sfantul ioan gura de aur

Ion Alexandru Mizgan

SFÂNTUL

IOAN GURĂ DE AUR

ARHIEPISCOP LA CONSTANTINOPOL

© Editura [email protected]: 0770/111916, 0746/792321

Tehnoredactare şi copertă: Delia-Maria Kerekes

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MIZGAN, ION ALEXANDRUSfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscop la Constantinopol / Ion Alexandru Mizgan. - Ed. a 2-a, rev. - Oradea : Theosis, 2015

ISBN 978-606-92765-8-7

235.3 Ioan Gură de Aur929 Ioan Gură de Aur

Ion Alexandru Mizgan

SFÂNTUL

IOAN GURĂ DE AUR

ARHIEPISCOP

LA CONSTANTINOPOL

Ediţia a II-aadăugită

Theosis2015

I

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ŞI EPOCA SA

1. Scurte consideraţii asupra personalităţii şi activităţii Sfântului Ioan Gură de Aur până în

preajma alegerii sale în scaunul episcopal de la Constantinopol

Sfântul Ioan Gură de Aur, vrednicul arhiepiscop al Constantinopolului, a fost o mare şi complexă persona-litate duhovnicească, dând dovadă de alese calităţi inte-lectuale şi morale, fiind unul dintre cei mai reprezen-tativi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, care a impresionat generaţii de creştini prin întreaga sa activitate pusă în slujba Bisericii lui Hristos. Sfântul Ioan s-a impus ca o personalitate proeminentă, care a dominat în mod incom-parabil epoca şi vremea sa. Istoricul bisericesc Teodor M. Popescu arăta că nici un alt om al timpului, cel puţin în Răsărit, nu s-a distins şi nu a avut însemnătatea pe care a avut-o acesta. Nimeni nu a atras interesul con-temporanilor şi stima posterităţii ca şi el şi nimeni nu a lăsat amintirea şi celebritatea lui1. Ştiinţa lui teologică şi talentul lui neîntrecut, virtuţile lui evanghelice şi cali-

1 Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în revista „Ortodoxia”, nr. 4 ,1957 , p.531.

ION ALEXANDRU MIZGAN6

tăţile lui sufleteşti mari, atitudinea lui eroică în încer-cări dureroase şi mai ales destinul lui măreţ şi tragic, au umplut încă de atunci lumea creştină de faima şi nume-le lui, respectat din Răsărit până în Apus, la greci, romani şi barbari. Marele patrolog român Ioan G.Coman subli-nia faptul că nimeni n-a fost aşa de iubit, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, ca Sfântul Ioan Gură de Aur2.

Marele contemporan al Sfântului Ioan, Sfântul Vasile cel Mare, mai în vârstă decât el, dispunea de aceiaşi încli-nare şi entuziasm pentru acţiune, dar era mai reţinut şi mai ponderat, mai calculat, în relaţiile cu contemporanii săi civili şi bisericeşti. Deşi străluciţii săi contemporani apuseni, Ieronim şi Augustin, îl depăşeau pe Sfântul Ioan la nivelul speculaţiei teologice, erau întrecuţi de el prin avântul misionar şi prin energia practică pe care o punea în lucrarea sa de a schimba pe oameni în slujitori ai bine-lui. Acest fapt l-a făcut pe marele nostru patrolog Ioan G. Coman să afirme că ceea ce reprezintă performanţele speculative ale Sfântului Grigoire de Nyssa în teologia dogmatică, reprezintă inepuizabila energie activă a Sfân-tului Ioan Gură de Aur în teologia practică3.

Cel ce avea să devină arhipăstorul Bisercii din Con-stantinopol, spre sfârşitul secolului al IV-lea, s-a năs-cut la Antiohia4, un oraş cosmopolit ce număra între 150 000-300 000 de locuitori, comparabil în mărime cu Constantinopolul şi Alexandria şi în care limba greacă era uzuală5. In ce priveşte anul naşterii Sfântului Ioan

2 Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în revis-ta „Studii Teologice”, seria a-II-a, anul IX , nr.9-10,1957, p. 595 .

3 Ibidem.4 Azi Antakya, în sudul Turciei.5 J.N.D. Kelly, Golden Mouth. The story of John Crysostom – ascetic, pre-

acher, bishop. , Duckworth , London , 1995, p.2.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ŞI EPOCA SA 7

Gură de Aur, acesta nu poate fi stabilit cu certitudine. Variate date între 344 şi 354 au fost propuse ca zi de naştere, dar o dată concretă e imposibil de stabilit6. De la istoricii Paladius şi Socrates ştim că provenea dintr-o familie nobilă, tatăl său Secundus ocupa o importantă funcţie în armată, iar mama sa Antuza, era de neam grec7 şi era o femeie cultivată, cu un caracter puternic şi provenea dintr-o bogată familie creştină8. Tatăl său Secundus a murit foarte curând după naşterea sa, pro-babil când avea un an sau doi, deoarece el nu ştia încă să vorbească la momentul respectiv9. Mama sa, Antu-za, rămasă văduvă la 20 de ani, nu s-a mai recăsătorit după moartea soţului, ci s-a dedicat creşterii fiului ei10. Primele elemente ale educaţiei creştine, Ioan le-a pri-mit de la mama sa, iar educaţia clasică a primit-o de la retorul Libanius şi de la filosoful Andragatius11. Istori-cul Sozomen ne informează că atât de mult l-a impre-sionat tânărul Ioan pe Libanius, prin însuşirile sale inte-lectuale şi prin zelul său pentru studiu, încât atunci când acesta a fost întrebat pe cine ar dori să lase ca urmaş al său, Libanius a răspuns: „pe Ioan dacă nu l-ar

6 Patrologul român Ioan G. Coman s-a oprit asupra anului 354 , dar cercetătorul britanic J.N.D. Kelly, consideră că e greu să ne pro-nunţăm cu precizie asupra datei exacte a naşterii Sfântului Ioan.

7 Constantin Corniţescu , Chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur , în revista „Studii Teologice”, seria a-II-a, anul XXIX, nr. 9-10, no-iembrie –decembrie, 1977, p. 615 .

8 J.N.D. Kelly, op.cit., p.4.9 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumi-

tru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Or-todoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 31.

10 Sfântul Ioan a avut o soră mai mare ca și el cu doi ani, care a mu-rit la scurt timp după nașterea sa și moartea tatălui său.

11 Ioan G. Coman, Patrologia, Sfânta Mănăstire Dervend, 1999, p.133.


fi furat creştinii”12. Nu este exclus faptul ca Ioan să fi studiat dreptul şi să fi profesat avocatura13.

După ce şi-a încheiat studiile, la vârsta de 18 ani, s-a dedicat rugăciunii, citirii Sfintelor Scripturi, şi a început să frecventeze asketerionul din Antiohia, condus de Dio-dor de Tars şi Carterios. Curând a fost botezat14 în oraşul Amida de episcopul Baetanus. A fost făcut apoi lector sau citeţ la Antiohia de către Pimen, episcopul oraşului15. Moartea mamei sale îi va permite să se retragă în mun-ţii Antiohiei, unde a petrecut patru ani sub îndrumarea unui eremit, apoi s-a retras şi a trăit de unul singur într-o peşteră16. Vreme de doi ani şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului fără să doarmă, în rugăciune şi citirea Noului Testament. Datorită asprelor nevoinţe ascetice pe care şi le-a impus, el şi-a ruinat sănătatea şi a fost nevo-it să revină la Antiohia17. Sfântul Ioan a continuat să fie lector pentru doi ani, după întoarcerea la Antiohia, iar apoi a fost hirotonit diacon de episcopul Meletie al Anti-ohiei, în 380 sau 381, treaptă în care a slujit timp de cinci

12 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor bisericeşti: Pa-ladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen şi Fer.Teodoret al Ciru-lui, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. dr. Constantin Corniţescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Or-todoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 208.

13 Ioan G.Coman , op.cit., p. 133.14 Şi în ce priveşte data botezului Sfântului Ioan părerile sunt împăr-ţite, unii cercetători oprindu-se la anul 367 sau 368, alţii asupra anului 372.

15 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor..., p.161.16 F.Cayré, Manual of Patrology and history of theologhy, translated by

H.Howitt, first volume, first & second books, Society of St. John the Evangelist, Printers to the Holy See and the Sacred Congregation of Rites, Paris, Tournai, Roma, printed in Belgium, 1935, p. 462.

17 Donald Attwater, Saints of the East, Harvill Press, London , 1963, p. 59.


ani. Urmaşul lui Meletie, episcopul Flavian, l-a hirotonit preot în anul 386, calitate în care, timp de 12 ani, a pre-dicat în toate bisericile din Antiohia, în fiecare Dumini-că şi Sărbătoare, iar în Postul Mare, în fiecare zi, cerceta și mângâia poporul, ajutând pe cei nevoiaşi şi bolnavi18. În această perioadă Sfântul Ioan şi-a elaborat frumoase-le omilii la Evanghelia după Matei, socotite până azi, ade-vărate perle ale exegezei biblice. Predicile Sfântului Ioan la Antiohia erau înflăcărate şi foarte documentate, expri-mându-şi prin ele tot talentul său oratoric, excelând în predica morală19.

În perioada în care Sfântul Ioan și-a desfăşurat activi-tatea la Antiohia, situaţia locuitorilor cetăţii nu era prea fericită datorită impozitelor mari impuse de autoritatea imperială. În semn de protest antiohienii au dărămat în 387 statuile împăratului Teodosie şi ale familiei sale20. Acest lucru a adus locuitorilor Antiohiei ameninţarea cu exter-minarea totală, astfel încât mulţi părăseau oraşul. Din pri-ma săptămână a Postului Mare, episcopul Flavian a ple-cat la Constantinopol, spre a cere clemenţă împăratului Teodosie, iar Sfântul Ioan a rostit de-a lungul întregului Post 21 de omilii, numite Omiliile despre statui, în care con-solează şi încurajează pe credincioşii îngroziţi de repre-saliile ce se puteau abate asupra orașului lor, dar în ace-laşi timp combate păcatele vremii, arătând deşertăciunea lucrurilor din această viaţă vremelnică. În ultima omilie Ioan anunţă sfârşitul fericit al intervenţiei episcopului Fla-vian, care a obţinut de la împărat amnistierea celor vino-

18 F. Cayré, op.cit., p. 463.19 Ion St.Cristache, Activitatea omiletică a Sfântului Ioan Hrisostom la

Antiohia , în revista „Glasul Bisericii”, 1968, nr. 5-6, p. 701-710.20 F.Cayré, op.cit. , p. 463.


vaţi. Activitatea Sfântului Ioan la Antiohia a fost aprecia-tă şi de istoricii vremii Paladius, Socrates, Sozomen, precum şi de istoricii din timpurile moderne. Sozomen scria că Sfântul Ioan cumula în persoana sa o viaţă aleasă condu-să de înţelepciune, vieţuind după poruncile divine, inspi-rând încredere credincioşilor spre imitarea propriei vir-tuţi, expunând cu sinceritate sensul Sfintei Scripturi21.

Patrologul apusean F.Cayré afirma că deşi Sfântul Ioan Gură de Aur nu s-a ridicat la nivelul speculaţiei teo-logice a Sfântului Grigorie de Nyssa, el a fost un exce-lent îndrumător al vieţii duhovniceşti22. La fel istoricul Hans von Campenhausen remarca şi el faptul că faima Sfântului Ioan Gură de Aur a fost imensă, el bucurân-du-se şi azi de veneraţia tuturor Bisericilor creştine23.

În finalul acestor scurte consideraţii introductive putem spune că în cei doisprezece ani de preoţie la Antiohia, Sfântul Ioan Gură de Aur, a desfăşurat o prodigioasă acti-vitate misionară pentru formarea morală a credincioşi-lor săi, fiind perioada celei mai desăvârşite creaţii duhov-niceşti din viaţa sa24.

2. Alegerea Sfântului Ioan Gură de Aur în scaunul episcopal de la Constantinopol

Întreaga activitate a Sfântului Ioan la Antiohia, pre-dicile sale, grija faţă de cei sărmani şi bolnavi, stăruinţa lui în formarea morală a credincioşilor şi apărarea drep-tei credinţe în faţa ereticilor, i-au adus celebritatea des-

21 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor…, p. 208-209.22 F.Cayré, op.cit., p.471-472 .23 Hans von Campenhausen, The Fathers of the Greek Church, Lon-

don,1963, p. 157.24 Tot din perioada antiohiană datează şi tratatul său Despre Preoţie.


pre care s-a auzit şi în capitala imperiului, la Constanti-nopol. Astfel în anul 397 la moartea episcopului Nectarie al Constantinopolului, când s-a pus problema alegerii unui urmaş şi când mulţi şi-au dorit să-şi asume întâie-tatea în Biserică, iar unii propuneau pe unul, alţii pe altul, poporul s-a scandalizat şi a cerut stăruitor împăratului să fie adus în scaunul episcopal cel mai vrednic om în slujirea preoţească din acea vreme. La sugestia primului ministru Eutropiu, împăratul Arcadiu şi-a îndreptat gân-dul spre preotul Ioan de la Antiohia. Motivele precise pentru care Eutropiu s-a oprit asupra Sfântului Ioan nu sunt cunoscute. Istoricii vechi, Paladius şi Socrates, atri-buie alegerea Sfântului Ioan pe baza elocvenţei sale. Unii istorici moderni consideră că Eutropiu a făcut aceasta şi pentru a mai limita influenţa alexandrină în Constanti-nopol. Alţii cred că Eutropiu a voit să dea Constantino-polului un vrednic arhipăstor care să contribuie şi la ridi-carea vieţii morale, întrucât se ştia că preotul antiohian avea alese însuşiri de vieţuire morală. Un alt motiv se presupune a fi fost dorinţa familiei imperiale de a duce o acţiune mult mai riguroasă împotriva arianismului în capitală şi au văzut în Ioan omul cel mai potrivit pentru o asemenea lucrare sau acţiune25. Hotărârea imperială fiind luată, împăratul i-a scris guvernatorului Antiohiei să trimită cât mai repede la Constantinopol pe preotul Ioan: „Augustul şi slăvitul Arcadius, către patricianul Victor generalul Orientului, acestea scriu: întrucât unii neisprăviţi dau buzna, neavând nici ruşine, nici stăpâni-re asupra minţii, şi vor să-şi însuşească scaunul episco-pal, noi, având pururea frică de Dumnezeu, pe astfel de

25 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 105.


oameni îi respingem. De aceea îţi poruncesc prin aceas-tă scrisoare a noastră ca, arătând toată dibăcia, să ne tri-miţi aici pe Ioan, preotul marelui oraş, fără ca cineva să observe sau să simtă acest lucru. Prin urmare, dacă ast-fel vei executa această poruncă, te vei învrednici de cele mai călduroase laude de la noi” 26.

Împăratul a insistat ca acestă operaţiune să fie făcută cu grijă pentru a evita unele posibile demonstraţii ale poporului antiohian care îl adora pe Sfântul Ioan. Totuşi episcopul Flavian al Antiohiei a fost informat în taină despre cele ce aveau să se întâmple27. Prin urmare Ioan a fost invitat la marginea oraşului şi a fost urcat într-o trăsură imperială şi predat aghiotantului comandantu-lui gărzii de corp a împăratului, care l-a escortat spre Constantinopol. Ajuns la Constantinopol, după o călăto-rie de aproximativ două săptămâni28, împăratul a convo-cat o adunare a episcopilor pentru ca hirotonia noului arhipăstor al Constantinopolului să fie cât mai fastuoa-să. Între episcopii invitaţi se număra şi Teofil al Alexan-driei. Când Teofil a aflat de alegerea făcută s-a arătat furi-os, dorinţa lui fiind aceea de a-l impune pe scaunul din Constantinopol pe preotul Isidor din eparhia sa. Istori-cul Sozomen ne relatează că preotul Isidor se îngrijea la Alexandria de străini şi săraci şi că în tinereţe îndeplini-se o misiune periculoasă în contul episcopului Teofil. Acesta a ajuns astfel să fie considerat drept unul dintre oamenii săi cei mai credincioşi şi a voit ca la momentul potrivit să-l răsplătească pentru pericolele pe care le-a

26 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor bisericeşti …, p. 162-163.

27 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 104.28 Aurel Jivi, Sfântul Ioan Hrisostom arhipăstor la Constantinopol, în re-

vista „Mitropolia Banatului” , 1969, nr.4-6, p. 227.


înfruntat şi să-l pună în scaunul de episcop la Constan-tinopol. Dar în cele din urmă pentru că împotriva lui Teo-fil se formulaseră mai multe acuzaţii şi pentru ca să nu-l supere pe Eutropiu, Teofil a fost în cele din urmă de acord cu alegerea lui Ioan şi el a fost şi cel care a oficiat hiroto-nia acestuia29. Acest fapt a constituit o umilire a lui Teo-fil pe care acesta nu a uitat-o niciodată30. În ce priveşte data hirotonirii Sfântului Ioan sunt unele discrepanţe. Sinaxarul Bisericii din Constantinopol o plasează pe 15 decembrie 397, iar istoricul Socrates pe 26 februarie 398. Data pe care o furnizează Socrates se pare că e cea exac-tă şi cei mai autorizaţi cercetători din zilele noastre o acceptă pe aceasta. Când Ioan a fost hirotonit episcop al Constantinopolului avea în jur de 50 de ani31.

3. Contextul politico-religios şi moral al epocii în care Sfântul Ioan Gură de Aur a activat

la Constantinopol

Arhipăstoria Sfântului Ioan Gură de Aur la Constan-tinopol a fost relativ „scurtă şi agitată”, după cum o carac-teriza un cunoscut patrolog apusean32. Aşa cum remar-ca şi istoricul nostru bisericesc, Teodor M. Popescu, Sfântul Ioan Gură de Aur a depăşit pe cei din jurul său şi spiritul vremii sale, el însumând în sine nu numai o personalitate excepţională, un mare ierarh, ci chiar o insti-tuţie, un principiu, o mare idee. Ciocnirea dintre idealul

29 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor bisericeşti…, p. 186-187.

30 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 106 .31 Ibidem.32 Henri –Irénée Marrou, Biserica în antichitatea târzie (303-604), tra-

ducere de Roxana Mareş, Editura Teora, Bucureşti, 1999, p. 102.


evanghelic şi realităţile vieţii omeneşti era obişnuită în opoziţia ce întâmpina creştinismul în lume, dar în arhi-păstorirea Sfântului Ioan Gură de Aur ea a fost de o inten-sitate unică şi zguduitoare. El a luat asupra sa o sarcină care părea multora utopică, a predicat şi a voit pentru toţi creştinii o viaţă morală ideală, a gândit toate în duhul Evangheliei, cu o putere sufletească, o căldură şi o con-secvenţă uimitoare, care scandaliza pe cei făţarnici şi-i făcea adversari. Cu viziunea sa despre slujirea preoţeas-că, cu conştiinţa sa de ierarh şi de apostol, de trimis şi slujitor al lui Iisus Hristos, Ioan a predicat şi a dat ca pil-dă o concepţie şi o viaţă creştină de cel mai înalt nivel moral, într-un complex de împrejurări care îl fac fără ase-mănare în istoria creştinismului33.

Ierarhul cu suflet de apostol, cu viaţă de ascet, cu ener-gie morală de profet -aşa cum îl caracteriza acelaşi isto-ric - se găsea şi lucra într-o societate căreia îi aparţinea şi de care se deosebea în acelaşi timp. Îi aparţinea prin părin-ţii, dascălii, clericii şi credincioşii timpului, prin priete-nii şi adversarii săi, dar se deosebea prin idealul său moral, pe care îl voia realizat integral de fiecare şi de toţi la locul şi chemarea lor. Sfântul Ioan Gură de Aur dorea o Bise-rică şi o Lume în care egalitatea, înţelegerea, munca şi pacea, să fie realităţi aievea, nu simple deziderate34.

În activitatea lui ca arhiepiscop la Constantinopol s-a confruntat cu stări şi evenimente politice, sociale şi mora-le, invazii ale barbarilor, lupta dintre creştinism şi păgâ-nism, agitaţia adusă de erezii şi schisme, cu măreţia şi

33 Teodor M.Popescu, art.cit., p. 531.34 Constantin Voicu, Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur şi ac-

tualitatea ei, în revista „ Mitropolia Ardealului”, anul XX, nr. 3-5, martie-mai, 1975, p. 199.


decadenţa societăţii din Constantinopol ş.a.m.d. Sfântul Ioan a trăit într-o epocă de mari prefaceri şi de zbucium, de convulsii politice şi religioase, de conflicte şi răstur-nări de situaţii, care au lovit Imperiul şi Biserica. Din exterior Imperiul era atacat de barbari (germani, huni, mauri etc.) pe care bizantinii încercau să-i facă inofen-sivi şi utili imperiului. Pe plan intern se agitau atât păgâ-nii, care nu se împăcau cu pierderea privilegiilor avute înainte de creştinism şi ereticii nemulţumiţi de situaţia lor, care deveniseră duşmani atât ai Bisericii cât şi ai imperiului35.

În momentul când Sfântul Ioan îşi începe activitatea ca arhipăstor în capitala imperiului, pericolul barbar constituia şi atunci o problemă serioasă. Imperiul era ameninţat la acea vreme de goţii răzvrătiţi şi prădalnici, împăratul fiind nevoit să accepte anumite condiţii impu-se de aceştia la Calcedon în 39936. În Orient năvala isau-rilor şi a altor populaţii africane în mai multe provincii ale Asiei Mici, creau o stare de coşmar şi demoralizau populaţia. Invaziile acestor populaţii lăsau în urmă rui-ne, ucideri, foamete, motive care îndemnau populaţia la exoduri. Armata nu era în stare să apere graniţile impe-riului de barbarii care năvăleau din exterior, iar în inte-rior bandele de hoţi nu puteau fi ţinute în frâu. Prezen-ţa mercenarilor barbari în rândul armatei devenea periculoasă pentru că atunci când lipseau recompense-le deveneau turbulenţi. Prezenţa barbarilor în cuprinsul şi în serviciul imperiului complica nu numai situaţia

35 Teodor M.Popescu, art.cit., p. 533.36 Pentru mai multe amănunte în privinţa tulburărilor produse de

goţi în capitala imperiului a se vedea lucrarea istoricului J.N.D. Kelly, op.cit., p.145-162.


politică, ci şi pe cea religioasă. Barbarii erau mulţi încă păgâni, ori cei care s-au creştinat erau eretici arieni, prea puţini fiind ortodocşi. Acest fapt avea importanţa şi gra-vitatea sa, dată fiind participarea elementului barbar în viaţa Statului. Intresul Bisericii şi al Imperiului de a rea-liza unitatea de credinţă în folosul lor, făcea din prezen-ţa barbarilor păgâni şi eretici o problemă din cele mai grele. Atât păgânismul cât şi erezia erau obstacole la acea vreme în privinţa unificării şi pacificării interne a Impe-riului. Ele întreţineau opoziţia religioasă, polemica şi agitaţia37.

Cu toate că Biserica era în mare creştere totuşi ea îşi avea crizele ei nefiind pe deplin consolidată. Împăratul era într-adevăr creştin, dar nu era tot aparatul de stat alcătuit din creștini, iar populaţia era creştină numai în parte. Marele avânt al creştinismului din secolele IV-V nu însemna victoria deplină asupra păgânismului. Aces-ta reprezenta încă o mare putere, nu numai prin numă-rul adepţilor şi templelor lui, ci şi prin calitatea socială a multora dintre ei, prin funcţiile pe care le ocupau în stat. Rezistenţa păgânismului la campania de legi pornită de împărăţii creştini împotrva lui, perseverenţa în credin-ţele şi practicile idolatriei tradiţionale, arată că păgânis-mul, nu numai că nu se dădea bătut, ci voia să se men-ţină pentru totdeauna şi să reia conducerea politică şi spirituală a lumii de atunci.

Păgânismul epocii Sfântului Ioan Gură de Aur era în transformare şi refacere. El tindea să se spiritualizeze şi moralizeze, pentru a opune creştinismului o doctrină religioasă, care voia să satisfacă şi sentimentul religios şi raţiunea. O parte din funcţionarii imperiului, colabora-

37 Teodor M. Popescu, art.cit., p. 535.


tori şi subalterni ai împăratului, erau păgâni, iar unii din-tre ei erau capabili şi distinşi. În aristocraţia marilor ora-şe păgânii predominau. Senatul, clasa socială de sus, latifundiarii, aparţineau în mare măsură păgânilor. Cu toată politica de favorizare a creştinismului, dusă de Con-stantin cel Mare şi de urmaşii acestuia, dar mai ales de Teodosie I, împăraţii nu puteau şi nu voiau să distrugă vechea religie pe calea măsurilor de constrângere. Totuşi legile de îngrădire a păgânismului se succedau cu împă-raţii, exerciţiul cultului păgân era tot mai mult restrâns, dar credinţa păgână în sine nu putea fi interzisă pe cale de lege. Lupta contra păgânismului care a dus la închi-derea tuturor templelor păgâne, este una dintre caracte-risticile epocii Sfântului Ioan Gură de Aur. Prin urmare atitudinea păgânilor era ostilă şi Statului şi Bisericii38.

Alături de păgâni ereticii constituiau, la începutul păs-toririi Sfântului Ioan, o altă grea problemă pentru Stat şi Biserică, poate cea mai complicată prin natura ei. Ereti-cii întreţineau o agitaţie continuă. Ereziile provocau mare-le război intern al Bisericii, constituind tulburarea dină-untru cea mai periculoasă dintre toate. Ereziile complicau mult situaţia religioasă în secolele IV-V şi aduceau Bise-ricii griji şi frământări, confuzia fiind foarte mare. Creş-tinii se împărţeau în tabere rivale, agitate de ereziarhi, încurajate în trecut de unii împăraţi şi învrăjbite de for-mule de credinţă diferit înţelese. Spectacolul acesta pro-ducea o impresie negativă care aducea critica şi dispre-ţul păgânilor şi iudeilor. Ereziile erau periculoase nu numai prin natura lor anarhică, ci şi prin concursul de împrejurări care le favoriza şi încuraja cu opoziţia făcu-

38 Ibidem, p. 536-537.


tă imperiului şi Bisericii de barbari, păgâni şi iudei. Ca şi păgânii, ereticii legau speranţe de ridicarea uzurpato-rilor pe tronul imperial. Astfel la zvonul că Teodosie I ar fi fost învins de uzurpatorul Maximus în anul 388, arie-nii din Constantinopol au atacat locuinţa episcopului Nectarie, predecesorul Sfântului Ioan Gură de Aur, şi i-au dat foc39.

Ereticilor, la fel ca şi în cazul păgânilor, legislaţia nu le era favorabilă. Împăratul Teodosie I luaseră arienilor bisericile din capitală şi le-a redat ortodocşilor, împreu-nă cu scaunul episcopal. Eunomienii (arieni riguroşi) au fost chiar alungaţi din Constantinopol. În anul 395 împă-ratul Arcadiu s-a văzut nevoit să-i alunge iarăşi pe cleri-cii lor. La legile lui Teodosie I, Arcadiu a adăugat altele, interzicând ereticilor accesul la funcţiile de Stat, adună-rile publice sau particulare. Cu toate declaraţiile împă-raţilor creştini de a asigura prin legi unitatea de credin-ţă necesară unităţii şi ordinei imperiului, ei au dovedit şi în această privinţă, ca şi faţă de păgâni, o oarecare inconsecvenţă, acordând uneori ereticilor drepturi refu-zate mai înainte. Această oscilaţie se explică prin situa-ţia politică, prin influenţe pe lângă împăraţi şi din inte-resul de a nu mări încordarea40.

După cum am putut observa, curtea imperială a avut un rol important pentru Sfântul Ioan în destinul său de arhipăstor al Constantinopolului. Din acest motiv ne vom opri pe scurt şi asupra situaţiei de la curtea imperială în momentul începerii activităţii Sfântului Ioan la Constan-tinopol. Curtea imperială a fost cea care a adus atât mări-rea cât şi prăbuşirea Sfântului Ioan Gură de Aur. Starea

39 Ibidem, p. 538.40 Ibidem, p. 536-537.


curţii imperiale era interesantă la vremea urcării pe tro-nul episcopal al Constantinopolului a Sfântului Ioan. Curtea reprezenta stadiul lumii romane de atunci, adică un îndoit aspect de compromis a tradiţiei romane şi a concepţiei creştine. Imperiul şi împăratul aveau dubla misiune de a asigura opera cezarilor romani şi de a patro-na şi apăra creştinismul, ca nouă misiune romană în lume. Auguştii păgâni purtaseră titlul religios de pontifex maxi-mus. Auguştii creştini nu aveau un titlu religios oficial, dar aveau atribute care îi îndreptăţeau şi obligau la pro-tecţia şi sprijinirea Bisericii, crezându-se în felul lor apos-toli şi episcopi41.

Împăratul Teodosie I făcuse Imperiului şi Bisericii nepreţuite servicii, punând cu autoritate ordine în cele politice şi religioase, prin înfrângerea şi potolirea barba-rilor, prin legi contra păgânismului, prin întărirea orto-doxiei şi reprimarea ereziei. Din nefericire urmaşii lui imediaţi -Arcadiu (395-408), Honoriu (395-423), Teodo-sie al II-lea (408-450)- au fost împăraţi minori şi slabi, dominaţi şi conduşi de sfetnici autoritari, de curteni influ-enţi, de soţii şi de împrejurări. Investiţi cu demnitatea de auguşti din copilărie –Arcadiu la 7 ani , iar Honoriu la 9 ani – ei s-au trezit împăraţi fără nici o altă pregătire pen-tru această mare şi grea sarcină şi fără a fi moştenit cali-tăţile tatălui lor. La moartea lui Teodosie cel Mare, Arca-diu avea numai 17-18 ani, iar Honoriu numai 11 ani. Teodosie îi asociase la domnie pentru a le asigura succe-siunea tronului şi a-i obişnui cu sarcinile domniei. Teo-dosie I a fost ultimul împărat care a mai ţinut în mâinile sale conducerea imperiului roman în întregime. La moar-tea lui în ianuarie 395 şi din voia lui, conducerea s-a împăr-

41 Ibidem, p. 540.


ţit între cei doi fii minori, Arcadiu în Orient şi Honoriu în Occident, având capitale Constantinopolul şi Medio-lanum. Unitatea imperiului era astfel slăbită prin exis-tenţa a două curţi şi prin crearea firească a două cercuri de sfetnici şi favoriţi cu veleităţi opuse, cercuri de intere-se, de ambiţii şi intrigi, care inspirau politica celor doi fraţi împăraţi.

Împăratul Arcadiu era supus influenţelor, nu era impo-zant nici la înfăţişare, nici în cuvânt, dar avea totuşi une-le însuşiri sufleteşti, fiind pios, bine intenţionat şi bine-voitor, capabil uneori de ambiţie, dar politica sa a fost mai mult opera anturajului, fiind inflenţată de sfetnici şi soţie. Împărăteasa Eudoxia era în schimb o femeie ambi-ţioasă vivace, inteligentă şi o de o excepţională frumuse-ţe42. Ea era dornică de putere, de glorie şi de bogăţie. Se arăta foarte evlavioasă, respectuoasă cu oamenii Biseri-cii, îndeosebi cu cei care aveau o reputaţie de sfinţenie şi era darnică pentru biserici43. Cu aceste calităţi şi defecte, rolul Eudoxiei în politica vremii a fost variabil ca impor-tanţă şi ca merit. După împrejurări, stare sufletească şi interese, Eudoxia se entuziasma pentru o cauză nobilă sau se îndărătnicea într-o atitudine funestă. La început influenţa ei politică a fost neînsemnată, dar după înde-părtarea lui Eutropiu puterea Eudoxiei a crescut mult. Ea a fost proclamată augustă la 9 ianuarie 400, titlu ofici-al care o îndreptăţea legal la cele mai mari onoruri ca şi pe împărat. Prin urmare Eudoxia a dobândit în timpul păstoririi Sfântului Ioan Gură de Aur o mare influenţă în conducerea imperiului. Acolo unde avea vreun motiv personal, un interes sau o slăbiciune de femeie, împără-

42 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 110.43 Teodor M. Popescu, art.cit., p. 542.


teasa se înrăia cu o pasiune în stare de orice, aşa cum a fost şi în cazul Sântului Ioan Gură de Aur 44.

În ce priveşte situaţia morală a epocii în care a activat Sfântul Ioan, reţineam faptul că intensitatea sentimentu-lui creştin scăzuse în rândul credincioşilor. Era o epocă de prefaceri politice, sociale, religioase şi morale, de con-vieţuire cu barbarii, cu păgânii, cu iudeii, cu ereticii, de împrumuturi de idei care explică corupţia morală. În soci-etatea vremii de atunci se menţinea îndeosebi plăcerea pentru spectacole şi distracţii în general, una din carac-teristicile lumii vechi. Nu numai păgânii ci şi creştinii le căutau cu pasiune, uitând pentru ele datoriile religioase şi uneori bisericile rămâneau goale. După interzicerea ceremoniilor şi sacrificiilor păgâne, distracţiile publice erau ultimul refugiu al plăcerilor şi al amintirilor păgâ-ne. Dorinţa de a trăi bine, în lux şi plăceri, ispitea pe cei bogaţi şi nu mai puţin pe împărăteasa Eudoxia şi antu-rajul ei. Societatea timpului avea slăbiciunile şi rănile sale pe care le cunoştem în bună parte din omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur. Societatea vremii lăsa de dorit nu numai în sectorul păgân ci şi în sânul creştinilor şi chiar în cler. Cele pe care le aflam despre obiceiurile şi purtarea unor clerici justifică avertismentele şi măsurile luate de Sfân-tul Ioan pentru restabilirea disciplinei morale şi canoni-ce în rândul slujitorilor Biserici. La vremea respectivă pătrundeau în cler şi oameni nechemaţi, fără vocaţie, pen-tru a se bucura de cinste şi de unele drepturi. Duhul lumii şi al aparatului administratativ, în care se practica trafi-cul cu funcţiile, influenţa şi starea din Biserică. Se cunosc la acea vreme cazuri de simonie ale unor episcopi, inte-resaţi ca prin hirotonie să fie scutiţi de serviciile civile.

44 Ibidem, p. 543.


Aceasta ar fi, pe scurt, situaţia politică, religioasă şi morală a epocii în care Sfântul Ioan Gură de Aur îşi înce-pea activitatea sau misiunea de arhipăstor al Constanti-nopolului.

4. Principalele sfere ale activităţii Sfântului Ioan ca arhipăstor la Constantinopol

După cum am observat Ioan se întâlnea la Constanti-nopol cu o societate coruptă faţă de care se va arăta un moralist intransigent. Cu cârja de arhipăstor în mână el va încerca să împlinească idealul Evangheliei lui Hristos şi să pună în practică ideile sale. Nu putea un om ca Sfân-tul Ioan Gură de Aur, care socotea demnitatea preoţeas-că mai presus decât cea îngerească, să se împace cu situ-aţia din vremea sa, iar cu entuziasmul şi zelul său să stea nepăsător în faţa acestor realităţi45.

La început familia imperială şi mai ales împărătesa Eudoxia l-a primit pe Ioan cu mare bucurie, ca mai apoi să-l considere un duşman de temut. Ajuns în scaunul epi-scopal de la Constantinopol el iniţiază o serie de reforme pentru redresarea morală a tuturor creştinilor. Aceste refor-me încep chiar cu palatul episcopal. Ioan, ca iubitor de asceză şi simplitate, marcat probabil de sărăcia asceţilor cu care intrase în contact în timpul vieţuirii sale ca ascet în munţii Antiohiei, va suprima luxul din reşedinţa epi-scopală şi-l va înlocui cu simplitatea vieţii călugăreşti46. El moştenise palatul episcopal de la înaintaşul său Nectarie, care nevoind să uite vremea petrecută ca prefect, şi-a dorit reşedinţa grandioasă şi luxoasă. Sfântul Ioan însă va renun-

45 Aurel Jivi, art.cit., p. 227.46 F.Cayré, op. cit., p. 466.


ţa la înfrumuseţarea palatului, socotind că este mai de folos să-l prefacă într-un izvor de binefaceri pentru cei lip-siţi, la care a adăugat substanţialele ajutoare provenite din partea bogatei diaconiţe Olimpiada. Aceasta era o feme-ie remarcabilă şi inteligentă, care vorbea şase limbi ale timpului. Între Ioan şi Olimpiada erau afinităţi în ce pri-veşte viaţa lor intelectuală şi spirituală, ambii ocupân-du-se cu citirea Bibliei şi ducând o viaţă austeră47. Cele realizate de Sfântul Vasile în Cezareea Capadociei îi ofe-reau o bună pildă pentru întemeierea unui aşezământ similar în capitală. De asemenea Sfântul Ioan va interzice ospeţele ţinute în palatul episcopal, reducând considera-bil cheltuielile prevăzute pentru întreţinerea episcopului şi a transferat banii în contul construirii unor spitale48. Spre exemplu lăngă râul Lykos a fost construit un spital pentru leproşi49. Renunţarea Sfântului Ioan la ospeţele atât de obişnuite ale constantinopolitanilor laici şi preoţi deo-potrivă, era determinată, mai întâi, de aplecarea firii sale spre solitudine şi apoi de starea sănătaţii sale, o boală de stomac, ca urmare a vieţii sale de sihăstrie în grotele mun-ţilor din apropierea Antiohiei. El s-a dat pe sine exemplu al cumpătării, mesele de la palatul episcopal devenind foarte sobre, el luând masa de obicei de unul singur.

Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a îndreptat apoi privirea spre viaţa dezordonată a unor clerici, atât din Constan-tinopol, cât şi dinafara lui. Încă de pe vremea când scria tratatul Despre Preoţie el ştia că în cler e necesară o reîm-prospătare a vieţii duhovnicești, acest tratat nefiind oglin-

47 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 112.48 Berthold Altaner, Patrology, translated by Hilda C. Graef, Edinburgh

– London , 1960, p. 374.49 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 120.


da, ci programul spre realizarea preoţiei adevărate. Deci sarcina reformei clerului nu i s-a părut nici înainte o pro-blemă mai puţin esenţială. O cunoştere mai profundă a acestei probleme i-o oferă poziţia sa de arhiepiscop al Constantinopolului50. Clerul constantinopolitan era nume-ros şi alcătuit din elemente provenind din toate părţile imperiului: Egipt, Siria, Armenia, Asia Mică etc. În tim-pul arianismului au pătruns în cler elemente nevredni-ce, sub Nectarie fiind toleraţi oameni vinovaţi de adul-ter şi de crimă. Noul arhiepiscop exclude pe cei vinovaţi de astfel de acte şi deschide o campanie împotriva aces-tora, recomandându-le preoţilor o viaţă simplă, modes-tă, de muncă, pilda sa fiindu-le cel mai bun şi mai apro-piat îndreptar, de vreme ce el însuşi îşi petrecea viaţa slujind, predicând, meditând, catehizând, făcând vizite pastorale, cercetând aşezămintile Bisericii, citind şi scri-ind51. Pentru redescoperirea frumuseţii cultului ortodox, oarecum umbrit de perioada ariană, Sfântul Ioan rein-troduce aşa zisele stări sau servicii de noapte la care par-ticipă şi el. Unii preoţi au primit însă cu ostilitate aceas-tă măsură menită să le strice tihna nopţii. Sfântul Ioan a lovit apoi într-o veche practică a Bisericii primare: sălăş-luirea „surorilor duhovniceşti” în casele clericilor, sub cuvânt de sporire a evlaviei şi a frumuseţii vieţii creştine pentru slujitorii altarelor. În unele cazuri această împreună vie-ţuire a clericilor cu aceste surori duhovniceşti degenera în păcat, motiv pentru care în „Cuvântul împotriva celor care au fecioare subintroduse”, el va mustra cu asprime pe toţi cei care practicau acest obicei52.

50 Aurel Jivi, art.cit., p. 228.51 Ioan G. Coman , art.cit., p. 597.52 Ibidem, p. 600.


Monahismul lăsa şi el de dorit în această perioadă. Ade-sea se puteau întâlni cete de călugări cerşetori, care par-curgeau Constantinopolul îmbrăcaţi în costume groteşti, purtând plete lungi asemenea filozofilor cinici. În viziu-nea Sfântului Ioan menirea călugărilor era cu totul alta decât aceea de care dădeau dovadă acele cete de călugă-ri cerşetori de care se amuzau trecătorii. Recomandările arhiepiscopului nu erau pe placul călugărilor. Intre aceş-tia amintim pe Isaac, stareţul mănăstirii din apropierea capitalei, care obişnuit cu indiferenţa lui Nectarie, soco-tea sfaturile Sfântului Ioan ca pe o încălcare a autonomi-ei, care, credea el, i se cuvine de drept, rămânând de acum înainte un duşman al arhiepiscopului şi unul dintre acu-zatorii lui la sinodul de la Stejar din anul 40353.

Marele ierarh a înţeles să pună rânduială nu numai în Constantinopol, ci şi în afara lui. Aflând că Bisericile din Asia şi din împrejurimi sunt conduse de clerici nevrednici, că unii episcopi vindeau preoţia pe bani sau pe daruri, s-a dus la Efes54. Lui Ioan i s-a adus la cunoştinţă de către Euse-biu, episcopul de Valentinopolis, că episcopul Antonin a hirotonit pentru bani şase episcopi. Murind între timp Antonin merge la Efes, depune pe cei şase episcopi simo-niaci55 şi hirotoneşte pe Heraclid, care provenea din Cipru şi care făcuse parte dintre membrii din Sketis. Întâlnirea cu Efesul a fost pentru el deosebit de emoţionantă de vre-me ce păşeşete pentru prima dată în oraşul ucenicului preaiubit Ioan Evanghelistul. Gloria apostolică a oraşului face ca decăderea pe care o constată aici să-l mâhnească şi mai mult pe Sfântul Ioan. Cercetând pe episcopii hiroto-

53 Aurel Jivi, art. cit., p. 229.54 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor …, p. 214.55 F. Cayré, op. cit., p. 467.


niţi de către mitropolitul Antonin, aceştia mărturisesc că au dat bani pentru a fi aleşi şi, în continuare, recunosc că n-au dorit episcopatul decât pentru a scăpa de serviciile municipale. Cei şase episcopi simoniaci au fost depuşi, ei acceptând cu seninătate acest lucru, reclamând doar banii prin care şi-au cumpărat episcopatul. După aceste eveni-mente Sfântul Ioan se întoarce în oraşul său de reşedinţă unde poporul îl primeşte cu multă însufleţire56.

Activitatea predicatorială a rămas pentru Sfântul Ioan una dintre îndeletnicirile cele mai îndrăgite, prin predi-că având prilejul să pătrundă mai adânc în sufletul ascul-tătorilor, câştigându-i mai aproape de inima lui. Comu-nitatea ortodoxă a capitalei, din rândul căreia proveneau ascultătorii predicilor sale, era alcătuită din aproximativ o sută de mii de oameni, componenţa etnică şi socială fiind foarte diferită. Sfântul Ioan îşi ţinea predicile sale la Biserica Sfânta Sofia şi în alte biserici din oraş ca Bise-rica Învierii, unde era puternică amintirea Sfântului Gri-gorie de Nazianz, la Sfânta Irina, care a găzduit cel de-al doilea Sinod Ecumenic ş.a.m.d. În aceste biserici ale ora-şului Sfântul Ioan îşi rostea predicile care l-au făcut atât de celebru, ascultătorii fiind captivaţi de frumuseţea cuvântărilor. Activitatea predicatorială o împletea şi o întregea cu una scriitoricească, din timpul episcopatului constantinopolitan datând 55 de omilii la cartea Faptele Apostolilor, 12 omilii la Epistola către Coloseni şi 16 la cea de a doua Epistolă către Tesaloniceni. Acestei activi-tăţi scriitoriceşti îi închina ore târzii din noapte sau pri-mele ore ale dimineţii, zăbovind întotdeauna cu plăcere la masa de scris57.

56 Aurel Jivi, art. cit., p. 230.57 Ibidem, p. 231.


Am arătat mai înainte că ereziile constituiau un peri-col foarte mare la vremea respectivă, aşa încât Sfântul Ioan îşi păzea turma cu vigilenţă neadormită, precum „Păstorul cel Bun”. La venirea sa în Constantinopol o erezie cu care a trebuit să lupte a fost cea a novaţienilor, care se pare că a fost bine organizată de vreme ce era condusă de episcopul Sisinus, care se bucura de influ-enţă la Curtea Imperială şi care scria o carte împotriva Sfântului Ioan, acuzându-l că încurajează păcatul. Mai puternici erau însă arienii neîmpăcaţi cu decăderea din întâietatea aproape absolută pe care o aveau sub împă-ratul Valens. La procesiunile dese organizate de aceş-tia, arhiepiscopul a răspuns cu procesiuni ortodoxe la care a participat chiar împărăteasa Eudoxia. În momen-tul în care considerentele de ordin politic au înclinat balanţa spre favoruri pentru ei, doar opoziţia Sfântului Ioan a oprit întoarcerea lor în bisericile din interiorul cetăţii, aşa cum cerea generalul Gainas, care, înconjurat de un cler arian numeros şi instruit se face interpretul arienilor58. Pe goţi, care constituiau elementul de bază al arianismului, încearcă să-i convertească la ortodoxie trimiţând misionari pe malul Mării Negre, unde erau mai numeroşi, gândindu-se şi la o ierarhie naţională pentru ei. Sfântul Ioan se apleacă cu căldură şi grijă asu-pra comunităţii goţilor ortodocşi din capitală cărora le cedează biserica Sfântul Pavel în care serviciul divin urma să se săvârşească în limba lor naţională. El chiar a participat într-una din duminici la Sfânta Liturghie rostind o frumoasă predică, tradusă de un interpret în limba gotă, în care el a înfăţişat chemarea tuturor nea-

58 J.N.D. Kelly, op. cit., p. 154.


murilor la creştinism şi participarea popoarelor la isto-ria mântuirii59.

La greutăţile provocate de eretici se adăugau şi senti-mentele duşmănoase ale păgânilor împotruiva sa, datori-tă condamnării păgânismului, fie în scris, fie prin cuvânt. Sfântul Ioan nu era nici fanatic, nici agresiv, dar era înflă-cărat şi convins pe deplin de valabilitatea absolută a Evan-gheliei. Era destul că Ioan întrecea pe Libanius şi pe toţi oratorii păgâni, pentru ca păgânii să nu-l iubească. Elo-giul pe care îl făcea creştinismului în comparaţie cu păgâ-nismul, măiestria cu care arăta biruinţa apostolilor ca oameni simpli şi dezarmaţi asupra păgânismului ostil şi puternic, apologia sublimă pe care o făcea miracolului creştin, lumina cu totul defavorabilă în care punea super-stiţiile şi imoralitatea păgânismului, dureau pe păgâni mai mult decât legile împărăteşti şi decât actele creştinilor îndreptate împotriva lor. Talentul şi succesul lui cu care îi lăsa în umbră pe toţi retorii păgânilor şi pe Libanius însuşi, punea în umbră faima şi ambiţia păgânismului muribund. Biciuiţi riguros de cuvântul lui Ioan, păgânii se simţeau umiliţi, motiv pentru care atunci când Sfântul Ioan va fi trimis în exil se vor bucura foarte mult60. Sfântul Ioan con-damnă apoi pe acele văduve care trăiau la casele lor, dar nu după rânduiala pusă de Biserică. Aflând că unele din-tre ele erau dedate grijilor faţă de trup, le-a îndrumat să postească, să se abţină de a merge la băile publice, să nu mai poarte veşminte necuviincioase, iar dacă nu pot să-şi schimbe viaţa în acest sens mai bine să se recăsătorească pentru a nu fi batjocorită legea Domnului61.

59 Aurel Jivi, art. cit., p. 232.60 Teodor M. Popescu, art. cit., p. 537.61 Ioan G. Coman, art.cit., p. 601.


Lucrarea de înnoire a Sfântului Ioan s-a ridicat şi la marile probleme sociale ale vremii. Cea mai mare dintre aces-te probleme era aceea a raporturilor dintre bogaţi şi săraci. Nimeni nu a atacat cu atâta vehemenţă pe cei bogaţi, ana-lizând amănunţit aspectele revoltătoare ale vieţii şi fap-tele lor, puse în paralelă cu existenţa mizeră şi indescrip-tibilă a săracilor. Critica lui Ioan e însoţită adesea de aprecieri şi propuneri revoluţionare pentru mediul soci-al al secolului al IV-lea. El atrage atenţia asupra egalită-ţii dintre toţi oamenii, asupra lăcomiei şi războaielor drept cauză principală a apariţiei inegalităţii, asupra valo-rii sufletului omenesc, indiferent cui aparţine acest suflet, insistă asupra necesităţii stabilirii unor raporturi corec-te între bogaţi şi săraci, fie prin întreţinerea săracilor de către bogaţi, fie prin instaurarea vieţii de obşte, cum a fost la începutul vieţii omeneşti, sau cum s-a realizat această viaţă de către comunitatea de la Ierusalim62. Sfân-tul Ioan examinează deseori problema muncii63 şi a mun-citorilor. El preţuieşte foarte mult munca, semnalând că întreţinerea vieţii şi toate operele de cultură care desfa-tă sufletul omenesc se datorează ei. Munca în concepţia Sfântului Ioan este un lucru sfânt. Sfântul Ioan a fost apreciat ca fiind cel mai dârz luptător împotriva concep-ţiei sclavagiste despre muncă64. El s-a ridicat împotriva sclavagismului, arătând că această plagă a ţinut omeni-rea în loc mii de ani, tratând omul ca pe un animal65.

Sfântul Ioan a analizat cu mare adâncime aspectele numeroase ale păcii, care era în viziunea lui „mama tutu-

62 Ibidem. 63 Constantin Voicu, op. cit., p. 190-239.64 Ibidem, p. 199.65 Ioan G. Coman, art.cit., p. 602.


ror bunurilor”66. El arată că pacea între oameni şi popoa-re nu este posibilă fără pacea individuală, fără pacea ini-mii, care generează pacea în cercuri din ce în ce mai largi, până la pacea generală.

5. Începutul confl ictului Curţii imperiale cu Sfântul Ioan Gură de Aur

Aceste poziţii înaintate, uneori radicale ale Sfântului Ioan în problemele sociale, accentele sale de revoltă împo-triva bogaţilor şi în general împotriva orânduirii sociale nedrepte din vremea lui, vor face ca în curând Curtea imperială şi bogaţii să se coalizeze împotriva lui. Atâta timp cât a mustrat doar pe clerici vicleşugul urzit împo-trva sa a fost slab şi fără efect. Dar după ce a început să-i mustre şi pe cei de neam nobil s-a aprins mânia multo-ra împotriva lui. Dată fiind această atitudine, era firesc ca aceia care fuseseră certaţi să se aprindă de mânie şi să-şi unească forţele împotriva lui Ioan. Tensiunea con-flictului a ajuns la culme când Sfântul Ioan a rostit o cuvântare împotriva lui Eutropiu. Acesta, vrând să pedep-sească pe cei condamnaţi, care îşi găseau refugiul în bise-rică, a stăruit pe lângă împărat să emită o lege prin care să se ia Bisericii dreptul de a-i ocroti pe aceştia în incin-ta ei. Curând însă Eutropiu însuşi a venit în conflict cu împăratul şi el însuşi s-a refugiat în biserică. Atunci epi-scopul Ioan a ţinut un cuvânt în care a vorbit despre deşărtăciunea vieţii prezente şi a mustrat pe Eutropiu pentru demersurile făcute pentru a i se răpi Bisericii acest drept67.

66 Ibidem. 67 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor …, p. 191.


Aşa cum am mai afirmat rolul Curţii imperiale în des-tinul Sfântului Ioan a fost crucial. În timpul păstoririi lui împărăteasa Eudoxia a câştigat o mare influenţă în con-ducerea imperiului. Tensiunea dintre arhiepiscop şi împă-răteasă pare să fi început la zvonurile calomnioase potri-vit cărora acesta ar fi indicat poliţiei imperiale locul unde se ascundea nobilul Ioan, favoritul împărătesei. Inciden-tul cu văduva lui Teognost, pentru care Sfântul Ioan inter-vine la împărăteasă, cerând să nu răpească via acesteia, va spori duşmănia împărătesei faţă de Ioan. Faptul că Sfântul Ioan pomeneşte de episodul similar din Vechiul Testament petrecut în timpul profetului Ilie şi al regelui Ahab, asemănând pe Eudoxia cu Izabela, care a răpit via lui Nabot, va aprinde şi mai mult mânia împărătesei împo-triva lui68. Ioan a mai combătut apoi într-o predică bogă-ţia Curţii imperiale şi a împărătesei69. Câteva femei din aristocraţia capitalei, soţii de mari demnitari, întreţineau vanitatea şi gusturile împărătesei, care se manifestau în dorinţa de îmbogăţire şi de lux. Istoricul Teodor M. Popes-cu le caracterizează pe acestea ca fiind frivole, cochete, fără a mai fi tinere, ambiţioase şi purtătoare de vorbe, ele ţeseau prin bârfele lor la curte o pânză de intrigi, ca infor-matoare şi sfetnice ale împărătesei70. Ele manifestau pie-tate şi interes pentru Biserică dar evlavia lor era mai mult demonstrativă şi Sfântul Ioan nu se împăca nicidecum cu ipocrizia lor, făcând cunoscut sentimentul său în public. Aceste femei de curte au avut partea lor de vină la crea-rea atmosferei de intrigi, de bănuială, făcută în jurul ierar-hului. Ele s-au alăturat adversarilor lui, au luat parte la

68 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 170 .69 Ibidem, p. 171.70 Teodor M. Popescu , art.cit., p. 546.


sfaturile de taină ţinute împotriva lui, aţâţând ambiţia împărătesei şi căutând să se răzbune prin ea impotriva arhiepiscopului, pentru jignirea adusă de acesta orgoliu-lui lor propriu.

6. Reacţia unor clerici faţă de arhiepiscopul Constantinopolului

Celor nemulţumiţi de la curtea imperială li s-au adă-ugat un grup de episcopi, dintre care unii, la început, i-au fost apropiaţi lui Ioan. Este vorba de Acaciu de Bere-ea, Severian de Gabala şi Antioh al Ptolemaidei. Venind la Constantinopol, Acaciu nu s-a bucurat de o şedere prea plăcută. El s-a mâniat pentru acest fapt şi l-a pus pe sea-ma arhiepiscopului Ioan pe care l-a condamnat. Episco-pul Antioh a venit în Constantinopol spre a câştiga bani pentru biserica lui. El vorbea frumos şi după ce şi-a împli-nit gândul s-a întors în eparhia lui. Fiind sirieni Ioan i-a primit cu blândeţe şi le-a dat tot concursul pentru a-şi duce la sfârşit intenţiile pentru care au venit la Constan-tinopol. Ei au revenit în Constantinopol şi în lipsa lui Ioan au dezbinat Biserica71. Episcopul Severian de Gaba-la din Siria, predicator talentat72, care se făcea admirat la Constantinopol, unde Sfântul Ioan Gură de Aur a avut bunătatea să-l primească cu prietenie, ba mai mult, chiar să-i permită de a îndeplini în lipsa lui unele atribuţii epi-scopale, abuzând de această bunăvoinţă a lui Ioan şi dorind să se facă plăcut împărătesei, când ea s-a întors împotri-va lui Ioan, s-a alăturat grupului de nemulţumiţi, care au pus la cale depunerea sfântului ierarh din scaun. Seve-

71 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor ..., p. 197. 72 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 183-184.


rian a luat parte activă la urzirea intrigilor împotriva lui Ioan alăturîndu-se împărătesei şi doamnelor de la curte, ba chiar a încercat să convingă poporul revoltat despre vinovăţia lui Ioan. Plin de invidie şi ambiţie Severian care neglijindu-şi păstorirea propriei eparhii îşi făcea de lucru în capitala imperiului, a jucat în procesul intentat Sfân-tului Ioan, un rol important, fiind întrecut doar de Teo-fil al Alexandriei73.

Acestui grup de episcopi (Acaciu, Antioh şi Severi-an), i s-a ataşat cu multă uşurinţă Teofil al Alexandriei, cel care nu-l dorise pe Ioan în scaunul de arhipăstor al Constantinopolului. Istoricul Teodor M. Popescu îl descrie pe Teofil ca fiind un om învăţat şi iscusit, foarte zelos în apărarea intereselor creştine în lupta contra păgânismu-lui, cu calităţi şi cu defecte de agitator religios şi politic, distrugător de idoli şi temple, autoritar peste măsură şi peste drept, violent şi temut, vanitos şi oportunist, inte-resat de glorie şi de câştig74. Teofil era un cleric care putea să aducă Bisericii servicii importante cu energia şi forţa sa. El însă a adus intrigi şi tulburări care au dus la pier-derea scaunului episcopal de către Sfântul Ioan Gură de Aur. Activitatea Sfântului Ioan a stârnit invidia şi gelo-zia episcopului de la Alexandria. Teofil ar fi vrut ca în scaunul episcopal al capitalei să fie un ierarh pe care să-l poată domina. Episcopii Alexandriei erau nemulţumiţi de faptul că la Sinodul al II-lea Ecumenic, Constantino-polul a fost ridicat la rang de prim scaun în Orient, egal cu scaunul Romei, şi astfel Alexandria pierduse întâieta-tea ce o avusese până atunci în Răsărit. Cu temperamen-tul lui Teofil această nemulţumire se transforma într-un

73 Teodor M. Popescu, art.cit., p. 547.74 Ibidem.


sentiment de ostilitate gata să se manifeste dacă se ivea prilejul.

Ostilitatea lui Teofil faţă de Ioan s-a adâncit atunci cînd un grup de monahi, cunoscuţi sub numele de „Fra-ţii Lungi”, au ajuns la Constantinopol pentru a se plân-ge împotriva lui Teofil75. Aceştia au fost acuzaţi de către Teofil de origenism şi au fost condamnaţi şi alungaţi din Egipt ca vinovaţi de erezie, după ce mai înainte în tim-pul nopţii li s-a dat foc chiliilor. Câţiva dintre ei s-au dus în Palestina, iar de acolo s-au îndreptat spre Constanti-nopol, cu speranţa că vor găsi ascultare la curtea impe-rială. Ioan le-a oferit acestora găzduire, dar nu a intrat în comuniune cu ei, adică nu a săvârșit Sfânta Liturghie împreună cu aceștia. Hrana le-a fost asigurată de unele femei pioase şi de diaconiţa Olimpiada. Omenia arătată de Ioan monahilor a rănit însă inima răutăcioasă a ierar-hului egiptean, care şi fără aceasta nu-l iubea pe Ioan, deşi de nevoie consimţise la alegerea lui şi-l hirotonise76. Teofil a trimis câteva persoane la Constantinopol ca să urzească acuze împotriva monahilor, în situaţia în care aceştia ar cere ceva de la împărat. Monahii au cerut ca acuzele împotriva lor să fie examinate de către împărat şi de către episcopul Ioan. Ierarhul de Constantinopol i-a scris lui Teofil să-i reprimească în comuniune, ca pe unii care se exprimă corect despre Dumnezeu, iar dacă doreş-te să fie judecaţi, să trmită la el pe cineva care să-i acuze pe aceștia. Monahii însă s-au adresat împărătesei pentru a le face dreptate. Împărăteasa le-a promis ajutorul ei şi l-a rugat pe împărat să dispună convocarea unui sinod, la care Teofil să fie judecat pentru abuzurile sale, lucru

75 Hans von Campenhausen , op.cit., p.15.76 Teodor M. Popescu , art.cit., p. 547-548 .


pe care el l-a şi făcut. S-a răspândit însă în Alexandria un zvon fals, cum că Ioan a intrat în comuniune cu cei din preajma lui Dioscor şi că intenţiona să-i ajute întru totul. În această situaţie Teofil a început să se gândească la modul în care ar putea să-l scoată pe Ioan din scaunul episcopal din Constantinopol 77. Teofil a agitat problema ereziei origeniste, acuzându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur de împărtăşirea ereziei monahilor egipteni. Teofil a scris în acest sens episcopilor din oraşe condamnând căr-ţile lui Origen, cerându-le acestora să constate şi să con-damne erezia lui Ioan.

În campania lui de denigrare a lui Ioan, Teofil l-a antre-nat şi pe Epifanie al Salaminei, din Cipru78. Epifanie era un bărbat renumit pentru curăţia vieţii sale şi el condam-nase odinioară scrierile lui Origen, aşa încât a dat creza-re foarte uşor scrisorii lui Teofil. Epifanie a adunat un sinod al episcopilor din insulă şi a interzis citirea scrie-rilor lui Origen. A trimis, apoi, scrisori către Ioan, îndem-nându-l să se abţină de la citirea cărţilor lui Origen şi să convoace un sinod şi să fie de aceiaşi părere cu el. Ioan însă nu a socotit că o astfel de acţiune este vrednică de luat în seamă şi a lăsat cererile lui Epifanie pe planul al doilea. Duşmanii Sfântului Ioan de la curtea imperială şi din cler, aflînd că Teofil al Alexandriei se străduieşte să-l depună pe Ioan, au colaborat cu mult zel şi au pregătit terenul convocării unui sinod mare în Constantinopol. Aflând aceasta Teofil a poruncit ca la sinod să participe episcopii din Egipt şi a scris lui Epifanie şi celorlalţi epi-scopi din Orient, să vină la sinod. Teofil nu a făcut dru-

77 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor …, p. 216-217.78 Henry Chadwick , The Early Church, Penguin Books , London, 1990,

p. 188.


mul spre Constantinopol pe mare, ci pe uscat, prin Pales-tina, Siria şi Asia Mică, instigând pe episcopi împotriva lui Ioan, lăudându-se că merge la Constantinopol ca să-l depună pe episcopul cetăţii. Primul care a sosit la Con-stantinopol a fost Epifanie al Salaminei. Sfântul Ioan i-a ieşit în întâmpinare cu tot clerul, arătându-i cinste deo-sebită. Din păcate Epifanie, prin comportamentul său, a arătat că dădea crezare acuzaţiilor aduse împotriva lui Ioan, căci fiind invitat să locuiască în casa bisericii el nu a acceptat acest lucru, apoi a evitat orice discuţie cu Ioan. Mai mult Epifanie a slujit şi a făcut chiar şi hirotonii în Constantinopol, împotriva canoanelor Bisericii Răsărite-ne care opreau pe ierarhi să facă hirotonii în alte eparhii care nu intrau în jurisdicţia lor. Apoi Epifanie l-a infor-mat pe Ioan că nu se va ruga cu el dacă nu va izgoni din oraş pe Dioscor şi pe monahii egipteni şi dacă nu va sem-na condamnarea cărţilor lui Origen. Epifanie a condam-nat apoi într-o adunare care s-a ţinut în biserica Sfinţilor Apostoli, cărţile lui Origen şi l-a excomunicat pe Dioscor şi pe cei ce se aflau lăngă el, iar pe Ioan l-a mustrat ca pe unul care era de partea lor. De asemenea, Epifanie a intrat în legătură şi cu episcopii pe care Ioan i-a depus pentru simonie79. Din respect faţă de Sfântul Ioan, unii episcopi l-au apărat în faţa lui Epifanie, cum a fost cazul episco-pului din ţinuturile noastre, Teotim al Tomisului, din Sci-ţia Mică. Menţionăm tot aici faptul că un alt mare teolog din Sciţia Mică, Ioan Casian, l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Gură de Aur. În jurul anului 400 Sfântul Ioan l-a hiroto-nit pe acesta diacon, rămânând în preajma lui până la al doilea exil al său (404). Ioan Casian va pleca apoi la Roma ca să apere cauza Sfântului Ioan Gură de Aur, prezen-

79 Hans von Campenhausen, op.cit., p. 152 .


tând papei Inocenţiu I rugămintea clerului şi credincio-şilor din Constantinopol, de a veni în ajutorul arhipăs-torului lor80. Istoricul Paladius ne informează că alături de diaconul Ioan Casian, la Roma a fost prezent şi preo-tul Gherman, care şi el era originar din Sciţia Mică. În scrisorile predate papei erau descrise violenţele şi tira-nia la care era supusă Biserica din Constantinopol şi că le-a fost alungat din scaun episcopul cu ajutor militar81.

7. Sinodul de la Stejar. Exilul şi sfârşitul Sfântului Ioan Gură de Aur

Îndată după plecarea lui Epifanie, Ioan a predicat în biserică împotriva viciilor femeilor. Mulţi au considerat că Sfântul Ioan a vizat în mod direct pe împărăteasă. Cei potrivnici episcopului, care au interpretat cuvintele Sfân-tului Ioan în acest sens, au informat-o pe împărăteasă. Aceasta s-a plâns împăratului de insulta ce i s-a făcut de către Ioan şi a insistat ca să fie adus urgent Teofil al Ale-xandriei şi să se ţină un sinod. În iunie 403 Teofil a ajuns în Bosfor, oprindu-se la Calcedon, unde a stat la episco-pul Chirinos82. Teofil a adus cu el 36 de episcopi, toţi duş-mani ai lui Ioan83. Venind la Constantinopol, Teofil nu a intrat în biserica unde slujea Sfântul Ioan, refuzând ori-ce discuţie cu el. Trecând pe lângă biserică Teofil a mers la palatul imperial încărcat de daruri strălucitoare din

80 Mircea Păcurariu , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I , Editu-ra Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p.146-152.

81 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor…, p. 39.82 Henry Chadwick , op.cit., p. 189.83 Stylianos Papadopoulos , Teofil al Alexandriei (+ 412): activul, cura-

josul şi despoticul arhiepiscop, în „Revista Teologică”, serie nouă , anul X (82), nr. 3-4, iulie – decembrie, 2000, p. 59.


Egipt şi India. Împărăteasa Eudoxia, care urmărea să se răzbune pe Ioan, a uitat de scopul pentru care fusese con-vocat Teofil în urmă cu un an de zile, anume, acela de a fi judecat pentru abuzurile săvârşite, şi, îndată ce acesta a sosit, l-a chemat la ea. Teofil cu viclenia-i cunoscută a chemat la sine pe clericii excluşi de Ioan din Biserică pen-tru fărădelegile pe care le făcuseră şi le-a promis că vor fi repuşi în treaptă dacă vor formula reclamaţii împotri-va lui Ioan.

Observăm că Teofil care trebuia să vină pentru a se apăra pentru tratamentul aplicat Fraţilor Lungi, el se ocu-pă de fapt de combaterea Sfântului Ioan84. De la Calcedon unde s-a instalat Teofil s-a pus în legătură cu adversarii lui Ioan din Constantinopol şi a organizat cu concursul lui Severian de Gabala coaliţia intrigii. Teofil a convocat un sinod la Stejar în septembrie 403, lângă Calcedon, unde Ioan a fost chemat să se prezinte pentru a răspunde acu-zelor aduse85. Acuzaţiile aduse lui Ioan au fost simple pre-texte de judecată fără altă gravitate decât aceea de a ser-vi la condamnarea unui om care în inocenţa sa, nu găsea necesar să se apere. Ioan a fost acuzat îndeosebi pentru „crima de lezmajestate”. Istoricul Paladius vorbeşte de pre-zenţa a 36 de episcopi dintre care 29 erau veniţi din Egipt. Ceilalţi care proveneau din celelalte regiuni ale imperiu-lui erau duşmani ai lui Ioan. Între aceştia îi amintim pe episcopul Severian şi pe stareţul Isaac86. Ioan a refuzat să se prezinte în faţa sinodului şi a protestat împotriva ati-tudinii lui Teofil, care conform canoanelor bisericeşti, nu avea autoritate în afara eparhiei sale. Istoricul Paladius la

84 Henry Chadwick, op.cit., p. 189.85 F. Cayré, op.cit., p. 468.86 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 218.


acea vreme, şi mai târziu patriarhul Fotie, au arătat că toa-te acuzaţiile împotriva lui Ioan proveneau numai de la duşmanii lui. Sfântul Ioan a mai fost acuzat că a depus preoţi şi episcopi, că alegerea lui nu ar fi fost canonică, că a incitat poporul, că a hirotonit preoţi în afara eparhiei sale ş.a.m.d.87.

Teofil ajutat de duşmănia împărătesei Eudoxia faţă de Ioan, precum şi de slăbiciunea unor episcopi nehotărâţi, a obţinut depunerea lui Ioan din treapta de arhipăstor al Constantunopolului. Istoricul nostru bisericesc, Teodor M. Popescu, îi considera pe cei care l-au judecat pe Sân-tul Ioan Gură de Aur:„meschini şi netrebnici” şi că nici unul nu avea calitatea morală de a judeca un ierarh de sfinţenia Sfântului Ioan Gură de Aur. Omul curat, bun şi drept, propovăduitorul idealist şi trăitorul moralei evan-ghelice, cenzorul şi reformatorul societăţii corupte şi al Bisericii trase în jos de lume, coalizase împotriva sa pe oamenii acestei lumi: ipocriţi, vanitoşi, imorali, intriganţi, perverşi şi pe unii naivi amăgiţi. Despre erezia origenis-tă n-a fost nicidecum vorba în condamnarea lui şi nici nu putea să fie. Nici călugării condamnaţi de Teofil n-au mai fost acuzaţi de origenism88 . Situaţia era dea dreptul absur-dă. În loc să fie judecat Teofil, a fost judecat Ioan, iar aces-ta neputând fi acuzat de erezia origenistă, agitată de Teo-fil cu complicitatea naivă a lui Epifanie, a fost acuzat –după cum am văzut– de lucruri mărunte, adunate din invidia şi răutatea tuturor nemulţumiţilor stingheriţi de sinceri-tatea şi de curajul moral al Sfântului Ioan. În condiţiile vremii de atunci căderea lui Ioan şi succesul Eudoxiei şi al lui Teofil sunt deopotrivă explicabile. Ioan era nevino-

87 Ibidem, p. 220-224 .88 Teodor M. Popescu, art.cit., p. 548 .


vat dar era supărător prin calităţile sale morale. Eudoxia şi Teofil, deşi erau imorali, erau abili şi mânuiau cu măies-trie intriga, împotriva unui om care nici măcar nu se apă-ra, întrucât avea conștiinţa împăcată că nu-și făcuse decât datoria. Pentru îndrăzneala lui Ioan de a critica păcate-le de la curtea imperială şi pentru supărarea produsă la Constantinopol de acesta, se uitau păcatele şi faptele lui Teofil în Egipt.

Conflictul dintre Ioan, Eudoxia şi Teofil, sta deci în logica stărilor de atunci. Felul de viaţă al lui Ioan era ciu-dat şi i s-a imputat acest fapt. Trăia izolat, simplu, călu-găreşte, mânca puţin şi singur, uşurase reşedinţa episco-pală de tot ce era lux şi risipă, transformase casa în mănăstire, era auster, smerit şi sărac şi –cel mai rău– mus-tra pe cei care trăiau după preceptele fericirii pământeşti. În schimb Teofil ştia să agonisească bunuri materiale, ştia să domnească, să tune şi să fulgere de se cutremura Egip-tul, ştia să lovească, să se impună şi prin putere şi prin alte mijloace. Teofil folosea mijloace de corupţie aducând la palat şi altora daruri bogate. Ioan era incapabil să între-buinţeze asemenea mijloace şi metode pentru a câştiga palatul, aparatul administrativ şi clerul. El nu cunoştea nimic dincolo de drept şi de datorie. El a primit cu sme-rită resemnare osânda care i-a fost dată pentru a-şi cru-ţa proprii credincioşi89. Împăratul Arcadiu a ratificat hotă-rârile sinodului de la Stejar şi Ioan a fost depus din scaun şi exilat din ordinul împăratului90. În a treia zi după depu-nere Ioan s-a pus la dispoziţia celor care aveau să execu-te ordinul, fără ca mulţimea să ştie şi a plecat spre locul surghiunului, în localitatea Praenetum din Bitinia.

89 Ibidem, p. 549-550.90 Berthold Altaner, op.cit., p. 375.


La o zi după plecarea lui Ioan a avut loc un cutremur, iar un obiect de valoare s-a spart în dormitorul împărăte-sei. Fiind interpretate ca semne dumnezeieşti şi datorită revoltei poporului, împărăteasa l-a convins pe împărat să-l recheme pe Ioan din exil91. Fiind adus la Constantin-opol poporul l-a întâmpinat pe Ioan cu cântări adecvate acestui moment, cei mai mulţi dintre credincioşi purtând lumânări aprinse. Ajuns lângă Constantinopol Ioan nu a voit să intre în cetate, spunând că un sinod trebuie să-l declare nevinovat, dar pentru că mulţimea s-a tulburat şi mai tare el s-a văzut nevoit să intre. Mulţimea credincio-şilor l-a rugat să intre în biserică, să stea pe tronul episco-pal, să-i binecuvinteze şi să le adreseze cuvânt, lucru pe care Ioan l-a făcut. În această atmosferă Teofil şi episco-pii egipteni s-au salvat prin fugă de furia poporului, pen-tru că oraşul întreg cerea ca Teofil să fie aruncat în mare.

Din acest moment viaţa lui Ioan a decurs în linişte pen-tru aproximativ două luni, până când în apropierea bise-ricii a fost înălţată o statuie de argint care o reprezenta pe împărăteasa Eudoxia92. Lângă această statuie aveau loc de obicei jocuri populare. Ioan considerând cele întâm-plate o batjocoră la adresa Bisericii a început să vorbeas-că în biserică dezaprobând cele ce se întâmplau. Impără-teasa Eudoxia a socotit cuvintele lui Ioan o insultă la adresa ei şi a cerut iarăşi convocarea unui sinod împotri-va lui. Acest fapt nu l-a intimidat pe Ioan ci el a spus din amvon: „iarăşi se mânie Irodiada, iarăşi joacă, iarăşi se străduie să obţină capul lui Ioan pe tipsie”93. Creându-se

91 Henry Chadwick, op.cit., p. 189. 92 John Julius Norwich, Byzantium. The Early Centuries, Penguin Books,

London, 1990, p. 129-130.93 Henry Chadwick, op.cit., p. 190.


din nou tensiune între arhiepiscop şi curte, apropiindu-se sărbătoarea Naşterii Domnului, împăratul nu a venit la biserică, precum îi era obiceiul şi i-a declarat lui Ioan că nu va avea comuniune cu el înainte de a se dezvinovăţi de acuzele care i se aduc. În Constantinopol fusese din nou invitat Teofil împreună cu episcopii duşmani ai lui Ioan. I se reproşa lui Ioan, în virtutea unui canon, formu-lat de arieni împotriva lui Atanasie, că nu avea dreptul să-şi reia tronul episcopal înainte de a fi rejudecat de un sinod. Împăratul i-a cerut lui Ioan să părăsească biserica, poruncă pe care acesta a respectat-o începând cu Sâmbă-ta cea Mare. Ioan nu a mai mers la biserică, însă preoţii săi au adunat poporul în baia publică, au făcut priveghe-re, au sărbătorit Paştile şi au botezat pe cei catehizaţi. A treia zi de Paşti au venit la împărat Acaciu, Severian, Anti-oh şi Chirinos, îndemnându-l să-l îndepărteze pe Ioan din scaun zicând: „Împărate tu ai putere de la Dumnezeu ca să stăpâneşti peste toţi şi să nu fii stăpânit de nimeni, ţie îţi este permis să faci ceea ce vrei. Nu te face mai blând decât preoţii nici mai sfânt decât episcopii. Iată ţi-am spus-o înaintea tuturor: caterisirea lui Ioan să fie asupra capului nostru. Nu cruţa un om pierzându-ne pe noi toţi”94.

După ce Sfântul Ioan a fost înştiinţat de împăratul Arcadiu că nu mai poate să intre în biserică, fiind con-damnat de două sinoade, timp de două luni el nu s-a ară-tat nicăieri, până când împăratul a emis un nou decret ca să fie dus în exil. Astfel pe 20 iunie 404 Ioan a fost exi-lat pentru a doua oară95. Aflând că un grup de soldaţi era

94 Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor …, p. 20.95 Serafim Morozanu, 1550 de ani de la moartea Sfântului Ioan Gură de

Aur, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul IX , nr. 11-12, noiembrie –decembrie, Craiova, 1957, p. 779.


pregătit să-l scoată cu forţa, pentru a nu se produce tul-burări în popor, arhiepiscopul Ioan şi-a luat rămas bun de la episcopii pe care îi iubea, de la diaconiţa Olimpia-da şi a ieşit prin poarta de răsărit a bisericii. A fost pre-luat de un grup de soldaţi traci şi s-au îndreptat spre Biti-nia, iar de aici, mergând ziua şi noaptea, au ajuns într-un orăşel din Armenia, numit Cucuz. La scurt timp după plecarea lui a fost hirotonit în locul său la Constantino-pol, Arsaciu un om bătrân de aproximativ 80 de ani, care era frate cu Nectarie, predecesorul Sfântului Ioan în sca-unul de la Constantinopol96.

La Cucuz Sfântul Ioan a devenit renumit şi mulţi veneau să-l asculte sau să fie ajutaţi de el. În exilul său diaconiţa Olimpiada, care era bogată, l-a susţinut şi el a păstrat o legătură permanentă prin corespondenţă cu susţinătorii lui. Duşmanii lui au obţinut de la împărat un edict ca să fie mutat în localitatea Pityum, un orăşel din răsăritul Mării Negre97. Călătoria a fost foarte grea, ostenelii drumului adăugîndu-i-se arşiţa soarelui şi plo-ile. Ajungând în localitatea Comana, Sfântul Vasilisc, fos-tul episcop al acestei localităţi, care suferise moarte mar-tirică pe vremea împăratului Maximian, ale cărui moaşte se aflau în cetate, i s-a arătat lui Ioan şi i-a zis: „Curaj frate Ioane căci mâine vom fi împreună!”98. A doua zi Ioan a rugat pe soldaţi să mai zăbovească un timp în cetate, dar ei nu au vrut şi au plecat la drum. O ploaie torenţială i-a întors însă înapoi. Revenind la Coma-na, Ioan a căutat hainele cele mai strălucitoare, s-a îmbră-cat, şi-a schimbat încălţămintea şi împărtăşindu-se cu

96 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 251.97 Berthold Altaner, op.cit., p. 376.98 J.N.D. Kelly, op.cit. p. 285.


Sfintele Taine a făcut ultima rugăciune înaintea celor pre-zenţi zicând cuvântul său obişnuit: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”99. Cu aceste cuvinte pe buze Sfântul Ioan Gură de Aur a trecut la cele veşnice la Comana în 14 sep-tembrie 407100. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în fieca-re an în data de 13 noiembrie.

Istoricul britanic Henry Chadwick, consideră că istoria arhipăstoririi Sfântului Ioan Gură de Aur la Constantin-opol, e mai mult decât o tragedie personală şi ne arată situaţia ambiguă a episcopilor de Constantinopol în rela-ţia lor cu Statul101. Istoria Sfântului Ioan Gură de Aur nu s-a încheiat odată cu moartea lui. În Constantinopol cei care l-au urmat au fost persecutaţi şi au fost numiţi ioa-niţi pentru că au refuzat comuniunea cu noul patriarh Arsaciu. Papa Inocenţiu I care a fost de partea Sfântului Ioan Gură de Aur a rupt pentru un timp comuniunea cu Constantinopolul şi cu Alexandria102.

La aproximativ 30 de ani de la moartea Sfântului Ioan Gură de Aur, împăratul Teodosie al II-lea, a adus la Con-stantinopol moaştele Sfântului Ioan, dorind să ispăşeas-că prin acest gest păcatele părinţilor săi. Se spune că aces-ta punându-şi fruntea şi ochii pe raclă s-a rugat pentru

99 Hans von Campenhausen , op.cit., p. 157.100 Encyclopedia of Early Christianity, Second Edition, Editor Everett

Ferguson, Associate Editors, Michael P. Mc. Hugh , Frederick W. Norris, New York & London, 1998, p. 623 .

101 Henry Chadwick, op.cit., p. 190.102 Corespondenţa dintre Sfântul Ioan Gură de Aur şi papa Inocen-ţiu I al Romei nu implică jurisdicţia Romei asupra Constantino-polului aşa cum sugerează unii istorici romano-catolici şi greco-ca-tolici, întrucât aceiaşi scrisoare pe care Sfântul Ioan o adresează papei Inocenţiu I , o trimite şi altor episcopi apuseni (Venerius de Mediolanum , Hormatius de Aquileea) . A pretinde că Sfântul Ioan Gură de Aur a acceptat primatul papal este un argument fals, ne-ştiinţific, care nu rezistă în faţa acriviei istorice.


părinţii săi să fie iertaţi pentru cele ce din neştiinţă au greşit103.

8. Concluzii

După cum am putut observa din această sumară expu-nere a activităţii Sfântului Ioan la Constantinopol, el a fost o apariţie excepţională pentru vremea şi epoca sa. El a încercat să reînvie prin viaţa şi opera sa ethosul peri-oadei apostolice. Aşa cum remarca marele nostru patro-log Ioan G. Coman, el va continua să mângâie fiecare gene-raţie creştină cu inima şi limba sa de aur104. El a fost şi a rămas modelul neîntrecut al preotului şi episcopului creş-tin, care ne-a arătat că toată credinţa şi ştiinţa teologică nu valorează nimic fără o viaţă corespunzătoare. Aşa cum am văzut, la frumuseţea cuvântărilor şi la mulţimea scrierilor sale, el a adăugat îndrăzneala de a îmbunătăţi viaţa socială şi individuală din vremea sa, cu o râvnă vrednică de măsura vremurilor apostolice. Înţelegând să nu dea cu nimic înapoi pe calea spre realizarea binelui, a primit mai degrabă exilul şi moartea. Patrologul Bert-hold Altaner îl consideră a fi fost un ghid practic al sufle-telor. Contemporanii lui, şi la fel generaţiile următoare, l-au proclamat, cel mai mare predicator al Bisericii Răsă-ritene. Papa Pius al X-lea l-a numit patron al predicatori-lor creştini105.

Putem spune în final că Sfântul Ioan, căruia din vea-cul al VI-lea i s-a adăugat supranumele de „cel cu gura de aur” , şi-a câştigat gloria de care se bucură în istorie,

103 J.N.D. Kelly, op.cit., p. 290.104 Ioan G.Coman , art.cit., p. 613.105 Berthold Altaner, op.cit., p. 376.

ION ALEXANDRU MIZGAN

nu numai prin frumuseţea cuvântărilor sale, ci prin întrea-ga sa viaţă, trăită în aşa fel încât cu adevărat „va rămâ-ne totdeauna unul din cele mai remarcabile exemple pe care omenirea le-a văzut vreodată”106.

106 A.Vasiliev, Histoire de l’empire byzantin, Paris, 1932, vol.1, p. 112.

II

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL CURAJULUI CREŞTIN

„Mi-a plăcut întotdeauna să-l numesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul curajului creştin”

- dialog cu Preasfinţia Sa Dr. Ioan Mihălţan, Episcopul

Oradiei, Bihorului şi Sălajului - *

‒ Prea Sfinţia Voastră doresc să Vă mulţumesc pentru fap-tul că aţi acceptat acest dialog despre personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur.Ştim că Sfântul Ioan Gură de Aur este unul dintre cei mai reprezentativi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, care a impresionat prin statura lui duhovnicească generaţii între-gi de creştini. Înainte de a ne opri asupra personalităţii Sale,V-aş ruga pentru început, să ne spuneţi câteva cuvinte despre noţi-unea de sfinţenie în Ortodoxie! ‒ În Ortodoxie nu există o separaţie netă între sfânt şi

omul de rând, pentru că ambii au în ei chipul lui Dumne-zeu şi ambii trebuie să tindă spre asemănare. Că Sfântul ajunge pe culmi înalte se datorează trudelor sale duhov-

* Interviu apărut în revista LEGEA ROMÂNEASCĂ (Oradea), re-vistă religioasă și culturală a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Bi-horului și Sălajului, serie nouă, anul XVI, nr. 4, octombrie-de-cembrie, 2005, p. 25-27.


niceşti, dar celălalt oricât ar fi de decăzut, nu dispare cu totul din el chipul lui Dumnezeu. Avem în acest sens mărturia adusă de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos când îl citează pe prorocul Isaia: „Trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge”( Isaia 42,3; Matei 12,20). Este adevărat că şi talanţii diferă. Unul a primit cinci, altul doi şi altul un talant, dar dacă fiecare s-ar fi trudit, fiecare ar fi ajuns pe o treaptă de sfinţenie cât e posibil omeneşte. Nu există om care să aibă numai lucruri pozi-tive sau numai părţi bune (Sfântul Apostol Petru), sau numai părţi rele (tâlharul de pe cruce), de aceea Ortodo-xia se caracterizează printr-o concepţie plină de încura-jare în ce priveşte sfinţenia. Niciodată Ortodoxia nu des-curajează în privinţa realizării sfinţeniei în viaţa omului. În Ortodoxie din adânc de păcătoşenie omul poate să se ridice prin darul lui Dumnezeu la sfinţenie. Avem în acest sens exemlul Mariei Egipteanca sau al Sfântului Apostol Pavel. Totdeauna Ortodoxia a fost propăvăduitoarea nădejdilor bune şi a încurajării. Niciodată Ortodoxia nu a propăvăduit o învăţătură pesimistă, deosebindu-se fun-damental de concepţiile unor filozofi, care prin exageră-rile lor au fost uneori deosebit de pesimişti sau chiar dez-nădăjduiţi (Sören Kierkegaard, Schopenhauer, Emil Cioran etc.). În comparaţie cu aceştia Ortodoxia a păs-trat un sănătos echilibru şi în ce priveşte sfinţenia şi în ceea ce priveşte mântuirea, acea dreaptă judecată, de care vorbesc Sfinţii Părinţi, în care sentimentul, voinţa şi raţi-unea, au conlucrat împreună într-un deosebit echilibru.

‒ Din anii în care ne-aţi fost profesor la Sibiu şi Cluj, am reţinut faptul că viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur V-a fasci-nat foarte mult, lăsând o amprentă deosebită asupra vieţii

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL CURAJULUI CREŞTIN 49

duhovniceşti a Prea Sfinţiei Voastre. Ce anume V-a impresio-nat la Sfântul Ioan Gură de Aur încât să-l consideraţi Sfân-tul preferat al Prea Sfinţiei Voastre? ‒ M-a impresionat în primul rând studiul şi exegeza

autentică asupra Sfintei Scripturi, începând de la cartea Facerea şi până la Apocalipsă. Se spune că citea de trei ori pe săptămână Noul Testament. Este foarte interesant în acest sens studiul profesorului Iustin Moisescu intitu-lat „Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfânta Scriptură”, apă-rut în revista Candela de la Cernăuţi. Sfântul Ioan însă nu numai că a citit şi studiat Biblia, ci a şi pus în practică ceea ce a citit. El a fost foarte pasionat de personalitatea Sfântului Apostol Pavel, ale cărui epistole le-a comentat făcând exegeză verset cu verset. Din cât am citit din alţi Sfinţi Părinţi, pot spune că la nici unul n-am găsit atâta înţelepciune, atâta înţelegere faţă de om, în orice stare s-ar afla el, încât mi-a plăcut să-l denumesc sfântul cura-jului creştin. El a dat dovadă de echilibru şi atunci când a vrut să se retragă în pustiu pentru o viaţă duhovniceas-că intensă. Când mama lui l-a rugat să nu o lase pentru a doua oară văduvă, el a înţeles-o şi a rămas alături de ea până la sfârşitul vieţii ei şi abia apoi s-a retras în pustie. Înţelepciunea lui s-a dovedit şi atunci când trebuia să fie luat de soldaţi şi dus în exil, când el a ieşit pe uşa din spa-te a bisericii pentru a nu se produce tulburări şi scandal.

‒ Activitatea predicatorială a rămas pentru Sfântul Ioan Gură de Aur una dintre îndeletnicirile cele mai îndrăgite prin care el căuta să pătrundă în sufletele credincioşilor. Ce ne puteţi spune despre predica Sfântului Ioan? ‒ În exegezele sale la Sfânta Scriptură el a combătut

rătăcirile eretice ale vremii, dar a combătut mult mai mult


păcatul şi fărădelegile şi mai ales nedreptăţile făcute celor nevoiaşi. Avem în acest sens exemplul mustrării împă-rătesei Eudoxia, rămânând proverbiale cuvintele la adre-sa acesteia: „Iar se tulbură Irodiada, iar cere capul lui Ioan”. Convins fiind că cea mai mare pagubă din punct de vedere al mântuirii şi al societăţii este păcatul, el a mus-trat cu asprime moravurile societăţii din vremea sa, mus-trîndu-i chiar şi pe mai marii vremii pe care îi condam-na pentru nedreptăţile lor.

Verva lui de predicator izvora din inima sa plină de râvnă pentru curăţenia sufletească. Se spune că la 14 ani după hirotonie, vorbea cu aceeaşi râvnă şi pasiune ca în prima zi de hirotonie. O femeie din popor i-a spus: „Sfin-te, fântâna ta e adâncă, cumpăna noastră e scurtă, nu ajungem să scoatem apa înţelepciunii tale”, fapt ce scoa-te în evidenţă adâncimea şi frumuseţea cuvântărilor sale, care i-au adus supranumele de „Gură de Aur”, apelativ pe care nu l-a mai avut nici un alt Sfânt Părinte. Va rămâ-ne un model de neîntrecut pentru toţi teologii de peste veacuri.

‒ După cum ştim, Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost un reprezentant de frunte al şcolii teologice din Antiohia. El a lăsat un mare număr de lucrări teologice, dovedindu-se un excepţional exeget al cărţilor Sfintei Scripturi. Prin ce consi-deraţi că se impune Sfântul Ioan Gură de Aur în literatura patristică a vremii sale?‒ Sfântul Ioan s-a impus prin echilibrul exegetic. Şcoa-

la din Antiohia n-a mers numai pe exegeza literară sau alegorică, ci şi pe exegeza anagogică, lucru evidenţiat şi de Profesorul Iustin Moisescu. Acest fapt dovedeşte încă o dată echilibrul sănătos al persoanei sale, el fiind un


mare adept al echilibrului dintre studiu şi practică. Mereu se întreba dacă face o exegeză corectă asupra epistolelor Sfântului Apostol Pavel, de care era foarte legat sufleteş-te, păstrând permament icoana acestuia în încăperea în care locuia. Când un slujitor al palatului episcopal a vrut să intre în camera lui şi să-l cheme la masă, acesta s-a oprit în faţa uşii pentru că a auzit pe cineva vorbind cu Sfântul Ioan. Când slujitorul i-a spus că nu l-a deranjat mai devreme ca să-l cheme la masă pentru că cineva vor-bea cu el, Sfântul Ioan a răspuns că nimeni nu a fost în locuinţa lui. Atunci slujitorul i-a arătat icoana Sfântului Apostol Pavel, zicându-i: „Acesta vă şoptea la ureche”, fapt ce l-a încredinţat că exegeza sa la epistolele Sfântu-lui Pavel era autentică.

- Când vorbim de Sfântul Ioan Gură de Aur, în calitate de slujitori ai altarelor, ne gândim în primul rând la sublimita-tea şi responsabilitatea slujirii preoţeşti, pe care Sfântul Ioan o consideră mai presus decât slujirea sfinţilor îngeri: „Dacă m-aş întîlni deodată cu un preot şi cu un înger, aş saluta mai întâi pe preot şi apoi pe înger”. Ce ne puteţi spune despre misi-unea preoţească din vremea noastră şi exigenţele slujirii pre-oţeşti pe care le cerea Sfântul Ioan slujitorilor altarelor din vre-mea sa?‒ În ce priveşte exigenţele slujirii preoţeşti din vremea

sa în comparaţie cu cele de azi, deosebirea constă în ace-ea că în vremea Sfântului Ioan se punea mare accent pe curăţenia inimii, pe acea descătuşare de patimi, pe acea jertfelnicie faţă de semeni, ori dacă astăzi sunt oarecare diferenţieri în slujirea preoţească, se datorează faptului că nu s-a mai pus atâta accent pe curăţenia inimii, sluji-torii altarelor înstrăinându-se oarecum de această valoa-


re, rămânând oarecum mai legaţi de una din cele trei patimi de care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul: „pof-ta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2, 16). Atâta vreme cât sufletul unui preot sau credincios nu va fi descătuşat de patimi, misiunea va suferi. Astăzi se obser-vă o prea mare accentuare, fie asupra studiului neglijân-du-se practicarea învăţăturii, fie accentuându-se partea gospodărească, neglijându-se maturizarea duhovniceas-că a preotului. Se pare că şi mănăstirile de azi, depun mai mult suflet sau chiar o concurenţă în ce priveşte diferite-le construcţii de biserici sau alte anexe gospodăreşti, negli-jându-se înduhovnicirea. Ziduri găsesc credincioşii şi în oraş, dar ei la mănăstiri aleargă căutând duhovnicul şi nu zidurile. Să nu uităm că Ştefan cel Mare şi Sfânt, l-a cău-tat pe Daniil Sihastrul la o peşteră, deci faima lui Daniil consta în maturitatea lui duhovnicească.

Sfântul Ioan Gură de Aur avea o râvnă deosebită pen-tru viaţa curată a celor hirotoniţi, dar avea şi o îngădu-inţă a slăbiciunii firii omului. Era pretenţios în ce priveş-te viaţa curată a preotului, dar tot el a scris acele omilii despre pocăinţă, arătând marea valoare a îndreptării celui căzut. Este o diferenţă între râvna creştinilor din acea vreme şi râvna creştinilor din vremea noastră, pretenţi-ile avute la hirotonirea candidaţilor din acea vreme sunt mai puţin râvnitoare astăzi. Dacă ne gândim la compa-raţia pe care o face Sfântul Ioan între slujirea preotului şi cea a îngerului, ne dăm seama că în vremea noastră e mai puţin înţeleasă sau chiar neînţeleasă.

‒ Activitatea Sfântului Ioan s-a îndreptat şi spre marile probleme sociale ale vremii. Nimeni nu a atacat cu atâta vehe-menţă pe cei bogaţi ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Ce aspec-


te legate de lupta socială a Sfântului Ioan pot fi izvoare sau surse de inspiraţie pentru noi, cei de azi?‒ Problemele sociale n-au fost neglijate de Sfântul Ioan

Gură de Aur, dar el nu le-a văzut aşa cum le vedem noi azi. El considera că nu e suficient să lupţi, numai pentru ajutorul material al celor nevoiaşi, ci lupta pe tărâm soci-al trebuia dusă pe domeniul curăţeniei sufleteşti de care depindea în cele din urmă dreptatea socială. Nu poţi ajun-ge la dreptate socială fără curăţenie sufletească. Şi astăzi acei copii ai străzii pe care căutăm şi noi ca Biserică că-i ocrotim, provin de cele mai multe ori din familii destră-mate, încât nu trebuie să pedalăm numai pentru ocroti-rea lor, ci şi pentru închegarea sănătoasă a familiei. În măsura în care reuşim să închegăm familii sănătoase, vor fi din ce în ce mai puţini copii ai străzii.

‒ Chiar despre viaţa de familie în viziunea Sfântul Ioan Gură de Aur voiam să Vă întreb. Deşi Sfântul Ioan a fost un călugăr desăvârşit, l-a preocupat foarte mult viaţa morală a credincioşilor săi în cadrul familiei, pe care o considera „mica biserică”.‒ În omilia la epistola către Efeseni el are o întreagă

exegeză în ce priveşte familia creştină. În concepţia Sfân-tului Ioan, Hristos este capul bărbatului, iar bărbatul este capul femeii. El înţelege această închegare a familiei în sensul că bărbatul este capul familiei, adică cel ce con-duce în sens duhovnicesc, nu poruncitor. Pentru Sfântul Ioan, familia este cheagul sănătos al oricărei dreptăţi soci-ale şi prima şcoală de formare a caracterului moral creş-tin. Acest lucru este dovedit şi de faptul că marii sfinţi ai Bisericii au ieşit din familii sănătoase (Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianzs, Ioan Gură de Aur etc.).


‒ Cu toată stăruinţa Sfântului Ioan Gură de Aur de a slu-ji Biserica la cele mai înalte exigenţe ale Evangheliei, sfârşitul Sfîntului Ioan nu a fost pe măsura personalităţii sale. Ce ne puteţi spune despre destinul tragic al Sfântului Ioan care a sfârşitt în exil?‒ Nu totdeauna oamenii ştiu să aprecieze valorile uma-

ne şi duhovniceşti. Sfânta Scriptură e plină de astfel de exemple. Exemplul Mântuitorului Iisus Hristos e evident în acest sens. Nici cei din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur n-au ştiut aprecia calităţile lui sufleteşti şi viaţa lui duhovnicească. Chiar şi unii dintre episcopi s-au ridicat împotriva lui, cum a fost cazul lui Teofil al Alexandrei. Cum să ne mirăm atunci că l-a înţeles mai puţin Eudo-xia şi împăratul vremii? El însă le-a privit pe toate – oare-cum zicând ca Sfântul Apostol Pavel – „nu-mi pasă de ce zic oamenii, ştiu că judecătorul meu este Dumnezeu”. Chinuit şi dus de la Cucuz pe jos spre noul său domici-liu forţat (Pityum), atacat de tâlhari, obosit de drum, a intrat într-o biserică în cetatea Comana, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Sla-vă lui Dumnezeu pentru toate”, dându-și sufletul în mâi-nile lui Dumnezeu.

‒ Cum l-aţi caracteriza, în încheiere, foarte pe scurt, pe Sfântul Ioan Gură de Aur?‒ Sfântul Ioan Gură de Aur a fost omul echilibrului

sănătos, ţinând o dreaptă cumpănă între învăţătură şi practică. A fost sincer faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, dar mai ales a fost plin de viaţă duhovnicească, plin de curaj duhovnicesc, întărind pe toţi cu acest curaj care îl stăpînea pe el. Mi-a plăcut întotdeauna să-l numesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul curajului creştin!

III

DIN ÎNVĂŢĂTURILE SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

S-a spus pe drept cuvânt, cu privire la Sfântul Ioan Gură de Aur, că nicio carte n-ar putea cuprinde tot ceea ce a făcut și învăţat acest mare Părinte și Arhipăstor al Constantinopolului. Spre bucuria noastră, opera acestui mare cărturar și literat al epocii de aur a Bisericii, s-a păs-trat aproape în întregime. Colecţia abatelui Migne redă scrieriile Sfântului Ioan Gură de Aur în 18 volume. Majo-ritatea istoricilor bisericești și a patrologilor consideră că niciun alt Părinte răsăritean n-a întrunit atâtea apre-cieri ale posterităţii ca și Sfântul Ioan Gură de Aur. Scri-erile Sfântului Ioan abordează într-un mod atrăgător marile probleme morale ale epocii, dar și problemele dogmatice, litrurgice sau sociale, cu care se confrunta Biserica la vremea respectivă. Ne întâlnim în opera mare-lui arhipăstor al Constantinopolului cu omilii, catehe-ze, epistole, comentarii biblice, tratate teologice etc. Din multitudinea temelor pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le-a abordat în predicile și scrierile sale, am ales pentru lucrarea de faţă zece teme, din care redăm scurte frag-mente sau citate din vasta operă a marelui Părinte al Con-stantinopolului, pe care le considerăm de un real folos duhovnicesc pentru credincioșii Bisericii noastre de azi.


1. Taina Preoţiei

Când vorbim de Preoţie avem în vedere misiunea special rânduită de Mântuitorul Iisus Hristos prin Sfinţii Apostoli în Biserică în vederea săvârșirii Sfintelor Tai-ne și a tuturor lucrărilor sfinţitoare în vederea mântu-irii credincioșilor. Harul Preoţiei își are originea în Slu-jirea Arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos. Taina Preoţiei este una dintre cele mai importante Taine ale Bisericii, care se administrează numai unor anumite personae special pregătite în acest sens, în vederea împli-nirii întreitei slujiri a Mântuitorului: de sfinţire, învăţare și conducere a credincioșilor pe calea mântuirii. Cele trei trepte ale Preoţiei sunt de episcop, preot și diacon. Nu insistăm asupra prezentării în amănunt a Tainei Preoţiei. Despre sublimitatea slujirii preoţești au vor-bit și au scris mulţi dintre Părinţii Bisericii, dar într-un mod cu totul deosebit Sfântul Ioan Gură de Aur, în Tra-tatul despre Preoţie, din care redăm câteva fragmente.

***

«Preoţia se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești. Și pe foarte bună dreptate, că slujba aceas-ta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuși Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer, printre puteri-le cele îngerești».

DIN ÎNVĂȚĂTURILE SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 57

***

«Mai socotești, oare, că mai ești printre oameni și că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi că toţi se înroșesc cu împărtășirea cu cinstitul Sânge al lui Hristos? Mai socotești, oare, că mai ești prin-tre oameni și că stai pe pământ? Nu socotești, oare, că te-ai mutat dintr-odată în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc și că privești numai cu sufletul gol și cu mintea curată cele din ceruri? O, minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini de toţi și se dă pe Sineși tutu-ror celor ce voiesc să-L sărute și să-L primească. Toţi fac aceasta cu ochii credinţei. Ţi se par, oare, vrednice de dispreţuit toate acestea sau sunt ele așa, că poţi să o faci pe mândrul faţă de ele?».

***

«Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hris-tos (Galateni 3,27); prin preoţi suntem îngropaţi împre-ună cu Fiul lui Dumnezeu (Romani, 6,4); prin preoţi ajun-gem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Coloseni 3,15). Prin urmare, e drept ca preoţii să fie pentru noi nu numai mai înfricoșători decât marii demnitari și decât împăraţii, dar mai cinstiţi și mai iubiţi chiar decât părinţii. Părinţii ne-au născut din sânge și din voinţa trupului (Ioan 1,13); preoţii, însă, ne sunt pricinuitorii nașterii noas-tre din Dumnezeu, ai acelei fericite nașteri din nou, ai


libertăţii celei adevărate și ai înfierii după har. (…) Dum-nezeu a dat preoţilor o putere mai mare decât părinţilor noștri trupești, nu numai când ne pedepsesc, ci și când ne fac bine. Deosebirea între unii și alţii este tot atât de mare pe cât de mare este deosebirea între viaţa de acum și viaţa viitoare. Părinţii noștri ne nasc pentru viaţa de acum; preoţii, pentru viaţa viitoare; unii nu ne pot apă-ra nici de moartea aceasta trupească și nici nu pot înde-părta bolile ce vin peste noi; ceilalţi, de multe ori, au mân-tuit chiar suflete bolnave și pe cale de a pieri, pentru că le-au făcut unora mai ușoară pedeapsa, iar pe altele chiar de la început nu le-au lăsat să cadă în păcate, nu numai cu ajutorul învăţăturilor și al sfaturilor, ci și cu ajutorul rugăciunilor».

***

«Îmi cunosc sufletul! Știu că e neputincios și mic. Cunosc măreţia slujirii preoţești! Știu cât de greu e să fii preot! Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul pre-otului, decât vânturile care frământă marea!».

***

2. Despre Rugăciune

Rugăciunea reprezintă primul pas prin care omul își înalţă inima și sufletul către Dumnezeu. Evagrie Ponticul spunea că „Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu”. Sfinţii Părinţi au afirmat că Rugăciu-nea este maica tuturor faptelor bune. Prin Rugăciune stăm de vorbă cu Dumnezeu: Îl slăvim, Îi mulţumim


și Îi cerem ajutorul în tot ceea ce facem. Părintele Teo-fil Părăian întotdeauna când vorbea despre Rugăcine cita din Sfântul Marcu Ascetul: „Când îţi aduci amin-te de Dumnezeu înmulţește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domnul să-și aducă aminte de tine”. Despre Rugăciune, despre folosul Rugăciunii, despre felul cum trebuie să ne rugăm etc., s-a scris mult și frumos în decursul veacurilor. În rândurile care urmează oferim cititorilor câteva gânduri ale Sfântului Ioan Gură de Aur Despre Rugăciune, precum și Tâlcuirea pe care Mare-le Arhipăstor al Constantinopolului a făcut-o la Rugă-ciunea Domnească.

***

«Rugăciunea este un lucru foarte bun atunci când se face cu gând curat, adică atunci când Îi mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru că ne dă, dar și pentru că nu ne dă ceea ce Îi cerem, pentru că și binele și răul sunt spre folosul nostru. Așadar, chiar și atunci când nu pri-mim, primim prin faptul că n-am primit ceea ce nu este bine pentru noi. Există cazuri în care neîmplinirea unei cereri este mai folositoare. Și atunci, ceea ce socotim că este un eșec e de fapt o izbândă. De aceea să nu ne întris-tăm când Dumnezeu întârzie să ne împlinească rugăciu-nile. Să nu ne pierdem răbdarea… Trebuie să mai spu-nem, că de multe ori, Dumnezeu nu refuză o anumită cerere, ci doar întârzie împlinirea ei. De ce? Pentru că folosindu-se de lipirea inimii noastre de acea dorinţă, ne trage mai aproape de El. De multe ori părinţii nu împli-nesc dorinţele copiilor, dar nu pentru că nu i-ar iubi, ci pentru a-i ţine aproape de ei…».


***

«Nici chiar drepţii care se roagă lui Dumnezeu nu sunt ascultaţi dacă nu trebuie să fie ascultaţi. Cine este mai drept decât Apostolul Pavel? Și totuși, pentru că a cerut ceva ce nu-I era de folos, nu a fost ascultat. Dinco-lo de aceasta, mai există un lucru care face ca rugăciu-nea noastră să fie zadarnică, și anume lipsa pocăinţei. Ne rugăm dar de la păcat nu ne înfrânăm…

De asemenea, atunci când cerem să se împlinească un lucru rău dușmanilor noștri, nu numai că nu suntem ascultaţi, dar îl și mâniem pe Dumnezeu. Rugăciunea este un medicament, iar dacă nu știm cum să luăm acest medicament, nu ne vom folosi niciodată de pe urma pute-rii sale…».

«Cât de bună este rugăciunea neîntreruptă aflăm de la femeia cananeeancă din Evanghelie, care nu înceta să strige Miluiește-mă, Doamne (Matei 15, 22). În felul aces-ta, ceea ce li s-a refuzat apostolilor, s-a dat acestei femei, care a fost răsplătită pentru răbdarea ei…».

***

«Mulţi oameni intră în biserică, spun câteva rugăciuni și apoi ies. Ies din biserică fără să știe ce au spus . Buze-le lor se mișcă, dar urechile lor nu ascultă. Dacă tu însuţi nu asculţi rugăciunea pe care o rostești, cum vrei să o asculte Dumnezeu? Zici: „Am îngenuncheat”. Da, ai înge-nunchiat, dar numai cu trupul, căci gândul tău zbura prin alte părţi. Cu gura rosteai rugăciunea, iar cu mintea scoteai dobânzi, încheiai contracte, vindeai mărfuri, cum-părai proprietăţi, te întâlneai cu prietenii tăi. Lucrul aces-


ta se întâmplă pentru că diavolul, care știe că prin rugă-ciune multe putem să dobândim, tocmai atunci vine și ne seamănă gânduri în minte. De multe ori stăm în patul nostru și nu ne gândim la nimic; ne ducem la biserică să ne rugăm și atunci mii de gânduri ne trec prin minte. De aceea, în ceasul rugăciunii noastre, de fiecare dată când ne dăm seama că gândul nostru s-a îndepărtat de Dum-nezeu și s-a apropiat de problemele de zi cu zi, să-l adu-cem înapoi și să-l silim să rămână atent și nedezlipit de înţelesurile rugăciunii… În felul acesta trebuie să se roa-ge creștinul. Mai întâi să-și adune toate gândurile și apoi să se roage cu insistenţă la Dumnezeu. Nu este nevoie să spună vorbe fără număr. Ajung cuvintele puţine și sim-ple. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre nu depinde de mulţimea cuvintelor pe care le rostim, ci de curăţia gândului și a inimii noastre… Așadar, cel care se roagă, să nu spună cuvinte fără rost. De altfel, atât Hris-tos, cât și apostolul Pavel ne îndeamnă să ne rugăm des, cu rugăciune scurtă și cu mici pauze, pentru că lungind rugăciunea, ne putem pierde atenţia, dând astfel ocazia diavolului să se apropie de noi și să ne umple mintea cu gânduri de la el. Dacă ne rugăm cu rugăciuni scurte și dese, este mai ușor să ne concentrăm atenţia și să ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu…».

***

«Când nu te afli în biserică, să spui tainic în sinea ta „Miluiește-mă, Doamne!”. Strigă la Dumnezeu cu gân-dul tău, fără să-ţi miști buzele. Dumnezeu ne aude și atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci cum ne rugăm. Chiar și când te afli în baie să te rogi. Să


te rogi oriunde ai fi. Întreaga zidire este biserica lui Dum-nezeu. Tu însuţi ești biserica lui Dumnezeu și cauţi loc unde să te rogi?».

«Așa cum am mai spus, putem să ne rugăm și acasă la noi sau în orice loc, dar rugăciunea aceasta nu are la fel de multă putere ca cea făcută în biserică, împreună cu fraţii tăi și cu preotul. Iată de ce: pentru că rugăciu-nea laolaltă cu ceilalţi înseamnă în plus dragoste și frăţietate, întărite de rugăciunile preoţilor. Rolul preoţilor este este de a întări prin puterea rugăciunii lor rugăciu-nile slabe ale poporului, făcându-le să urce la cer. Iată în ce fel rugăciunea Bisericii a izbutit să-l scoată pe Petru din închisoare».

***

Tâlcuire la rugăcinea Tatăl nostrusau

Rugăciunea Domnească

„Deci voi așa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care ești în ceruri” (Matei 6, 9)

«Vezi că îndată a deșteptat luarea aminte a ascultători-lor, amintind, chiar prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu. Cel care numește Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: ier-tarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea, înfierea, moștenirea, însușirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putinţă să numești Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aces-te bunătăţi. Hristos, deci, deșteaptă luarea aminte a ascul-


tătorilor Lui prin două lucruri: și prin vrednicia Celui pe Care Îl numesc Tată, și prin măreţia bunătăţilor de care se bucură. Când spune: „Care ești în ceruri”, nu o spune ca să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce se roagă și să-l ridice la locurile cele înal-te și la locașurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învaţă să facem rugăciune de obște pentru toţi fraţii. Că n-a spus: „Tatăl meu care ești în ceruri”, ci: „Tatăl nostru”, porun-cindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii și să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproa-pelui. Prin asta stârpește dușmănia, doboară mândria, alun-gă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătaţilor, izgonește inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeași cinste și împăratul și săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari și la cele mai necesare bunuri. Ce pagubă avem de pe urma obârșiei noastre de jos, când, de pe urma obârșiei noastre de sus, toţi suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici dom-nul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostașul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înţeleptul mai mult decât prostul? Tuturor ni s-a dăruit aceeași nobleţe, învrednicindu-ne pe toţi la fel să-I zicem lui Dumnezeu: „Tată”. Deci după ce ne-a amintit de această nobleţe, de darul cel de sus, de egalitatea de cinste dintre toţi oame-nii, de dragoste, după ce ne-a depărtat de la pământ și ne-a urcat în ceruri, să vedem acum ce ne poruncește să cerem. De altfel este îndestulător numai cuvântul „Tată”, ca să ne înveţe toată virtutea. Că acela care-L numește pe Dumne-zeu „Tată”, și „Tată obștesc”, trebuie să ducă o astfel de viaţă încât să nu se arate nevrednic de această nobleţe și să se străduiască să fie egal cu darul primit. Dar Domnul


nu Se mulţumește cu atâta, ci adaugă și o altă cerere, spu-nând așa:»

„Sfi nţească-se numele Tău” (Matei 6, 9)

«Rugaciunea, vrednică de cel ce-L numește pe Dum-nezeu Tată, este a nu cere nimic înainte de a slăvi pe Tatăl, ci de a socoti pe toate în urma laudei aduse Tatălui. „Sfinţească-se” înseamnă: „Slăvească-se”. Dumnezeu are deplină slava Sa și este totdeauna aceeași; totuși Hristos poruncește ca acela ce se roagă să-L slăvească pe Tatăl, ca Tatăl să fie slăvit și prin viaţa noastră. Același lucru îl spunea Domnul și mai înainte: ,,Așa să lumineze lumi-na voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”( Matei 5, 16); că și serafimii, când slăvesc pe Dumnezeu, spun la fel: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”(Isaia 6, 3). Prin urmare, „Sfinţească-se” înseamnă: „Slăvească-se”. Cu alte cuvin-te, Hristos spune așa: „învrednicește-ne să ducem o viaţă așa de curată, încât prin noi să Te slăvească toţi oame-nii”. Și iarăși, înseamnă să ai o filozofie desăvârșită când oferi tuturor o viaţă atât de curată, încât fiecare din cei ce o văd să înalţe pentru aceasta laudă lui Dumnezeu».

„Vie împărăţia Ta” (Matei 6, 10)

«Și aceste cuvinte sunt iarăși cuvintele unui copil recu-noscător, care nu-și lipește sufletul de cele ce se văd, nici nu socotește mare lucru pe cele din lumea aceasta, ci se grăbește către Tatăl și dorește cu înfocare pe cele viitoa-re. Toate acestea se nasc dintr-o conștiinţă curată și din-tr-un suflet desprins de lucrurile de pe pământ. Dorinţa


aceasta o avea și Pavel în fiecare zi; de aceea și spunea: „Și noi, care avem pârga duhului, suspinăm, așteptând înfierea, izbăvirea trupului nostru” (Romani 8, 23). Cel ce are această dragoste nu poate să se îngâmfe nici cu fericirea vieţii sale, dar nici nu poate să fie doborât de necazuri și supărări, ci, ca și cum ar trăi chiar în cer, este slobod și de una și de alta din aceste anomalii».

„Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” (Matei 6, 10)

«Ai văzut ce urmare minunată! Ne poruncise să dorim bunătăţile viitoare și să ne grăbim pentru plecarea noas-tră dincolo; dar atâta vreme cât nu se întâmplă asta și locuim aici, ne poruncește să ne dăm toată silinţa ca să vieţuim ca îngerii din cer. Hristos ne-a spus: „Trebuie să doriţi cerurile și cele din ceruri!”; dar a poruncit ca, îna-inte de a ajunge în cer, să prefacem pământul în cer; să trăim pe pământ, ca și cum am trăi în cer; să ne grăbim să facem așa totul. Și pentru acestea să-L rugăm pe Stă-pânul nostru. Nimic nu ne împiedică să ajungem la viaţa desăvârșită a puterilor celor de sus, chiar dacă locuim pe pământ; că e cu putinţă ca acela care trăiește aici să facă totul ca și cum ar și fi acolo. Cererea aceasta vrea să spu-nă: „După cum acolo sus în cer toate se petrec fară de nici o piedică, iar îngerii nu împlinesc numai unele porun-ci, iar pe altele le calcă, ci pe toate le fac și cu toţii se supun - că „sunt puternici în virtute - spune psalmistul - facând cuvântul Lui” (Psalmi 102, 21) -, tot așa învrednicește-ne și pe noi oamenii să nu facem pe jumătate voinţa Ta, ci să o împlinim în întregime, așa cum Tu voiești!”. Ai văzut că ne-a învăţat să fim modești, aratându-ne că virtutea


nu se datorează numai râvnei noastre, ci și harului de sus? Și iarăși, ne-a poruncit ca fiecare din noi, când ne rugăm, să ne rugăm și pentru binele întregii lumi. Că Domnul n-a spus: „Facă-se voia Ta în mine sau în noi”, ci: „Facă-se voia Ta pretutindeni pe pământ”, ca să dis-pară înșelăciunea, să se sădească adevarul, să se stârpeas-că orice păcat, să se întoarcă din nou virtutea, să nu mai fie nicio deosebire între pământ și cer. „Dacă s-ar face asta, spune Domnul, nu s-ar mai deosebi cele de jos de cele de sus – deși prin firea lor sunt deosebite unele de altele -, pentru că pământul ne-ar arăta alţi îngeri».

„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6, 11)

«Ce înseamnă cuvintele: „Pâinea noastră cea de toate zilele”? Înseamnă: pâinea noastră cea din fiecare zi. Pen-tru că Domnul spusese să ne rugăm: ,,Facă-se voia Ta, pre-cum în cer așa și pe pământ”, poruncind să împlinim și noi poruncile pe care le împlinesc îngerii, de aceea, prin cererea aceasta, face pogorământ slăbiciunii firii omenești, pentru că grăiește oamenilor îmbrăcaţi cu trup, supuși nevoilor firii omenești, care nu pot avea aceeași nepătimi-re ca îngerii. „Vă cer și vouă, oamenilor, spune Domnul, să-Mi îndepliniţi poruncile Mele în chip desăvârșit ca și îngerii, dar nu vă cer nepătimirea îngerilor, pentru că nu vă îngăduie tirania firii omenești, pentru că aveţi nevoie de hrana cea de toate zilele!”. Uită-mi-te câtă duhovnicie este și în cele trupești! Nu ne-a poruncit să ne rugăm nici pentru averi, nici pentru desfătări, nici pentru haine luxoa-se, pentru nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâi-ne, anume pentru pâinea cea de astăzi, ca să nu ne îngri-


jim de ziua cea de mâine! De aceea a și adăugat: „Pâinea cea de toate zilele”, adică pâinea care ne trebuie astăzi pen-tru hrana noastră. Și nu S-a mulţumit numai cu acest cuvânt, ci a adăugat și un altul dupa acesta, spunând: „Dă-ne-o nouă astăzi”, pentru ca să nu ne mai zdrobim capul mai dinainte cu grija zilei de mâine. Pentru ce să te îngrijești de ea, odată ce nu știi de vei vedea ziua de mâine? Porun-ca aceasta a dat-o și mai târziu, spunând: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6, 34). Hristos vrea ca noi să fim sprinteni și întraripaţi și să-i dăm atâta firii cât nevoia firii o cere de la noi. Apoi, pentru că se întâmplă să păcătuim și după baia celei de a doua nașteri, Domnul Își arată și aici multa Sa iubire de oameni și ne poruncește ca, pentru iertarea păcatelor, să ne apropiem de iubitorul de oameni Dumnezeu și să spunem așa: „Și ne iartă nouă greșelile noastre…”(Matei 6,12)».

„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri” (Matei 6, 12)

«Ai văzut ce covârșitoare iubire de oameni? După ce prin botez ne-a șters atât de multe păcate și ne-a dat nespu-să măreţie a darului Său, ne învrednicește iarăși de ierta-re după ce păcătuim! Că rugăciunea aceasta se cuvine să o spună numai cei botezaţi, o arată și legile Bisericii, dar și cuvintele de la începutul rugăciunii - că cel nebotezat nu poate să numească pe Dumnezeu Tată! Așadar, dacă rugă-ciunea aceasta se cuvine să fie rostită numai de cei botezaţi, iar ei se roagă pentru că au nevoie să li se ierte păcatele, urmează că nici după botez n-a pierit câștigul pocăinţei. Dacă Domnul n-ar fi vrut să arate asta, nu ne-ar fi porun-cit să ne rugăm așa. Pentru că Domnul în această rugăciu-


ne amintește de păcate, pentru că ne poruncește să ne cerem iertare, pentru că ne învaţă că putem să dobândim iertare și pentru că prin aceasta ne-a făcut lesnicioasă cale, este lămurit că știe și că ne arată că putem, și după botez, să ne curăţim păcatele; și tocmai de aceea a pus în rugăciunea aceasta și cererea pentru iertarea păcatelor. Astfel, pentru că ne pomenește de păcate, ne învaţă să fim smeriţi; pen-tru că ne poruncește să iertăm altora greșelile, îndepărtea-ză din sufletul nostru dușmănia; pentru că ne tăgăduiește și nouă iertarea greșelilor dacă iertăm pe cei ce ne greșesc, ne dă bune nădejdi și ne învaţă să filozofăm despre nespu-sa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Dar ceea ce trebuie mai cu seamă observat este că, în fiecare din cererile de până acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea și porunca de a nu purta dușmănie - că a sfinţi nume-le lui Dumnezeu înseamnă a duce o viaţă desăvârșită în toate privinţele; a se face voia Lui arată iarăși același lucru; a putea să-I spui lui Dumnezeu: Tată, înseamnă a arăta o vieţuire fără pată; în toate acestea este cuprinsă negreșit și îndatorirea de a îndepărta din sufletul nostru orice ură faţă de cei ce ne-au greșit -, totuși Hristos nu S-a mulţumit cu atâta, ci, vrând să arate cât de mult ţine la iertarea dușmanilor, o amintește în chip special; iar după ce ter-min rugăciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porun-ci decât asupra acesteia, spunând așa: „Că de veţi ierta oamenilor greșelile lor, vă va ierta și vouă Tatăl vostru cel ceresc” (Matei 6, 14). Prin urmare, noi facem începutul ier-tării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre. Și pen-tru că nici unul din cei nesocotiţi, când este judecat, să nu-I poată aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mică, Dumnezeu te face pe tine stăpân, răspunzător al sentinţei și-ţi spune: „După cum ai judecat, așa te judec și Eu! Dacă


ierţi pe aproapele tău, te voi ierta și Eu!” Cu toate că nu se potrivește o iertare cu alta! Tu ierţi pentru că ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însă, n-are nevoie de nimic; tu ierţi pe un om de aceeași fire cu tine; Dumnezeu, însă, iartă un rob; tu ești vinovat de nenumărate păcate; Dumnezeu, însă, este fară de păcat. Și cu toate acestea, și așa Dumnezeu Își arată iubirea Lui de oameni. Ar putea, chiar fără asta, să-ţi ierte toate păcatele tale, dar vrea, și pe această cale, să-ţi facă bine, dându-ţi nenumărate prilejuri să fii blând și iubi-tor de oameni, să scoată din tine fiara, să stingă mânia și prin toate să te înfrăţească cu mădularul tău. Ce ai putea să spui? Că ţi-a făcut rău pe nedrept semenul tău? Dar toc-mai aceasta înseamnă greșeala! Dacă ţi-ar fi făcut rău pe bună dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotită greșeală. Dar și tu te apropii de Dumnezeu ca să dobândești iertarea unor greșeli ca acestea, ba chiar cu mult mai mari. Și îna-inte de a ţi se fi iertat păcatele te-ai bucurat de mari daruri din partea lui Dumnezeu: ai fost învăţat că ai suflet ome-nesc și ai fost povăţuit să fii blând. Odată cu acestea te așteaptă și mare răsplată dincolo, dacă nu ceri socoteală celor ce ţi-au greșit. Dar de ce pedeapsă nu suntem vred-nici, când puterea stă în mâinile noastre, iar noi ne trădăm mântuirea? Cum mai putem pretinde să ne asculte Dum-nezeu în celelalte rugăciuni ale noastre, când noi înșine nu vrem să avem milă de noi în cele ce suntem stapâni?».

„Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăţia și puterea și slava în veci.

Amin”. (Matei 6, 13)

«În aceste cuvinte Domnul ne arată lămurit nimicni-cia noastră și ne potolește trufia, învăţându-ne să fugim


de lupte și să nu le căutăm. Așa victoria ne va fi mai stră-lucită, iar înfrângerea diavolului mai rușinoasă. Când suntem târâţi în lupte, da, atunci trebuie să le înfruntăm cu curaj; dar dacă nu suntem chemaţi, să stăm liniștiţi și să așteptăm timpul luptelor, ca să arătăm și că nu umblăm după slavă deșartă și că suntem curajoși. „Cel rău” este numit aici diavolul. Domnul ne poruncește să purtăm cu el război neîmpăcat și ne arată că diavolul nu-i prin fire așa. Că răutatea nu vine de la fire, ci de la voinţă. Diavo-lul este numit prin excelenţă așa din pricina covârșitoarei lui răutăţi și din pricină că duce cu noi război neîmpă-cat, fară ca noi să-l fi nedreptăţit cu ceva. De aceea Dom-nul nici n-a spus: „Izbăvește-ne de cei răi”, ci „de cel rău”, învăţându-ne să nu purtăm ură semenilor noștri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noas-tră de la ei la diavol pentru că el este pricina tuturor rele-lor. Așadar, după ce prin amintirea dușmanului nostru ne-a pregătit de luptă și ne-a stârpit toată trândăvia, ne dă iarăși curaj și ne ridică gândurile, amintindu-ne de împăratul sub Care suntem rânduiţi și arătând că El este mai puternic decât toţi, spunând: „Că a Ta este împărăţia și puterea și slava”. Deci dacă a Lui este împărăţia, nu trebuie să ne temem de nimeni, pentru că nu este nimeni care să I se împotrivească și cu care să împartă stăpâni-rea. Când spune: „A Ta este împăraţia”, Hristos arată că și diavolul, care se luptă cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar dacă pare că I se împotrivește, Dumnezeu îngădu-indu-i deocamdată aceasta. Că și diavolul face parte din robii Lui, din cei cărora, li s-a luat cinstea și au fost izgoniţi. De altfel diavolul n-ar îndrazni să atace pe vre-un om dacă n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porci-


lor n-a putut îndrazni ceva pâna ce nu i-a îngaduit Dom-nul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, până ce n-a luat îngăduinţa de sus „și puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este să ai curaj, pentru că ai un Împărat ca Acesta, Care poa-te săvârși, și prin tine cu ușurinţă totul”. „Și slava în veci. Amin.”».

3. Necazuri și încercări

Necazurile fac parte din viaţa omului. Sub mentalita-tea vremurilor de azi omul contemporan vede în suferinţă o catastrofă, o situaţie care nu poate aduce niciun câștig pentru o persoană. Problematica suferinţei sau a neca-zurilor frământă atât pe oamenii credincioși cât și pe cei necredincioși. Creștinul ortodox vede necazurile prin prisma iubirii lui Dumnezeu ca o metodă pedagogică de a-l menţine pe om cu ochii aţintiţi spre Cer, spre Părin-tele Ceresc care ceartă, mustră sau biciuiește spre îndrep-tare și mântuire. Cei necredincioși văd în prezenţa neca-zurilor și a suferinţelor un argument al negării existenţei lui Dumnezeu. O perspectivă încurajatoare pentru noi cei de astăzi în privinţa necazurilor ne-o oferă Sfântul Ioan Gură de Aur din a cărui operă am selectat câteva cuvinte pe această temă.

«Când întâmpinăm viclenii și greutăţi, Dumnezeu nu intervine îndată pentru a ne ajuta, ci mai întâi ne lasă să ne chinuim un timp și mai târziu săvârșește minunea. De ce face așa? Ca să ne ferească de necunoștinţă și nemulţumire. De obicei noi, oamenii, imediat ce ieșim din necazuri, uităm și de amărăciunea lor și de Dumne-


zeu Care ne izbăvește de ele. De multe ori, iarăși, credem că singuri am reușit să scăpăm de nenorocirile care au dat peste noi. Așadar de aceea Dumnezeu îngăduie ca mai întâi să ne lovească încercările și mai târziu vine să ne salveze. Când Dumnezeu vrea să ne ajute, nimic nu-L poate împiedica. E de-ajuns atunci o armă a lui Dumne-zeu, e de-ajuns un om al Lui, e de-ajuns doar un semn al Lui, pentru a fi biruiţi și cei mai puternici vrăjmași».

***

«Când suferim pe nedrept trebuie să știm că asta se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, fie pentru a ne spăla păcatele, fie pentru a primi cununa».

***

«Mulţi cred că cel care suferă este negreșit păcătos. Ei bănuiesc, neîntemeiat și naiv, că necazurile vin mereu ca pedeapsă pentru călcarea legii dumnezeiești. Așa s-a petrecut în cazul dreptului și mult-încercatului Iov».

***

«Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolu-lui, dacă suntem atenţi și răbdători, ne poate aduce mare folos. Vrăjmașul cel închipuit l-a atacat cu atâta furie pe Iov. Dar cu ce l-a vătămat în cele din urmă? Cu nimic. Din contră, i-a adus o mai mare sfinţenie și o mai strălu-citoare slavă. Când noi suntem veghetori, diavolul nu ne poate vătăma. Poate, însă, fără voia lui, să ne fie de folos, să ne sporească virtutea. Uită-te ce se întâmplă când cine-


va suflă în foc. La început pare că-l stinge. Însă în cele din urmă nu numai că nu-l stinge, ci îl aprinde și mai tare. Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întris-tări, ce-ar fi omul? S-ar deda desfrâului și beţiei, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârșire de Dumne-zeu și de poruncile Lui. Așa însă, nevoinţele și temerile, necazurile și încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin școli de filozofie, exerciţii ale sufletului. Așa cum meșterul aurar bagă aurul în cuptor și-l lasă în flăcări până ce se va curăţi, la fel și Dumnezeu lasă sufle-tele în cuptorul suferinţelor, până ce vor dobândi curăţie.

Dumnezeu nu ne-a dat simţământul tristeţii ca să-l folosim nesăbuit și nepotrivit, ci atunci când trebuie și când ne este de folos. Să ne întristăm așadar nu atunci când suntem vătămaţi, ci când vătămăm; nu când sun-tem nedreptăţiţi, ci când nedreptăţim; nu când suntem îndureraţi, ci când provocăm durere».

***

«Necazurile și încercările nu sunt pricini de întrista-re, ci de laudă și bucurie. De altfel necazurile sunt trimi-se de Dumnezeu cu înţelepciune. Așa cum cobzarul nu întinde prea mult corzile cobzei ca să nu se rupă, însă nici nu le lasă prea slabe, ca să nu-și piardă rezonanţa lor, la fel și Dumnezeu nu ne lasă într-o stare de fericire continuă, însă nici într-o stare de suferinţă continuă. Ne dăruiește perioade de liniște și pace pentru a ne mângâ-ia și odihni, dar din când în când, uneori mai des și alte-ori mai rar, ne trimite și ispite și necazuri. În anumite cazuri, desigur, întârzie mult să ne scape de nenorociri. Din ce motiv? Ca să ne gândim la El și să ne apropiem


de El, ca să alergăm la El și să-I cerem ajutor. De aceea îngăduie durerile, bolile, nenorocirile, foametea și alte rele. Astfel, rămânând aproape de Dumnezeu, ne câștigăm mântuirea. Datorită suferinţelor trecătoare, moștenim viaţa veșnică».

***

4. Postul

Postul în spiritualitatea creștină răsăriteană ocupă un loc foarte important între mijloacele de îmbunătăţire a vieţii duhovnicești. Arhiepiscopul Ioan i-a acordat un loc foarte important atît în viaţa sa cât și în scrierile sale.

«Se poate duce osteneala postului, dar plata lui a nu lua. Cum? Când de bucate ne depărtăm, dar de păcate nu ne lepădăm. Când carne nu mâncăm, dar mâncăm casele săracilor. Când cu vin nu ne îmbătăm, ci cu pofta cea rea. Când toată ziua petrecem nemâncaţi, dar o petre-cem în priveliști desfrânate. Iată osteneala postului, iar plata lui nicidecum, când ne ducem la priveliștile fărăde-legii. Că ce folos este ca postind să se dedea priveliștii fărădelegii, să intre în școala desfrânării, în gimnaziul cel slobod al înverșunării, să stea pe scaunul pierzătorilor? Căci ca într-un cuptor băgând diavolul cetatea, de jos îl aprinde, nu punând viţe, precum a pus barbarul acela atunci, nici catran, nici câlţi, nici smoală, ci cele mai rele decât acestea, vederi desfrânate, cuvinte de rușine, ver-suri urâte și desfrânate, cântece pline de toată răutatea.

Care este folosul postului când trupul îl oprești de la hrana cea legiuită, iar sufletului îi dai hrană, fărădele-


gea? Când petreci toată ziua stând acolo, văzând firea omenească cu necuviinţă purtându-se, femei desfrânând, preadesfrânări arătând acolo aceia care culeg răutăţile din fiecare casă? Că desfrânări și predesfrânări văd și hule aud, ca și prin ochi și prin urechi să intre în suflet boala. Care este folosul postului, când sufletul se hrănește cu unele ca acestea?».

5. Pocăinţa

Cât de importantă este Taina Pocăinţei în vederea dobândirii Împărăţiei Cerurilor ne-o dovedește mărtu-risirea tâlharului de pe cruce. Sfinţii Părinţi mărturi-sesc faptul că fără Pocăinţă nimeni nu s-ar mântui, fiind al doilea botez prin care ne putem câștiga curăţenia pierdută prin păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur a avut cuvinte de încurajare și pline de nădejde pentru cei care au căzut în diferite patimi sau păcate.

«Ești păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pen-tru pocăinţă. Ai păcătuit Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ţi mărturisești păcatul? Dar dacă nu te osândești singur pe tine, îl vei avea osân-ditor pe diavol. Grăbește-te și răpește-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbește-te și stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă. Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică și spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: „Am păcă-tuit!”. Fiindcă este scris: „Mărturisește-ţi tu mai întâi păca-tele, ca să poţi fi îndreptăţit” (Isaia 43,26). Mărturisește-ţi păcatul, pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva


asemănător. Un cuvânt doar: „Am păcătuit!”. Și de unde știu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, aces-ta va fi șters? Îţi răspund: În Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit și i-a fost șters, cât și pe cel care nu l-a mărturisit și a fost osândit. Cain l-a ucis pe fratele său din invidie. Și l-a pedepsit imediat...deoarece Cain, cu toa-te că mai târziu s-a căit, n-a mărturisit el primul păcatul pe care l-a săvârșit, de aceea nu și-a aflat iertare. Așadar prima cale a pocăinţei și a iertării păcatelor este mărturi-sirea. Și pentru a te încredinţa că așa este, privește cum un altul, mărturisindu-și păcatul, i s-a șters. Proorocul și împă-ratul David a căzut într-un păcat îndoit, al adulterului și crimei... Iar Dumnezeu ce-a făcut? I l-a trimis pe prooro-cul Natan. Proorocul a venit la prooroc. Un prooroc a păcă-tuit, alt prooroc a adus leacul. David răspunde: „Am păcă-tuit împotriva Domnului”. Atunci și Natan îl încredinţează: „Și Domnul ţi-a îndepărtat păcatul”. Domnul l-a iertat, pentru că s-a osândit pe sine. I-a șters păcatul, fiindcă l-a mărturisit cu bărbăţie. Așadar mărturisirea este prima cale care conduce la pocăinţă».

6. Bogăţia

Între piedicile care îi fac pe mulţi oameni să nu-și ridice ochii spre Cer și să-l caute pe Dumnezeu, Mân-tuitorul Iisus Hristos enumeră și bogăţia. Grijile lumești și agonisirea de bunuri materiale îi fac pe mulţi oameni să nu-și facă timp pentru dobândirea adevăratei bogăţii, bogăţia duhovnicească, pe care furii nu o fură și moli-ile nu o mănâncă. În rândurile care urmează redăm câte-va dintre cuvintele pe care Arhipăstorul Constantino-polului le-a transmis contemporanilor săi cu privire la


bogăţie, îndemnuri valabile și pentru creștinii vremu-rilor noastre.

«Dar este vremea acum să vă punem vouă înainte masa obișnuită de la Pavel, aducându-vă ce s-a citit astăzi în auzul tuturor: „Celor bogaţi în veacul de acum poruncește-le să nu se semeţească”. Zicând „celor bogaţi în veacul de acum”, arătat este că sunt și alţi bogaţi, dar ai veacului ce va să fie. Precum era Lazăr, care în această viaţă era sărac, iar acum în cealaltă era bogat. Nu cu aur și cu argint...fiind îmbogăţit, ci cu bunătăţile cele negrăite, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Aceasta este cu adevărat bogăţie și îndestulare, când nici stricăcioasă nu este și nici schimbare nu va primi. Iar bogatul acela, care-l trecea cu vederea pe Lazăr acesta, acum nu este așa, ci a ajuns mai sărac decât toţi, că rugându-se să dobândească o picătură de apă, nici atât n-a primit. A ajuns la sărăcia cea mai de pe urmă. De aceia i-a numit bogaţi ai veacului acestuia, ca să cunoști că odată cu viaţa aceasta încetează și îndestularea; nu trece mai departe, nici se mută împreună cu cei ce o au când se mută de aici, ci de multe ori chiar mai înainte de moarte îi lasă. Și aceasta o arată Pavel zicând: „Nici să-și pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică”(I Timotei 6,17).

Deci să cercetăm pentru care pricină a zis Pavel: „Celor bogaţi în veacul de acum poruncești-le să nu se semeţească”, și nu a zis: să nu se îmbogăţească, să sărăcească, sau să-și împartă avuţiile. Știa că rădăcină și pricină a bogăţiei este mândria, de aceea a zis așa, căci dacă se vor smeri de pri-sos este îndemnul acesta... Apoi mai știa că bogăţia nu este oprită nimănui, mai ales dacă o va întrebuinţa cum se cuvi-ne. Căci precum am zis că vinul nu este un lucru rău, ci


beţia, așa nici avuţia nu este rea, ci lăcomia și iubirea de argint. Unul este iubitorul de argint și altul bogatul. Iubi-torul de argint nu este bogat, el are trebuinţă de multe, iar cel care are trebuinţă de multe nu va fi niciodată bogat. Iubitorul de argint este păzitor al banilor, iar nu stăpân al lor; rob, iar nu domn. Căci mai lesne va da ceva din trupul său, decât din aurul cel îngropat... Că pe acestea, pe care nu voiește să le dea la alţii, nici să le împartă la săraci, cu toate că ar suferi nenumărate chinuri, cum va putea să le socotească ale sale? Și cum are stăpânire peste ele, când nu îngăduiește să le întrebuinţeze, nici de ele să se desfăteze?

Pavel nu obișnuiește ca să poruncească ascultătorilor toate cele folositoare, ci mai lasă din ele, pogorându-se la neputinţa lor, precum și Hristos a făcut... De aceea și Pavel cu cei bogaţi nimic nu vorbea de sărăcie, ci de sme-renia gândului, făcând acestea și pentru neputinţa ascul-tătorilor, știind că de se vor smeri, degrabă se vor izbăvi ei de osârdia de a se îmbogăţi. Și sfătuindu-i să nu se înalţe cu gândul, le-a adus și pricina de a nu se înălţa. Și care este aceasta? De vor cunoaște firea bogăţiei, că este mai degrabă pieritoare și necredincioasă. De aceea a adă-ugat: „Nici să-și pună nădejdea în bogăţia cea nestator-nică”. Bogat este nu cel ce are multe, ci cel ce dă multe. Avraam era bogat, iar nu iubitor de argint... Și noi dar să nu ne împodobim casele, ci mai înainte de case, sufletul nostru. Și, oare, nu este lucru de ocară ca să căptușim în zadar zidurile de marmoră, iar pe Hristos, care umblă gol, să-L trecem cu vederea? Ce folos ai omule din casă? Oare vei putea s-o iei când te vei duce de aici? Ci numai sufletul negreșit îl vei lua și te vei duce... Să vă ajute banii acum. Dar nu au putere... Să zidim case ca să locuim, iar nu ca să ne mândrim. Ce este peste trebuinţă este de pri-


sos și nefolositor. Încalţă-te cu încălţăminte mai mare decât piciorul! Dar nu o vei suferi, că te împedică la umblare. Așa și casa care este mai mare decât trebuinţa, împedică la suirea la ceruri. Și de voiești să zidești case strălucite și mari, nu te opresc, dar nu pe pământ. Zidește corturi în ceruri, ca să poţi primi și pe alţii; corturi care niciodată nu se strică. De ce turbezi spre cele ce fug și rămân aici? Nimic nu mai este amăgitor decât bogăţia; astăzi cu tine și mâine împotriva ta și înarmează ochii zavisnicilor din toate părţile. Ea este un pizmaș cu care împreună petreceţi; vrăjmaș cu care împreună locuiţi. Și martori sunteţi voi cei ce o aveţi, care mereu o îngropaţi și o ascundeţi. Iar primejdia cea de acum mai mare ne-o face bogăţia. Uită-te la săraci cum sunt de liniștiţi și slo-bozi, iar bogaţii multă neliniște au, căci aleargă și caută unde să-și îngroape aurul sau cui să-l încredinţeze. Ce mai umbli și cauţi, o omule? Iată stă Hristos gata să pri-mească averea ta s-o păstreze. Și nu numai să ţi-o păs-treze, ci să ţi-o ţi înmulţească și cu multă dobândă să ţi-o dea înapoi. Din mâna Aceluia nimeni nu le răpește. Și nu numai că El îţi păstrează averile, ci te și slobozește de ori-ce primejdie... Voiești să fii bogat? Să ai prieten pe Dum-nezeu, și vei fii mai bogat decât toţi! Voiești să fii bogat? Nu cugeta înalt... Să cugetăm la firea noastră, să socotim păcatele noastre, să cunoaștem cine suntem și destul ne va fi nouă aceasta ca să ne îndemne la smerita cugetare. Să nu-mi zici că ai bunătăţi strânse de atâţia și atâţia ani, nenumăraţi talanţi de aur, dobânzi care se adaugă în fie-care zi. Căci toate acestea în zadar le zici. Că de multe ori într-un ceas sau într-o parte mai scurtă de vreme, toate cele adunate în case se împrăștie, precum împrăștie vân-tul pulberea cea nestatornică... Cel ce astăzi este bogat


mâine este sărac... Toţi avem întrebuinţarea, iar stăpâni-re nu are nimeni. Și cu toate că în întreaga noastră viaţă bogăţia va fi la noi, neschimbându-se deloc, dar la moar-te vrând-nevrând o lăsăm altora, folosindu-ne numai de întrebuinţarea ei, iar de stăpânire suntem lipsiţi... Căci cel ce a aruncat avuţiile și le-a dat pe ele săracilor, le-a întrebuinţat cum se cuvine și având și stăpânire peste ele, așa s-a dus de aici; căci nici în ceasul morţii nu se lip-sesc de averea lor, când au trebuinţă mai mare de folo-sul și apărarea ei, iar în ziua Judecăţii, când ni se va cere seamă pentru cele ce am lucrat, nu numai atât cât am împărţit vom lua, ci mult mai multe decât acelea care le-am împărţit. De aceea cel ce va voii să aibă și averea și întrebuinţare și stăpânire peste ea, să se lipsească și să se izbăvească acum de ea. Iar cel ce nu va face aceasta acum, la moarte negreșit o va face, dacă nu și mai înain-te de ea, pierzând-o după ce a suferit multe primejdii și rele...

Dumnezeu te-a făcut bogat, de ce tu singur te faci sărac? Te-a făcut bogat ca să ajuţi celor lipsiţi și așa să dezlegi păcatele tale. Ţi-a dat bani, nu ca să-i închizi spre pierzarea ta, ci ca să-i verși spre mântuirea ta... Întruna, se pare bogăţia întrece pe sărăcie, aceea că cei ce o au se desfătează în toate zilele și se umplu la ospăţuri de mul-tă dulceaţă. Dar aceasta se poate vedea că se întâmplă și la mesele săracilor, și că aceștia se desfătează cu mai mul-tă dulceaţă decât toţi bogaţii. Nu vă minunaţi, nici să socotiţi că ceea ce am zis este de necrezut! Că eu din însăși viaţa de toate zilele o voi dovedi aceasta. Știţi și toţi adeveriţi că la ospăţuri, nu bucatele fac dulceaţa, ci așezarea celor ce se ospătează».


7. Vorbirea de rău a aproapelui

Una dintre patimile cele mai răspândite în vremea noastră este cea a vorbirii de rău a semenilor noștri. De multe ori chiar fără să vrem ne trezim judecând și bâr-find pe cei din jurul nostru, fie că e vorba de prieteni, vecini, colegi de muncă sau chiar persoane pe care nu le cunoaștem personal. Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, cu privire la păcatul vorbirii de rău a semeni-lor noștri, pot să ne trezească din această patimă și să ne ajute să punem strajă gurii noastre, precum ne spu-ne și proroocul David.

«Să punem limbii noastre frâu, ca să nu scoată afară cum ar vrea toate cele din minte; să nu grăiască de rău pe fraţi; să nu ne mușcăm și să nu ne mâncăm unii pe alţii, căci cei ce mușcă cu cuvintele sunt mai răi decât cei ce mușcă cu dinţii. Căci aceia cu dinţii mușcă trupul, iar aceștia cu cuvintele mușcă sufletul, rănește cinstea, făcând rana nevindecată. Și va primi pedeapsă mai mare, cu cât mai cumplită este mușcarea. Și cel ce mușcă, adică grăi-torul de rău, nu va scăpa de pedeapsă, fiindcă nu are pri-cină, dreaptă sau nedreaptă, a răutăţii sale. Celelalte păca-te cu toate că au pricini necuviincioase, dar au; precum curvarul își împlinește pofta, hoţul își ușurează lipsa, ucigașul de oameni își potolește mânia, dar grăitorul de rău nu poate aduce nicio pricină. Căci spune-mi: Ce bogăţie de bani dobândește? Ce poftă își împlinește? Nici una din astea, ci grăirea de rău este o fiică a zavistiei, care nu are nicio pricină, nici dreaptă, nici nedreaptă. De ace-ea s-a lipsit de toată iertarea... Voiești să grăiești de rău? Grăiește de rău păcatele tale. Căci zice: „Spune tu întâi


păcatele tale ca să te îndreptezi” (Isaia 43,26). Ai văzut grăire de rău îndreptăţită, care aduce laudă și cunună? Și iarăși: „Dreptul singur este pârâșul său de la întâiul cuvânt” (Pilde 18,17). Al său nu al altuia. De te vei face pârâș și grăitor de rău al altuia, te vei pedepsi, iar de te vei face al tău, te vei încununa...».

***

«Limba este sabie ascuţită, dar să nu facem răni altora cu ea, ci să tăiem cu ea putreziciunile noastre. Voiești să cunoști că drepţii aveau obicei de a nu grăi de rău pe alţii, ci numai pe ei? Ascultă pe Pavel care strigă: „Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios și m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam și batjocoream” (I Timo-tei 1,12-13). Vezi cum se grăiește de rău pe sine? și iarăși zice: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15). Și iarăși: „nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni, 15,90). Ai văzut cum peste tot se grăiește de rău pe sine? Căci știa folosul acestei grăiri de rău cum că lucrează dreptate... Iar când vedea pe alţii judecând relele străine cu multă aspri-me le astupă gurile, zicând: „De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului și va găsi sfaturile inimilor (I Corinteni, 4,50). Lasă Aceluia care știe cele ascunse ale minţii judecata...».

***


«Nu ai păcat când auzi un cuvânt, ci ai păcat când auzindu-l, nu vei tăcea, făcându-te astfel vinovat nu numai de cuvântul acela, ci și de grăirea de rău. „Căci din cuvin-tele tale te vei îndrepta, și din cuvintele tale vei fi osân-dit” (Matei, 12,37). Și acestea s-au zis nu pentru cei clevetiţi, ci pentru cei ce clevetesc, apoi temându-se se mărturisesc. Căci cel clevetit nu a fost vătămat cu nimic. Ci cele grăite despre el de vor fi minciuni, plată va lua, iar de vor fi adevărate, nici așa nu pătimește nici o vătă-mare de la grăirea ta de rău. Căci Judecătorul nu va hotă-rî pentru el luându-se după ocara ta. Și ca să zic ceva mai minunat, de va suferi cu bucurie hula, mare folos va dobândi, precum a dobândit vameșul. Iar cel ce vorbește de rău, deși mincinoase sau adevărate vor fi cele grăite de aproapele, foarte mult se va păgubi. Și nu mai este trebuinţă de a dovedi aceasta. Și că deși va grăi lucruri adevărate mai grea își face lui judecata arătat tuturor, căci în loc să acopere nevoile și păcatele aproapelui, le descoperă și le dezvăluie la toţi, făcându-se pricinuitor de sminteli. Și dacă cineva va sminti numai pe unul va lua pedeapsă mare, atunci cel ce smintește mulţi cu ves-tea cea rea, câtă pedeapsă nu va suferi? Fariseul nu minţea, ci grăia adevărul, numind vameș pe vameșul, dar a fost pedepsit. Deci acestea știindu-le, iubiţilor, să fugim de grăirea de rău, căci nu este alt păcat mai cumplit sau mai ușor decât acesta».

8. Patima Desfrâului

A vorbi astăzi despre patima desfrâului poate părea anacronic. Adolescenţii noștri s-au lăsat în bună măsu-ră convinși, de tot felul de indivizi și specialiști în sexo-


logie din mass-media, că păstrarea castităţii până la căsătorie e cea mai mare tâmpenie și că această menta-litate trebuie depășită. Astăzi cei mai mulţi tineri pre-feră să trăiască în desfrâu ani de zile în căutarea parte-nerului potrivit pentru a-și întemeia o familie, iar după ce și-o întemeiază la scurt timp caută alţi parteneri pen-tru a-și face viaţa „mai frumoasă”. Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă în termeni categorici patima desfrâ-ului arătând consecinţele nefaste ale acesteia pentru viaţa omului.

«O altă mare patimă este cea a desfrânării. Desfrâna-rea duce deseori și la patima adulterului... Cu toţii știm că la tineri pofta trupească este puternică și stăruitoare. Așadar dacă sunteţi părinţi, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânaţi pe copiii voștri cu poveţe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc posibil. Și atunci când vor crește, să nu amânaţi căsătoria lor. Nu lăsaţi anii să treacă. Chiar și îna-inte ca fiul vostru să meargă în armată, chiar și înainte de a se împlini profesional, îngrijiţi-vă să se însoare. Căci atunci când știe că nu va întârzia să se afle împreună cu mireasa lui, flacăra trupului se va potoli... Dacă fiul vos-tru se apropie neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu binecuvântarea și cu frica de Dumnezeu, atunci căsătoria va fi într-adevăr vrednică de cinste, de vre-me ce va uni suflete curate și nepângărite. Atunci soţii vor avea în viaţa lor de obște armonie, pace și înţelegere. Însă dacă tânărul înainte de căsătoria lui a obișnuit să trăiască în necurăţie și desfrâu, la fel va face și în căsnicie. Pentru o perioadă scurtă de timp va fi mulţumit de soţia lui. Dar grabnic se va întoarce la lucrurile de dinainte, la vorbe por-coase, la glume viclene, la fapte de desfrâu, pe care nu-mi


este îngăduit să le descriu... Cine nu se mulţumește cu soţia lui cade în greul păcat al adulterului. Cel ce săvârșește un asemenea păcat, oricât de multe fapte bune ar face, nu se va mântui, după cum ne înștiinţează Apostolul: „Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulte-rii..., nu vor moșteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6,9). Cu totul neîndreptăţit este cel care are atâta neînfrâ-nare încât ajunge la adulter. Dacă există atâţia bărbaţi care, în timpul postului și rugăciunii, nu se apropie nici de soţia lor, ce să spunem despre cel care vrea și femeie străină ca să-și satisfacă poftele trupești? Greu și urât păcat! ... Înfricoșător, deci, este păcatul desfrânării și încă și mai înfricoșător cel al adulterului. Amândouă duc la iadul veșnic. De aceea, rogu-vă, aveţi grijă să vă feriţi de aseme-nea boală sufletească. Altfel nu veţi avea un loc în spaţiul sfânt al Bisericii. Oile bolnave trebuie să fie despărţite de cele sănătoase, până ce se vor vindeca. Suntem mădulare ale lui Hristos. Să nu devenim mădularele unei desfrâna-te. Aici nu este casa păcatului, ci biserica lui Dumnezeu. Dacă ai devenit mădular al desfrânatei, nu sta în biserică, ca să nu pângărești locul. Însă dacă te pocăiești și te îndrep-tezi, Domnul te va primi în lăcașurile Sale cerești».

9. Invidia

Relaţiile dintre oameni sunt de cele mai multe ori alterate de faptul că oamenii se sustrag de la împlini-rea poruncilor dumnezeiești. Dacă oamenii ar încerca să împlinească „porunca iubirii de Dumnezeu și de semeni”, cu siguranţă păcatul invidiei nu ar fi atât de mult răspândit și nu ar crea atâtea prăpastii între oameni. Pentru multă lume păcatul invidiei poate părea „ino-


fensiv” la fel cum este considerat și păcatul mândriei, dar Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia asupra aces-tui păcat strigător la cer care roade inima omului fără încetare.

«Nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invi-dia, care e o boală neînchipuit de grea și mult mai pri-mejdioasă decât iubirea de argint, căci ea este rădăcina tuturor relelor. Iubitorul de argint este mulţumit atunci când el dobândește ceva, pe când cel care invidiază nu se mulţumește decât atunci când semenul său nu do-bândește nimic. Fericirea sa este nefericirea celuilalt. Exis-tă o nebunie mai mare ca aceasta? Omul invidios se topește ca o lumânare văzând că vecinului său îi merge bine. Astfel, el nu numai că se lipsește de bunătăţile cerești, dar nici în această viaţă nu are liniște. Molia nu roade lâna și nici viermele carnea așa cum invidia roade și dis-truge inima și măruntaiele omului invidios. Nu este nici o greșeală dacă îi numim pe invidioși fiare și demoni. Așa sunt invidioșii sau chiar mai răi, pentru că fiarele se năpus-tesc asupra noastră numai când sunt flămânde sau când noi le stârnim, însă invidioșii, de multe ori chiar și atunci când le facem bine, se poartă ca și cum i-am fi nedreptăţit. Demonii simt dușmănie faţă de noi, dar nu și faţă de ceilalţi demoni, în vreme ce oamenii invidioși nu ţin cont de nimic. Aceștia nu se îngrijesc de mântuire și își dau sufletul la iad, umplându-și inimile cu tristeţe și tulbu-rare fără nici un motiv. Rău mare este invidia. Există ceva mai rău decât ea? Poate preacurvia. Dar cel care săvârșește preacurvie măcar, pe de o parte, simte o anu-mită plăcere, iar pe de altă parte, păcătuiește doar câte-va minute, pe când cel care invidiază nu se odihnește zi


și noapte, căci invidia este un vierme care îi roade ini-ma fără încetare…

Nefericiţi sunt și au fost toţi oamenii invidioși din toa-te timpurile și din toate locurile, pentru că se chinuiesc din pricina răutăţii lor și, mai mult decât atât, sunt izgoniţi de Dumnezeu pentru acest păcat înfricoșător. Nu le rămâ-ne altceva de făcut decât să se pocăiască și să dobândeas-că smerenie și dragoste, ca să primească liniște sufleteas-că și bunăvoinţa lui Dumnezeu».

10. Iadul și Raiul

Potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe Raiul și Iadul trebuie înţelese ca două locuri și stări: de fericire (Raiul), respectiv de suferinţă sau osândă (Iadul), între care exis-tă o prăpastie sau despărţitură de netrecut. Sfânta Scrip-tură, Sfânta Tradiţie și Sfinţii Părinţi, ne dau numeroa-se mărturii despre viaţa veșnică, despre fericirea sau osânda care îi așteaptă pe oameni după moarte, respec-tiv după judecata particulară. În lumea de azi a vorbi despre viaţa veșnică, despre Rai și Iad, despre răspla-ta sau pedeapsa veșnică, te face să fii etichetat ca un fantezist sau un vânzător de iluzii. Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă însă să căutăm Împărăţia lui Dum-nezeu în primul rând, fiind valoarea cea mai de preţ pentru un om. Fiecare om este liber să urmeze pe Hris-tos, să răspundă chemării lui Dumnezeu sau să se lase influenţat de către diavolul și să ajungă în împărăţia acestuia, care este Iadul. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să nu ne lăsăm păcăliţi și înșelaţi de către diavol, ci să-L urmăm pe Domnul Hristos pentru a fi moștenitori ai Raiului.


«Păcatul și iadul au o legătură strânsă între ele. Cei nedrepţi și păcătoși sunt chinuiţi și aici, înainte de a fi chinuiţi în iadul veșnic... Plăcerea păcatului este ca o umbră și ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârșit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruiește omului, dar veșnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa între-gii vieţi, la fel sunt și desfătările pământești în faţa chi-nurilor iadului. Cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa? Să ne ferim, dragii mei, de viclenia diavolului, care ne înșeală cu lucruri mici și ne face să săvârșim păcate mari. Altfel vom fi osândiţi împreună cu el în iadul cel veșnic, vom auzi și noi la Judecată cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veșnic, care este gătit diavolu-lui și îngerilor lui” (Matei 25, 41). Unii, însă, spun: „Dum-nezeu este iubitor de oameni, nu va face asta”. Și îi între-băm: „Prin urmare acestea s-au scris în zadar?”... Dar chiar dacă n-ar exista iadul, mică durere este ca cineva să piardă raiul? Mică pedeapsă este să nu moștenească împărăţia veșnică a lui Dumnezeu, să fie lipsit de acea slavă negrăită, să rămână afară de la acea sărbătoare cerească, să piardă acele bunătăţi nespuse? Știu că mulţi gândesc la iad cu spaimă și groază. Eu însă consider că lipsirea de la slava raiului este mult mai amară decât iadul. N-are importanţă că starea de acolo nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu cunoaștem, de altfel, ce ferici-re dăruiesc acele bunătăţi, încât să înţelegem și ce tristeţe provoacă lipsa lor...».

***


«Gheena este nesuferită. Iadul este înfricoșător. Și totuși mii de iaduri luate împreună nu sunt egale cu pier-derea acelei slave dumnezeiești, cu despărţirea de Hris-tos, cu auzirea cumplitului Său cuvânt: „Nu vă cunosc” (Matei 25,12). Mai bine ar fi să cadă peste noi nenumă-rate trăsnete, decât să vedem faţa Celui preasfânt alun-gându-ne și ochii Lui liniștiţi privindu-ne.

Unii spun: „De ce Dumnezeu nu-i pedepsește aici pe păcătoși?”. Le răspundem: Ca să arate îndelunga Lui răb-dare. Ca să dăruiască mântuire prin pocăinţă. Fiindcă, dacă pedepsea și omora îndată ce se săvârșea păcatul, cum s-ar fi mântuit Pavel și Petru, apostolii și ilumina-torii lumii? Cum s-ar fi izbăvit împăratul David? Dar galatenii? Dar atâţia alţii?

Groaza iadului nu poate fi descrisă. Acolo este întune-ric adânc, scrâșnetul dinţilor, viermele neadormit, lanţuri încătușate, foc nestins, suferinţă, întristare și flăcări care provoacă durere crâncenă, după cum citim în parabola bogatului și a săracului Lazăr. Vom plânge, dar nimănui nu-i va fi milă de noi. Vom jeli, dar nimeni nu va căuta să ne împace. Vom suspina, dar nimeni nu ne va da atenţie. Vom privi în jur cu neliniște, dar nicăieri nu vom afla mân-gâiere. În ce stare mai mizerabilă și mai vrednică de milă ar putea să se afle sufletele noastre? ...».

***

«Îţi plac distracţiile, chefurile și beţiile? Aduţi aminte de bogatul care l-a rugat din focul iadului pe patriarhul Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i răcorească limba usca-tă și a cărui cerere n-a fost primită și te vei izbăvi degra-bă de patima aceasta... Cele pe care vi le-am spus despre


iad, nu le-am spus pentru a vă obosi și a vă înfricoșa sufle-tele, ci pentru a vi le odihni și cuminţi. Și eu aș vrea să nu existe iad. Eu mai mult decât toţi. Deoarece, în vre-me ce fiecăruia dintre voi îi e teamă pentru sufletul lui, eu mă neliniștesc pentru voi toţi, pentru atâtea suflete pe care mi le-a încredinţat Dumnezeu. Astfel, este mai greu pentru mine să mă izbăvesc de iad. Să credem așadar în iad, ca să nu-l cunoaștem. Cel ce nu crede nu se nevoiește duhovnicește; și cel ce nu se nevoiește, va ajunge negreșit în iad».

***

«Avem și noi un Ierusalim. Este împărăţia cerurilor, Raiul. Să avem gândurile întoarse totdeauna spre acesta, cetatea noastră. S-o purtăm mereu în mintea noastră. Să cugetăm pururea cu dor la frumuseţile ei. Este marea ceta-te, capitala împărăţiei veacurilor. Acolo se găsesc suflete-le drepţilor, cetele patriarhilor, ale apostolilor, ale muce-nicilor și ale tuturor sfinţilor. Acolo toate sunt liniștite și netulburate, neclintite și continue, netrecătoare și nede-scrise, veșnice și nestricăcioase... Un vis este viaţa de aici, cu bucuriile și desfătările ei trecătoare, dacă o comparăm cu viaţa viitoare și cu odihna ei nesfârșită. Ceea ce este un vis în comparaţie cu un veac, așa este viaţa de acum în comparaţie cu cea de dincolo... Ce altceva am putea spune? Starea viitoare a fericirii nu are sfârșit... De aceea îl fericesc pe omul care lasă cetatea aceasta și merge în cealaltă, cetatea lui Dumnezeu».

V

CUVÂNTUL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR DIN NOAPTEA ÎNVIERII

«De este cineva binecredincios și iubitor de Dum-nezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva pos-tind, să-și ia acum răsplata. De a lucrat cineva din cea-sul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouă-lea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.

De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stă-pânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel de pe urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ţine în seamă, și lucrul îl preţuiește, și voinţa o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; și cei dintâi, și cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii și săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat și cei leneși, cinstiţi ziua.


Cei ce aţi postit și cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtășiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păca-te, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se tea-mă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântui-torului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amără-ciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Și aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amă-rât, întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea.

Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Scula-tu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viaţa stăpânește. Învi-at-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hris-tos, sculandu-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a facut. Lui se cuvine slava și stăpânirea în vecii veci-lor. Amin.».

EPILOG

Să postim împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur!

Postul face parte din viaţa unui creștin autentic, știut fiind faptul că fără de post nu putem ajunge la mântui-re. Este firesc, ca atunci când vorbim despre post, să ne întrebăm: ce este postul? Obișnuim să spunem că postul este o reţinere voluntară de la anumite mâncări și bău-turi, cu un scop religios-moral. S-ar părea astfel că esenţa postului o constituie reţinerea de la mâncări și băuturi, așadar înfrânarea trupească. Nu trebuie însă să pierdem din vedere faptul că înfrânarea trupului prin reducerea hranei se face cu scopul de a exercita prin aceasta o influenţă asupra vieţii spirituale sau sufletești. De aceea, pentru înţelegerea sensului adevărat al postului, trebu-ie să ţinem seama atât de cele două elemente din care se compune fiinţa omului: trupul și sufletul, cât și de strân-sa legătură și unitatea dintre ele în fiinţa omului. Postul, ca reţinere și înfrânare de la mâncare și băutură consti-tuie numai un aspect al postului, postul trupesc, care nu cuprinde întregul post.

Postul trupesc trebuie să fie însoţit necondiţionat de postul sufletesc. Așadar, paralel cu înfrânarea trupească, trebuie să existe și o înfrânare sufletească, căci, după cum spun Sfinţii Părinţi, noi postim de bucate spre a posti de


păcate. Dacă postul trupesc nu e însoţit de postul sufle-tesc, postul trupesc nu are nicio valoare morală. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, să ne lăsăm călăuziţi de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur și să postim împre-ună cu el adevăratul post bineplăcut lui Dumnezeu. Iată ce ne îndeamnă Arhiepiscopul Constantinopolului: „Dacă postești, iubește pe aproapele, nu dispreţui pe săraci, îmbracă pe cei goi, uită-te la lacrimile văduvei și la sus-pinul orfanilor. Ce folos, fraţilor, dacă postim cu tru-pul, iar cu faptele ucidem, ce folos de a nu mânca deloc carne, dar a mânca trupul fratelui nostru? Ce folos a nu ne veseli de vin, dar a fi beţi de patima banilor, ce folos a nu mânca pâine, dar a fi roși de ură? Ce lucru este a fi topit de post, dar a-l urî pe aproapele?”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune în mod imperativ: „Postești? Fugi de desfrânare, de necurăţie, de minciu-nă, de blasfemie! Postești? Oprește-ţi limba de la rău! Postești? Nu căuta slava deșartă! Postești? Fugi de des-frânare, care ne desparte pe noi de Dumnezeu și de sfinţi și ne pregătește focul cel nestins. Postești? Hrănește pe cei flămânzi, vizitează pe cei bolnavi, pe cei din temniţă să nu-i uiţi, fie-ţi milă de cei necăjiţi, fii milostiv, blând, bun, iertător, îndurător, miluitor, neţinător de minte de răutăţi, pios, făcător de pace, evlavios, ca Dumnezeu să primească astfel postul tău și să-ţi pregătească ţie cele de folos pentru pocăinţa ta”. Iată așadar sensul adevă-rat al postului, sensul său duhovnicesc, spiritual. Numai conceput astfel, postul este un act de cinstire a lui Dum-nezeu, un exerciţiu de înfrânare a poftelor și patimilor sufletești și trupești, în scopul lucrării mântuirii.

Să postim, așadar, împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur, postul bineplăcut lui Dumnezeu, păstrând în suflet,

EPILOG 95

în minte, inimă și gând, aceste îndemnuri ale arhiepisco-pului Constantinopolului, la care le mai adăugăm și pe acestea: „Să alergăm la pocăinţă, căci s-a dat nouă timp de mărturisire, timp de întoarcere și de plângere, nu de neglijenţă și nepăsare”.

Jurnal bihorean (Oradea), anul II, nr. 158, joi 14 aprilie, 1994, p. 3.

ACATISTUL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Rugăciunile începătoare

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! (de trei ori)

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăţilor și dătătorule de viaţă, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curăţește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fară de moarte, miluiește-ne pe noi! (de trei ori)

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curăţește păcatele noastre. Stăpâne, iartă farădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputinţele noas-tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește! (de trei ori). Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea

și în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfinţească-Se Nume-le Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer


așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri. Și nu ne duce pe noi în ispi-tă, ci ne izbăvește de cel rău.

Pentru rugăciunile Preasfintei Născatoare de Dumne-zeu, ale Sfinţilor Părinţilor noștri și ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

Troparele de umilinţă

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că, nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugă-ciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoșii robii Tăi; miluiește-ne pe noi.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăj-duit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegi-le noastre, ci caută și acum ca un milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri, că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilorTale și numele Tău chemăm.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Năs-cătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

ACATISTUL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 99

Psalmul 50

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a năs-cut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădele-gile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dum-nezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale, şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără-delege căile Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoar-ce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide, şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duh umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei bine-voi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.


CREZUL

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcă-torul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Unul-Născut, Care din Tătal S-a născut, mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântu-ire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara și S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat și

a pătimit şi S-a îngropat; Și a înviat a treia zi după Scripturi; Şi S-a înălţat la ceruri şi șade de-a dreapta Tatălui; Şi iaraşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a

cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care

din Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Măr-turisesc un botez spre iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor.Și viaţa veacului ce va să fie. Amin !

Troparul Sfântului Ioan Gură de Aur

Din gura ta ca o lumină de foc strălucind harul, lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat, înălţimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci cu cuvin-tele Tale învăţându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roa-


gă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufle-tele noastre.

Condacul 1

Pe luminătorul a toată lumea, pe stâlpul şi întărirea Bisericii, pe povăţuitorul pocăinţei, pe doctorul şi tămă-duitorul bolnavilor, pe apărătorul şi părtinitorul celor necăjiţi, pe Ioan, trâmbiţa cea de aur sunătoare, gura cea de miere izvorâtoare, pe dascălul şi învăţătorul nostru, veniţi binecredincioşilor să-l lăudăm. Să aprindem făcli-ile dragostei celei luminătoare şi către dânsul să cădem, aducându-i această cântare: Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea!

Icosul 1

Luminătorule şi învăţătorule, Părinte, cel ce cu învă-ţăturile tale ai luminat pe toată lumea, luminează-ne şi pe noi cu rugăciunile tale, ca să-ţi aducem această cân-tare de laudă:Bucură-te, Ioane, fericite slujitor al Dom-nului Iisus HristosBucură-te, că din copilărie ai fost binecredinciosBucură-te, că din gura ta râuri de învăţătură au izvorâtBucură-te, că prin tine Dumnezeu S-a proslăvitBucură-te, că prin minunile tale înţelepţii s-au ruşinatBucură-te, că prin învăţăturile tale multă lume s-a învăţatBucură-te, că înţeleptul Artemie prin tine s-a botezatBucură-te, că poporul de bucurie către tine a strigatBucură-te, că ai fugit de slava omeneascăBucură-te, că ai iubit viaţa monahiceascăBucură-te, al necăjiţilor mângâietor


Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!

Condacul al 2-lea

După trecerea din viaţa aceasta a maicii tale, ai împărţit averea săracilor şi, părăsind lumea, te-ai sălăşluit în mănăs-tire, unde, după multe nevoinţe şi osteneli, te-ai învredni-cit a vorbi cu Apostolii Ioan şi Petru, al căror dar ai dobân-dit, şi cu care împreună cânţi lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Dar de la Dumnezeu ai primit, Sfinte Ioane, a lega şi a dezlega păcatele oamenilor; dezleagă dar şi lanţul gre-şelilor noastre şi cu dragostea lui Dumnezeu ne leagă, ca, unindu-ne cu dragoste unul cu altul, să mărturisim pe Dumnezeu în Treime şi pe tine să te lăudăm aşa:Bucură-te, Ioane, că în chip îngeresc te-ai îmbrăcatBucură-te, că în mănăstire fiind tu, multe osteneli ai răbdatBucură-te, că pe monahul cel căzut tu l-ai ridicatBucură-te, că darul lui Dumnezeu prin tine a lucratBucură-te, noule Daniile, că minunată vedenie ai avutBucură-te, căci cu Apostolii Petru şi Ioan ai vorbitBucură-te, că de la Petru cheile împărăţiei ai luatBucură-te, că Ioan prin scrisoare te-a îmbărbătatBucură-te, că de la Apostoli ai primit sărutare sfântăBucură-te, că răbdarea ta a fost nemărginităBucură-te, al pocăinţei povăţuitoruleBucură-te, al bunei credinţe învăţătoruleBucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!


Condacul al 3-lea

Minunată vedenie ce ţi s-a arătat ţie, Părinte, a văzut-o şi bătrânul Isihie, îmbunătăţitul monah; şi, povestind fra-ţilor celor iscusiţi, se minunau de acest dar pe care te-ai învrednicit a-l primi şi cu bucurie slăveau pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Dumnezeu S-a proslăvit prin facerea minunilor tale, Părinte, că pe mulţi i-ai vindecat cu rugăciunile tale; pe Arhelau de lepră l-ai curăţit, monahului Ioan ochiul i l-ai luminat şi pe femeia Cristiana o ai scăpat de boală, pe leul cel cumplit cu crucea l-ai omorât; iar noi, acest noian de minuni auzind, te lăudăm, Părinte, zicând aşa:Bucură-te doctorul trupului cel fără de platăBucură-te, cel ce toate bolile degrab le-ai vindecatBucură-te, luminătorul ochilor trupeşti şi sufleteştiBucură-te, mustrătorul celor fărădelegeBucură-te, povăţuitorul celor greşiţiBucură-te, stâlpul Bisericii cel neclintitBucură-te, lauda ierarhilor cea preafericităBucură-te, că înarmat cu puterea Crucii, duhurile rele ai certatBucură-te, că nepreţuita diademă a preoţiei de la Hris-tos o ai luatBucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!

Condacul al 4-lea

Se cădea ca lumina aprinsă să fie pusă în sfeşnic ca să lumineze tuturor. Pentru aceasta, prin rânduiala lui Dum-


nezeu, ai fost adus din pustie în cetate, în slujba Biseri-cii aşezat şi prin porunca îngerului sfinţit ai fost. Iar la hirotonia ta un porumbel pe deasupra capului tău zbu-ra, pe care văzându-l Flavian patriarhul, împreună cu cei ce erau de faţă, cu frică şi cu bucurie au strigat: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Supunându-te voii lui Dumnezeu ai lăsat pustia şi pe monahii cei împreună vieţuitori, pe care văzându-i plân-gând pentru despărţirea ta i-ai mângâiat cu mireasma învăţăturii tale şi i-ai îndemnat să aibă dragoste între ei. Iar noi, de bucurie pentru alegerea ta, te lăudăm, zicând aşa:Bucură-te, învăţătorul nostru cel blând şi sfântBucură-te, cel ce prin rânduiala lui Dumnezeu ai primit darul cinstitei arhieriiBucură-te, podoabă curăţiei, mărturisită de arătarea cea minunată a porumbelului celui albBucură-te, că de a ta vedenie toţi s-au spăimântatBucură-te, că poporul de bucurie slavă Domnului a datBucură-te, că pentru sufletele omeneşti grijă ai purtatBucură-te, căci cu dulci cuvinte pe toţi i-ai învăţatBucură-te, că pentru dulceaţa cuvintelor de popor ai fost iubitBucură-te, că o femeie Gură de Aur te-a numitBucură-te, al sufletelor omeneşti îngrijitoruleBucură-te, Ioane Gura de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!

Condacul al 5-lea

Multe sunt minunile tale, Părinte Ioane, căci pe prun-cul femeii Zvela cu semnul Crucii l-ai tămăduit şi pe


femeia cea cu cumplita sa boală o ai tămăduit cu acelaşi semn al biruinţei şi prin stropirea apei o ai ridicat, şi de eresul cel pierzător de suflet i-ai scăpat, căci căzând capiş-tea a omorât pe toţi ereticii care huleau asupra ta, iar cei-lalţi s-au botezat şi cu bucurie slăveau pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Doctorule şi învăţătorule, Părinte, tămăduieşte pati-mile sufletelor şi trupurilor noastre şi ne învaţă cum să ne păzim de smintelile ereticilor care şi azi hulesc Bise-rica. Iar tu, prin învăţătura ta, să-i întorci la dreptmări-toarea credinţă, că unindu-ne prin dragoste, să te lău-dăm pe tine aşa:Bucură-te, doctore, că pe fiul Zvelei l-ai scăpat de fier-binţealăBucură-te, că pe femeia ereticului o ai mântuit de boalăBucură-te, că femeia cu bărbatul ei de eres s-au lepădatBucură-te, că primind ei semnul Crucii în Biserică au intratBucură-te, că ereticii asupra ta s-au tulburatBucură-te, că tu pentru eretici lui Dumnezeu te-ai rugatBucură-te, că ereticii, pentru hulă, pedeapsă au primitBucură-te, că prin învăţăturile tale ereticii rămaşi s-au botezatBucură-te, că foştii eretici cu creştinii au cântatBucură-te, al Bisericii lui Hristos păzitoruleBucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!


Condacul al 6-lea

Pentru minunile şi învăţăturile tale, Părinte, ai fost chemat de Arcadie împăratul la scaunul păstoresc al Con-stantinopolului, fără de voia ta; însă silit fiind de porun-ca împăratului, ai primit scaunul patriarhal, iar dregăto-rii, împreună cu poporul, te-au primit cu dragoste şi cu bucurie toţi cântau lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Nu ne pricepem ce să lăudam mai mult, Părinte, vred-nicia pentru care ai fost ales sau răbdarea pe care ai avut-o după primirea scaunului, căci pe cât au fost de mulţi pri-mitorii, pe atât s-au înmulţit şi potrivnicii; pentru aceas-ta şi noi, voind a uni amândouă laudele, te lăudăm, zicând:Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, că pentru minunile tale erai de tot poporul lăudatBucură-te, că pentru învăţăturile tale la scaunul patriar-hal ai fost ridicatBucură-te, că împăratul Arcadie mult te-a iubitBucură-te, că tot Constantinopolul cu bucurie te-a primitBucură-te, că de sfântul sobor patriarh ai fost sfinţitBucură-te, că pe scaunul patriarhal cu cinste ai fost suitBucură-te, că fără osebire, pe toţi i-ai învăţatBucură-te, că eresurile şi toată răutatea o ai dezrădăcinatBucură-te, că şi pe împărăteasa Eudoxia, pentru lăcomie, o ai mustratBucură-te, că văduvelor şi săracilor ai fost părtinitorBucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!


Condacul al 7-lea

Mustrat-ai, Sfinte Ioane, pe Pavlichie lacomul, cel ce răpise banii văduvei celei sărace, şi pe împărăteasa Eudo-xia, pentru că luase via văduvei, o ai certat; pentru aceas-ta ai fost urât de toţi cei ce lucrau fărădelegea, iar săracii şi năpăstuiţii, pentru dreptatea ce le făceai, te lăudau şi pe Dumnezeu slăveau, cântând; Aliluia!

Icosul al 7-lea

Împlinitu-s-au cu tine, Sfinte Părinte, cuvintele Mân-tuitorului, căci tu pentru dreptate ai fost urât, grăit de rău şi izgonit de zavistnicii care pizmuiau faptele tale cele bune, printre care, Teofil cel zavistnic, care a izgonit şi împrăştiat pe nedreptate mulţime de călugări, şi împă-răteasa Eudoxia, de la care multe ai pătimit; iar noi, răb-darea ta văzând, te lăudăm, zicând aşa:Bucură-te, Sfinte Ioane, căci cu tine cuvintele Mântuito-rului s-au împlinitBucură-te, că pentru dreptate de Teofil ai fost urâtBucură-te, primitorul călugărilor celor izgoniţiBucură-te, partinitorul văduvelor şi al săracilor celor asupriţiBucură-te, că pentru via văduvei, ca şi Ilie, pe împără-teasa ai mustratBucură-te, că împărăteasa cu mare mânie asupra ta s-a ridicatBucură-te, că Sfântul Epifanie la izgonirea ta nu s-a învoitBucură-te, că după proorocia ta, pe cale a muritBucură-te, că şi a lui Epifanie proorocie cu tine s-a împlinitBucură-te, că împărăteasa cu Teofil, pentru a ta izgonire s-au sfătuitBucură-te, al cuvântului lui Dumnezeu propovăduitorule


Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!

Condacul al 8-lea

Izgonit fiind, Sfinte, stăteai în casele patriarhale, împre-ună cu episcopii cei ce erau cu tine, şi te mirai de răuta-tea lui Teofil şi de schimbarea împăratului cu mânie asu-pra ta, şi ai zis: Fraţilor, rugaţi pe Dumnezeu pentru mine şi nu vă depărtăţi de la bisericile voastre, că mie mi s-a apropiat vremea de primejdii şi multe necazuri primind, mă voi duce de aici, iar voi pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunile voastre, cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Adunându-se sobor nedrept asupra ta, Sfinte, şi învo-indu-se împăratul Arcadie cu dânşii, a crezut clevetiri-lor lor şi judecat fiind tu la izgonire, te-au dat ostaşilor care, pe ascuns luându-te, au mers la mare, vâslind spre Prenet. Atunci de năprasnă s-a facut cutremur mare în cetate şi au căzut o parte din palatele împărăteşti, din care pricină înspăimântându-se împăratul, şi de zarva mulţimii, a poruncit să te întoarcă înapoi. Alergând popo-rul înaintea ta te lăuda, spunând unele ca acestea:Bucură-te, Părinte Ioane, cel ce ai fost izgonit pe nedreptBucură-te, că pe ascuns ai fost tu scos afară din cetateBucură-te, că pentru tine poporul mare zarvă a făcutBucură-te, că de cutremur o parte din palate s-au surpatBucură-te, că Teofil cu toţi ai lui din cetate au fugitBucură-te, că împărăteasa Eudoxia de spaimă s-a îmbol-năvit


Bucură-te , păstorule bun, cel ce nu laşi oile taleBucură-te că împăratul a poruncit să te întoarcă din caleBucură-te, că poporul după tine multe lacrimi a vărsatBucură-te, că întorcându-te înapoi iarăşi scaunul ţi-ai luatBucură-te, căci cu cântări de psalmi ai fost întâmpinatBucură-te, că intrand în biserică lui Dumnezeu te-ai rugatBucură-te, al oilor lui Hristos preabunule păstorBucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!

Condacul al 9-lea

Ieşit-a întru întâmpinarea ta poporul, cu cântări şi cu făclii ducându-te în biserică, unde, mulţumind lui Dum-nezeu pentru toate cele primite, te-ai rugat pentru cei credincioşi. Vino, Sfinte Părinte, şi în mijlocul nostru şi te roagă pentru noi cei ce te lăudăm pe tine şi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

După întoarcerea ta, ai păstorit oile lui Hristos până la o vreme, şi iar s-a ridicat furtuna şi prigoana asupra ta. Căci prin îndemnul împărătesei Eudoxia ai fost scos din biserică şi de oameni răi ai fost urmărit ca să te omoa-re, şi pe ascuns ai fost dus până la mare şi de iubiţii tăi episcopi petrecut, şi dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, te-ai despărţit de dânşii. Iar ei, după tine plângând, ne-au învăţat să te lăudăm, zicând unele ca acestea:Bucură-te, că Biserica lui Hristos bine o ai cârmuitBucură-te, Sfinte Ioane, că, puţin trăind, ani îndelungaţi ai împlinit


Bucură-te, că Biserica lui Dumnezeu lumii o ai vestitBucură-te, că a doua oară Eudoxia asupra ta s-a tulburatBucură-te, că iarăşi sobor nedrept pentru tine s-a adunatBucură-te, căci cu nedreptate din Bisterică ai fost scosBucură-te, că multe chinuri ai răbdat pentru Domnul HristosBucură-te, că episcopii şi poporul tău pentru tine cu amar au plânsBucură-te, căci cu necinste în surghiun de ostaşi ai fost dusBucură-te, că după izgonirea ta foc de la jertfelnic a ieşitBucură-te, al Bisericii lui Hristos luminătoruleBucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!

Condacul al 10-lea

Ostaşii, din porunca împăratului, multă răutate îţi făceau, ducându-te prin vreme de ploaie şi prin frig, că doar vei muri pe cale. Şi slăbind foarte tare, într-o noap-te, stând la rugăciune, ţi s-au arătat Petru şi loan, apos-tolii, care, întărindu-te, au zis: Bucură-te, păstorule bun, de chinuri răbdătorule, căci trimişi suntem de Stăpânul Hristos să te mângâiem în răbdarea ta; căci după puţin vei trece la odihnă, ca în veci să te bucuri dimpreună cu noi, cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Pentru dragostea ta, Părinte, doi preoţi şi un diacon au mers cu tine în surghiun, şi au văzut pătimirea ta şi pe Sfinţii Apostoli care ţi s-au arătat. Iar la Comana ajun-


gând, Sfântul Vasilisc, Episcopul Comanilor, ţi s-a arătat şi ţi-a zis: Nădăjduieşte, frate Ioane, căci mâine vom fi împreună înaintea Împăratului slavei! Aşa că, prin rân-duiala lui Dumnezeu, ai rămas în Biserica Sfântului Vasi-lisc, în care ai slujit, şi, împărtăşindu-te cu Sfintele Tai-ne, ţe-ai dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Dă-ne acum, Sfinte, şi nouă darul tău, ca să avem dragoste şi răbdare în necazuri, ca să te putem lăuda, zicând:Bucură-te, nevoitorule, că în izgonire multe necazuri ai răbdatBucură-te, că Petru şi Ioan ca să te mângaie iarăşi s-au arătatBucură-te, că doi preoţi şi un diacon, cu tine împreună au răbdatBucură-te, că în Comana la biserica Sfântului Vasilisc ai statBucură-te, căci cu mare sfinţenie în acea biserică ai litur-ghisitBucură-te, că, mulţumind pentru toate, cu Sfintele Taine te-ai împărtăşitBucură-te, că, culcându-te, lui Dumnezeu te-ai rugatBucură-te, că sufletul tău în mâinile Domnului l-ai datBucură-te, că prin chinuri călătoria ţi-ai săvârşitBucură-te, că toţi sfinţii în cer cu mare cinste te-au primitBucură-te, al Împărăţiei lui Dumnezeu moştenitoruleBucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!

Condacul al 11-lea

Săvârşindu-ţi călătoria nevoinţelor tale, Părinte, te-ai mutat cu bucurie către cele cereşti, iar mult chinuitul tău trup s-a îngropat cu cinste de iubiţii tăi ucenici lângă


moaştele Sfântului Vasilisc, în Comana. Întorcându-se ucenicii pe mare, au mers la Roma la Sfântul Inocenţiu, şi, toate cele despre tine spunându-le lui şi împăratului Honoriu, aceştia se minunau de răutatea zavistnicilor. Însă, după tine vărsând lacrimi, slăveau pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Înştiinţându-se Sfântul Inochentie şi împăratul Hono-riu de pedepsele ce ai pătimit de la împărăteasa Eudo-xia şi de la zavistnicii episcopi, au înfricoşat prin scrisoa-re pe Arcadie împăratul, care, văzându-se înşelat, a pedepsit pe toţi pârâşii tăi; iar el, pocăindu-se şi pentru tine plângând, te lăuda, zicând unele ca acestea:Bucură-te, Sfinte Ioane, dascălul nostru cel bun şi învă-ţător desăvârşitBucură-te, că darurile Sfinţilor Apostoli ţi-au fost drept moștenireBucură-te, că, răbdând nedreptatea, acum te bucuri de fericireBucură-te, că după tine cetatea cu amar a plânsBucură-te, că şi mie, de dorul tău, inima mi se frângeBucură-te, gură de privighetoare veşnic cântătoareBucură-te, că învăţătura ta luminează lumea ca un soareBucură-te, că mulţi, recunoscându-şi greşelile, s-au pocăitBucură-te, că zavistnicii tăi cu rea moarte au muritBucură-te, al greşiţilor ce se pocăiesc iertătoruleBucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!


Condacul al 12-lea

După îndelungată vreme, binecredinciosul împărat Teodosie a socotit într-un cuget cu Sfântul Proclu patri-arhul să aducă Sfintele tale Moaşte din Comana la Con-stantinopol, spre mângâierea poporului. Trimişii, fiind fără multă evlavie, n-au putut ridica acea nepreţuită comoară, dar, venind alţii şi făcând îndelungate rugă-ciuni, cu multă evlavie au ridicat sfintele tale rămăşiţe pământeşti, pe care le-au dus la împărăteasca cetate, cân-tând cu bucurie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Ieşit-a intru întâmpinarea moaştelor tale, Sfinte Ioa-ne, împăratul cu toată suita şi patriarhul cu tot clerul său, precum şi întreg poporul, cu făclii aprinse şi miresme de multe feluri. Când au ajuns la casa văduvei, sfintele tale moaşte s-au oprit, ca semn că tu eşti părintele văduvelor şi al săracilor. După aceea, în biserica cea mare ducân-du-le şi în scaunul tău punându-le, gura ta cea veşnic grăitoare a dat pace tuturor şi împărătesei Eudoxia ier-tare, la care cuvinte, tot poporul spăimântându-se, la pământ a căzut şi cu mare evlavie te lăudau, zicând:Bucură-te, că împăratul cu toată suita în cale ţi-a ieşitBucură-te, că toată cetatea cu bucurie te-a primitBucură-te, că rugăciunii împăratului te-ai plecatBucură-te, căci cu mare cinste scaunul iarăşi ţi-ai luatBucură-te, că pe tot poporul l-ai binecuvântatBucură-te, că Eudoxia prin gura ta iertare a luatBucură-te, că sfintele tale moaşte la loc cinstit sunt aşezateBucură-te, că celor ce aleargă la tine le dai iertare de păcate


Bucură-te, că pe bolnavi de orice boală îi tămăduieştiBucură-te, că pentru păcătoşii ce se pocăiesc milă mijlo-ceştiBucură-te, chezăşuitorul nostru către Dumnezeu şi mij-locitoruleBucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătoru-le a toată lumea!

Condacul al 13-lea

O, Preafericite Părinte Ioane, bunule şi nepomenito-rule de rău, după cum ai primit rugăciunea împăratului Teodosie şi te-ai plecat a merge în cetatea lui şi pe popor l-ai binecuvântat, dând iertare celor ce ţi-au greşit, aşa şi acum vino în mijlocul nostru şi ne binecuvântează pe toţi şi cu rugăciunile tale dobândeşte-ne iertarea păcatelor, ca toţi să ne mântuim şi împreună cu tine să cântăm: Ali-luia! (de trei ori).

Apoi se zice iaraşi Icosul întâi şi Condacul întâi

CUPRINS

I. SFÂNTUL IOAN GUR Ă DE AUR

ŞI EPOCA SA

1. Scurte consideraţii asupra personalităţii şi activităţii Sfântului Ioan Gură de Aur până în preajma alegerii sale în scaunul episcopal de la Constantinopol 5

2. Alegerea Sfântului Ioan Gură de Aur în scaunul episcopal de la Constantinopol 10

3. Contextul politico-religios şi moral al epocii în care Sfântul Ioan Gură de Aur a activat la Constantinopol 13

4. Principalele sfere ale activităţii Sfântului Ioan ca arhipăstor la Constantinopol 22

5. Începutul conflictului Curţii imperiale cu Sfântul Ioan Gură de Aur 30

6. Reacţia unor clerici faţă de arhiepiscopul Constantinopolului 32

7. Sinodul de la Stejar. Exilul şi sfârşitul Sfântului Ioan Gură de Aur 37

8. Concluzii 45

II. SFÂNTUL IOAN GUR Ă DE AUR,

SFÂNTUL CUR AJULUI CREŞTIN

‒ Interviu cu Preasfi nţia Sa Dr. Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei, Bihorului și Sălajului ‒

III. DIN ÎNVĂȚĂTURILE SFÂNTULUI

IOAN GUR Ă DE AUR

1. Taina Preoţiei 562. Despre Rugăciune 58


Tâlcuire la rugăcinea Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească 62

3. Necazuri și încercări 714. Postul 745. Pocăinţa 756. Bogăţia 767. Vorbirea de rău a aproapelui 818. Patima Desfrâului 839. Invidia 8510. Iadul și Raiul 87

V. CUVÂNTUL SFÂNTULUI IOAN GUR Ă

DE AUR DIN NOAPTEA ÎNVIERII

EPILOG

Să postim împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur! 93

ACATISTUL SFÂNTULUI IOAN

GUR Ă DE AUR

sfantul ioan gura de aur

Documents