatii legii, si anume legea penala sau

contraventionala mai favorabila.

Neretroactivitatea legii, ca principiu constituional, este obligatorie pentru toate ramurile de drept, nu numai pentru acelea

care il prevad explicit, si pentru toate actele normative.

Principiul neretroactivitatii legii este o garantie fundamentala a drepturilor constitutionale, indeosebi a libertatii si sigurantei

persoanei.

3. Egalitatea in drepturi a cetatenilor (art. 16 alin. (1))

Din art. 16 alin. (1) din Constitutie rezulta ca cetatenii romani sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si

fara discriminari.

Din punctul de vedere politic, egalitatea in drepturi este sursa democratiei, fara de care drepturile si libertatile nu ar putea

exista in mod real. Respingerea egalitatii presupune negarea demnitatii umane si imbratisarea barbariei.

Egalitarismul, sau egalitatea in fapt, este contrar egalitatii in drepturi si presupune uniformizarea categoriilor sociale.

Egalitatea in drepturi a cetatenilor este principiul constitutional potrivit caruia cetatenii romani sunt egali, fara deosebire de

rasa, nationalitate, origine etnica, liba, religie, sex, opinie sau apartenenta politica, avere sau origine sociala, se pot folosi in mod egal

de drepturile prevazute de Constitutie si de legi.

In doctrina, s-a aratat ca exista trei aspecte, si anume: egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii, egalitatea in drepturi a

cetatenilor fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, avere sau origine sociala si egalitatea in drepturi a cetatenilor

fara deosebire de religie, opibie sau apartenenta politica.

Egalitatea in drepturi a cetatenilor priveste toate drepturile si pe toti cetatenii, fara discriminare si fara privilegii si se

manifesta in toate domeniile de activitate.

Dupa aderarea Romaniei la UE, acest principiu trebuie aplicat pe teritoriul tarii noastre si in raport cu resortantii Statelor

membre ale UE. Un aspect special il constituie drepturile acestor resortanti de a alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei

publice locale romanesti, in conditiile aderarii la UE.

Egalitatea in drepturi a femeilor cu barbatii exprima realitatea ca femeile reprezinta jumatate din populatia tarii, motiv

pentru care ele trebuie sa se bucure in mod egal cu barbatii de toate drepturile si sa isi asume toate obligatiile.

Egalitatea de sanse presupune ca femeile sa fie propuse in numar egal pentru ocupara functiilor si demnitatilor publice, civile

si militare, fara discriminari fara privilegii, indiferent care ar putea fi rezultatul final.

Egalitatea in drepturi a cetatenilor fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, avere sau origine sociala exprima realitatea ca pe teritoriul Romaniei, in decursul dezvoltarii istorice, s-au asezat, au locuit, au muncit si au luptat alaturi de

romani si cetateni de alta nationalitate (minoritati nationale). Acesti cetateni se bucura, la fel ca si cetatenii de origine etnica romana,

de toate drepturile si libertatile si isi pot asuma, tot in mod egal, toate indatoririle fundamentale.

In ceea ce priveste persoanele apartinand minoritatilor nationale, statul recunoaste si garanteaza acestora dreptul la pastrarea,

dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase.

Egalitatea in drepturi a cetatenilor fara deosebire de rasa, religie, opinie sau apartenenta politica urmareste ca optiunile

politice sau relgioase ale oamenilor sa nu fie speculate in sensul discriminarii de drepturi.

CCR: pag. 225

4. Functiile si demnitatile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara (art. 16 alin. (3))

Constitutia utilizeaza termenii “functii publice” si “demnitati publice”, care sunt diferiti, insa in practica si chiar in

Constitutie sunt confundati.

Functiile publice sunt cele care presupun exercitiul autoritatii statale, un statut aparte si necesitatea depunerii obligatorii a

juramantului cerut de lege. Acestea sunt pana la subsecretar de stat.

Cat priveste demnitatile publice, acestea sunt de la subsecretar de stat, inclusiv, pana la seful statului.

Deosebirile dintre functia publica si demnitatea punlica se refera la modalitatile de ocupare a lor, la atributii si la modalitatile

constitutionale si legale de incetare a lor. Ocuparea unei functii sau a unei demnitati publice se poate face numai de catre persoane

fizice, care indeplinesc toate conditiile legale cerute (varsta, capacitate), la care Constitutia mai impune inca doua, si anume: cetatenia

romana si domiciliul pe teritoriul Romaniei.

In ceea ce priveste prima conditie, dubla cetatenie este permisa de catre Constitutie si lege.

Conditia de domiciliere pe teritoriul tarii este o garantie a atasamentului persoanei fata de tara de guvernarea careia participa

sau va participa ca demnitar sau ca functionar public.

Demnitarii publici nu sunt functionari publici sau functionari publici parlamentari.

Demnitatea publica este o categorie a dreptului constitutional, in timp ce functia publica este una a dreptului administrativ.

Art. 16 alin. (3) din Constitutie reglementeaza aplicarea principiului egalitatii in domeniul ocuparii functiilor si demnitatilor

publice. Astfel, se prevede ca statul roman garanteaza egalitatea de sanse intre femei si babrati pentru ocuparea acestor functii si

demnitati.

In art. 16 alin. (4), Constitutia reglementeaza o alta aplicatie a principiului egalitatii in domeniul aderarii Romaniei la UE prin

care cetatenii acesteia care indeplinesc cerintele legii organice, au dreptul de a alege si de a fi ales in autoritatile administratiei

publice locale.

Cu privire la acest text trebuie aduse precizari, si anume: se reglementeaza la cel mai inalt nivel egalitatea dintre cetatenii

romani si cei ai UE in domeniul alegerii; este vorba doar despre autoritatile administratiei publice locale; in legislatiile Statelor

membre ale UE nu este reglementat accesul cetatenilor straini in toate autoritatile administratiei publice locale; textul

constitutional se refera la cetateni si nu la apatrizi; se utilizeaza expresia drept de a alege si nu drept de vot, intrucat cetatenii aleg o

persoana mai multe si nu voteaza o masura sau alta.

5. Protectia cetatenilor romani in strainatate si obligatiile lor (art. 17)

Protectia cetatenilor romani in strainatate si obligatiile lor se fundamenteaza pe faptul ca cetatenia romana este legatura

organica dintre cetatean si statul de care apartine, legatura care, prin efectele sale, determina statutul juridic al persoanei fizice

detinatoare a calitatii de cetatean roman. Acest lucru este valabil oriunde s-ar afla persoana respectiva, atat in interiorul tarii, cat si in

afara frontierelor Romaniei.

Cetatenii romani, care se afla in strainatate, au dreptul sa apeleze la protectia autoritatilor romane, iar acestea au obligatia

constitutionala de a le-o acorda. Datorita faptului ca Romania este membra a Uniunii Europene, cetatenii romani aflati in strainatate

au dreptul de a solicita protectia prevazuta de Constitutie, din partea oricarui alt stat membru al Uniunii Europene, daca tara noastra

nu are reprezentanta diplomatica sau consulara in zona in care se afla cetateanul roman.

Cetateanul roman care se afla in afara frontierelor tarii noastre trebuie sa-si indeplineasca obligatiile ce-I revin potrivit

Constitutiei si legilor romaniei.

Exista si obligatii pentru cetatenii romani din afara granitelor, intrucat simpla absenta din tara nu-l inlatura de la urmatoarele:

• apararea tarii

• plata impozitelor pentru imobilul al carui proprietar este

• cresterea, intretinerea si educatia copilului minor

In art. 17 din Constitutie este prevazut, totusi, faptul ca cetatenii romani nu sunt tinuti sa isi indeplineasca obligatiile, daca

acestea “nu sunt compatibile cu absenta lor din tara”. (Ex: participarea la remedierea sau chiar inlaturarea efectelor unor inundatii).

6. Cetatenii straini si apatrizii se bucura in Romania de protectie juridica (art. 18 alin. (1))

Reglementarea constitutionala a statutului strainilor si apatrizilor din Romania se fundamenteaza pe principiile:

a) cetatenii straini si apatrizii, in calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale (la viata, la demnitate, la libertate, la

constiinta etc.), care sunt inalienabile si imprescriptibile

b) anumite drepturi pot apartine numai cetatenilor romani (drepturile politice); in toate sistemele constitutionale exista regula

potrivit careia numai proprii cetateni au astfel de drepturi: de vot, de a alege si dreptul de a fi ales, pentru ca numai ei pot participa la

guvernarea tarii si ocupa demnitati sau functii publice

c) exista si alte drepturi subiective a caror dobandire si exercitare nu sunt conditionate de existenta calitatii de cetatean;

asemenea drepturi trebuie acordate si cetatenilor straini sau apatrizilor care domiciliaza in Romania

7. Dreptul de azil (art. 18 alin. (2))

Constitutia reglementeaza dreptul de azil ca fiind un drept care apartine numai cetatenilor straini si apatrizilor. Dreptul de azil

presupune gazduirea si protectia statului roman acordate acestor persoane fizice, deoarece in statul lor de origine sunt urmarite sau

persecutate pentru activitati politice desfasurate in favoarea umanitatii, progresului si pacii, de unde si denumirea de azil politic.

Terminologic, cuvantul azil provine din latinescul asylum, care inseamna a nu fi urmarit sau a nu fi arestat, protectie

impotriva persecutiilor, loc de refugiu sau de siguranta in care se poate gasi ocrotire, adapost sau refugiu.

Persoanele fizice carora li se acorda azilul politic in Romania se bucura de toate drepturile si au toate obligatiile cetatenilor

romani, cu exceptia celor care apartin in exclusivitate acestora din urma. In acelasi timp aceste persoane nu pot fi extradate. De

asemenea, statutul azilantului politic nu trebuie sa fie confundat cu cel al refugiatului, chiar daca acea calitate a celui de-al doilea

poate constitui prima etapa pentru dobandirea statutului de azilant politic. Potrivit instrumentelor internationale in domeniu, azilul

este un act pasnic si umanitar si nu poate fi considerat ca un act inamical fata de un alt stat. Se considera ca orice persoana fizica

are dreptul de a cere azil politic si de a obtine azilul politic intr-un alt stat. Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoane fizice

suspectate serios de a fi comis: crima contra pacii, crima de razboi, crima contra umanitatii.

Din doctrina au rezultat o serie de principii, ce au fost preluate in instrumentele juridice internationale:

• statele pot acorda dreptul de azil, drept care este “perfect”, pentru ca o natiune este libera sa actioneze asa cum doreste, atat

timp cat actele sale nu afecteaza drepturile altor natiuni

• statele au dreptul de a acorda azil, drept care este limitat doar de obligatia de a inapoia persoanele fizice fata de care exista

convingerea ca sunt vinovate de savarsirea unor infractiuni grave (daca aceste persoane sunt judecate si pedepsite de statul in

care au cerut azilul, aceasta obligatie este evitata)

• persoana fizica are dreptul de a obtine azilul daca a fost expulzata din statul de origine, dar in acest caz dreptul este

“imperfect”, fiind dublat de obligatii corelative care sunt apreciate de statul in care s-a solicitat azilul politic ori in care

persoana in cauza s-a refugiat

• existenta unor motive intemeiate in baza carora este refuzata admiterea persoanelor intr-un alt stat

Doctrina referitoare la azil a evoluat alaturi de evolutia institutiei extradarii in perioada inceputa in secolul al XIX-lea si

incheiata la Primul Razboi Mondial.

Extradarea era la latitudinea statului care o lua, fara sa fie legata de respectarea drepturilor persoanei fizice in cauza. Dreptul

international nu prevedea, la vremea respectiva, nici macar o obligatie “imperfecta” de aplicare a dreptului penal al unui stat in lipsa

incheierii unui acord in aceste sens. Cu toate acestea statele aveau o obligatie relativa, nu absoluta de a extrada persoanele fizice

vinovate de crime grave.

O alta idee importanta in doctrina o reprezinta acordarea azilului politic care nu constituie o incalcare a dreptului

international, dar statul de primire ar putea fi considerat vinovat daca a creat posibilitatea azilantului de a declansa, conduce sau

continua atacuri impotriva intereselor legitime ale altor state. Explicatia acestei reguli consta in aceea ca fiecare stat are obligatia

generala de a impiedica persoanele fizice care locuiesc pe teritoriul lor sa nu puna in pericol securitatea altor state.

Reglementarea dreptului de azil:

A. La nivel universal dreptul de azil este reglementat, prin:

• Declaratia Universala a Drepturilor Omului – In cazul persecutiei, orice persoana are dreptul sa caute azil si sa beneficieze de

el in alte tari, indiferent de urmaririle penale bazate pe comiterea unor crime de drept comun.

• 2. Declaratia O.N.U. – azilul teritorial

B. La nivel regional au fost adoptate o serie de conventii:

• Conventia privind azilul, semnata la Havana

• Conventia asupra azilului politic, semnata la Montevideo

• Conventia privind azilul teritorial, semnata la Caracas

• Conventia privind azilul diplomatic, semnata la Caracas

C. La nivel european, Consiliul Europei a adoptat doua documente cu privire la sosirea solicitantilor de azil pe aeroporturi

(Raportul Adunarii Parlamentare si Recomandarea Comitetului de Ministri)

Din instrumentele internationale si europene, precum si din doctrina de specialitate rezulta mai multe clasificari ale azilului

politic:

• teritorial sau diplomatic

• permanent sau provizoriu

• de drept si de fapt

Din reglementarile internationale mai rezulta ca azilul este politic, teritorial si diplomatic, aparand unele confuzii, fapt ce

necesita a fi construita o clasificare bazata pe un criteriu obiectiv si stiintific.

1) O prima problema ar fi aceea daca exista un azil politic separat de cel teritorial si cel diplomatic sau daca azilul are doar un

caracter politic, motiv pentru care daca un astfel de caracter nu ar exista s-ar putea referi numai la azilul teritorial si la cel diplomatic.

In toata literatura de specialitate se recunoaste caracterul politic al azilului, fara sa exista o clasificare a sa. Pe cale de consecinta,

azilul are un caracter politic si poate fi clasificat in azilul politic teritorial si azilul politic diplomatic.

2) Criteriul stiintific de clasificare este teritoriul de jurisdictie care este spatiul ce stabileste limitele intre care azilantul poate

cere acordarea dreptului de azil. Teritoriul de jurisdictie este un element component al unui stat ori prelungirea teritoriului unui

stat format din spatiile pe care se regasesc reprezentantele diplomatice ori oficiile consulare, vasele de razboi sau unitatile militare,

deci nu orice prelungire teritoriala.

In ceea ce priveste azilul politic teritorial, acesta se acorda persoanelor fizice care au intrat in mod legal pe teritoriul de

jurisdictie al statului caruia i-a solicitat azilul si numai daca acestea sunt persecutate pentru credinta, opiniile ori pentru afilierea lor

politica sau pentru acte ce pot fi considerate ca ofense politice. Ca urmare a aprobarii azilului teritorial, in doctrina s-a arata ca

statul de primire trebuie sa respecte urmatoarele drepturi pentru azilant:

• dreptul de acces pe teritoriul statului de primire

• dreptul de ramanere pe teritoriul statului de primire

• dreptul de a nu fi expulzat

• dreptul de a nu fi extradat

• dreptul de a nu fi judecat, pedepsit si de a nu i se restrange exercitarea drepturilor si a libertatilor

Acest tip de azil se acorda solicitantilor care se prezinta la frontiera, pentru ca acestia sa fie protejati impotriva statului de origine.

In ceea ce priveste azilul politic diplomatic, acesta se acorda si este garantat persoanelor fizice care intra in “legatii”

(reprezentante diplomatice sau oficii consulare) pe vase de razboi, pe avioane sau in unitati militare, pentru motive politice sau daca au

savarsit ofense politice – azil extrateritorial.

Spre deosebire de azilul teritorial, care poate fi acordat de statul de primire la discretia sa, azilul diplomatic se acorda numai

in baza unei conventii incheiate in acest scop si numai in locuri aflate sub controlul si jurisdictia statului primitor pe care persoana

fizica s-a refugiat, dar care sunt situate in afara teritoriului sau de jurisdictie, pe teritoriul altui stat, indiferent daca este sau nu de

origine si asupra caruia nu isi poate exercita suveranitatea. Astfel azilul diplomatic apare ca o limitare a suveranitatii statului.

In cazul inexistentei unei conventii referitoare la azilul diplomatic, statul de primire nu ar putea acorda azil diplomatic in

spatiul unei misiuni diplomatice si aflat pe teritoriul de jurisdictie al altui stat, daca acesta protesteaza si cere predarea azilantului.

Daca, totusi, statul de primire nu se conformeaza protestelor statul protestatar nu poate apela la mijloace de constrangere pentru

incheierea azilului.

Din documentele ONU rezulta fundamentarea azilului provizoriu si permanent. Continutul relatiilor sociale privitoare la

oricare forma de azil consta in aceleasi drepturi si obligatii, diferenta constand in faptul ca pentru forma provizorie ele exista doar

temporar, iar pentru altele exista permanent. IN OPINIA NOASTRA azilantii provizorii au aceleasi drepturi si isi pot asuma aceleasi

obligatii, ca orice azilant, numai ca acestea se pot realiza doar provizoriu. Rezulta clar faptul ca azilul provizoriu este o alta modalitate

de protectie a strainilor, dar in acelasi timp, si o forma de azil politic, insa cu caracteristica temporara – azil temporar si definitiv.

Azilul politic teritorial si cel politic diplomatic pot fi, la randul lor, provizorii sau permanente.

Continutul dreptului de azil politic:

Regulile internationale si cele interne stabilesc acest continut in doua modalitati:

• efectele produse

• elemente concrete in care se materializeaza continutul acestui drept ( fapte sau acte politice)

In opinia lui Tudor Draganu, “aceste drept de azil consta in faptul ca cetatenii straini sau apatrizii sunt asimilati cu cetatenii

romani din punctul de vedere al dreptului de a nu fi extradati.

Intr-o alta opinie, pe care o impartasim, dreptul de azil, care apartine prin excelenta cetatenilor straini si apatrizilor cuprinde

gazduirea si protectia statului roman acordate acestor persoane deoarece in statul lor de origine sunt persecutate sau urmarite pentru

activitati desfasurate in favoarea umanitatii, progresului si pacii(Ioan Muraru). Aceasta definitie a continutului dreptului de azil tine

cont de doua conditii strict necesare, pentru ca un asemenea continut sa fie complet si clar si anume subiectii dreptului de azil si

motivele pentru care el trebuie acordat.

Conditiile acordarii dreptului de azil sunt:

• neprejudicierea suveranitatii de stat si scopurilor, principiilor ONU de interes international

• nepermiterea azilantilor de a se angaja in activitati contrare scopurilor si principiilor ONU

• intrarea legala a solicitantului pe teritoriul de jurisdictie

Continutul dreptului de azil politic in jurisprudenta internationala:

La nivel international exista :

• Speta Haya de la Torre

• judecata in 1950 si 1951 de Curtea Internationala de Justitie

• ambasada Columbiei la Lima a acordat la 2 ianuarie 1949, azil politic cetateanului peruan Haya de la Torre, banuit a fi pregatit

rasturnarea regimului politic din Peru de la acea vreme

• Curtea nu s-a putut pronunta asupra modalitatilor de incetare a starii de azil peruanului, ramanand ca aceasta situatie sa fie

rezolvata intre state pe considerente politice si nu juridice

• predarea unui azilant nu este singura modalitate prin care azilul poate lua sfarsit, Curtea refuzand sa oblige, jurisdictional,

Columbia la a-l remite pe Haya autoritatilor din Peru

• Speta Soering contra SUA

• extradarea unei persoane incalca prevederile art. 3 din Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor

fundamentale

• Speta Varas contra Suediei

• extradarea solicitantului de azil poate fi facuta intrucat s-a retinut ca “maltratarea trebuie sa atinga un nivel minim de severitate

ca sa se incadreze in art.3. Acest minim depinde de natura, contextul tratamentului precum si maniera si metoda de executare.

Vilvajah contra Marii Britanii, Amuur contra Frantei, Chahal contra Marii Britanii, B.B. contra Frantei, Vijayanathan si

Pusparajah contra Frantei (azilul politic se poate acorda unui refugiat persecutat datorita religiei, rasei, nationalitatii sau chiar

apartenentei sale la un anumit grup social)

8. Cetatenii romani nu pot fi extradati sau expulzati din Romania (art. 19)

Acest principiu este o aplicare a regulii protrivit careia proprii cetateni nu pot fi extradati sau expulzati. Insa, in art. 19

alin. (2) din Constitutie este reglementata o derogare de la aceasta regula, in sensul ca cetatenii romani pot fi extradati, nu si

expulzati, in baza conventiilor internationale la care Romania este parte, in conditiile legii si pe baza de reciprocitate.

De asemenea, conform art. 19 alin. (3) din Constitutie, pot fi extradati cetatenii straini si apatrizii numai pe baza unei

conventii sau in conditii de reciprocitate.

Se observa ca exista o diferenta intre conditiile constitutionale pe baza carora pot fi extradati cetatenii romani si cele

prevazute pentru extradarea cetatenilor straini si apatrizilor. In cazul ultimilor, pentru realizarea extradarii este suficienta

indeplinirea uneia sau a alteia dintre conditii, si anume o conventie sau reciprocitate. De asemenea, cetatenii straini si apatrizii pot fi

expulzati.

Extradarea sau expulzarea sunt doua masuri foarte grave care privesc prin excelenta libertatea individuala si dreptul la libera

circulatie.

Extradarea este institutia juridica care permite unui stat sa ceara altui stat, pe teritoriul caruia s-a refugiat unul din cetatenii

sai, sa i-l predea. Extradarea se admite si se practica in caz de piraterie maritima si aeriana, trafic de femei si copii, trafic de arme,

trafic de stupefiante, terorism, genocid.

Expulzarea este institutia juridica care permite autoritatilor publice dintr-un stat sa oblige o persoana fizica (cetatean strain sau

apatrid) sa paraseasca tara.

In dreptul international s-au stabilit unele reguli privind expulzarea, in sensul ca executarea deciziei de expulzare nu

trebuie sa fie de o brutalitate inutila, iar expulzatului sa i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul caruia urmeaza sa fie expulzat.

De asemenea, expulzarea individuala sau colectiva a strainilor pentru motive de rasa, culoare, religie, cultura, de origine nationala

sau etnica este interzisa.

Constitutia stabileste regula conform careia numai justitia poate hotari extradarea sau expulzarea.

9. Prioritatea reglementarilor internationale (art. 20)

Prima regula care rezulta din art. 20 al Constitutiei este in sensul ca interpretarea si aplicarea dispozitiilor privind drepturile si

libertatile cetatenesti trebuie sa se faca in concordant cu prevederile instrumentelor internationale la care Romania este parte.

Cea de-a doua regula prevede prioritatea reglementarilor international, in situatia ivirii unor nepotriviri, contradictii, conflicte-

neconcordante- intre ele si reglementarile interne, altele decat Constitutia.

Cu toate aceste vor avea prioritate Constitutia si legile interne in situatia in care acestea contin dispozitii mai favorabile, fata de cele

internationale sau europene.

O prima problema, care se poate ridica in legatura cu art. 20 din Constitutie, este aceea de a sti care este solutia in cazul in

care unele reglementari internationale ar contraveni Constitutiei.

Suprematia Constitutiei nu permite ratificarea unui tratat international care ar contraveni prevederilor sale. De aici rezulta

obligatia constitutionala pentru autoritatile competente sa negocieze si sa incheie tratate internationale cu respectarea concordantei lor

cu Constitutia. Daca prevedereile unor asemenea instrumente internationale contin prevederi contrare Constitutiei, ratificarea lor se va

putea face numai dupa revizuirea Constitutiei.

O alta problema, care este legata de calitatea Romaniei de Stat membru al Uniunii Europene, este cea a prioritatii dreptului

comunitar fata de intreg dreptul national, inclusiv fata de cel din Romania.

Astfel, potrivit prevederilor constitutionale actuale, prevederile tratatelor constitutive ale UE, precum si celelalte reglementari

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare. Dreptul

comunitar are prioritate doar fata de legile interne, nu si fata de Constitutie.

10. Accesul liber la justitie (art. 21)

Potrivit acestui principiu oricine are acces liber la justitie (cetatean roman, cetatean strain sau apatrid).

Curtea Constitutionala a decis ca orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor si intereselor sale

legitime si nicio lege nu poate ingradi execitarea acestui drept.

In jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului s-a stabiLit ca interesul accesului liber la justitie se bazeaza pe o violare a

depturilor garantate de Conventia europeana unei persoane fizice care devine astfel victima.

In doctina de specialitate s-a opinat ca accesul liber la justitie ar trebui sa cuprinda doua exigente, si anume: celeriatatea,

care este esentiala in domeniul penal, si gratuitatea, care este expresia egalitatii dintre justitiabili. In ceea ce priveste prima exigenta,

aceasta este considerata un element esential al unui proces echitabil, in timp ce de-a doua este necesara pentru ca accesul la justitie sa

fie efectiv si sa nu fie limitate de insuficienta resurselor financiare ale celor interesati.

Accesul liber la justitie presupune depunerea unor cereri, dar si solutionarea lor de autoritatile judecatoresti, competente, adica

eficienta cererii.

In practica Curtii Constitutionale au fost solutionate doua foarte importante probleme de drept care tin de continutul

acestui principiu prin Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1 din 8 februarie 1994.

In legatura cu prima problema, Curtea a decis ca ‘’in conformitate cu prevederile art. 126 din Constitutie, justitia se

infaptuieste de Curtea Suprema de Justitie si de celelalte instante judecatoresti prevazute de lege. Preluand jurisprudenta CCR, in

art. 21 s-a prevazut ca jurisdictiile administrative sunt facultative si gratuite.

In ceea ce priveste cea de-a doua problema Curtea a considerat ca este de competenta exclusiva a legiuitorului sa instituie

reguli de desfasurare a procesului in fata instantelor judecatoresti, in acest sens fiind prevederile din art. 126 si art. 129 din Constitutie.

Astfel, principiul liberului acces la justitie presupune posibilitatea neingradita a celor interesati de a utiliza aceste proceduri, in formele

si modalitatile insituite de lege.

O importanta componenta a accesului liber la justitie il reprezinta dreptul partilor la un proces echitabil si la solutionarea

cauzelor intr-un termen rezonabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constitutie.

Notiunea de process echitabil este legata de dreptul la aparare. Astfel, procesul echitabil presupune “egalitatea de arme”,

ceea ce inseamna egalitatea partilor in fata judecatorului si evoca o procedura in cadrul careia acuzarea si apararea sunt plasate intr-o

situatie de stricta egalitate.

11. Caracterul de exceptie al restrangerii exercitiului unor drepturi sau al unor libertati (art. 53)

Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cele doua pacte internationale privitoare la drepturile omului, Conventia

europeana a drepturilor omului si alte documente juridice internationale prevad posibilitatea unor limitari si restrangeri ale

exercitiului drepturilor si libertatilor umane.

Din examinarea acestor prevederi rezulta ca limitarile si restrictiile sunt posibile daca sunt expres prevazute de lege ; sunt

necesare intr-o societate democratica pentru a proteja securitatea nationala, ordinea publica, sanatatea morala sau sanatatea publica,

drepturile si libertatile altora.

Motivele pentru care se pot limita sau restrange exercitarea drepturilor si a libertatilor fundamentale pot fi grupate in doua

categorii, si anume: motive generale aplicabile tuturor acestor drepturi si libertati, pe de o parte, si motive speciale pentru unul sau

pentru altul dintre ele, pe de alta parte. In Romania, motivele generale sunt prevazute in art. 53, alin. (1) din Constitutie, in timp ce cele

speciale sunt reglementate in continutul fiecarui drept fundamental prevazut de Constitutie.

Restrangerea sau limitarea exercitarii unor drepturi fundamentale este posibila doar daca dreptul fundamental in cauza nu

are caracter absolut. Spre exemplu, dreptul la viata este un drept absolut, iar exercitarea lui nu poate fi nici limitata si nici restransa.

Restrangerea se poate realiza numai prin lege, conform art. 53 din Constitutie, pentru apararea securitatii nationale, a ordinii

publice, a sanatatii ori a morale publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, desfasurarea instructiei penale, prevenirea consecintelor

unor calamitati naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrangerea trebuie sa fie necesara intr-o societate

democratica, sa nu atinga existent dreptului sau a libertatii si sa fie proportiona cu situatia si sa fie aplicata in mod

nediscriminatoriu.

CAPITOLUL VI

INVIOLABILITATILE

1. Dreptul la viata, la integritate fizica si psihica (art. 22) - DREPT ABSOLUT

Dreptul la viata a fost, este si va ramane cel mai natural drept al omului, fiind singurul drept absolut. Majoritatea

constitutiilor prevad expres dreptul la viata ca drept fundamental.

Intr-o acceptiune restransa (proprie Constitutiei) dreptul la viata priveste viata persoanei numai in sensul ei fizic. Intr-o

acceptiune larga (dreptul la viata) priveste viata ca un univers de fenomene, fapte, cerinte care se adauga, permit si imbogatesc

existenta fizica (Ioan Muraru).

Elementele definitorii, constitutionale, ale dreptului la viata se concretizeaza, in primul rand, in faptul ca nimeni nu poate fi

privat de viata sa in mod arbitrar. In acest sens, art. 22 alin (3) din Constitutie interzice pedeapsa cu moartea ca fiind contrara

drepturilor naturale ale omului. In legatura cu reglementarea pedepsei cu moartea, in doctrina de specialitate penala sunt formulate

doua teorii, si anume: teoria pozitivista si cea beccarianista.

In ceea ce priveste prima teorie, formulata de Cesare Lombroso, se considera ca pedeapsa cu moartea este necesar sa fie

reglementata, intrucat unii oameni au in formula lor genetica un cromozom ‘’Y ‘’ in plus, ceea ce ii transforma in criminali. Ca

urmare, raul nascut trebuie eradicat din temelii, iar principalul remediu este aplicarea pedepsei cu moartea.

In ceea ce prieste cea de-a doua teorie, formulata de Cesare Beccaria, sustinea ca omul nu se naste criminal, ci devine criminal

din cauza societatii in care traieste si care devine astfel cauza. Ca urmare, societatea este vinovata de comportamentele deviate ale unor

oameni, iar pedeapsa cu moartea ar putea sa fie justificata doar intr-o societate slaba.

Statele lumii au fost influentate de una sau de alta dintre teoriile de mai sus, iar statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv

in Romania din 1990, pedeapsa cu moartea a fost abolita, imbratisandu-se conceptia umanista asupra pedepsi cu moartea.

Pactul privind drepturile civile si politice, precum si Conventia Europeana a Drepturilor Omului recomanda ca acolo

unde pedeapsa cu moartea nu a fost inca abolita, as nu se poata pronunta o sentinta de condamnare la moarte decat pentru crimele cele

mai grave, in conformitate cu legislatia in vigoare la momentul in care a fost savarsita crima.

Interdictia prevazuta de art. 22 alin. (3) din Constitutie este absoluta, nefiind posibila nicio exceptie.

Corelativ dreptului la viata, statului ii revin unele obligatii, si anume: de a asigura conditii minime de existenta si de viata

decenta; de a proteja mediul in care se desfasoara viata; de a asigura mijloacele necesare pentru ocrotirea sanatatii cetateanului.

Dreptul la integritatea fizica este expres prevazut in formularea constitutionala. Corelat acestui drept exista obligatia

autoritatilor publice de a asigura exercitarea lui, exercitare care este garantata de Constitutie. Orice atingere adusa integritatii fizice a

persoanei trebuie sanctionata de lege.

In ceea ce priveste dreptul la integritate psihica, in Constitutie omul este privit ca fiind un complex de elemente componente,

in care psihicul ocupa un loc foarte important si in care acesta nu poate fi depasit de fizic. Mutilarea uneia sau alteia dintre integritati, o

poate afecta, nu in mod necesar, pe cealalta si este contrara drepturilor omului.

Respectul vietii, al integritatii fizice si al integritatii psihice implica in mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau

tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face in mod expres Constitutia in art. 22 alin. (2).

Tortura este o fapta care presupune indeplinirea cumulatica a trei elemente, si anume: o durere sau o suferinta de o intensitate

speciala, un scop determinat de a obtine informatii, controlul sau autorizarea autoritatilor publice.

Lupta contra torturii se realizeaza, pe plan international, prin Comitetul contra torturii creat de Conventia O.N.U. din

1984 si care are un rol limitat, iar pe plan national de catre statele care au confirmat aceasta Conventie si care au un rol esential.

Pedepsele sau tratamentele inumare ori degradante isi au sorgintea in prevederile Conventiei Europene din 1987. In mai

multe decizii ale sale, CEDO a stabilit ca "tratamenele inumane si degradante" trebuie sa fie considerate acte de tortura.

In concret, Curtea a retinut ca fiind "tratamente inumane": tehnicile de interogare care presupun persiflarea continua in

celula de catre armata britanica, incarcerarea intr-o totala izolare, iar ca "tratamente degradante": pedepsele corporale in

vigoare in insula Man, botezurile provocate detinutilor de catre gardienii lor. Detalierea continutului dispozitiilor si mai ales a garantiilor indispensabile dreptului la viata, la integritatea fizica si psihica ale

persoanei, revine legislatiei, mai ales celei penale.

2. Libertatea individuala (art. 23) - NU ESTE ABSOLUT

Liberatatea individuala si-a gasit consacrarea in britanicul Habeas Corpus Act, Bill-ul drepturilor, Declaratia francea a

drepturilor omului si cetateanului, DUDO.

Art. 23 din Constitutia Romaniei foloseste doua exprimari, si anume: libertatea individuala si siguranta a persoanei.

Libertatea individuala priveste libertatea fizica a persoanei, dreptul sau de a se oytea comporta si misca liber, de a nu fi tinut

in sclavie sau in orice alta servitute, de a nu fi retinut, arestat sau destinut decat in cazurile si dupa formele expres prevazute de

Constitutie si de legi.

Reglementarea libertatii individuale nu inseamna ca statul nu ar putea niciodata sa se atinga de ea, ci ca garantiile din

acest domeniu trebuie sa fie acordate individului. Aceste atingeri trebuie insa sa fie prevazute de lege, sa fie controlate de

judecatori: atingeri din initiativa politiei, atingeri din initiativa autoritarilor judiciare.

Astfel, libertatea individuala nu poate di absoluta, motiv pentru care ea se realizeaza in coordonatele impuse de ordinea

constitutionala sau de ordinea de drept. Incalcarea acestor coordonate de catre oricine, indreptateste autoritatile publice la

interventie. Aceasta implica luarea unor masuri de represiune cum ar fi: perchezitia, retinerea, arestarea.

Notiunea de libertatea individuala are o sfera de cuprindere si o generalitate mai mare decat cea a sigurantei persoanei.

Siguranta persoanei poate fi privita ca o garantie a libertatii individuale, ea privind legalitatea masurilor care pot fi dispuse de

catre autoritatile publcie competente, in cazurile si in conditiile prevazute de lege.

Masurile de represiune sunt si trebuie sa fie conditionate si clar delimitate, astfel incat libertatea individuala sa fie respectata

si nicio persoana care este inocenta sa nu fie victima unor abuzuri.

Perchezitia la care se face referire in Constitutie este perchezitia personala/corporala care se face numai in cazurile si cu

procedura prevazuta de lege.

Retinerea este o masura procesual penala preventiva, prin care persoana fata de care exista indicii ca ar fi savarsit o fapta

prevazuta si pedepsita de legea penala, este privata de libertate de catre autoritatile publice competente, pe o durapa strict reglementata

de lege.

Constitutia dispune ca aceasta masura se ia pe o durata de maxim 24 de ore, de unde reiese ca aceasta perioada de timp nu poate

fi depasita, insa ea poate fi mai scurta in cazul in care motivele care au determinat luarea unei asemenea masuri au disparut.

Arestarea este masura care atinge in modul cel mai grav libertatea individuala si care uneori consecinte nebanuite asupra

reputatiei persoanei, vietii sale intime, familiale si a fericirii sale. Aceasta masura de represiune este intotdeauna preventiva.

Art. 23 din Constitutie prevede explicit doua reguli: arestarea se face numai in baza unui mandar de arestare si aceasta

masura nu se poate dispune decat de judecator si numai in cursul procesului penal.

Durata arestarii trebuie sa fie conforma prevederilor CEDO, iar in legatura cu aceasta CEDO a aratat prin jurisprudenta sa ca

se poate dispune aceasta masura, insa ea trebuie sa fie rezonabila. Curtea a stabilit, cu valoare de principiu, momentul de la care

durata arestarii inceteaza sa mai fie rezonabila si care se bazeaza pe urmatoarele criterii:

- motivele punerii in stare de arest a persoanei

- complexitatea cauzei, care justifica o ancheta cu o durata mai lunga sau mai scurta

- conduita judecatorilor in cadrul procedurii penale desfasurate

In cursul urmaririi penale, arestarea poate fi dispusa pentru cel mult 30 de zile si se poate prelungi, avand in vedere

circumstantele cauzei, cu alte perioade de cate cel mult 30 de zile, fara ca durata totala sa poata depasi un termen rezonabil care nu

poate fi mai mare de 180 de zile.

In faza de judecata, instanta este obligata sa verifice periodic, dar nu mai tarziu de 60 de zile, legalitatea si temeinicia arestarii

si sa dispuna, de indata, punerea in libertate a inculpatului, daca temeiurile care au determinat luarea masurii arestarii au incetat sau

daca instanta constata ca nu exista temeiuri noi care sa justifice mentinerea privarii de libertate.

In jurispridenta CEDO s-a retinut ca privarea temporata de libertate trebuie sa aiba un caracter exceptional, pentru ca

singura existenta a unei adevarate exigente de interes public ar putea justifica derogari de la prezumptia de nevinovatie.

Incheierile instantei prin care s-a luat masura arestarii sunt supuse cailor de atac prevazute de Codul de Procedura Penala.

Arestarea si retinerea se pot dispune numai atunci cand exista motive legale, pentru ca ambele afecteaza libertatea individuala.

Constitutie prevede obligatia autoritatii publice care a dispus retinerea sau arestarea, de a comunica de indata persoanei in

cauza, motivele luarii masurii intr-o limba pe care o intelege cel in cauza.

Invinuirea trebuie sa fie adusa la cunostinta celui in cauza in cel mai scurt timp si numai in prezenta, obligatorie a unui avocat,

ales sau numit din oficiu.

In cazul in care motivele pentru care s-a dispus retinerea sau arestarea au disparut, precum si in alte situatii prevazute de

lege, eliberarea celui in cauza este obligatorie.

Constituia prevede si osibilitatea eliberarii persoanei arestate, la cererea acesteia, sub sontrol judiciar sau pe cautiune.

Textul constitutional adauga trei principii fundamentale:

- prezumtia de nevinovatie – pana la ramanerea definitiva a unei hotarari de condamnare, persoana este considerata nevinovata

Reguli esentiale:

acuzatia adusa sa convinga pe judecator de vinovatia acuzatului

dubitudinea sa profite acuzatului

persoana in cauza sa fie juridic considerata ca inocenta atat timp cat nu a fost condamnata de un

judecator competent

- legalitatea pedepsei – nicio pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decat in conditiile si in temeiul legii

- sanctiunea privativa de libertate nu poate fi decat de natura penala – se elimina nefirestile sanctiuni privative de libertate

de natura contraventionala

3. Dreptul la aparare (art. 24) – NU ESTE ABSOLUT

Esenta protectiei supranationala a dreptului la aparare isi gaseste sorgintea in CEDO.

In acceptiunea sa larga, dreptul la aparare cuprinde totalitatea drepturilor si regulilor procedurale care ofera persoanei

posibilitatea de a se apara impotriva acuzatiilor ce i se aduc, de a contesta invinuirile si de a scoate la iveala nevinovatia sa, in

procesele penale.

In celelalte procese, acest drept cuprinde totalitatea drepturilor si regulilor procedurale care ofera partilor posibilitatea de a-si

valorifica pretentiile sau de a dovedi temeinicia sau nelegalitatea pretentiilor adversarului, aceasta acceptiune incluzand si posibilitatea

folosirii avocatului.

Intr-o acceptiune restransa, specifica dreptului constitutional, dreptul la aparare cuprinde doar posibilitatea folosirii

avocatului.

In doctrina de specialitate, acest drept este considerat ca unul natural, pentru ca este marcat e universalitate si permite sa fie

fundamentate regulile de drept pozitiv.

Potrivit art. 24 din Constitutie, partile intr-un proces au dreptul de a fi asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. Exista

insa cauze in care asistenta unui avocat obligatorie, cum ar fi in cazul proceselor penale cu invinuiti sau inculpati minori, in cele in

care se judeca fapte penale grave si foarte grave, care pot si sanctionate cu pedepse mari etc.

In continutul dreptului la aparare mai sunt cuprinse si:

- dreptul acuzatului de a fi informat in cel mai scurt timp, intr-o limba pe care o intelege si in detaliu, despre natura si motivele

acuzatiei

- dreptul persoanei in cauza de a dispune de timp de si inlesnirile necesare pregatirii apararii sale

- dreptul persoanei de a fi prezent la procesul sau si de a se apara singur sau prin avocat

- dreptul persoanei de a fi informat in proces asupra necesitatii apararii sale

- dreptul la recurs

Actuala Constitutie nu permite nici un fel de limitari specifice ale exercitarii acestui drept, cu exceptia celor generale.

4. Dreptul la libera circulatie (art. 25) – NU ESTE ABSOLUT

Terminologic, acest drept fundamental mai este denumit si libertate de circulatie sau libertate de locomotie.

Textul constitutional reglementeaza doua aspecte de continut ale acestui drept, si anume: libera circulatie pe teritoriul

Romaniei si libera circulatie a cetatenilor romani in afata acestuia.

Cele doua aspecte ale acestui drept valorifica cateva reguli care rezulta din instrumentele internationale in materie, la care

Romania a aderat, si anume:

- orice persoana care se afla in mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liver si de a-si alege liber resedinta

- orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv propria tara

- nimeni nu poate fi privat in mod arbittrar de dreptul de a intra in propria sa tara

Libera circulatie pe teritoriul Romaniei asigura si garanteaza posibilitatea pentru cetateni de a circula nestingherit pe

teritoriul statului nostru si de a-si stabili resedinta sau domiciliul in orice localitate din tara.

Acest aspect nu inlatura obligatia respectarii legilor referitoare la domiciliu, resedinta, proprietate.

Liberta circulatie a cetatenilor romani in strainatate asigura si garanteaza permisiunea amigrarii si a revenirii oricand in

tara.

Dreptul la libera circulatie nu este absolut, el trebuie sa fie exercitat in anumite conditii, prevazute de lege. Aceste conditii

nu trebuie sa fie confundate cu impedimentele in exercitarea dreptul la libera circulatie, acestea din urma fiind in afara, atat a

continutului, cat si al exercitrii dreptului in cauza.

CCR a decis ca taxele instituite pentru orice iesire din tara platite de persoanele care se deplaseaza in strainatate in interes

personal sau turistic, constituie, de principiu, un mojloc de restrangere a dreptului la libera cirulatie.

De asemenea, actele de trecere a frontierei nu constituie impedimente, ci doar conditii ale exercitarii acestui drept, chiar daca

intre aceste acte se regaseste cartea de identitate, cu care se pot trece frontierele statelor membre ale UE. Frontierele interne ale UE

pot fi trecute pe baza cartii de identitate sau a pasaportului, in timp de frontierele externe ale UE, pot fi trecute doar pe baza

pasaportului.

Dreptul la libera circulatie se fundamenteaza pe libera circulatie a persoanelor, care reprezinta una din cele patru libertati

fundamentale ale UR, libertati care se pot exercita in conditiile instrumentelor juridice comunitare.

Continutul dreptului la libera circulatie poate fi intels numai in legatura cu reglementarea dreptului de sejur pe teritoriul unui

stat, a dreptului de azi, a autorizatiilor statele de intrare si de sejur.

5. Dreptul la viata intima familiala si privata (art. 26) – NU ESTE ABSOLUT

Istoric, notiunea de viata privata este de data recenta si est legata de aparitia si de existenta societatilor moderne.

Terminologic, denumirea de viata privata a aparut a aparut pentru prima data in anul 1858 cu ocazia solutionarii Spetei

Rachel de catre Tribunalul civil al Senei.

Cauza intrarii in sfera publica a protejarii vietii private este jurisprudentiala.

Constitutia Romaniei il reglementeaza ca un aspect al respectarii si ocrotirii personalitatii omului proclamara ca valoare

suprema. Respectarea vietii private este pentru fiinta morala, ceea ce integritatea este pentru fiinta fizica.

Viata privata si viata intima sunt mai dificil de diferentiat si de definit, pntru ca viata intima este prin ea insasi privata, iar

viata privata este prin ea insasi intima.

In privinta vietii familiale, prin aceasta notiune se intelege ceea ce este privitor la familie.

Din punctul de vedere sociologic prin familie se poate intelege un grup social care se reuneste in jurul unui foc, iar din punctul de vedere juridic, un

spatiu de intimitate, o viata comuna care trebuie protejata de catre stat.

Viata familiala este privita de prevederile constitutionale din statele membre ale UR, ca fiind un element al vietii private,

fiind protejate in acealsi mod.

Viata familiala este protejata nu numai contra ingerintelor autoritatilor publice, ci si ale unor persoane fizice, motiv pt care

CEDO a decis ca statele au obligatia pozitiva de a adopta masuri referitoare la respectarea vietii private, chiar in relatiile dintre

indivizi.

In continutul dreptului fundamental la viata intima, familiala si privata, dispozitiile constitutionale cuprind obligtie

autoritatilor publice de a respecta si ocroti viata intima, familiala si privata impotriva oricaror atentate din partea oricarui subiect de

drept.

In continutul dreptului la viata intima, familiala si privata mai este inclus si dreptul persoanei la propria imagine, care este

inseparabil de respectul si ocrotirea intimitatii si a vietii private si care cuprinde atat asectul fizic al persoanei, cat si atributele

existentiale ale acesteia.

Acest tip de drept a mai fost denumit in doctrina si drept la identitate si presupune dreptul persoanei de a nu i se dezvlaui,

fara consimtamantul sau, atributele sale existentiale, si anume: numele si prenumele, varsta, adresa, situatia familiala etc.

Potrivit continutului acesui drept fundamental, este interzisa si sanctionata aducerea la cunostinta publica a aspectelor din viata

conjugala a diferitelor persoane.

Un alt aspect de continut al dreptului persoanei la viata intima si privata este dreptul persoanei de a dispune de ea insasi,

drept care este unul dintre cele mai naturale, inalienabile si imprescripribile dreturi umane.

In ceea ce priveste sinuciredea si eutanasierea, Biserica Catolica sustine in mod semnificativ ca genocidul, avortul, eutanasia,

si chiar sinuciderea voluntara se opune vietii insesi.

Acest drept este cunoscut si sub denumirea de libertate a persoanei de a dispune de corpul sau ori de libertate corporala.

Din dispozitiile constitutionale rezulta o serie de limitari ale exercitarii acestui aspect, si anume: numai persoana in cauza poate

dispune de fiinta sa, de integritatea sa fizica si de libertatea sa si prin exercitarea acestui drept nu trebuie sa fie incalcate drepturile si

libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri.

In temeiul lor, omul are dreptul de a participa sau nu, ca subiect de anchete, investigatii, cercetari socologice, psihologice,

medicale sau de alta natura.

Tot in continutul dreptului fundamental in cauza trebuie sa fie inclus si dreptul la o viata familiala normala care cuprinde in

continutul sau posibilitatea fiecaruia de a intemeia o familie, dreptul de a trai ca membru ale acesteia si dreptul la respectarea

intimitatii vietii de familie. Posibilitatea de a intemeia o familie trebuie inteleasa in coroborare cu dreptul fundamental la casatorie.

Dreptul la viata intima, familiala si privata nu este nici el un drept absolut, exercitarea lui putand cunoaste anumite limitari

determinate de protectia celorlalti, examenul sanatatii impus pentru exercitarea unor activitati si pentru casatorie, masurile medicale

pentru combaterea bolilor venerice, vaccinarile obligatorii.

Continutul acestui drept fundamental este intr-o evolutie constanta si da deseori sentimentul de a fi la remorca tehnologiei.

6. Invilabilitatea domiciliului (art. 27) – NU ESTE ABSOLUT

In unele sisteme constitutional, involabilitatea domiciliului este un drept fundamental separat de alte asemenea drepturi.

Inviolabilitatea domiciliului cuprinde trei aspecte, si anume:dreptul de a se alege domiciliul, dreptul de a-l schimba si de

a-l folosi si dreptul de a fi protejat, drept denumit in mod obisnuit inviolabilitatea domiciliului si care presupune interdictia de a se

patrunde sau de a ramane in domiciliu fara consimtamantul celui care il detine sub orice titlu sau fara autorizatie.

Primele doua aspecte pun problema conformitatii exercitarii lor cu legea, insa cel de-al treilea aspect presupune cu necesitate

interventia statului in vederea exercitarii sale in mod corespunzator.

Primul aspect al dreptului fundamental trebuie corelat cu dreptul la libera circulatie.

Referitor la cel de-al doilea aspect, in dreptul constitutional si in dreptul public, notiunea de domiciliu are o acceptiune larga,

curpinzand atat domiciliul, cat si resedinta persoanei fizice si nu trebuie confundat cu notiunile de proprietate si proprietar.

Din examinarea textului constitutionaal rezulta ca aceasta reglementeaza doua situtii distincte, care reprezinta modalitati de

patrundere sau de ramanere in domiciliul sau resedinta unei persoane, si anume aceea in care se poate patrunde sau ramane in

locuinta unei persoane doar cu invoirea acesteia si aceea in care, in mod obligatoriu, se poate patrunde si ramane in locuinta unei

persoane si fara invoirea acesteia, dar numai in cazurile si conditiile prevazute de lege.

Prima modalitate de patrundere in domiciliu – regula – este aceea a patrunderii sau ramanerii in domiciliul sau resedinta unei

persoane fizice numai cu invoirea acesteia. Invoirea trebuie sa existe in momentul patrunderii, cat si in timpul ramanerii in

domiciliu sau resedinta.

A doua modalitate de patrundere sau de ramanere in domiciliul sau resedinta unei persoane fizice – derogarea.

Cazurile derogatorii sunt expres si limitativ prevazute de Constitutie, nicio lege neputand sa introduca alte asemenea cazuri,

decat prin modificarea Constitutiei.

Aceste cazuri se pot grupa in doua categorii, si anume: situatiile in care, constitutional, se ordona patrunderea in domiciliu sau

resedinta si situatiile in care legea, desi nu ordona, patrunderea si ramanerea nu sunt totusi sanctionate, daca s-au produc fara

invoirea persoanei.

Aceste cazuri se fundamenteaza pe starea de necesitate care constituie o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei

savarsite prin patrunderea fara invoire in domiciliu sau resedinta.

Potrivit art. 27, autoritatea competenta care poate ordona perchezitia este exclusiv judecatorul.

De asemenea, sunt interzise perchezitiile domiciliare in timpul noptii, cu exceptia infractiunilor flagrante.

In acelasi timp, nici acest drept nu este absolut.

CAPITOLUL VII

DREPTURILE SI LIBERTATILE ECONOMICE, SOCIALE SI CULTURALE

1. Dreptul la invataura (art. 32 – Dreptul la invatatura)

Din textul constitutional rezulta ca invatamantul se poate caracteriza ca fiind obligatoriu si gratuit pana la un anumit nivel

de instruire, laic datorita neutralitatii sale religioase, politice si ideologice si democratic, scoala fiind unul din locurile privilegiate ale

egalitatii.

Dreptul la invatatura este in acelasi timp un drept si o obligatie, ceea ce explica obligativitatea unor forme de invatamantm se

adreseaza in mod esential copiilor si adolescentilor si contribuie la formarea lor spirituala, in scopul modelarii opiniei publice viitoare.

Potrivit art. 32 alin. (1) din Constitutie, invatamantul general este obligatoriu. Dreptul la invatatura este asigurat si prin alte

forme de organizare, si anume: invatamantul liceal si professional.

In ceea ce priveste invatamantul obligatoriu, datorita obligativitatii, acesta trebuie sa fie si gratuit. Din prevederile textului

constitutional rezulta ca invatamantul liceal, cel profesional si cel superior nu sunt obligatorii, motiv pentru care, prin lece este necesar

sa se stabileasca ce se intelege prin aceste categorii de invatamant. Ca urmare, datorita caracterului social al statului roman, acesta are

obligatia de a acorda burse sociale de studii copiilor si tinerilor proveniti din familii defavorizate si celor institutionalizati, in conditiile

legii.

Invatamantul este laic, intrucat dreptul la invatatura trebuie sa asigure neutralitate ideologica, politica si religioasa, iar

exercitarea acestui drept trebuie sa aiba o singura finalitate, si anume – educarea persoanei.

Neutralitatea fata de religie a invatamantului nu inseamna ca acesta nu ar trebui sa tina cont de cunostintele religioase, ci ca

acesta sa se abtina de a lua parte unei religii sau alteia, unul cult religios sau altuia, in conditiile in care este necesara respectarea

convingerilor religioase ale elevilor si parintilor lor.

In continutul dreptului la invatatura este reglementata obligatia statului de a respecta libertatea partintilor de a alege pentru

copii lor institutii de invatamant, altele decat cele ale autoritatilor publice, dar conforme cu normele minime pe care le poate prescrie

sau apoba statul in materie de educatie.

Procesul de instruire are un caracter democratic, dreptul la invatatura trebuind sa se asigure oamenilor sanse juridice egale,

ceea ce presupune interzicerea discriminarilor sau a privilegiilor, dar nu exclude folosirea cu prioritate a criteriului competentei

profesionale.

Un element de continut al acestei caracteristici democratice este autonomia universitara, si numai universitara.

C.C.R. a retinut ca principiul constitutional al autonomiei universitare trebuie sa reflecte in organizarea si functionarea

procesului de invatamant, in statutul cadrelor didactice, in promovarea in functie a acestora si de asemenea a stabilit si unele elemente

de continut ale principiului autonomiei universitare, si anume: confirmarea numirii rectorului prin ordin al ministrului educatiei si

faptul ca fiecare institutie de invatamant superior are sarcina de a aprecia cu privire la activitatea desfasurata de fiecare cadru

universitar.

Tot in caracteristica democratica a invatamantului trebuie sa fie incluse si prevederile referitoare la limba in care se desfasoara

invatamantului, si anume: invatamantul de toate gradele se desfasoara in limba romana care este limba oficiala a statului roman.

Art. 32 alin. (3) garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul de a invata in limba lor materna si dreptul

de a putea fi instruite in aceasta limba.

C.C.R. a recunoscut chiar un drept la educatie a persoanelor care apartin monoritatilor nationale in acord cu mai multe

instrumente juridice internationale si europene.

Textul constitutionale reglementeaza, de asemenea si posibilitatea ca invatamantul sa se poata desfasura si intr-o limba de

circulatie internationala, in conditiile stabilite de lege.

Tot legat de caracterul democratic al invatamantului, Constitutia cuprinde si dispozitii regeritoare la categoriile de institutii

de invatamant aratand ca invatamantul de toate gradele se desfasoara in unitati de stat, particulare si confesionale.

In practica C.C.R. s-a stabilit ca exista diferente intre cele doua categorii de invatamant superior (de stat si particular), motiv

pentru care s-a decis ca pe viitor, dupa ce vor exista numai institutii de invatamant superior acreditate si dupa ce se va realiza o

apropiere intre institutiile de stat si particulare in privinta admiterii, continutul invatamantului, finalizarea studiilor, legiuitorul va putea

permite transferul de studenti in ambele sensuri.

2. Dreptul de acces la cultura (art. 33)

Dreptul de acces la cultura a fost caracterizat in doctrina aratandu-se ca noua reglementare pune accentul pe dimensiunile

accesului la educatie, cultura si civilizatie.

Acest drept are un continut complex si cuprinde, pe de-o parte, libertatea persoanei de a-si dezvolta spiritualitatea si de a

accede la valorile culturii nationale si universale, libertate care nu poate fi ingradita, iar pe de alta parte, obligatiile statului pentru

realizarea acestei libertati.

Accesul la cultura presupune libertatea persoanei de a-si dezvolta spiritualitatea prin diferite modalitati care trebuie stabilite

prin lege. Constitutia reglementeaza doar una dintre aceste modalitati, si anume: accesul la valorile culturii nationale, pe care o

ridica, astfel, datorita importantei sale, la nivel constitutional.

Libertatea persoanei de a-si dezvolta spiritualitatea, dar si accesul la valorile culturii nationale si universale, nu pot fi ingradite

in nici un mod, nici macar prin lege – ca act juridic al Parlamentului.

Constitutia garanteaza acest drept, dar garantarea sa implica un efort institutional si de organizare a carui diversitate,

complexitate si evolutie va face obiectul reglementarii legiuitorului ordinar.

Corelativ libertatii persoanei, in art. 33 din Constitutie sunt reglementate obligatiile statului de a asigura pastrarea identitatii

spirituale, sprijinirea culturii nationale, stimularea artelor si conservarea mostenirii culturale, dezvoltarea creativitatii contemporane,

promovarea valorilor culturale si artistice ale Romaniei in lume.

Una dintre obligatiile statului, si anume – cea de a asigura pastrarea identitatii nationale, necesita anumite precizari. Astfel,

aceasta obligatie are un caracter general, motiv pentru care ea se regeta la toti membrii colectivitatii umane din Romania. Statul este

obligat sa recunoasca si sa gatanteze persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, dezvoltarea si exprimarea

identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, ceea ce se oate subsuma unei identitati spirituale. Statul are obligatia de a

asigura pastrarea identitatii spirituale si pentru etnicii majoritari.

O alta precizare priveste faptul ca toate aceste obligatii vor trebui sa fie luate pentru toti cetatenii Romaniei, indiferent de

originea lor etnica, realizandu-se astfel o adevarata si reala punere in aplicare a marelui principiu al egalitatii.

De asemenea, anterior revizuirii Constitutiei, se prevedea obligatia statului de stimulare a artei si protectiei dretului de autor,

ceea ce crea premisele recunoasterii unui asemenea drept.

In doctrina s-a pus problema de a cunoaste cine este titularul acestui drept, aratandu-se ca titularii acestui drept nu pot fi doar

cetatenii romani, ci toate persoanele carora nu trebuie sa le fie ingradit accesul la valorile culturale nationale si universale, insa trebuie

precizat ca obligatia statului de a asigura acest drept nu se poate realiza decat pentru propii cetateni.

3. Dreptul la ocrotirea sanatatii (art. 34)

Dreptul la ocrotirea sanatatii nu este un drept fundamental absolut si include dreptul persoanelor la securitate sociala, in care

sunt incluse si asigurarile sociale, precum si dreptul persoanei de a se bucura de cea mai buna sanatate fizica si mentala – potrivit

Pactului international cu privire la dreptuile economice, sociale si culturale.

Potrivit art. 34 din Constitutie, statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si sanatatii publice. Aceasta obligatie a

statului implica eforturi pentru scaderea mortalitatii nou nascutilor, precum si dezvoltarea sanatoasa a copilului, imbunatatirea tuturor

aspectelor igienei mediului si ale igienei industriale, crearea de conditii care sa asigure tuturor servicii medicale si ajutor medical in caz

de boala.

Constitutia garateaza dreptul la ocrotire sanatatii si prin modul in care este organizata asistenta sociala si sistemul de

asigurari sociale pentru boala, accidente si recuperare, prin controlul exercitarii profesiilor medicale si a activitatii paramedicale,

precum si alte masuri de protectie a sanatatii fizice si mentale a persoanelor.

4. Dreptul la un mediu sanatos (art. 35)

Din examinarea denumirilor date acestui drept in doctrina, se poate constata utilizarea frecventa a trei elemente, si anume:

sanatos, echilibrat ecologic si calitatea mediului inconjurator.

S-a considerat, insa, ca nici una dintre aceste denumiri nu poate fi retinuta.

In primul rand, denumirea unui asemenea drept fundamental trebuie sa atat de generala, incat sa acopere in intregime

continutul sau. Astfel, toate aceste elemente intra in continutul dreptului examinar, iar folosirea, in fenumirea sa, a unora sau a altora

dintre ele ar duce la crearea unor neconcordante intre forma si continut.

In al doilea rand, folosirea oricarui element ut singuli, creeaza o anumita incertitudine, care rezulta din nedefinirea acestor

elemente.

I.M. – Protectia este elementul esential de continut si de terminologie al noului drept fundamental.

De asemenea, folosirea unor elemente de continut nu are legatura cu realiatetea, ele nu sunt nici rezonabile si nu ar putea fi

sustinute de nici un punct de vedere. Astfel, folosirea cuvantului sanatos este relativa, pentru ca nu se precizeaza la ce se raporteaza

mediul inconjurator pentru a fi considerat sanatos.

Cat priveste utilizarea cuvantului calitate a mediului incojurator, incertitudinea se mentine, pentru ca exista o multitutdine de

standarde de calitate a mediului inconjurator, neexistand un consens pe plan international, iar pe plan intern, ele difera de la un stat la

altul.

Utilizarea cuvintelor curat si sigur, in denumirea dreptului fundamental in discutie, incertitudinea este legata de intrebarea de

ce este curat si sigur mediul inconjurat, mai ales ca pentru oameni, cele dou notiuni au intelesuri fiderite, dupa cum fiintele umane sun

diferite.

In plus, toate aceste notiuni sunt elemente de continut ale protectiei.

In aceste conditii, se poate afirma ca denumirea corespunzatoare pentru acest nou drept fundamental ar fi trebuit sa fie cea de

– drept la un mediu inconjurator protejat.

Dreptul la un mediu sanatos are un anumit specific de continut concretizat in anumite trasaturi proprii, si anume:

- caracterul pozitiv al acestui drept, motiv pentru care statul trebuie sa ia masuri pentru refacerea si ocrotirea mediului

inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic si crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii

- nu este un drept fundamental la un mediu sanatos ideal care este imposibil de definit, ci la un mediu inconjurator concret

care trebuie sa fie protejat

- este singurul drept fundamental care necesita existenta unui element temporal, pentru ca el este reglementat si pentru

generatiile viitoare, si nu doar pentru cele prezente

- sub aspect procedural, protejarea unui asemenea drept presupune un anumit specific – mediul inconjurator poate si trebuie sa

fie protejat mai ales prin masuri preventive

- necesitatea informarii asupra protectiei mediului inconjurator – aceasta trasatura in prefigureaza atat ca un drept, cat si ca

o obligatie

- calitatea subiectilor – dreptul la mediu trebuie considerat ca un drept al persoanei umane, beneficiar unic al conservarii naturii

Titularul unui asemenea drept nu poate fi decat fiinta umana, intrucat un asemenea drept trebuie recunoscut dor in functie d

viata umana. Omul trebuie considerat ca o parte componenta a mediului inconjurator.

- necesitatea garantatii acestui drept atat la nivel national, cat si la nivel international

In ceea ce priveste recunoasterea internationala si interna a dreptului la un mediu sanatos nu exista o regula de urmat.

In ceea e priveste instrumentele international, exista si au existat preocupai incercari in sensul recunoasterii unui asemenea

drept, stiut fiind ca odata astfel recunoscut, el ar putea patrunde in dreptul intern.

O prima incercare de recunoastere s-a facut deja, fiind adoptat primul document international, si anume – Declaratia de la

Rio.

Examinandu-se opiniile exprimate in doctrina, rezulta cateva elemente care cuprind continutul unui drept fundamental la

mediu sanatos, si anume:

- legatura dintre continutul dreptului fundamental si definitia mediului incojurator

- necesitaea sublinierii in continut a existentei a doua dimensiuni ale acestuia: una umana si alta naturala.

Dimensiunea umana – presupune punerea in ceintrul preocuparilor a fiintei, deci si a omului, ca parte

componenta a sistemului natural

Dimensiunea naturala – se exprima prin cerinta unui mediu inconjurator ecologic echilibrat, care sa

asigure garantarea unui mediu natural

- coexistenta necesara a celor doua dimensiuni, care duce la intelegerea mediului inconjurator ca un mediu natural de existenta

Din exmaniarea prevederilor internationale ale statelor rezulta alte elemente de continut, si anume:

- necesitatea reglementarii exprese a dreptului fundamental in cauza

- sublinierea faptulu ica mediul inconjurator trebuie sa fie conform normelor si standardelor stabilite

- relevarea caracterului de bun public al mediului incojurator

- scoaterea in evidenta a indatoririlor statului si ale cetatenilor pentru protecita mediului inconjurator

- reglementarea raspunderii juridice pentru savarsirea de fapte ilegale care afecteaza mediul incojurator

Astfel, in doctrina au fost sintetizate trei coordonate pe baza carora se poate individualiza un continut complet si complex al

unui drept fundamental la un mediu sanatos.

O prima coordonata este cea conform careia dreptul fundamental in cauza este intr-o stransa legatura cu definitia mediului

incojurator.

Cea de-a doua coordonata presupune realizarea concordanetei dintre continutul dreptul fundamental si intinderea protectiei

mediului incojurator.

Cea de-a treia coordonata presupune ridicarea la nivel constitutional a raspunderii juridice pentru savarsirea unor ilegalitati

care afecteaza dreptul fundamental la un mediu sanatos.

Astfel, statul recunoaste existenta dreptului fundamental al oricarei persoane la un mediu inconjurator sanatos si echilibrat

ecologic.

In acest scop, potrivit OUG 195/2005, statul garanteaza:

- accesul la informatia privind mediul

- asocierea in organizatii pentru protectia mediului

- consultarea in procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicilor si legislatiei pentru mediu

- dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor organizatii pentru protectia mediului, autoritatilor administrative si/sau

judecatoresti in probleme de mediu

- dreptul la despagubiri pentru prejudiciul suferit

Potrivit art. 35 din constitutie, statul va asigura cadrul legislativ pentru existarea acestui drept, in prezent existand OUG

195/2005.

Corelativ dreptului fundamental recunoscut sunt stabilite indatoririle tuturor persoanelor fizice si juridice a proteja si de a

ameliora mediul inconjurator. Astfel, pentru ca mediul incojurator sa fie sanatos si echilibrat ecologic, el trebuie, mai intai, protejat.

In plus, art. 35 prevede necesitatea acordarii unei mai mari atentii educatiei in domeniul protectiei mediului incojurator, care

se realizeaza atat in procesul de invatamant, cat si in familie.

Din prevederile art. 35 rezulta ca statul nu ar avea indatoriri legate direct de protectia mediului incojurator. In realitate, statul

are un important rol in ceea ce priveste protectia mediului incojurator, rezultand din faptul ca acesta trebuie sa stabileasca cadrul

legislativ pentru exercitarea acestui drept.

Raspunderea juridica in domeniul protectiei mediului incojurator prezinta unele trasaturi specifice.

Astfel, pentru protectia mediului incojurator, primordiala este prevenirea producerii unor daune ecologice si nu numai stabilirea

raspunderii pntru recunoasterea celor produse.

Raspunderea juridca intervine pentru atingeri aduse mediului inconjurator.

In OUG 195/2005 sunt prevazute principiile care stau la baza dreptului la mediu sanatos, si anume:

- principiul actiunii preventive

- principiul retinerii poluantilor la sursa

- principiul “poluatorul plateste”

- principiul accesului liber la justitie in probleme de mediu

- principiul precautiei in luarea deciziei

Raspunderea juridica pentru atingeri aduse mediului incojurator se poate angaja atat pentru fapte de rezultat, cat si pentru fapte

de pericol.

Raspunderea juridica in domeniul protectiei mediului incojurator este si trebuie sa fie materiala, civila, contraventionala

sau penala.

5. Dreptul la munca si la protectia sociala a muncii (art. 41) si interzicerea muncii fortate (art. 42)

In legatura cu acest drept fundamental, o prima problema care s-a pus in literatura de specialitate a fost aceea a bdenumirii lui,

intrebarea fiind daca el este un drept sau o libertate.

Folosirea exprimarii de drept la munca este mai semnificativa in privinta continutului complex al acestui drept, pentru ca

evoca si ideea existentei unor obligatii corelative libertatii persoanei.

In continutul sau constitutional complex, dreptul la munca cuprinde libertatea alegerii profesiei, a meseriei, a ocupatiei,

libertatea alegerii locului de munca, protectia sociala a muncii, salarizarea muncii depuse, dreptul la negocieri colective si caracterul

obligatoriu al conventiilor si contractelor colective de munca.

Libertatea alegerii profesiei, a meseriei, a ocupatiei, libertatea alegerii locului de munca sunt expresii ale libertatii

persoanei in domniul muncii. Alegerea este determinata de aptitudini, dorinte, anumite coordonate de ordin economic si social si

vointa celor interesati. Aceasta libertate presupune libertatea de a nu munci, precum si dreptul de a inceta munca sau de a inceta

exercitarea ei, salatiatul avand dreptul de a pune capat oricand, sub rezerba respectarii unor reguli de procedura, in special cea

referitoare la preaviz.

O alta componenta a continutului dreptului la munca si la protectia sociala a muncii este protectia sociala a muncii care

cuprinde securitatea si igiena muncii, regimul de munca al femeilor si al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie,

repausul saptamanl, concediul de odihna platit, regimul prestatii muncii in conditii grele.

C.C.R. a decis ca o masura de protectie sociala nu poate fi considerata un privilegiu sau o disciminare, cat timp, prin natura ei,

ea justifica tocmai in considerarea situatiei unei anumite categorii sociale care reclama o astfel de protectie.

In continutul dreptului la munca si la protectia sociala a muncii mai intra si durata normala a zilei de lucru din care rezulta

trei expresii, si anume: durata normala, in medie si cel mult 8 ore.

Stabilirea duratei normale la cel 8 ore pe zi a avut in vedere mai multe aspecte, si anume – traditia legislativa a mai multor

state, firescul vietii umane, precum si interdictia obligatrii de a se presta munca peste limita de 8 ore.

Expresia cel mult 8 ore creeaza posiblitatea stabilirii unei durate mai reduse a zilei de lucru sau a saptamanii, pentru ca legea

fundamentala stabileste doar limita maxima.

In continutul dreptului mai este inclusa si egalitatea salarizarii femeilor si barbatilor pentru o munca egala care

concretizeaza egalitatea in drepturi a femeii cu barbatul.

Constituia mai reglementeaza si dreptul la negocieri colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al convetiilor

si al contractelor colective de munca, in exercitarea carorta, un rol foarte important in au sindicatele.

C.C.R. a decis ca dreptul la munca este un drept complex care include in continutul sau si dreptul la salariu.

Tot in continutul complex al dreptului la munca trebuie cuprinsa dispozitia constitutionala conform careia munca fortata este

interzisa.

Acest drept nu poate fi ingradit, el fiind dreptul fiintei umane de a-si procura resursele necesare vietii prin munca sa. Astfel,

s-a considerat ca dreptul la munca este un drept inerent fiintei umane, natural si imprescriptibil.

Interzicand munca fortata, Constitutia stabileste totusi care sunt situatiile in care munca prestata nu este considerata fortata.

Astfel, art. 42 stabileste cazurile in care nu exista munca fortata:

- lit. a) – activitatile pentru indeplinirea indatoririlor militare, precum si cele desfasurate in locul acestora, din motive religioase

sau de constiinta.

- lit. b) – munca unei persoane condamnate, prestata in conditii normale, in perioada de detentie sau de libertate conditionata

- lit. c) – prestatiile impuse in situatia creata de calamitati ori de al pericol, precum si cele care fac parte din obligatii civile

normale stabilite de lege

In ceea ce priveste prima situatie, Constitutia se refera la obiectorii de constiinta. Astfel, daca religia practicata de o anumita

persoana ii interzice indeplinirea obligatiilor cu caracter militar, respectul libertatii religioase impune exonerarea persoanei de

realizarea unor asemenea obligatii. In locul acestora, persoana in cauza va fi obligata sa presteze alte activitati similare.

In ceea ce priveste cea de-a doua situatie, trebuie observat ca textul constitutional se refera la acele persoane si situatii care au

fost stabilite prin hotarare judecatoreasca definitiva.

In ceea ce priveste cea de-a treia situatie, prin lege se stabileste ce inseamna calamitati ori alt pericol.

6. Dreptul la greva (art. 43)

Dreptul la greva este un important mijloc de sustinere de catre salariati a unor drepturi sociale, economice si profesionale

sau a ameliorarii unor conditii de munca, de salarizare si de viata.

Greva – incetare colectiva si voluntara a lucrului de catre salariati, ca o masura de presiune temporara, in scopul obligarii

conducerii la respectarea intereselor profesionale, economice si sociale, si nu politice ale salariatilor.

Dreptul la greva nu paote fi un drept colectiv, ci unul individual, chiar daca el este exercitat colectiv, intrucat salariatul, ca

persoana fizica, este titularul sau.

Exista mai multe tipuri de greva, si naume:

- de solidaritate

- de avertisement

- de zel

- ocuparea intreprinderii sau a locului de munca pentru a impiedica reluarea lucrului

Textul constituional dispune ca prin lege se stabilesc si limitele exercitarii dreptului la greva, limite care au ca scop evitarea

grevelor politice si a celor abuzice sau altfel spus, exerictarea abuziva a dreptului la greva.

Dreptul la greva apartine numai salariatilor, ceea ce reprezinta o prima limitare a dreptului la greva.

O alta limitare se refera la scopul grevei care este si trebuie sa fie apararea intereselor profesionale, economice si sociale ale

salariatilor, nu si a celor politice. Sunt considerate ilicite grevele cu caracter politic sau grevele politice, precum si cele prin care nu se

urmareste scopul legal al grevelor.

In ceea ce priveste grevele salariatilor din cadrul serviciilor publice, legea stabileste detaliat si in concret categoriile de

persoanel care nu pot declara greva sau care o pot face, dar numai cu respectarea unor conditii.

Legea stabileste si sanctiuni pentru incalcarea regulilor referitoare la dreptul la greva.

7. Dreptul la proprietate privata (art. 44 si art. 136) si dreptul la mostenire (art. 46)

In doctrina de specialitate au fost formulate doua mari categorii de opinii, si anume: una prin care nu se recunoaste un

asemenea drept si una prin care acest drept este recunoscut ca fiind fundamental.

In conceptia lui Leon Duguit nu exista drept de proprietate, pentru ca in realitate exista doar lucrul insusi cu care se

confunda pretinsul drept.

O asemena conceptie, insa nu a putut fi imbratisata, considerandu-se ca dreptul la proprietate exista si constituie o

prerogativa inerenta a naturii umane, un mijloc de atingere a valorilor umane recunoscute. In acest sens, C.C.R. a stabilit ca dreptul

de proprietate este individual, permanent, transmisibil si inegal.

Trasatura de drept natural a fost examinata de mai multe mai curente filosofice, si anume teoriile teogratice, cea a

dreptului natural si altele.

In prezent, dreptul de proprietate apare ca osciland intre afirmarea liberalismului si necesitatea respectarii interesului general.

Studierea dreptului de proprietate este facuta atat de dreptul civil sau de alte ramuri ale dreptului privat, cat si de dreptul

constitutional si de alte ramuri ale dreptului public cum ar fi dreptul administrativ, financiar, bancar.

Corelativ dreptului de proprietate al unui titular, statului ii revine obligatia de ocrotire a proprietatii. Asa cum stabilea C.C.R.,

ocrotirea proprietatii este una din valorile majore ale unui stat de drept.

Constitutia stabileste ca formele de proprietate sunt publica (apartine statului si unitatilor administrativ-teriroale) si privata

(per a contrario – apartine altor persoane decat statului si unitatilor administrativ-teritoriale).

Din prevederile constituionale rezulta o regula de mare importanta pentru societate, si anume – regula plenitudinii dreptului

de proprietate privata, exceptia fiind dreptul de proprietate publica.

Constitutia reglementeaza cateva limitari ale dreptului de proprietate privata care se pot grupa in doua categorii, si anume:

limitari in rem si limitari in personam.

Limitari in rem:

- bunurile care constituie obiect exclusiv al proprietatii publice

Pot face obiectul dreptului de proprietate privata orice bun sau creanta, cu exceptia celor expres prevazute de Constitutie sau de

lege si care constitutie obiect exclusiv al proprietatii publice

- expropierea si nationalizarea

In ceea ce priveste expropierea si nationalizarea, nimeni nu poate si expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica

stabilita potrivit legii, cu o dreapta si prealabila despagubire.

Exroprierile se dispun de catre stat si poarta numai asupra terenurilor si constructiilor, nu si asupra altor bunuri.

Spre deosebire de reglementarea constitutionala anterioara, in prezent, nationalizarea este posibila doar daca aceasta nu se

bazeaza pe apartenenta sociala, etnica, religioasa, politica sau alta natura disciminatorie.

- lucrarile de interes general

Posibilitatea folosirii de catre autoritatile publice, pentru lucrari de interes general, a subsolului oricarei proprietati imobiliare

cu obligatia de a despagubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantatiilor sau constructiilor, pecum si pentru alte daune

imputabile autoritatii.

Despagubirile care se cuvin proprietarului imobilului folosit urmeaza aceleasi reguli ca si in cazul expriprierii, cu diferenta ca

acestea intervin numai pentru daunele aduse solului, plantatiilor sau constructiilor.

- averea dobandita ilicit

Printr-o interpretare logica per a contrario, se considera ca averea dobandita ilicit poate fi supusa confiscarii, in conditiile

legii.

Confiscarea averii, licit sau ilicit dobandite, nu trebuie confundata cu confiscarea speciala care nu poarta asupra unei averi si

care se impune asupra bunurilor destinate, folosite sau rezultate din savarsirea de infractiuni ori contraventii, in conditiile stabilite de

lege.

Limitari in personam:

Impunerea proprietarului privat a obligatiei de a respecta normele prevazute de lege sau de obiceiul locului regeritoare la

protectia mediului inconjurator, asigurarii bunei vecinatati si a respectarii celorlalte sarcini.

Cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor, numai in conditiile rezultate din aderarea

Romaniei la UE si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute de

legea organica, precum si prin mostenire legala.

Este de mentionat ca cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate numai daca sunt intrunite in mod

obligatoriu si cumulativ toate aceste conditii.

Legea 312/2005 stabileste o serie de reguli privind dobandirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor de catre

cetatenii straini si apatrizi, precum si catre persoanele juridice straine. Legea stabileste reguli diferite, dupa cum terenurile in cauza

sunt agricole sau forestiere, ori este vorba de alte terenuri.

Pentru celelalte terenuri, altele decat cele agricole si forestiere, legea reglementeaza acordarea regimului national

romanesc cetatenilor unui stat membru al UE, apatrizilor cu domiciliul intr-un stat membru si persoanelor juridice constituite in

conformitate cu legislatia unui stat membru al UE.

Pentru cetatenii unui stat membru al UE, apatrizii, tot nerezidenti in Romania, dar cu domiciliul intr-un stat membru si

persoanelor juridice constituite in conformitate cu legislatia unui stat membru al Uniunii, altul decat Romania, se va acorda regimul

nationa doar dupa 5 ani de la data aderarii Romaniei la UE.

Pentru terenurile agricole si forestiere, acordarea regimului national se va face doar dupa un termen de 7 ani de la data

aderarii Romaniei la UE.

Constitutia a prevazut si mostenirea legala ca mijloc prin care strainii pot dobandi terenuri in Romania.

Dreptul de mostenire este presupus de dreptul de proprietate, pentru ca in virtutea lui, o persoana poate transmite – mortis

causa –, iar o alta poate dobandi, pe cale succesorala legala sau testamentara, orice bun.

8. Libertatea economica (art. 45)

Drepturile omului si cele fundamentale au patruns in domeniul economic si social mai tarziu. Din punctul de vedere al

patronilor exista doar libertaeta de a intreprinde si astfel nu era necesara o consacrare juridica.

Terminologic, liberatea economica mai este denumita libertatea vietii economice, libertatea de a intreprinde, libertatea

comertului si a industriei.

Denumirea de libertate economica este sub influenta Constitutiei Elvetiei care prevedea si, in prezent, prevede o denumire

identica.

Libertatea economica isi are sorgintea in lupta micii burghezii si apoi a burgheziei, pentru castigarea dreptului la liver schimb

pe plan economic si apoi in impunerea, pe plan politic, a principiului libertatii.

Reglementarea libertatii economice in Romania se manifesta ca o necesitate intr-o tara cu economie de piata bazata pe libera

initiativa.

Libertatea economica reglementata in Constitutia Romaniei are un continut complex si presupune o serie de premise, si

anume:

- exigenta existentei unei economii de piata

- lipsa contrarietatii ei cu utilitatea sociala

- garantarea si ocrotirea libertatii publice

- aprobarea unor bugete nationale echilibrate si unei executii corespunzatoare acestora

- respectarea principiului egalitatii

In ceea ce priveste continutul acestei libertati, in doctrina de specialitate a fost prezentat un asemenea continut prin

intermediul a doua aspecte, si anume: libertatea de a infiinta entitati si libertatea de a exercita, adica dreptul titularului unei entitati

de a putea exploata bunurile sale.

In art. 45 din Constitutie sunt prevazute o serie de elemente ale continutului libertatii economice si, in primul rand, necesitatea

asigurarii accesului liber al persoanei fizice la o activitate economica.

Se considera, asttfel, ca denumirea de – libertate economica – este extrem de generala, confuza si foarte greu de definit, si ar

trebui ca de lege ferenda, atat continutul, cat si denumirea acestui drept fundamental sa faca obiectul unei revizuiri

corespunzatoare.

Ca urmare, in cazul unei revizuiri a Constitutiei, continutul constitutional al libertatii economice ar trebui sa fie apropiat de

prezentarea facuta in doctrina.

Libertatea economica nu are caracter absolut, pentru ca nu poate aduce atingere valorilor supreme ocrotite de constitutie.

In Constitutia Romaniei, aceste valori supreme sunt enumerate in art. 1.

Acest nou drept este strans legat de alte drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de proprietate privata.

Acest drept este, insa, legat si de alte drepturi fundamentale, si anume: dreptul la invatatura, dpretul la asociere, dreptul la

grevasi dreptul la un nivel de trai decent.

9. Dreptul la un nivel de trai decent (art. 47)

Omul are in decursul vietii foarte multe exigente pt a-si putea duce viata intr-un mod corespunzator. O parte dintre aceste

exigente sunt atat de importante incat, fara satisfacerea lor, omul nu ar putea trai, motiv pt care acestea sunt inscrise in Constitutie,

devenind fundamentale.

Expresia „nivel de trai decent” nu este definita de Constitutie sau de lege, insa in Constitutie sunt prevazute masurile

constitutionale de luat pt realizarea lui, masuri care contureaza limitele constitutionale ale unui nivel de trai decent pt cetateni.

C.C.R. a stabilit ca legiuitorul este liber sa aleaga care sunt masurile prin care se va asigura cetatenilor un nivel de trai decent,

poate completa aceste masuri, de asemenea poate dispune modificarea sau chiar incetarea acordarii masurilor de protectie luate.

Stabilirea standardului nivelului de trai care poate fi considerat decent trebuie apreciat de la caz la caz in functie de o serie de

factori conjuncturali, urmarindu-se nu numai modalitatea prin care statul realizeaza aceasta obligatie ci si modul in care cetatenii

reusesc sa isi satisfaca nevoile de trai intr-un anumit moment, in functie de resursele de care dispun.

Situatia economica a tarii, resursele de care dispune statul in vederea atingerii acestui obiectiv, dar si nivelul de dezvoltare a

societatii, gradul de cultura si civilizatie la un moment dat si modul de organizare a societatii reprezinta coordonate ce trebuie luate in

considerare atunci cand se evalueaza nivelul de trai decent al vietii.

Prin urmare, nu este posibila stabilirea unui standard fix, imuabil, in ceea ce priveste aprecierea modului si masurii in care

statul reuseste sa duca la indeplinire obligatia de a asigura un nivel de trai decent cetatenilor.

In doctrina s-a retinut ca in continutul sau complex, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul cetateanului la conditii

rezonabile de viata si ameliorarea lor in mod continuu prin asigurarea hranei, imbracamintei si a unei locuinte satisfacatoare. Pe

plan international, celor trei li se adauga o a patra exigenta , si anume educatia.

Asigurarea exigentelor umane presupune reglementarea caracterului social al statului; in cazul exigentei ca reglementat al

caracterului social al statului, lipsa asigurarii exigentelor fundamentale ale cetateanului echivaleaza cu o incalcare a prevederilor

constitutionale.

In Constitutie sunt cuprinse unele domenii care ori sunt reglementate, in sens larg, in continutul dreptului la un nivel de trai

decent, ori au o oarecare contingenta cu acesta si ajuta la realizarea lui, si anume dreptul la pensie, la concediu de maternitate platit,

asistenta medicala in unitatile sanitare si alte forme de asistenta sociala prevazute de lege.

In ceea ce priveste dreptul la pensie, C.C.R. a decis ca o reglementare in acest domeniu trebuie sa fie fundamentata pe

necesitatea adecvarii sistemului de pensii la conditiile existente in prezent in societate. In ceea ce priveste pensiile speciale , CC a decis

ca singura pensie speciala este cea a magistratilor pe principalul motiv al respectarii independentei acestora.

In ceea ce priveste cumulul pensiei cu salariul, C.C.R. decidea ca Guvernul nu este impiedicat sa promoveze, cu respectarea

normelor si principiilor prevazute de Constitutie, masurile necesare cu privire la cazurile si conditiile in care pensia poate fi cumulata

cu veniturile realizabile din munca.

In plus, cetatenii au dreptul si la masuri de asistenta sociala, in conditiile prevazute de lege.

10. Dreptul la casatorie (art. 48)

Dreptul la casatorie sta la baza intemeierii familiei, element natural si fundamental al societatii.A mai fost denumit si „drept

la ascendenta”, adica dreptul fiecarui individ de a avea un tata si o mama si de a fi educat de ei. Pentru a avea o familie si a o putea

proteja, ea trebuie intemeiata prin casatorie.

Exista doua aspecte ale acestui drept, si anume: libertatea casatoriei si dreptul si indatorirea parintilor de a asigura

cresterea, educatia si instruirea copiilor lor.

In doctrina s-a considerat ca in continutul acestui drept ar mai trebui cuprins si dreptul de a trai impreuna intr-o familie, pe

care statul este obligat sa o protejeze. Uneori, statul este obligat sa intervina legislativ pt a face posibila viata in familie.

Constitutia prevede dreptul la casatorie, libertatea casatoriei care se intemeiaza pe libertatea consimtamantului la incheierea

casatoriei si pe egalitatea dintre soti. Conditiile de incheiere, de desfacere si de nulitate a casatoriei se stabilesc prin lege.

Dreptul la casatorie nu este un drept absolut, pentru ca exista o serie de limite legate de obligatia statului de a proteja

insitutia fammiliei si a casatoriei, precum si de faptul ca ele pot face obiectul unor garantii de ordine publica.

Obligatiile statului de a proteja familia si casatoria In ceea ce priveste conditiile de incheiere a casatoriei, Constitutia prevede o singura regula, si anume: casatoria religioasa

poate fi celebrata numai dupa casatoria civila. Celebrarea casatoriei religioase este facultativa, fiind o consecinta a exercitarii liertatii

religioase. Asezamintele religioase au obligatia de a constata daca cei care solicita celebrarea casatoriei religioase au incheiat mai intai

casatoria civila.

CEDO a decis ca dreptul la casatorie vizeaza casatoria intre 2 persoane de sexe biologice diferite. Curtea a admis casatoriile

transsexuale, instanta trebuind doar sa ia act de schimbarea sexului unuia dintre cei doi soti.

In ceea ce priveste casatoriile homosexuale, dreptul UE este deschis recunoasterii unor asemenea casatorii. Aceasta regula

este simbolica, pt ca reglementarea dreptului la casatorie nu tine de dreptul UE, ci de cel national.

In prezent, mai multe state au recunoscut legal casatoriile homosexuale.

CEDO a respins asemenea casatorii, dar fiecare stat parte la Conventia Europeana are dreptul de a reglementa definitia familiei

in conformitate cu traditiile, istoria, civilizatia si cultura lui si, ca urmare, Curtea nu poate sa isi substituie propria definitie statelor in

cauza.

In ceea ce priveste conditiile de desfacere a casatoriei, protectiei familiei a condus la nerecunoasterea unui drept la divort.

Limitele exercitarii dreptului la casatorie pot face obiectul unor garantii de ordine publica.

Consideratii de ordin public pot justifica limitarea exercitarii dreptului la casatorie, constand in dreptul statului de a lua

masuri contra „casatoriilor albe” in legatura cu care ceremonia corespunzatoare casatoriei nu are alt scop decat cel de a pemite

ambilor soti sau unuia dintrei ei, care nu au cetatenia unui anumit stat, de a beneficia de dreptul de sejur, pe de-o parte, iar, pe de alta

parte, impotriva „casatoriilor fortate” care constau in casatoria a doi parteneri impotriva vointei lor, deci fara consimtamantul liber

exprimat.

Indatorirea constitutionala a parintilor de a asigura crsterea, educatia si insturirea copiilor lor constituie atat un drept,

cat si o obligatie si priveste pe toti copiii, atat pe cei rezultati din casatorie, cat si pe cei din afara casatoriei, copii care sunt egali in

fata legii. Textul cofirma principiul egalitatii in drepturi fara niciun fel de discriminare.

Exercitarea unor asemenea indatoriri poate fi limitata in anumite cazuri, justificate pe interesul suprem al copilului care

presupune uneori separarea fata de familia sa, prin plasarea intr-un alt cadru familial sau intr-o institutie de asistenta sociala.

11. Dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta (art. 49)

Acest drept apare ca un drept sinteza, care valorifica realitatea potrivit careia copiii si tinerii constituie potentialul uman de

azi, dar mai ales cel de maine, al societatii. Acestea sunt cauzele pt care copiii si tinerii au dreptul la protectie si asistenta.

Acestui drept ii corespunde obligatia statului de a asigura conditiile necesare dezvoltarii aptitudinilor lor fizice si intelectuale.

In acest sens, Constitutia prevede ca statul acorda alocatii de stat pt copii, ajutoare pt ingrijirea copilului bolnav ori cu handicap

si alte forme de protectie sociala a copiilor si tinerilor, care se stabilesc prin lege si trebuie sa contribuie la asigurarea conditiilor pentru

participarea libera a tinerilor la viata politica, sociala, economica, culturala si sportiva a tarii.

O alta masura de protectie este reglementarea varstei minime de 15 ani a minorilor, sub care acestia nu pot fi angajati ca

salariati. Varsta minima de admitere intr-o functie salariata sau intr-o munca nu trebuie sa fie inferioara varstei pana la care scolaritatea

este obligatorie si nici intr-un caz sub cea de 15 ani.

In Constitutie este interzisa de asemenea exploatarea minorilor, folosirea lor in activitati care le-ar dauna sanatatii, moralitatii

sau care le-ar pune in primejdie viata ori dezvoltarea normala.

12. Dreptul persoanelor cu handicap la protectie speciala (art. 50)

In prezent, pe plan mondial, se simte o efervescenta in domeniul protectiei acestei categorii de persoane, efervescenta ce are ca

scop principal integrarea, totala sau partiala, in viata de zi cu zi a semenilor nostri care au handicap si mai ales tratarea lor ca pe orice

fiinta umana care traieste pe pamant.

Aceste scopuri se realizeaza printr-un regim special de protectie de care trebuie sa se bucure persoanele in cauza. Numai astfel

vor fi egali cu semenii lor, vor putea sa exercite toate drepturile si libertatile fundamentale si sa isi asume indatoriri constitutionale sau

obligatii legale.

Neexistand protectia speciala se ajunge la discriminare si incalcarea principiului constitutional al egalitatii.

Statului ii revin foarte importante obligatii care se refera la asigurarea realizarii unei politici nationale de prevenire, de

tratament, de readaptare, de invatamant,de instruire si de readaptare sociala a persoanelor cu handicap, dar cu respectarea drepturilor si

indatoririlor ce revin parintilor si tutorilor lor.

Masurile de protectie trebuie sa aiba ca scop prevenirea, atenuarea sau inlaturarea consecintelor profesionale, prin aplicarea in

practica a trei principii de nivel international: precocitatea – diagnosticarea si depistarea la timp a persoanelor cu handicap;

continuitatea – aplicarea continua si in etapele cele mai bune a celor mai eficiente metode de asistenta medicala, de educatie normala

si speciala, de orientare scolar-profesionala si calificare, de asigurare a incadrarii in munca si de integrare sociala a persoanelor cu

handicap; finalitate – recuperarea si insertia socio-profesionala a persoanelor cu handicap.

In vederea realizarii acestor principii statul trebuie sa asigure persoanelor cu handicap un numar suficient de facilitati, care

trebuie dezvoltate prin lege.

CAPITOLUL VIII

DREPTURILE SI LIBERTATILE SOCIAL-POLITICE

1. Libertatea constiintei (art. 29)

Din punctul de vedere al istoriei, primele elemente din continutul libertatii constiintei apar in Edictul de toleranta din

311 emis de Galerius cel Tanar prin care ii obliga pe crestini sa jure credinta imparatului si sa se roage pt sanatatea lui. Aceasta

rugaciune s-a pastrat pana in prezent, sub forma rugaciunilor facute pt autoritatile publice, intarind astfel legatura dintre cetatean si

stat.

Acest edict a fost urmat de Edictul de la Milan din 313, emis de Imparatul C-tin cel Mare. In fapt, acesta este o scrisoare

adresata de Licinius guvernatorilor provinciilor pe care acesta le controla, prin care le cerea sa inceteze persecutiile asupra crestinilor,

iar proprietatile acestora, care fusesera confiscate, sa fie imediat restitituite. Ulterior acestor edicte au fost adoptate si emise si alte acte

care au mentionat libertatea constiintei.

Libertatea constiintei mai este cunoscuta si sub denumirea de „libertate religioasa”.

Indiferent cum este denumita, libertatea constiintei presupune dreptul fiecaruia de a-si putea alege religia sau de a fi ateu.

Este o libertate pur individuala care se bazeaza pe un element subiectiv, strans legat de libertatea de exprimare. De asemenea,

libertatea constiintei presupune interdictia de a aduce atingere sentimentelor religioase.

Potrivit Constitutiei, libertatea constiintei este posibilitatea unei persoane fizice de a avea si de a-si exprima, in particular sau

in public, o anumita conceptie despre lumea inconjuratoare, de a impartasi sau nu o credinta religioasa, de a apartine sau nu unui cult

religios, de a indeplini sau nu ritualul cerut de acea credinta.

Libertatea constiintei are un continut complex, incorporeaza mai multe „ libertati” si „comanda” libertatea cuvantului,

libertatea presei, libertatea asocierii, pentru ca, in fond, aceste libertati sunt mijloace de exprimare a gandurilor, religiilor, opiniilor.

Din continutul constitutional al libertatii de constiinta rezulta ca acest dreptu fundamental cuprinde libertatea religioasa si libertatea

cultelor.

In general, conceptiile despre lume sunt teiste sau ateiste. Constiinta omului nu poate si nu trebuie directionata prin mijloace

administrative, ci ea trebuie sa fie rezultatul libertatii acestuia de a gandi si de a-si exterioriza gandurile sale. Orice constrangere este o

incalcare a acestui drept natural si imprescriptibil.

De aceea, Constitutia stabileste ca nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare

convingerilor sale.

In acelasi timp, insa, Constitutia stabileste ca liberatea constiintei trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect

reciproc.

Libertatea de constiinta este inteleasa de Constitutie ca un factor de continuitate spirituala in cadrul familiei, cand stabileste ca

parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.

Constitutia prevede unele reguli privind cultele religioase si libertatea cultelor. Aceasta din urma are in vedere religia ca un

fenomen colectiv, iar manifestarile sale trebuie sa fie conciliate cu necesitatea asigurarii ordinii publice si cu protectia persoanei fizice.

Cultul religios reprezinta exteriorizarea unei credinte religioase, atat prin unirea celor de aceeasi credinta intr-o asociatie

religioasa ( biserica sau cult ), cat si prin ritualurile cerute de acea credinta religioasa, cum ar fi procesiunile, adunarile religioase.

Organizarea cultelor religioase este libera, ea concretizandu-se prin statute proprii.

Textul constitutional reglementeaza raporturile dintre stat si culte, consacrand separarea statului de biserica, dar si obligarea

statului de a sprijini cultele, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, spitale, penitenciare, orfelinate.

Din examinarea raporturilor dintre stat si culte rezulta ca exista mai multe abordari:

Confuzia intre stat si religie – regula in antichitate; in prezent exista in unele state musulmane, cum este Iranul sau Arabia

Saudita;

Stabilirea unei religii de stat, care devine astfel dominanta – religia anglicana in Marea Britanie; statul intretine relatii

privilegiate cu religia dominanta, ceea ce nu inseamna ca celelalte religii nu sunt practicate in mod liber;

Impregnarea completa a vietii sociale de catre religie – confesionalismul – poate exista chiar daca statul este unul laic. Este

cazul Israelului, chiar daca religia ebraica nu este una de stat;

Recunoasterea mai multor religii – permite reglementarea unui regim de egailtate intre diferitele religii sau confesiuni;

Laicitatea – se regaseste in Franta si implica o separare stricta intre biserica si stat; statul nu recunoaste nicio religie, nu acorda

niciun ajutor si nici nu intervine in organizarea cultelor.

Constitutia consacra egalitatea intre credinciosi si necredinciosi si interzice, in relatiile dintre culte, a oricaror forme, mijloace,

acte sau actiune de invrajbire religioasa.

Libertatea constiintei si libertatea cultelor sunt in acelasi timp complementare si antagoniste.

Complementare pentru ca organizarea cultelor este o manifestare aparenta a convingerilor religioase, iar antagoniste pt ca

libertatea constiintei presupune abtinerea statului de a interveni in convingerile fiecaruia precum si garantarea libertatii de exercitare a

cultelor.

Libertatea constiintei presupune cu necesitate examinarea succinta a fenomenului sectar. In unele opinii, sectele sunt

considerate ca si religia, pentru ca o religie este, inainte de toate, o secta care a reusit, si nicio miscare religioasa nu este deasupra legii.

In alte opinii, sectele sunt separate de religie.

In jurisprudenta CEDO sectele sunt clasificate in doua categorii, si anume:

- cele care pot fi considerate secte religioase; beneficiaza de garantiile prevazute de lege. Acestea trebuie sa cuprinda

raspunsuri la problemele filozofice, etice si convingerile religioase trebuie sa prezinte forta, seriozitate, importanta si sa

aiba expresia unei viziuni corecte asupra problemelor fundamentale

- cele care nu sunt considerate secte religioase si care nu pot pretinde protectia legii. Pt acestea statul poate adopta si

trebuie sa adopte reglementari anti-secta in vederea respectarii ordinii publice.

Ca o caracteristica generala, regulile referitoare la secte sunt orientate spre protectia persoanei fizice pe cale penala si pe alte

cai contra manipularilor.

2. Libertatea de exprimare (art. 30)

Libertatea de exprimare este atat de importanta incat uneori este prezentata ca o conditie a altor drepturi fundamentale,fara de

care nu ar putea sa fie concepute,fiind unul dintre drepturile cele mai pretioase ale omului.Uneori libertatea este denumita libertatea

de opinie si de exprimare.

Exista patru mari reguli referitoare la libertate de exprimare

- libertatea de exprimare propriu-zisa cuprinde si libertatea de opinie

- interzicerea cenzurii

- libertatea presei si raspunderea juridica pentru informatie sau pentru creatia adusa la cunostinta publica

- reguli care decurg din exprimarea gandurilor,opiniilor,credintelor si din posibilitatea de a crea si de a exprima creatiile de orice

fel

Libertatea de exprimare propriu-zisa

Libertatea de exprimare consta in posibilitatea persoanei fizice de a-si expima prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete

sau prin alte mijloace de comunicare in public, gandurile, opiniile, credintele religioase si creatiile spirituale de orice fel.

Din formularea larga constitutionala a domeniului reglementat, rezulta imposibilitatea nominalizarii, prin constitutie, a

tuturor creatiilor spirituale, pe care mintea omului le poate imagina si realiza.

Cat priveste libertatea de opinie, este necesare asigurarea pluralismului de opinii care este legat de principiul

transparentei si este indispensabil libertatii presei si, in general, libertatii de exprimare.

Libertatea de exprimare este inseparabila de libertate de opinie, acesta fiind cuprinsa alaturi de alte drepturi fundamentale

precum libertatea constiintei, dreptul la informatie, dreptul la educatie, in categoria libertatilor de opinie.

La nivel legislativ in toate societatile democratice este reglementata obligatia de rezerva impusa demnitarilor si functionarilor

publici. Astfel, in virtutea acestiei obligatii li se cere ca in toate situatiile in care se afla in exercitarea serviciului public sa nu isi

exprime opiniile legate de acel serviciu public.

Obligatia de rezerva reprezinta doar o anumita retinere in exprimarea de opinii, bazandu-se pe obligatia de loialitate fata de

serviciu public si astfel nu intra in conflict cu libertatea de opinii.

Constitutia Romaniei interzice cenzura de orice fel,nu intra in acesta interdictie,cenzura profesionala,care este de dorit pentru

educatia poporului.

In ceea ce priveste libertatea presei este interzisa suprimarea publicatiilor.

Aceasta are un dublu continut unul juridic si unul economic.

Continutul juridic al libertatii presei sta la baza dreptului fiecaruia de de a se putea exprima in mod liber, dar care

presupune cu necesitate stabilirea unor reguli referitoare la raspunderea pentru informatia adusa la cunostina publica.

Pe de alta parte este necesar sa fie reglementat respectul celor publicate dar in limite generale, pentru ca altfel s-ar crea

premisele realizarii unui cadru propice dezinformarii.

Constitutia actula nu interzice suspendarea publicatiilor si ca urmare, legiuitorul poate aprecia daca o asemenea masura

trebuie sa figureze sau nu intre sanctiunile care pot fi aplicate in domeniul presei.

Continutul economic al libertatii presei concretizat in aspectul material al libertatii de exprimare, priveste toate libertatile

de opinie si are o importanta aparte pentru libertatea presei, stiut fiind ca aceasta nu se poate realiza in afara existentei unei tipografii,

edituri stocuri de hartie; libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii.

Reglementarea constitutionala impune asigurarea unei anumite transparente in cadrul activitatilor de presa. In acest sens,

Constitutia impune mijloacelor de comunicare in masa, obligatia de a face publica sursa lor de finantare.

Libertatea de exprimare nu are caracter absolut si este supusa unor coordonate juridice (limite). Dispozitiile constitutionale

interzic acele exprimari care privesc prejudicierea demnitatii, onoarei, vietii particulare, defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la

razboi si agresiune, la ura nationala, rasiala.

In ceea ce priveste protejarea bunurilor moravuri si ale moralei un loc important se acorda publicatiilor destinate copiilor si

tinerilor, existand interzicerea publictaiilor care prezinta pericol pentru acestia.

Existenta unor coordonate juridice inauntrul carora trebuie sa se exercite libertatea de exprimare implica si raspundere

juridica pentru informatiile sau creatiile aduse la cunostinta publica, care depasesc aceste limite, astfel spus pentru abuzul in

exercitarea acestei libertati.

Raspunderea juridica poate fi civila si penala pentru delictele de presa.

Raspunderea civila revine, in ordinea stabilita de Constitutie, editorului sau realizatorului, autorului, organizatorul manifestarii

artistice, si in final, proprietarului mijlocului de multiplicare al postului de radio sau de televiziune, raspunderea fiind stabilita in

cascada, in sensul ca primii care raspund sunt editorul sau realizatorul, iar in cazul in care raspunderea civila a unuia dintre acestia nu

se poate angaja va raspunde autorul.

Constitutia prevede ca raspunderea penala pentru delictele de presa va fi stabilit prin lege.

3. Dreptul la informatie (art. 31)

In mod firesc dreptul la informatie trebuie reglementat ori impreuna cu libertatea de exprimare, ori separat, dar anterior

libertatii de exprimare.

Dreptul la informatie in continutul sau complex, presupune: dreptul persoanei de a fi informata prompt, corect si clar cu

privire la masurile preconizate si mai ales la cele luate de auroritatile publice, acesul liber la sursele de informare publica, stiintifica si

tehnica, posibilitatea persoanei de a receptiona in mod direct emisiunile de radio si televiziune.

In continutul complex al dreptului la informatie sunt reglementate dispozitii privind informatiile in general, informatiile

despre evenimente si informatii referitoare la problemele c caracter personal.

Trebuie subliniat ca dreptul la informatie priveste numai domeniul informatiilor de interes public.

Constituia reglementeaza in continutul dreptului de informatie, obligatii corelative in sarcina autoritatilor publice de a informa

corect cetatenii asupra treburilor, dar si asupra problemelor se interes personal, de a asigura prin servicii publice dreptul la antena.

De asemenea, Constitutia reglementeaza principalele obligatii ale mijloacelor de informare in masa si anume: obligatia

constitutionala de a asigura informarea corecta a opiniei publice.

Astfel, informatia trebuie sa fie: exacta, onesta, sa resecte discretia si desigur, corectitudinea.

In ceea ce priveste dreptul la antena, acesta este un drept de sine statator.

Garantarea exercitarii dreptului la antena revine serviciilor publice de radio si televiziune, fiind cunoscut sub denumirea de

libertate a comunicatiilor audiovizuale.

In privinta continutului juridic dreptul la antena este identic cu libertatea presei, intrucat comunicatia audiovizuala este un

aspect de continut al libertatii presei, dar sunt diferite in privinta continutului economic.

Legat de drept la antena, trebuie examinate aspectele referitoare la internet si la libertatea de exprimare cinematografica.

Internetul se bazeaza pe existenta unui cyberspace, adica a unei lumi virtuale in interiorul caruia dreptul la informatie se poate

dezvolta la nivel mondial, nu numai national.

Dreptul la informatie cinematografia. Foarte recent, cinematograful a devenit instrument de exercitare a dreptului la

informatie, chiar inaintea aparitiei televiziunii.

Exercitarea acestui drept nu poate si nu trebuie sa prejudicieze masurile de protectie a tinerilor sau siguranta nationala.

Cat priveste serviciile publice de radio si televiziune, acestea se organizeaza si functioneaza pe baza unei legi organice care

cuprinde si controrul parlamentului asupra activitatii lor. Acest control nu trebuie confundat cu controlul parlamentar, reglementat ca o

functie a parlamentului.

C.C.R. a decis ca este neconstitutional un text de lege prin care controlul se realizeaza de catre o comisie parlamentara, intrucat

exercitarea sa in mod direct si permanent de catre aceasta, aduce atingere functiei de control al Parlamentului in intregul sau.

Serviciile publice de radio si televiziune trebuie sa se supuna unui regim juridic de neutralitate, aceste servicii nu trebuie sa

tina cont de opiniile angajatilor.

4. Libertatea intrunirilor (art. 39)

Libertatea intrunirilor consta in posibilitatea pe care o au oamenii de a se intruni pasnic in reuniuni private sau publice, pentru a-si

exprima gandurile, opiniile, credintele.

Comisia europeana a stabilit ca libertatea intrunirilor inglobeaza dreptul persoanelor fizice de a se reuni pentru promovarea

intereselor lor comune, de o maniera pasnica, in intruniri publice sau private.

Cat priveste intelesul termenilor – mitinguri, demonstratii, procesiuni – este acelasi ca in vocabularul curent.

Trasaturile comune ale intrunirilor:

- orice intrunire este o grupare de persoane cu caracter temporar si discontinuu

- in orice situatie aceste grupari de persoane au un caracter organizat, ca urmare intrunirile presupun o legatura intre participanti,

o intentie comuna si intotdeauna un minim de organizare

- existenta unui scop comun, caracteristica ce califica libertate intrunirilor in categoria drepturilor fundamentale

Aceste trasaturi au un mare rol, din punctul de vedere juridic, atunci cand se ppune problema autorzarii prealabile. Pe baza

acestor trasaturi se poate face diferenta intre intruniri si grupari sau aglomerari intamplatoare de persoane.

Intrunirile sunt publice si private, iar regulile constitutionale sunt aplicabile oricarei categorii de intrunire, pentru ca in

Constituie nu se face vreo diferentiere intre ele.

Art. 39 din Constitutie stabileste trei reguli: libertatea propriu-zisa a intrunirilor; caracterul lor pasnic; interzicerea purtarii la

intruniri a oricarui fel de arma.

Libertatea intrunirilor nu este un drept absolut si ca urmare exercitarea ei poate fi limitata. Limitele trebuie sa indeplineasca

urmatoarele conditii, si anume: sa fie prevazute de lege, sa fie legitime, adica sa aiba ca scop respectarea ordinii publice.

In ceea ce priveste motivele pentru care se poate ajunge la limitarea exerictarii libertatii intrunirilor, aceste sunt: securitatea

nationala, siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protejarea sanatatii sau a moralei ori pentru protectia

drepturilor si libertatilor altora.

5. Dreptul de asociere (art. 40)

CEDO a confirmat relatia care exista intre democratie si pluralism si dreptul de asociere decizand ca este naturalca cetatenii

sa participe intr-o mare masura la rocesul democratic prin intermediul asociatiilor in interiorul carora ei pot sa se intalneasca cu altii si

sa urmareasca in concret scopul lor comun.

Acest drept cuprinde posibilitatea cetatenilor romani de a se asocia,in mod liber,in grupuri institutionalizate, cum sunt partidele

sau formatiunile politice sau alte forme si tipuri de organizatii, uniuni cu scopul de a participa la viata politica, stiintifica, sociala si

culturala sau de a-si realiza o serie de interese legitime comune ori pentru promovarea anumitor idei.

Art. 40 din Constitutie nu poate fi temeiul juridic al crearii unor societati comerciale, a altor societati cu caracter lucrativ sau

eventual al persoanelor juridice.

Dispozitiile constitutionale prevad doar unele forme de asociere, fara insa sa stabileasca sau sa poata stabili un inventar

complet al formelor de asociere.

Cat priveste sindicatele, este incetatenita libertatea sindicala, considerata drept fundamental autonom, atunci cand nu este

parte a dreptului de asociere.

In doctrina de specialitate romaneasca, libertatea sindicala si sindicatele sunt parti ale dreptului de asociere, ceea ce nu

inseamna ca nu le sunt aplicabile considerentele doctrinare referitoare la libertatea sindicala privita ca drept fundamental autonom.

Dreptul la asociere nu poate fi insa un drept absolut, Constitutia stabilind o serie de limite, aceste limite privesc trei aspecte:

scopurile si activitatea, membrii, caracterul asociatiei.

Scopurile si activitatea – sunt considerate neconstitutionale organizatiile care militeaza impotriva pluralismului politic, a

principiilor statului de drept ori a suveranitatii,a integritatii si independentei tarii.

Membrii societatii – in acest sens nu pot face parte din partidele politice judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii poporului,

magistratii, membri activi ai armatei, politistii si alte categorii de functionari publici stabilite prin lege organica.

Caracterul asociatiei – potrivit Constitutiei sunt interzise asociatiile cu caracter secret.Aceasta dispozitie constitutionala

urmareste protejarea valorilor democratiei constitutionale fata de anumite forte obscure, care ar dori sa atenteze la ele.

Deosebirea intre intruniri si asociatii – intrunirile presupun participanti,care nu au caliatate de membru permanent sau

acceptat, in timp ce asociatiile presupun grupuri de persoane, unite prin calitatea de membru, intre care exista legaturi permanente

statutare.

Intrunirile nu urmaresc realizarea unui scop permanent, ci a unuia concret si declarat in momentul desfasurarii sau al aprobarii

desfasurarii lor; asociatiile insa presupun existenta unui scop permanent, precis, determinat in momentul infiintarii ei.

Intrunirile se desfasoara pe baza unor reguli stabilite ad-hoc,i n timp ce asoiatiile functioneaza pe baza regulilor stabilite clar in

momentul infiintarii lor.

Intrunirile se desfasoara pe cai si in piete publice sau in localuri publice,in timp ce asociatiile isi tin reuniunile in sedii.

Din Constitutuie rezulta si un aspect comun al celor doua drepturi fundamentale si anume, caracterul liber al constituirii lor

sau al aderarii la ele.

6. Secretul corespondentei (art. 28)

Secretul corespondentei este reglementat în mod diferit în sistemele constitutionale. În doctrina de specialitate franceză,

secretul corespondentei este o parte esentială a dreptului la viată intimă, familială si privată, în timp ce în cea romînească este

considerat un drept fundamental autonom.

Scopul secretului corespondentei este de a proteja posibilitatea unei persoane fizice de a-si comunică prin scris, prin telefon

sau prin alte mijloace de comunicare, gândurile si opiniile sale, fără a-i fi cunoscute, cenzurate sau făcute publice.

Textul constitutional întelege prin corespondentă, scrisorile, telegramele, trimiterile postale de orice fel, altele decât scrisorile

si telegramele, convorbirile telefonice (+alte mijloace legale de comunicare).

Operatiunea de ascultare a convorbirilor telefonice creează probleme din punct de vedere judiciar datorită faptului că cel

ascultat nelegal nu poate dovedi acest fapt. O astfel de situatie aduce o atingere gravă a dreptului la viată intimă, familială si privata.

Ascultările pot fi :

- ascultări private(făcute de persoane fizice într-un mediu privat)

- ascultări publice(făcute de autoritătile publice):

ascultări de securitate(în scopul apărării securitătii nationale sau publice în interesul statului)

ascultări judiciare(cele decise de către judecător în cadrul unei urmăriri penale)

Curtea europeană a considerat că ascultările private nu sunt neapărat, nelegale atâta timp cât persoana ascultată a fost anuntată

în prealabil.

Curtea europeană a decis că ascultările publice de securitate sunt premise dacă îndeplinesc două conditii:

- existenta unei legi de organizare si de autorizare a împrejurărilor de aplicare a lor

- trebuie să fie utilizate pentru apărarea securitătii nationale, publice si pt prevenirea săvârsirii infractiunilor

În ceea ce priveste ascultările publice judiciare acestea sunt un adevărat monopol al judecătorului care au obligatia de a le

autoriza potrivit legii.

Constitutia obligă la respectarea secretului corespondentei, atât persoanele fizice cât si autoritătile publice. Potrivit

acesteia nimeni nu are dreptul să atenteze la corespondenta cuiva, nu poate retine, deschide, citi, distruge, da publicitătii o

corespondentă ce nu îi este adresată, având obligatia de a o restitui destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei.

De asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga continutul unei convorbiri dacă

întâmplător a fost martor la această. Aceleasi reguli se pun în aplicare în cazul altor trimiteri postale sau mijloace legale de comunicare

între oameni.

O exceptie de la regulă o reprezintă functionarii din postă si telecomunicatii, care prin natură muncii lor iau cunostintă de

continutul acestor corespondente. Ei sunt obligati să păstreze secretul, iar statutele acestor functionari trebuie să sanctioneze orice

abatere de la principiile constitutionale.

Secretul corespondentei nu este un drept absolut,exercitarea lui permitând o restrângere specifică necesară în interesul

justitiei mai exact pt descoperirea săvârsirii infractiunilor.

Această restrangere corespunde dreptului magistratilor de a obtine, retine, citi si folosi în diferite procese corespondenta unor

persoane vinovate de săvârsirea unor fapte penale.

Această restrângere trebuie să fie prevăzută de lege, să fie realizată după o anumită procedură si doar pe bază de ordonante

scrise emise de autoritătile publice, cu respectarea celorlalte drepturi dar mai ales a dreptului la viată intimă, familială si privată.

Asemenea restrângeri sunt conforme prevederilor art.8 din Conventia europeană a drepturilor omului. Tot ea a decis că este o

încălcare a secretului corespondentei interzicerea unui detinut de a comunică cu avocatul sau. Schimbul de scrisori cu avocatul poate fi

interzis dacă se prezuma că ar avea un drept efect un abuz de corespondentă ,sau atunci când continutul amenintă securitatea

penitenciarului sau a altora sau degaja vreun caracter infractional.

CAPITOLUL IX

DREPTURILE GARANTII

1. Dreptul de petitionare (art. 51)

Dreptul de petitie este dreptul fundamental al unei persoane de a se adresa, de a aduce la cunostintă autoritătilor publice, prin

petitii, un fapt sau o stare de lucruri si de a solicita interventia acestora.

Poate fi exercitat: individual(de persoane fizice), de un grup de persoane, de “organizatii legal constituite”

Petitiile adresate de persoane fizice trebuie formulate numai in numele semnatarilor, iar în cazul grupurilor si organizatiilor

trebuie să fie în numele colectivelor pe care le reprezintă. Rezulta ca orice petitie trebuie sa fie semnata si sa contina datele de

identificare ale petentului.

Art. 51 alin. 4 din Constitutie reglementează obligatia autoritătilor publice de a răspunde petitiilor si conditiile stabilite de lege.

Textul constitutional se referă doar la petitiile adresate autoritătilor publice, nu si organele sau organizatiilor. Ele se pot

formulă în orice domeniu, astfel putând să se respecte principiul separatiei puterilor în stat si în acest domeniu.

Conform Ordonantei Guvernului nr. 27/2002 petitia poate avea 4 forme: cereri, reclamatii, sesizări, propuneri.

Tot această ordonantă stabileste termene si conditii de rezolvare a petitiilor în functie de continut si în functie de nivelul

ierarhic al autoritătii publice sesizate. Trebuie făcută de asemenea legătura si cu activitatea Avocatului Poporului (Legea nr.35/1997

modificată si completată).

O altă regulă constitutionala care asigură exercitarea deplină a acestui drept este aceea a scutirii de taxe timbre a petitiilor

formulare.

2. Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica (art. 52)

Acest articol constituie temeiul constitutional al răspunderii autoritătilor publice pentru leziunile aduse persoanelor prin

încălcarea drepturilor si libertătilor acestora sau a unui interes legitim, ceea ce înseamnă că toate celelalte dispozitii referitoare la

drepturi si libertăti trebuie corelate cu acest text constitutional.

În ceea ce priveste notiunea de interes legitim,acesta nu poate fi orice interes al unei persoane ci unul care se fundamentează pe

un izvor formal de drept.

Vătămarea se produce atunci când se emite un act administrativ sau nu se solutionează în termen legal o cerere sau în cazul

unei erori judiciare.

Legea 554/2004 defineste notiunea de ”refuz nejustificat”de solutionare a cererii care e diferită de termenul de

”nesolutionare”, deosebirea fiind doar de ordin terminologic, dacă se are în vedere procedura de solutionare a cererii formulate de o

persoană.

Faptul vătămător constă în tăcerea autoritătii publice care a fost sesizată cu o cerere, textul constitutional acordând aceste

tăceri efectele juridice ale unui act administrativ.

Răspunderea se aplică oricărei autorităti publice, textul constitutional nefăcând distinctia dintre actele administrative emise de

autoritătile publice administrative sau de alte autoritătii. În ceea ce priveste caracterul administrative, în categoria acte nu intră legea,

ca act juridic al Parlamentului si hotărârile judecătoresti pronuntate în solutionarea unor cazuri.

Constitutia reglementează controlul actelor în art. 21 din Constitutie si reglementează proceduri specifice de contestare a lor

prin controlul de constitutionalitate sau pe cale judecătorească prin procedurile de contencios administrativ.

Constitutia mai prevede si răspunderea în cazul prejudiciilor prin erori judiciare în procesele penale. Răspunderea statului se

poate angaja în cazul erorii judiciare în oricare din fazele procesului penal. Deci, Constitutia prevede că se pot produce vătămări ale

persoanelor si prin alte acte decât cele administrative dar numai în următoarele conditii cumulative :

- existenta unei erori judiciare,producătoare de prejudicii (în lipsa unui prejudiciu răspunderea nu se angajează)

- aceste erori se produc numai în procese penale (nu în civile, de muncă, comerciale, de contencios administrative)

Statul răspunde definitiv pentru erorile magistratilor săvârsite în solutionarea cauzelor. Această răspundere este prevăzută în

lege (art. 52 teza a doua din Constitutie) si nu înlătura răspunderea ulterioară a magistratilor.

În alin. (1) din Constitutie se precizează pretentiile pe care o persoană vătămată le poate formulă, acestea fiind: recunoasterea

dreptului pretins, anularea actului, repararea pagubei.

Petitionarul nu este obligat să facă dovada culpei functionarului public sau a autoritătii în cauză, textul constitutional

evidentiind că sunt necesare doar dovezi din care să rezulte existent dreptului sau a actului administrative si a vătămării produse

dreptului prin respectivul act.

Răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare săvârsite în procesele penale e prevăzută în alin. (3) al art. 52.

În functie de sumele plătite de autoritătile publice celor vătămati, statul stabileste forma răspunderii functionarilor de la care

recuperează mai apoi prejudiciul, conform procedurii prevăzute în lege.

CAPITOLUL X

INDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETATENILOR ROMANI

1. Indatorirea de fidelitate fata de tara (art. 54)

Indatorirea de fidelitate fata de tara reprezintă o obligatie generală a tuturor cetătenilor români, nu si a cetătenilor străini si

apatrizi, indiferent dacă se află în tară sau în străinătate. În cazul persoanelor cu mai multe cetătenii respectarea acestei îndatoriri se

rezolvă la nivelul relatiilor dintre state, prin intermediul unor instrumente încheiate de acestea.

In continutul acestei îndatoririi:

• Constitutia prevede că trebuie să depună jurământ cetătenii cărora le sunt încredintate demnităti si functii publice,

precum si militarii (jurământ în scopul căruia răspund de îndeplinirea acestei îndatoriri)

• Acesta categorie de cetăteni au niste obligatii specifice functiei lor, iar garantia specifică a îndeplinirii cu credintă a

acestor obligatii este jurământul constitutional.

• Încălcarea jurământului atrage încălcarea obligatiilor si responsabilitatea juridica a persoanei în cauză.

Concluzionând, Constitutia reglementează o îndatorire fundamental de fidelitate generală fată de tara care revine tuturor

cetătenilor si o îndatorire de fidelitate specifică fată de tara care apartine cetătenilor cărora li se încredintează demnităti sau functii

publice, precum si militarilor.

2. Indatorirea de aparare a tarii (art. 55)

Indatorirea de aparare a tarii cuprinde doua aspecte, si anume: apărarea tării si indeplinirea îndatoririlor militare.

Îndatorirea de apărare a tării presupune ca toti cetătenii să apere realizările poporului român, de-a lungul istoriei, împotriva

celor care prin orice mijloace ar încerca să aducă atingere acestora sau să stirbească suveranitatea si independent României.

În art.54 alin (1) Constitutia prevede două aspecte:

- această obligatie este si un drept al cetătenilor români de a îsi apăra tara

- reguli de îndeplinire a îndatoririlor militare:

Conform Legii 395/2005 s-a stabilit, începând cu 1 ianurie 2007, suspendarea pe timp de pace a serviciului militar

obligatoriu si trecerea la serviciul militara pe bază de voluntariat pentru toti cetătenii.

Selectia cetătenilor pt efectuarea serviciului militar pe bază de voluntariat este reglementată de Guvern, astfel există niste

reguli:

- cetăteanul respective trebuie să aibă minim 20 de ani până la maxim 35 de ani

- indeplinirea îndatoririlor militare este necesara în vederea pregătirii unor cetăteni pt apărarea tării si pt formarea lor că

buni cetăteni.

Cei care nu pot îndeplini îndatorirea militară sunt: alienatii, debilii mintali, invalizii, cei cu boli permanente, cei condamnati

la pedepse cu închisoarea pe timpul executării ei în penitenciar, obiectorii de constiintă.

3. Indatorirea de a contribui la cheltuielile publice (art. 56)

Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice reprezintă obligatia cetăteanului de a contribui prin impozite si taxe la

cheltuielile publice.

Pot fi stabilite de lege si alte prestatii, însă cele nestabilite de lege sunt interzise de Constitutie. Astfel bugetul de stat este

stabilit numai prin lege, iar impozitele si taxele se stabilesc de consiliile locale sau judetene.

Constitutia stabileste că sistemul legal de impuneri (taxe, impozite etc.) trebuie să asigure asezarea justă a sarcinilor fiscale si

nu una egală a acestora.

Pentru a fi justă, impunerea trebuie îndeplinite niste conditii:

1. Caracterul general si uniform al impunerilor

2. Obligatia plătirii lor atât de către cetăteni cât si de către străini si apatrizi

3. Caracter pecuniar

4. Impunerea nu poate fi urmată de o contraprestatie din partea agetilor publici

5. Se percep în sume fixe si pt utilitatea publică

6. Diferentierea lor în functie de veniturile realizate

Ca exceptii de la regulile 1 si 2 – există exceptia personalului diplomatic care este scutit în parte sau integral de plata acestor

contributii în temeiul unor instrumente international bilaterale sau multilaterale si pe bază de reciprocitate.

Pentru controlul modului de formare, administrare si întrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public, s-

a înfiintat Curtea de conturi unică în tară.

4. Îndatorirea de exercitare a drepturilor si a libertătilor cu bună-credinta (art. 57)

Această îndatorire ar fi putut lipsi pentru că există principiul de drept potrivit căruia buna-credintă se prezumă si numai

reaua-credintă trebuie dovedită, astfel exercitarea cu bună-credintă a drepturilor si libertătilor constitutionale nu mai trebuie inseră în

Constitutie.

Adunarea Constituantă a adoptat acest text având în vedere importanta problemei solutionate si apoi caracterul tehnic

explicat mai sus, care în lipsa textului constitutional, ar fi putut să nu fie percepute.