Sfântul Maxim Mărturisitorul şi ideologia politică a

Imperiului bizantin

Născut în anul 580, sfântul Maxim trăieşte într-o perioadă zbuciumată din

punct de vedere politic şi religios a Imperiului Roman de Răsărit, asaltat de

năvălirile persane, slave, avare şi arabe din exterior şi măcinat de divergenţele

hristologice, monoenergiste şi monotelite din interiorul Bisericii.

Format teologic şi spiritual în mediul monahal palestinian1, sfântul Maxim

se refugiază, în jurul anului 614, după cucerirea Palestinei de către perşi, într-o

mănăstire din Chrysopolis, lângă Constantinopol. De aici va intra în contact cu

lumea palatului, (corespondând cu diferite persoane, printre care şi cu Ioan

Cubicularul, important pesonaj de la palatul imperial) prin intermediul ucenicului

său Anastasie monahul, secretarul împărătesei Martina, soţia împaratului

Heraclie(610 – 641). Evitând atitudinea dogmatică duplicitară a împăratului şi a

Bisericii din Constantinopol, sfântul Maxim se retrage în nordul Africii unde între

anii 628 – 632 îşi redactează marile sale scrieri teologice şi duhovniceşti,

conducând împreună cu monahul Sofronie( ulterior patriarh al Ierusalimului) lupta

împotriva facţiunilor monoenergiste ce căutau unirea cu monofiziţii din răsăritul

Imperiului.

După promulgarea în 638 Ekthesis-ului (decret imperial ce prevedea

obligaţia mărturisirii unei singure voinţe în Hristos) de către împăratul Heraclie, la

sugestia patriarhului Serghie al Constantinopolului(610-638), la insistenţa

sfântului Maxim, se convoacă în Africa (în jurul anului 646) trei sinoade ce

condamnă monotelismul. Călătorind apoi la Roma, sfântul Maxim reuşeşte să-l

convingă pe papa Martin (†655) de adevărul dogmei diotelite având drept urmare

convocarea sinodului de la Lateran (649) unde este condamnat Typos-ul( decret

1 Conform unei biografii siriace – preferată celei bizantine, (romanţată şi conţinând clişee ale aghiografiei vremii), datorită datelor cu caracter obiectiv, furnizate chiar de contemporani ai sfântului - deşi ostilă acestuia – vezi “ ‘Vieţile’ Sfântului Maxim Mărturisitorul: probleme şi lumini” Studiu introduciv al diac. Ioan I. Ică jr. la “Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru martiriu, ‘Vieţi’- actele procesului – documentele exilului”, Ed. Deisis, 2004

1

imperial ce interzicea sub pedepse grave a se vorbi de una sau două voinţe în

Hristos), dogmatizându-se dioenergismul şi diotelismul hristologic.

Arestat în 653 pentru încălcarea Typosu-lui, acuzat pe nedrept de complot

împotriva statului, sfântul Maxim este exilat de mai multe ori, în Byza, la

Reghium, sfârşindu-şi viaţa în Lazica după suferinţele cumplite în urma

mutilărilor la care a fost supus împreună cu tovarăşii întru martiriu.

Viziunea sfântului Maxim asupra politicii şi a socialului este în concordanţă

cu viziunea sfinţilor părinţi ai Bisericii asupra lumii în general, fiind moştenită de

la dascălii duhovniceşti pe lângă care s-a format. Descoperind lui Ioan

Cubicularul raţiunea stăpânirii politice, sfântul Maxim nu face decât să nu

ascundă nimic din ce a “primit de la bărbaţi înţelepţi şi fericiţi”.2

Întâlnim la sfântul Maxim, ca şi la sfântul apostol Pavel, raţiunea

împărăţiei ca păstrătoare a ordinii, “teamă pentru tot cel ce face răul”(Rom ),

argumentul constrângerii, al “sabiei”, însă mergând mai în profunzime şi văzând

în aceasta dorinţa lui Dumnezeu de a ne dezlipi de “multa iraţionalitate şi

neorânduială a materiei” strămutându-ne afecţiunea “spre identitatea statornică a

celor spirituale”3, lucru aproape imposibil fără o constrângere exterioară, datorită

“iubirii noastre faţă de ea [de materie]”, dobândită în urma căderii.

Raţiunea pentru care Dumnezeu a îngăduit “ împărăţia” în viaţa oamenilor,

care deşi având aceeaşi cinste, fiind părtaşi ai aceleiaşi firi, prin îngăduinţa lui

Dumnezeu sunt “împărăţiţi de (alţi) oameni”4 , este, pe de o parte “să

orânduiască în mod egal prin întocmiri legiuitoare pe cei ce se supun firii”5,

satisfacând “aspiraţiile naturale după dreptate comunitară”6, iar pe de alta “să

pedepsească pe cei ce nu vor să le urmeze din pricina aroganţei, […] căci ceea

ce raţiunea convinge pe cei cumpătaţi să îmbrăţişeze de bună voie, [la] aceea

obişnuieşte să silească pe cei necumpătaţi, fără voie, teama”7

“Împărăţia” a fost îngăduită ca un rău mai mic poporului evreu care refuza

conducerea directă a lui Yahve, pentru a se evita “anarchia” (lipsa de stăpânire)

şi “poliarchia” (stăpânirea multora) care ar fi dus la dezbinare. Deşi iniţial doar

2 Sf. Maxim Mărturisitorul - Epistola 10- catre Ioan Cubicularul ,Mitropolia Ardealului nr…., p.713Idem4 Idem5 Idem6 Sfântul Maxim Mărturisitorul despre stat şi pace – studiu al diac. Ioan I. Ică jr. în Mitropolia Ardealului , p. 697 Sf. Maxim Mărturisitorul - Epistola 10- catre Ioan Cubicularul ,Mitropolia Ardealului nr…., p.72

2

îngăduită, ea acum “îşi ia înţelepciune şi putere de la Dumnezeu”, iar împăratul

este “al doilea după Dumnezeu pe pământ ca unul ce s-a făcut slujitor

preacredincios al voinţei (sfatului) lui Dumnezeu”, fiind “împărăţit de Dumnezeu şi

împărăţind pe oameni”8

Atitudinea faţa de puterea politică trebuie să fie, după sfântul Maxim,

marcată de aceeaşi detaşare lipsită de patimă a celui duhovnicesc faţă de cele

pământeşti, atitudine întâlnită în mai toate scrierile sale ascetice. Stăpânirea

peste ceilalţi este dată de Dumnezeu şi nu trebuie nici refuzată când ni se oferă,

putând fi “o unealtă a ajutorului spre virtute dăruit nouă de Dumnezeu”, nici

căutată când ne este luată, fiind “o mare povară şi înfricoşatoare sarcină” şi

“socotind că prin aceasta ni s-a descoperit un scop al Providenţei cu privire la

noi, un scop care ne iconomiseşte cu iubire ceea ce ne este spre folosul nostru”9.

Lupta pentru putere este pentru sfântul Maxim o rea întrebuinţare a voinţei

prin încercarea celor “imposibile şi cu neputiinţă de împlinit prin ea”, deoarece

“toate bunătăţile (virtuţile) unice care depind de noi ca fapte ale voinţei libere a

noastre în conlucrare cu Dumnezeu şi ca lucruri ale hotărârii noastre “ trebuie “să

le voim cu tărie şi să le facem cât mai mult.[…] Iar pe cele ce nu depind de noi să

nu le voim câtuşi de puţin […] ci să le încredinţăm lui Dumnezeu şi să primim cu

mulţumire toată schimbarea timpurilor şi a lucrurilor”10, “Căci nu ne vine

conducerea fiincă am voit-o fiind departe de a depinde de noi, precum nici

bogăţia şi sănătatea, nici cele ce se află la mijloc între virtute şi răutate nu

primesc de la noi chipul virtuţii sau al răutăţii.”11

Pacea politică este de asemenea un dar al lui Dumnezeu pentru care

suntem datori a-I mulţumi, trebuind folosită “spre ceea ce se cuvine”, spre

dobândirea păcii lăuntrice, prin încetarea vrăşmăşiei cu Dumnezeu datorită

“revoltei împotriva Lui prin patimi”12.

Influenţa imensă pe care o avea sfântul Maxim asupra contemporanilor

săi determinând pe mulţi să nu intre în comuniune cu Biserica Constantinopolului

datorită intransigenţei sale dogmatice este evidenţiată de insistenţa cu care

8 Idem9 Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistola I - Către robul lui Dumnezeu Ghorghe, eparh al Africei, în PSB 81 Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR – Bucureşti 1990, p. 14;10 Idem, p. 12;11 Idem, p. 1312 Sf. Maxim Mărturisitorul - Epistola 43- catre Ioan Cubicularul, în Mitropolia Ardealului, nr…., p. 73

3

Împăratul şi conducerea Bisericii caută să-l convingă să se unească dogmatic cu

Constantinopolul pe baza Typos-ului. În septembrie 656 sfântul este adus din

Byza (unde era exilat din 653) pentru o nouă audiere în Constantinopol deoarece

după afirmaţia unui trimis împărătesc “întreg apusul şi toţi cei deturnaţi din răsărit

privesc la tine şi toţi se răzvrătesc din caza ta nevrând să se împace cu noi în

credinţă […]. Căci ştim sigur că dacă tu intri în comuniune cu sfântul scaun

patriarchal de aici, se vor uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale

s-a rupt de comuniunea cu noi.”13

În Bizanţul începutului de secol VII simfonia între puterea politică şi cea

bisericeasca dorită de împăratul Iustinian(527-565) prin Codex-ul şi Novele-le

sale, luase deja turnura cezaro-papismului. Autoritatea împăratului asupra

Bisericii se dorea nelimitată, chiar pe teritoriu dogmatic. Împăratul Heraclie

încearcă unirea cu monofiziţii din răsăritul Imperiului (pentru a-i folosi în lupta

împotriva invaziei persane) printr-un compromis dogmatic, pe baza unei formule

monoenergiste ce a dus în cele din urmă la decretarea Ekthesis-ului şi a Typos-

ului. Împăratul îşi arogase dreptul de a aproba numirea patriarhilor şi a papilor.

Papa Martin, arestat pentru condamnarea Ekthesis-ului şi a Typos-ului în sinodul

de la Lateran (649),este acuzat că a răpit episcopatul neregulamentar pentru că

fusese sfinţit fără acordul împăratului Constans II(641-668).

Pretenţiile teocratice ale bazileilor bizantini ajunseseră până acolo încât

erau consideraţi având chiar investiţii sacerdotale, considerându-se că împăratul

are ca prototip pe Melchisedec, împărat şi totodată preot. Acuzat că nesocoteşte

cinstea împăratului considerându-l doar primul dintre laici14 sfântul Maxim explică

faptul că Melchisedec era prefigurarea lui Hristos, care “fiind din fire Împărat, S-a

făcut după fire Arhiereu pentru mântuirea noastră” şi că dacă împăratul se

consideră urmaş al lui Melchisedec atunci el trebuie să fie “un alt dumnezeu

înomenit”, “neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evr 7,3)”15. Că

împăratul nu este socotit între clerici de către sfinţii părinţi este lucru dovedit şi de

anaforaua liturgică, unde “împăratul este pomenit după arhierei, diaconi şi tot

cinul preoţesc, împreună cu laicii, fiindcă zice diaconul: “Încă şi pe laicii cei

13 “Discuţiile de la Byza şi Rhegium” în op.cit. p.159-16014 „Audierea la palat”în op. cit. p.12315 Op. cit. p.123

4

adormiţi în credinţă: Constantin,Constans şi ceilalţi”, şi aşa şi pe împăraţii în viaţă

îi pomeneşte după toţi cei sfinţiţi”16.

Sfântul Maxim Mărturisitorul reafirmă concepţia sfinţilor părinţi asupra

relaţiei legitime între Stat şi Biserică, denaturată de pretenţiile exagerate ale

împăraţilor bizantini. Împăratului, ca “episcop al treburilor din afară ale Bisericii”17,

îi revine misiunea să creeze cadrul în care să se desfăşoare un sinod şi să aplice

hotărârile acestuia, nu însă stabilirea adevărurilor dogmatice, misiune prin

excelenţă a celor sfinţiţi: “preoţilor [episcopilor] le revine cercetarea şi definirea

dogmelor mântuitoare ale Bisericii universale”18. În ce priveşte adevărul de

credinţă şi formularea lui nu este admisă nici tăcerea, deoarece “Pentru

Dumnezeiasca Scriptură tăcerea este şi o suprimare, fiindcă Dumnezeu Însuşi a

zis prin David: “Nu sunt graiuri nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă”(Ps

18,3)”19, după cum afirmă sfântul Maxim în repetate rânduri în faţa trimişilor

împărăteşti, nici căutarea unor expresii de compromis: “nici un împărat n-a reuşit

să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi să se împace prin expresii

intermediare cu ereticii de pe vremea lor, ci ei s-au folosit de expresii clare,

proprii şi corespunzătoare dogmei aflate în cercetare”20; “Fiindcă mâine iudeii cei

cu nume rău vor zice şi ei:”Să facem şi noi pace şi unire între noi prin

“economie”, să suprimăm noi circumcizia iar voi Botezul, şi nu ne vom mai război

unii cu alţii!” Acest lucru l-au propus în scris oarecând marelui Constantin şi

arienii, zicând: “Să suprimăm şi pe homousios [de o fiinţă] şi pe heteroousios [de

altă fiinţă] şi să se unească Bisericile!”. Dar de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi

n-au primit aceasta, ci au preferat mai degrabă să moară decât să treacă sub

tăcere expresia care înfăţişează Dumnezeirea cea una şi mai presus de fiinţă a

Tatălui,a Fiului şi a Sfântului Duh.”21

Ortodoxia sinoadelor este asigurată după sfântul Maxim doar de

“corectitudinea dogmelor” şi nu de faptul de a fi ratificate sau nu de împărat. De

altfel canoane apostolice şi ale Sinodului I Ecumenic prevăd întrunirea anuală a

sinoadelor locale fără necesitatea unui ordin imperial: ”Dacă ordinele împăraţilor

16 Op. cit. p.12317“De vita Constantini”4,24(Migne) P.G.,20:1172AB, citat din John Meyendorff – “Teologia bizantină”Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR,1996 18 „Audierea la palat”în op. cit. p.12219 Idem, p.12020 Idem, p. 12221 Idem, p. 121

5

şi nu credinţa ortodoxă confirmă sinoadele care se fac, atunci să fie primite şi

sinoadele ariene făcute împotriva lui homoousios pentru că ele s-au făcut din

porunca împăraţilor […] Ce canon statutează că trebuie ratificate numai acele

sinoade care s-au întrunit din ordinul împăratului sau că toate sinoadele trebuie

să se întrunească numai din ordinul împăratului? Regula evlavioasă a Bisericii le-

a recunoscut drept sinoade sfinte şi aprobate pe cele pe care le-a judecat atare

corectitudinea dogmelor.”22

Conform Sfântului Maxim, împăratul trebuie să se supună autorităţii

duhovniceşti a Bisericii , smerindu-se, imitând “pogorârea condescendentă a lui

Dumnezeu”23 pentru mântuirea poporului creştin şi pacea Bisericii, aşa cum

cetăţenii de rând sunt datori să se supună cu “toată râvna” oricărei porunci

despre “orice fel de lucru ce se distruge şi piere odată cu veacul acesta”24.

Sfântul Maxim “evidenţiază incompatibilitatea dintre forţa exterioară a autorităţii

de dragul autorităţii (calea păgână a imperiului) şi forţa interioră a smereniei de

dragul Adevărului concentrat în kenoza şi theoza lui Hristos şi a creştinilor (calea

împărătească evanghelică a ortodoxiei).”25

Observăm în atitudinea sfântului Maxim Mărturisitorul faţă de problemele

socio – politice ale vremii o linie echilibrată ce îmbină smerenia cu fermitatea,

detaşarea cu forţa de acţiune şi intransigenţa, o atitudine ce izvorăşte din

profunzimea unei trăiri autentic creştine ce a reuşit să unifice în sine materialul

cu duhovnicescul, umanul cu dumnezeiescul.

22 Idem, p. 14723 Idem, p. 15324 Idem, p. 15925 Diac. Ioan I. Ică în notă de subsol, op. cit. p.153

6

Bibliografie:

1. “Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru martiriu, ‘Vieţi’- actele

procesului – documentele exilului”, Ed. Deisis, 2004;

2. “Sfântul Maxim Mărturisitorul despre stat şi pace – ep. 10 şi 43

(24) către Ioan Cubicularul” – studiu al diac. Ioan I. Ică jr. în

Mitropolia Ardealului, nr. …;

3. Sf. Maxim Mărturisitorul, “Epistola 1 - Către robul lui Dumnezeu

Ghorghe, eparh al Africei”, în PSB 81 Ed. Institutului Biblic şi de

Misiune al BOR – Bucureşti 1990;

7