SEBASTIAN RĂDULEŢU

LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

SEBASTIAN RĂDULEŢU

LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

Ediţia a II-a revizuită şi adăugită

EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ R.A. BUCUREŞTI, 2008

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României RĂDULEŢU, SEBASTIAN Libertăţi fundamentale / Sebastian Răduleţu, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 2008 ISBN 978-973-30-2124-7 342.7

ISBN 978-973-30-2124-7

5

CUPRINS: Titlul I – PARTEA GENERALĂ ........................................ 13 Capitolul I: NOŢIUNEA DE LIBERTATE FUNDAMENTALĂ .............................................................. 13 Secţiunea I – Consideraţii generale......................................... 13 Secţiunea a II-a – Noţiunea de libertate .................................. 14 Secţiunea a III-a – Trăsăturile libertăţii .................................. 17 Secţiunea a IV-a – Definiţia libertăţilor fundamentale ........... 24 Secţiunea a V-a – Terminologia utilizată................................ 25 Secţiunea a VI-a – Deosebirile dintre libertăţile fundamentale şi drepturile subiective. Criterii ....................... 30 Secţiunea a VII-a – Regimul juridic al libertăţilor fundamentale în dreptul românesc .......................................... 36 Secţiunea a VIII-a – Clasificările libertăţilor fundamentale ... 40 Secţiunea a IX-a – Pericolul reprezentat de tendinţa contemporană de extindere a numărului “libertăţilor”............ 52 Secţiunea a X-a – Restrângerea unor drepturi şi libertăţi: consideraţii generale privind controlul de proporţionalitate ... 54 Capitolul II: PROTECŢIA LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE PRIN INTERMEDIUL CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI................................................................................ 60 Secţiunea I – Specificul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ................................................................ 60 Secţiunea a II-a – Structura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ................................................................. 62 Secţiunea a III-a – Curtea Europeană a Drepturilor Omului .................................................................................... 63

6

I. Rolul şi structura Curţii Europene a Drepturilor Omului .................................................................... .... 63

II. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ......................................................................... 65 1. Condiţiile de adminibilitate a cererilor

individuale ........................................................ .... 65 2. Judecata pe fond .................................................... 67 3. Calea de atac împotriva hotărârilor pronunţate

de una dintre Camere............................................. 68 4. Cererile interstatale................................................. 68 5. Executarea hotărârilor Curţii .................................. 68

III. Importanţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ...................................................... 69

Secţiunea a IV-a – Receptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern român ........................... 70

I. Locul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în sistemul naţional de drept.............................................. 70

II. Influenţa formală a Convenţiei asupra Constituţiei României...................................................................... 71

III. Reticenţa autorităţilor în aplicarea efectivă a Convenţiei .................................................................. 72

IV. Efectele deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern ............................................. 74 1. Revizuirea în procesul penal.................................... 74 2. Revizuirea în procesul civil ..................................... 75 3. Importanţa acestor proceduri interne ulterioare....... 75

Capitolul III: PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ............................ 78 Secţiunea I – Drepturile fundamentale din perspectiva evoluţiei dreptului comunitar .................................................. 78

I. Premizele integrării europene şi problematica drepturilor fundamentale............................................. 78

II. Carta UE cu privire la Drepturile Fundamentale ........ 85

7

III. Tratatul cu privire la Constituţia UE........................... 89 IV. Tratatul de la Lisabona................................................ 90

Secţiunea a II-a – Protecţia drepturilor fundamentale în dreptul comunitar primar şi secundar...................................... 90

I. Tratatul instituind Uniunea Europeană (TUE)............ 90 II. Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE) ..... 92

Secţiunea a III-a – Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE)............................................. 94

I. Contextul comunitar al protecţiei jurisdicţionale a drepturilor fundamentale............................................. 94

II. Protecţia drepturilor fundamentale ca principiu al dreptului comunitar ..................................................... 95

III. Delimitarea drepturilor fundamentale în jurisprudenţa CJCE ..................................................... 98

IV. Drepturi fundamentale recunoscute în jurisprudenţa CJCE ................................................... 100

V. Problematica aderării Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ............. 104

TITLUL II – PARTEA SPECIALĂ.................................. 110 Capitolul IV: DREPTUL LA VIAŢĂ ............................... 110 Secţiunea I – Consideraţii generale....................................... 110

I. Noţiune...................................................................... 110 II. Dreptul pozitiv în materie ......................................... 111

Secţiunea a II-a – Protecţia dreptului la viaţă în dreptul intern ..................................................................................... 112

I. Protecţia prin mijloace specifice dreptului penal......... 112 II. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.......... 113

Secţiunea a III-a – Protecţia europeană a dreptului la viaţă.. 114 I. Titularii dreptului la viaţă ............................................ 114

1. Prelungirea dreptului la viaţă al copilului nenăscut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului................................................ 115

8

2. Eutanasia în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului................................................ 117

II. Limitele dreptului la viaţă ......................................... 119 1. Limita prevăzută de art.2 § 1 din Convenţie -

Pedeapsa cu moartea.............................................. 120 2. Limitele prevăzute de art.2 § 2 din Convenţie........ 121

III. Obligaţiile statelor referitoare la protecţia dreptului la viaţă ..................................................................... 124

1. Obligaţia negativă generală ..................................... 124 2. Obligaţia pozitivă substanţială ................................. 124 3. Obligaţia pozitivă procedurală ................................. 126

Capitolul V: DREPTUL LA INTEGRITATE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ ......................................................................... 129 Secţiunea I – Consideraţii generale....................................... 129 Secţiunea a II-a – Regulile jurisprudenţiale dezvoltate în materie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ............. 131 Secţiunea a III-a – Tortura .................................................... 137 Secţiunea a IV-a – Tratamentele inhumane .......................... 140 Secţiunea a V-a – Tratamentele degradante.......................... 144 Secţiunea a VI-a – Obligaţiile corelative ale statului............ 148

I. Obligaţia negativă generală....................................... 148 II. Obligaţia pozitivă substanţială .................................. 149 III. Obligaţia pozitivă procedurală .................................. 152

Capitolul VI: DREPTUL LA PROTECŢIA SĂNĂTĂŢII ........................................................................ 157 Secţiunea I – Importanţa principiului protecţiei sănătăţii ..... 157 Secţiunea a II-a – Dreptul pozitiv în materie ........................ 158 Secţiunea a III-a – Reglementarea internaţională cu privire la protecţia sănătăţii .............................................................. 159 Secţiunea a IV-a – Protecţia sănătăţii în dreptul comparat ... 161 Secţiunea a V-a – Drepturile aflate în conexiune cu dreptul la protecţia sănătăţii .................................................. 161

9

Secţiunea a VI-a – Natura juridică şi conţinutul dreptului la protecţia sănătăţii .............................................................. 166 Secţiunea a VII-a – Protecţia sănătăţii publice, limită a drepturilor şi libertăţilor ........................................................ 173 Capitolul VII: LIBERTATEA INDIVIDUALĂ .............. 176 Secţiunea I – Noţiunea de libertate individuală .................... 176 Secţiunea a II-a – Garanţiile libertăţii individuale ................ 180

I. Prezumţia de nevinovăţie .......................................... 180 II. Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor....... 184 III. Dreptul la apărare...................................................... 186

Secţiunea a III-a – Cadrul juridic general al măsurilor preventive.............................................................................. 200 Capitolul VIII: DREPTUL LA RESPECTUL VIEŢII PRIVATE............................................................................. 205 Secţiunea I – Consideraţii generale....................................... 205

1. Conţinutul dreptului la viaţă privată ........................... 205 2. Obligaţiile statului....................................................... 207 3. Raporturile cu alte drepturi ......................................... 207 4. Restrângerile dreptului la protecţia vieţii private........ 207

Secţiunea a II-a – Inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei ...................................................................... 208 Capitolul IX: LIBERTATEA DE GÂNDIRE, DE CONŞTIINŢĂ ŞI DE RELIGIE........................................ 210 Secţiunea I – Consideraţii generale....................................... 210 Secţiunea a II-a – Protecţia libertăţii religiei în Constituţa României ............................................................................... 212

I. Reglementarea principală : articolul 29....................... 212 II. Alte norme constituţionale incidente.......................... 213

Secţiunea a II-a – Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia libertăţii religioase.................................................... 214

I. Jurisprudenţa referitoare la predarea orelor de religie în şcolile publice ............................................ 215

10

II. Jurisprudenţa referitoare la dreptul asupra lăcaşurilor de cult ce aparţinuseră Bisericii Greco-catolice ...................................................................... 217 1. Contextul social..................................................... 217 2. Sesizarea Curţii Constituţionale............................ 219 3. Argumentele autoarelor excepţiilor de

neconstituţionalitate.............................................. 220 4. Considerentele deciziilor Curţii Constituţionale... 221 5. Analiza critică a deciziilor Curţii

Constituţionale în materie..................................... 223 Capitolul X: LIBERTATEA DE EXPRIMARE.............. 225 Secţiunea I – Consideraţii generale....................................... 225 Secţiunea a II-a – Limitele libertăţii de exprimare ............... 227 Secţiunea a III-a – Limitarea libertăţii de exprimare prin norme penale: studiu de caz privind fostele infracţiuni de insultă şi calomnie................................................................. 231 Secţiunea a IV-a – Apărarea concretă a libertăţii de exprimare de către judecător: necesitatea controlului de proporţionalitate ................................................................... 240 Secţiunea a V-a – Libertatea presei....................................... 248

I. Consideraţii generale................................................. 248 II. Dreptul la replică în cazul presei scrise .................... 254 III. Audiovizualul............................................................ 257

Secţiunea a VI-a – Raporturile dintre presă şi puterea judecătorească ....................................................................... 261

I. Consideraţii generale................................................. 261 II. Hotărârile Curţii europene în cazul Cumpănă şi

mazăre contra României............................................ 268

Capitolul XI: LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE ŞI DE ASOCIERE.......................................................................... 275 Secţiunea I – Libertatea de întrunire ..................................... 275

I. Consideraţii generale ................................................... 275

11

II. Obligaţii create în sarcina statului .............................. 277 III. Limitele constituţionale ale libertăţii de întrunire..... 278

Secţiunea a II-a – Libertatea de asociere .............................. 279 I. Consideraţii generale ................................................... 279 II. Noţiunea de „asociaţie” în sensul Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului ................................ 280 III. Limitele constituţionale ale libertăţii de asociere ..... 282

Secţiunea a III-a – Limitele convenţionale ale libertăţii de întrunire şi ale libertăţii de asociere ...................................... 283

I. Condiţiile limitărilor .................................................... 283 II. Verificarea respectării condiţiilor într-un caz concret:

Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra României ........................................................ 284 1. Ingerinţă prevăzută de „lege”................................ 284 2. „Scopul legitim” urmărit ....................................... 285 3. Necesitatea într-o societate democratică............... 285

Capitolul XII: DREPTUL DE PROPRIETATE.............. 287 Secţiunea I – Consideraţii generale....................................... 287 Secţiunea a II-a – Caracterul fundamental al dreptului de proprietate ............................................................................. 289 Secţiunea a III-a – Regimul constituţional actual al proprietăţii în România ......................................................... 293 Secţiunea a IV-a – Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la dreptul de proprietate............................................. 299

I. Regimul general al proprietăţii ................................... 99 II. Garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii

private........................................................................ 308 III. Privarea de proprietate .............................................. 316

Secţiunea a V a – Jurisprudenţa Curţii europene cu privire la dreptul de proprietate ........................................................ 323

I. Reglementarea referitoare la proprietate................... 323 II. Schimbarea jurisprudenţei: Cazul Sporrong şi

Lönnroth.................................................................... 326

12

III. Domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr.1........................................................... 332

IV. Principiul respectării bunurilor ................................. 339 V. Privarea de proprietate .............................................. 342 VI. Reglementarea utilizării bunurilor ............................ 346 VII.Hotărârea pronunţată în cazul Brumărescu contra

României ................................................................... 349 JURIPRUDENŢA CITATĂ............................................... 356

I. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului .. 356 II. Decizii ale Comisiei Europene a Drepturilor

Omului ...................................................................... 360 III. Decizii ale Curţii Constituţionale a României .......... 360

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ............................................ 363

13

Titlul I – Partea Generală

Capitolul I: NOŢIUNEA DE LIBERTATE FUNDAMENTALĂ

Secţiunea I - Consideraţii generale Libertăţile fundamentale reprezintă sistemul de valori

esenţial al democraţiilor liberale contemporane. Importanţa lor nu este reflectată numai la nivelul vieţii politice, ci influenţează radical sistemul de drept, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Din punct de vedere juridic, este caracteristic pentru aceste libertăţi faptul că ele se regăsesc la nivelul fiecărei ramuri de drept, situaţie evidenţiată mai ales de procesul de constituţionalizare prin care trec ramurile dreptului. Vorbim de libertăţi, de drepturi fundamentale sau de drepturi ale omului în cadrul dreptului civil, dreptului familiei, dreptului penal, dreptului procesual civil şi dreptului procesual penal, dreptului administrativ, dreptului muncii etc.

Abordarea problematicii libertăţilor fundamentale presupune câteva demersuri preliminare. Astfel, pentru început vom vedea care sunt valenţele juridice ale noţiunii de libertate şi de ce este necesar să vorbim despre libertăţile fundamentale. Urmează apoi o comparaţie între noţiunea de libertate fundamentală şi aceea de drept subiectiv civil, comparaţie absolut necesară pentru conturarea trăsăturilor proprii libertăţilor. De asemenea pentru a fi considerate instituţii juridice distincte, libertăţile fundamentale trebuie să dispună de un regim juridic propriu. Există un astfel de regim în sistemul de drept român? Vom încerca să vedem aceasta în paginile ce urmează, încercând totodată să şi definim noţiunea de libertate publică.

14

Odată stabilit acest cadru teoretic vom încerca să clasificăm aceste libertăţi după diverse criterii, analizând de asemenea şi contradicţiile existente uneori între ele. Cu această ocazie vom insista atât asupra libertăţilor fundamentale specifice sfârşitului de secol XVIII, cât şi asupra drepturilor economice şi sociale în general, întrucât în aceste două categorii se încadrează dreptul de proprietate.

Secţiunea a II-a - Noţiunea de libertate A da o definiţie libertăţii este un demers dificil, dacă nu

imposibil. “Nu există cuvânt care să se preteze mai multor semnificaţii diferite şi care să fi exercitat impresii mai variate asupra spiritului omenesc, decât acela de libertate. Unii l-au luat drept un mijloc de a răsturna o persoană căreia i se conferise o autoritate tiranică; alţii, drept puterea de a alege un superior de care să fii obligat să asculţi; alţii, dreptul de a purta arme şi de a fi astfel în măsură să foloseşti violenţa; în sfârşit, alţii, drept privilegiul de a fi guvernaţi de cineva născut în propria lor ţară sau de propriile lor legi”1.

Cuvântul dobândeşte sensuri şi valenţe diferite în funcţie de sistemul de referinţă adoptat. Astfel, pentru un filosof, libertatea, ca temă centrală a ontologiei, ar putea naşte întrebări precum: Omul poate decide singur asupra acţiunilor sau gândurilor sale?, Există o forţă transcedentală sau un determinism extern strict care golesc de conţinut această posibilitate?

Pentru un psiholog libertatea se referă mai ales la autonomia în luarea deciziilor individuale prin raportare la procesele psihice caracteristice omului. Din punct de vedere sociologic libertatea priveşte puterea de a decide singur a omului în societate precum şi influenţele de facto pe care mediul relaţional le exercită asupra individului. 1 Montesquieu, Despre spiritul legilor, XI, 2, I, 149

15

Spre deosebire de aceste abordări, libertatea din punct de vedere juridic este o noţiune, în acelaşi timp socială şi normativă. Pe de o parte dreptul, spre deosebire de filosofie sau de psihologie, priveşte individul numai ca pe o fiinţă socială, aflată într-un permanent contact cu semenii săi. Pe de altă parte, spre deosebire de sociologie, dreptul este o diciplină normativă care studiază individul uman şi relaţiile acestuia din perspectiva regulilor existente.

Dat fiind specificul acestei lucrări, nu ne vom referi în cele ce urmează decât la libertate în sensul juridic al termenului.

Astfel cu privire la libertate au existat diverse definiţii date de-a lungul timpului. Întrucât din perspectiva lucrării de faţă noţiunea de libertate se referă la raporturile dintre oameni, la capacitatea de a acţiona a cuiva în raport cu ceilalţi, considerăm că libertatea poate fi definită ca fiind independenţa faţă de voinţa arbitrară a altuia2. Libertatea este deci acea stare socială în care coerciţia la care omul este supus de către ceilalţi este redusă.

În general prin coerciţie se înţelege controlul mediului social în care trăieşte un individ de către altcineva în aşa fel încât, pentru a evita un rău mai mare, el este obligat să acţioneze nu conform unui plan propriu şi propriilor sale interese, ci pentru a servi interesele celuilalt. Într-o asemenea situaţie, individul nu poate alege decât răul cel mai mic, în rest el fiind supus total voinţei celuilalt.

Pentru păstrarea libertăţii în accepţiunea de mai sus este deci necesară limitarea acestei coerciţii. Am spus “limitarea” şi nu eliminarea coerciţiei, pentru că eliminarea sa nu este posibilă. Singurul mijloc de limitare a coerciţiei este ameninţarea cu coerciţia, asigurarea unui echilibru la nivel

2 Friedrich A. von Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, p.41.

16

social3. În societatea modernă s-a încercat soluţionarea acestei probleme prin investirea statului cu monopolul coerciţiei, încercându-se astfel limitarea coerciţiei exercitată de facto de către persoane particulare4.

Acest monopol, pentru a nu deveni arbitrar, este necesar să fie reglementat foarte strict în scopul protejării libertăţii individuale. Statul, singurul deţinător legitim al coerciţiei, devine o putere formidabilă, care, în lipsa unor norme limitative, aplicate eficient de instanţe independente, ar putea strivi individul. Din această perspectivă, este necesară existenţa unei sfere private a individului, în care el să fie singurul în măsură să decidă şi care să nu poată fi încălcată de către alţii, în special de către puterea publică; numai astfel libertatea, aşa cum am definit-o mai sus, devine o valoare individuală efectivă.

Libertatea nu este altceva decât puterea de autodeterminarea pe care o are un individ. Această putere o exercită, nu asupra altor persoane, ci asupra lui însuşi, asupra existenţei sale. Astfel libertatea se traduce prin posibilitatea pe care o are omul de a-şi delimita cadrul intim în care este propriul său stăpân. În acest sens, sfera privată a fiecăruia nu trebuie însă să fie atribuită de stat (caz în care nu s-ar mai putea vorbi de o veritabilă libertate), ci trebuie create condiţiile specifice pentru ca fiecare individ să-şi poată determina propria sa sferă privată prin opţiunile pe care le are5.

3 Este aplicabil acelaşi principiu pus de Montesquieu la baza teoriei separaţiei puterilor: o putere nu poate fi limitată decât de o altă putere. 4 Max Weber, Essays in Sociology, New York, 1946, p.78: "Statul este o comunitate umană care îşi revendică cu succes monopolul exercitării legitime a forţei fizice". 5 De exemplu, persoanele publice, în special cele care au ales cariera politică, dispun de o speră privată mai restrânsă decât un simplu cetăţean. În cazul activităţii lor, libertatea de exprimare a presei şi dreptul la informare al cetăţenilor tind să prevaleze faţă de necesitatea protecţiei vieţii private, din cauza interesului opiniei publice pentru activitatea aleşilor săi. Sfera vieţii private este, însă, determinată şi în acest caz de opţiunea acestor persoane de a alege o carieră publică.

17

Acest lucru nu se poate întâmpla decât într-un sistem în care normele juridice sunt previzibile6, iar rolul statului se reduce la protejarea acestor sfere private determinate de fiecare individ în parte. Devine astfel evident faptul că posibilitatea de a alege, capacitatea individului de a opta, fără constrângeri din partea altora, potrivit numai propriilor sale planuri, constituie trăsătura esenţială a libertăţii7.

Secţiunea a III-a - Trăsăturile libertăţii

Libertatea prezintă câteva caracteristici fundamentale

care o disting de celelalte înţelesuri ale aceluiaşi cuvânt. Ea este o libertatate – autonomie dar în acelaşi timp o libertate juridică, formală şi individuală.

Libertate - autonomie. Libertatea, aşa cum am încercat să o definim mai sus, denumită în doctrină “libertate-autonomie”, se caracterizează prin limitarea constrângerii sociale. Ea este caracteristică liberalismului clasic, care punea în centrul sistemului politic protecţia libertăţii individuale, drepturile fundamentale. Statul era conceput ca un stat jandarm care avea drept rol esenţial protejarea drepturilor fundamentale şi asigurarea cadrului necesar pentru acţiunea liberă a iniţiativei private, a jocului cererii şi ofertei. Puţin importă astfel cum sunt aleşi guvernanţii, atât timp cât statul îşi îndeplineşte cu succes rolul său minimal. Ceea ce contează pentru liberalism, în accepţiunea sa clasică, este apărarea sferelor private individuale şi nu participarea la luarea deciziilor. Astfel au existat regimuri liberale în adevăratul înţeles al cuvântului în care, de exemplu, participarea

6 În legătură cu previzibilitatea dreptului şi existenţa ei în statul de drept contemporan a se vedea Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.116 şi urm. 7 Acesta este unul din aspectele care deosebesc libertăţile fundamentale de drepturile subiective.

18

la vot era extrem de restrânsă, stabilită după criterii limitative. Accentul trebuia pus numai pe limitarea puterii, astfel încât aceasta să nu-şi depăşească atribuţiile iniţiale, foarte clar definite.

Spre deosebire de libertatea-autonomie specifică libera-lismului, democraţia, în sensul etimologic de guvernare a poporului, presupune participarea cetăţenilor la luarea deciziilor. Astfel, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul guvernămintelor reprezentative, veto-ul popular, iniţiativa populară, referendumul şi revocarea populară în cadrul guvernămintelor semidirecte, votarea directă a legilor de către cetăţeni în sistemele de guvernământ direct, devin atribute esenţiale ale libertăţii înţeleasă ca participare la luarea deciziilor. “Dacă în cazul libertăţii-autonomie, libertatea este privită prin opoziţie faţă de puterea publică, în cazul libertăţii-participare libertatea este concepută ca o cooptare a individului la exerciţiul, instaurarea şi menţinerea puterii publice. Individul nu-şi poate păstra libertatea decât în măsura în care el controlează instrumentele care ar putea limita această libertate. Constrângerea statală a libertăţii există, dar individul participă el însuşi la exercitarea acestei constrângeri”8. Această libertate-participare specifică cetăţilor antice, potrivit analizei lui Benjamin Constant9, este caracteristică şi societăţilor democratice moderne, aşa cum transpar în operele iluministe.

8 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.21 9 "…la antici individul, aproape în mod constant suveran în afacerile publice, este sclav în toate relaţiile sale particulare. În calitate de cetăţean el are drept de decizie în problema păcii sau a războiului; ca persoană privată, mişcările sale sunt urmărite, limitate, suprimate; în calitate de parte a corpului colectiv - interoghează, destituie, condamnă, deposedează, exilează, îşi condamnă la moarte magistraţii sau superiorii; în calitate însa de supus al corpului colectiv poate fi, la rândul său, privat de starea la care a ajuns, deposedat de demnităţi, alungat, omorât prin voinţa discreţionară a ansamblului din care face parte." - Benjamin Constant, Despre libertate la antici şi la moderni, Institutul European, Iaşi, 1996, p.5.

19

O astfel de libertate nu asigură însă protecţia reală a individului, organele reprezentative devenind ele însele tiranice. Prin vot nu se transmite voinţa, ci numai puterea, astfel încât parlamentele, dispunând de o voinţă proprie, pot deveni opresive, aducând prin legi atingeri grave drepturilor individuale. Un astfel de stat legal, bazat pe libertatea-participare, nu constituie cea mai bună soluţie în conservarea libertăţii individuale.

Această putere formidabilă a organelor legiuitoare trebuie limitată prin diverse mijloace pentru atingerea scopului propriu liberalismului: apărarea drepturilor fundamentale. Faptul că o adunare a fost aleasă de către popor nu justifică ingerinţa acesteia în sfera privată a individului decât în cazuri excepţionale. Este situaţia exprimată atât de sugestiv de John Stuart Mill: "Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepţie, ar fi de aceeaşi părere şi doar o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi îndreptăţită aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire"10.

Cele două concepţii despre libertate, libertatea-autonomie şi libertatea-participare păreau într-un fel ireductibile. În timp ce în liberalism individul se opune statului, îşi defineşte sfera privată în conflict cu acesta şi prin raportare la el, în democraţie cetăţeanul se integrează statului, participă direct la activităţile sale11. Cu toate acestea s-a încercat îmbinarea celor două tipuri de libertate în cadrul democraţiilor liberale contemporane în cadrul cărora dezavantajele celor două regimuri politice menţionate mai sus sunt sensibil atenuate, prevăzându-se mijloace multiple de protecţie a drepturilor fundamentale împotriva organelor statului.

Libertatea ca absenţă a coerciţiei, sensul care ne

10 John Stuart Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.25 11 René Capitant, Cours de principes du Droit public, Les Cours de Droit, Paris, 1957, p.57

20

interesează direct în prezenta lucrare, nu se delimitează numai de libertatea-participare. Ea nu numai că este o libertate-autonomie, dar este şi o libertate juridică, libertate formală şi individuală.

Libertate juridică. Libertatea este înţeleasă uneori ca independenţă absolută, ca autonomie totală a individului faţă de mediul extern. Astfel, individul nu este supus nici unei forţe exterioare, fie ea umană sau naturală.

Din această perspectivă apare o confuzie între libertate şi putere în sensul că libertatea ar însemna puterea de a înlătura orice obstacol. “Generalul din fruntea unei armate sau directorul unui mare şantier de construcţii pot deţine puteri enorme, care în anumite privinţe ar putea fi chiar incontrolabile, fiind totuşi – în comparaţie cu ţăranul sărac sau cu păstorul – mai puţin liberi, mai expuşi riscului de a trebui să-şi schimbe toate intenţiile şi planurile, la un singur cuvânt al vreunui superior, mai puţin capabil să-şi controleze existenţa sau să decidă ce anume este, pentru ei, important”12.

Libertatea înţeleasă ca putere de a înlătura obstacolele a generat efecte negative prin absolutizarea ei. În acest sens ea a fost folosită de ideologiile totalitare ale secolului XX pentru a justifica eliminarea libertăţii individuale în scopul unei presupuse libertăţi viitoare asigurate de bunăstarea materială pe care economia planificată urma să o aducă13.

Această noţiune este esenţialmente diferită de aceea de libertate ca independenţă faţă de voinţa arbitrară a altuia, care este o libertate juridică, pentru că, aşa cum am arătat, statul este chemat să o protejeze prin intermediul dreptului, statul fiind cel

12 Friedrich Hayek, op.cit., p.41 13 Acest pericol este evidenţiat de B. Malinovski : "Dacă ar fi să identificăm, în mod neglijent, libertatea cu puterea, cu siguranţă am hrăni tirania, după cum am nimeri în anarhie dacă echivalăm libertatea cu absenţa oricărei restricţii." (B. Malinovski, Freedom and Civilization, Londra, 1944, p.47)

21

care deţine monopolul constrângerii legitime. Libertatea juridică nu se referă deci la independenţa faţă de mediul extern, la controlul asupra acestuia, ci la autonomia în raport cu o voinţă umană externă.

Libertate formală. Libertatea formală este aceea prin care se asigură cadrul necesar, posibilitatea fiinţei umane de a se exprima aşa cum crede de cuviinţă. Ea, în principiu, nu presupune obligaţia din partea statului de a asigura condiţiile materiale de exercitare a libertăţii.

Din acest punct de vedere a fost criticată de către Marx, care spunea că simpla declarare a unor libertăţi nu are nici un sens, dacă individul uman rămâne în continuare prizonierul nevoilor sale materiale, al existenţei reale. El opunea libertăţii formale specifice liberalismului, noţiunea de libertate reală, cu sensul de capacitate a omului de a surmonta orice obstacol intervenit în calea acţiunii sale.

Această încercare însă de realizare a unei utopice libertăţi reale este sortită eşecului. Pe de o parte, libertatea reală tinde să devină o libertate în sensul de putere de înlăturare a oricăror obstacole, de putere asupra mediului extern, ceea ce, aşa cum am arătat, duce la instaurarea tiraniei.

Pe de altă parte, libertatea reală presupune o egalitate materială între membrii unei societăţi, noţiune care se îndepărtează de la sensul juridic, liberal, de egalitate în faţa legii sau de egalitate în drepturi, care este o egalitate formală.

Încercarea de egalizare, din punct de vedere material, a indivizilor nu duce la altceva decât la distrugerea diferenţelor individuale, a creativităţii fiecăruia şi nu în ultimul rând a libertăţii. Atât timp cât oamenii sunt diferiţi în mod natural, este o utopie să se încerce egalizarea forţată şi deliberată a condiţiei lor materiale. Aşa cum au demonstrat societăţile totalitare ale acestui secol orice încercare în acest sens, nu numai că este sortită eşecului, dar are drept consecinţe suferinţe şi pierderi umane incalculabile.

22

“Cum oamenii diferă mult unul de celălalt, înseamnă că, dacă îi tratăm în mod egal, rezultatul trebuie să fie o inegalitate în condiţia lor efectivă, şi că unicul mod de a asigura egalitatea de condiţie este acela de a-i trata în mod diferit. De aceea, egalitatea în faţa legii şi egalitatea materială nu numai că diferă, ci se află chiar în conflict. O putem înfăptui pe una sau pe cealaltă, dar nu pe ambele în acelaşi timp. Egalitatea în faţa legii, pe care o reclamă libertatea, duce la inegalitate materială. Argumentul nostru va fi acela că într-o societate liberă, dorinţa de a egaliza condiţia oamenilor nu poate fi acceptată ca justificare a coerciţiei suplimentare şi a discriminării – deşi acolo unde, din diverse motive, statul trebuie să utilizeze coerciţia, el nu trebuie să o utilizeze în mod discriminatoriu.

Noi nu obiectăm împotriva egalităţii ca atare. Se întâmplă însă ca revendicarea egalităţii să fie motivul declarat al celor ce doresc să impună societăţii un model de distribuţie preconceput. Obiecţia noastră se îndreaptă împotriva tuturor încercărilor de a impune societăţii un model de distribuţie ales în mod deliberat, indiferent că ar fi vorba de o ordine a egalităţii sau de una a inegalităţii. Într-adevăr, vom vedea că mulţi dintre aceia care cer o extindere a egalităţii nu revendică de fapt egalitate, ci o distribuţie care să se conformeze în mai mare măsură concepţiilor lor despre meritul individual, iar dorinţele lor sunt la fel de ireconciliabile cu libertatea ca şi revendicările egalitare mai stricte”14.

Libertate individuală. De asemenea, trebuie făcută distincţia dintre libertatea individuală, aşa cum am definit-o mai sus, şi libertatea naţională. În cele mai multe cazuri, pentru existenţa libertăţii individuale o condiţie esenţială este libertatea naţională15.

14 Friedrich A. von Hayek, op.cit., p.109 15 Această comparaţie ar trebui precedată de o precizare a noţiunilor de naţiune şi libertate naţională, care sunt susceptibile de multiple înţelesuri.

23

Acest fapt se datorează în principal evoluţiei istorice a mişcării pentru libertate, care s-a împletit de multe ori cu mişcarea naţională, lucru vizibil în special în secolul al XIX-lea, când lupta naţională s-a suprapus de multe ori peste doctrinele mişcărilor politice liberale16.

Însă o naţiune liberă nu presupune cu necesitate cetăţeni liberi; nu întotdeauna lupta pentru libertate a unui popor a dus la progresul libertăţii individuale.

Există exemple în istorie când un popor liber, în anumite condiţii istorice a preferat despotismul şi nu liberalismul.

Astfel “trebuie vegheat ca obţinerea libertăţii colective să nu fie plătită cu pierderea libertăţilor individuale, ca eliberarea naţională, monopolizată rapid de despotismul unui grup restrâns, să nu ducă la suprimarea libertăţilor celei mai mari părţi a populaţiei”17.

Cum însă finalitatea cursului de faţă este una strict delimitată, impunând păstrarea anumitor cadre de discuţie, ne vom mulţumi cu sensul uzual al acestor termeni, înţelegând prin libertate naţională absenţa coerciţiei asupra unui întreg popor. 16 Aceasta este şi situaţia Partidului Naţional Liberal din România antebelică, el având drept prioritate, pe lângă obiectivele specific liberale, şi lupta de eliberare naţională. Specificul naţional-liberalismului românesc nu s-a bucurat însă de atenţia doctrinară cuvenită, politica românească, chiar şi în perioada antebelică, limitându-se, din nefericire, la latura sa strict pragmatică. O excepţie notabilă, chiar dacă nereuşită pe deplin, de la această stare de lucruri o constituie opera lui Ştefan Zeletin, care în cele două lucrări ale sale, "Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric" şi "Neoliberalismul", a încercat o fundamentare teoretică a liberalismului românesc. Pentru o analiză critică a concepţiei lui Zeletin a se vedea Cristian Preda, Modernitatea politică şi românismul, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p.201 şi urm. 17 Jacques Robert, Droits de l'homme et libertés fondamentales, Montchrestien, Paris, 1993, p.19.

24

Secţiunea a IV-a - Definiţia libertăţilor fundamentale

Deci, din perspectiva lucrării acestui curs ne interesează

libertatea ca absenţă a constrângerii, ca independenţă faţă de puterea arbitrară a altuia, ceea ce presupune autodeterminarea individului. Deşi reprezintă o singură noţiune, libertatea, astfel înţeleasă, este aplicabilă în diverse domenii de interes ale individului, dând posibilitatea acestuia să-şi dezvolte capacităţile specifice acestor domenii. Putem astfel folosi acest termen la plural şi putem vorbi de “libertăţi” individuale, fiecare dintre ele fiind aplicabile în diverse raporturi, dar păstrându-şi sensul precizat mai sus. Spre exemplu, libertatea de exprimare desemnează posibilitatea că individul poate să-şi spună deschis părerea, prin orice medii de comunicare, cu privire la diverse teme, libera antrepriză se referă la faptul că omul poate exercita sau nu diverse activităţi economice supuse regulilor pieţei libere etc. Însă şi una şi cealaltă au la bază autodeterminarea fiinţei umane, nefiind deci decât aplicaţii ale libertăţii în domenii specifice.

Aşa cum vom vedea, această unitate profundă a libertăţilor are efecte deosebit de importante în ceea ce priveşte statutul lor juridic.

Nu trebuie, însă, înţeles că statul este cel care creează aceste libertăţi. Ele sunt libertăţi naturale existente independent de puterea statală, pe care aceasta doar le recunoaşte şi le reglementează, transformându-le din libertăţi naturale în libertăţi fundamentale18. Ceea ce face o libertate să se transforme din libertate naturală în libertate fundamentală este faptul consacrării ei de către sistemul juridic pozitiv.

18 Spre deosebire de libertăţile publice, drepturile subiective sunt create de către stat prin consacrarea lor la nivel legislativ. Aceasta este numai una dintre deosebirile dintre cele două noţiuni, restul fiind analizate în paginile următoare.

25

Intervenţia puterii pentru a o determina şi a o proteja o consacră la nivelul ordinii juridice, fără însă să o creeze. Astfel aplicaţiile libertăţii în diferite domenii dobândesc un caracter fundamental prin ridicarea lor la rangul de principii constituţionale.

”Libertăţile publice (fundamentale – n.n) sunt puteri de autodeterminare consacrate de dreptul pozitiv. Dar ele rămân puteri de autodeterminare. Dreptul pozitiv nu este decât un sprijin, un instrument. Libertăţile publice sunt definite ca obligaţii ale statului doar într-o manieră negativă, căci intervenţia acestuia este doar una constatatoare, nu una creatoare19.

Libertăţile publice au primit în doctrină diferite definiţii. În ceea ce priveşte consacrarea în actele normative ele au fost pur şi simplu menţionate, fără a ni se oferi o definiţie legală.

Libertăţile publice sunt drepturi ale omului care îi recunosc acestuia, în diverse domenii ale vieţii sociale, puterea de a-şi alege singur comportamentul, putere organizată de dreptul pozitiv, care le acordă o protecţie sporită şi le ridică, în dreptul intern, la nivel constituţional, iar în dreptul european, la nivel supralegislativ20.

Secţiunea a V-a - Terminologia utilizată În ciuda acestei unităţi, definirea libertăţilor individuale

este relativ dificilă, în special datorită faptului că în doctrină nu există un punct de vedere unitar privitor la terminologia ce trebuie folosită.

19 Pentru detalii, a se vedea Pierre Pescatore, Introduction à la science du droit, Luxembourg, Office des impriméries de l'Etat, 1978, p.239, apud Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.25. 20 Jean Rivero, op. cit., p.26

26

Chiar în ţările cu o tradiţie democratică veche şi continuă nu putem vorbi de unitate sub acest aspect. Astfel doctrina franceză utilizează fie noţiunea de ”drepturi ale omului” (droits de l’homme), în spiritul Declaraţiei din 1789, fie pe cea de ”libertăţi publice” (libertés publiques), începând cu Constituţia din 1852, sau pe cea de ”libertăţi fundamentale” (libertés fondamentalles) sub influenţa dreptului internaţional. În dreptul anglo-saxon este preferat termenul de ”libertăţi civile” (civil liberties) iar uneori este folosit cel de drepturi fundamentale (fundamental rights). Într-un mod mai riguros, în Canada se foloseşte expresia ”drepturi ale persoanei”.

În ţara noastră în cadrul Constituţiei din 1866 s-a vorbit de ”drepturi ale românilor”. Acest termen a fost preluat şi de legile fundamentale din 1923 şi 1938. Constituţia din 1991 utilizează de obicei termenul de ”libertăţi”, însă uneori se referă expres la ”drepturi şi libertăţi fundamentale” (Titlul 2).

În cadrul acestui curs vom opta pentru denumirea de libertăţi fundamentale, care va fi folosită de cele mai multe ori atunci când ne vom referi la noţiunea de libertate aşa cum am definit-o mai sus. Mai multe argumente ne-au determinat să facem această alegere.

În primul rând, libertăţile sunt consacrate, în principiu, de către Constituţie, de legea fundamentală. Reprezentând puteri de autodeterminare a individului, opuse statului, este absolut necesară această constituţionalizare a lor. Proclamarea solemnă chiar în prima parte a legii fundamentale (titlul 2 Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale) dublată de un control de constituţionalitate relativ extins în sistemul românesc de drept au ca scop protejarea libertăţilor contra tendinţelor hegemonice ale puterii publice. Din această perspectivă noţiunea de libertăţi fundamentale este menită să sublinieze faptul că acestea sunt ridicate la rangul de principii constituţionale, fiind recunoscute de către constituant.

În al doilea rând, la nivel internaţional, această noţiune

27

de libertate fundamentală, alături de cea de drept al omului este destul de folosită. Astfel, Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, cunoscută de obicei sub denumirea de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a fost semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950. La 20 iunie 1994 România a ratificat această convenţie şi protocoalele adiţionale, din acest moment ea devenind obligatorie pentru statul român. Ceea ce mai trebuie adăugat, din acest punct de vedere, este faptul că, potrivit articolului 20 din Constituţie, acest instrument internaţional este de aplicabilitate directă în dreptul român, astfel încât instanţele interne sunt obligate să aplice direct prevederile convenţionale aşa cum sunt ele interpretate în jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Mai mult decât atât majoritatea drepturilor apărate de această convenţie se încadrează în noţiunea de libertate individuală, aşa cum am precizat-o mai sus. Şi pentru acest motiv credem că este potrivită utilizarea termenului de libertate fundamentală.

Al treilea argument, pe care îl considerăm de altfel cel mai important, în favoarea utilizării termenului ”fundamental” pentru a caracteriza libertăţile individuale, îl constituie faptul că acesta face trimitere la rolul deosebit de important pe care libertăţile respective îl au în statul de drept contemporan.

Libertăţile individuale au apărut şi s-au dezvoltat prin opoziţie şi uneori prin luptă cu puterea publică, în vederea apărării sferei private a fiecărui cetăţean. Potrivit teoriei liberale clasice, statul avea numai obligaţia de a nu aduce atingere acestor libertăţi, ele reprezentând atribute esenţiale ale fiinţei umane. Putem spune, din acest punct de vedere, că ceea ce predomina într-un astfel de sistem era caracterul subiectiv al libertăţilor individuale. Ele erau drepturi naturale ale cetăţenilor, pe care aceştia le puteau apăra contra statului prin mijloace diferite, în primul rând prin intermediul judecătorului.

Noţiunea actuală de stat de drept presupune o schimbare

28

de perspectivă asupra libertăţilor individuale, care vine să accentueze importanţa lor. Pe lângă dimensiunea subiectivă ele au dobândit, mai ales după al doilea război mondial, o dimensiune obiectivă, devenind însăşi temeiul statului. Apariţia regimurilor totalitare din secolul XX, după o lungă eră liberală, a demonstrat că nu este suficient ca statul să fie limitat numai din exterior, prin proclamarea de drepturi care pot fi relativ uşor încălcate.

Ceea ce trebuia schimbat era însăşi fundamentul statului. Acesta trebuia organizat ca un instrument în slujba individului, menit nu numai să se abţină de la încălcarea libertăţilor individuale, ci să le şi promoveze, cu toată forţa, în centrul ordinii juridice. Este ceea ce s-a întâmplat în Europa Occidentală în perioada postbelică şi ceea ce este pe cale să se întâmple în prezent în estul continentului. ”În dreptul european, statul este în serviciul individului; acesta este scopul, baza şi legitimitatea sa.”21 Statul are, pe lângă obligaţia negativă de a nu aduce atingere libertăţilor individuale, şi o obligaţie pozitivă, aceea de a contribui la dezvoltarea lor prin stabilirea unui regim democratic. Cu alte cuvinte ele intră în sfera publică a statului, reprezentând nucleul dreptului obiectiv. La garanţiile clasice ale libertăţilor individuale se mai adaugă garanţia pe care o reprezintă un guvernământ democratic. Astfel în democraţiile liberale contemporane, diferenţa dintre libertatea-autonomie şi libertatea-participare nu mai este atât de elocventă ca în cadrul liberalismului clasic. Pentru acest motiv putem afirma că libertăţile individuale sunt libertăţi fundamentale nu numai pentru fiecare persoană luată separat, ci şi pentru societatea politică în ansamblul ei.

Un alt termen utilizat în special în doctrina franceză pentru a desemna aceste libertăţi individuale este acela de “libertăţi publice”. Din această perspectivă cuvântul “public” 21 Constance Grewe, Hélène Ruiz Fabri, Droits constitutionnels européens, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, p.139.

29

nu este utilizat în sensul său juridic uzual. Astfel, existenţa libertăţilor publice nu presupune şi existenţa libertăţilor private, primele referindu-se la raporturile dintre stat şi particulari, iar cele din urmă la raporturile stabilite numai între particulari22. Distincţia nu este însă acceptabilă, întrucât ar duce la rezultate absurde; nu pot exista astfel de “libertăţi private”. “Obligaţia impusă particularilor de a-şi respecta reciproc libertăţile presupune cu necesitate intervenţia statului care consacră această obligaţie prin legislaţie.

Toate libertăţile, fie că se referă la raporturile dintre particulari sau la cele dintre particulari şi stat, sunt libertăţi publice prin prisma faptului că ele nu aparţin dreptului pozitiv decât dacă statul le consacră ca principiu, le organizează exerciţiul şi le asigură respectul. Soluţia contrară ar genera pe de altă parte situaţii absurde: libertatea sindicală, de exemplu, sau libertatea de opinie a muncitorilor nu ar avea calitatea de libertăţi publice decât în cadrul întreprinderilor publice, şi ar deveni libertăţi private în raport cu patronii particulari. Trebuie deci îndepărtată această distincţie eronată. O libertate devine publică atunci când este recunoscută de puterea statală”23.

Cu toate acestea, pentru argumentele expuse mai sus, în condiţiile în care în sistemul român de drept nu există pentru moment o denumire oficială pentru libertăţile individuale24, vom utiliza în cadrul acestui curs termenul de libertăţi fundamentale, acesta fiind cel mai în măsură să sugereze adevărata lor semnificaţie.

22 Acestă opinie a fost susţinută de M. P. Braud în lucrarea La notion de liberté publique en droit français, 1968, p.72 şi urm. 23 Jean Rivero, Les libertés publiques, vol.I, Editura Thémis, Paris, 1997, p.21 24 Constituţia le denumeşte simplu ”libertăţi” iar într-un singur caz vorbeşte de ”libertăţi constituţionale” (art.54).

30

Secţiunea a VI-a - Deosebirile dintre libertăţile fundamentale şi drepturile subiective. Criterii

Libertăţile fundamentale nu trebuie confundate cu

drepturile subiective. În timp ce dreptul subiectiv a fost definit ca posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – o persoană fizică sau juridică – în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului în caz de nevoie25, libertatea fundamentală se referă la posibilitatea de autodeterminare a fiinţei umane, recunoscută de către puterea statală.

1. Raporturile juridice stabilite. O primă deosebire dintre libertăţile fundamentale şi drepturile subiective apare la nivelul raporturilor juridice. În cadrul dreptului subiectiv, raportul juridic se stabileşte între titularul dreptului şi ceilalţi subiecţi de drept care au obligaţia de a respecta acest drept. Raportarea juridică la ceilalţi se face în considerarea valorii ce formează obiectul dreptului subiectiv, fără de care nu ar fi de înţeles raportarea persoanelor una la alta26. Subiectul pasiv este reprezentat de acele persoane care au fie obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului subiectiv respectiv, cum este cazul drepturilor reale, fie obligaţia corelativă de a da, a face sau a nu face ceva, ca în cazul drepturilor de creanţă. În toate cazurile însă, subiectul pasiv îl constituie fie particularii, fie statul, dar nu în calitatea sa de putere publică, ci pe picior de egalitate cu ceilalţi titulari ai drepturilor subiective civile.

Privitor la libertăţile fundamentale, aşa cum am precizat, ele se stabilesc în raport cu statul, fiind acele puteri de

25 Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1998, p.82. 26 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.290.

31

autodeterminare recunoscute de puterea publică. În această situaţie obligaţia ce-i revine statului este una de abţinere, o obligaţie generală şi negativă de a nu aduce atingere libertăţii individuale respective. Statul este privit în acest caz numai ca putere publică, titulară a puterii de reglementare, el nu este privit ca un particular, aşa cum se întâmplă în cazul drepturilor subiective civile. Numai în exercitatea atribuţiilor sale reglementative statul recunoaşte existenţa libertăţilor şi le transformă din libertăţi naturale în libertăţi fundamentale, fiind totodată obligat să le respecte. Spre deosebire de drepturile subiective, libertatea fundamentală este o libertate acordată tuturor, o libertate juridică universală. Aşa cum am menţionat mai sus, ea face parte din dreptul obiectiv. Ea este abstractă, formală. Spre exemplu libertatea de a avea proprietate nu asigură un drept asupra unui anumit bun, ci doar oferă posibilitatea abstractă de a avea drepturi individuale asupra bunurilor existente în circuitul civil27. Făcând parte din dreptul obiectiv, statul este obligat să apere libertăţile publice.

Din această perspectivă statul nu poate fi titular decât de drepturi subiective, nu şi de libertăţi fundamentale, acestea aparţinând în exclusivitate particularilor; puterea publică nu dispune deci de libertăţi publice, acesta fiind atributul exclusiv al particularilor28. 27 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.25 28 Consiliul Constituţional francez a adoptat o opinie contrară în decizia sa nr.86-207 din 25-26 iunie 1986, unde se statuează că: "…dispoziţiile Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, relative la dreptul de proprietate şi la protecţia acordată acestuia, nu privesc numai proprietatea privată a particularilor, ci şi, în egală măsură, proprietatea statului şi a altor persoane de drept public" (Les grandes décisions du Conseil Constitutionnel, 8e édition, Dalloz, Paris, 1995, p.647). Acestui punct de vedere i s-au adus numeroase critici, în sensul că se modifică astfel chiar finalitatea Declaraţiei sus menţionate care tindea să protejeze drepturile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum este dreptul de proprietate, tocmai împotriva statului.

32

2. Obiectul. Din punct de vedere al obiectului la care se referă, libertăţile publice sunt de asemenea diferite de drepturile subiective.

În general în doctrina juridică română nu s-a vorbit de obiect al dreptului, ci de obiect al raportului juridic, punându-se deci accentul pe relaţia juridică. Prin obiect al raportului juridic se înţelege astfel acţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi cea la care este obligat subiectul pasiv. Acesta nu coincide însă cu obiectul dreptului subiectiv care priveşte bunurile. “Acestea (bunurile n.n.) nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, dată fiind natura socială a acestui raport. Totuşi, pentru uşurinţa exprimării – adică brevitatis causa – se foloseşte şi exprimarea că obiectul raportului juridic civil îl formează un bun sau nişte bunuri. Bunul deci este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil”29. Dar nu se confundă obiectul raportului juridic, deci al relaţiei, cu obiectul dreptului subiectiv. “Acţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv priveşte deja relaţia juridică dintre ei şi nu ca atare dreptul subiectiv, în timp ce obiectul dreptului subiectiv trebuie să fie inerent acestuia ca atare. Acest obiect îl reprezintă valoarea care formează miza dreptului. Nu este vorba propriu-zis de lucruri în sens material, ci de bunuri, adică de valori deja sociale”30. Deci obiectul dreptului subiectiv îl reprezintă bunul la care acesta se referă31. De exemplu, obiectul dreptului de proprietate este bunul asupra căruia îşi exercită titularul prerogativele proprietăţii. Astfel dreptul subiectiv întotdeauna are un obiect concret, determinat, un bun în sensul de valoare socială. 29 Gheorghe Beleiu, op. cit., p.98 30 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.289 31 Acest fapt rezultă şi din definiţia legală dată dreptului de proprietate: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege." (art.480 C.civ.)

33

În schimb libertatea fundamentală are un obiect cu totul diferit de cel al dreptului subiectiv. Acest obiect nu este atât de bine determinat, atât de concret precum este obiectul dreptului subiectiv. Dacă obiectul dreptului de proprietate îl constituie un bun, libertatea fundamentală respectivă se referă la faptul că fiecare cetăţean este liber să aibă proprietate. Astfel, drepturi subiective sau anumite drepturi subiective pot avea toţi cetăţenii unui stat, dar aceasta nu înseamnă că toţi au efectiv aceste drepturi. În schimb, toţi se bucură de existenţa libertăţilor fundamentale. Dacă nu toţi sunt titulari de drepturi subiective, toţi au însă libertăţi individuale. Un exemplu poate fi edificator în acest sens : fără îndoială că orice cetăţean poate avea drept de proprietate; aceasta nu înseamnă că fiecare cetăţean este proprietar şi, cu atât mai puţin, că fiecare cetăţean are acelaşi drept de proprietate; aceste drepturi sunt diferite pentru că şi obiectele lor sunt diferite. Însă fiecare cetăţean are posibilitatea de a avea proprietate; oricare poate în mod abstract să fie proprietar bucurându-se de toate garanţiile pe care legea le conferă dreptului de proprietate. Astfel statul are obligaţia de a respecta această libertate şi implicit dreptul de proprietate atunci când el există. Nu are însă obligaţia de a face, aceea de a asigura fiecărui cetăţean dreptul de proprietate în sensul de a-l împroprietări. Ceea ce se apără aşadar este dreptul de proprietate câştigat şi nu dreptul de proprietate eventual32.

3. Protecţia juridică. În acest mod ajungem la o altă deosebire substanţială între drepturile subiective şi libertăţile fundamentale: tipul de protecţie juridică ce le este acordată. Dreptul subiectiv este, aşa cum am arătat, un drept concedat, un drept aparţinând esenţialmente dreptului pozitiv. Deci el nu

32 “Problema garantării şi ocrotirii proprietăţii, potrivit articolul 41 din Constituţie, se pune după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.” (Decizia nr.59/1995 a Curţii Constituţionale, publicată în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996, p.102)

34

poate exista fără protecţia juridică ce se realizează prin intermediul acţiunii în justiţie, adică prin "ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil – prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat – ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege"33. Protecţia se realizează împotriva tuturor celor care-i aduc atingere.

Libertăţile publice presupun un mod distinct de protecţie. Aşa cum am menţionat fac parte din dreptul obiectiv întrucât implică posibilitatea abstractă de a avea drepturi cu privire la un bun. Făcând parte din dreptul obiectiv, problema protecţiei lor nu se pune atât la nivelul aplicării legii, cât la nivelul formării ei. Protecţia se realizează astfel prin controlul procesului de reglementare, în sensul de a nu se încălca aceste libertăţi acordate tuturor cetăţenilor.

Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie avut în vedere din această perspectivă este asigurarea egalităţii formale, egalităţii în drepturi, în sensul ca titularul puterii de reglementare să nu facă distincţii între cetăţeni după anumite tipuri de criterii prevăzute în general de legea fundamentală. Numai păstrarea acestei egalităţi asigură menţinerea libertăţilor publice.

În sistemul românesc acest control al reglementării poate fi realizat în principal pe două căi distincte. În primul rând Constituţia interzice în mod expres discriminarea între cetăţeni după anumite criterii exemplificate34 în articolul 4 (2): “România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de

33 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p.250 34 Cu privire la caracterul exemplificativ al acestei enumerări şi la importanţa ei pentru protecţia libertăţilor fundamentale, a se vedea Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.81-86

35

apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. De asemenea în articolul 16 (1) se spune: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Pe baza acestor acte constituţionale cu caracter de principii, se poate realiza un control al legiferării chiar de către particulari prin intermediul excepţiei de neconstituţi-onalitate. Ori de câte ori un individ consideră că i-au fost încălcate libertăţile publice prin distincţii realizate la nivelul legiferării, poate ridica excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţelor ordinare, care la rândul lor vor sesiza instanţa de contencios constituţional pentru a se pronunţa asupra legii respective.

O altă posibilitate, mult mai puţin utilizată, cu toate că s-ar realiza potrivit unei proceduri mai puţin laborioase, a fost creată de existenţa articolului20 (2) din Constituţie şi de semnarea în 1994 de către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel în articolul 20 (2) se menţionează: “Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”. Pe de altă parte, Convenţia prevede în articolul 14: “Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”. Aceste două texte presupun deci că în situaţia în care o lege internă încalcă principiul egalităţii ea este în neconcordanţă cu Convenţia care va avea prioritate şi se va aplica în mod direct, astfel încorporată în dreptul intern.

Pe această cale instanţele ordinare au posibilitatea să realizeze un adevărat control de convenţionalitate al întregii legislaţii, deci şi în cazul când legiuitorul face prin reglementare discriminări după criterii interzise. Deşi mult mai

36

practică decât excepţia de neconstituţionalitate pentru protejarea libertăţilor fundamentale, această cale este deocamdată privită cu multă reticenţă de către jurisprudenţă, care evită să se pronunţe prin aplicarea directă a Convenţiei. Totuşi până la un punct această stare de lucruri este de înţeles, ea existând şi în alte state la momentul când acestea au semnat Convenţia. Este însă necesar să se învingă această mentalitate puţin folositoare şi să se înţeleagă la nivelul fiecărui grad de jurisdicţie că aplicarea Convenţiei în mod direct nu face decât să contribuie la modernizarea sistemului juridic românesc şi la creşterea rolului judecătorului în statul de drept.

Secţiunea a VII-a - Regimul juridic al libertăţilor

fundamentale în dreptul românesc După ce am încercat să conturăm cât mai bine noţiunea

de libertate fundamentală încercând o definire a ei şi delimitând-o totodată de instituţia drepturilor subiective, trebuie să vedem în ce măsură ele se bucură de o consacrare autentică în sistemul de drept românesc, cu alte cuvinte să vedem dacă dispune de un regim juridic propriu.

Pentru a putea vorbi de un regim juridic distinct al libertăţilor fundamentale trebuie să vedem în ce măsură există sisteme de protecţie specifice acestora. Nu putem spune că dispunem de o modalitate expresă de protecţie exclusivă a libertăţilor, însă făcând o analiză generală şi succintă a sistemului juridic român putem afirma că libertăţile fundamentale se bucură de o protecţie specifică prin interferenţa anumitor texte de lege care au ca finalitate conservarea acestora.

În primul rând, libertăţile fundamentale prevăzute la nivel constituţional sunt apărate prin intermediul controlului constituţionalităţii legilor35 efectuat în România de către un 35 A se vedea în acest sens lucrarea monografică, singulară de altfel în doctrina constituţională română postdecembristă, Ion Deleanu, Justiţia

37

organ special, Curtea Constituţională. Cu toate că această procedură nu are ca finalitate singulară apărarea libertăţilor, ea este deosebit de eficientă. Dacă în baza controlului a priori există multe cazuri când se invocă încălcarea unor norme constituţionale cu caracter procedural privitoare la funcţionarea concretă a aparatului legislativ, în cazul controlului a posteriori legile sunt atacate în faţa Curţii Constituţionale în cvasitotalitatea cazurilor pentru că cetăţenii îşi consideră încălcate libertăţile prevăzute la nivel constituţional. Din această perspectivă, aşa cum am arătat mai sus, este posibil controlul reglementării în sensul ca legiuitorul să nu aducă atingere libertăţilor fundamentale garantate de Constituţie. Deci cu toate că nu priveşte numai libertăţile individuale, procedura controlului de constituţionalitate, mai ales din punct de vedere practic, contribuie la conturarea unui regim juridic distinct al acestora.

În al doilea rând, la nivel constituţional există norme care se referă la libertăţi ca la instituţii de sine stătătoare, autonome în raport cu celelalte. Astfel, spre exemplu, articolul 20 (1) prevede: “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”. Deci numai aceste norme constituţionale trebuie interpretate potrivit tratatelor privitoare la drepturile omului semnate de România. Se face astfel o distincţie între libertăţile publice consacrate de Constituţie şi restul normelor constituţionale, acest lucru constituind astfel o altă trăsătură distinctivă a libertăţilor publice. Distincţia dintre drepturi şi libertăţi apare şi în

constituţională. În perioada interbelică pe această temă au apărut două lucrări de valoare: Alexandru Rădulescu, Le Contrôle de la Constitutionalité des lois en Roumanie, Les Presses Modernes, Paris, 1935 şi Alexandru Văleanu, Controlul constituţionalităţii legilor în dreptul român şi comparat, Tipografia Ion C.Văcărescu, Bucureşti, 1936.

38

articolul 21 care consacră liberul acces la justiţie: ”Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”

O altă prevedere constituţională are de asemenea acelaşi efect formal din perspectiva care ne interesează – articolul 49 : “Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi (subl. ns.) poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii”.

În al treilea rând, aşa cum am menţionat mai sus, România este parte, începând cu anul 1994 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fapt ce duce, dintr-un anumit punct de vedere, la o dublă protecţie a libertăţilor fundamentale, în primul rând la nivel intern, iar apoi la nivel internaţional. Astfel primul care realizează sau ar trebui să realizeze un aşa numit control de convenţionalitate este judecătorul de la instanţele ordinare, care nu are numai posibilitatea, ci şi obligaţia de a aplica direct Convenţia36

36 Pe lângă Convenţia propriu-zisă şi protocoalele acesteia, instanţele naţionale trebuie să ţină cont şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului; hotărârile Curţii sunt obligatorii pentru statele semnatare. De asemenea, singura interpretare obligatorie a Convenţiei este cea făcută de Curte în hotărârile sale. Ea este competentă sa decidă asupra interpretării şi aplicării Convenţiei potrivit art. 32. Date fiind aceste dispoziţii, instanţele naţionale, atunci când aplică Convenţia trebuie să o aplice potrivit interpretării dată de Curte acestor norme. De exemplu, dreptul de proprietate este apărat printr-un singur articol din Protocolul nr.1 la Convenţie, text care poate fi interpretat în diverse modalităţi. Însă există o interpretare oficială, cea a Curţii, dezvoltată printr-o bogată jurisprudenţă, interpretare care se impune.

39

întrucât, potrivit articolul 20 din Constituţie, ea face parte din dreptul intern. Practic instanţele ordinare pot realiza astfel un adevărat control al legiferării, însă numai în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale37.

Astfel, un individ care consideră că i-au fost încălcate aceste libertăţi printr-o lege, în măsura în care ele sunt apărate atât de Constituţie cât şi de Convenţie, poate alege între invocarea excepţiei de neconstituţionalitate sau invocarea neconvenţionalităţii textului respectiv. Controlul de conven-ţionalitate realizat la nivel intern, întrucât se referă numai la libertăţi fundamentale, contribuie la conturarea unui regim juridic propriu acestor libertăţi.

Semnarea Convenţiei de către România a creat posibilitatea cetăţenilor români de a acţiona direct în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul în care consideră că le-au fost încălcate drepturile şi libertăţile apărate de Convenţie, de către statul român sau de orice alt stat semnatar al acestui tratat. În articolul 34 din Convenţie se prevede: "Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajază să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept." Cetăţenii români pot astfel să-şi apere libertăţile, după ce au epuizat toate căile de recurs interne, şi în faţa instanţei internaţionale de la Strasbourg, acesta fiind un nou mecanism eficient de protecţie care contribuie de asemenea la conturarea unui regim juridic propriu pentru libertăţile fundamentale.

De asemenea, Constituţia prevede un organ independent cu scopul de a apăra în mod exclusiv drepturile şi libertăţile 37 Evident, în acest caz numai cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale apărate de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

40

fundamentale ale cetăţenilor: Avocatul Poporului. În articolul 55 (1) se prevede că: “Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o durată de 4 ani, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor (subl. ns.) cetăţenilor”. Această instituţie a fost creată după modelul ţărilor scandinave (Obdusman-ul) şi al altor state în care există un organ independent, având prerogativa să exercite un control asupra actelor de guvernământ38. Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile atât din oficiu, cât şi la cererea persoanelor lezate.39

Date fiind aceste mijloace de protecţie considerăm că în dreptul român există un regim juridic distinct al libertăţilor fundamentale, chiar dacă nu este unul unitar. Faptul că această protecţie se realizează pe multiple planuri nu ar trebui decât să-i crească eficienţa.

Secţiunea a VIII-a - Clasificările libertăţilor fundamentale

1. Una dintre cele mai importante clasificări ale libertăţilor

fundamentale, des întâlnită în lucrările de specialitate este cea care are în vedere evoluţia conţinutului dreptului de la dreptul liberal clasic până în prezent. Astfel sunt luate în considerare atât criteriul istoric, cât şi cel material. În acest context putem vorbi de trei generaţii de drepturi ale omului40.

Prima generaţie de drepturi, numite drepturi civile şi politice, este rezultatul filosofiei iluministe din a doua jumătate 38 a se vedea legea nr. 35 din 21 februarie 1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului. 39 Pentru detalii privind modul de exercitare a atribuţiilor Avocatului Poporului, v. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României - comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 176 şi urm. 40 Pentru dezvoltări cu privire la această clasificare a se vedea Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile fundamentale, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.39-49

41

a secolului al XVIII-lea, al concepţiei liberale despre dreptul natural. Existenţa unor drepturi inalienabile şi imprescriptibile ale omului este o concepţie care răzbate din toate declaraţiile de drepturi din această perioadă. “Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi”, se spune în primul alineat al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. Astfel scopul oricărui stat trebuie să fie apărarea acestor drepturi naturale, individul uman fiind astfel aşezat în centrul sistemului politic. Primele declaraţii de drepturi au apărut pe continentul american, culminând cu Declaraţia de independenţă din 1776 unde în alineatul al doilea se menţionează: “Considerăm că următoarele adevăruri sunt evidente prin ele însele: acela că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei au fost înzestraţi de către Creator au anumite drepturi inalienabile printre care Viaţa, Libertatea şi Căutarea Fericirii, că pentru a apăra aceste drepturi sunt instituite guvernăminte a căror putere rezultă din consimţământul celor guvernaţi, că ori de câte ori vreun guvern acţionează împotriva acestor ţeluri este dreptul poporului să modifice sau să înlocuiască acel guvernământ şi să instituie altul”41.

Liberalismul clasic presupune organizarea statului astfel încât să se asigure protecţia acestor drepturi fundamentale. Din declaraţiile de drepturi ale vremii rezultă că din prima generaţie fac parte: dreptul la viaţă, libertatea individuală, proprietatea, libertatea industriei şi comerţului, libertatea conştiinţei, a opiniei, libertatea presei etc. Toate acestea rezultă deci din concepţia generală despre stat şi despre raporturile acestuia cu individul. Astfel statul, aşa cum am menţionat, trebuie să fie în esenţă protectorul drepturilor fundamentale. El este conceput ca un stat minimal în sensul că nu intervine în mod direct în economie, lăsând să funcţioneze

41 The Declaration of Independence, Webster's Encyclopedic Unabriged Dictionary of the English Language, Gramercy Books, New York, 1994, p.1700

42

liber piaţa cu mecanismele ei de autoreglare. Într-un sistem economic astfel conceput esenţială este proprietatea, cea care asigură securitatea materială a cetăţenilor şi constituie totodată stimulul pentru participarea la activităţile economice, uneori şi la cele politice42. De asemenea statul trebuie să fie laic43, echidistant faţă de orice religie şi să nu împiedice libera circulaţie a informaţiei.

Observăm că toate drepturile proclamate în această perioadă istorică îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate libertăţi fundamentale, aşa cum le-am definit mai sus. Ele au fost recunoscute şi nu create de puterea politică, iar proclamarea lor s-a realizat prin raportare la stat şi oarecum împotriva acestuia, având ca efect obligaţia generală şi negativă a statului de a nu le aduce atingere şi de a le apăra împotriva oricăror alte încălcări.

A doua generaţie de drepturi (numite drepturi economice şi sociale) a apărut spre sfârşitul secolului XIX-lea când contestaţiile împotriva statului liberal, mai ales din partea socialiştilor, au început să-şi facă simţite efectele. Rolul statului a început să se schimbe atât în Europa cât şi în Statele Unite, mai ales după criza economică din 1929-1933 când, 42 În secolul al XIX-lea, adică atunci când liberalismul clasic şi sistemul politic pe care l-a fundamentat au ajuns la apogeu, era generalizat votul cenzitar prin intermediul căruia, cu cât un cetăţean dispunea de o avere mai mare (mai ales funciară), cu atât drepturile sale politice erau mai numeroase. 43 În cadrul filosofiei politice există numeroase controverse cu privire la cauzele apariţiei liberalismului şi a sistemului său economic, capitalismul. Din acest punct de vedere o teorie interesantă este cea a lui Pierre Manent care în lucrarea "Istoria intelectuală a liberalismului" (Editura Humanitas, Bucureşti, 1993) pune la baza acestui sistem politic, nu economia de piaţă, ci încercarea de distanţare faţă de Biserică şi realizarea unui stat laic. Este de fapt o continuare a ideilor lui Max Weber care în "Etica protestantă şi spiritul capitalismului" (Editura Humanitas, Bucureşti, 1993) consideră că liberalismul, ca mişcare intelectuală şi politică a luat naştere ca urmare a Reformei, datorită necesităţii de a crea un stat laic, separat de Biserică.

43

odată cu politica “New Deal” a preşedintelui Roosevelt, intervenţionismul puterii publice în viaţa economică s-a accentuat. Statul a început să participe în mod direct la viaţa economică şi deci şi-a asumat multiple responsabilităţi sociale, devenind un adevărat stat-providenţă. Această tendinţă s-a dezvoltat în special în Europa Occidentală după al doilea război mondial până în anii 70.

În aceste condiţii au apărut noi drepturi fundamentale, precum dreptul la protecţie socială, dreptul la educaţie, dreptul la muncă, la sănătate etc. Aceste drepturi sunt deosebite radical de cele din prima generaţie, întrucât ele nu presupun din partea statului o abstenţiune, ci, din contră, o prestaţie pozitivă; statul are astfel o obligaţie corelativă pozitivă de a da sau a face. Drepturile din a doua generaţie sunt drepturi-creanţă împotriva statului. Cele mai multe dintre ele nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi libertăţi fundamentale, în sensul de puteri de autodeterminare, aşa cum am precizat mai sus, ci sunt simple drepturi subiective. Unele dintre aceste noi drepturi chiar intră în conflict cu cele din prima generaţie. “Statul providenţă, rezultat din această extindere, tinde să reducă din ce în ce mai mult autonomia societăţii civile şi a indivizilor. Drepturile omului şi libertăţile publice din a doua generaţie, care cer trecerea către acest stat-providenţă, duc la slăbirea libertăţilor clasice. Nu este vorba neapărat de reducerea formală a drepturilor din prima generaţie, dar statul este din ce în ce mai greu de contracarat, pentru că el este din ce în ce mai puternic”44. Aceste drepturi sunt mai greu de pus în practică întrcât ele presupun un efort economic din partea statului. Din această perspectivă protecţia juridică de care se bucură este în general mai redusă decât a drepturilor din prima generaţie.

A treia generaţie de drepturi, apărută în perioada

44 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.47

44

contemporană, a generat controverse la nivelul doctrinei45 cu privire la existenţa lor din punct de vedere juridic. Acestea ar fi: dreptul la pace, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la dezvoltare, drepturile apărute ca o reacţie la dezvoltarea medicinei, în special a geneticii etc. Caracterul fundamental al acestor drepturi este foarte contestat în principal datorită caracterului lor heteroclit şi nedeterminării precise a titularului (individul sau colectivitatea?).

Această clasificare este susceptibilă de numeroase critici de fond şi de formă. Pe de o parte, prima generaţie nu este formată numai din drepturi propriu-zis civile sau politice ci şi din drepturi cu un caracter economic accentuat, cum ar fi dreptul de proprietate, libertatea comerţului, libera antrepriză. Pe de altă parte, a doua generaţie de drepturi nu cuprinde numai drepturi economice sau sociale. Dreptul la azil sau libertatea sindicală pot fi încadrate mai degrabă în rândul drepturilor civile şi politice decât al celor economice şi sociale. În ceea ce priveşte drepturile din ultima generaţie care au un caracter mai concret cum ar fi dreptul la informaţie, la o analiză atentă putem observa că nu reprezintă altceva decât un aspect particular al libertăţii de exprimare din prima generaţie şi nu un drept nou. La fel, drepturile conturate ca reacţie la progresul medicinei, pot fi considerate ca simple corolare ale principiului demnităţii umane.

Cu toate acestea, pentru că oferă o perspectivă a apariţiei şi dezvoltării istorice a drepturilor fundamentale, considerăm că, cel puţin din punct de vedere pedagogic, această clasificare prezintă o anumită utilitate. De asemenea, deşi ea se referă la drepturile omului în general, nu numai la libertăţile fundamentale, este utilă şi din perspectiva cursului de faţă întrucât este menită să sublinieze mai bine locul

45 Jean Rivero, Vers de nouveaux droits de l'homme, Revue des sciences morales et politiques, nr.4/1982, p.673-686; P.Brecis, Pour de nouveaux droits de l'homme, Lattès, Paris, 1985

45

libertăţilor fundamentale în cadrul domeniului mai extins al drepturilor omului.

2. Potrivit domeniului de aplicare46 putem vorbi de câteva clase fundamentale de libertăţi: siguranţa sau libertatea individuală, libertatea vieţii private, libertăţile persoanei fizice, libertăţile intelectuale sau de gândire şi libertăţile sociale şi economice.

Siguranţa persoanei sau libertatea individuală este esenţială şi pentru exercitarea celorlalte libertăţi, ea asigurând cetăţenilor certitudinea că nu vor fi supuşi de către puterea publică la măsuri arbitrare privative de libertate. Este vorba în acest caz de libertatea materială ce poate fi afectată de măsuri preventive precum reţinerea sau arestarea preventivă, de pedeapsa cu închisoarea sau de internarea forţată într-un spital de boli nervoase. Însă acesta este sensul strict, utilizat în limbajul juridic comun cu privire la siguranţă.

Din punct de vedere al libertăţilor fundamentale, noţiunea de siguranţă a persoanei este mult mai largă, ea însemnând interzicerea oricărei forme arbitrare de represiune. Din această perspectivă, în articolul 7 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 se menţionează:” Nimeni nu poate fi acuzat, arestat sau deţinut decât în cazurile determinate de lege”. Deci se asigură protecţia libertăţii individuale nu numai împotriva privării de libertate prin arestare sau deţinere, dar şi împotriva acuzării arbitrare.

De asemenea, tot în sensul interzicerii represiunii arbitrare, s-a consacrat un drept de rezistenţă la opresiune (uneori transformat chiar în datorie) menţionat în articolului 2 din Declaraţie: “Scopul oricărei asocieri politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune”. 46 Pentru dezvoltări cu privire la această clasificare a se vedea Jean Rivero, op. cit., p.27 şi urm.

46

Protecţia acestei libertăţi individuale presupune mai multe condiţii: în primul rând judecătorul trebuie să fie singurul care poate lua măsuri cu caracter represiv47, nu executivul sau particularii. În al doilea rând, intervenţia judecătorului trebuie să se facă oferindu-se individului mai multe garanţii48: independenţa şi inamovibilitatea judecătorului, legalitatea infracţiunilor şi pedepselor, neretroactivitatea legii, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, reglementarea strictă a arestării preventive, asigurarea unui sistem penal echitabil, liberul acces la justiţie.

Siguranţa persoanei, în acest sens extins, mai cuprinde şi măsurile luate cu privire la pericolul pe care îl reprezintă realizarea de bănci de date informatizate cuprinzând informaţii despre diverse persoane.

O a doua categorie de libertăţi o reprezintă, potrivit clasificării de faţă, libertăţile privitoare la viaţa privată a persoanei. Asigurarea unei sfere private în care individul să dispună de autodeterminare, fără nici un fel de constrângere externă, este de esenţa libertăţii aşa cum am definit-o la începutul acestui capitol. Protecţia acestei sfere private presupune respectarea anumitor libertăţi: inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, secretul profesional impus acelora care au acces direct la viaţa privată a individului prin funcţia pe care o deţin (medici, avocaţi, bancheri etc). Aşa cum vom vedea într-un

47 Potrivit articolului 5 pct.3 din Convenţie, măsura arestării preventive nu poate fi luată decât de un “judecător sau de un alt magistrat împuternicit de lege cu exercitatea atribuţiilor judiciare”. Această sintagmă a fost interpretată de Curte în sensul că cel care poate lua această măsură nu trebuie să fie neapărat un judecător, ci poate fi şi un alt magistrat, însă cu condiţia de a fi independent faţă de puterea executivă şi faţă de părţi ( de exemplu în hotărârea dată în cazul Huber c. Elveţiei). 48 Pentru o prezentare detaliată a garanţiilor acestei libertăţi a se vedea Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.111-131

47

curs viitor, probleme deosebite se pun atunci când trebuie conciliate aceste libertăţi privitoare la viaţa privată cu libertatea de informare a cetăţeanului, mai ales cu libertatea presei.

A treia categorie de libertăţi este reprezentată de libertăţile privitoare la persoana fizică. Această categorie cuprinde libertăţi diverse precum libera circulaţie, atât în interiorul statului cât şi în străinătate, sejurul, reglementarea strictă a acţiunilor poliţiei circulaţiei. Dar totodată libertăţi privitoare la persoana fizică sunt şi dreptul la respectul integrităţii fizice a persoanei, presupunând libertatea căsătoriei. În acest sens, s-au impus diverse limitări dreptului persoanei de a dispune de propriul corp, limitări necesare datorită dezvoltării medicinei. Sunt astfel interzise practicile medicale având drept scop selecţia rasială, iar transplantul de organe, esenţialmente gratuit, este strict reglementat. De asemenea există cazuri prevăzute de lege când se aduc atingeri integrităţii corporale cum ar fi: testarea alcoolemiei ori analizele premaritale. Probleme deosebite se pun atunci când drepturi diferite interacţionează: de exemplu, dreptul la viaţă al embrionului uman şi dreptul mamei de a dispune de propriul corp. Dezvoltarea geneticii şi a diagnosticului prenatal sunt generatoare uneori de atingeri aduse libertăţilor fundamentale. O altă serie de probleme se pune în legătură cu dreptul omului de a dispune de propria viaţă în sensul de a se interzice sau nu sinuciderea ori euthanasia.

O altă categorie de libertăţi cuprinde libertăţile intelectuale, unele fiind individuale, altele asociative. Intră în această categorie: libertatea de opinie, adică libertatea de a-şi forma în mod independent o opinie proprie în diverse domenii; libertatea de conştiinţă, atunci când libertatea de opinie se manifestă în domeniul religios; libertatea cultelor. De asemenea, libertatea gândirii presupune şi libertatea de exprimare a gândirii prin diverse mijloace de informare: presă, creaţii artistice, spectacole, televiziune etc. Totodată cuprinde

48

şi anumite libertăţi colective, adică libertăţi ce nu pot fi exercitate decât prin participarea mai multor persoane: libera asociere, libertatea întrunirilor.

Ultima categorie de libertăţi care corespunde acestei clasificări sunt libertăţile economice şi sociale. Aceste libertăţi sunt în strânsă legătură cu activitatea economică, iar în cadrul lor putem distinge două categorii: pe de o parte sunt libertăţile de inspiraţie liberală clasică precum proprietatea, libertatea comerţului şi industriei, libertatea contractuală, libertatea de a munci, pe de altă parte sunt libertăţile rezultate ca urmare a internaţionalismului socialist la începutul secolului XX: libertatea sindicală, dreptul la grevă etc.

3. În funcţie de modul de exercitare, libertăţile fundamentale se împart în libertăţi individuale şi libertăţi colective.

Libertăţile individuale sunt cele pe care omul le exercită singur, participarea altor persoane nefiind absolut necesară. Sunt considerate libertăţi individuale, în această accepţiune a termenului, siguranţa persoanei, libertatea vieţii private, componentele a ceea ce se numeşte acum în doctrina occidentală biodreptul, libera circulaţie, aşa-numitele libertăţi intelectuale (libertatea de opinie, de expresie, de conştiinţă) şi principalele libertăţi economice (dreptul de proprietate, libertatea comerţului şi industriei, libera antrepriză, libertatea de a munci).

Libertăţile colective sunt cele care nu pot fi exercitate decât de mai multe persoane împreună. În această categorie intră trei libertăţi clasice, proclamate în mod solemn încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care pot fi regăsite în toate tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului precum şi în majoritatea constituţiilor ţărilor democratice: libertatea de asociere, libertatea de întrunire şi libertatea de manifestare.

Trebuie însă precizat că sensul expresiei ”libertate individuală” folosit în cadrul acestei clasificări este unul mai

49

restrâns decât sensul obişnuit. Astfel, libertăţi individuale în acest sens strict sunt numai cele pe care omul le poate exercita singur, aşa cum am precizat mai sus. În sensul obişnuit al termenului prin libertăţi individuale se înţeleg toate libertăţile fundamentale, chiar şi cele colective. În fond, fie că exercită libertăţile respective singur sau împreună cu alte persoane, în ultimă instanţă puterea de autodeterminare, decizia de a acţiona într-un sens sau altul (de a se asocia sau nu, spre exemplu) aparţine individului ca fiinţă autonomă din punct de vedere juridic.

Libertăţile fundamentale mai pot fi clasificate după sistemul de referinţă la care este raportat individul, în libertăţi care privesc individul ca persoană fizică, ca membru al societăţii sau ca actor al vieţii economice49.

Un drept fundamental al omului ca persoană fizică îl reprezintă dreptul la viaţă. Din aceeaşi categorie face parte principiul demnităţii persoanei. Aici mai putem adăuga şi libertatea individuală înţeleasă ca siguranţă a persoanei, libertate de circulaţie şi protecţie a vieţii private.

Libertăţile care privesc omul ca membru al societăţii sunt acele libertăţi pe care individul le exercită pentru a intra în raport cu alte persoane. Din această categorie fac parte, în mod evident libertăţile colective menţionate mai sus, dar ţi alte libertăţi precum libertatea de opinie, libertatea de expresie, libertatea presei etc.

Omul ca actor al vieţii economice trebuie să se bucure în primul rând de protecţia dreptului de proprietate. La acesta se adaugă alte libertăţi foarte importante precum libertatea comerţului şi industriei, libera antrepriză, libera concurenţă, libertatea sindicală, libertatea de a-şi alege profesia.

4. Clasificarea libertăţilor prezintă o anumită utilitate pedagogică în sensul că ajută la clarificarea şi prezentarea 49 Jean-Jacques Israel, Droit des libertés fondamentales, L.G.D.J, Paris, 1998, p.40.

50

materiei. Însă aceste grupări ale libertăţilor în diferite categorii nu prezintă decât o valoare relativă, pentru mai multe argumente:

Unele libertăţi, datorită complexităţii lor, cu greu pot fi încadrate într-o singură categorie. Astfel libertatea presei este considerată de obicei ca făcând parte din rândul libertăţilor intelectuale. Cu toate acestea, pe lângă libertatea de exprimare, ea presupune libertatea de crea o publicaţie prin intermediul unei societăţi comerciale, cu alte cuvinte libertatea de a întreprinde. Realizarea unei întreprinderi de presă constituie astfel un element esenţial al libertăţii presei ca libertate intelectuală. Libertatea de asociere este considerată de obicei, aşa cum am văzut, o libertate colectivă ce ţine de existenţa omului în societate. Ea stă însă la baza libertăţii sindicale care este în principal o libertate economică pentru că serveşte la apărarea unor interese economice.

Un alt exemplu în acest sens îl constituie dreptul de proprietate. Aşa cum am menţionat, în general dreptul de proprietate este considerat ca făcând parte din categoria drepturilor şi libertăţilor economice şi sociale.

Evident că el are un conţinut economic; însă trebuie precizat faptul că această categorie de drepturi şi libertăţi nu este una omogenă, ea cuprinzând: dreptul de proprietate, libertatea comerţului şi industriei, dreptul la grevă, libertatea sindicală, libertatea de a munci etc. În cadrul acestui grup eterogen de drepturi şi libertăţi putem distinge cel puţin două categorii: pe de o parte libertăţile de inspiraţie clasică (proprietatea, libertatea comerţului, libertatea de a munci), pe de altă parte cele apărute ca urmare a mişcării sindicale şi a intervenţiei statului în economie, aşa-numitele drepturi din a doua generaţie (libertatea sindicală, dreptul la grevă etc). Observăm că numai primele sunt libertăţi fundamentale în sensul definiţiei pe care am dat-o mai sus, adică reprezintă puteri de autodeterminare individuală. Astfel, din această

51

perspectivă proprietatea este un drept care aparţine primei generaţii, având în comun cu unele drepturi din generaţia a doua doar caracterul economic. Ea este, însă, esenţialmente o libertate individuală; nu presupune nici un fel de prestaţie pozitivă din partea statului, titularul ei bucurându-se de deplina libertate de alegere. O dovadă că formal această libertate publică aparţine primei generaţii, deci libertăţilor civile şi politice, o constituie faptul că este protejată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în timp ce celelalte drepturi, considerate în general ca având caracter economic şi social, nu sunt prevăzute în această Convenţie ci în Carta Socială Europeană50.

Această întrepătrundere a libertăţilor fundamentale, această imposibilitate de clasificare absolută a lor într-o categorie sau în alta se explică prin cel puţin două motive.

În primul rând, aşa cum am arătat, aceste libertăţi fundamentale au la bază o singură libertate umană. Vorbim de o pluralitate a libertăţilor pentru că aceeaşi libertate se aplică în domenii diferite, fiecare astfel de aplicaţie dobândind anumite particularităţi. Însă caracterele generale ale libertăţii individuale ca putere de autodeterminare se păstrează în fiecare caz în parte. Acest lucru asigură unitatea şi coerenţa sistemului de libertăţi fundamentale.

În al doilea rând, ca un corolar al ideii anterioare, libertăţile fundamentale sunt interdependente. Libertăţile intelectuale, precum libertatea de opinie, libertatea de expresie sau de asociere, ar fi vorbe în vânt fără garantarea siguranţei personale împotriva privărilor arbitrare de libertate. În acelaşi sens o persoană dependentă din punct de vedere economic de stat, cu greu ar putea să-şi susţină până la capăt propriile opinii dacă acestea sunt contrare punctului de vedere social. Numai o minimă independenţă economică, generată în primul rând de 50 Francis G. Jacobs, Robin C.A.White, The European Convention on Human Rights, Clarendon Press, Oxford, 1996, p.5

52

proprietatea privată, poate constitui baza unui veritabil pluralism la nivel social.

Din punctul de vedere al acestei adevărate unităţi în diversitate se poate spune că ”libertăţile sunt ca o oglindă sau ca un diamant cu multiple faţete: cu cât faţetele sunt mai multe, cu atât strălucirea este mai puternică şi mai bogată în nuanţe”51.

Secţiunea a IX-a - Pericolul reprezentat de tendinţa contemporană de extindere a numărului “libertăţilor”

Din aceste clasificări reiese tendinţa generală de a se

crea din ce în ce mai multe drepturi uneori numite în mod eronat “libertăţi”. “Sub stindardul libertăţii – spunea François Terrè – apar noi cerinţe, un anumit număr de garanţii pozitive şi de ordine economică: dreptul la muncă (protecţia împotriva şomajului), dreptul la sănătate (protecţia contra adversităţii naturale), dreptul la solidaritate (protecţia contra calamităţilor ce afectează egalitatea tuturor în faţa sarcinilor publice), dreptul la nediscriminare (protecţia contra prejudecăţilor). Apoi, este vorba de toate prerogativele difuze care sunt determinate tot timpul prin cuvântul “libertate”, dar care exprimă cu precădere aspiraţii la confort, la petrecerea timpului liber, la exigenţe de orice fel. Şi acest proces nu se opreşte aici. Devenit pretext pentru mania revendicărilor, acest cuvânt magic “libertate” poate acoperi orice. De ce nu am putea vorbi atunci chiar de dreptul la soare sau de dreptul la ploaie?”52.

În fond nu poate fi vorba de libertăţi fundamentale, în sensul pe care l-am precizat, acela de posibilitate de autodeterminare, decât pentru drepturile din prima generaţie şi

51 J.J.Israel, op. cit., p.50. 52 François Terré, Sur la notion de droits et libertés fondamentaux, studiu publicat în culegerea Droits et libertés fondamentaux, Dalloz, Paris, 1997, p.8, coordonadă de Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison Roche şi Thierry Revet.

53

pentru foarte puţine din următoarele două. Restul drepturilor proclamate ca fiind fundamentale nu pot fi şi libertăţi, în primul rând pentru că ele presupun o prestaţie pozitivă din partea statului, devenind un fel de drepturi de creanţă împotriva puterii publice. Extinderea acestora nu este altceva decât efectul nevoii de securitate a omului într-o lume din ce în ce mai neliniştitoare. Individul solicită de fapt mai multă protecţie, însă această extindere nelimitată a unor drepturi nu face altceva decât “să creeze în spirite o mentalitate de asistaţi şi de iresponsabili şi necesită o birocraţie din ce în ce mai puternică, ceea ce duce exact la contrariul libertăţii, invocată fără încetare”53.

Acest proces de extindere treptată şi iraţională a unor drepturi proclamate ca fiind fundamentale poate afecta însăşi existenţa libertăţilor esenţiale pentru individ. Deşi libertăţile fundamentale, în sensul pe care l-am definit, presupun abţinerea statului de a le aduce atingere, cu alte cuvinte un stat minimal al cărui rol este acela de protecţie a sferei private a fiecăruia, declararea unor drepturi, în general cu caracter social, care presupun din partea statului o prestaţie pozitivă duce la creşterea rolului acestuia, astfel încât nimic nu mai poate scăpa puterii sale opresive.

Sistemul democraţiilor liberale contemporane, cu toate mijloacele puse la dispoziţie de statul de drept, trebuie să găsească un echilibru just între tendinţele de creştere a rolului puterii publice şi necesitatea păstrării intacte a sferei autonomiei individuale, aceasta cu atât mai mult cu cât chiar între unele libertăţi şi drepturi fundamentale pot exista contradicţii. De exemplu, libertatea de a face grevă a unor indivizi poate intra în contradicţie cu dreptul la muncă al altora. De asemenea chiar unele libertăţi conţin în ele însele germenii unor contradicţii care mai devreme sau mai târziu ar putea duce la anihilarea lor. Astfel libertatea comerţului şi industriei poate 53 François Terré, op.cit., p.8

54

duce, prin jocul concurenţei din piaţa liberă, la concentrări şi ulterior la monopoluri care vor avea ca efect în cele din urmă tocmai distrugerea libertăţii respective.

Rolul puterii publice, din această perspectivă constă tocmai în asigurarea unui maxim de libertate, utilizând în activitatea sa numai constrângerea legitimă, pentru a găsi acel echilibru just de care vorbeam mai sus.

Secţiunea a X-a – Restrângerea unor drepturi şi libertăţi: consideraţii generale privind controlul de proporţionalitate

Aşa cum am arătat în prezentul capitol, libertăţile

fundamentale nu sunt libertăţi absolute; ele presupun în general anumite limite impuse în primul rând de necesitatea coexistenţei lor dar şi de atingerea unor obiective sociale. Motivele care impun în anumite condiţii limitarea exerciţiului libertăţilor fundamentale sunt multiple: păstrarea ordinii publice, apărarea naţională, prevenirea răspândirii epidemiilor, înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale sau apărarea drepturilor şi libertăţilor altei persoane. Dată fiind multitudinea acestor motive ar putea exista oricând pericolul ca puterea publică, aceea care impune aceste măsuri limitative, să abuzeze de ele în lipsa unor reguli stricte de aplicare. Chiar dacă este imperativă limitarea unei libertăţi fundamentale pentru una dintre situaţiile de genul celor enumerate mai sus, această limitare nu se poate face oricum ci după reguli precise, pe care puterea publică trebuie să le respecte cu stricteţe. Orice încălcare a acestor reguli determină o restrângere nelegitimă a libertăţii respective.

În doctrina juridică privind drepturile omului, aceste reguli aplicabile situaţiilor de restrângere a exerciţiului unor libertăţi fac parte constitutivă din principiul proporţionalităţii, principiu potrivit căruia „orice mijloc utilizat de către puterea statală trebuie să fie, în ceea ce priveşte gravitatea efectelor

55

sale asupra situaţiilor particularilor, într-un raport rezonabil cu scopul urmărit”54. Cu alte cuvinte, în vederea atingerii scopurilor pentru care limitează exerciţiul unui drept, puterea publică trebuie să folosească mijlocul adecvat, care este cel mai puţin vătămător pentru acel drept. Acest principiu constituie o limitare generală a acţiunilor puterii publice, pentru prima dată fiind consacrat în Europa în dreptul administrativ german la începutul secolului trecut. Această creaţie jurisprudenţială a fost preluată şi dezvoltată de către doctrină, determinând în zilele noastre o recunoaştere europeană a principiului proporţionalităţii. „Ţine de competenţa poliţiei să ia măsurile necesare pentru asigurarea securităţii publice. Restricţia libertăţii individuale nu trebuie niciodată să depăşească măsura absolut necesară... Dacă, de exemplu, un comerciant vinde alcool contrar prevederilor din autorizaţia ce i-a fost emisă pentru funcţionarea magazinului, poliţia nu are dreptul să închidă pur şi simplu acest magazin; ea dispune de alte mijloace mai blânde (...). Mijlocul cel mai energic trebuie să rămână tot timpul ultima ratio. Intervenţia poliţiei trebuie să fie adecvată circumstanţelor, ea trebuie să fie proporţională.”55

Acest principiu este aplicabil ori de câte ori trebuie realizat un echilibru între drepturile individuale ale unui cetăţean şi interesul general, între scopul urmărit de autorităţile publice şi mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop. Tratarea exhaustivă a principiului proporţionalităţii ar excede oarecum obiectului acestei lucrări, în sensul că el nu se aplică numai limitărilor aduse libertăţilor fundamentale de către stat, ci reprezintă un principiu general de funcţionare a puterilor publice.

54 Pierre Moor, Systématique et illustration du principe de la proportionnalité, studiu publicat în „Les droits individuels et le juge en Europe”, Mélanges en l'honneur de Michel Fromont, 2001, p.319. 55 Fritz Fleiner, Les Principes généraux du droit administratif allemand, 1933, p.246, citat de Michel Fromont, Le principe de proportionnalité, L'Actualité juridique – Droit administratif, iunie 1995.

56

Cu toate acestea, înainte de a ne referi strict la aplicabilitatea sa în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale, trebuie să facem cel puţin câteva referiri la aplicabilitatea generală a principiului.

Iniţial problema proporţionalităţii acţiunilor statale s-a pus numai în legătură cu atingerile aduse libertăţilor fundamentale, fiind mai degrabă o creaţie a practicii judiciare. În cadrul sitemului liberal clasic, bazat pe un stat minimal ce avea drept scop esenţial apărarea ordinii publice, statul avea faţă de drepturile fundamentale o obligaţie generală şi negativă de a nu le aduce atingere. Evident că această obligaţie nu era una absolută. În anumite cazuri determinate de lege, pentru atingerea anumitor obiective, statul putea limita libertăţile fundamentale. El avea la îndemână mai multe măsuri prentru atingerea aceluiaşi scop. Cu ocazia analizei judecătoreşti a măsurilor statale susceptibile de a aduce atingere drepturilor fundamentale, măsuri în general de natură administrativă, instanţele au creat regula proporţionalităţii acestor măsuri cu scopul legitim urmărit, cu alte cuvinte statul era chemat să adopte măsura cea mai puţin vătămătoare pentru libertatea în cauză. Potrivit acestei jurisprudenţe timpurii, întâlnită pentru prima dată pe continent în cadrul dreptului administrativ german, libertăţile fundamentale nu puteau fi limitate decât dată această limitare era în general proporţională cu scopul urmărit. Mai precis o măsură limitativă din partea statului trebuia să îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii: să fie prevăzută de lege, să urmărească un interes public şi să fie proporţională cu acest scop.

Ulterior puterea statală şi mijloacele pe care aceasta le avea la dispoziţie s-au schimbat radical. Statul nu mai era conceput ca un stat minimal însărcinat esenţialmente cu menţinerea ordinii şi apărarea externă ci, sub presiunea mişcărilor sociale, a început să-şi asume din ce în ce mai multe responsabilităţi sociale, de la crearea de locuri de muncă şi până la realizarea de sistemului de asigurări sociale. În aceste

57

condiţii puterile publice au început să acţioneze în domenii mult mai vaste, bucurându-se de o marjă de apreciere infinit sporită. Prin legi, ca acte normative emise de către parlamente, se fixau numai obiectivele sociale ce trebuiau îndeplinite, legiuitorul lăsând la dispoziţiea administraţiei posibilitatea de a alege mijloacele concrete de atingere a acestor obiective, fiind imposibil ca aceste mijloace să fie detaliate în cadrul legilor. Pentru a se putea controla oarecum aceste alegeri, principiul proporţionalităţii, iniţial cantonat în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale, a devenit treptat aplicabil tuturor domeniilor în care puterile publice se bucură de o marjă de apreciere, de posibilitatea de a alege între mai multe mijloace pentru atingerea unui scop anume.

Determinând la nivel legislativ doar obiectivele generale de politică socială şi lăsând la dispoziţia puterilor publice alegerea mijloacelor concrete de îndeplinire a acestor obiective, există posibiliteatea ca acţiunile administraţiei să devină arbitrare. Sub pretextul îndeplinirii scopurilor de interes public, statul poate adopta soluţii arbitrare atât timp cât acestea sunt imposibil de prescris într-un act legislativ prealabil. Pentru eliminarea arbitrariului în alegerea unei acţiuni dintr-o multitudine de variante susceptibile să atingă un anumit obiectiv, trebuia impuse un criterii obiective de selectare a unei anumite acţiuni şi nu a alteia. Unul drintre aceste criterii îl constituie chiar concordanţa dintre mijlocul ales şi scopul urmărit, adică chiar principiul proporţionalităţii.

Spre exemplu, un mijloc de atingere a unui obiectiv social stabilit la nivel legislativ poate fi unul arbitrar atunci când prin intermediul lui se fac anumite discriminări la nivel social. Sub pretextul atingerii obiectivului fixat, puterea publică poate astfel să încerce justificarea discriminării respective. Aplicarea regulii proporţionalităţii vine tocmai să elimine astfel de practici, să impună puterilor publice alegerea altor mijloace, mai puţin discriminatorii, pentru atingerea aceluiaşi obiectiv social.

58

Principiul proporţionalităţii dobândeşte astfel un rol important nu numai în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului, ci şi în reglarea activităţii statului în general. El devine un element constitutiv al noţiunii de stat de drept, un adevărat principiu regulator al activităţii acestuia.

Problema controlului de proporţionalitate nu se pune în cazul în care norma superioară indică puterii publice atât scopul ce trebuie atins cât şi mijlocul exact ce trebuie utilizat. Din contră, atunci când, din diferite motive, la nivel normativ nu este prevăzut decât obiectivul vizat, lăsându-se la latitudinea autorităţii statale alegerea căii de urmat în acest sens, regula proporţionalităţii reprezintă mecanismul prin care acţiunile administraţiei devin controlabile.

Statul contemporan cu multiplele sale responsabilităţi sociale a determinat transformarea de substanţă a procesului normativ. Aşa cum am arătat în secţiunea precedentă, dezvoltarea şi chiar predominanţa drepturilor cu caracter social, drepturi ce presupun din partea statului prestaţii pozitive, a determinat o modificare de substanţă a raporturilor dintre stat şi individ şi a devenit chiar o ameninţare pentru libertăţile fundamentale. Acest fenomen are efecte multiple în cadrul societăţii contemporane, unul dintre acestea fiind şi dezvoltarea galopantă a procesului de normare. Astfel, rolul activ pe care îl are statul la nivelul societăţii, sarcinile sale crescânde în multiple domenii au determinat în primul rând o nevoie imperioasă de reglementare din ce în ce mai extinsă. Activităţi care până mai ieri erau desfăşurare de particulari şi controlate de către instanţele de judecată potrivit dreptului comun, odată intrate în competenţa statului, au dus la o reglementare aparent detaliată, dar oricum sufocantă a acţiunii acestuia. Evident, principiul desfăşurării acţiunilor statului numai pe baza unor norme de drept trebuia respectat56. Această reglementare din ce 56 Justificarea unor reglementări distincte pentru acelaşi tip de activităţi sociale atunci când sunt desfăşurate de stat sau de către particulari rezidă în

59

în ce mai extinsă face însă dificilă menţinerea calităţii normelor de drept şi a efectelor concrete ale acestora. Practic, organele de executare a legii tind să dobândească o libertate de acţiune din ce în ce mai mare sub pretextul aplicării normei formale.

Acest proces de transformare de substanţă a activităţii normative are cauze şi explicaţii multiple, de la accentuarea caracterului social al statului şi interpretarea specială a noţiunii de stat de drept şi până la rolul mass-media şi transformarea procesului de legiferare într-un spectacol politic menit să legitimeze mediatic puterea.57 Multiplicarea exponenţială a normelor de drept pune sub semnul întrebării principiul previzibilităţii dreptului, condiţie sine qua non a apărării libertăţlor fundamentale. Analiza exhaustivă a acestui fenomen ar depăşi cu mult cadrul strict determinat al lucrării de faţă. Ceea ce ne interesează însă din această perspectivă este locul şi rolul pe care îl poate dobândi principiul proporţionalităţii în acest context.

Acest principiu se aplică în general în cazul protecţiei fiecărei libertăţi susceptibilă de a fi limitată. Exitstă însă şi cazul când principiul este inaplicabil pentru că libertatea respectivă este absolută. De exemplu, în cazul dreptului la integritate fizică şi psihică nu putem aplica regulile proporţionalităţii pentru că acest drept nu poate fi limitat în nici un fel într-o societate democratică, aşa cum vom vedea în capitolul respectiv. Pe parcursul lucrării, atunci când vom analiza fiecare libertate fundamentală în parte, vom sublinia, acolo unde este cazul importanţa, pe care o are aplicarea principiului proporţionalităţii în protecţia acesteia.

principiu în forţa covârşitoare a statului şi deci în pericolul ca acesta să abuzeze de noile competenţe conferite. 57 Pentru o analiză detaliată a acestui fenomen şi implicaţiile sale în funcţionarea generală a sistemului politic a se vedea Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.115-121.

60

Capitolul II: PROTECŢIA LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE PRIN INTERMEDIUL CONVENŢIEI EUROPENE

A DREPTURILOR OMULUI

Secţiunea I – Specificul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Unul dintre cele mai eficiente sisteme de protecţie a

drepturilor fundamentale îl reprezintă cel dezvoltat de către Consiliul Europei o dată cu adoptarea la 4 noiembrie 1950 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tratat intrat in vigoare la 3 septembrie 1953.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are un caracter obiectiv, în sensul că aplicarea ei nu este supusă condiţiilor de reciprocitate58, aşa cum se întâmplă cu tratatele internaţionale de tip clasic. Cu alte cuvinte statele sunt ţinute să-şi respecte obligaţiile asumate prin ratificarea Conveţiei, indiferent dacă celelalte părţi la acest tretat şi le respectă pe ale lor. Un stat membru nu va putea astfel să nu respecte Convenţia şi să invoce în apărare excepţia neîndeplinirii obligaţiilor de către celelalte părţi (exceptio non adimpleti contractus). Acest caracater obiectiv al Convenţiei a fost subliniat în mai multe rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Spre exemplu, în hotărârea pronunţată la 18 ianuarie 1978 în cazul Irlanda contra Regatului Unit, instanţa europeană menţionează: „Spre deosebire de tratatele internaţionale de tip clasic, Convenţia depăşeşte cadrul unei simple reciprocităţi între statele contractante. În locul unei 58 Pentru o prezentare mai generală a caracterului obiectiv al drepturilor omului a se vedea Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, pag.79-80.

61

reţele de angajamente sinalagmatice bilaterale, ea creează obligaţii obiective care, conform preambulului său, beneficiază de o «garanţie colectivă». Prin art.24., ea (Convenţia – n.n.) permite statelor contractante să pretindă respectarea acestor obligaţii fără să trebuiască să justifice vreun interes ce derivă, spre exemplu, din împrejurarea că o măsură pe care ele o denunţă a lezat pe unul dintre cetăţenii lor.” (§ 239)

Consecinţa imediată a acestui carecter obiectiv al Convenţiei este faptul că, în temeiul art.33 orice stat membru al Convenţiei poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către un alt stat membru. Aceste cereri interstatale cum sunt denumite, pentru a fi diferenţiate de cererile persoanelor particulare, nu presupun ca o condiţie de exerciţiu dovedirea interesului statului reclamant. O astfel de cerere este o adevărată actio popularis menite să ridice în faţa Curţii aspecte ce ţin de ordinea publică în Europa.59

De asemenea, tot o consecinţă a obligaţiilor obiective pe care Convenţia le creează în sarcina statelor, este şi limitarea puterii de derogare a statelor de la anumite prevederi convenţionale, precum şi controlul rezervelor acestora în legătură cu dispoziţiile Convenţiei. Pe de o parte, conform art.15 § 2 din Convenţie, derogările nu sunt permise în ceea ce priveşte obligaţiile impuse de art.2 (dreptul la viaţă), cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, art.3 (interzicerea torturii), art.4 § 1 (interzicerea sclaviei) şi art.7 (principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor). Pe de altă parte, rezervele cu caracter general nu sunt autorizate, conform art.57 din Convenţie. Statele pot formula o rezervă numai în legătură cu o anumită dispoziţie a Convenţiei, dar şi aceste pot fi controlate de către Curte şi, dacă este cazul, pot fi invalidate, Cuertea fiind competentă în acest sens.60

59 Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol.1, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag.8. 60 Hotărârea pronunţată la 29 aprilie 1988 în cazul Belilos contra Elveţiei, § 52.

62

În fine, Convenţia creează posibilitatea pentru persoanele particulare, fizice sau juridice , să sesizeze direct Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin depunerea unei cereri individuale, în conformitate cu 34, în vederea apărării drepturilor lor apărate de Convenţie şi de protocoalele la aceasta. Această normă a reprezentat „inovaţia esenţială, prin aceea că el a conferit, pentru prima dată în dreptul internaţional, posibilitatea pentru indivizi de a se adresa direct unei instanţe internaţionale împotriva unui stat ...”61 Fără existenţa aestui mecanism d ssizar, Curtea nu ar fi avut ocazia să-şi dezvolte bogata jurisprundeţă, cererile individuare reprezentând marea majoritate a cauzelor aflate pe rolul instanţelor europene.

Secţiunea a II-a - Structura Convenţiei Europene

a Drepturilor Omului Convenţia nu protejază în mod exhaustiv toate

drepturile şi libertăţile fundamentale, ci se limitează la garantarea unora dintre acestea precum: dreptul la viaţă (art.2), dreptul la integritate fizică şi psihică (art.3), dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau supus la muncă forţată (art.4), dreptul la libertate şi siguranţă (art.5), dreptul de la protecţia vieţii private şi de familie (art.8), libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art.9), libertatea de exprimare (art.10), libertatea de întrunire şi de asociere (art.11) sau dreptul de proprietate (art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie).

Alături de aceste drepturi fundamentale substanţiale, Convenţia protejază anumite drepturi procesuale fără de care drepturile substanţiale menţionate ar fi lipsite de o protecţie juridică efectivă, precum dreptul de acces la justiţie dreptul la

61 Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, vol II Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.156.

63

un tribunal independent şi imparţial, dreptul la o judecată echitabilă, publică şi contradictorie care să se desfăşoare într-un termen rezonabil, dreptul la apărare etc. Această multitudine de drepturi procesuale sunt grupate în cadrul noţiunii mai largi de drept la un proces echitabil consacrat de art.6 din Convenţie.

Convenţia mai cuprinde şi alte dispoziţii de natură procedurală precum obligaţia impusă statelor, în temeiul art.2 şi 3 de a desfăşura o anchetă efectivă în scopul remedierii încălcărilor dreptului la viaţă sau a dreptului la integritate fizică şi psihică. De asemenea o altă dispoziţie procedurală importantă a Conveţiei este dreptul la un recurs efectiv consacrat de art.13. Acest drept vine în completarea caracterului subsidiar al acţiunii Curţii. El are o mare importanţă în determinarea statelor să încorporeze efectiv convenţia în sistemele naţionale de drept prin posibilitatea ca, în temeiul art.13, dispoziţiile sale să poată fi invocate direct în faţa judecătorului naţional.

Secţiunea a III-a – Curtea Europeană a

Drepturilor Omului

I. Rolul şi structura Curţii Europene a Drepturilor Omului

După cum se poate observa, formularea normelor

convenţionale care apără drepturile fundamentale este una destul de lapidară. Drepturi importante, precum cel la integritate fizică şi psihică sau cel de proprietate sunt consacrate în câteva fraze. Aceste norme sunt însă interpretate şi aplicate în mod creator de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa dezvoltată de aceasta fiind obligatorie în interpretartea şi aplicare dispoziţiilor convenţionale.

Curtea europeană a fost concepută ca fiind principala

64

instituţie la nivelul Consiliului Europei însărcinată cu impunerea obligaţiilor pe care statele şi le-au asumat prin semnarea Convenţiei. O dată cu adoptarea protocolului nr.11 la Convenţie a fost desfiinţată fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului Curtea rămânând unicul organ cu natură jurisdicţională.

Alături de aceasta acţionază Comitetul de Miniştri ca organ însărcinat cu supravegherea executării hotărârilor Curţii de către statele membre.

Curtea este un organ de jurisdicţie cu sediul la Strasbourg şi cu funcţionare permanentă. Ea se compune dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, în prezent acesta ridicându-se la 47. Cu toate acestea, judecătorii nu sunt reprezentanţi ai statelor respective ci îşi exercită madatul cu titlu individual. Ei trebuie să fie jurişti cu competenţă recunoscută şi cu o înaltă reputaţie morală iar în cursul mandatului nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu cerinţele de independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de acestă activitate cu caracter permanent.

Judecătorii sunt aleşi de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de pe o listă cu trei candidaţi prezentaţi de către statul membru. Mandatul judecătorilor este în principiu de 6 ani, cu posibilitatea realegerii. Ei pot exercita funcţia respectivă până la 70 de ani.

Curtea judecă în complete de judecată trei tipuri de complete de judecată: comitetul, format din 3 judecători, camera, formată din 7 judecători şi marea cameră, formată din 17 judecători.

Aceste complete de judecată au rolul de a soluţiona plângerile cu care este sesizată Curtea în diferite faza ale procedurii, aşa cum vom vedea mai jos.

65

II. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Aşa cum am menţionat, specificul mecanismului

european de protecţie a Convenţiei este acela că o persoană particulară, fizică sau juridică, poate sesiza în mod direct Curtea europeană, depunând o plângere contra statului despre care pretinde că iar fi încălcat un drept fundamental apărat de Convenţie, în conformitate cu art.34. Procedura de soluţionare a unei astfel de plângeri presupune o primă fază în care se analizează îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate, urmată de o a doua fază, când instanţa se pronunţă pe fondul cererii. Această procedură este contradictorie şi este, în principiu, scrisă.

1. Condiţiile de adminibilitate a cererilor individuale Convenţia impune, conform art.35, mai multe condiţii

de admisibilitate a cererilor individuale. În primul rând, reclamantul trebuie să fi epuizat căile de

recurs interne înainte de a sesiza Curtea. Această condiţie presupune ca reclamantul să fi ales anterior sesizării Curţii o cale de protecţie a drepturilor sale fundamentale în dreptul intern al statului. În cadrul acestei proceduri interne el trebuie să fi epuizat toate căile de recurs interne. Spre exemplu, în sistemul nostru de drept, reclamantul trebuie să se fi judecat atât pe fond cât şi în căile ordinare de atac. El trebuie să fi exercitat aceste căi, în caz contrar cererea sa în faţa Curţii europene fiind inadmisibilă. Nu i se cere, însă, să epuizeze absolut toate căile de atac puse la dispoziţie de sistemul naţional de drept, ci numai pe cele ordinare. Nu i se impune spre exemplu şi promovarea unei cereri de revizuire sau de contestaţie în anulare.

Această condiţie este un efect al principiului potrivit căruia Curtea europeană protejază Convenţia în subsidiar,

66

instanţele naţionale fiind primele chemate să înlăture eventualele violări ale drepturilor fundamentale. Acest caracter subsidiar oferă statelor ocazia de a proteja ele însele drepturile fundamentale prevăzute de Convenţie, cum de altfel s-au şi angajat atunci când au ratificat-o, dar totodată caracterul subsidiar constituie un mijloc eficace de încorporare efectivă a Convenţiei în cadrul sistemelor naţionale de drept, aşa cum vom vedea mai jos.

De asemnea, aşa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Convenţia reprezintă un numitor comun, un nivel minim de protecţie a drepturilor fundamentale, obligatoriu la nivelul totalităţii statelor semnatare. Aceasta nu înseamnă, însă că fiecare stat nu poate să-şi construiască un sistem de protecţie a drepturilor fundamentale mai eficient decât Convenţia. Tocmai de aceea, este important ca mai întâi statele însele să aibă posibilitatea înlăturării eventualelor violări, înainte de a fi sesizată Curtea.

În al doilea rând, cererea individuală trebuie să fie făcută într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive. În cazul României acest termen se calculează începând de la data la care reclamantul a putut lua cunoştinţă de conţinutul hotărârii pronunţate de instanţa de recurs.

Reclamantul trebuie să se plângă de încălcarea unui drept apărat de către Convenţie. El nu poate invoca încălcarea unui alt drept sau a unei reguli care nu are legătură cu conţinutul drepturilor apărate de Convenţie. În acest sens, plângere nu trebuie să se constituie într-o critică a aplicării dreptului naţional de către instanţele naţionale, întrucât Curtea europeană nu este o „a patra instanţă”, ea neavând competenţa de a judeca aplicarea legislaţiei interne de către instanţele naţionale.

De asemenea, reclamantul trebuie să se plângă de violarea unui drept al său care a avut loc într-o perioadă când Convenţia era obligatorie pentru statul împotriva căruia îşi

67

îndreaptă plângerea. În cazul României reclamantul nu poate invoca decât violări care au avut loc după data de 20 iunie 1994, dată la care România a ratificat Convenţia. Astfel, Curtea nu poate analiza o cerere referitoare la violarea unui drept fundamental înainte de această dată, întrucât dacă ar acţiona în acest mod ar aplica în mod retroactiv tratatul internaţional, lucru inadmisibil.

Alte condiţii de admisibilitate se referă la faptul că plângerile nu trebuie să fie anonime, ele să nu fi fost anterior soluţionate de Curte iar reclamantul nu trebuie să mai fi sesizat cu aceeaşi plângere o altă organizaţie internaţională. De asemenea o cerere poate fi respinsă ca fiind vădit nefondată sau abuzivă.

Decizile cu privire a admisibilitate pot fi luate de către comitete sau de către Camere. Atunci când o plângere este vădit inadmisibilă ea este declarată ca atare de către un comitet format din 3 judecători care trebuie să ia această decizie în unanimitate. O astfel de decizie este definitivă. De asemenea, deciziile asupra admisibilităţii pot fi luate de către Cameră, complet format din 7 judecători. Camera poate declara o plângere ca fiind admisibilă, parţial admisibilă sau inadmisibilă.

2. Judecata pe fond O dată plângerea declarată admisibilă de către Cameră,

procedura instră într-o a doua fază, aceea a judecăţii pe fond. Hotărârea asupra fondului este pronunţată, în principiu tot de către Cameră. Aceasta poate să respingă plângerea atunci când constată că în speţă nu există o violare a unui drept fundamental apărat de Convenţie sau poate să o admită atunci când constată o astfel de violare. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale, Curtea poate acorda reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru acoperirea prejudiciului material şi moral suferit.

68

3. Calea de atac împotriva hotărârilor pronunţate de una dintre Camere

Oricare dintre părţile în cauză, în cazuri excepţionale, poate să ceară retrimiterea cauzei soluţionată de o Cameră în faţa Marii Camere, complet format din 17 judecători. În cazul unei astfel de cereri, cauza nu este automat înscrisă pe rolul Marii Camere ci ea este filtrată de un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere. Acest colegiu acceptă cererea numai în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a protocoalelor sale ori o altă problemă gravă cu caracter general.

În cazul în care colegiul acceptă cererea aceasta este înscrisă pe rolul Marii Camere care se pronunţă asupra ei printr-o hotărâre definitivă. De asemenea, oricând înainte de a se pronunţa pe fondul cauzei, dacă nici una dintre părţi nu se opune, Camera se poate desesiza în favoarea Marii Camere dacă în cauză se ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale ori dacă soluţionarea unei probleme poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte.

4. Cererile interstatale Alături de cererile formulate de persoane particulare,

orice stat membru al Convenţiei poate formula în faţa Curţii o cerere împotriva unui al stat membru pentru încălcarea de către acesta a drepturilor apărate de Convenţie. Aceste cereri interetatice. Astfel de cereri nu urmează procedura descrisă mai sus, ci sunt soluţionate direct de către Marea Cameră.

5. Executarea hotărârilor Curţii De supravegherea executării hotărârilor definitive al

Curţii se ocupă Comitetul Miniştrilor. Forţa obligatorie a hotărârilor Curţii rezidă în obligaţia pe care şi-au asumat-o statele membre de a le respecta. De altfel singurele mijloace de

69

a determina un stat să respecte aceste hotărâri sunt mijloace de natură politică, presiunile exercitate în principal la nivelul Comitetului Miniştrilor, iar nu mijloace de natură juridică, aşa cum se întâmplă în cazul hotărârilor judecătoreşti interne.

III. Importanţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului

Sistemul de apărare a Convenţiei la nivel european este

un sistem de drept jurisprudenţial, deşi acest lucru nu este expres menţionat. Apărarea concretă a drepturilor fundamentale prevăzute de Convenţie se realizează prin regulile de drept create de către Curte în jurisprudenţa pe care o dezvoltă. Hotărârile pronunţate de către aceasta sunt obligatorii pentru statul condamnat, acesta fiind ţinut să execute dispozitivul. Însă aceste hotărâri au şi o autoritate de lucru interpretat, în sensul că interpretarea pe care Curtea o dă Convenţiei este obligatorie atât pentru statele membre cât şi pentru însăşi Curtea în activitate ei viitoare. Instanţa europeană nu-şi schimbă propria jurisprudenţă decât în cazuri excepţionale şi cu o temeinică motivare, în general adunci când condiţiile sociale se modifică semnificativ.

Această caracteristică face ca mecanismul de apărare a drepturilor omului la nivel european să fie unul foarte suplu, perfect adaptabil schimbărilor care apar o dată cu evoluţia societăţii.

Din acest punct de vedere jurisprudenţa Curţii are chiar un efect preventiv. Atunci când într-un caz concret Curtea adoptă o anumită soluţie, este de aşteptat ca ea să adopte această soluţie şi în viitoarele cazuri asemănătoare. Această împrejurare face ca statele care au aclaşi tip de probleme privind protecţia drepturilor fundamentale să poată reacţiona din timp la nivel legislativ sau la nivelul practicilor administrative pentru a preveni eventuale condamnări ale lor.

70

Secţiunea a IV-a - Receptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern român

I Locul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în

sistemul naţional de drept Cu privire la receptarea Convenţiei în dreptul intern

român, Acesta fiind un sistem de drept monist62, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este de directă aplicare, în conformitate cu art.20 din Contituţia României, care, sub denumirea „Tratatele internaţionale privind drepturile omului” prevede:

„Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările interne, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Convenţia fiind un astfel de tratat, dispoziţiile constituţionale care apără drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să fie interpretate în acord cu aceasta. Prin urmare, instanţele naţionale, fie că este vorba de instanţele de drept comun sau de Curtea Constituţională au obligaţia să dea acestor norme interne doar o interpretare care să nu fie contrară Convenţiei.

De asemenea, Convenţia are în dreptul intern o valoare cel puţin supralegislativă, cu alte cuvinte atunci când într-o speţă se aplică atât o dispoziţie convenţională, cât şi o normă internă cu un conţinut contrar, este obligatorie aplicarea cu 62 Art.11 (2) din Constituţie prevede: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”

71

precădere a Convenţiei şi înlăturarea normei contrare.63 Astfel, instanţele de judecată au obligaţia să aplice direct şi cu precădere Convenţia ceea ce face ca aceasta să fie încorporată, cel puţin teoretic, în sistemul intern de drept. Singura excepţie de la această regulă o reprezintă situaţia când norma internă este mai protectoare pentru drepturile fundamentale apărate de Convenţie, deci chiar excepţia, indirect, duce tot la protecţia aceloraşi drepturi fundamentale ca şi Convenţia.

II. Influenţa formală a Convenţiei asupra Constituţiei României

Prestigiul pe care Convenţia europeană a drepturilor

omului îl are în faţa autorităţilor române a dus chiar la introducerea în Constituţia României, prin revizuirea din 200364, a unor sintagme exacte din textul acestui tratat. Spre, la articolul 20 referitor la accesul liber la justiţie s-a adăugat alineatul 3 care dispune că „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. Noţiunile de „proces echitabil” sau „termen rezonabil” au fost consacrate de Convenţie, ele dobândind un sens precis prin jurisprudenţa creatoare a Curţii europene. Un alt exemplu în acest sens este reprezentat de articolul 53 (fost 49) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, unde, la alineatul al doilea, s-a adăugat prin revizuire că „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică”. Noţiunea de „societate democratică” provine tot din textul Convenţiei, unde o întâlnim în art.8, 9, 10, 11. Sensul acesteia a fost stabilit cu precizie de către Curtea europeană în încercarea de a limita cât mai mult restrângerile pe care statele le pot aduce libertăţilor fundamentale.

63 Pentru importanţa valorii supralegislative a Convenţiei în teoria generală a libertăţilor fundamentale, a se vedea supra. 64 Legea de revizuire nr. 429/2003.

72

III. Reticenţa autorităţilor în aplicarea efectivă a Convenţiei

Acest „entuziasm” care caracterizează încorporarea

Convenţiei la nivel formal, nu este urmat, însă, şi de o aplicare sistematică efectivă de către autorităţile române.

Dincolo de caracterul declarativ, aplicarea Convenţei nu a fost realizată în mod concret, prin acţiuni la nivel legislativ sau executiv. În general autorităţile române reacţionează foarte lent la jurisprudenţa Curţii europene, cu toate că această jurisprudenţă se caracaterizează prin previzibilitate. Din moment ce alte state care au instituţii juridice sau practici administrative asemănătoare cu ale României eu fost deja condamnate pentru existenţa acestor instituţii sau a acestor practici, este evident că mai devreme sau mai târziu şi România va ajunge să fie condamnată dacă persistă în menţinerea acestora. În ciuda acestui fapt, nu există la nivel legislativ sau executiv o acţiune sistematică de adaptare a legislaţiei interne şi a practicilor administrative în vederea prevenirii apariţiei soluţiilor de condamnare din parte Curţii europene.

Un singur exemplu este elocvent în acest sens. În anul 1994 România a ratificat Convenţia fără a realiza în prealabil un studiu al compatibilităţii legislaţiei noastre cu normele convenţionale, în ciuda faptului că în unele cazuri existau încălcări evidente ale Convenţiei. O astfel de normă internă contrară art.5 din Convenţie era şi posibilitatea conferită procurorului de a lua măsura arestării preventive, fără ca acesta să îndeplinească toate condiţiile de independenţă şi de imparţialitate impuse de Convenţie pentru magistratul însărcinat cu o astfel de competenţă. Mai mult decât atât, patru ani mai târziu, în 1998, Curtea europeană pronunţă prima hotărâre contra României65.

65 Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în cazul Vasilescu contra României.

73

În cadrul acesteia, pe cale incidentală, este analizată şi indepentenţa procurorului în dreptul român: „Curtea notează că Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a înlocuit fosta Procuratură, este constituit din magistraţi care îşi exercită toate funcţiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiţiei îşi exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general. Chiar dacă exercită, ca în cazul de faţă, o atribuţie de natură contencioasă, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş acţionează în calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei. Curtea aminteşte că "tribunal" în sensul art. 6 alin. 1 este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză (a se vedea, printre altele, Hotărârea "Beaumartin împotriva Franţei din 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-B, p. 63, paragraful 38). Nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi nici a procurorului general.”

Deşi analizat pe cale incidentală, într-un dosar referitor la încălcarea dreptului de proprietate, Curtea reţine că statutul procurorului la acea dată nu îndeplinea exigenţele de independenţă cerute de Convenţie. Ce toate acestea autorităţile române nu au luat nici un fel de măsură pentru a schimba această stare de lucruri, păstrând neschimbate dispoziţiile legale criticate şi practile jurisprudenţiale vizate în această hotărâre. Acest imobilism s-a menţinut chiar şi după ce Curtea a declarat admisibilă prima plângere66 contra României care viza încălcarea art.5 din Convenţie. Abia după ce în acest caz

66 Decizia de admisibilitate din 6 martie 2001, pronunţată în cazul Pantea contra României.

74

România a fost condamnată67, autorităţile române au reacţionat, modificând Codul de Procedură penală în numai 3 săptămâni de la pronunţarea Curţii68.

IV. Efectele deciziilor Curţii Europene a Drepturilor

Omului în dreptul intern Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului prin

care statul român este condamnat pentru violarea unui drept fundamental apărat de către Convenţie dobândesc eficacitate juridică în cadrul dreptului intern, putând duce, indirect la desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti interne prin care s-a încălcat dreptul fundamental respectiv. Acest lucru a devenit posibil prin faptul că atât în procedura penală, cât şi în procedura civilă, constituie motiv distinct de revizuire situaţia în care în cauza respectivă, Curtea europeană a constatat o încălcare a unui drept fundamental apărat de Convenţei.

1. Revizuirea în procesul penal În procedura penală acest motiv de revizuire a fost

introdus prin legea nr.576/2004, care a adăugat art.4081 C.p.p. Portivit acestui text de lege, poate fi promovată această cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor interne definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a constatat o încălcare a unui drept apărat de Convenţie, dacă efectele grave ale încălcării continuă să se producă şi ele nu pot fi înlăturate decât prin revizuirea hotărârii respective.

Revizuirea poate fi promovată în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, de către persoana al cărei drept a fost încălcat, de către soţul şi rudele

67 Hotărârea CEDO din 3 iunie 2006, pronunţată în cazul Pantea contra României. 68 În situaţia amintită Codul de procedură penală a fost modificat prin Legea nr.281 din 24 iunie 2003.

75

apropiate ale condamnatului, chiar şi după moarte acestuia, precum şi de către procuror. Instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere revizuire este numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet de 9 judecători.

Cerere de revizuire poate fi respinsă ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată. În cazul în care instanţa constată că cererea este fondată, o admite, desfiinţează în parte hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecâd cauza, înlătură consecinţele încălcării dreptului. Atunci când este necesară administrarea de probe, desfiinţând hotărârea, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului. Hotărârea pronunţată de completul de 9 judecători este definitivă.

2. Revizuirea în procesul civil În cadrul procedurii civile, art.322 pct.9 C.p.c. prevede

că o hotărâre rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi o hotărâre dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul poate fi supusă revizuirii dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale prin hotărârea internă respectivă iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii respective. Spre deosebire de procedura penală, în acest caz instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere de revizuire este instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Termenul de formulare a cesrerii de revizuire este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României.

3. Importanţa acestor proceduri interne ulterioare Aceste căi extraordinare de atac prevăzute în dreptul

intern permit hotărârilor Curţii europene să dobândească efecte mult mai largi decât cele prevăzute strict la nivelul Convenţiei.

76

Aşa cum am arătat, în principiu Curtea europeană nu este o instanţă de casare a hotărârilor interne, rolul său limitându-se la a verifica dacă în speţa respectivă s-a prosus sau nu vreo încălcare a drepturilor apărate de Convenţie. În acest sens, atunci când constată existenţa unei astfel de violări, Curtea poate obliga statul pârât doar la plata către reclamant unei sume de bani drept despăgubire. Ea nu poate sub nici o formă să caseze eventualele hotărâri judecătoreşti interne care au produs violarea respectivă. În acest mod, potrivit dispoziţiilor generale al Convenţiei, singurul efect direct al unei hotărâri a Curţii de condamnare este doar plata unei sume de bani către reclamant, hotărârile judecătoreşti interne continuâmnd să rămână în vigoare.

Cu toate acestea, statul român, prin prevederile introduse în dreptul intern a accentuat considerabil efectul pe care îl au hotărârile de condamnare pronunţate de Curte împotriva României. Pe lângă dreptul de a primi despăgubiri, reclamantul are posibilitatea ca, după pronunţarea hotărârii Curţii, să promoveze în dreptul intern calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii interne definitive prin care i s-a încălcat acel drept fundamental. Astfel încât, în această maieră idirectă, hotărârea Curţii europene duce la desfiinţarea hotărârilor interne prin care se violaseră drepturile fundamentale.

Această eficacitate sporită conferită de dreptul intern hotărârilor europene îşi spune cuvânntul şi asupra jurisprudenţei Curţii care, atunci când apreciază că efectele violărilor drepturilor fundamentale pot fi înlăturate în dreptul intern în modul descris mai sus nu mai acordă reclamantului o reparaţie integrală a prejudiciului suferit ci una parţială, având în vedere tocmai împrejurarea că acesta poate să-şi acopere ulterior prejudiciul în dreptul inten. Spre exemplu, în hotărârea69 din 29 martie 2007, pronunţată în cazul Mircea 69 În această speţă, reclamanta, trimisă în judecată pentru trafic de influenţă (art.257 C.p.) fusese achitată de către instanţa de fond iar această soluţie

77

contra României instanţa europeană menţionează: „... atunci când un particular, cum este cazul în speţă, a fost condamnat în urma unei proceduri ce a încălcat exigenţele articolului 6 al Convenţiei, un nou proces sau o redeschidere a procesului la cererea persoanei interesate reprezintă în principiu un mijloc potrivit de înlăturare a violării constatate. Din acest punct de vedere, Curtea reţine că articolul 4081 din codul de procedură penală român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat violarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale reclamantului.” (§ 98)

În acest mod, Curtea europeană confirmă efectul indirect accentuat pe care hotărârile sale referitoare la România îl au în dreptul intern.

fusese menţinută de către instanţa de apel. Ea a fost condamnată direct de către instanţa de recurs, fără să fie audiată în mod nemijlocit de către această instanţă. În aceste condiţii, Curtea europeană a considerat că acastă condamnare fără audierea nemijlocită a reclamantei de către instanţa de recurs, în condiţiile în care ea fusese achitată atât la fond, cât şi în apel, constituie o violare a dreptului la un proces echitabil apărat de art.6 § 1 din Convenţie.

78

Capitolul III: PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ∗

Secţiunea I - Drepturile fundamentale din perspectiva

evoluţiei dreptului comunitar

I. Premizele integrării europene şi problematica drepturilor fundamentale

Nici Comunitatea Europeană, nici Uniunea Europeană

nu au aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare « Convenţia »). Cu toate acestea toate statele membre au ratificat Convenţia şi trebuie să se supună jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (CEDO). De aceea, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) de la Luxemburg se raportează în mod constant la Convenţie şi la jurisprudenţa CEDO, atunci când decide cu privire la cauze care prezintă aspecte ţinând de protecţia drepturilor omului.

Iniţial dreptul comunitar nu a prevăzut un sistem

∗ Ca bibliografie generală pentru această tema, a se vedea de ex.: St. Leclerc, J.-F. Akandji-Kombé, Maria-Joelle Redor, L’Union Européenne et les droits fondamentaux, Bruxelles 1999; Ph. Alston (ed.), The EU and Human Rights, Oxford 1999; Kim Feus (ed.), The EU Charter of Fundamental Rights. Text and Commentaries, London 2000; Manfred Dauses, Drepturile fundamentale ca elemente ale ordinii de drept a Uniunii Europene, în revista Dreptul nr. 9/2006, Dragoş Călin, Drepturi fundamentale în dreptul comunitar, în D. Călin, G. Tudor, Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, vol. I, C. H. Beck Bucureşti 2006 etc.

79

propriu-zis de protecţie a drepturilor fundamentale.70 Tratatul de la Roma din 1957 (TCE) de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) a pus accentul pe integrarea economică şi mai puţin pe aspectele de natură politică. În acest context, se considera că protecţia drepturilor fundamentale este un aspect care ţine de dreptul naţional şi de instituţiile abilitate din fiecare stat membru. De aceea, tratatele fondatoare nu au inclus un catalog de drepturi fundamentale. Această situaţie s-a menţinut de-a lungul anilor. Cu toate acestea, nu în ultimul rând sub influenţa jurisprudenţei favorabile a CJCE cu privire la drepturile omului, s-a conturat tot mai puternic o tendinţă de schimbare a cadrului juridic comunitar. Un prim semn al scimbării a fost Declaraţia comună a Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei prezentată la 5 aprilie 1977 la Luxemburg. Conţinutul principal al declaraţiei este următorul:

1. Parlamentul European, Consiliul şi

Comisia subliniază importanţa deosebită pe care o acordă protecţiei drepturilor fundamentale, aşa cum rezultă acestea în special din constituţiile statelor membre şi din Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

2. În exerciţiul competenţelor lor şi în realizarea scopurilor Comunităţilor Europene, ele respectă şi vor continua să respecte aceste drepturi.

70 Aceasta se explică în primul rând prin reticenţa unora din statele membre de a vedea Comunitatea Europeană, respectiv Uniunea Europeană apropiindu-se tot mai mult de o construcţie statală. O structură care acordă şi protejază în acelaşi timp drepturi fundamentale ale subiecţilor săi tinde cu timpul să dobândească atribuţii de statalitate.

80

Prin statutul său, această declaraţie aminteşte într-un fel de Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale (CDF) proclamată în decembrie 2000 la Nisa: ambele au fost semnate doar de principalele instituţii comunitare, nu şi de statele membre. Cu toate acestea, ele reprezintă repere importante pentru protecţia drepturilor fundamentale la nivelul dreptului comunitar, Curtea referindu-se de-a lungul timpului în jurisprudenţa sa la ambele documente. În urma declaraţiei din 1977, schimbări importante, de data aceasta la nivelul dreptului comunitar primar, au apărut odată cu Actul Unic European (AUE) din 1986. În acest caz însă, nu numai instituţiile comunitare îşi exprimă ataşamentul faţă de principiul protecţiei drepturilor fundamentale, ci şi statele membre, ca părţi semnatare:

“Decişi să conlucreze pentru promovarea

democraţiei pe baza drepturilor fundamentale recunoscute în constituţiile şi legislaţiile statelor membre, Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Carta Socială Europeană, în special libertatea, egalitatea şi justiţia socială,

... Conştienţi de responsabilitatea care revine

Europei de a încerca să vorbească tot mai mult într-un singur glas şi de a acţiona în mod consecvent şi solidar pentru a-şi proteja mai eficient interesele comune şi independenţa, în special de a expune principiile democraţiei şi respectului legii şi drepturilor omului, de care sunt ataşaţi, astfel încât împreună să îşi aducă contribuţia la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în conformitate cu angajamentele asumate de către aceştia în cadrul Cartei Naţiunilor Unite, ... ”

81

Menţionând pentru prima dată drepturile omului şi Convenţia, AUE marchează trecerea spre o nouă fază majoră a integrării europene, care depăşeşte simpla dimensiune economică. Cu toate acestea, referinţele respective sunt incluse doar în preambulul actului, prin aceasta ele având o forţă juridică redusă. AUE a fost urmat la 12 aprilie 1989 de o nouă declaraţie, aparţinând Parlamentului European. Spre deosebire de declaraţia de la Luxemburg din 1977, declaraţia de la Strasbourg a Parlamentului European este mult mai detaliată, incluzând în cele 28 de articole ale sale un adevărat catalog al drepturilor fundamentale şi constituind astfel un precursor al viitoarei Carte a Drepturilor Fundamentale. Intitulată Declaraţia cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale, ea a fost adoptată în contextul elaborării Tratatului cu privire la Uniunea Europeană. În acel moment devenise clar că ideea includerii unui catalog concret de drepturi fundamentale în tratatul însuşi ar fi putut determina o amânare a ratificării lui. De aceea, aşa cum subliniem mai jos, s-a optat pentru o referinţă generală în tratat la protecţia drepturilor omului. În schimb, Parlamentul European, pentru a-şi exprima ataşamentul faţă de dezvoltarea ulterioară a dreptului comunitar în sensul unei protecţii specifice a drepturilor fundamentale a adoptat această nouă declaraţie.

Dreptul comunitar primar înregistrează o primă schimbare semnificativă în sensul unei reglementări a protecţiei drepturilor fundamentale prin Tratatul de la Maastricht din 1992 privind Uniunea Europeană (TUE). Acesta nu numai că trimite în preambulul său la protecţia drepturilor omului (lucru survenit deja în AUE):

(considerentul al treilea) Confirmând

ataşamentul lor la principiile libertăţii, democraţiei şi respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale statului de drept,

82

dar introduce chiar în textul tratatului o prevedere referitoare la Convenţie şi la tradiţiile constituţionale corespunzătoare ale statelor membre :

Art. F (2) - Uniunea respectă drepturile

fundamentale, aşa cum sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale de drept comunitar.

Prin Tratatul de la Amsterdam din 1997, în

preambulul TUE este introdus un nou considerent, menit să sublinieze ataşamentul faţă de drepturile sociale, venind în completarea referirii anterioare (în Tratatul de la Maastricht) la drepturile fundamentale propriuzise:

(considerentul al patrulea:) Confirmând

ataşamentul lor faţă de drepturile sociale fundamentale definite în Carta socială europeană, semnată la Torino, la 18 octombrie 1961, şi în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989,

Tot prin Tratatul de la Amsterdam, art. F TUE devine

art. 6 TUE. În plus, pe lângă alineatul (2), care rămâne neschimbat, în alineatul (1) este inclusă o referinţă directă la drepturile omului ca principiu fundamental al dreptului comunitar:

Art. 6 (1) - Uniunea se întemeiază pe

principiile libertăţii, democraţiei, respectării

83

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale statului de drept, principii care sunt comune statelor membre.

Mai mult, Tratatul de la Amsterdam dă o nouă

formulare art. L TUE (actualul art. 46). El stabileşte astfel competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a asigura protecţia drepturilor fundamentale în acele domenii ţinând de UE sau CE în care ea este deja competentă. Litera e) va fi apoi adăugată prin tratatul de la Nisa, acesta stabilind de altfel şi forma actuală a art. 7 TUE, la care art. 46 e) TUE face trimitere:

Art. 46 - Dispoziţiile Tratatului de instituire

a Comunităţii Europene, ale Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi ale Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice care se referă la competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi la exercitarea competenţei respective se aplică numai următoarelor dispoziţii din prezentul tratat:

... (d) articolul 6 alineatul (2), în ceea ce

priveşte acţiunea instituţiilor, în măsura în care Curtea este competentă în conformitate cu tratatele de instituire a Comunităţilor Europene şi cu prezentul tratat;

(e) numai dispoziţiilor de procedură ale articolului 7, pentru care Curtea hotărăşte la cererea statului membru în cauză în termen de o lună de la data constatării de către Consiliu, stabilită de respectivul articol.

...

84

Se remarcă aşadar o evoluţie constantă spre recunoaşterea necesităţii protejării drepturilor omului la nivel comunitar.

Această evoluţie are loc în paralel cu transformarea integrării europene dintr-un proces pur economic într-unul cu o accentuată dimensiune politică.

Tratatul de la Maastricht a dus la crearea Uniunii Europene, bazată pe cei trei piloni: Comunitatea Europeană (care ia locul Comunităţii Economice Europene), Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Cooperarea în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne (CJAI). Integrarea economică este aşadar completată cu cooperarea în noi domenii, Uniunea Europeană tinzând astfel spre o diferenţă calitativă faţă de procesul precedent.

În acest context, drepturile omului se conturează ca unul din elementele de bază ale noii dimensiuni a integrării. Această idee este confirmată de proclamarea la Nisa în decembrie 2000 a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cartă inclusă ulterior în textul proiectului de Constituţie europeană.

În plus, aşa cum am precizat, Tratatul de la Nisa stabileşte o nouă formă a art. 7 TUE, care prevede sancţiuni în caz de încălcare a drepturilor omului sau a altor principii enumerate în art. 6 alin. (1) TUE: în timp ce alin. (2) - (6) ale actualului art. 7 TUE existau deja într-o formă uşor diferită în Tratatul de la Amsterdam, alin. (1) a fost introdus prin Tratatul de la Nisa, ca o reacţie la criza declanşată la nivelul Uniunii în 2000 de situaţia din Austria, după cooptarea în guvernul federal a partidului FPÖ.

85

II. Carta UE cu privire la Drepturile Fundamentale71

Decizia cu privire la elaborarea unei Carte UE cu privire la drepturile fundamentale (în continuare CDF) a fost luată în cadrul Consiliului European de la Köln în iunie 1999. În viziunea iniţiatorilor săi, carta urma să completeze cadrul existent, la nivel naţional şi european, de protecţie a drepturilor fundamentale cu un instrument specific UE, fără însă ca acesta să aibe forţă legală, el fiind doar menit să sublinieze importanţa drepturilor fundamentale în procesul de integrare europeană. Referitor la conţinutul CDF, Consiliul European de la Köln declara72:

„Carta ar trebui să conţină drepturile şi

libertăţile fundamentale ca şi drepturile procedurale garantate de către Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi care decurg din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar. Carta ar trebui de asemenea să includă acele drepturi fundamentale recunoscute doar cetăţenilor UE. În redactarea unei astfel de carte trebuie totodată avute în vedere drepturile economice şi sociale aşa cum sunt ele prevăzute de Carta Socială Europeană şi de Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (art. 136 TCE), în măsura în care ele nu prevăd simple direcţii de acţiune pentru Uniune.”

71 În continuare textul CDF este citat pe baza traducerii publicate de Institutul European din România – a se vedea Tratatul privind o Constituţie pentru Europa, Partea a II-a, IER 2004 (www.ier.ro) 72 Concluziile Consiliului European de la Köln de la 3-4 iunie 1999, anexa a IV-a

86

Se observă aşadar că premizele de la care s-a plecat nu se limitau la un standard minim cu privire la protecţia drepturilor fundamentale, ci presupuneau o abordare cuprinzătoare, care să includă şi aşa numitele drepturi pozitive (de natură economică şi socială). În ce priveşte metoda de redactare a CDF, Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999 a hotărât instituirea unei adunări speciale în acest sens, care să pregătească un prim proiect. Adunarea şi-a început activitatea în decembrie 1999 sub forma unei convenţii, coordonată de Roman Herzog, fost preşedinte german.73 Convenţia a prezentat proiectul cartei în octombrie 2000. Ulterior preşedinţii Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei semnează şi proclamă la Nisa în decembrie 2000 Carta UE cu privire la drepturile fundamentale. În schimb, CDF nu este semnată de şefii de stat şi de guvern reuniţi la Nisa, Tratatul de la Nisa nefăcând nici o trimitere la aceasta. Rezultatul a fost lipsa de efecte juridice a cartei. Aşa cum vom preciza mai jos, carta urma să devină aplicabilă o dată cu intrarea în vigoare a Constituţiei Europene, ea fiind inclusă în aceasta (în Partea a II-a). Date fiind însă dificultăţile intervenite în adoptarea Constituţiei, carta îşi păstrează în continuare caracterul neobligatoriu.74 Cu toate acestea, ea nu este mai 73 Convenţia CDF s-a reunit la Bruxelles şi a fost formată din 62 de membri: 15 reprezentanţi ai şefilor de stat şi guvern ai statelor membre, un reprezentant al preşedintelui Comisiei Europene, 16 membri ai Parlamentului European, 30 de membri ai parlamentelor naţionale (câte doi din fiecare stat membru). Curtea Europeană de Justiţie, Consiliul Europei şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au avut un rol de observator, fiecare instituţie trimiţând câte doi reprezentanţi. În plus, au avut loc audieri ale Comitetului Economic şi Social, Comitetului Regiunilor, Obdusmanului European, ale reprezentanţilor ţărilor candidate şi a numeroşi experţi. Coordonarea a revenit preşedintelui Roman Herzog, în timp ce activitatea de secretariat a fost asigurată de Secretariatul General al Consiliului UE. 74 Trebuie însă notat că avocaţii generali de la CJCE fac adesea referinţă la CDF în concluziile lor, prin aceasta carta exercitând o anumită influenţă chiar asupra jurisprudenţei Curţii.

87

puţin interesantă în privinţa concepţiei comunitare cu privire la drepturile fundamentale, de aceea ne propunem în continuare o scurtă prezentare a ei.

După cum afirmă încă din preambul, CDF îşi propune „să consolideze protecţia drepturilor fundamentale în spiritul evoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.“ În acest scop CDF face trimitere la CEDO, la cartele sociale adoptate de UE şi de Consiliul Europei, precum şi la jurisprudenţa CJCE şi a CtEDO. CDF este structurată în şapte titluri, după cum urmează: Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia, Justiţia, Dispoziţii generale cu privire la interpretarea şi aplicarea cartei. Primul titlu (Demnitatea) conţine articole referitoare la dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a sclaviei şi muncii forţate, articole care amintesc de normele similare ale CEDO. În plus, este reglementată protecţia demnităţii umane, ceea ce aminteşte de art. 1 al Legii fundamentale a RFG.

Titlul II (Libertăţile) reglementează în general drepturi negative precum dreptul la libertate, la viaţă privată, dreptul de proprietate, libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă, dar şi drepturi pozitive (ceea ce surprinde într-o anumită măsură, dată fiind titulatura de factură negativă a acestei părţi a CDF), precum dreptul la educaţie sau dreptul la muncă.

Titlul III (Egalitatea) prevede atât principiul egalităţii (fie prin afirmarea egalităţii în faţa legii, fie prin interzicerea discriminării în funcţie de anumite criterii concrete), cât şi drepturi specifice anumitor categorii de persoane (drepturile copilului, ale persoanelor în vârstă, ale persoanelor cu handicap).

O serie de drepturi pozitive sunt prevăzute în titlul IV (Solidaritatea): protecţia lucrătorilor, securitatea socială şi ocrotirea sănătăţii, dar şi protecţia consumatorilor sau a mediului.

Titlul V (Cetăţenia) acoperă acele drepturi special

88

recunoscute cetăţenilor europeni (mai precis acelor locuitori din UE care sunt cetăţeni ai unuia din statele membre). E vorba în primul rând de drepturi de natură politică (de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European sau în cadrul alegerilor locale), de natură administrativă (dreptul de acces la documente, dreptul de a sesiza Obdusmanul european ş.a.), precum şi de libertatea de circulaţie sau de protecţia diplomatică şi consulară. Spre deosebire de alte titluri ale cartei, majoritatea drepturilor reunite în titlul V sunt deja prevăzute în dreptul comunitar primar (...), având prin aceasta forţă legală.

Titlul VI (Justiţia) reia în general drepturile procedurale consacrate deja de CEDO şi de jurisprudenţa CEDO: dreptul la o cale de atac efectivă şi la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiul legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune.

Titlul VII (Dispoziţii generale) completează CDF cu norme privind domeniul de aplicare (este de notat că acesta include atât instituţiile comunitare cât şi statele membre, atunci când acestea aplică dreptul comunitar), interzicerea abuzului de drept, reguli cu privire la întinderea şi interpretarea drepturilor conferite. În acest din urmă caz, relevante sunt în special următoarele prevederi, referitoare la relaţia CDF cu CEDO:

Art. 52.3 CDF (Art. II-112.3 TC) - În

măsura în care prezenta Cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sensul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele cuprinse în Convenţia menţionată. Această dispoziţie nu aduce atingere dreptului Uniunii în asigurarea unei protecţii mai largi.

89

... Art. 53 CDF (Art. II-113 TC) - Nici una

dintre dispoziţiile prezentei Carte nu trebuie să fie interpretată ca o limitare sau atingere adusă drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, prin dreptul Uniunii, dreptul internaţional şi convenţiile internaţionale la care Uniunea, Comunitatea sau toate statele membre sunt parte şi în special Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin constituţiile statelor membre.

III. Tratatul cu privire la Constituţia UE

Tratatul cu privire la Constituţia UE a fost elaborat de

Convenţia Europeană (instituită în urma Consiliului European de la Laeken din decembrie 2001). Activitatea Convenţiei a avut loc în perioada 2002-2003 (sub coordonarea lui Valéry Giscard d’Estaing, fost preşedinte francez), ţările candidate (inclusiv România) fiind de asemenea reprezentate. Deşi a fost semnat de reprezentanţii statelor membre în 2004, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa a fost respins în 2005 în cadrul referendumurilor organizate în Franţa şi Olanda în vederea ratificării sale. Acest proiect de tratat incorpora Carta Drepturilor Fundamentale în cadrul părţii a II-a. Dacă ar fi fost ratificat şi ar fi intrat în vigoare, catalogul drepturilor fundamentale ar fi făcut aşadar parte din dreptul primar al Uniunii. În condiţiile actuale însă, catalogul respectiv îşi păstrează caracterul declarativ. Trebuie notat însă că preşedinţia germană (ianuarie - iunie 2007) a Uniunii Europene a propus o revigorare a discuţiei cu privire la « constituţionalizare », ceea ce a condus în decembrie 2007 la adoptarea tratatului de reforma de la Lisabona.

90

IV. Tratatul de la Lisabona În urma respingerii tratatului constituţional, după o

„perioadă de reflecţie”, s-a decis reformarea tratatelor existente, fără a se mai propune un text unic sub titulatura de Constituţie. Natura constituţională a anumitor prevederi ale celor două tratate (TUE şi TFUE75) rămâne însă neschimbată. Preşedinţia portugheză a Consiliului (iulie-decembrie 2007) a prezentat pe 13 decembrie 2007 la Lisabona textul convenit în urma negocierilor dintre statele membre. După cum rezultă din textul tratatului facut public76, Carta drepturilor fundamentale dobândeşte statut de drept primar, tratatul făcând o referinţă expresă la ea în acest sens (art. 6 alin. 1 TUE). Charta nu face însă parte integrantă din tratate. În plus, o dată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană ar urma să adere la CEDO (a se vedea art. 6 alin. 2 TUE). Rezultă că noua reformă nu va duce la o restructurare substanţială a ordinii juridice comunitare, pentru aceasta lipsind deocamdată consensul politic necesar. În schimb, tendinţa de constitu-ţionalizare progresivă se menţine, mijloacele propuse în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale fiind un exemplu concludent în acest sens.

Secţiunea a II-a - Protecţia drepturilor fundamentale în dreptul comunitar primar şi secundar

I. Tratatul instituind Uniunea Europeană (TUE)

TUE în forma sa curentă conţine o primă referire

generală la principiul respectării drepturilor omului în

75 Tratatul CE va deveni "Tratatul cu privire la Funcţionarea Uniunii Europene" 76 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2007:306: 0010: 0041: EN:PDF

91

preambulul său, în al treilea şi al patrulea considerent. Acestea afirmă ataşamentul statelor membre faţă de principiile statului de drept în sens larg. Totodată, sunt avute în vedere atât drepturile fundamentale propriuzise (considerentul al treilea), cât şi drepturile de natură socială (considerentul al patrulea). După cum am amintit deja, în ce priveşte protecţia drepturilor fundamentale un loc central revine însă art. 6 şi 7 TUE. Respectarea drepturilor fundamentale este menţionată ca principiu al dreptului comunitar în art. 6 (1) TUE, pentru a fi apoi concretizată în art. 6 (2) TUE. Destinatar al acestor norme este Uniunea Europeană, şi prin ea Comunitatea Europeană şi statele membre. În plus, partea finală a art. 6 (1) TUE («principii care sunt comune statelor membre») obligă practic statele membre să respecte drepturile fundamentale (şi celelalte principii enumerate) şi în situaţiile în care doar dreptul naţional este în discuţie, şi nu dreptul comunitar. În cazul unei încălcări grave de către unul din statele membre a obligaţiilor decurgând din art. 6 (1) TUE, este iniţiat procesul de sancţionare prevăzut de art. 7 TUE. Principiile enumerate de art. 6 (1) TUE nu se limitează însă la Uniune, Comunitate şi statele membre. Potrivit art. 49 (1) TUE, orice stat european care respectă aceste principii îşi poate depune candidatura pentru a deveni un stat membru. Prin aceasta, art. 6 (1) TUE se aplică şi statelor candidate.

Trebuie totodată menţionat că actualul art. 6 (2) TUE, fostul art. F (2) al Tratatului de la Maastricht, a consacrat o practică deja existentă a Curţii Europene de Justiţie. Aceasta, pornind de la prevederile art. 220 TCE (potrivit cărora Curtea asigură respectarea legii în aplicarea şi interpretarea tratatului), s-a raportat în jurisprudenţa sa la o serie de principii generale pe care trebuie să le respecte, deduse în primul rând din tradiţiile constituţionale ale statelor membre şi din tratatele internaţionale semnate de acestea, în acest context CEDO revenindu-i un rol central în jurisprudenţa CJCEîn privinţa

92

delimitării drepturilor fundamentale. Asupra acestui aspect se va reveni în partea de analiză a jurisprudenţei CEJ. Ceea ce merită a fi deja subliniat aici este existenţa unei anuimte continuităţi între aceasta din urmă şi reglementarea principiilor dreptului comunitar prin art. 6 (2) TUE.

II. Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE)

Spre deosebire de TUE, care trimite în mod explicit

încă din preambul la obligaţia protecţiei drepturilor fundamentale, TCE nu prevede o astfel de reglementare. În schimb, preambulul TCE face referire la hotărârea statelor membre ca, prin unirea resurselor lor, să contribuie la menţinerea şi să consolidarea păcii şi a libertăţii (considerentul al şaptelea). Această obligaţie este asumată nu numai cu privire la rolul CE în afara graniţelor sale, ci şi în interior: statele membre îşi afirmă astfel în mod implicit ataşamentul faţă de principiile statului de drept, nu în ultimul rând faţă de drepturile fundamentale.

Un anumit grad de protecţie a drepturilor fundamentale este asigurat şi prin interzicerea discriminării, potrivit art. 12 şi art. 13 TCE. Astfel, potrivit art. 12 (1) TCE, în domeniul de aplicare al tratatului este interzisă orice discriminare pe bază de naţionalitate, fie din partea instituţiilor comunitare, fie din partea statelor membre. În cazul libertăţilor prevăzute la nivelul pieţei interne (libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului), art. 12 se aplică în mod subsidiar, reglementarea libertăţilor respective incluzând reguli specifice împotriva discriminării. Art. 12 (2) TCE prevede competenţa Consiliului de a lua măsuri secundare (prin aplicarea procedurii codeciziei) împotriva discriminării pe bază de naţionalitate.77

77 O astfel de măsură luată pe baza împuternicirii acordate de art. 12 (2) TCE este directiva 93/96 a Consiliului din 29.10.1993 cu privire la dreptul de şedere al studenţilor.

93

Art. 13 (1) TCE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, recunoaşte de asemenea Consiliului competenţa de a lua măsuri de combatere a discriminării, în funcţie de alte criterii decât naţionalitatea, respectiv: sexul, rasa sau originea etnică, religia sau convingerile, handicapul, vârsta sau orientarea sexuală.

Prohibiţia discriminării, aşa cum este ea reglementată de TCE, poate fi comparată cu art. 14 CEDO, potrivit căruia beneficiul drepturilor recunoscute de convenţie trebuie asigurat indiferent de anumite criterii precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opiniile politice sau de altă natură, orifinea socială sau naţională, asocierea cu o minoritate naţională, proprietate, naştere sau alt element ţinând de status. Pe de o parte, art. 13 (1) TCE prevede un criteriu nou faţă de CEDO, respectiv interzicerea discriminării în funcţie de un handicap.

Pe de altă parte, se observă că art. 14 CEDO are în general o cuprindere mai largă sau cel puţin mai detaliată decât reglementarea comunitară. Dar, aşa cum am precizat anterior, pe baza art. 6 (2) TUE, CEDO trebuie avută în vedere pentru delimitarea conţinutului drepturilor fundamentale recunoscute la nivel comunitar, aşa încât în mod indirect criteriile precizate de art. 14 CEDO trebuie avute în vedere la interpretarea normelor comunitare de combatere a discriminării.

Trebuie însă precizat că atribuirea unei competenţe de reglementare pentru Consiliu în baza art. 13 TCE78, are un caracter subsidiar în raport cu alte prevederi ale TCE, cum este cazul în special al art. 141 TCE, care interzice discriminarea

78 În baza exercitării acestei competenţe au fost adoptate până acum directiva 2000/43/CE cu privire la aplicarea principiului tratamentului egal fără diferenţă de rasă sau de origine etnică şi directiva 2000/78/CE de stabilire a unui cadru general de realizare a unui tratament egal în privinţa angajării şi a activităţii salariate, indiferent de religie sau reprezentare, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

94

între bărbaţi şi femei în privinţa remunerării.79 În acelaşi timp, egalitatea între bărbaţi şi femei ca îndatorire principală a Comunităţii este stipulată de art. 2 şi art. 3 (2) TCE.

Secţiunea a III-a - Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a

Comunităţilor Europene

I. Contextul comunitar al protecţiei jurisdicţionale a drepturilor fundamentale

Deşi integrarea europeană are la bază tratate care ţin de

domeniul dreptului internaţional public, prin aceasta neafectând în mod direct drepturile fundamentale ale cetăţenilor statelor membre, ea a dobândit în anumite domenii un caracter supranaţional, creând condiţiile unor acţiuni autonome ale instituţiilor comunitare, diferite de acţiunile statelor membre. Tocmai prin această activitate cu caracter supranaţional, instituţiile europene sunt în măsură să afecteze în mod direct cetăţenii statelor membre. Aceasta justifică în principiu necesitatea unei protecţii faţă de actele şi acţiunile instituţiilor comunitare. O astfel de protecţie era asigurată într-o anumită măsură prin principiile antidiscriminare prevăzute de TCE (art. 12, 13 şi 141). Până la intrarea în vigoare a TUE, nu exista însă o referinţă explicită în dreptul comunitar primar la drepturile fundamentale şi la necesitatea protecţiei lor. Pentru a compensa o astfel de lipsă, Curtea Europeană de Justiţie a dezvoltat în jurisprundenţa sa o serie de drepturi fundamentale. 79 Interzicerea discriminării în funcţie de sex a fost de asemenea reglementată la nivelul dreptului secundar, pe baza competenzelor conferite de art. 94 şi 308 TCE, fiind adoptate între timp directiva 75/117/CEE (principiul egalităţii de remunerare), directiva 76/207/CEE (accesul la locurile de muncă, formarea şi promovarea profesională şi condiţiile de lucru), directiva 79/7/CEE şi directiva 86/378/CEE (ambele tratând securitatea socială), respectiv directiva 86/613/CEE (cu privire la activităţile independente).

95

În acest demers CJCEs-a bazat iniţial în primul rând pe art. 220 TCE, potrivit căruia CJCE (şi Tribunalul de Primă Instanţă) asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului. După intrarea în vigoare a TUE şi în special a art. 6 (2) TUE, această practică a Curţii a fost confirmată, drepturile fundamentale jucând un rol tot mai important în evoluţia dreptului comunitar. Este însă foarte interesant de analizat jurisprudenţa dezvoltată de CJCE în această privinţă, pentru a o putea în final compara cu jurisprudenţa specifică a CtEDO.

II. Protecţia drepturilor fundamentale ca principiu al dreptului comunitar

Una dintre primele hotărâri ale Curţii cu privire la

protecţia comunitară a drepturilor fundamentale este decizia în cauza Erich Stauder contre Ville d’Ulm - Sozialamt de la 12 noiembrie 1969. În acest caz, în care tribunalul administrativ din Stuttgart sesizase CJCE în baza art. 177 TCE (actualul art. 234 TCE), deşi Curtea conideră că decizia în cauză este compatibilă cu dreptul comunitar şi nu încalcă drepturile fundamentale ale persoanei, afirmă în mod explicit că aceste drepturi fac parte din principiile dreptului comunitar şi trebuie respectate ca atare:

Motivul 7 : Astfel interpretată, dispoziţia în

litigiu nu prezintă nici un element susceptibil să pună în discuţie drepturile fundamentale ale persoanei cuprinse în principiile generale ale dreptului comunitar, a căror respectare este asigurată de Curte.

Ori obligaţia Curţii de a asigura respectarea dreptului

comunitar şi a principiilor sale (inclusiv a drepturilor fundamentale) izvorăşte tocmai din actualul art. 220 TCE citat

96

anterior (fost art. 164 TCE). În privinţa conţinutului drepturilor fundamentale şi a delimitării acestora, CJCEs-a raportat la CEDO. În acest sens, o primă decizie a fost cea pronunţată în cauza Liselotte Hauer contre Land Rheinland-Pfalz din 13 decembrie 1979, în care Curtea a fost sesizată de către tribunalul administrativ din Neustadt/Germania pe calea recursului în interpretare (art. 234 TCE, fost art. 177) cu privire la sensul unui act ţinând de dreptul comunitar secundar (Regulamentul Consiliului nr. 1162/76) şi la măsura în care acesta afectează drepturile fundamentale ale persoanei (în speţă dreptul de proprietate şi dreptul al liberul exerciţiu al unei activităţi profesionale). În expunerea de motive, Curtea a abordat pe larg problema raportului dintre dreptul comunitar, drepturile fundamentale şi CEDO. Foarte importante în acest context sunt explicaţiile cu privire la relaţia dintre protecţia drepturilor fundamentale la nivel comunitar şi la nivel naţional (constituţional). Dat fiind rolul deosebit jucat de această hotărâre în jurisprudenţa CJCEcu privire la drepturile fundamentale, reproducem mai jos argumentarea Curţii:

Cu privire la problema garantării drepturilor fundamentale în ordinea juridică comunitară

13. În ordonanţa sa de trimitere, tribunalul administrativ precizează că în cazul în care Regulamentul 1162/76 ar trebui interpretat în sensul că pronunţă o interdicţie generală, de natură a include şi solurile adecvate culturii viţei de vie, o asemenea dispoziţie ar trebui eventual considerată ca inaplicabilă în Republica Federală Germană, ca urmare a îndoielii care ar exista cu privire la compatibilitatea sa cu drepturile fundamentale garantate de art. 12 şi art 14 din Legea fundamentală (Constituţia RFG – n.n.), care

97

reglementează liberul exerciţiu al activităţilor profesionale şi respectiv dreptul de proprietate.

14. Aşa cum Curtea a afirmat în hotărârea sa din 17 decembrie 1970, în cauza Internationale Handelsgesellschaft (CJCE 1970, p. 1125), problema unei eventuale încălcări a drepturilor fundamentale printr-un act instituţional al Comunităţilor nu poate fi apreciat altfel decât în cadrul dreptului comunitar însuşi. Introducerea unor criterii de apreciere particulare, care ţin de legislaţia sau de ordinea constituţională a unui anumit stat membru, prin faptul că ar aduce atingere unităţii substanţiale şi eficacităţii dreptului comunitar, ar avea în mod inevitabil ca efect distrugerea unităţii pieţei comune şi punerea în pericol a coeziunii Comunităţii.

15. Curtea a subliniat de asemenea în hotărârea citată şi ulterior în hotărârea din 14 mai 1974, în cauza NOLD (CJCE 1974, p. 491), că drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului, al cărui respect ea e chemată să-l asigure ; că în asigurarea protecţiei acestor drepturi ea este ţinută să se inspire din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aşa încât nu ar putea fi admise în Comunitate măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de constituţiile acestor state ; că instrumentele internaţionale referitoare la protecţia drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau aderat, pot la rândul lor să furnizeze indicaţii de care să se ţină cont în cadrul dreptului comunitar. Această concepţie a fost recunoscută ulterior prin declaraţia comună a Adunării (Parlamentul European – n.n.), a

98

Consiliului şi a Comisiei de la data de 5 aprilie 1977, care, după ce aminteşte jurisprudenţa Curţii, se referă pe de o parte la drepturile garantate de constituţiile statelor membre şi pe de altă parte la Convenţia Europeană privind apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale de la 4 noiembrie 1950 (JO 1977, N C 103, p. 1).

16. În aceste condiţii, îndoielile exprimate de tribunalul administrativ cu privire la copatibilitatea dispoziţiilor Regulamentului 1162/76 cu regulile relative la protecţia drepturilor fundamenale trebuie înţelese ca referindu-se la validitatea regulamentului în raport cu dreptul comunitar. (...)

III. Delimitarea drepturilor fundamentale în

jurisprudenţa CJCE Aşa cum precizează în propriile hotărâri, în delimitarea

drepturilor fundamentale Curtea se bazează pe de o parte pe tradiţiile constituţionale ale statelor membre, iar pe de altă parte pe tratatele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale la care statele membre sunt parte, în acest sens un loc central revenind CEDO şi protocoalelor adiacente. Tendinţa Curţii este de a considera CEDO drept un standard minim de protecţie, la nivel comunitar putându-se merge chiar mai departe în garantarea drepturilor fundamentale. Această abordare a fost confirmată de Carta drepturilor fundamentale, care a prevăzut un conţinut mai larg decât CEDO. Cu toate acestea, în delimitarea diferitelor drepturi fundamentale, CJCE a apelat la diferenţierile oferite de CEDO şi de jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg. În plus, aşa cum CEDO prevede în cazul anumitor drepturi limite impuse de interesul public, CJCEafirmă necesitatea integrării drepturilor fundamentale în

99

structura generală a dreptului comunitar, prevăzând limitarea acestora în raport cu interesul public comunitar. Drepturile fundamentale trebuie văzute din perspectiva funcţiei sociale pe care ele o îndeplinesc. Astfel, în hotărârea J. Nold, Kohlen- und Baustoffgroßhandlung c. Comisia Comunităţilor Europene din 14 mai 1974, Curtea motivează:

13. Dat fiind că, aşa cum Curtea a afirmat

deja, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului, a căror protecţie este asigurată de Curte;

în asigurarea protecţiei acestor drepturi, Curtea trebuie să se inspire din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, prin aceasta neputând admite măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute şi garantate prin constituţiile acestor state;

instrumentele internaţionale referitoare la protecţia drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau aderat pot în egală măsură să ofere indicii de care să se ţină cont în dreptul comunitar; (...)

14. Dat fiind că, dacă dreptul de proprietate este protejat prin ordinea constituţională a fiecărui stat membru şi dacă garanţii similare sunt acordate liberului exerciţiu al comerţului, al muncii şi a altor activităţi profesionale, drepturile astfel garantate, departe de a apărea ca prerogative absolute, trebuie considerate din perspectiva funcţiei sociale a bunurilor şi activităţilor protejate;

din acest motiv, drepturile de această natură nu sunt în general garantate decât sub rezerva limitărilor prevăzute în funcţie de interesul public;

100

în ordinea juridică comunitară este de asemenea legitim să fie stabilite nişte limite cu privire la aceste drepturi, limite justificate de obiectivele de interes general urmărite de Comunitate, atâta timp cât nu se aduce atingere substanţei acestor drepturi;

În stabilirea limitelor drepturilor fundamentale

recunoscute Curtea aplică în general două criterii principale: criteriul proporţionalităţii şi criteriul conţinutului esenţial, amintind în acest sens de jurisprudenţa corespunzătoare a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, potrivit criteriului proporţionalităţii, orice limitare a unui drept fundamental trebuie să fie justificată de urmărirea interesului public comunitar; în plus, limitarea respectivă trebuie să fie adecvată pentru realizarea scopului urmărit, necesară şi proporţională (în sens restrâns) cu efectele scontate. Dar, chiar dacă o măsură de limitare este una proporţională (în sens larg, aşadar satisface cele trei aspecte menţionate anterior), ea nu este justificată, dacă este de natură să afecteze conţinutul esenţial al dreptului respectiv. Aşa cum am precizat anterior, CDF conţine la rândul ei prevederi cu privire la posibilele limitări ale drepturilor fundamentale recunoscute la nivel comunitar şi la raportul cu CEDO, dar aceste prevederi au deocamdată numai caracter declarativ.

IV. Drepturi fundamentale recunoscute în jurisprudenţa CJCE

În continuare sunt prezentate câteva dintre drepturile

fundamentale recunoscute în jurisprudenţa Curţii, fără pretenţia de exhaustivitate, cu trimiterea în fiecare caz, cu titlu de exemplu, la hotărâri reprezentative în evoluţia jurisprudenţei cu privire la dreptul respectiv.

101

a) demnitatea umană Cu privire la demnitatea umană, Curtea s-a pronunţat

doar în câteva cazuri izolate. Dreptul la demnitate a fost însă inclus în CDF şi ulterior preluat în Tratatul constituţional. De aceea, este posibil ca acest drept să joace în viitor un rol mai important, pe măsură ce actuala criză constituţională se va soluţiona. Aşa cum am amintit în capitolul referitor la CDF, un drept similar este prevăzut şi în Legea fundamentală a RFG. Una dintre hotărârile cele mai semnificative ale CJCEcu privire la demnitatea umană este cea în cauza C-377/98, Olanda c. Parlamentului şi Consiliului European, din data de 9 octombrie 2001. În această cauză, guvernul olandez, susţinut de cel italian şi cel norvegian, a solicitat anularea directivei 98/44/CE cu privire la protecţia juridică a unor invenţii biotehnologice, unul din motivele indicate fiind încălcarea demnităţii umane prin reglementarea posibilităţii de brevetare a unor părţi izolate ale corpului uman. În hotărârea sa de respingere a cererii, Curtea precizează printre altele:

69. Reclamantul susţine că brevetarea unor

elemente izolate ale corpului uman, care rezultă din art. 5 (2) al directivei, ar echivala cu o instumentalizare a materiei umane vii, ceea ce ar reprezenta o încălcare a demnităţii fiinţei umane. În plus, absenţa unei clauze impunând verificarea consimţământului donatorului sau receptorului produselor obţinute prin mijloace biotechnologice ar ameninţa dreptul persoanelor la autodeterminare.

70. Este rolul Curţii de justiţie, în aprecierea compatibilităţii actelor instituţiilor cu principiile generale ale dreptului comunitar, să se asigure că dreptul fundamental la demnitate umană este preotejat.

71. În ce priveşte respectul demnităţii umane,

102

acesta este garantat în principiu de art. 5(1) al directivei, potrivit căruia corpul uman în diferitele stadii ale formării şi dezvoltării sale nu poate constitui o invenţie brevetabilă.

72. De asemenea, nici elementele corpului uman nu pot fi brevetabile, iar descoperirea lor nu poate face obiect al protecţiei. Doar invenţiile care combină un element natural cu un proces tehnic care face posibilă izolarea lui sau producerea lui la nivel industrial poate face obiectul unei cereri de brevetare.

b) tratamentul egal Principiul tratamentului egal a fost multă vreme « vârful

de lance » al jurisprudenţei Curţii în domeniul drepturilor fundamentale, deschizând drumul pentru recunoaşterea treptată a altor drepturi. Acest principiu obligă atât Comunitatea cât şi statele membre. Aşa cum a fost el dezvoltat de Curte, principiul tratamentului egal poate fi rezumat după cum urmează: cazurile similare nu trebuie tratate diferit, iar cazurile diferite nu trebuie tratate similar, orice excepţie trebuind să poată fi justificată în mod obiectiv (a se vedea în acest sens hotărârea Curţii C-217/91, Spania c. Comisia europeană, din data de 7 iulie 1993, punctul 37 sau hotărârea Curţii C-479/93, Francovich c. Italia, aşa numita hotărâre Francovich II, din data de 9 noiembrie 1995, punctul 23). Concretizări ale acestui principiu sunt de ex. interzicerea discriminării în funcţie de naţionalitate sau în funcţie de sex.

c) dreptul de proprietate Dreptul de proprietate joacă un rol central în

jurisprudenţa CJCE cu privire la drepturile fundamentale. În deciziile sale, Curtea se raportează în mod explicit la tradiţiile constituţionale ale statelor membre, ca şi la CEDO.

103

Remarcabilă în acest sens este hotărârea în cazul 44/79, Liselotte Hauer c. Land Rheinland-Pfalz, din 13 decembrie 1979, (citată anterior într-un context mai general):

Referitor la dreptul de proprietate: 17. Dreptul de proprietate este garantat în

ordinea juridică comunitară în acord cu ideile comune constituţiilor statelor membre, care sunt de asemenea reflectate în primul protocol la convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului.

... Curtea continuă apoi, citând articolul 1 al primului

protocol al CEDO, ceea ce spune foarte mult despre semnificaţia convenţiei (şi implicit a jurisprudenţei corespun-zătoare a Curţii Europene a Drepturilor Omului) pentru protecţia drepturilor omului la nivel comunitar.

d) libertatea profesiei Pe lângă dreptul de proprietate, libertatea profesiei este

un alt drept fundamental central în domeniul economic. Dat fiind că la nivelul CEDO nu este reglementat un drept similar, CJCE se bazează în general în jurisprudenţa cu privire la libertatea profesiei pe tradiţiile constituţionale ale statelor membre. Cu toate acestea, hotărârile în care apar referiri la acest drept sunt hotărâri referitoare la măsuri ale Comunităţii şi nu ale statelor membre (a se vedea în acest sens de exemplu hotărârea în cauza 4/73, Nold c. Comisia europeană, din 14 mai 1974, punctul 14 sau hotărârea Hauer citată mai sus, punctul 32).

e) libertatea de exprimare Şi în domeniul libertăţii de exprimare s-a cristalizat deja

o jurisprudenţă consistentă a CJCE. Spre deosebire de situaţia

104

libertăţii profesiei, în acest caz hotărârile privesc de cele mai multe ori limitări ale acestei libertăţi de către statele membre şi mai rar de către Comunitatea însăşi (a se vedea de exemplu hotărârea în cauza C-260/89, ERT c. DEP, din 18 iunie 1991). În interpretarea acestui drept, CJCE se orientează în primul rând în funcţie de art. 10 (1) CEDO şi de condiţiile cu privire la limitarea sa, prevăzute de art. 10 (2) CEDO (de exemplu hotărârea în cauza C-274/99, Conolly c. Comisia europeană). Libertatea de expresie este înţeleasă ca un drept general de exprimare/comunicare, incluzând prin urmare libertatea presei şi libertatea de informare.

f) alte drepturi fundamentale Alte drepturi recunoscute în jurisprudenţa CJCE, în care

adesea ea se orientează după drepturile similare prevăzute de Convenţie, sunt: dreptul la protecţia vieţii private, libertatea religioasă, libertatea de întrunire, precum şi unele drepturi de natură procesuală, ca de exemplu accesul la justiţie, dreptul la o protecţie juridică efectivă, dreptul la un proces echitabil, interzicerea dublei condamnări (la nivel comunitar şi la nivel naţional) etc.

V. Problematica aderării Uniunii Europene la

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Deosebit de interesante au fost discuţiile pe marginea

posibilităţii aderării UE la Convenţie. În acest fel s-ar fi evitat dezvoltarea unui mecanism paralel de protecţie a drepturilor fundamentale la nivel comunitar, UE supunându-se în această privinţă jurisdicţiei Curţii de la Strasbourg. Dezbaterile cu privire la acest subiect în cadrul instituţiilor europene s-au intensificat la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 ai secolului trecut, culminând cu cererea adresată Curţii de la Luxemburg în 1994 de a emite un aviz în care să analizeze

105

compatibilitatea unei asemenea aderări cu tratatele comunitare. Luând poziţie faţă de această chestiune, Curtea consideră că o aderare la Convenţie nu ar fi posibilă decât după o modificare prealabilă a tratatelor care să confere Comunităţii competenţa unei asemenea acţiuni. Actualul art. 308 TCE (fost art. 235) este considerat în consecinţă insuficient ca sursă complementară pentru competenţele Comunităţii. Dată fiind importanţa opiniei Curţii pentru evoluţia ulterioară a dezbaterii comunitare asupra drepturilor fundamentale şi dat fiind că acest aviz al Curţii nu a fost până acum disponibil în limba română, prezentăm mai jos în traducere rezumatul său80:

1. Procedura excepţională permiţând

solicitarea opiniei Curţii de justiţie cu privire la compatibilitatea unui eventual acord cu dispoziţiile tratatului, prevăzută de art. 228 (6) TCE, reprezintă o procedură specială de colaborare între Curtea de justiţie, pe de o parte, şi instituţiile comunitare şi statele membre, pe de altă parte, prin care Curtea este chemată să asigure, în conformitate cu art. 164 TCE, respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului într-o fază anterioară încheierii unui acord susceptibil să conducă la o contestaţie referitoare la legalitatea unui act comunitar de încheiere, de executare sau de aplicare. Scopul ei este de a preveni complicaţiile ce ar putea decurge, atât pe plan comunitar cât şi pe planul relaţiilor internaţionale, dintr-o hotărâre judecătorească care ar constata că un acord internaţional ce angajază Comunitatea este, ca urmare a conţinutului său ori a procedurii adoptate pentru încheirea sa, incompatibil cu dispoziţiile tratatului.

80 Pentru versiunea originală în limba franceză a se vedea: www.curia.europa.eu

106

2. În vederea aprecierii măsurii în care absenţa de precizări cu privire la conţinutul unui eventual acord afectează admisibilitatea solicitării unei opinii adresată Curţii de justiţie în temeiul art. 228 (6) TCE, trebuie distins pe baza obiectului unei astfel de solicitări.

Atunci când se pune problema de a decide cu privire la o chestiune ţinând de competenţa Comunităţii de a încheia un acord, este în interesul instituţiilor comunitare şi al statelor interesate, inclusiv al unor state terţe, să clarifice o astfel de chestiune de la începutul negocierilor şi chiar înainte ca elementele esenţiale ale acordului să fi fost negociate, singura condiţie fiind ca obiectul acordului să fie cunoscut înainte de iniţierea negocierilor.

În schimb, atunci când se pune problema pronunţării Curţii în privinţa compatibilităţii dispoziţiilor unui eventual acord cu regulile tratatului, este necesar ca aceasta să dispună de suficiente elemente cu privire la acordul respectiv.

De aceea, fiind sesizată în chestiunea compatibilităţii cu tratatul a aderării Comunităţii la Convenţia europeană de protecţie a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Curtea poate, chiar dacă deschiderea negocierilor nu a fost încă decisă, să emită o opinie cu privire la competenţa Comunităţii de a realiza o astfel de aderare, dat fiind că obiectul general al convenţiei, materia pe care o reglementează şi semnificaţia instituţională pentru Comunitate a unei asemenea aderări sunt perfect cunoscute, dar nu poate, în lipsa unor precizări asupra modalităţilor aderării şi mai ales asupra soluţiilor avute în vedere în privinţa modului concret de supunere a Comunităţii mecanismelor actuale şi

107

viitoare de control jurisdicţional instituite de convenţie, să emită o opinie asupra compatibilităţii aderării la respectiva convenţie cu regulile tratatului.

3. Din art. 3 B al tratatului, potrivit căruia Comunitatea acţionează în limita competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care i-au fost încredinţate prin tratat, rezultă ca ea nu dispune decât de competenţe atribuite. Respectarea acestui principiu al competenţelor atribuite se impune atât cu privire la acţiunea internă cât şi cu privire la acţiunea internaţională a Comunităţii. În mod normal Comunitatea acţionează pe baza competenţelor specifice care nu trebuie să rezulte în mod explicit din dispoziţii specifice ale tratatului, ci pot fi deduse, în mod implicit, din aceste dispoziţii. Astfel, competenţa Comunităţii de a-şi asuma angajamente internaţionale poate nu numai să rezulte din dispoziţii specifice ale tratatului, ci şi să decurgă în mod implicit din aceste dispoziţii. De fiecare dată când dreptul comunitar a stabilit în privinţa instituţiilor Comunităţii competenţe în plan intern în vederea realizării unui obiectiv determinat, Comunitatea este investită cu competenţa de a-şi asuma angajementele internaţionale necesare realizării acestui obiectiv, chiar în absenţa unei dispoziţii exprese în acest sens.

4. Art. 235 TCE [în prezent art. 308 TCE] este menit să compenseze absenţa puterilor de acţiune conferite expres sau de manieră implicită instituţiilor comunitare prin dispoziţii specifice ale tratatului, în măsura în care asemenea puteri apar totuşi ca necesare pentru exercitarea de către Comunitate a funcţiilor sale, în vederea atingerii unuia din obiectivele stabilite prin tratat.

108

Făcând parte integrantă dintr-o ordine instituţională bazată pe principiul competenţelor atribuite, această dispoziţie nu ar putea constitui o bază pentru lărgirea domeniului competenţelor Comunităţii dincolo de cadrul general rezultând din ansamblul dispoziţiilor tratatului, şi în particular din acelea care definesc misiunile şi acţiunile Comuniăţii. În orice caz, ea nu ar putea să reprezinte fundamentul adoptării unor dispoziţii care ar duce în cele din urmă, prin substanţa lor, la o modificare a tratatului, ocolindu-se însă procedura pe care el o prevede în acest sens.

5. Drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului al căror respect este asigurat de către judecătorul comunitar. Pentru aceasta judecătorul comunitar se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre ca şi din indicaţiile oferite de instrumentele internaţionale refritoare la protecţia drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau aderat. În acest cadru, convenţia europeană a drepturilor omului, la care se face de altfel referire în art. F (2) TUE, dobândeşte o semnificaţie particulară.

6. În stadiul actual al dreptului comunitar, Comunitatea nu are competenţa de a adera la convenţia europeană de protecţie a drepturilor omului şi libertăţilor fundementale, pentru că, pe de o parte, nici o dispoziţie a tratatului nu conferă instituţiilor comunitare, de manieră generală, puterea de a edicta reguli în materia drepturilor omului sau de a încheia convenţii internaţionale în acest domeniu şi, pe de altă parte, o asemenea aderare nu ar putea fi realizată pe baza art. 235 TCE [în prezent art. 308 TCE].

109

În fine, dacă respectarea drepturilor omului constituie o condţie a legalităţii actelor comunitare, aderarea Comunităţii la convenţia europeană a drepturilor omului ar antrena o schimbare substanţială a regimului actual de protecţie a drepturilor omului, prin aceea că ar presupune integrarea Comunităţii într-un sistem instituţional internaţional distinct, precum şi integrarea ansamblului dispoziţiilor convenţiei în ordinea de drept comunitară. O asemenea modificare a regimului de protecţie a drepturilor omului în cadrul Comunităţii, ale cărei implicaţii instituţionale ar prezenta un caracter fundamental atât pentru Comunitate cât şi pentru statele membre, ar dobândi o dimensiune constituţională şi ar depăşi aşadar prin natura sa limitele art. 235 [în prezent art. 308 TCE]. Ea nu ar putea fi realizată decât pe calea unei modificări a tratatului.

110

Titlul II – Partea specială

Capitolul IV:

DREPTUL LA VIAŢĂ

Secţiunea I – Consideraţii generale

I. Noţiune

Dreptul la viaţă reprezintă în mod evident unul dintre

cele mai importante drepturi fundamentale el reprezentând dreptul oricărei persoane de a-i fi protejată viaţa. Din punct de vedere juridic se utilizează în general o accepţiune restrânsă a acestuia care presupune ocrotirea vieţii în sens fizic81. Acest drept nu se referă la existenţa spirituală82 a individului care face obiectul altor libertăţi fundamentale şi nici nu presupune dreptul la o viaţă decentă. „Cu alte cuvinte nu trebuie confundat un drept economic şi social (...) cu dreptul la viaţă în sensul art.2 din Convenţie. Acest text proteguieşte viaţa în sine, şi nu dreptul la anumite condiţii de viaţă.”83 El presupune în principiu obligaţia celorlalţi membri ai societăţii de a nu aduce atingere vieţii unui individ. Fiind un drept fundamental acesta naşte însă în sarcina statului mai multe obligaţii concrete în scopul menţionat mai sus. Aşa cum vom vedea mai jos, statul 81 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Edituara All Beck, Bucureşti, 2004, p.36. 82 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile Omului şi Libertăţile Publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.87. 83 Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, pag.170.

111

are atât obligaţia de a nu aduce atingere el îsuşi, prin agenţii săi, vieţii persoanei, cât şi obligaţia ca, în anumite cazuri, să protejeze viaţa unei persoane împotriva atingerilor ce-i pot fi aduse de terţi. La aceste obligaţii ale statului se mai adaugă, în anumite sisteme, şi obligaţia procedurală de a efectua o anchetă efectivă ori de câte ori a fost adusă o atingere acestui drept fundamental.

II. Dreptul pozitiv în materie În Constituţia României, dreptul la viaţă este primul

drept substanţial reglementat în cadrul Titlului II denumit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”. Sub titlul „Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică” în art.22 din legea fundamentală sunt protejate atât dreptul la viaţă (alineatele 1 şi 3) cât şi dreptul la integritate fizică şi psihică.84 Observăm că prevederile constituţionale privind acest drept sunt foarte concise şi nu ne dau aproape nici un indiciu despre conţinutul acestui drept. Singura precizare în acest sens este cea din alineatul 3 unde este interzisă de o manieră absolută pedeapsa cu moartea. Rezultă de aici că în nici o circumstanţă, nici măcar în timp de război, această pedeapsă nu mai poate fi aplicată.

Aceste dispoziţii constituţionale trebuie reglementate în acord cu prevederile tratatelor internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. În acest sens Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art.3 că „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă ...” 84 Art.22 din Constituţia României: „Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.”

112

Ceva mai precisă este însă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care, în art.2, dispune:

„Dreptul la viaţă 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat

prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

Secţiunea a II-a – Protecţia dreptului la viaţă în

dreptul intern

I. Protecţia prin mijloace specifice dreptului penal

În dreptul intern, acest drept fundamental este protejat în principiu prin mijloace specifice dreptului penal. În acest sens, în Codul penal, Titlul II Infracţiuni contra persoanei, conţine un capitol distinct, capitolul I, intitulat Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Aici sunt incriminate principalele fapte prin care pot fi aduse atingerii vieţii persoanei: omorul (art.174 C.p.) şi formele sale agravate, omorul calificat (art.175 C.p.) şi omorul deosebit de grav (art.176 C.p.). De asemenea, sunt pedepsite pruncuciderea (art.177 C.p.), uciderea din culpă (art.178 C.p.), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179 C.p.) precum şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.183 C.p.). Nu vom

113

proceda însă la analiza acestor norme de drept penal întrucât acest demers ar excede cadrul strict determinat al prezentei lucrări. Vom menţiona doar împrejurarea că jurisprudenţa instanţelor interne de drept comun prin care se tinde la apărarea dreptului la viaţă este în general o jurisprudenţă penală, dezvolatată în cazurile care au ca obiect infracţiunile menţionate mai sus.

Această jurisprudenţă se întemeiază de obicei pe aplicarea normelor penale menţionate şi nu pe aplicarea principiului prevăzut în art.22 din Constituţie.

II. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie Nici Curtea Constituţională nu a avut ocazia de prea multe ori să facă aplicarea art.22 din legea fundamentală, deciziile referitoare la acest articol fiind rarisime85. În mai multe cazuri autorii excepţiilor de neconstituţionalitate au invocat formal încălcarea art.22 din Constituţie, cu referire însă la dreptul la integritate fizică şi psihică, nu la dreptul la viaţă. Referirea expresă la dreptul la viaţă nu apare nici în cadrul deciziei nr.418 din 18 iulie 2005, pronunţată într-un control de constituţionalitate a priori.

Prin această decizie a fost soluţionată sesizarea de neconstituţionalitate formulată de către Preşedintele României în temeiul art.146 lit.a din Constituţie. Sesizarea de neconstituţionalitate se referea la mai multe dispoziţii din Legea privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical, printre care art.32 alin.2 şi 3 din lege care, în opinia autorului sesizării ar constitui încălcări ale art.22 din

85 Pentru o prezentare a unei decizii a instanţei de contencios constituţional unde a fost invocat art.22 din Constituţie a se vedea Nasty Marian Vlădoiu, Protecţia constituţională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Edituara Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.171-175.

114

Constituţie, fără se preciza dacă este vorba de dreptul la viaţă sau de dreptul la integritate fizică, ambele fiind cuprinse în acest art.22 din legea fundamentală. Incriminarea prea blândă de către textele de lege menţionate a unor fapte precum prelevarea de gameţi fără consimţământ, violarea confidenţialităţii datelor privind donările, nedepistarea bolilor transmisibile sau infecţioase, producerea abuzivă de embrioni, traficul de gameţi şi efectuarea de proceduri de inseminare fără consimţământ ori fără autorizaţiile cerute de lege ar fi, în opinia autorului sesizării, contrare art.22 din Constituţie.

Acest punct de vedere este împărtăşit şi de Curtea Constituţională care a decis în speţă că „dispoziţiile art. 32 din lege sunt neconstituţionale în măsura în care acestea dezincriminează anumite fapte care, chiar dacă, de lege lata, nu sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, constituie modalităţi materiale concrete de săvârşire a altor infracţiuni incriminate ca atare, în prezent”.

Secţiunea a III-a – Protecţia europeană a dreptului la viaţă

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat de-a

lungul timpului o jurisprudenţă mult mai bogată în ceea ce priveşte apărarea dreptului la viaţă, prevăzut de art.2 din Convenţie.

I. Titularii dreptului la viaţă Titularul dreptului la viaţă este orice persoană, aşa cum rezultă din formularea textului convenţional.

Care sunt, însă, limitele temporale ale vieţii, în sensul acestei norme, limite în interiorul cărora funcţionează dreptul fundamental în discuţie ?

115

1. Prelungirea dreptului la viaţă al copilului nenăscut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Dată fiind neclaritatea86 art.2 din Convenţie, în jurisprudenţa Curţii s-a pus problema dacă o persoană este considerată ca atare din momentul naşterii sau dacă caracter poate fi împins în timp înainte de acest moment, chiar până la momentul concepţiei87. Cu alte cuvinte, dreptul la viaţă, protejat de art.2 se aplică numai persoanelor născute sau şi copilului nenăscut?88

Acest moment la care se naşte dreptul la viaţă al persoanei este una dintre problemele delicate asupra cărora instanţa europeană nu a statuat încă în mod clar. Cvasitotalitatea cazurilor unde a apărut această problemă au la bază plângeri contra statelor în legătură cu întreruperea voluntară a sarcinii. Ori de câte ori Curtea sau fosta Comisie au trebuit să se pronunţe asupra aplicabilităţii art.2 în cazul copilului nenăscut, problema respectivă nu a fost tranşată în mod direct, fie pentru că plângerea a fost respinsă ca inadmisibilă89, fie pentru că instanţa europeană a considerat că nu este cazul să se pronunţe întrucât chestiunea ar ţine de marja

86 Alte tratate internaţionale privind drepturile omului protejaza şi dreptul la viaţă al embrionului uman, încă de la concepţie. Spre exemplu, Convenţia Ameriacană cu privire la Drepturile Omului dispune în art.4 intitulat „Dreptul la viaţă”: „Fiecare persoană are dreptul să-i fie respectată viaţa. Acest drept va fi protejat de lege, în general, de la momentul concepţiei. ..” 87 Pentru o analiză detaliată a jurisprudenţei fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în legătură cu întreaga problematică a recunoaşterii unui drept la viaţă pentru copilul nenăscut, a se vedea Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, pag.158-168. 88 Problema nu este lipsită de importanţă practică, cu atât maimmult cu cât este cunoscut faptul că în dreptul civil se aplică uneori regula infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur. 89 Decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 13 mai 1980, pronunţată în cazul X contra Regatului Unit (Cererea nr.8416/79).

116

de apreciere a statelor deoarece ar reprezenta o problemă morală care poate primi rezolvări diferite de la un stat la altul90. În fond complexitarea acestei probleme rezidă în faptul că în cazurile examinate până în prezent de Curte sunt incidente drepturi fundamentale ale unor persoane diferite, drepturi aflate într-un oarecare conflict: dreptul femeii la viaţă privată şi dreptul acesteia de a dispune de propriul corp în contrast cu un presupus drept la viaţă al embrionului sau chiar dreptul tatălui de a se opune unei decizii a mamei de întrerupere voluntară a sarcinii.

În jurisprudenţa91 organelor Convenţiei, în general copilul nenăscut nu a fost considerat ca beneficiind de un drept la viaţă autonom, aflat sub protecţia art.2 din Convenţie, eventualul său drept la viaţă fiind limitat de drepturile şi interesele mamei, întrucât viaţa fetusului este intim legată de viaţa femeii care îl poartă, el neputând fi luat în considerare izolat.

Aceasta nu înseamnă însă că, în anumite circumstanţe, nu ar exista unele garanţii în beneficiul copilului nenăscut, din moment ce Curtea consideră că decizia de întrerupere voluntară a sarcinii nu ar ţine în mod exclusiv de dreptul la viaţă privată al mamei, protejat de art.8 § 1 din Convenţie. În decizia menţionată, Curtea vorbeşte despre „un just echilibru între necesitatea de a asigura protecţia fetusului şi interesele femeii”, ceea ce ar însemna că fetusul beneficiază de o anumită protecţie din partea Convenţie, protecţie care ar putea prevala dacă echilibrul amintit ar fi rupt în anumite circumstanţe.

90 Hotărârea pronunţată la 29 octombrie 1992 în cazul Open Door şi Dublin Well Woman contra Irlandei, § 66. 91 Pentru o sinteză a acestei jurisprudenţe, dezvoltată atât de către Curte, cât şi de către fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, a se vederea hotărârea Curţii din 8 iulie 2004, pronunţată în cazul Vo contra Franţei, § 75-80.

117

2. Eutanasia în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

O altă problemă care s-a pus, oarecum opusă celei menţionate anterior a fost dacă dreptul la viaţă presupune şi dreptul de a-i pune capăt în mod voluntar, adică dreptul la moarte. Problema respectivă nu este deloc una teoretică, în faţa multor jurisdicţii ridicându-se chestiunea autorizării unei persoane de a-şi lua viaţa, fie direct, fie prin intermediul unui terţ92.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut posibilitatea să se pronunţe în materie în cazul Pretty contra Regatului Unit, prin hotărârea din 29 aprilie 2002. În speţă, reclamanta, afectată de o maladie degenerativă în faza terminală, se plângea că refuzul autorităţilor britanice de a se angaja că nu-l vor trage la răspundere pe soţul său în cazul în care acesta ar ajuta-o să-şi pună capăt vieţii, ar constitui o încălcare a art.2 din Convenţie întrucât, în opinia reclamantei, acest articol ar garanta nu numai dreptul la viaţă, ci şi dreptul persoanei de a alege să continue sau să înceteze să mai trăiască. Curtea a respins plângerea considerând că autorităţile britanice nu au încălcat art.2, motivând că nu este convinsă că dreptul la viaţă garantat de art.2 ar presupune şi un aspect negativ, respectiv existenţa unui drept de a muri. „Articolul 2 nu ar putea fi interpretat în sensul că ar conferi şi un drept diametral opus, adică dreptul de a muri; în plus el nu ar putea creea un drept la autodeterminare, în sensul de a da oricărui individ dreptul de a alege mai degrabă moartea decât viaţa.” (§ 39)

Hotărârea Curţii se sprijină şi pe Recomandarea 1418 92 În mai multe ţări este acceptată aşa numita euthanasie activă fie pe cale legislativă fie, mai ales pe cale jurisprudenţială. Pentru o prezentare comparativă a diferitelor reglementări în domeniu a se vedea Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, pag. 89-93 şi Radu Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag.97-103.

118

(1999) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind Protecţia drepturilor omului şi demnitatea bolnavilor incurabili şi a muribunzilor.93 Practic, în acest caz, atât Curtea cât şi Adunarea Parlamentară adoptă o interpretare comună a articolului 2 din Convenţie.

Pentru moment şi dreptul intern român, în special dreptul penal, îmbrăţişează aceeaşi viziune asupra modalităţii de rezpolvare a problemei amintite. Sinuciderea nu este considerată o faptă penală, aceasta privind în principiu raportul persoanei cu ea însăşi şi nicidecum relaţiile sale cu alţi oameni. În plus, în măsura în care această acţiune tragică reuşeşte, este evident că nu se mai poate vorbi de o răspundere a autorului ei. Evident, sinuciderea nu trebuie să pună în pericol viaţa altor persoane prin modalitatea concretă în care este executată. Ceea ce pedepseşte însă dreptul penal este intervenţia unui terţ în acest tip de acţiune, prin incriminarea determinării sau înlesnirii sinuciderii prin art.179 C.p.94 93 În acest document, la punctul 9 se prevede: „Adunarea recomandă (...) Comitetului de Miniştri să încurajeze statele membre ale Consiliului Europei să respecte şi să protejeze demnitatea bolnavilor incurabili şi a muribunzilor din toate punctele de vedere: ...

c) prin menţinerea interdicţiei absolute de a pune capăt vieţii bolnavilor incurabili şi a muribunzilor, în mod intenţionat:

i. având în vedere că dreptul la viaţă, mai ales în ceea ce-i priveşte pe bolnavii incurabili şi pe muribunzi, este garantat de către Statele membre, conform articolului 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ca dispune că «moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat»;

ii. având în vedere că dorinţa de a muri exprimată de către un bolnav incurabil sau de către un muribund nu poate reprezenta niciodată un temei juridic pentru moartea sa prin acţiunea unui terţ;

iii. având în vedere că dorinţa de a muri exprimată de către un bolnav incurabil sau de către un muribund nu poate în sine servi ca justificare legală pentru executarea unor acţiuni destinate să producă moartea.” 94 „Fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

119

II. Limitele dreptului la viaţă Aşa cum am arătat mai sus, art.22 din Constituţia

României consacră un drept la viaţă de la care nu prevede nici o excepţie. Pedeapsa cu moartea este interzisă în mod absolut, nefiind admise derogări de la aceasta95. Cu toate că nu sunt prevăzute expres în Constituţie, dreptul român admite excepţii de la dreptul la viaţă, spre exemplu în cazul legitimei apărări.

Spre deosebire de Constituţia României, la nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt prevăzute expres cazurile când pot exista derogări de la acest drept, atunci când se aplică pedeapsa cu moartea ori pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale, pentru a efectua o arestare leagălă sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ori pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Evident că aceste derogări de la dreptul la viaţă, constituind excepţii de la principiu, trebuie interpretate în mod strict. „Articolul 2, care garantează dreptul la viaţă şi defineşte circumstanţele în care poate fi provocată moartea în mod legitim, se numără printre articolele primordiale al Convenţiei şi nu presupune nici o derogare. Împreună cu articolul 3, el consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei. Lircumstanţele în care poate fi în mod legitim provocată moartea trebuie să fie interpretate în mod strict.

Obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun ca articolul 2 să fie interpretat şi aplicat

Când fapta prevăzută în alineatul precedent s-a săvârşit faţă de un minor sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stăpână pe actele sale, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.” 95 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.36.

120

într-un mod care să păstreze exigenţele acesteia concrete şi efective.”96

1. Limita prevăzută de art.2 § 1 din Convenţie -

Pedeapsa cu moartea Pedeapsa cu moartea este prevăzută expres ca o limitare

a dreptului la viaţă în art.2 § 1 din Convenţie. Acest text prevede că aceasta nu poate fi plicată decât de un tribunal, care trebuie să îndeplinească exigenţele Convenţei, şi doar dacă este prevăzută de lege.

Explicaţia acestei derogări de la dreptul la viaţă are rădăcini istorice, întrucât la data elaborării şi semnării Convenţiei ea era prevăzută în legislaţiile statelor semnatare97.

Cu toate acestea, derogarea respectivă a devenit inaplicabilă prin retificarea Protocolului nr.6 la Convenţie, protocol care a intrat în vigoare în 1985. Conform art.1 din acest protocol „Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat.” Cu otate acestea, era menţinută în continuare o excepţie de la regulă, şi anume aplicarea pedepsei cu moartea în caz de război, conform art.2 din protocol: ”Un Stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica secretarului general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză.”

Însă, prin Protocolul nr.13 la Convenţie, intrat în vigoare în 2003, s-a eliminat şi această excepţie de le regula

96 Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cazul Salman contra Turciei, § 97. 97 Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, pag.189.

121

interzicerii pedepsei cu moarte, o astfel de pedeapsă nefiind permisă în nici o circumstanţă, nici măcar în timp de război.98

2. Limitele prevăzute de art.2 § 2 din Convenţie Celelalte derogări menţionate în art.2 § 2 din Convenţie

permit provocarea morţii unei persoane dacă aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă. Evident că aceste excepţii trebuie să îndeplinească unele condiţii foarte stricte pentru a nu fi considerate încălcări ale art.2. „Luat în considerare în ansamblu, textul articolului 2 demonstrează că nu vizeză numai uciderea intenţionată, ci şi situaţiile când utilizarea legitimă a forţei poate conduce la producerea morţii într-un mod involuntar. Caracterul deliberat sau intenţionat al recurgerii la forţa letală nu este totuşi decât un element printre altele care trebuie avut în vedere în aprecierea necesităţii acestei măsuri. Orice recurs la forţă trebuie să fie «absolut necesar» pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate la alineatele de la a) la c). Utilizarea termenilor «absolut necesar» indică faptul că trebuie aplicat un criteriu de necesitate mai stric şi mai imperios decât cel folosit în mod normal pentru a determina dacă intervenţia statului este «necesară într-o societate democratică», în sensul paragrafului 2 din articolele 8 – 11 din Convenţie. În consecinţă, forţa utilizată trebuie să fie strict proporţionată cu scopurile legitime avute în vedere mai sus.”99

În cazul în care statul invocă una dintre situaţiile prevăzute de art.2 § 2, pentru a justifica decesul unei persoane, Curtea va examina cu mare atenţie întreaga situaţie de fapt,

98 Pentru probleme ridicate de ratificarea acestui protocol în dreptul intern francez, a se vedea Florence Benoît-Rohmer, La peine de mort n’est pas définitivement abolie en France!, Europe des Libertés, nr.19/2005. 99 Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cazul Salman contra Turciei, § 98. A se vedea în acest sens şi hotărârea CEDO din 27 septembrie 1995, pronunţată în cazul McCann şi alţii contra Regatului Unit, § 146-150.

122

luând în considerare nu numai actele propriu-zise care au provocat moartea, ci şi ansamblul circumstanţelor cauzei, mai ales pregătirea şi controlul actelor respective.100 Excepţia prevăzută de art.2 § 2 lit.a, care prevede posibilitatea de a provoca moartea unei persoane „pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale”, se referă la cazul clasic al legitimei apărări. În dreptul intern, prin legitimă apărare se înţelege săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat sau interesul obştesc (art. 44 § 2 Cod penal). Datorită lispei de vinovăţie, legitima apărare este o cauza care exclude caracterul penal al faptei.101

Norma europeană, referindu-se numai la apărarea persoanei şi fiind de strictă interpretare, nu poate fi extinsă şi la apărarea bunurilor.102 Excepţia prevăzută de art. 2 § 2 lit.b din Convenţie se referă la posibilitatea de a provoca moartea unei persoane „pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute”. În această situaţie utilizarea forţei letale trebuie subordonată unei necesităţi absolute, aşa cum am arătat mai sus. Din această perspectivă nu apare ca fiind justificată uciderea unei persoane care se opune la arestare în situaţia în care acea persoană nu a comis o infracţiune de violenţă şi nu este înarmată, astfel încât nu pune în pericol viaţa sau integritatea fizică a alte persoane. Într-o 100 Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, pag.192. 101 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea Generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007, p. 143 şi urm. 102 Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.79.

123

asemenea situaţie forţa letală nu trebuie să fie folosită chiar dacă ar exista posibilitatea ca persoana respectivă să reuşească să fugă.103 Dincolo de actele contrete prin care s-a cauzat moartea unei persoane, statele au obligaţia primordială de a realia zn cadru juridic şi administrativ propice pentru a împidica utilizarea abuzivă a forţei letale, în special cea determinată de utilizarea armelor de foc. Astfel, dreptul intern care reglementează operaţiunile de arestare trebuie să impună, pentru utilizarea armelor de foc, o o apreciere minuţioasă a situaţiei şi, mai ales, o evaluare corectă a naturii infracţiunii comise de către persoana în cauză şi a ameninţării pe care acesta o reprezintă. În plus, faţă de cadrul propriu-zis juridic, autorităţile naţionale trebuie să-şi instruiască agenţii pentru a aprecia dacă este sau nu absolut necesar să utilizeze armele de foc într-o situaţie dată, „nu numai urmând litera regulamentelor aplicabile, ci şi ţinând cont de preeminenţa respectului pentru viaţa umană ca şi valoare fundamentală”104. În fine, cea de-a treia excepţie, prevăzută de art.2 § 2 lit.c din Convenţie se referă la cauzarea morţii pentru „a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.” Jurisprudenţa în domeniu este una extrem de restrânsă105, până în prezent nici fosta Comisie şi nici Curtea neoferind o definiţie a noţiunii de insurecţie sau de tulburare violentă. Oricum, şi în această situaţie, statele trebuie să dovedească necesitatea absolută a recurgerii la forţă. 103 Hotărârea CEDO din 6 iulie 2005, pronunţată în cazul Natchova şi alţii contra Bulgariei, § 95. 104 Hotărârea CEDO din 6 iulie 2005, pronunţată în cazul Natchova şi alţii contra Bulgariei, § 97. 105 Pentru o prezentare a celor trei decizii singulare pronunţate de către fosta Comisie în materie, a se vedea Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, pag.196-197.

124

III. Obligaţiile statelor referitoare la protecţia dreptului la viaţă

1. Obligaţia negativă generală Aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, art.2 din

Convenţie creează în sarcina statelor în primul rând obligaţia negativă de a nu aduce atingere, prin agenţii lor, vieţii persoanelor. Convenţia precizează că sunt interzise atingerile intenţionate asupra vieţii, însă în jurisprudenţa organelor Convenţiei această interdicţie a fost extinsă şi cu privire la alte tipuri de atingeri, produse fie din culpă, fie cu intenţie indirectă106.

2. Obligaţia pozitivă substanţială Dincolo de această obligaţie negativă, pentru a da o mai

mare eficienţă protecţiei convenţionale a dreptului la viaţă, jurisprudenţa organelor Convenţiei a creat, printr-o interpretare teleologică a art.2, şi două obligaţii pozitive în sarcina statelor: una de natură substanţială, aceea de a lua măsurile necesare protecţiei dreptului la viaţă, şi una procedurală, aceea ca statele să realizeze o anchetă eficace ori de câte ori în dreptul intern se pune problema încălcării acestui drept fundamental.

În ceea ce priveşte prima dintre aceste obligaţii, ea a fost consacrată expres în jurisprudenţa Curţii în mai multe cazuri. Spre exemplu, în hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în cazul L.C.B. contra Regatului Unit, Curtea afirmă: „Curtea estimează că prima frază a art.2 § 1 constrânge statul nu numai să se abţină să provoace moartea într-un mod voluntar şi cu

106 Relevante în acest sens sunt deciziile fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, precum decizia din 12 iulie 1978, pronunţată în cazul Association X contra Regatului Unit (cererea nr.7175/75) sau decizia din 10 iulie 1984, pronunţată în cazul Kathleen Stewart contra Regatului Unit (cererea nr.10044/82), § 14, 15. De asemenea, a se vedea şi hotărârea Curţii din 27 iunie 2000, pronunţată în cazul Salman contra Turciei, § 98.

125

nerespectarea legii ci şi să ia măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor care ţin de jurisdicţia sa.” (§ 36). Astfel, statele au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor, în aplicarea art.2 din Convenţie, în primul rând „prin adoptarea unei legislaţii penale de natură disuasivă pentru comiterea faptelor care să aducă atingere vieţii altor persoane, legislaţie care să cuprindă şi un mecanism de aplicare a sa, conceput în aşa fel încât să prevină, să reprime şi să sancţioneze eventualele încălcări în materie”.107

În afară de această obligaţie de legiferare şi de aplicare a legii, statele trebuie, în anumite cazuri, să ia toate măsurile concrete necesare pentru a împiedica orice atingeri ce pot fi aduse unei persoane de către un terţ. Evident că această obligaţie concretă nu intervine decât în anumite condiţii, în principiu în cazul unei ameninţări efective, şi cu respectarea anumitor garanţii. Din jurisprudenţa108 Curţii se deduc regulile aplicabile în materie, precum şi situaţiile când poate fi antrenată răspunderea statului.

Curtea a stabilit că această obligaţie a statelor nu trebuie să devină una insuportabilă şi excesivă. Nu orice presupusă ameninţare a vieţii unei persoane poate crea pentru autorităţi în mod automat obligaţia de a lua măsuri concrete de protecţie a acelei persoane. În plus, pentru luarea acestor măsuri poliţia nu poate acţiona abuziv, ci numai cu respectarea procedurilor legale şi cu garantarea drepturilor celorlalte persoane, precum presupusul agresor. Totodată ameninţarea în cauză trebuie să fie una reală şi imediată. În plus, reclamant mai trebuie să dovedească şi împrejurarea că autorităţile au fost informate la timp despre acest tip de ameninţări şi că au putut să prevadă, în

107 Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, pag.177-178. 108 Spre exemplu hotărârea din 28 octombrie 1998, pronunţată în cazul Osman contra Regatului Unit.

126

mod rezonabil, că aceste ameninţări se vor materializa. După cum se observă, această obligaţie pozitivă

substanţială nu este una excesivă, ea operând numai în condiţii destul de strict delimitate. Ea devine însă mai strictă atunci când persoana a cărei viaţă este ameninţată se află, într-un mod sau altul sub controlul direct al agenţilor statului. Este vorba în general de persoanele private de libertate. „Persoanele private de libertate sunt într-o situaţie de vulnerabilitate şi autorităţile au obligaţia să le protejeze. Prin urmare, atunci când un individ este platat în detenţie având o stare de sănătate bună şi când se constată că el prezintă răni în momentul punerii în libertate, statullui îi incumbă obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă cu privire la originea acestor răni. Cu atât mai mult autorităţile au obligaţia să justifice tratamentul aplicat unei persoane private de libertate în cazul în care aceasta decedează.”109

3. Obligaţia pozitivă procedurală Aşa cum am arătat, statele mai au şi o altă obligaţie

pozitivă, de data aceasta de natură procedurală: aceea de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă ori de câte ori s-a produs moartea unei persoane sau, în anumite cazuri dispariţia acesteia. Cu toate că art.2 din Convenţie nu consacră expressis verbis o astfel de obligaţie, Curtea a impus-o pe cale jurisprudenţială, întrucât aceasta constituie o condiţie esenţială pentru a putea vorbi de un drept la viaţă protejat în mod efectiv. „Obligaţia de a proteja dreptul la viaţă, obligaţie impusă de articolul 2 al Convenţiei, combinată cu obligaţia generală ce incumbă statului în virtutea articolului 1, aceea de a recunoaşte fiecărei persoane ce ţine de jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, impun implicit să fie

109 Hotărârea Curţii din 27 iunie 2000, pronunţată în cazul Salman contra Turciei, § 99. A se vedea în acest sens şi hotărârea din 14 martie 2002, pronunţată în cazul Paul et Audrez Edwards contra Regatului Unit, § 56.

127

condusă o formă de anchetă oficială şi efectivă atunci când recursul la forţă a dus la moartea unei persoane. În timpul unei astfel de anchete, este esenţial să se asigure aplicarea efectivă a legilor interne care protejază dreptul la viaţă şi, în cazurile unde agenţii sau organele statului sunt implicate, să se garanteze că aceştia răspund pentru decesele survenite în cadrul activităţii lor”.110

Această anchetă, pentru a fi considerată efectivă, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, condiţii dezvoltate în jurisprudenţa Curţii în materie111.

Scopul anchetei trebuie să fie identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile de încălcarea dreptului la viaţă. Evident că este vorba de o obligaţie de diligenţă din partea statelor, nu de una de rezultat. Cu toate că este vorba de o obligaţie de diligenţă, ea trebuie executată în mod efectiv.

Ancheta trebuie să fie desfăşurată de către autorităţile publice din oficiu, imediat ce au luat la cunoştinţă de producerea faptelor respective. Iniţiativa anchetei trebuie să o aibă autorităţile, nu rudele sau apropiaţii victimei. Autorităţile care desfăşoară ancheta trebuie să fie independente şi imparţiale atât de drept cât şi în fapt. În cazul în care persoanele cercetate sunt agenţi ai statului, nu trebuie să existe vreo legătură instituţională sau factuală între aceştia şi organele însărcinate cu desfăşurarea anchetei.

Autorităţile trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru administratrea cu celeritate a probelor referitoare la cauză, în special audierea martorilor oculari şi efectuarea 110 Hotărârea CEDO din 5 iulie 2005, pronunţată în cazul Natchova şi alţii contra Bulgariei, § 110. 111 Menţionăm, pe lângă hotărârea citată mai sus, hotărârea CEDO din 13 iunie 2002, pronunţată în cazul Anguelova contra Bulgariei, hotărârea CEDO din 8 iulie 1999, pronunţată în cazul Çakici contra Turciei, hotărârea CEDO din 19 februarie 1998, pronunţată în cazul Kaya contra Turciei, hotărârea CEDO din 27 iunie 2000, pronunţată în cazul Salman contra Turciei.

128

expertizelor medico-legale. Rezultatul anchetei trebuie să se întemeieze pe o analiză aprofundată, obiectivă şi imparţială a probelor.

Atunci când moartea a fost cauzată de către agenţi ai statului, recurgerea la forţa letală trebuie să fie justificată în mod special.

Rezultatele anchetei trebuie aduse la cunoştinţa publicului iar apropiaţii victimelor trebuie să aibă acces la această anchetă, să fie oarecum asociaţi la demersurile autorităţilor pentru a-şi putea apăra interesele legitime în cauză. Aceste condiţii au rolul de a păstra încrederea opiniei publice în capacitatea de reacţie a autorităţilor.

129

Capitolul V: DREPTUL LA INTEGRITATE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ

Secţiunea I - Consideraţii generale Integritatea fizică şi psihică a persoanei reprezintă o

valoare fundamentală protejată în mod absolut atât la nivel european, cât şi la nivelul dreptului intern.

Drepturile protejate de articolul 3 din Convenţie ocupă un loc special în sistemul european de apărare a drepturilor omului. El sunt printre puţinele drepturi convenţionale care nu presupun nici un fel de limitări, care au un caracter absolut. Dacă celelalte drepturi, ce intră în sfera de aplicare a altor articole pot fi în general limitate de către state în anumite condiţii şi cu reprectarea principiului proporţionalităţii, dreptul la integritate fizică şi psihică nu poate fi limitat sub nici un motiv. La această idee contribuie şi dispoziţiile art.15 care interzic orice derogare de la dispoziţiile articolului 3112. Aplicarea torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante nu poate fi justificată nici chiar în caz de război sau de luptă antiteroristă. Acest caracter al articolului 3 a fost subliniat de Curte chiar în jurisprudenţa sa timpurie în domeniu. „Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante, oricare ar fi 112 „În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 par. 1 şi art. 7.”

130

comportamentul victimei. Articolul 3 nu prevede restricţii, din acest punct de vedere el fiind în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi ale Protocoalelor ... şi, conform articolul 15 paragraful 2, nu este permisă nici o derogare de la acesta chiar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii.”113 Una dintre consecinţele cele mai importante ale caracterului absolut este aceea că statele nu pot justifica în nici un fel o eventuală încălcare a sa, nici chiar prevalându-se de principiul proporţionalităţii. Aceasta înseamnă că, o dată ce tratamentul respectiv atinge un anumit grad de gravitate el constituie automat o încălcare a articolului 3. Aplicarea principiului proporţionalităţii în astfel de speţe este inadmisibilă, nici una dintre condiţiile presupuse de acest principiu (prevederea legală, scopul legitim şi necesitatea măsurii) neputând fi analizate în astfel de speţe.

În dreptul intern, protecţia integrităţii fizice şi psihice se realizează, la nivel constituţional prin articolul 22 din legea fundamentală114. Şi în acest caz, dreptul respectiv este văzut ca un drept absolut de la care nu pot exista derogări în nici o situaţie. Cu toate acestea, în articolul 53 care prevede posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi115, nu se interzice expres derogarea de la dreptul apărat 113 Hotărârea din 18 ianuarie 1978, pronunţată în cazul Irlanda contra Regatului Unit. 114 Art. 22 din Constituţie: Dreptul la viata si la integritate fizica si psihica

„(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.” 115 Articolul 53 din Constituţie: Restrângerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati

(1) Exercitiul unor drepturi sau al unor libertaţi poate fi restrâns numai prin lege si numai dacă se impune, dupa caz, pentru: apărarea securitaţii naţionale, a ordinii, a sănătaţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertatilor cetăţenilor; desfăsurarea instrucţiei penale; prevenirea

131

de articolul 22. Totuşi, având în vedere că la nivel constituţional nu este prevăzută expres nici o derogare şi că scopul articolului 22 este acela de a proteja un drept fundamental, considerăm că, şi în dreptul român, la nivel constituţional putem vorbi de un caracter absolut al dreptului la integritate fizică şi psihică. De alltfel, la nivel infraconstituţional, în articolul 2671 (5) Cod penal nu sunt permise nici un fel de derogări de la norma generală privind interzicerea torturii116.

Secţiunea a II-a – Regulile jurisprudenţiale dezvoltate în materie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Având în vedere activitatea constantă a Curţii Europene

a Drepturilor Omului în materia protecţiei dreptului la integritate fizică şi psihică, ne vom referi în continuare la jurisprudenţa acesteia. Acest tip de demers nu este însă lipsit de o finalitate practică întrucât, aşa cum am arătat în partea generală a acestei lucrări, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi jurisprudenţa Curţii trebuie aplicate direct şi cu precădere de către judecătorul naţional. Astfel, pot contribui la formarea unei jurisprudenţe interne creatoare, înclinară spre apărarea drepturilor fundamentale.

Pentru a califica o anumită acţiune ca intrând sub

consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fară a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. 116 Articolul 2671 (5) C.p.: „Nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice.”

132

incidenţa articolului 3 Curtea foloseşte două criterii principale: criteriul nivelului minim de gravitate şi criteriul aprecierii relative117. Ele servesc atât pentru a delimita sfera de aplicare generală a articolului 3, cât şi pentru a stabili, în interiorul acesteia, dacă acţiunea respectivă reprezintă un tratament degradant, inuman sau un act de tortură.

În general, pentru ca o anumită acţiune să poată intra în sfera de aplicare a articolului 3, ea trebuie să fie suficient de gravă. Numai depăşind un anumit nivel de gravitate putem spune că tratamentul respectiv reprezintă tortură, tratament inuman sa degradant. Astfel, pentru ca speţa să fie analizată din perspectiva articolului 3 trebuie ca acţiunea să depăşească un nivel minim de intensitate. Odată depăşit acest nivel ea este considerată, în funcţie de gradul de intensitatea fie tratament degradant, fie tratament inuman, fie, în situaţia unor suferinţe puternice, tortură. Teoria gradului minim de intensitate a fost dedusă de Curte în jurisprudenţa sa referitoare la articolul 3118. În plus, în funcţie de gradul de intensitate al suferinţelor produse, acţiunea respectivă dobândeşte o anumită calificare în interiorul câmpului de aplicare a articolului 3. Vom detalia mai jos acest criteriu cu ocazia tratării distincte a celor trei tipuri de tratamente conţinute de acest articol.

Criteriul aprecierii relative presupune că, atunci când este încadrată o anumită acţiune în câmpul de aplicare al articolului 3 se realizează o analiză cazuală, avându-se în

117 Frédéric Sudre, Art.3 de la Convention Européenne des Droits de l´Homme, în lucrarea coordonată de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Deaux, Pierre-Henri Imbert, La Convention Européenne des Droits de l´Homme. Commentaire article par article, Editura Economica, Paris, 1999, p.158. 118 Spre exemplu, în hotărârea din 25 martie 1993, pronunţată în cazul Costello-Roberts contra Regatului Unit, Curtea statuează că, pentru a constitui o violare a articolului 3, o pedepsă trebuie să depăşească un anumit nivel de gravitate (§ 30). În acelaşi sens a se vedea hotărârea din 7 iulie 1989, pronunţată în cazul Soering contra Regatului Unit, § 100.

133

vedere ansamblul datelor cauzei. Astfel, Curtea are în vedere atât date interne ale cazului respectiv cât şi anumiţi parametri externi.

În ceea ce priveşte parametrii interni, inerenţi speţei respective, sunt avute în vedere „natura şi contextul tratamentului sau pedepsei precum şi modalităţile de executare, durata acesteia, efectele sale fizice sau mentale precum şi, uneori, sexul, vârsta, şi starea de sănătate a victimei.”119

Referitor la aşa-numiţii parametri externi, Curtea are în vedere contextul socio-politic al cazului respectiv. Aceasta permite Curţii să-şi adapteze jurisprudenţa în funcţie de evoluţia societăţilor democratice şi în consecinţă să stabilească o limită inferioară mai scăzută pentru nivelul de gravitate menţionat mai sus sau să califice drept tortură acţiuni pe care în jurisprudenţa mai veche le calificase drept tratamente inumane. „Curtea a avut deja ocazia să soluţioneze cazuri în care a stabilit că există tratamente ce nu pot fi calificate drept tortură (...). Totuşi, ţinând cont că Convenţia este «un instrument viu ce trebuie interpretat prin prisma condiţiilor de viaţă actuale» (...), Curtea apreciază că anumite acte altădată calificate ca fiind «tratamente inumane şi degradante» iar nu «tortură», pot dobândi o calificare diferită în viitor. Curte apreciază prin urmare că nivelul crescând de exigenţă în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, paralel şi inevitabil, o mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale societăţilor democratice.”120

Din această perspectivă există riscul ca, uneori, atunci când apreciază contextul socio-politic în vederea stabilirii nilvelului de gravitate, Curtea să ia în considerare scopul avut

119 Hotărârea din 7 iulie 1989, pronunţată în cazul Soering contra Regatului Unit, § 100. 120 Hotărârea din 28 iulie 1999, pronunţată în cazul Selmouni contra Franţei, § 101.

134

în vedere de agenţii statului, să analizeze raportul dintre interesul general şi cel particular, cu alte cuvinte să aplice un control de proporţionalitate oarecum limitat la problema acestui nivel de gravitate. Spre exemplu, în hotărârea din 7 iulie 1989, pronunţată în cazul Soering contra Regatului Unit, Curtea pare să aplice principiul proporţionalităţii121.

Analizând aplicabilitatea articolului 3 în materia extrădării, Curtea afirmă „ ... Ceea ce reprezintă «pedepse sau tratamente inumane sau degradante» depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei. Pe de altă parte, grija de a asigura un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului este inerent Convenţiei...”. În aplicarea acestui principiu, Curtea apreciază că posibilitatea extrădării reclamantului către Republica Federală Germania, ţară al cărei cetăţean era şi unde pedeapsa cu moartea fusese abolită, constituia o măsură de natură să apere justul echilibru menţionat mai sus: „... Curtea nu ar putea uita nici atrocitatea omorurilor atribuite domnului Soering, nici rolul lăudabil şi salutar pe care îl au acordurile de extrădare în lupta contra criminalităţii. Scopul în care Statele Unite au cerut Regatului Unit să-l predea pe reclamant, în virtutea tratatului bilateral de extrădare dintre cele 121 În acest caz, problema principală referitoare la articolul 3 era dacă extrădarea unei persoane, cetăţean german, acuzate de uciderea cu premeditare a două persoane, către Statele Unite constituia în sine o încălcare a obligaţiilor impuse de articolul 3 din partea statului ce accepta cererea de extrădare. În speţă, reclamantul, în eventualitatea extrădării, urma să fie judecat conform dreptului Statului Virginia şi existau şanse foarte mari să fie condamnat la moarte. Căile de atac ce puteau fi exercitate după pronunţarea pedepsei cu moartea duceau în fapt la trecerea unui interval de timp între 6 şi 8 ani de la pronunţarea condamnării şi până la executarea efectivă. În tot acest timp, condamnatul era deţinut într-un regim special, regim care, având în vedere şi circumstanţele personale ale reclamantului, ar fi putut fi considerat ca fiind contrar articolului 3. Nu pedeapsa în sine era considerată ca atare, ci regimul la care ar fi fost supus reclamantul, în eventualitatea condamnării, regim numit „culoarul morţii”.

135

două părţi, este cu situranţă legitim. Totuşi, trimiterea reclamantului în propria sa ţară în vederea judecării, ar înlătura atât riscul de a vedea un criminal nepedepsit cât şi riscul ca reclamantul să suporte suferinţele profunde şi prelungite în «culoarul morţii». Este deci vorba de o împrejurare pertinentă pentru aprecierea ansamblului cauzei în domeniul articolului 3: ea priveşte justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele în joc, precum şi proporţionalitatea deciziei de extrădare aflată în litigiu.”

Aplicarea principiului proporţionalităţii conform acestei jurisprudenţe ar fi putut duce astfel la relativizarea dreptului apărat de articolul 3. În anumite circumstanţe, teoretic, acesta ar putea fi încălcat atunci când atingerea respectivă ar respecta toate regulile proporţionalităţii: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.

În scurt timp, însă, o dată cu hotărârea din 27 august 1992, pronunţată în cazul Tomasi122 contra Franţei, Curtea a revenit asupra acestei jurisprudenţe şi a reafirmat cu tărie caracterul absolut al drepturilor prevăzute de articolul 3, cu alte cuvinte inadmisibilitatea aplicării principiului proporţionalităţii în această materie. În speţă guvernul a încercat să justifice tratamentele respective prin condiţiile impuse de lupta contra terorismului: „În opinia Guvernului, «minimul de gravitate» cerut de jurisprudenţa Curţii (...) nu a fost atins. Ar trebui ţinut cont nu numai de caracterul uşor al leziunilor, dar şi de alte date ale cauzei: tinereţea şi starea de sănătate bună a domnului Tomasi, durata moderată a interogatoriilor (paisprezece ore, dintre care trei noaptea), «circumstanţele particulare ale insulei

122 În această speţă, reclamantul, acuzat de săvârşirea unor acte de terorism în Corsica, arestat, trimis în judecată şi apoi achitat, se plângea, între altele de violarea articolului 3 din Convenţie de către autorităţile franceze care, în primele 40 de ore de la reţinerea sa, în timpul interogatoriilor, l-au supus unor tratamente ce i-au produs multiple leziuni.

136

Corsica» la acel moment, bănuiala că ar fi participat la un atentat terorist care ar fi provocat moartea unui om şi rănirea gravă a altuia. Interpretarea articolului 3 făcută de către Comisie în această speţă nu ar ţine cont de scopul acestui text.” (§ 114) Curtea a respins aceste argumente ce tindeau la relativizarea prevederilor articolului 3, reafirmând caracterul absolut al acestor drepturi chiar în circumstanţele luptei antiteroriste: „Curtea nu poate fi de acord cu această teză. Ea consideră că nu trebuie să examineze sistemul şi modalităţile de reţinere în Franţa şi deci nici durata şi frecvenţa interogatoriilor la care a fost supus reclamantul. Ii este suficient să observe că certificatele şi rapoartele medicale, întocmite în mod independent de către practicieni, atestă intensitatea şi multitudinea loviturilor aplicate domnului Tomasi; există aici două elemente destul de serioase pentru a conferi acestui tratament un caracter inuman şi degradant. Necesităţile anchetei şi dificultăţile de netăgăduit ale luptei contra criminalităţii, mai ales în materie de terorism, nu ar putea conduce la limitarea protecţiei acordate integrităţii fizice a persoanei.” (§ 115) Reconfirmarea caracterului absolut al garanţiilor oferite de articolul 3 din Convenţie a fost considerată în doctrină123 ca fiind aportul major al acestei hotărâri.

Cele două criterii, criteriul nivelului minim de gravitate şi criteriul aprecierii relative permit Curţii să califice, de la caz la caz, actele în discuţii ca fiind tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. Aşa cum am menţionat, aceaste metode jurisprudenţiale sunt oarecum specifice articolului respectiv, datorită caracterului absolut al drepturilor pe care acesta le protejază.

123 Frédéric Sudre, Art.3 de la Convention Européenne des Droits de l´Homme, în lucrarea coordonată de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Deaux, Pierre-Henri Imbert, La Convention Européenne des Droits de l´Homme. Commentaire article par article, Editura Economica, Paris, 1999, p.161.

137

Vom analiza în continuare fiecare dintre cele trei categorii de tratamente la care face referire articolul 3 din Convenţie.

Secţiunea a III-a - Tortura În ciuda faptului că noţiunea de „tortură” nu a primit o

definiţie în cadrul Convenţiei, în dreptul internaţional există o definiţie autentică a acesteia, conţinută de art.1 din Convenţia împotriva formelor de tratament sau pedepselor crude, inumane sau degradante aprobata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie 1984: „În scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură” desemneaza orice act prin care se provoaca unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de catre un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.” Această definiţie a torturii a fost preluată integral şi în dreptul penal român unde, conform art.2671 C.p., tortura este considerată infracţiune şi este pedepsită ca atare.

Pentru ca un act să fie considerat tortură, el trebuie, conform acestei definiţii să îndeplinească mai multe condiţii: să fie un act intenţionat, să provoace suferinţe puternice, să aibă un scop anumit şi să fie efectuat de un agent al statului sau cu consinţământul expres sau tacit al acestuia.

Tortura apare astfel ca fiind cea mai gravă formă de atingere adusă integrităţii fizice şi psihice a persoanei. Ea se deosebeşte de tratamentele inumane, în primul rând prin gradul

138

de intensitate a durerii provocate. De asemenea tortura presupune ca cel care o exercită să acţioneze în mod deliberat, în principiu pentru obţinerea unor informaţii, mărturisiri sau pentru aplicarea unei pedepse124.

Până în prezent România a fost condamnată pentru încălcarea articolul 3 în forma deosebit de gravă a torturii prin hotărârea pronunţată la 12 octombrie 2004 în cazul Bursuc contra României. În continuare vom analiza această hotărârea strict din perspectiva menţionată mai sus.

Reclamantul, invocând încălcarea articolului 3 din Convenţie, a pretins că în seara zilei de 27 ianuarie 1997, în jurul orelor 20,00, în timp ce se afla într-un bar din Piatra Neamţ, a fost ridicat de către o patrulă de poliţie şi dus la sediul IPJ Neamţ. Pe drum, în maşină, a fost lovit în repetate rânduri. În cadrul secţiei de poliţie a fost bătut timp de şase ore de către opt poliţişti care l-au încătuşat, l-au lovit cu pumnii şi bastoanele, l-au călcat în piciore. În această perioadă reclamantul ar fi leşinat de mai multe ori iar poliţişti ar fi aruncat cu apă pe el. În jurul orelor 4,00 dimineaţa, la insistenţele soţiei sale care între timp ajunsese la sediul poliţiei, a fost dus spitalul de psihiatrie din Piatra Neamţ, însă deşi medicii au dispus trimiterea de urgenţă la spitalul de neurochirurgie din Iaşi, poliţiştii care-l însoţeau s-au opus ducându-l din nou la secţie. Din certificatele şi rapoartele medico-legale rezultă multiplele leziuni suferite de reclamant în noaptea din 27 spre 28 ianuarie 1997 care au fost cauzate ca urmare a unei agresiuni. Guvernul nu a fost de acord cu versiunea prezentată de către reclamant, afirmând că acele leziuni au fost produse în parte în bar, înanite de reţinerea sa de către poliţişti, în parte au reprezentat automutilări ale reclamantului care ar fi avut un comportament deosebit de agresiv la sediul poliţiei. 124 Hotărârea pronunţată la 18 decembrie 1996 în cazul Aksoy contra Turciei, § 63, 64.

139

Deşi părţile nu sunt de acord asupra situaţiei de fapt, Curtea, reţinând că probele din dosar nu confirmă teza Guvernului şi că acesta nu a fost în măsură să ofere o explicaţie plauzibilă pentru leziunile suferite de reclamant în timpul privării de libertate, a stabilit că acestea au fost produse printr-un tratament de care Guvernul este responsabil (§ 88).

O dată reţinută responsabilitatea statului român, Curtea reaminteşte criteriile ce sunt avute în vedere în general atunci când se stabileşte nivelul de gravitate al unor tratamente invocate de reclamant: „În ceea ce priveşte aprecierea gravităţii relelor tratamente, Curtea aminteşte că aceasta este relativă prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejurări specifice speţei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoană este lipsită de libertate, folosirea forţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este determinată de comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 din Convenţie (...).” (§ 89)

În continuare se analizează dacă aceste criterii sunt întrunite în speţa de faţă pentru a vedea cum pot fi încadrate tratamentele la care a fost supus reclamantul. Se reţine în special intensitatea loviturilor primite, durata actelor respective precum şi starea de reţinere a reclamantului care îl făcea foarte vulnerabil.

„În speţă, Curtea subliniază în mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au produs echimoze multiple la nivelul capului şi, mai cu seamă, un traumatism cranio-cerebral prin violenţă, cu edem cerebral difuz, având efecte de durată.

Curtea remarcă, între altele, durata relelor tratamente aplicate reclamantului timp de mai multe ore, începând cu reţinerea sa la bar, seara, continuând în timpul transportului cu maşina poliţiei şi apoi la secţia de poliţie, înainte de a fi dus la

140

spital într-o stare gravă până la ora 4,20 dimineaţa (a se vedea paragrafele 11 - 14 şi 19 - 22 de mai sus).

Mai mult, Curtea observă că reclamantul era deosebit de vulnerabil, aflându-se singur sub supravegherea a cel puţin 5 poliţişti care l-au condus în timpul nopţii la sediul poliţiei în urma unui incident minor într-un bar.

Prin urmare, Curtea consideră că violenţele la care a fost supus reclamantul prezintă un caracter deosebit de grav, de natură să conducă la dureri şi suferinţe acute, astfel încât acestea trebuie considerate ca acte de tortură în sensul articolului 3 din Convenţie.” (§ 91)

În aceste condiţii Curtea a dispus condamnarea statului român pentru încălcarea articolului 3 întrucât reclamantul a suferit rele tratamente ce pot fi caracterizate ca tortură. Această hotărâre este deocamdată singura în care statul român a fost condamnat pentru tortură. Mai există şi alte hotărâri de condamnare pentru încălcarea articolului 3, dar nu pentru tortură, ci pentru tratamente inumane sau degradante, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Această condamnare pentru tortură ridică însă multe semne de întrebare cu privire la protecţia efectivă a drepturilor omului în România.

Secţiunea a IV- a - Tratamentele inumane

Tratamentele inumane constituie acele tratamente ce presupun un nivel de intensitate a suferinţelor mai mic decât în cazul torturii dar mai mare decât în cazul tratamentelor degradante. În jurisprudenţa sa Curtea a dezvoltat mai multe criterii care îi permit să identifice astfel de tratamente. Astfel, în hotărârea din 18 ianuarie 1978, pronunţată în cazul Irlanda contra Regatului Unit se menţionează: „... pentru a intra sub incidenţa articolului 3, un tratament trebuie să atingă un minimum de gravitate. Aprecierea acestui prag minim este în esenţă relativă; ea depinde de ansamblul datelor cauzei, mai

141

ales de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale precum şi, uneori, de sexul, vârsta, starea de sănătate a victimei etc”. (§ 162) Curtea a acordat o atenţie deosebită, din acest punct de vedere persoanelor private de libertate, care beneficiază de o protecţie specială având în vedere vulnerabilitatea lor. Spre exemplu, în opinia concordantă a judecătorului De Meyer formulată la hotărârea din 24 august 1992, pronunţată în cazul Tomasi contra Franţei, se subliniază acest lucru: „Cu privire la o persoană privată de libertate, orice utilizare a forţei fizice care nu este strict necesară ca urmare a propriului comportament al acesteia, aduce atingere demnităţii umane şi trebuie, deci, considerată a fi o violare a articolului 3 al Convenţiei.”

Cu privire la România, Curtea a constatat existenţe unor tratamente inumane în hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în cazul Pantea contra României. Reclamantul a fost arestat preventiv din iulie 1994 până în aprilie 1995 sub acuzaţia de tentativă la infracţiunea de omor calificat. În ceea ce priveşte latura materială a articolului 3, reclamatul a pretins că în perioada în care a fost arestat preventiv la penitenciarul Oradea, a suferit rele tratamente din partea unor deţinuţi cu complicitatea unor angajaţi ai penitenciarului. În principal aceste tratamente au constat în faptul că ar fi fost închis într-o celulă cu condamnaţi periculoşi, că într-o noapte a fost bătut de doi dintre aceşti codeţinuţi cu bastoanele suferind mai multe fracturi ale craniului, toracelului, piramidei nazale şi coloanei vertebrale. Reclamntul susţine că gardienii nu au intervenit şi, mai mult decât atât, mai târziu, la ordinul comandantului adjunct al închisorii, l-ar fi ataşat cu cătuşe de pat, lăsândul în aceeaşi celulă cu agresorii mai mult de 48 de ore. În plus, nu i-ar fi acordat tratament medical adecvat şi, în vederea îndepărtării de familie, l-ar fi trimis pentru internare la spitalul penitenciar Jilava la mai mult de 500 de km de Oradea. Transportul ar fi durat trei zile şi trei nopţi, într-un vagon

142

penitenciar supraaglomerat şi fără nici o supraveghere interioară. Mai mult, la spitalul Jilava ar fi fost obligat să stea în acelaşi pat cu un deţinut infestat cu virusul HIV. De asemenea, în acea perioadă a arestului preventiv nu ar fi beneficiat de plimbări în curtea închisorii. Din contră, versiunea Guvernului asupra faptelor era mult diferită de cea a reclamantului, Guvernul negând în esenţă existenţa tratamentelor invocate de către reclamant.

În aceste condiţii, Curtea trebuia să stabilească dacă, pe baza probelor depuse la dosarul cauzei, aceste tratamente au avut loc, cât de grave au fost şi dacă răspunderea aparţine sau nu statului. Deocamndată, în cadrul acestei secţiuni ne vom ocupa numai de problema existenţei tratamentelor şi a gravităţii lor, chestiunea responsabilităţii statului urmând să fie tratată în partea finală a acestui capitol.

În ceea ce priveşte aprecierea probele necesare pentru dovedirea relelor tratamente, Curtea reaminteşte regulile sale de principiu în materie: „Susţinerile având ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii cu mijloace de probă adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Klaas c. Germaniei, din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, & 30). În aprecierea faptelor pretinse, Curtea foloseşte criteriul probei apte să elimine "orice îndoială rezonabilă"; o astfel de probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii, suficient de grave, precise şi concordante (...).” (§ 181)

Aplicând aceste reguli în speţa de faţă, unele dintre susţinerile reclamantului sunt înlăturate din lipsă de probe suficiente: „În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului, potrivit cărora acesta ar fi fost obligat, în timpul spitalizării la Jilava, să stea în acelaşi pat cu un deţinut seropozitiv şi i s-ar fi interzis, timp de mai multe luni, pe când se afla internat la infirmeria Penitenciarului Oradea, să-şi exercite dreptul la plimbări zilnice în curtea unităţii, susţineri contestate de

143

Guvern, Curtea apreciază că, în absenţa oricărei probe care să susţină aceste afirmaţii, nu se poate dovedi că reclamantul a fost supus la astfel de tratamente.

Curtea arată, de asemenea, că nici un element de probă nu susţine afirmaţiile reclamantului privitoare la producerea în incidentul cu codeţinuţii săi a unor fracturi craniene, la nivelul sternului şi al coloanei vertebrale, nici pe cele privind pierderea, în acelaşi incident, a unghiei unui deget de la mână şi a celei a unui deget de la picior şi nici afirmaţiile privind existenţa unor efecte durabile ale respectivelor tratamente asupra stării sale actuale de sănătate.” (§ 182,183)

Din contră, prin interpretarea probelor administrate, Curtea a apreciat că o parte dintre susţinerile reclamantului cu privire la existenţa unor tratamente sunt dovedite. Mai mult decât atât, prin nivelul lor de gravitate aceste tratamente sunt considerate tratamente inumane din perspectiva articolului 3. „Din contră, Curtea arată că este incontestabil faptul că, în perioada de arestare preventivă, pe când se afla sub controlul gardienilor şi al administraţiei penitenciare, reclamantul a suferit leziuni provocate prin lovire. Rapoartele medicale redactate de specialişti atestă, într-adevăr, multitudinea şi intensitatea loviturilor la care a fost supus reclamantul în incidentul cu codeţinuţii, lovituri ce au produs echimoze palpebrale bilaterale, fractura piramidei nazale şi a unei coaste.

Or, în opinia Curţii, acestea sunt elemente de fapt stabilite în mod clar şi care, prin ele însele, sunt suficient de serioase pentru a conferi faptelor caracterul unor tratamente inumane şi degradante interzise de articolul 3 din Convenţie.” (§ 185)

De asemenea, dincolo de aceste constatări, Curtea a ţinut să sublinieze caracterul grav al acestor tratamente. Această împrejurare vine să contureze mai exact noţiunea de tratamente inumane analizată în prezenta secţiune.

„Curtea arată, de asemenea, că gravitatea tratamentelor în cauză este amplificată de o serie de factori.

144

În primul rând, Curtea notează că este incontestabil faptul că după incidentul cu "Sisi" şi "Raj", reclamantul a fost imobilizat, prin încătuşare, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, în aceeaşi celulă cu autorii agresiunii. Curtea remarcă, de asemenea, că, deşi reclamantului i s-a prescris un bandaj toracic pentru tratarea fracturii (...), nu rezultă din actele depuse la dosar că un astfel de bandaj a fost într-adevăr aplicat (...). Totodată, Curtea notează că, după numai zece zile de la incidentul care i-a provocat reclamantului fractura piramidei nazale şi a unei coaste, acesta a fost transportat într-un vagon al penitenciarului, la sute de kilometri distanţă faţă de locul de deţinere, pe parcursul a mai multor zile, toate acestea în ciuda recomandării de repaus făcute de medici (...), date ce nu au fost contestate de Guvern. Curtea menţionează, de asemenea, că din actele transmise de reclamant, rezultă că acesta nu a beneficiat de un examen chirurgical şi de tratament chirurgical, dacă era cazul, în perioada internării sale la Spitalul penitenciar Jilava (...).”(§ 186)

Secţiunea a V-a - Tratamentele degradante

Tratamentele sau pedepsele degradante constituie

atingerile aduse integrităţii fizice sau psihice a persoanei, care, în pricipal prezintă un anumit nivel de gravitate, suficient de mare pentru a intra în sfera de aplicare a art.3. Totuşi, acest nivel de gravitate este mai redus decât în cazul tratamentelor inumane sau al torturii. Pe o scară a gravităţii tratamentelor la care face referire articolul 3 din Convenţie, tratamentele degradante sunt cele mai puţin grave. Aceasta nu înseamnă însă că ele nu costituie o violare a articolului 3. „Curtea reaminteşte că un tratament degradant trebuie să atingă un minimum de gravitate pentru a intra sub incidenţa articolului 3. Aprecierea acestui nivel minim este în esenţă relativă; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi mai ales de durata tratamentului, de

145

efectele sale fizice şi mentale precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.”125

Pentru a stabili existenţa unui tratament degradant, fosta Comisie şi Curtea au avut în vedere mai multe criterii. Spre exemplu, caracterul premeditat al unui asemenea tratament, făcut în scopul de a umili sau în josi victima poate constitui un tratament degradant126. De asemenea, caracterul public al tratamentului poate avea relevanţă în stabilitea nivelului de gravitate, ceea ce nu exclude însă tratamentele care nu au un astfel de caracter. Discriminarea rasială sau aplicarea unor pedepse corporale pot constitui astfel de tratamente.

Cu privire la România, Curtea europeană a constatat existenţe unor tratamente degradante prin hotărârea din 5 octombrie 2004, pronunţată în cazul Barbu Anghelescu contra României. În această speţă, reclamantul s-a plâns că, în urma efectuării unui control de rutină, doi agenţi de la poliţia circulaţiei l-au oprit în trafic, l-au acuzat în mod neîntemeiat că ar fi sub influenţa băuturilor alcoolice, i-au adus injurii şi l-au agresat producându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile de îngrijiri medicale conform certificatului medico-legal depus la dosar. Reclamantul a fost arestat preventiv, fiind acuzat de infracţiunea de ultraj şi de refuz de a se supune prelevării de probe biologice. A fost eliberat pe cauţiune, dar a fost trimis în judecată pentru cele două infracţiuni menţionate. După mai multe cicluri procesuale în care a fost condamnat de către instanţe şi după strămutatarea dosarului, Curtea de apel Piteşti, printr-o decizie definitivă din 18 octombrie 2001 a admis recursul reclamantului şi a dispus achitarea acestuuia pe motiv că fapta nu există. Prin această hotărâre, instanţa internă

125 Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în cazul Labita contra Italiei, § 120. 126 Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cometariu pe articole. Vol.I Dreturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.219.

146

a reţinut că, din probele administrate în cauză, în special pe certificatele medico-legale şi de pe declaraţiile a 3 martori, rezultă că reclamantul fusese cel agresat de către poliţişti, aceştia acţionând abuziv.

Guvernul nu a contestat leziunile suferite de către reclamant, dar a susţinut că acestea ar fi fost produse de poliţişti numai în scopul de a-l imobiliza pe reclamant în condiţiile în care acesta ar fi avut o atitudine agresivă faţă de ei.

În considerentele hotărârii menţionate, Curtea constată că leziunile respective au fost într-adevăr produse, problema care se punea fiind dacă acestea cu ocazia opririi sale de către poliţişti în vederea efectuării, la 15 aprilie 1996, a unui control rutier, nu este contestat. Urmele agresiunii au fost constatate într-un raport medico-legal care atestă mai multe echimoze şi excoriaţii în zona gâtului, o excoriaţie pe frunte şi una în zona claviculară.” (§ 50)

Pentru a răspunde acestei întrebări Curtea reaminteşte regulile sale de interpretare a probelor în astfel de situaţii. Totodată, enunţă principiul subsidiarităţii, în special rolul instanţelor interne, care sunt chemate cu precădere să stabilească starea de fapt. „Curtea aminteşte că pentru aprecierea elementelor de fapt ea se bazează pe principiul probei «dincolo de orice îndoială rezonabilă», dar adaugă că o asemenea probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante; în plus, poate fi avut în vedere comportamentul părţilor în timpul aprecierii probelor (...).

Cu toate acestea, având în vedere caracterul subsidiar al rolului său, Curtea aminteşte că ea trebuie să dea dovadă de prudenţă în a asuma rolul de instanţă competentă pentru a aprecia faptele, cu excepţia situaţiei în care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstanţelor cauzei (...).

În principiu, atunci când în speţă au fost făcute anchete interne, nu este sarcina Curţii să substituie propria interpretare

147

a faptelor celei a autorităţilor interne, a căror sarcină este stabilirea faptelor pe baza probelor din cauză. Curtea nu este obligată să ţină cont de constatările acestor autorităţi, ea putând face o evaluare proprie în lumina ansamblului informaţiilor de care dispune, dar ea trebuie să se afle în posesia unor elemente convingătoare, care să conducă la o altă apreciere a faptelor decât cea a judecătorilor naţionali (...).” (§ 52)

Conform regulilor menţionate, Curtea arată că nu are nici un motiv să nu reţină starea de fapt stabilită de Curtea de Apel Piteşti în hotărârea menţionată: „Curtea constată că în speţă Curtea de Apel Piteşti, sesizată cu acţiunea penală împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, l-a achitat pe acesta din urmă. Curtea de Apel Piteşti a constatat că reclamantul a suferit o agresiune din partea poliţiştilor, că aceştia din urmă au acţionat abuziv, astfel încât nu i se putea reproşa reclamantului că a încercat să fugă. Curtea de Apel Piteşti s-a întemeiat în special pe certificatele medico-legale prezentate în cauză şi pe declaraţiile a 3 martori direcţi. Instanţa a considerat că declaraţiile martorilor acuzării nu sunt credibile, avându-se în vedere că nici unul dintre ei nu asistase la incidentul din 15 aprilie 1996, fie din cauză că erau situaţi prea departe de locul incidentului, fie pentru că aflaseră în mod indirect despre aceste fapte. (...) Având în vedere, de asemenea, informaţiile de care dispune, Curtea apreciază, la fel ca şi Curtea de Apel Piteşti, că poliţiştii au fost primii care l-au agresat pe reclamant, fără ca recursul la forţă să fi fost determinat de comportamentul reclamantului.

Curtea nu dispune de vreo informaţie convingătoare, de natură a înlătura constatările de fapt ale judecătorilor de la Curtea de Apel Piteşti.” (§ 53 şi 55).

În continuare, o dată stabilită existenţa leziunilor, Curtea urmează să aprecieze dacă sunt suficient de grave pentru a intra sub incidenţa articolului 3 din Convenţie. Din această perspectivă Curtea va ţine cont nu numai de numărul de

148

zile de îngrijiri medicale, ci şi de faptul că cei care le-au produs erau agenţi ai statului însărcinaţi cu menţinerea ordinii publice, ceea ce vine să sporească oarecum nivelul de gravitate. „Ea aminteşte că aprecierea gravităţii relelor tratamente este relativă prin esenţă; ea depinde de ansamblul circumstanţelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele fizice ori psihice ale acestuia, şi, în anumite cazuri, de sexul, vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate sau, în general, intră în contact cu agenţii forţelor de ordine, utilizarea forţei fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinată de comportamentul acestuia, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 din Convenţie (...).

Curtea constată că reclamantul a suferit răni uşoare la nivelul gâtului, care au necesitat, conform certificatului medico-legal întocmit în cauză, 4 - 5 zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave sau de lungă durată asupra stării de sănătate a reclamantului.

În ceea ce priveşte ameţelile şi sensibilitatea, despre care reclamantul pretinde că sunt efectele de lungă durată ale acestor rele tratamente, Curtea observă că acesta din urmă nu a prezentat nici o probă care să le dovedească.

Având în vedere natura leziunilor constatate asupra reclamantului, Curtea apreciază că actele incriminate constituie un tratament degradant în sensul articolului 3 din Convenţie.” (§ 55-60)

Secţiunea a VI-a - Obligaţiile corelative ale statului

I. Obligaţia negativă generală

Articolul 3 din Convenţie creează în sarcina statului un anumit număr de obligaţii. În primul rând este vorba de obligaţia generală şi negativă a statului de a nu aduce atingere

149

integrităţii fizice şi psihice a indivizilor. Aceasta obligaţie nu este decât o aplicaţie particulară a obligaţiei generale a statului de a nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale127. Încălcarea acestei obligaţii o întâlnim în cazurile Bursuc contra României128 şi Barbu Anghelescu contra României129, prezentate mai sus. În aceste două speţe, poliţişti, acţionând în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu au adus în mod direct atingeri mai mult sau mai puţin grave integrităţii fizice sau psihice a reclamanţilor.

II. Obligaţia pozitivă substanţială

Articolul 3 creează însă şi obligaţii pozitive în sarcina

statelor. Astfel, putem vorbi, pe de o parte, de o obligaţie pozitivă substanţială, aceea de a lua măsuri pentru a preveni atingerile aduse de către particulari integrităţii fizice sau psihice a altor persoane. Conţinutul acestei obligaţii diferă în funcţie de împrejurarea dacă victima este sau nu privată de libertate.

În cazul în care se află în libertate persoana a cărei integritate fizică sau psihică a fost atinsă printr-un act al unui particular, obligaţia pozitivă a statului nu este foarte constrângătoare. În general „reclamantul trebuie să demonstreze că statul nu a făcut ceea ce în mod rezonabil era de aşteptat să facă pentru a împiedica materializarea unui risc real şi imediat pentru integritatea fizică a reclamantului, un risc de care acesta avea sau trebuia să aibă cunoştinţă.”130 Îndeplinirea sau nu a 127 A se vedea în acest sens capitolul referitor la noţiunea de drept fundamental. 128 Hotărârea CEDO din 12 octombrie 2004. 129 Hotărârea CEDO din 5 octombrie 2004. 130 Claudia Roşianu, Dragoş Bogdan, „Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degragante”, publicat în culegerea Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.67.

150

acestei obligaţii este stabilită în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe.

În schimb în cazul persoanelor private de libertate obligaţia pozitivă a statului este mult mai constrângătoare. În principiu, o dată ce a decis privarea de libertate a unei persoane, statul devine responsabil pentru protejarea integrităţii fizice şi psihice a acelei persoane nu numai faţă de faptele propriilor agenţi ci şi faţă de acţiunile terţilor, în principiu codeţinuţi. Această obligaţie mult mai constrângătoare se justifică prin împrejurarea că persoana privată de libertate este foarte vulnerabilă în raport cu o persoană liberă. Un astfel de caz de încălcare a obligaţiei substanţiale pozitive a statului de a proteja persoanele private de libertate împotriva acţiunilor terţilor o întâlnim în cazul Pantea contra României131, prezentat mai sus. Aici, după ce Curtea a statuat că reclamantul a suferit tratamente contrare articolului 3 din partea codeţinuţilor a analizat dacă statul era sau nu responsabil pentru acestea, cu alte cuvinte dacă şi-a încălcat obligaţia substanţială pozitivă.

„Curtea reaminteşte, în primul rând, că articolul 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice, interzicând, în termeni absoluţi, tortura şi pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante (...). Aceste dispoziţii impun autorităţilor statelor contractante nu numai să se abţină de la a supune o persoană la astfel de tratamente, ci, de asemenea, pun în sarcina acestora obligaţia de a lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică, necesare asigurării protecţiei integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor private de libertate (...). Totuşi, această obligaţie nu trebuie interpretată de aşa manieră încât să impună statelor o sarcină imposibil de realizat sau excesivă (...).

Curtea remarcă faptul că în fişa medicală a reclamantului completată la sosirea în Penitenciarul Oradea, medicul notase că reclamantul suferea de "psihopatie 131 Hotărârea CEDO din 3 iunie 2003.

151

paranoidă" (...). De asemenea, aşa cum s-a arătat în prezentarea situaţiei de fapt, reclamantul a intrat, în repetate rânduri, în conflict cu codeţinuţii săi, motiv pentru care a fost transferat în mai multe celule (...). Mai mult, Curtea notează că, în ziua anterioară celei în care s-a produs incidentul cu "Sisi" şi "Raj", reclamantul a fost examinat, la Spitalul de psihiatrie şi neurologie Oradea, de un neuropsihiatru care a apreciat că reclamantul suferea de depresie nervoasă cu tulburări de comportament şi a recomandat punerea sa sub observaţie (...).

Curtea concluzionează că autorităţile interne ar fi putut, în mod rezonabil, prevedea, pe de o parte, că, dată fiind starea sa psihică, reclamantul era mai vulnerabil decât un deţinut obişnuit şi, pe de altă parte, că arestarea sa putea avea ca efect exacerbarea sentimentului său de deprimare, sentiment, de altfel, inerent oricărei măsuri privative de libertate, precum şi amplificarea irascibilităţii sale, pe care o manifestase deja faţă de alţi deţinuţi. Din aceste considerente, Curtea apreciază că era necesară o supraveghere atentă a reclamantului de către autorităţile penitenciare.

Curtea subscrie la argumentul reclamantului, invocat în faţa Parchetului Militar Oradea, potrivit căruia transferul său în celula nr. 42, în care se aflau recidivişti şi deţinuţi condamnaţi definitiv, era contrar dispoziţiilor legale interne în materia executării pedepselor atâta timp cât avea statutul de persoană arestată preventiv. Curtea notează, de asemenea, că reclamantul a fost agresat imediat după transferul său în celula nr. 42, cunoscută ca fiind "o celulă cu deţinuţi periculoşi" (...).

În al doilea rând, Curtea notează că, din actele dosarului, rezultă că gardianul S.A., de serviciu în noaptea incidentului, nu a intervenit imediat pentru a-l scoate pe reclamant din celulă sau pentru a determina încetarea actelor de agresiune împotriva acestuia. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte declaraţia făcută de gardian în faţa Parchetului, potrivit căreia acesta nu avea dreptul să intervină pentru a pune

152

capăt conflictului (...). Curtea notează, totodată, că declaraţiile mai multor martori, ascultaţi în cauză de organele de urmărire penală, au făcut referire la refuzul gardianului de a interveni pentru a-l apăra pe reclamant (...). Curtea reţine, de asemenea, că după incidentul cu cei doi codeţinuţi reclamantul a fost lăsat de gardieni în aceeaşi celulă cu agresorii săi, mai mult, a fost imobilizat.

Din aceste considerente, Curtea concluzionează că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în cadrul competenţei lor de a asigura paza persoanelor private de libertate şi de a se asigura că nu se aduce atingere integrităţii fizice a acestora.” (§ 189, 191-195).

III. Obligaţia pozitivă procedurală

Un alt tip de obligaţie pozitivă care incumbă statului în

temeiul articolului 3 din Convenţie este obligaţia de natură procedurală constând în efectuarea unei anchete oficiale efective ori de câte ori o persoană pretinde că ar fi fost supusă unor tratamente contrare acestui articol. Această obligaţie nu este expres prevăzută de articolul 3. Ea a fost însă dedusă de către Curte din interpretarea sistematică a articolului 3 şi a articolului 1 din Convenţie: „Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă că a fost supusă la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie din partea organelor de poliţie sau a altor autorităţi similare ale statului, această dispoziţie a Convenţiei, coroborată cu obligaţia generală impusă statului de articolului 1 din Convenţie de a «recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie » instituie o obligaţie a statului implicit de a iniţia şi derula o «anchetă oficială efectivă». Această anchetă, asemenea celei impuse de articolului 2 din Convenţie, trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. În caz contrar, în ciuda importanţei

153

sale fundamentale, interdicţia legală generală de a supune o persoană la tratamente inumane sau degradante ar deveni ineficientă în practică şi ar fi posibil, în anumite cazuri, ca reprezentanţi ai statului să desconsidere în totalitate, folosindu-se de impunitatea absolută de care se bucură, drepturile persoanelor aflate sub controlul lor.”132

Ancheta la care face referite Curtea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Printre altele, ancheta respectivă trebuie să fie efectivă şi să aibă drept scop real identificarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de comiterea faptelor ce aduc atingere articolului 3. Această obligaţie a statului este o obligaţie de diligenţă, nu una de rezultat. Chiar dacă în cele din urmă nu sunt identificaţi sau pedepsiţi vinovaţii, trebuie totuşi ca ancheta respectivă să se fi desfăşurat în mod diligent în acest scop. De asemenea, cel puţin în cazul torturii, ancheta trebuie să fie pornită şi să se desfăşoare din oficiu. Persoanele însărcinate cu desfăşurarea anchetei trebuie să fie independente de cele ce sunt acuzate de tratamentele ce intră sub incidenţa articolului 3. Ele trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru atingerea scopului anchete, în principal să administreze la timp toate probele necesare. Întrega anchetă trebuie să se desfăşoare cu celeritate pentru a nu periclita rezultatul acesteia. Totodată victima trebuie să aibă acces efectiv şi să fie informat cu privire la actele ce se desfăşoară de către organele de anchetă. Deciziile adoptate de organele responsabile cu soluţionarea acestor cauze trebuie să fie motivate.

Există mai multe cauze în care România a fost condamnată pentru încălcarea obligaţiei procedurale impuse de articolul 3 din Convenţie. Vom analiza, cu titlu de exemplu, hotărârea din 5 octombrie 2004, pronunţată în cauza Bursuc contra României. 132 Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în cazul Labita contra Italiei, § 131.

154

Pentru tratamentele133 suferite la sediul poliţiei Neamţ în noaptea din 27 spre 28 ianuarie 1997, reclamantul a depus o plângere penală împotriva celor opt poliţişti despre care susţinea că îl maltrataseră. Dosarul astfel format a fost conexat cu cel în care reclamantul era cercetat pentru ultraj împotriva celor doi poliţişti care îl ridicaseră din bar şi îl duseseră la sediul poliţiei Neamţ. Actele de cercetare penală au fost întocmite tot de către poliţişti din cadrul acelui Inspectorat: ei au audiat martori, i-au audiat pe cei opt poliţişti la care făcea referire reclamantul în plângerea sa. Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi-a declinat competenţa către Parchetul militar Bacău dată fiind calitatea de militari a poliţiştilor. Parchetul militar a reaudiat martorii, însă nu l-a audiat niciodată pe reclamant. În cele din urmă a pronunţat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale a poliţiştilor şi a retrimis dosarul parchetului civil pentru a soluţiona cauza cu privire la reclamant. Plângerea formulată de către reclamant împotriva acestei soluţii a fost respinsă de către procurorul ierarhic superior care a considerat urmărirea penală ca fiind completă iar soluţia ca fiind corectă. Reclamantul a formulat plângere împotriva acestei soluţii la secţia parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la care nu a primit nici un răspuns. Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, după ce a primit dosarul l-a trimis pe reclamant în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, dar reclamantul a decedat în cursul procesului.

Analizând îndeplinirea obligaţiei procedurale a statului, Curtea constată că o anchetă oficială a avut loc în cauză. Rămâne însă să stabilească dacă această anchetă a fost sau nu efectivă, în sensul precizat mai sus.

Aşa cum am arătat, una dintre condiţiile esenţiale ale unei anchete efective în sensul articolului 3 este ca organele însărcinate cu aceasta să fie independente atât din punct de 133 A se vedea în acest sens Secţiunea a III-a din prezentul capitol.

155

vedere formal cât şi concret de persoanele vizate în cadrul acelei anchete. „Curtea aminteşte că, pentru ca o anchetă cu privire la omor sau rele tratamente săvârşite de agenţi ai statului să fie considerată efectivă, se poate aprecia, în general, că este necesar ca persoanele care conduc ancheta şi cele care fac cercetările să fie independente de cele implicate în evenimente (...). Aceasta presupune nu doar absenţa oricărui raport ierarhic sau instituţional, dar şi o independenţă concretă (...).” (§ 103)

Din această perspectivă două critici au fost aduse anchetei efectuate de către autorităţile române: pe de o parte, acte de cercetare importante au fost realizate de către poliţia Neamţ, cea din care făceau parte şi persoanele cercetate, pe de altă parte, soluţia a fost pronunţată în cauză de către un procuror militar care făcea parte dintr-o ierarhie militară supusă controlului ierarhic.

„În legătură cu acest aspect, Curtea observă că ancheta a fost condusă mai întâi de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi de către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Neamţ şi privea atât faptele cu privire la care se plânsese reclamantul, săvârşite de către poliţişti, cât şi acuzaţiile împotriva reclamantului cu privire la săvârşirea infracţiunii de ultraj împotriva poliţiştilor.

Curtea remarcă faptul că probele au fost administrate şi martorii au fost audiaţi de Poliţia Judiciară Piatra-Neamţ, poliţiştii cercetaţi fiind angajaţi tot ai Poliţiei Piatra-Neamţ. Or, acest fapt nu este compatibil cu principiul lipsei oricărui raport ierarhic sau instituţional între persoanele care conduc cercetările şi cele implicate în evenimente.” (§ 104)

„Curtea observă în primul rând că independenţa procurorului militar care a condus ancheta asupra poliţiştilor poate fi pusă la îndoială, având în vedere prevederile interne în vigoare la data evenimentelor. Ea subliniază în legătură cu acest aspect că, în conformitate cu Legea nr. 54/1993,

156

procurorii militari sunt ofiţeri activi, ca şi poliţiştii, care la data evenimentelor făceau parte din structura militară, fapt ce are la bază principiul subordonării ierarhice; aceştia deţineau grade militare, beneficiau de toate privilegiile în acest domeniu şi răspundeau pentru încălcarea regulilor disciplinei militare.

Curtea observă că, în baza acestei legături instituţionale, absenţa independenţei procurorului militar s-a concretizat, în speţă, în lipsa de imparţialitate în conducerea cercetărilor cu privire la poliţiştii acuzaţi.” (§ 107)

Alte aspecte care pun sub semnul întrebării caracterul efectiv al anchetei efectuate în cauză sunt neaudierea inculpatului de către procurorul militar înainte de soluţionarea cauzei, ignorarea totală a concluziilor raportului de expertiză medicală efectuat în cauză în ciuda faptului că acestea făceau referire la agresiunea suferită de către reclamant, împrejurarea că Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie nu i-a trimis reclamantului nici un răspuns la plângerea sa.

În aceste condiţii articolul 3 din Convenţie a fost încălcat şi prin faptul că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia procedurală de efectuare a unei anchete efective.

157

Capitolul VI: DREPTUL LA PROTECŢIA SĂNĂTĂŢII

Secţiunea I - Importanţa principiului protecţiei sănătăţii

Dincolo de orice discuţie analitică privind sensul juridic mai mult sau mai puţin exact al noţiunii constituţionale de "drept la ocrotirea sănătăţii", ar trebui subliniată importanţa pe care sănătatea o are pentru fiinţa umană. Ea constituie o valoare în sine, indiferent de conţinutul concret pe care îl are într-o ţară sau alta dreptul la protecţia sănătăţii. Este evident că sănătatea este o condiţie elementară de exerciţiu pentru toate celelalte drepturi ale omului fie că ne referim la libertăţi fundamentale sau la drepturi-creanţă. "Cine ar putea nega că sănătatea este una din condiţiile, dacă nu condiţia prin excelenţă, fără de care omul nu poate da ceea ce este mai bun din el însuşi şi fără de care el este lipsit de mijloacele de a se realiza şi împlini ca fiinţă umană? Sănătatea este deci, la fel ca şi viaţa, o condiţie esenţială pentru exerciţiul celorlalte drepturi ale omului."134 Nu s-ar putea vorbi de o dezvoltare liberă a personalităţii umane ca valoarea constituţională declarată ca atare de art.1(3) din legea fundamentală, fără protejarea sănătăţii fiinţei umane.

Din această perspectivă s-ar putea afirma că sănătatea este o noţiune cu valoare de principiu ce contribuie la conturarea cadrului în care se exercită drepturile fundamentale, alături de demnitatea umană, de principiul egalităţii în drepturi sau de cel al libertăţii.

134 M. Bedjaoui, Le droit à la santé: espoirs, réalités, illusions, JIB 1998, vol.9, n° 35, citat de Lise Casaux-Labruné, Le droit à la santé, studiu publicat în culegerea Libertés et droits fondamentaux, coordonată de Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison-Roche şi Thierry Revet, Dalloz, Paris, 2001.

158

Secţiunea a II-a - Dreptul pozitiv în materie

Noţiunea de sănătate este utilizată în Constituţia României în principal în legătură cu dreptul la ocrotirea sănătăţii, considerat un drept fundamental reglementat de art.34: «(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. (3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.» Din redactarea acestui articol constituţional ar rezulta că statul este principalul responsabil cu punerea în aplicare şi protejarea acestui drept. El este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice şi tot el, prin legi, organizează activităţile necesare aplicării acestui drept: asistenţei medicală, sistemul de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale etc. Cel puţin deocamdată, potrivit definiţiei constituţionale, statul are aceste obligaţii pozitive fără de care nu am putea vorbi de un drept la protecţia sănătăţii. Vom vedea mai jos în ce măsură suntem îndreptăţiţi să considerăm statul ca singurul "debitor" al acestei obligaţii de ocrotire a sănătăţii. Se impune de asemenea şi o precizare terminologică: pentru o mai mare rigoare juridică am optat pentru noţiunea de "protecţie" a sănătăţii în detrimentul celei de "ocrotire", utilizată totuşi de constituantul român. Utilizare termenului de "protecţie" este de natură să sugereze mai exact conţinutul dreptului reglementat de art.34 din legea fundamentală.

159

Secţiunea a III-a - Reglementarea internaţională cu privire la protecţia sănătăţii

Dreptul la protecţia sănătăţii a apărut la nivel

internaţional imediat după cel de-al doilea război mondial, o dată cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948: "Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.

El are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa." (art.21-1) Acest texte consacră într-o manieră indirectă dreptul la protecţia sănătăţii, punând accentul în mod evident pe protecţia socială. Trebuie subliniat însă că acest document internaţional, în ciuda prestigiului de care se bucura în epocă Organizaţia Naţiunilor Unite, nu a avut decât o valoare politică, declarativă, fiind lipsit de orice efect juridic direct.

O consacrare expresă a dreptului la sănătate, dublată de o forţă juridică ceva mai bine conturată, s-a realizat tot printr-un document al ONU, respectiv Pactul din 16 decembrie 1966 referitor la drepturile economice, sociale şi culturale. În art.12(1) se menţionează că "Statele părţi la prezentul pact recunosc fiecărei persoane dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală pe care aceasta este capabilă să o aibă."

Este evident că în această situaţie putem vorbi de consacrarea unui drept la sănătate autonomm recunoscut de statele părţi la acest pact. Prevederea respectivă nu mai este o simplă declaraţie de drepturi; ea dobândeşte teoretic o forţă obligatorie întrucât se instituie un control non-jurisdicţional în

160

acest sens. Astfel, statele membre sunt obligate să facă rapoarte periodice asupra măsurilor adoptate şi asupra progreselor înregistrate în apărarea drepturilor menţionate în acest tratat internaţional.

Acest tip de control politic şi nu juridic are însă o eficacitate redusă întrucât nu permite accesul direct al cetăţenilor, titularii drepturilor apărate, la organele internaţionale de control al aplicării Pactului respectiv.

La nivel regional, dreptul la ocrotirea sănătăţii a fost recunoscut prin Carta socială europeană elaborată la 18 octombrie 1961 şi supusă ratificării de către statele membre ale Consiliului Europei. În articolul 11 intitulat "Dreptul la protecţia sănătăţii", se prevede:

"În vederea asigurării exerciţiului efectiv al dreptului la protecţia sănătăţii, Părţile contractante se angajază să ia, fie direct, fie în cooperare cu organismele publice şi private, măsurile necesare pentru:

1. a elimina pe cât posibil cauzele unei sănătăţi deficiente;

2. a prevederea servicii de consultanţă şi educaţie privind ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea sentimentului responsabilităţii individuale în materie de sănătate;

3. a preveni pe cât posibil bolile epidemice şi altele" Şi în cadrul acestui instrument regional de protecţie a

drepturilor omului se prevede un control non-jurisdicţional al aplicării prevederilor sale de către statele semnatare.

Astfel statele membre, precum şi unele organizaţii non-guvernamentale pot face reclamanţii privind executarea deficientă a prevederilor tratatului ceea ce poate duce la efectuarea unui raport de către un comitet de experţi independenţi şi la adoptarea unor recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Nici în acest caz nu ne aflăm în faţa unei protecţii jurisdicţionale, ci politice, mult mai puţin eficientă.

161

Secţiunea a IV-a - Protecţia sănătăţii în dreptul comparat

Dreptul la protecţia sănătăţii este recunoscut sub

diverse forme de constituţiile celorlalte state. Astfel, în preambului Constituţiei franceze se prevede că "Naţiunea garantează tuturor ... protecţia sănătăţii." Dincolo de faptul că aparent nu statul, ci naţiunea ar fi obligată să garanteze acest drept, prevederea este foarte asemenătoare cu cea din Constituţia României, enunţată anterior.

Din punct de vedere al reglementării acestui drept, dispoziţii foarte interesante conţin constituţiile Spaniei şi Portugaliei. Astfel în art.43 din Constituţia spaniolă se menţionează că "incumbă puterii publice să organizeze şi să protejeze sănătatea publică prin măsuri preventive şi prin prestaţiile şi serviciile necesare." Protecţia sănătăţii presupune nu numai drepturi ci şi obligaţii în sarcina cetăţenilor, constituţia prevăzând că "legea va stabili drepturile şi obligaţiile tuturor cu privire la această chestiune (a protecţiei sănătăţii - n.n.)". Constituţia Portugaliei este şi mai tranşantă din acest ultim punct de vedere: "Fiecare are dreptul la protecţia sănătăţii şi datoria de a o păstra şi ameliora" (art.64) Se conturează astfel nu numai un drept al cetăţenilor la protecţia sănătăţii, ci şi o obligaţie a lor în acest sens, chestiune pe care o vom aborda mai jos când vom discuta despre "debitorii" acestui drept.

Secţiunea a V-a - Drepturile aflate în conexiune

cu dreptul la protecţia sănătăţii

În general dreptul la protecţia sănătăţii este considerat indisolubil legal de un drept la un mediu sănătos. Într-adevăr nu se poate beneficia de o protecţie adecvată a sănătăţii într-un mediu afectat de poluare. Chiar Constituţia României, imediat

162

după art.34 referitor la protecţia sănătăţii, consacră în art.35 dreptul a un mediu sănătos: «(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.»

Existenţa unui mediu sănătos reprezintă o condiţie a exercitării eficiente a dreptului la protecţia sănătăţii. "Protecţia mediului înconjurător, înţeleasă ca o condiţie a apărării sănătăţii individuale şi colective, a devenit un element important al conţinutului dreptului la sănătate. În această materie asistăm în prezent la dezvoltarea unor eforturi considerabile pe plan internaţional, începând mai ales cu declaraţia Naţiunilor Unite din 1972, denumită şi Declaraţia de la Stockholm, care formal a stabilit legătura dintre protecţia mediului înconjurător, protecţia sănătăţii şi demnitatea umană."135

Legătura dintre cele două drepturi este stabilită şi de Curtea constituţională română în una din rarele decizii pronunţate cu privire la dreptul la protecţia sănătăţii136.

135 J.- L. Baudoin, Quelques réflexions sur la reconnaissance du droit à la santé dans les systèmes internationaux et régionaux des droits de la persone, JIB 1998, vol.9, n°3 , p.74 citat de Lise Casaux-Labruné, Le droit à la santé, studiu publicat în culegerea Libertés et droits fondamentaux, coordonată de Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison-Roche şi Thierry Revet, Dalloz, Paris, 2001. 136 Decizia nr.34 din 2 aprilie 1996 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a art.15 alin.1 lit.a din Legea nr.10/1982, text de lege care reglementa buna gospodărire, întreţinere şi curăţenie a localităţilor urbane şi rurale. Cu această ocazie Curtea reţine în considerente că: "Obligaţia personalului din unităţile comerciale, de alimentaţie publică şi prestări de servicii de a asigura ordinea şi curăţenia permanentă a localurilor în care îşi desfăşoară activitatea şi a locurilor de depozitare nu este contrară dispoziţiilor constituţionale. Această obligaţie este proprie oricărei societăţi

163

Între drepturile-libertăţi, care în principiu nu presupun o prestaţie pozitivă din partea statului şi drepturile-creanţă există deosebiri fundamentale determinate în primul rând de rolul pe care îl joacă statul în aplicarea lor efectivă. Presupunând o obligaţie pozitivă din partea statului, o acţiune de a face, în cazul nostru organizarea sistemului medical, este evident că dreptul la protecţia sănătăţii, ca şi celelalte drepturi cu un pregnant caracter social, presupun mari cheltuieli publice şi de aceea sunt în general mai greu de pus în aplicare decât drepturile civile în cazul cărora statul este obligat doar să se abţină de a le aduce atingere.

Probabil acesta a fost şi motivul pentru care în cel mai important tratat regional pentru apărarea drepturilor omului, Convenţia europeană a drepturilor omului, au fost garantate numai drepturi din prima generaţie. Concepută şi semnată în primii ani de după terminarea celui de-al doilea război mondial, într-o Europă aflată încă în reconstrucţie, Convenţia s-a vrut un tratat care să nu împovăreze şi mai mult statele membre prin obligaţii pozitive, dificile de suportat din punct de vedere economic, specifice drepturilor din a doua generaţie.

Au fost astfel garantate numai drepturi din prima generaţie, mult mai uşor de pus în aplicare: dreptul la libertate şi la siguranţă, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţă privată, libertatea de conştiinţă, libera exprimare, dreptul la asociere, dreptul la viaţă etc. Convenţia nu apără în mod expres nici dreptul la protecţia sănătăţii şi nici dreptul la un mediu sănătos.

Cu toate acestea treptat jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului a dobâdit o evoluţie interesantă determinând şi protecţia indirectă a acestor drepturi. Trebuie să menţionăm că organul care interpretează într-o manieră obligatorie şi aplică în ultimă instanţă Convenţia este Curtea europeană. civilizate, contribuind, între altele, la asigurarea unui mediu ambiant corespunzător, cât şi la asigurarea igienei şi sănătăţii publice."

164

Aceasta are o jurisprudenţă creatoare menită să asigure o protecţie efectivă a drepturilor convenţionale şi să adapteze Convenţia la imperativele momentului istoric. Este evident că în prezent dreptul la sănătate şi la un mediu sănătos reprezintă o coordonată esenţială a societăţilor europene. Astfel Convenţia trebuia să fie adaptată la această tendinţă.

În condiţiile în care dreptul la sănătate sau la un mediu sănătos nu sunt prevăzute expres în Convenţie, pentru a le proteja totuşi Curtea nu putea decât să extindă în această direcţie unul dintre drepturile deja consacrate. S-ar fi părut că dreptul la viaţă, prevăzut de art.2 din Convenţie, ar fi fost cel mai potrivit pentru o astfel de operaţiune. Cu toate acestea redactarea textului nu permitea o astfel de interpretare extensivă, accentul fiind pus în special pe obligaţia negativă a statului de a nu lua viaţa unei persoane decât în cazuri foarte strict determinate. Acest drept, aşa cum este prevăzut de Convenţie nu presupunea însă o obligaţie pozitivă din partea statului în sensul se a lua măsuri pentru protejarea dreptului la viaţă.

În aceste condiţii Curtea în ultimii ani şi-a întemeiat hotărârile prin care impune protecţia dreptului la un mediu sănătos, ca o componentă esenţială a dreptului la sănătate pe art.8 din Convenţie, articol ce apără dreptul la respectul vieţii private şi familiale. În hotărârea din 19 februarie 1998, pronunţată în cazul Guerra şi alţii contra Italiei, Curtea stabileşte că statul nu are numai obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului la viaţă privată, ci el are şi anumite obligaţii pozitive fără de care acest drept nu ar fi unul efectiv. Astfel, în speţa respectivă statul a fost condamnat pentru că nu a luat măsuri eficiente de protecţie a persoanelor contra activităţii poluante desfăşurate de o uzină de producere a îngrăşămintelor chimice pentru agricultură. Atingerile grave aduse de această uzină mediului înconjurăror şi implicit sănătăţii locuitorilor din zonă, au fost considerate de către Curte ca fiind o încălcare a dreptului la viaţă privată.

165

În acest fel, Convenţia europeană a drepturilor omului, cel mai eficient instrument de protecţia a drepturilor fundamentale la nivel european, în mod indirect apără în anumite cazuri şi dreptul la sănătate, chiar dacă nu îl consacră expres. În plus, a fost subliniată strânsa legătură dintre dreptul la protecţia sănătăţii şi dreptul la un mediu sănătos.

Dintr-o altă perspectivă, aşa cum am menţionat mai sus, jurisprudenţa instanţei europene stabileşte raporturi strânse între dreptul la protecţia sănătăţii şi dreptul la protecţia vieţii private. Acest din urmă drept asigură individului un domeniu în care îşi poate dezvolta în mod liber personalitatea. În ciuda faptului că art.8 din Convenţie se limitează la o consacrare formală137, fără o definire precisă a acestui drept, Curtea a stabilit, printr-o jurisprudenţă creatoare că sub incidenţa acestui articol intră o multitudine de aspecte ale vieţii private precum propria imagine, starea civilă, identitatea, viaţa sentimentală etc.

În acest context starea de sănătate a unei persoane a fost apreciată ca făcând parte integrantă din viaţa sa privată, fiind astfel aplicabil art.8 din Convenţie. Confidenţialitatea raporturilor dintre medic şi pacient ţine de respectul vieţii private a acestuia din urmă. Nu pot fi publicate date cu privire la tratamentul medical aplicat unei persoane fără acordul acesteia din urmă. "Respectul caracterului confidenţial al informaţiilor cu privire la starea de sănătate constituie un principiu esenţial al sistemului juridic al tuturor părţilor la Convenţie. Acest respect este capital nu numai pentru a proteja viaţa privată a bolnavilor dar şi pentru a păstra încrederea lor în corpul medical şi în serviciile de sănătate în general. În lipsa unei astfel de protecţii, persoanele care au nevoie de îngrijiri medicale ar putea fi descurajate să furnizeze informaţii cu caracter personal şi intim necesare aplicării unui tratament adecvat." Aceste împrejurări ar pune în pericol nu numai viaţa 137 Orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale private şi familiale, al domiciliului şi al corespondenţei.

166

lor ci şi viaţa celorlalţi membri ai societăţii, în cazul unor boli transmisibile, se reţine de către Curte într-o hotărâre din 25 februarie 1997, pronunţată în cazul Z. contra Finlandei.

Secţiunea a VI-a - Natura juridică şi conţinutul dreptului la protecţia sănătăţii

Înainte de a analiza natura juridică a acestui drept al

omului trebuie făcută o precizare. Aşa cum rezultă din art.34 al Constituţiei statul nu garantează sănătatea, ci protecţia sănătăţii, "ocrotirea" acesteia. Astfel nu putem în nici un caz vorbi de un drept la sănătate, aceasta fiind o stare afectată de atât de mulţi factori aleatori ce scapă controlului uman. Ceea ce se garantează este protecţia sănătăţii, nu sănătatea în sine. Din acest punct de vedere, forţând puţin nota, am putea afirma că statul îşi asumă o obligaţie de diligenţă şi nu de rezultat. De altfel, nici unul dintre textele din dreptul internaţional sau din dreptul comparat nu garantează sănătatea, ci numai protecţia acesteia.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept relativ nou. El nu se găseşte în primele declaraţii de drepturi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Are un conţinut specific determinat în primul rând de rolul pe care îl joacă statul în aplicarea lui, conţinut care îi asigură o poziţie aparte în cadrul drepturilor constituţionale. Pentru o mai bună analiză a naturii sale se impune să facem câteva precizări privind una dintre cele mai importante clasificări ale acestor drepturi, des întâlnită în lucrările de specialitate şi anume cea care are în vedere evoluţia conţinutului dreptului de la dreptul liberal clasic până în prezent. Astfel sunt luate în considerare atât criteriul istoric, cât şi cel material. În acest context putem vorbi de trei generaţii de drepturi ale omului138.

138 Pentru dezvoltări cu privire la această clasificare a se vedea Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile fundamentale, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.39-49

167

Prima generaţie de drepturi, numite drepturi civile şi politice, este rezultatul filosofiei iluministe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, al concepţiei liberale despre dreptul natural. Toate declaraţiile de drepturi din această perioadă au la bază teoria existenţei unor drepturi inalienabile şi imprescriptibile ale omului. “Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi”, se spune în primul alineat al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. Astfel scopul oricărui stat trebuie să fie apărarea acestor drepturi naturale, individul uman fiind astfel aşezat în centrul sistemului politic.

Filosofia clasică, iluministă şi liberală, presupune organizarea statului astfel încât să se asigure protecţia acestor drepturi fundamentale. Din declaraţiile de drepturi ale vremii rezultă că din prima generaţie fac parte: dreptul la viaţă, libertatea individuală, proprietatea, libertatea industriei şi comerţului, libertatea conştiinţei, a opiniei, libertatea presei etc. Toate acestea provin deci din concepţia generală despre stat şi despre raporturile acestuia cu individul. Astfel statul trebuie să fie în esenţă protectorul drepturilor fundamentale. El este conceput ca un stat minimal în sensul că nu intervine în mod direct în economie, lăsând să funcţioneze liber piaţa cu mecanismele ei de autoreglare. Într-un sistem economic astfel conceput esenţiale sunt libertatea şi proprietatea, cele care asigură securitatea materială a cetăţenilor şi constituie totodată stimulul pentru participarea la activităţile economice sau politice. De asemenea statul trebuie să fie laic, echidistant faţă de orice religie şi să nu împiedice libera circulaţie a informaţiei.

Deducem de aici că toate drepturile proclamate în această perioadă istorică au fost recunoscute şi nu create de puterea politică, iar proclamarea lor s-a realizat prin raportare la stat şi oarecum împotriva acestuia, având ca efect obligaţia generală şi negativă a statului de a nu le aduce atingere şi de a le apăra împotriva oricăror alte încălcări.

168

A doua generaţie de drepturi (numite drepturi economice şi sociale), din care face parte şi dreptul la protecţia sănătăţii, a apărut spre sfârşitul secolului XIX-lea când contestaţiile împotriva statului liberal, mai ales din partea socialiştilor, au început să-şi facă simţite efectele. Rolul statului a început să se schimbe atât în Europa cât şi în Statele Unite, mai ales după criza economică din 1929-1933 când, odată cu politica “New Deal” a preşedintelui Roosevelt, intervenţionismul puterii publice în viaţa economică s-a accentuat. Statul a început să participe în mod direct la viaţa economică şi deci şi-a asumat multiple responsabilităţi sociale, devenind un adevărat stat-providenţă. Această tendinţă s-a dezvoltat în special în Europa Occidentală după al doilea război mondial până în anii '70.

În aceste condiţii au apărut noi drepturi fundamentale, precum dreptul la protecţie socială, dreptul la educaţie, dreptul la muncă, la protecţia sănătăţii etc. Aceste drepturi sunt deosebite radical de cele din prima generaţie, întrucât ele nu presupun din partea statului o abstenţiune, ci, din contră, o prestaţie pozitivă; statul are astfel o obligaţie corelativă pozitivă de a da sau a face. Drepturile din a doua generaţie sunt drepturi-creanţă împotriva statului. Unele dintre aceste noi drepturi chiar intră în conflict cu cele din prima generaţie. “Statul providenţă, rezultat din această extindere, tinde să reducă din ce în ce mai mult autonomia societăţii civile şi a indivizilor. Drepturile omului şi libertăţile publice din a doua generaţie, care cer trecerea către acest stat-providenţă, duc la slăbirea libertăţilor clasice. Nu este vorba neapărat de reducerea formală a drepturilor din prima generaţie, dar statul este din ce în ce mai greu de contracarat, pentru că el este din ce în ce mai puternic”139. Aceste drepturi sunt mai greu de pus în practică întrucât ele presupun un efort economic din partea 139 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.47

169

statului. Din această perspectivă protecţia juridică de care se bucură este în general mai redusă decât a drepturilor din prima generaţie.

A treia generaţie de drepturi, apărută în perioada contemporană, a generat controverse la nivelul doctrinei140 cu privire la existenţa lor din punct de vedere juridic. Acestea ar fi: dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, drepturile apărute ca o reacţie la dezvoltarea medicinei, în special a geneticii etc. Caracterul fundamental al acestor drepturi este foarte contestat în principal datorită caracterului lor heteroclit şi nedeterminării precise a titularului (individul sau colectivitatea?).

În cadrul acestui tip de clasificare s-ar părea că dreptul la protecţia sănătăţii este un drept din a doua generaţie, un aşa-numit drept-creanţă drept ce presupune din partea statului o prestaţie pozitivă. Într-adevăr, articolul 34 din legea fundamentală stabileşte în mod expres în sarcina statului o întreagă paletă de obligaţii pozitive: să ia măsuri cu privire la asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, la organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperate. De asemenea statul este obligat să asigure controlul profesiilor medicale şi activităţilor paramedicale.

Aceste obligaţii ţin însă de garantarea protecţiei acordate sănătăţii şi nu de garantarea sănătăţii înseşi, aşa cum am precizat mai sus. O protecţie completă, cât mai eficace a sănătăţii presupune atât luarea unor măsuri curative, după alterarea stării de sănătate în scopul ameliorării acesteia prin vindecarea bolii, cât şi adoptarea unor măsuri preventive înaintea afectării sănătăţii, pentru păstrarea acesteia. "Dreptul la sănătate presupune două aspecte: unul legat de conservarea sănătăţii pe care fiecare a moştenit-o, celălalt legat de

140 Jean Rivero, Vers de nouveaux droits de l'homme, Revue des sciences morales et politiques, nr.4/1982, p.673-686; P.Brecis, Pour de nouveaux droits de l'homme, Lattès, Paris, 1985

170

restabilirea acestei stări dacă i s-au adus atingeri; unul privind protecţia faţă de pericole potenţiale, celălalt privind accesul la resursele curative. Chestiunea care se pune este aceea a traducerii concrete a celor două dimensiuni ale principiului. Dimensiunea curativă este cunoscută: în esenţă presupune accesul la îngrijiri medicale, finanţarea cheltuielilor aferente … Dimensiunea preventivă este cu siguranţă mai greu de distins."141

Această obligaţie a statului de a preveni afectarea stării de sănătate, de a înlătura potenţialele pericole pentru sănătatea publică a fost de multă vreme o prerogativă puterii statale. Prevenţia sanitară a dobândit o importanţă crescândă în societăţile moderne fiind o latură a prerogativelor poliţieneşti aparţinând puterii publice. Spre deosebire de aşa-numitele acţiuni curative menite să restabilească starea de sănătate a bolnavilor, persoane individualizate, acţiunile de prevenţie sanitară nu au un beneficiar determinat cu certitudine. Ele sunt aplicate în vederea prevenirii apariţiei unor maladii ce ar putea afecta orice membru al societăţii. Această ambiguitate în stabilirea beneficiarului măsurilor respective poate genera în unele cazuri abuzuri din partea puterii publice care, sub pretextul luării unor măsuri de poliţie sanitară, poate aduce atingere unor drepturi fundamentale. Pot fi astfel restrânse drepturi şi libertăţi fundamentale în vederea asigurării sănătăţii publice, caz prevăzut expres de art.53 din Constituţie. Astfel problema juridică a protecţiei sănătăţii se transformă dintr-un drept individual într-un mijloc de limitare a drepturilor fundamentale, aspect ce îl vom analiza mai jos, în ultima parte a acestui studiu.

Textul constituţional, în special formularea alineatului 3 al articolului 34 atenuează această viziune exclusivistă

141 Lise Casaux-Labruné, Le droit à la santé, studiu publicat în culegerea Libertés et droits fondamentaux, coordonată de Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison-Roche şi Thierry Revet, Dalloz, Paris, 2001, p.737.

171

privind rolul singular al statului în protecţia dreptului la sănătate. Astfel, dacă alineatul al doilea nominalizează expres statul ca "debitor" al obligaţiei pozitive de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, în al treilea alineat se menţionează doar că organizarea unor măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi psihice a persoanei se face prin lege, fără însă a preciza expres cine este obligat să ia astfel de măsuri. În aceste condiţii se poate susţine că protecţia sănătăţii revine nu numai statului ci şi unor elemente ale societăţii civile precum corpul medical şi personalul auxiliar precum şi persoanele juridice în calitatea lor de angajatori sau de producători de bunuri şi servicii.

În ceea ce priveşte corpul medical şi personalul auxiliar, este absolut normal ca acestora să le revină obligaţia de protecţie a dreptului la sănătate. Deşi în societatea românească există deocamdată o reticenţă destul de mare în angajarea răspunderii medicilor pentru culpă în exercitarea profesiei, în sensul că nu există o jurisprudenţă bine conturată, în prezent sunt din ce în ce mai multe voci care reclamă acest lucru. Persoanele juridice, în special societăţile comerciale, pe de o parte în calitatea lor de angajatori, pe de altă parte în calitatea lor de producători de bunuri şi de servicii au o responsabilitate crescândă faţă de protecţia sănătăţii angajaţilor şi clienţilor lor. Acesta este temeiul normelor de protecţie a muncii şi a celor de protecţie a consumatorilor.

Cu toate acestea, acelaşi text de lege menţionează că toate măsurile de protecţie se stabilesc potrivit legii, astfel încât, în ultimă instanţă, statul, în calitatea sa de titular al puterii de legiferare, are rolul cel mai important în protecţia sănătăţii. El are astfel o obligaţie pozitivă directă, aceea de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, precum şi o obligaţie indirectă, aceea de a stabili prin legi regulile de funcţionare ale asistenţei medicale, sistemului de asigurări sociale etc.

172

O astfel de interpretare este mult mai evidentă în dreptul francez unde, aşa cum am arătat mai sus, cea care garantează dreptul la protecţia sănătăţii nu este statul ci Naţiunea. În măsura în care nu indentificăm într-un mod restrictiv statul cu naţiunea, s-ar putea spune că debitor al obligaţiei de a proteja sănătatea ar fi societatea în ansamblul să, dată fiind valoarea specifică pe care o reprezintă sănătatea142.

Specificul dreptului la protecţia sănătăţii nu constă numai în problema identificării celui care are obligaţia pozitivă corelativă. În plus, chiar titularul acestui drept are un rol esenţial în protecţia stării sale de sănătate. Măsurile luate de ceilalţi, în primul rând de stat pentru protecţia sănătăţii unui individ nu ar avea nici un fel de eficienţă fără aportul substanţial al acestuia din urmă. Aşa cum am văzut, unele documente internaţionale precum şi unele constituţii sugerează sau chiar menţionează expres existenţa unei obligaţii a fiecărui cetăţean de a-şi păstra şi ameliora sănătatea. Astfel Pactul din 16 decembrie 1966 referitor la drepturile economice, sociale şi culturale menţionează în art.12(1) că "Statele părţi la prezentul pact recunosc fiecărei persoane dreptul de a se bucura de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală pe care aceasta este capabilă să o aibă." Dacă în cadrul acestui document internaţional obligaţia de mai sus este subînţeleasă, în Constituţia portugheză ea este menţionată expres: "Fiecare are dreptul la protecţia sănătăţii şi datoria de a o păstra şi ameliora" (art.64).

Din acest punct de vedere nu putem vorbi totuşi de o obligaţie care are drept creditor şi debitor aceeaşi persoană. În acest sens problema obligării la tratament medical sau a internării medicale obligatorii nu se pune decât atunci când o

142 A se vedea citat de Lise Casaux-Labruné, Le droit à la santé,studiu publicat în culegerea Libertés et droits fondamentaux, coordonată de Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison-Roche şi Thierry Revet, Dalloz, Paris, 2001.

173

persoană prezintă pericol pentru societate143. Mai degrabă putem spune că în acest punct al analizei, dreptul la protecţia sănătăţii tinde să se apropie de drepturile-libertăţi, înţelese ca puteri de autodeterminare ale individului. Strict din această perspectivă şi numai în ceea ce priveşte rolul pe care îl are titularul în protecţia propriei sănătăţi, acest drept nu mai este un drept creanţă ci o libertate a individului de a-şi proteja sănătatea, cu toate consecinţele teoretice de ar decurge de aici.

Secţiunea a VII-a - Protecţia sănătăţii publice, limită a drepturilor şi libertăţilor

Aşa cum am menţionat mai sus problema protecţiei

sănătăţii nu se pune numai în ceea ce priveşte dreptul individual respectiv. Atunci când vorbim de necesitatea apărării sănătăţii publice, menţionată de multe ori de instanţele de contencios constituţional atunci când se referă la această noţiune144, ea poate deveni un mijloc de limitare a drepturilor 143 A se vedea în acest sens dispoziţiile art.113 şi 114 Cod penal referitoare la măsurile de siguranţă. 144 Consiliul constituţional francez evocă principiul protecţiei sănătăţii publice care "se inscrie într-o lungă tradiţie de poliţie sanitară, unde puterea publică are datoria de a proteja în mod colectiv populaţia contra riscurilor care ar putea să-i afecteze sănătatea" (Lise Casaux-Labruné, Le droit à la santé, studiu publicat în culegerea Libertés et droits fondamentaux, coordonată de Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison-Roche şi Thierry Revet, Dalloz, Paris, 2001, p.734).

De asemenea Curtea constituţională română pare să acorde prioritate sănătăţii publice:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului constituţional la ocrotirea sănătăţii. Dimpotrivă art.3 din actul atacat întăreşte, prin măsuri concrete, această garanţie şi stabileşte modalităţi de îndeplinire a obligaţiilor statului de a asigura igiena şi sănătatea publică, de a organiza în mod corespunzător şi eficient asistenţa medicală, asistenţă care include evident şi activităţile farmaceutice. Aşa fiind, actul atacat se încadrează în reglementările legale adoptate în vederea îndeplinirii acestei obligaţii constituţionale. În realitate,

174

constituţionale, în conformitate cu dispoziţiile art.53 din Constituţie.

Drepturile şi libertăţile constituţionale nu pot exista cu adevărat numai prin simpla lor proclamare de către legea fundaşentală. Este nevoie, în plus, ca aceste drepturi să fie considerate adevărate principii ale statului de drept de către judecător, principalul lor apărător. Fără o jurisprudenţă care să interpreteze strict orice limitare a drepturilor constituţionale, ele ar fi simple forme golite de conţinut. O astfel de interpretare este obligatorie conform art.53 din Constituţie: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii." Una dintre limitele drepturilor şi libertăţilor poate fi, conform acestui text constituţional, tocmai apărarea sănătăţii publice. Această operaţiune nu poate fi realizată oricum: orice măsură de limitare a unui drept sau libertăţi trebuie să nu aducă atingere existenţei dreptului sau libertăţii şi nici nu trebuie să se facă vreo discriminare după criterii de natura celor menţionate de art.4(2) din legea fundamentală. În plus, restrângerea trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit. Cu alte cuvinte dacă

tocmai lipsa unei reglementări legale care să prevadă condiţiile şi modul de eliberare a medicamentelor ar putea prezenta pericol pentru igiena şi sănătatea publică, pentru sănătatea fizică şi mentală a persoanei, cu consecinţe greu de prevăzut" (decizia nr.80/2000).

175

obiectivul concret de protecţie a sănătăţii publice poate fi atins şi prin adoptarea unei măsuri mai puţin restrictive pentru exerciţiul dreptului respectiv, trebuie să se adopte aceasta din urmă. Cel chemat să verifice îndeplinirea acestor condiţii, este judecătorul, principalul apărător al drepturilor şi libertăţilor.

176

Capitolul VII: LIBERTATEA INDIVIDUALĂ

Secţiunea I - Noţiunea de libertatea individuală

Încă de la început trebuie să precizăm că noţiunea de libertate individuală, într-o primă accepţiune, reprezintă orice libertate fundamentală aşa cum am definit-o în partea generală a acestei lucrări. Însă, scopul prezentului capitol nu este să analizeze această accepţiune a termenului ci una mult mai restrânsă care se referă la siguranţa persoanei, adică la garanţia că nici o persoană nu poate face obiectul unor măsuri arbitrare din partea statului. Din acest punct de vedere libertatea individuală sau siguranţa persoanei reprezintă o libertate fundamentală distinctă.

Libertatea individuală reprezintă elementul esenţial, condiţia chiar a existenţei celorlalte drepturi fundamentale. Pentru prima dată acceptată oficial în Habeas Corpus Act (1679) în Anglia, acestă libertate fundamentală a fost recunoscută de toate declaraţiile şi tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului.

Această libertate este în mod particular importantă pentru societatea românească. Respectarea sa de către puterea statală este garantată de sistemul de drept intern care în mod necesar trebuie completat cu garanţiile internaţionale oferite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Libertatea, în sensul de siguranţă a persoanei, este reglementată în art.5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:

177

„Articolul 5 . Dreptul la libertate şi la siguranţă 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :

a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ;

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege ;

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente ;

e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ;

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.lit c) din prezentul articol, trebuie

178

adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”

Noţiunea de libertate este folosită aici în sensul de libertate fizică145. Textul instituie principiul libertăţii individuale care nu este însă unul absolut. Sunt prevăzute situaţiile în care statul poate să-i aducă atingere, însă aceste cazuri, fiind excepţii de la principiu, sunt de strictă interpretare. Intră astfel sub incidenţa articolului 5, atingerile aduse în cursul unui proces penal, precum reţinerea sau arestarea preventivă, dar şi alte situaţii precum deţinerea minorilor, a alienaţilor sau procedurile de extrădare.

Ne vom ocupa în continuare numai de limitele ocazionate de existenţa unui proces penal. Am optat în acest sens pentru că problemele cele mai frecvente în ceea ce priveşte apărarea libertăţii individuale în sistemul de drept român apar cu ocazia proceselor penale. Un ultim argument în favoarea acestei opţiuni este faptul că însăşi Constituţia din 1991 consacră libertatea indivudială în articolul 23, ocazie cu care analizează ca excepţii de la acest principiu numai pe cele ocazionate de un proces penal : 145 M. O´Boyle, C. Warbrick, Law of the Europrean Convention of Human Rights, Butterworths, London, Dublin Edinburgh, 1995, p.97.

179

„ART. 23 - Libertatea individuală (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt

inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei

persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. (4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai

în cursul procesului penal. (5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se

poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.

(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.

(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.

(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.

(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti

180

de condamnare, persoana este considerată nevinovată. (12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată

decât în condiţiile şi în temeiul legii. (13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de

natură penală.” Libertatea ca siguranţă a persoanei se constituie în

primul rând prin opoziţie faţă de stat, ea presupune existenţa unor garanţii contra arbitrarului puterii de stat. Din acest punct de vedere este un drept care prin excelenţă aparţine primei generaţii de drepturi fundamentale, de factură iluministă şI liberală.

Cel mai important sistem de protecţie a libertăţii individuale îl reprezintă într-un stat democratic sistemul judiciar, astfel apare ca fiind extrem de important rolul judecătorului care trebuie să arbitreze între necesitatea păstrării autonomiei individuale şi puterea statală. În acest demers el este chemat să aplice reguli substanţiale precum prezumţia de nevinovăţie, legalitatea infracţiunilor şi pedepselor, principiul proporţionalităţii pedeapsei. Totodată atunci când consideră că trebuie aduse atingeri libertăţii individuale el este obligat să respecte strict procedurile impuse de normele de drept.

Secţiunea a II-a - Garanţiile libertăţii individuale

I. Prezumţia de nevinovăţie

Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie fundamentală pentru persoana acuzată în cadrul unui proces penal. Ea este consacrată în dreptul român ca principiu constituţional146 dar şi ca principiu al procedurii penale147.

146 Articolul 23(11) din Constituţie. 147 Articolul 52 C.p.p.: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea nevinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.” şi 66 C.p.p.: „(1)Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu

181

Acest principiu are două consecinţe principale148. În primul rând sarcina probei revine acuzării care trebuie să dovedească vinovăţia. În cazul în care împotriva unei persoane sunt administrate atât probe în acuzare cât şi probe în apărare, iar când vinovăţia nu rezultă cu certitudine, inculpatul nu poate fi condamnat. Aplicarea acestei reguli, in dubio pro reo, este obligatorie pentru instanţe.149

În al doilea rând până nu intervine o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, inculpatul este considerat nevinovat, chiar dacă împotriva sa există indicii grave că ar fi săvârşit faptele de care este acuzat. Deci chiar dacă a fost condamnat la fond el beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi în căile de atac.

Această garanţie nu are efecte numai pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte administrarea probelor şi aprecierea lor, dar şi cu privire la măsurile preventive. Acestea din urmă, constituind excepţii de la principiul libertăţii individuale, sunt susceptibile, dacă sunt greşit aplicate, să aducă atingeri prezumţiei de nevinovăţie.

Nu poate constitui motiv de arestare preventivă simpla considerare a pericolului social al faptei de care este acuzat inculpatul. Prin actul de luare a acestei măsuri trebuie să se indice, ca şi motive, împrejurări diferite de fapta de care este acuzat.

Spre exemplu, unul dintre cazurile când se poate lua măsura arestării preventive este cel prevăzut de articolul 148 lit.f C.p.p., potrivit căruia măsura arestării poate fi luată când « inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede

este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. (2) În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.” 148 Ion Dogaru, D.C.Dănişor, Drepturile omului şI libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.113. 149 Curtea Supremă de Justiţie, dec. pen. nr.1017/1992.

182

pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. » Cele două condiţii cerute de această normă trebuie îndeplinite cumulativ. Simpla existenţă a acuzaţiei că ar fi săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, oricât de gravă ar fi aceasta nu constituie un motiv suficient pentru luarea măsurii arestării preventive. La această condiţie trebuie să se adauge şi cea de-a a doua, respectiv : lăsarea în liberate a inculpatului să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică. Acest pericol pentru ordinea publică trebuie să fie diferit de pericolul social al faptei. Orice confuzie între pericolul social al faptei de care este acuzat inculpatul şi pericolul pentru ordinea publică duce la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, deoarece măsura arestării preventive s-ar lua exclusiv în considerarea acuzaţiilor aduse. Şi în acest caz sarcina probei celor două condiţii aparţine organului de urmărire penală, cel care face propunerea de arestare preventivă.

Prezumţia de nevinovăţie nu poate fi folosită ca un motiv de limitare a celorlalte drepturi ale persoanei arestate preventiv, de exemplu a dreptului la o judecată publică. Astfel în procedura prelungirii măsurii arestării preventive, prevăzută de articolele 155 - 160 C.p.p în vechea redactare, înainte de modificarea survenită prin OUG nr.66/2003, şedinţele instanţei de judecată trebuiau să fie publice sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii. Încălcând această regulă Judecătoria Craiova, prin încheierea din 12 martie 2001, dată în dosarul 7900/2001 a prelungit măsura arestării preventive, ţinând şedinţa de judecată în camera de consiliu. Recursul, introdus de către inculpaţi printre altele şi pentru motivul încălcării principiului publicităţii, a fost respins de către Tribunalul Dolj prin decizia penală nr.200/2001. În considerentele acestei hotărâri se menţionează în acest sens: «Se constată că până la trimiterea în judecată a inculpatului prin rechizitoriu, instanţele

183

sunt obligate să asigure aplicarea principiului instituit de articolul 66 C.p.p (prezumţia de nevinovăţie - n.n) şi să păstreze caracterul secret al dezbaterilor asupra vinovăţiei unei persoane urmărite penal pentru o infracţiune, considerente pentru care şi în cazul prelungirii măsurii arestării preventive în condiţiile art.156 şi urm.Cp.p, se aplică dispoziţiile articolului 140 ind.1 alin.4 C.p.p, judecarea având loc în camera de consiliu. »

Decizia este criticabilă în primul rând pentru că publicitatea şedinţei de judecată a fost instituită în acest caz tocmai pentru apărarea libertăţii individuale afectate prin măsura arestării preventive.

În al doilea rând dezbaterile nu purtau asupra vinovăţiei persoanei în acea fază a procesului penal ci numai asupra menţinerii sau nu a măsurii arestării preventive.

În al treilea rând prezumţia de nevinovăţie operează până la pronunţarea unei hotărâri difinitive şi nu până la întocmirea rechizitoriului, aşa cum în mod greşit a susţinut instanţa. Din acest ultim punct de vedere se poate spune că instanţa a încălcat şi principiul prezumţiei de nevinovăţie, limitându-i acţiunea.

În altă ordine de idei condiţiile arestării preventive nu trebuie să creeze în ochii opiniei publice o convingere că acea persoană este vinovată înainte de a fi judecată. Arestarea preventivă nu trebuie să se transforme dintr-o măsură preventivă într-o pedeapsă aplicată înainte de condamnare.150

La nivel european « organele Convenţiei au decis că dispoziţiile articolului 6 par.2 impun ca orice reprezentant al statului, în primul rând magistratul învestit cu efectuarea anchetei, dar şi alţi reprezentanţi ai puterilor publice, să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i 150 Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Procédure pénale, Dalloz, Paris, 1996, p.557.

184

se reproşează, înainte ca vinovăţia acestuia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. »151

În practica instanţelor româneşti în cazul în care inculpatul este arestat în cursul urmăririi penale, el este încarcerat în arestul poliţiei. De aici este adus la şedinţa de judecată (când se prelungeşte măsura arestării sau se fac diferite cereri de competenţa instanţelor) separat de persoanele deja condamnate, îmbrăcat în hainele proprii, deci în condiţii care nu sunt de natură să-l pună pe acelaşi plan cu persoanele condamnate. Însă după ce urmărirea penală se termină şi începe judecata propriu-zisă, inculpatul arestat preventiv este transferat în penitenciar şi, de regulă, este obligat să poarte uniforma locului de deţinere. El este adus la judecată împreună cu persoane condamnate definitiv, împrejurări de natură să creeze convingerea că inculpatul este deja găsit vinovat, deci de natură să încalce prezumţia de nevinovăţie. Din acest punct de vedere, Curtea constituţională, prin decizia 99/1994 a statuat că ţinuta vestimentară a celui arestat preventiv trebuie să evite orice fel de confuzie între acesta şi persoana condamnată, altminteri prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea primului este afectată de vestimentaţia specifică celui condamnat.

II. Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor

Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor

reprezintă aplicarea în domeniul penal a regulii cu caracter mai general referitoare la previzibilitatea dreptului într-o societate democratică152. Potrivit acestuia nici o faptă nu poate fi

151 Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cometariu pe articole. Vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.219. 152 Friedrich A.Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, p.224

185

considerată infracţiune dacă nu este prevăzută de lege şi nici o pedeapsă nu poate fi aplicată dacă nu este prevăzută de către lege. Un corolar al acestui principiu îl reprezintă neretro-activitatea legii penale, conform articolului 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului .

Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este consacrat de Constituţie nu întâmplător în cadrul articolului 23, articol ce garantează libertatea individuală, şi în articolul 15 alin.2. De asemenea Codul penal menţionează expres că legea prevede faptele ce constituie infracţiuni şI pedepsele aplicabile (art.2).

Acest principiu are două consecinţe principale. În primul rând organul de urmărire penală trebuie să califice precis faptele de care o persoană este acuzată. În cazul luării unei măsuri preventive, actul prin care se ia acestă măsură trebuie să cuprindă încadrarea juridică a faptelor.

În al doilea rând normele penale care prevăd infracţiuni trebuie interpretate în sens strict fiind norme represive, susceptibile să aducă atingeri libertăţilor individuale. Pentru o astfel de interpretare trebuie ca redactarea lor să fie cât mai exactă iar termenii pe care îi utilizează să fie definiţi. Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este încălcat, din acest punct de vedere de ¨textele legale elastice¨153. Astfel de texte există în legislaţia penală română. De exemplu articolul 166 C.p incriminează ¨propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar¨, fără a defini în nici un mod noţiunea de ¨stat totalitar¨. În aceste condiţii textul penal poate fi interpretat într-o manieră extensivă, incluzâd în mod arbitrar diferite fapte sub incidenţa sa.

Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este important şi pentru aplicarea strictă a măsurilor preventive. Astfel o persoană nu poate fi supusă unei măsuri preventive 153 J.-Cl. Soyer, Manuel de droit pénal et de procédure pénale, L.G.D.J, Paris, 1987, p.76-78.

186

decât dacă există probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Pe de altă parte, anumite măsuri, precum reţinerea sau arestarea preventivă nu pot fi luate decât dacă pentru fapta de care este acuzată persoana, legea prevede pedeapsa închisorii.

III. Dreptul la apărare Pentru persoanele reţinute sau arestate preventiv

aspectul principal al dreptului la apărare îl reprezintă dreptul de a fi asistat de un avocat. Acest drept constituie o garanţie tradiţională a libertăţii individuale şi totodată o aplicaţie a principiului egalităţii armelor în procesul penal. Un proces nu poate fi echitabil decât dacă acuzatul dispune de toate condiţiile necesare pentru a-şi pregăti apărarea.

Dreptul la asistenţă juridică presupune pe de o parte, ca acesta să fie asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, iar pe de altă parte, ca atât inculpatul cât şi avocatul său să dispună de toate facilităţile necesare unei bune apărări. Dată fiind situaţia acuzatului arestat preventiv, acest ultim aspect este deosebit de important pentru că posibilităţile de a se apăra personal sunt reduse. În ceea ce urmează vom încerca o analiză a situaţiei juridice a apărătorului în dreptul român, cele mai importante drepturi pe care le are şi cele pe care ar trebui să le aibă acesta, atunci când persoana pe care o apără este supusă unei măsuri preventive privative de libertate.

a) Cadrul juridic general 1. Reglementare Constituţia României din 1991 prevede în articolul 24

că “Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.” De asemenea în articolul 23(8) se menţionează că “Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunostinţă, în

187

limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunostinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.”

Codul de procedură penală stabileşte cadrul de exercitare a dreptului la apărare în articolul 6 precum şi în Titlul V, capitolul I intitulat “Asistenţa juridică şi reprezentarea” (art.171-174). Acuzatul are dreptul de a fi asistat de un avocat de-a lungul întregului proces penal iar organele judiciare au obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă existenţa acestui drept în conformitate cu dispoziţiile exprese ale articolului 6 alin. ultim C.p.p. Indiferent dacă apărarea este sau nu obligatorie, înainte de a i se lua prima declaraţie, învinuitului sau inculpatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă că are dreptul de a fi asistat de un apărător, acest fapt consemnându-se într-un proces-verbal. Neîndeplinirea acestei obligaţii reprezintă o încălcare a dreptului constituţional la apărare şi atrage nulitatea actelor de procedură întocmite în acest mod.154

2. Asistenţa juridică obligatorie Codul de procedură penală stabileşte câteva cazuri când

asistenţa juridică este obligatorie, printre care şi situaţia când acuzatul este reţinut, arestat preventiv (art.171 alin.2). Asistenţa juridică este obligatorie pe toată durata acestei măsuri, nu numai în anumite momente cum ar fi prezentarea materialului de urmărire penală. Sancţiunea încălcării acestei norme este, potrivit articolului 197 alin.2 C.p.p., nulitatea absolută a actelor de procedură întocmite ilegal. Regula se regăseşte în general în practica instanţelor de judecată. Astfel Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că “ascultarea inculpatului cu ocazia arestării preventive fără a fi asistat de un apărător şi 154 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.2194/1993; Curtea de Apel Bacău, Secţia penală, Decizia nr.204/1998.

188

desemnarea apărătorului din oficiu numai pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urmărire, constituie motiv de nulitate absolută prevăzut de articolul 197 alin.2 Cod de procedură penală, cauza neputând fi judecată de instanţa sesizată, care trebuie să o restituie procurorului pentru refacerea urmăririi penale.”155

3. Principiul liberei alegeri a avocatului În cazul când persoana reţinută sau arestată preventiv

nu poate sau nu doreşte să-şi angajeze un avocat, ea va trebui să fie asistată de un avocat numit din oficiu. În situaţia în care în cauză a fost numit un avocat din oficiu, dar ulterior învinuitul sau inculpatul îşi angajează un alt avocat, mandatul primului încetează de drept (art.171 alin.5 C.p.p).

Acest principiu izvorăşte din relaţia specială, bazată pe încredere reciprocă şi confidenţialitate dintre acuzat şi avocatul său. Ea este cu atât mai importantă în situaţia când acuzatul este reţinut sau arestat preventiv iar sarcina apărării revine aproape în exclusivitate avocatului.

Pentru aceste motive în general principiul liberei alegeri a avocatului îşi găseşte aplicarea în jurisprudenţa instanţelor româneşti. Astfel acuzatul are dreptul să ceară amânarea cauzei la un termen de judecată în vederea angajării unui apărător156. De asemenea, când există un avocat angajat în dosar şi nu este prezent, instanţa nu poate lua dosarul în pronunţare, chiar dacă în cauză ar exista un avocat numit din oficiu157. Potrivit

155 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.394/1993. A se vedea în acelaşi sens şi Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală, Decizia nr.424/1997. 156 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.1556/1995; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr.328/1994; Curtea de Apel Cluj, Secţia penală, Decizia nr.295/1998. 157 Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală, Decizia nr.240/1998; Tribunalul municipiului Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr.556/1992;

189

aceluiaşi principiu instanţa nu poate cenzura opţiunea părţilor în ceea ce priveşte alegerea avocatului158, dat fiind caracterul intuitu personae al raporturilor dintre aceştia.

Ultimele modificări ale Codului de procedură penală, realizate prin Legea nr.356/2006, tind să limiteze acest principiu având drept consecinţă încălcarea dreptului la o apărare efectivă. Legiuitorul pare a fi mai preocupat de a asigura prezenţa formală a unui avocat alături de inculpat decât de a asigura toate condiţiile pentru exercitarea în mod concret şi efectiv a dreptului la apărare. Astfel articolul 171 alin.41 C.p.p., nou introdus prin acest act normativ, prevede: „Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării. În cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales lipseşte, nejustificat, la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.”

b) Drepturile apărării Articolul 172 C.p.p. enunţă formal drepturile

apărătorului: dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea, dreptul de a comunica cu clientul său aflat în stare de arest preventiv, dreptul de a face plângeri atunci când cererile sale nu sunt

Tribunalul municipiului Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr.71/1991. 158 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.1893/1997.

190

acceptate etc. Dar aceste drepturi sunt destul de mult limitate fie de către legislaţie fie de către jurisprudenţă precum şi de desfăşurarea efectivă a procesului penal.

Spre exemplu, până la modificarea survenită prin Legea nr.356/2006, articolul 172 alin.1 C.p.p. prevedea dreptul avocatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Prin această lege, dreptul respectiv al avocatului a fost limitat doar actele care implică audierea clientului său. Restrângerea drastică a sferei actelor de urmărire penală la care poate asista avocatul limitează foarte mult posibilitatea realizării unei apărări efective. Este evident că pentru o persoană învinuită sau inculpată sunt relevante în vederea apărării şi alte acte de urmărire penală în afară de acelea care implică audierea sa.

În plus, dreptul la apărare nu înseamnă simpla prezenţă a avocatului atunci când clientului său, reţinut sau arestat, i se iau declaraţii. O apărare eficace presupune cu necesitate posibilitatea acuzatului, pe de o parte, de a lua cunoştinţă, direct sau prin intermediul avocatului său, de întreg dosarul cauzei, pe de altă parte, de a discuta cu avocatul în mod confidenţial, fără intervenţia organului de urmărire penală, ori de câte ori este necesar.

1. Dreptul de a cunoaşte integral dosarul Constituţia prevede în articolul 24 dreptul la apărare

fără a-l defini, iar Codul de procedură penală nu menţionează expres dreptul acuzatului de a cunoaşte dosarul cauzei fie direct fie prin intermediul avocatului. Aceste lacune legislative permit ca în practică, în cursul urmăririi penale, accesul la dosar al apărătorului să fie restrîns, uneori chiar “interzis”, de către organul de urmărire penală, sub pretextul aşa-zisului caracter secret al urmăririi penale159. Potrivit acestei practici, până în 159 În doctrină, deşi nu se vorbeşte de “caracterul secret” ci de “caracterul nepublic” al urmăririi penale, se susţine limitarea accesului inculpatului sau

191

momentul prezentării materialului de urmărire penală, nici acuzatul, nici avocatul său nu au acces la dosarul cauzei în integralitatea lui.

Dispoziţiile articolului 171 alin. C.p.p. nu acoperă lacunele legii în ceea ce priveşte dreptul de a consulta dosarul. Asistarea clientului atunci când dă declaraţii nu suplineşte în nici un mod imposibilitatea practică de a lua cunoştinţă de celelalte acte din dosarul cauzei.

Aici pot fi înscrisuri importante pentru o apărare eficace, înscrisuri pe care avocatul nu le poate studia decât în momentul prezentării materialului de urmărire penală, după ce clientului său i s-au luat de obicei mai multe declaraţii.

Există o singură situaţie când legea prevede expres posibilitatea pentru apărător de a cunoaşte dosarul cauzei înainte de prezentarea materialului de urmărire penală: este vorba de procedura de prelungire a măsurii arestării preventive, atunci când procurorul este obligat, potrivit articolului 159 alin.1 C.p.p., să depună dosarul la grefa instanţei cu cel puţin cinci zile înainte expirarea duratei arestării preventive, pentru a putea fi consultat de către apărare.

Cu toate că textul este formulat într-un mod imperativ160, în cea mai mare parte a doctrinei precum şi în practică termenul de cinci zile a fost interpretat ca un termen de recomandare161, încălcarea sa neatrăgând nici un fel de sancţiune.

Cel mai adesea dosarul este adus de la parchet chiar în ziua când este fixat termenul de judecată, iar apărătorul nu are la dispoziţie decât câteva minute pentru a-l consulta. În aceste

avocatului acestuia la dosarul cauzei până în momentul prezentării materialului de urmărire penală (Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, pag.14). 160 Art.159 alin.1 C.p.p.: “Dosarul cauzei va fi depus la instanţă ...” 161 Gheorghiţă Mateuţ, Adriana Titu, Prelungirea măsurii arestării preventive, Dreptul n°7/1994, p.81

192

condiţii, se pune problema existenţei timpului necesar pentru o apărare eficientă.162

Lacunele din legislaţie, dublate de practica descrisă mai sus, fondată pe caracterul “secret” al urmăririi penale, nu ar putea fi compensate, pentru moment, decât printr-o jurisprudenţă creatoare, pe deplin justificată într-un domeniu aşa de important cum este cel al libertăţii individuale.

Într-adevăr, urmărirea penală prezintă un caracter secret (sau “nepublic”), însă din cu totul alt punct de vedere. Astfel, actele de urmărire penală nu pot fi aduse la cunoştinţa publicului în prima fază a procesului penal, spre deosebire de faza judecăţii. Însă părţile în cauză, în special acuzatul, direct sau prin intermediul avocatului său, trebuie să cunoască toate actele existente la dosar163, pentru a-şi organiza o apărare adecvată.

În unele legislaţii acest drept este prevăzut expres, încălcarea sa fiind sancţionată cu nulitatea actelor de urmărire penală. Spre exemplu, Codul de procedură penală francez, în articolul 114 impune ca înainte de a i se lua primul interogatoriu unei persoane împotriva căreia s-a început urmărirea penală, avocatul său să fie convocat cu cel puţin cinci zile lucrătoare înainte. Dosarul complet de urmărire penală trebuie să fie pus la dispoziţia avocatului cu patru zile înainte de prima declaraţie iar acesta poate face copii ale actelor existente, bineînţeles cu obligaţia de a le utiliza în mod exclusiv164. 162 Din acest punct de vedere s-ar mai putea ridica problema echităţii procedurii şi sub raportul posibilităţii instanţei de a se pronunţa în cunoştinţă de cauză în condiţiile în care nici pentru aceasta nu există timpul efectiv pentru studiul temeinic al cauzei. Însă dat fiind cadrul restrâns al acestei lucrări ne mărginim numai să menţionăm acest aspect. 163 Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Procédure pénale, Dalloz, Paris, 1996, p.502. 164 Potrivit Curţii de Casaţie franceze, orice persoană acuzată are dreptul de a obţine “nu numai comunicarea actelor de procedură ci şi eliberarea de

193

Chiar dacă normele interne româneşti nu prevăd, ca în exemplul de mai sus, dreptul expres al avocatului de a consulta dosarul înainte de orice declaraţie luată clientului său, considerăm că acesta constituie un aspect logic, neîndoielnic al dreptului la apărare ridicat la rangul de principiu constituţional prin articolul 24 din legea fundamentală. Din această perspectivă impunerea sa pe cale jurisprudenţială este pe deplin justificată.

De asemenea, o astfel de interpretare a dreptului pozitiv intern este şi obligatorie, avînd în vedere dispoziţiile exprese ale articolul 20 din Constituţie precum şi angajamentele luate de România prin semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel normele constituţionale trebuie interpretate în acord cu Convenţia, iar dispoziţiile convenţionale, aşa cum sunt interpretate de către Curtea europeană, dobândesc un caracter supralegislativ şi deci trebuie aplicate direct şi cu precădere de către instanţele interne.

Exemplul jurisprudenţei Curţii europene în ceea ce priveşte dreptul acuzatului de a lua cunoştinţă de dosar considerăm că este deosebit de relevant pentru instanţele române. Nici în textul Convenţiei nu este prevăzut expres dreptul acuzatului sau al apărătorului acestuia de a cunoaşte dosarul cauzei. Cu toate acestea, el decurge în principal din dreptul general al un proces echitabil165 apărat de art.6 par.1, mai exact din principiul egalităţii armelor care constituie un corolar al echităţii procedurii166. copii, pe cheltuiala sa, eventual prin intermediul avocatului său, de pe toate actele din dosarul cauzei (Cass.crim., 12 juin 1996, Bull. crim., n°248). 165 Jean Pradel, Geert Corstens, Droit pénal européen, Dalloz, Paris, 1999, p.372. 166 Hotărârea din 18 martie 1997 pronunţată în cazul Foucher c. Franţei, § 36, unde Curtea consideră că, întrucât nu a avut acces la dosarul cauzei, reclamantul nu a fost în măsură să-şi pregătească apărarea într-un mod adecvat şi nu a beneficiat de principiul egalităţii armelor, fiind încălcat în acest mod articolul 6 par.1 combinat cu articolul 6 par.3 din Convenţie.

194

2. Dreptul de a lua contact cu avocatul Un alt aspect important al dreptului la apărare îl

constituie posibilitatea persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură privativă de libertate de a lua contact în mod confidenţial cu avocatul său, ori de câte ori este necesar. Acest drept este consacrat prin articolul 172 alin.4 C.p.p.: „Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor.” Textul de lege a fost recent modificat prin Legea nr.356/2006, fiind astfel adaptat cerinţelor protecţiei dreptului la apărare167. În forma anterioară el nu prevedea expres confidenţialitatea convorbirilor şi, mai mult, permitea procurorului ca, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, să interzică luarea de contact între inculpat şi avocatul său pe o durată de cel mult 5 zile.În redactarea anterioară norma respectivă reprezenta o încălcare a dreptului la apărare şi era chiar contrară dispoziţiilor constituţionale exprese, întrucât articolul 24 (2) din Constituţie garantează dreptul la apărare în tot cursul procesului penal.

În această materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă ce poate reprezenta un model de interpretare extensivă în condiţiile unor norme convenţionale lapidare. În plus, ea are un caracter obligatoriu pentru instanţele interne.

167 Însă, alte norme noi, introduse prin aceeşi lege, sunt de natură să pună sub semnul întrebării principiul confidenţialităţii raporturilor dintre inculpat şi apărătorul său. Astfel, în reglementarea anterioară acestei legi, articolul 913 alin.7 C.p.p. prevedea: „Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi justiţiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă.” Prin legea de modificare a Codului de procedură penală, această dispoziţie a fost schimbată, făcând obiectul articolului 911alin.6: „Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni, dintre cele prevăzute la alin.(1) şi (2).”

195

Convenţia europeană a drepturilor omului nu prevede expres dreptul de a comunica liber cu apărătorul însă principiul este aplicabil168. În jurisprudenţa referitoare la acest drept 169, Curtea a evocat două texte extraconvenţionale care consacră acest principiu: articolul93 din Regulile minimale pentru tratamentul persoanelor private de libertate170 şi articolul 32 din Acordul european privind persoanele ce participă la procedurile din fata Comisiei si a Curţii Europene a Drepturilor Omului171. Confidenţialitatea întrevederilor dintre persoana privată de libertate şi avocatul său reprezintă o condiţie esenţială a unei apărări eficace: “Curtea apreciază că dreptul acuzatului de a comunica cu avocatul său fără să fie ascultaţi de un terţ se numără printre exigenţele elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică şi decurge din articolul 6 par.3 c) din Convenţie. Dacă un avocat nu poate discuta cu clientul său şi nu poate primi instrucţiuni confidenţiale de la acesta fără o 168 Donna Gomien, David Harris, Leo Zwaak, Convention européenne des Droits de l’Homme et Charte sociale européenne: droit et pratique, Edition du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1997, p.210. 169 Hotărârea din 28 noiembrie 1991 pronunţată în cazul S c. Elveţiei, § 48. 170 "O persoană împotriva căreia s-a luat o măsura privativă de libertate poate ca, de la încarcerarea sa, să-şi aleagă avocatul sau să ceară să-i fie desemnat un avocat din oficiu precum şi să primească vizite din partea avocatului său în vederea pregătirii apărării. Acuzatul trebuie să aibă posibilitatea să pregătească şi să remită acestuia instrucţiuni confidenţiale precum şi să primească astfel de instrucţiuni. La cererea sa trebuie să-i fie acordate toate facilităţile în acest scop. Mai ales trebuie să poată să fie asistat de un interpret în raporturile sale esenţiale cu administraţia şi cu apărarea. Întrevederile dintre persoana împotriva căreia s-a luat o măsura privativa de libertate şi avocatul său pot fi supravegheate vizual dar nu pot fi ascultate direct sau indirect de către un funcţionar al poliţiei sau al administraţiei locului de detenţie.” 171 “În ceea ce priveşte persoanele deţinute, exerciţiul acestui drept implică mai ales faptul că ... , în cadrul procedurilor prilejuite de o cerere în faţa Comisiei, au dreptul să corespondeze şi să discute cu un avocat ce poate să pledeze în faţa instanţelor din ţara unde se afla locul deţinerii, fără a putea fi ascultate de terţe persoane.”

196

astfel de supraveghere, asistenţa pe care o acordă îşi pierde mult din utilitate, or, scopul Convenţiei este tocmai acela de a proteja drepturi concrete şi efective.”172

c) Înlăturarea atingerilor aduse drepturilor apărării Împotriva limitărilor drepturilor apărării de către

organele de urmărire penală, avocatul poate face plângere conform procedurii prevăzute de articolele 275-278 C.p.p. Plângerea trebuie adresată procurorului care supraveghează urmărirea penală, iar acesta trebuie să se pronunţe în cel mult 48 de ore atunci când aceasta vizează încălcarea dreptului de a lua contact cu acuzatul sau a dreptul de a-l asista atunci când i se iau declaraţii. Dacă plângerea vizează încălcarea altor drepturi ale apărătorului, procurorul trebuie să o rezolve în cel mult 20 de zile. Împotriva soluţiei date de procuror se poate face plângere la procurorul ierarhic superior.

Considerăm că soluţia aleasă de legiuitorul român pentru protejarea acestui aspect esenţial al libertăţii individuale care este dreptul la apărare, nu reprezintă, din punct de vedere practic, o garanţie eficientă. Mai multe argumente pot fi invocate in acest sens.

În primul rând, conform Constituţiei activitatea parchetelor este guvernată de principiul subordonării ierarhice173.

În al doilea rând, dincolo de aspectul şanselor reale ale unei astfel de plângeri, procedura prevăzută de articolele 275-278 C.p.p. nu poate fi considerată ca un acces la justiţie nici în sensul articolului 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici din perspectiva articolului 21 din Constituţie. 172 Hotărârea din 28 noiembrie 1991 pronunţată în cazul S c. Elveţiei, § 48. 173 Constituţia prevede in articolul 132(1) ca "Procurorii îşi exercită activitatea în conformitate cu principiul legalităţii, al imparţialităţii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei". Curtea constituţională a interpretat acest text în sensul că autoritatea ministrului justiţiei nu este numai administrativă ci acesta are dreptul de a da dispoziţii in mod direct procurorilor (Decizia nr.339/18.07.1997).

197

Datorită principiului subordonării ierarhice potrivit căruia, aşa cum am arătat, sunt organizate la ora actuală parchetele precum şi datorită subordonării faţă de puterea executivă, nu se poate spune că procurorul ar acţiona independent, cel puţin formal, în soluţionarea unor plângeri împotriva încălcărilor dreptului la apărare. Or, independenţa, mai ales faţă de executiv, reprezintă un atribut esenţial al unei instanţe de judecată. Această lipsă de independenţă a procurorului român a fost analizată de către Curtea europeană încă de la prima hotărâre de condamnare a României, dar situaţia a rămas în esenţă aceeaşi, cel puţin la nivel constituţional.

Astfel în hotărârea din 28 mai 1998 pronunţată în cazul Vasilescu c. României, Curtea a reţinut că “ministerul public, care prin efectul legii nr. 92 din 4.08.1992 a înlocuit fosta procuratură, este constituit din magistraţi care îşi exercită toate atribuţiile sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiţiei exercită controlul asupra tuturor membrilor ministerului public, inclusiv asupra procurorului general.

Atunci când exercită o atribuţie cu caracter jurisdicţional, un procuror judeţean acţionează în calitate de magistrat al ministerului public, subordonat în primul rând procurorului general şi în al doilea rând ministrului justiţiei.

Curtea reaminteşte faptul că numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie şi care îndeplineşte o serie întreagă de condiţii precum independenţa faţă de executiv şi faţă de părţile în cauză, poate fi numit «tribunal» în sensul articolului 6 par.1 din Convenţie. Nici procurorul şef al parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, nici procurorul general nu îndeplinesc aceste condiţii.”

În al treilea rând, conform dreptului pozitiv intern şi jurisprudenţei actuale, o soluţie dată potrivit unei astfel de proceduri nu poate fi atacată ulterior în faţa unei instanţe de judecată în vederea înlăturării atingerilor ilegale aduse acestui

198

drept. Codul de procedură penală nu prevede nici un fel de recurs la o instanţă de judecată în această situaţie174.

Este adevărat că prin decizia nr.486/1997, Curtea Constituţională a apreciat că articolul 278 C.p.p ar fi neconstituţional în măsura în care împiedică persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii sale de către procurorul ierarhic superior de a se adresa instanţei de judecată. Temeiul unei astfel de acţiuni în instanţă l-ar constitui dispoziţiile articolului 21 din Constituţie care trebuie să se aplice în mod direct.

Totuşi o astfel de plângere, potrivit jurisprudenţei instanţelor ordinare175 este declarată inadmisibilă în principal pe motivul că nu există un text expres în Codul de procedură penală care să permită o astfel de cale de atac. Acest refuz sistematic al instanţelor ordinare de a pune în aplicare deciziile Curţii Constituţionale se “întemeiază” pe jurisprudenţa, putem spune “de principiu”, a Curţii Supreme de Justiţie în acest sens. Spre exemplu, în decizia nr.1813 din 7 mai 1999, referitoare le prelungirea arestării preventive, instanţa supremă consideră că ”dispoziţiile constituţionale nu se adresează direct organelor judiciare care aplică legea ordinară ci numai organului legislativ care trebuie să se conformeze Constituţiei şi să aducă modificări legilor ordinare. … Acelaşi regim îl au deciziile Curţii Constituţionale. Ele reprezintă un reproş adresat legiuitorului care trebuie să aducă modificările corespunzătoare legilor criticate prin aceste decizii, respectiv, în speţă Codului 174 Actualul art.278 C.p.p. prevede expres posibilitatea de a ataca în instanţă diferite acte ale procurorului, fără ca printre acestea să se numere şi cele prin care se soluţionează plângerile pentru încălcarea drepturilor apărării. 175 Curtea de Apel Craiova, decizia penală nr.454/2000. Instanţa consideră în motivare că plângerea este în mod evident inadmisibilă pe de o parte pentru că nu există nici o reglementare expresă în legea ordinară iar pe de altă parte pentru că deciziile Curţii Constituţionale nu sunt obligatorii decât pentru jurisprudenţa ulterioară a acestei instanţe, nu însă şi pentru instanţele ordinare.

199

de procedură penală.” Această atitudine a instanţei supreme contrară Constituţiei176, urmată de cvasitotalitatea celorlalte instanţe ordinare, face ca procedura de contencios constituţional, unul din mijloacele cele mai importante de protejare a libertăţilor fundamentale, să fie lipsită de orice eficienţă practică.

Nu vom dezvolta însă acum această problematică. Ne limităm numai să subliniem faptul că, legislaţia lacunară dublată de această jurisprudenţă refractară la aplicarea Constituţiei duc practic la eliminarea din dreptul intern a oricărei posibilităţi de înlăturare a atingerilor aduse dreptului la apărare în cursul urmăririi penale.

În condiţiile în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune obligaţia statelor de a asigura un recurs efectiv în dreptul intern pentru apărarea drepturilor recunoscute de aceasta (art.13), considerăm că s-ar putea pune întrebarea legitimă dacă dreptul la apărare beneficiază de un astfel de recurs în dreptul românesc. Chiar în situaţia în care Curtea Europeană are o concepţie destul de cuprinzătoare despre ceea ce ar trebui să însemne un astfel de recurs177, considerăm ar fi relativ dificil de demonstrat că procedura prevăzută de articolele 275-278 C.p.p ar constitui un recurs efectiv pentru înlăturarea atingerilor aduse dreptului la apărare al persoanelor reţinute sau arestate preventiv.

176 Art.147(4) din Constituţie prevede că “ Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” 177 Remediul nu trebuie să fie neapărat jurisdicţional, ci şi administrativ, cu condiţia ca el să conducă la remedierea efectivă a încălcării respective (Cristina Şandru, Drepturile deţinuţilor şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Revista Română de Drepturile Omului, nr.20, 2001, p.17).

200

Secţiunea a III-a - Cadrul juridic general al măsurilor preventive

Măsurile preventive reprezintă în dreptul român cele

mai importante atingeri aduse libertăţii individuale. Ele constituie un adevărat pericol pentru acest drept fundamental mai ales pentru faptul că se aplică unei persoane care se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Pentru acest motiv trebuie să fie aplicate cu mare rezervă de către organele judiciare şi numai atunci când sunt neapărat necesare. Aceste măsuri trebuie aplicate cu stricta respectare a legii. Protecţia contra limitărilor arbitrare ale libertăţii individuale de către puterea statală constituie esenţa siguranţei persoanei fizice178.

Constituţia României, în articolul 23 şi Codul de procedură penală reglementează relativ strict aceste măsuri. Ele nu pot fi luate decât în scopurile prevăzute expres de articolul 136 alin.1 C.p.p: pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Luarea măsurii preventive în orice alt scop decât cele menţionate mai sus constituie o atingere ilegală adusă libertăţii individuale.

În dreptul român există patru tipuri de măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă. În prezenta lucrare nu ne propunem să realizăm decât o trecere în revistă succintă a acestor limite ale libertăţii individuale.

Măsura reţinerii este de obicei luată de către organul de poliţie dar poate, a fortiori, să fie luată şi de către procuror sau de către instanţa de judecată. Celelalte două măsuri preventive, obligarea de a nu părăsi localitatea şi arestarea preventivă nu pot fi dispuse decât de către judecător. Atunci când se ia o măsură preventivă ea nu trebuie apreciată in abstracto ci 178 Jean-Jacques Israel, op.cit., p.377.

201

concret, în funcţie de scopul urmărit, de pericolul social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele sau de alte situaţii ce privesc persoana faţă de care se ia măsura (art.136 alin.ultim C.p.p.). Pentru aceste motive este important ca actul prin care se ia această măsură atât de importantă să fie motivat. Acesta trebuie să cuprindă în mod obligatoriu indicarea faptei care face obiectul învinuirii, textul de lege în care se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă precum şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.

Persoanei arestate sau reţinute trebuie să i se aducă imediat la cunoştinţă motivele luării măsurii respective iar învinuirea în cel mai scurt timp în prezenţa unui avocat.

În situaţia în care nu mai există temeiurile care au fost avute în vedere la data luării măsurii arestării preventive sau când nu au apărut temeiuri noi care să impună în continuare privarea de libertate, aceasta trebuie revocată. De asemenea măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură atunci când s-au schimbat temeiurile.

Potrivit articolului 140 C.p.p măsurile preventive încetează de drept atunci când expiră termenele prevăzute de lege sau de către organele judiciare precum şi în caz de scoatere de sub urmărirea penală, de încetare a urmăririi penale, de încetare a procesului penal sau de achitare.

Prin revizuirea legii fundamentale s-a încercat limitarea duratei măsurii arestării preventive în faza de urmărire penală. Astfel în articolul 23 (5) prevede: "În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile."

Vom analiza mai întâi semnificaţia noţiunii de "termen rezonabil", urmând apoi să vedem semnificaţia celorlalte dispoziţii ale textului.

202

Acest articol, introdus prin legea de revizuire a Constituţiei, prevede că, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă nu poate depăşi un "termen rezonabil". Noţiunea nu a fost introdusă întâmplător ci pentru că ea este utilizată de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în articolul 5 par.3 când statuează dreptul persoanei arestate preventiv de "a fi judecată într-un termen rezonabil" şi în articolul 6 par.1 referitor la dreptul persoanei la un proces "echitabil, public şi într-un termen rezonabil" pentru orice acuzare în materie penală. În aceste condiţii interpretarea noţiunii nu se poate face oricum de către judecătorul naţional ci numai în conformitate cu interpretarea care i-a fost dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere şi dispoziţiile articolului 20 (2) din legea fundamentală. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a stabilit un anumit cuantum pentru durata arestării preventive, caracterul rezonabil al acesteia fiind analizat de la caz la caz. Două criterii au fost fixate prin jurisprudenţa timpurie a Curţii (hotărârea pronunţată la 27 iunie 1968 în cazul Wemhoff contra RFG): motivele invocate de stat pentru justificarea arestării preventive să fie pertinente şi suficiente iar procedura de prelungire a măsurii să fi fost respectată.

Trebuie subliniat faptul că textele convenţionale menţionate mai sus impun ca persoana arestată preventiv să fie "judecată" într-un termen rezonabil, ceea ce înseamnă că atunci când se analizează caracterul rezonabil al duratei arestării preventive va fi avută în vedere întreaga perioadă de timp scursă de la data luării măsurii arestării preventive şi cel puţin până la data pronunţării instanţei de fond. Astfel, perioada analizată cuprinde, în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât faza de urmărire penală cât şi faza de judecată (cel puţin judecata în primă instanţă). Or, textul constituţional analizat impune un termen rezonabil al arestării preventive numai pentru faza de urmărire penală nu şi pentru

203

faza de judecată, ceea ce este criticabil prin prisma dispoziţiilor convenţionale menţionate.

În ceea ce priveşte termenul de 180 de zile menţionat ca durată maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale, trebuie subliniat că din redactarea textului rezultă intenţia constituantului de a considera că acest termen este cu totul excepţional şi că, de obicei, o persoană nu poate fi ţinută în arest preventiv în cursul urmăririi penale decât o perioadă de timp mai mică de 180 de zile. Astfel, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu atenţie, la fiecare cerere de prelungire a măsurii dacă această prelungire se impune sub aspectul caracterului rezonabil al duratei totale a arestării, conform criteriilor menţionate mai sus.

În cazul în care o persoană este reţinută sau arestată în mod nelegal se pune problema reparării prejudiciului suferit în acest mod.

Legislaţia română înainte de intrarea în vigoare a legii nr.281/2003 nu prevedea expres posibilitatea unei astfel de reparaţii. Conform articolului 504 C.p.p. în vechea redactare, o persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă avea dreptul la reparaţii decât atunci când fusese scoasă de sub urmărire penală sau când fusese achitată. Astfel, o persoană arestată sau reţinută în mod nelegal, nu avea dreptul la despăgubiri dacă nu fusese achitată sau dacă nu fusese scoasă de sub urmărire, cu toate că nelegalitatea măsurii fusese, deja, stabilită printr-o decizie judecătorească definitivă. (de exemplu în baza procedurii prevăzută de fostul art.1401 C.p.p.).

Pentru aceste motive articolul 504 C.p.p. a fost declarat neconstituţional întrucât încalcă articolul 48 din Constituţie (prin decizia nr.45/1998 a Curţii constituţionale)

Pentru o persoană care a suferit un prejudiciu ca urmare a unei reţineri sau arestări ilegale, exista posibilitatea teoretică de a acţiona în pretenţii contra statului, întemeindu-se pe decizia de mai sus a Curţii Constituţionale precum şi pe

204

articolul 48 din Constituţie care ar fi trebuit aplicat în mod direct. Cu toate aceste instanţele de drept comun sunt foarte reticente la o astfel de procedură, invocând, în cazuri similare, pe de o parte lipsa unor norme procedurale exprese în legile ordinare, pe de altă parte lipsa de obligativitate a deciziilor Curţii Constituţionale. În aceste condiţii şansele de reuşită ale unei astfel de acţiuni sunt minime.

Potrivit articolului 5 par.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ¨Orice persoană victimă a unei arestări sau detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri.¨ Acest drept trebuie să fie unul efectiv şi nu unul teoretic. Neconcordanţele dintre dreptul român şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au dus în cele din urmă la condamnarea României pentru încălcarea articolului 5 par.5 din Convenţie.179

Ca urmare a acestei sancţiuni, prin OUG nr.66/2003 aprobată ulterior prin Legea nr.281/2003, a fost modificat articolul 504 C.p.p., în încercarea de a-l adapta cerinţelor europene. Alineatul 2 prevede acum expres că "are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal."

179 Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în cazul Pantea contra României (§ 258-271).

205

Capitolul VIII: DREPTUL LA RESPECTUL VIEŢII PRIVATE

Secţiunea I – Consideraţii generale

În cadrul acestui capitol vom trata principalele aspecte ale vieţii private, în sensul larg al termenului, sens utilizat în special de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu această ocazie ne vom referi şi la drepturi pe care Constituţia României le reglementeză separat, precum dreptul la un mediu sănătos.

La nivel Constituţional sunt mai multe articole care reglementează mai multe aspecte ale vieţii private , în sensul larg al termenului. Este vorba, în primul rând de art.26 intitulat „Viaţa intimă, familială şi privată” la care se mai adaugă art. 27 „Inviolabilitatea domiciliului” şi art.28 „Secretul corespondenţei”. În concepţia Curţii europene chiar şi dreptul la un mediu sănătos ţine tot de viaţa privată a persoanei, astfel încât ar fi incidentă în cauză şi reglementarea acestui drept în Constituţia României, respectiv art.35 intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”.

1. Conţinutul dreptului la viaţă privată În art.26, Constituţia României prevede: „(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa

intimă, familială şi privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” Acest articol reprezintă o reflectare a principiului demnităţii umane prevăzut în art.1 (3) din legea fundamentală.

206

El utilizază trei noţiuni diferite, viaţa intimă, viaţa familială şi viaţa privată, fără însă oferi o definiţie a lor.180 Rămâne astfel în sarcina jurisprudenţei să definească sau cel puţin să delimiteze aceste noţiuni, atât de apropiate ca semnificaţie. Viaţa intimă familială şi privată cuprinde o multitudine de aspecte ale activităţii persoanei, aspecte care, în genral, nu presupun o componentă publică ori sunt strâns legate de personalitatea indivitului, de trăsăturile şi alegerile sale. În încercarea de determinare a sferei de aplicare a art.26 din Constituţie, trebuie să avem în vedere interpretarea pe care Curtea Europeană o dă noţiunii de viaţă privată, aşa cu este ea reglementată în art.8 din Convenţie. Nu trebuie să peierdem din vedere faptul că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să fie interpretate şi aplicate în concordanţă cu acest tratat, conform art.20 din Constituţie.

În această interpretare, art.26 din Constituţie protejază: secretul opiniilor şi datelor cu caracter privat181, inclusiv al datelor medicale, viaţa sexuală a persoanei, dreptul la propria imagine, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, egalitatea în drepturi a soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii182 etc. De asemenea, dreptul de a dispune de ea însăşi al persoanei fizice este un alt aspect al vieţii private care subliniază că individul uman este propriul său stăpân, fiind singurul care decide în ultimă instanţă ceea face cu corpul şi intelectul său. În jurisprudenţa europeană acest drept a fost invocat mai ales ca o libertate corporală, pentru a se justifica dreptul la avort.183 180 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.48 181 Cu privire la acest aspect al vieţii private a se vedea şi hotărârea CEDO din 4 mai 2000, pronunţată în cazul Rotaru contra României. 182 A se vedea în acest sens hotărârea CEDO din 25 ianuarie 2000, pronunţată îm cazul Ignaccolo-Zenide contra României. 183 A se vedea în acest sens hotărârea CEDO din 29 octombrie 1992, pronunţată în cazul Open Door şi Dublin Well Woman contra Irlandei.

207

2. Obligaţiile statului Aceste drepturi crează unele obligaţii în sarcina statului.

În alineatul 1 al art.26 se menţionează că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc ...” Rezultă că, în primul rând, acestea sunt obligate se se abţină de la orice acţiune de natură a aduce atingere dreturilor restective, ele sunt obligate să le „respecte”. În al dilea rând, ele nu trebuia să se limiteze la această obligaţie negativă, nu trbuie să aibă numai o atitudine pasivă, ci să „ocrotească” aceste drepturi, să ia toate măsurile necesare pentru protecţia lor.

3. Raporturile cu alte drepturi Uneori dreptul la protecţia vieţii private intră în conflict

cu drepturi fundamentale ale altor persoane. Aşa cum am arătat în capitolul referitor la dreptul la viaţă, uneori dreptul mamei de a dispune de propriul corp, ca elemnt al dreptului la viaţă privată, este opus unui eventual drept la viaţă al copilului nenăscut. De cele mai multe ori însă, dreptul la viaţă privată se intersectează cu libertate de exprimare, soluţionarea acestui conflict realizându-se în jurisprudenţa Curţii europene după criterii bine determinate şi ţinând cont de cazul concret.184 În jurisprudenţa Curţii Constituţionale lucrurile nu sunt atât de clare, observându-se o tendinţă spre protejarea cu precădere a viţii private, dar văzută nu ca un drept fundamental propriu-zis, ci ca o aplicaţie a principiului general al demnităţii umane.185

4. Restrângerile dreptului la protecţia vieţii private În mod evident drepturile apărate de articolul 26 nu sunt

drepturi absolute. Exerciţiul lor poate fi limitat de către 184 A se vedea în acest sens capitolul referitor la libertatea de exprimare. 185 Decizia Curţii Constituţionale nr.62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la neconstituţionalitatea normelor de abrogare a infracţiunilor de insultă şi de calomnie. A se vedea şi comentariul acestei decizii apărut în revista Curierul Judiciar, nr.3/2007, pag. 4 - 24, autori Dan Claudiu Dănişor şi Sebastian Răduleţu.

208

autorităţi cu respectarea dispoziţiilor exprese ale art.53 din Constituţie. Orice limitare a acestor drepturi trebuie să fie făcută numai prin lege şi numai dacă este necesară într-o societate democratică, în sensul dat acestei sintagme de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Măsura respectivă trebuie să fie proporţională cu sitaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără să aducă atingere însăşi existenţei dreptului respectiv.

Secţiunea a II-a – Inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei

O situaţie aparte o reprezintă în Constituţie protecţia

domiciliului şi a corespondenţei care sunt reglementate separat în art.27 şi 28. Aceste norme constituţionale tind să protejeze tot elemente ale vieţii private dar au necesitat o reglementare distinctă determinată de specificul restrângerilor ce pot fi aduse de către stat în cursul procesului penal.

Art.27 intitulat „Inviolabilitatea domiciliului” dispune: „(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu

poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.

(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:

a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;

b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; d) prevenirea răspândirii unei epidemii. (3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează

în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. (4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară

de cazul infracţiunilor flagrante.”

209

Protejarea domiciliului este determinată de faptul că acesta reprezintă locul de desfăşurare a vieţii private a persoanei. Inviolabilitatea domiciliului este o regulă de rang constituţional reflectată şi în legislaţia penală prin sancţionarea ca infracţiune a violării de domiciliu186.

De la regula inviolabilităţii domiciliului există unele excepţii, menţionalte în alineatul al doilea, dintre care cea mai des întâlnită este percheziţia. Aceasta este reglemantată strict în Codul de procedură penală187, scopul ei fiind descoperirea şi strângerea probelor. În ceea ce priveşte secretul corespondenţei, art.28 din Constituţie prevede: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.”

Şi corespondenţa reprezintă un element esenţial al vieţii private, aceasta fiind în principiu personală, nefiind, de regulă, destinată publicului. Vizând un aspect al secretului viţii persoanei, este nevoie ca ea să fie protejată.

Regula secretului corespondenţei suportă unele limitări speciale determinate de necesitatea desfăşurării instrucţiei penale. Ne referim mai ales la interceptările şi înregistrările audio sau video efectuate în cadrul procesului penal. Aceste interceptării şi înregistrări sunt în principiu de competenţa judecătorului şi trebuie să respecte regulile stricte stabilite în art.911 şi urm. C.p.p.

186 Art.192 C.p.: „Violarea de domiciliu. Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani. În cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Pentru fapta prevăzută în alin. 1, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.” 187 Regulile de efectuare a percheziţiei domiciliare sunt prevăzute în art.100 şi urm. C.p.p.

210

Capitolul IX: LIBERTATEA DE GÂNDIRE, DE CONŞTIINŢĂ

ŞI DE RELIGIE

Secţiunea I – Consideraţii generale Aceste libertăţi sunt protejate de Constituţia României

prin art.29, intitulat « Libertatea conştiinţei »188 şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin art.9, denumit « Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie »189. 188 “Libertatea conştiinţei

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.” 189 „Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică,

211

Drepturile reglementate de cele două articole sunt complexe şi prezintă atât o latură internă, cât şi una externă. Ele privesc toate domeniile domeniile gândirii umane precum morala, filosofia, politica sau religia. În ceea ce priveşte aspectul lor intern, referitor la idei, concepţii, gânduri, care nu sunt încă exteriorizate, libertăţile respective, denumite şi libertăţi ale forului interior pot fi considerate absolute întrucât nimeni nu le poate limita în vreun fel. Însă, de principiu orice proces de reflecţie, de gândire al individului presupune şi posibilitatea de a transmite ideile semenilor. Libertatea de gândire are, deci, ca şi corolar, un aspect extern reprezentat de manifestarea ideilor filosofice, morale, religioase sau politice.190 În această formă exteriorizată, libertăţile de gândire, de conştiinţă şi de religie produc efecte sociale şi devin relative, în sensul că statul le poate limita exerciţiul. « În momentul când ele se exprimă prin acte exterioare, adică individul înţelege să-şi manifeste convingerile sau religia sa, drepturile în discuţie devin fapte sociale, astfel că se impune organizarea exercitării lor de către autorităţile statale. »191

Libertatea de conştiinţă a fost definită în doctrină ca libertatea fiecărui individ să adopte atitudinea intelectuală pe care o doreşte, să –şi exprime şi să-şi susţină convingerile. Într-un cuvânt, libertatea fiecărui om de a gândi şi de a spune ceea ce el crede că este adevărat.192

Numeroase probleme ridică însă libertatea religiei, din cauza consecinţelor sociale şi individuale pe care le are religia. protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.” 190 Jean Loup Charrier, Code de la Convention Européenne des Droits de l´Homme, Editura Litec, Paris, 2000, p.167. 191 Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, volumul I Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, p.697. 192 J. Robert, Liberté de conscience, pluralisme et tolerance, în culegerea Liberté de conscience, Consiliul Europei, 1993, p.27.

212

Importanţa libertăţii religioase şi specificul acesteia se pot deduce chiar din formularea celor două acte normative menţionate anterior, unde majoritatea clauzelor tind să reglementeze chiar această libertate.

Secţiunea a II-a – Protecţia libertăţii religiei în Constituţa României

I. Reglementarea principală : articolul 29

Reglementarea constituţională a libertăţii religiei, în

cadrul mai larg al libertăţii opiniei, este puternic influenţată de tratatele internaţionale privind drepturile omului, în special de art.9 al Convenţiei europene a drepturilor omului, influenţă care este întărită de rolul pe care, cel puţin formal, îl are Convenţia în sistemul naţional de drept193.

Articolul 29 din legea fundamentală română constituie undispozitiv constituţional relativ complet şi potenţial destul de protector pentru libertatea religioasă.194 Sunt garantate : libertatea credinţelor religioase şi dreptul fiecăruia de a-şi alege religia, libertatea de organizare a cultelor în conformitate cu propriile statute, autonomia cultelor faţă de stat dar şi sprijinul acestuia din urmă, inclusiv pentru asistenţa religioasă în armată, în spitale, în orfelinate, în azile sau în penitenciare. În fine, este consfinţit dreptul părinţilor să asigure, potrivit propriilor lor convingeri, educaţia copiilor lor minori.

O problemă care ar putea apărea în ceea ce priveşte art.29 din Constituţie de referă la ambiguitatea alinetului 4 care reglementează relaţiile dintre culte “În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire

193 Pentru dezvoltări în acest sens, a se vedea primul capitol al prezentei lucrări. 194 Gérard Gonzalez, La Convention européenne des Droits de l'Homme et la liberté des religions, Editua Economica, Paris, 1997, p.135.

213

religioasă. » Or, acţiunile de prozelitism care au fost validate195 de către Curtea europeană ca fiind inerente dreptului de a-şi schimba religia, în cazul unei jurisprudenţe interne mai puţin liberale ar putea fi relativ uşor catalogate ca « acţiuni de învrăjbire religioasă » interzise de acest text constituţional.

II. Alte norme constituţionale incidente

Alături de articolul 29, în Constituţia României există şi

alte norme care, cel puţin indirect, contribuie la protecţia libertăţii religioase. Astfel este interzisă utilizarea ca şi criteriu de discriminare a opţiunii religioase. Conform art.4 (2) “România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. Această dispoziţie este completată de art.16 (1) potrivit căruia «Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”

În ceea ce priveşte educaţia religioasă aceasta este în principiu garantată de către stat în primul rând prin organizarea de ore de religie în cadrul învăţământului public dar şi prin asigurarea autonomiei învăţământului confesional. Potrivit art.32 (7) din legea fundamentală «Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. » 195 În hotărârea CEDO din 25 mai 1993, pronunţată în cazul Kokkinakis contra Greciei, Curtea menţionează în acest sens: "În termenii articolului 9, libertatea de a-şi manifesta religia nu se exercită numai într-un mod colectiv, în cadru « public », şi în cercul acelora care împărtăşesc credinţa respectivă ; ne putem prevala de asemenea de această libertate în mod « individual » şi în cadrul « privat » ; în altă ordine de idei, ea comportă în principiu dreptul de a încerca să-ţi convingi aproapele, drept fără de care « libertatea de schimbare a religiei sau a convingerii », consacrată de art.9, ar risca să rămână fără nici un efect."

214

Cu toate acestea, chiar în condiţiile garantării învăţământului religios în şcolile de stat, în general, aşa cum vom vedea mai jos, este conservat dreptul părinţilor la educarea copiilor lor minori otrivit propriilor convingeri. Pe lângă textul art.29 (6) menţionat mai sus, constituţia mai prevede şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia copiilor în art.48 (1) «Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.»

Secţiunea a II-a – Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia libertăţii religioase

Dar aceste norme constituţionale ar rămâne o simplă

formă fără fond dacă nu ar fi dublate de o jurisprudenţă creatoare care să le aplice în cazurile concrete. În general în România normele constituţionale sunt apărate de către Curtea constituţională care poate exercita asupra legilor şi a altor acte cu caracter normativ un control de constituţionalitate destul de extins aceasta fiind denumită «garantul supremaţiei Constituţiei » (art.142-1).

Până în prezent Curtea constituţională a avut puţine ocazii să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor acte normative prin raportare la art.29 din Constituţie. De altfel numărul relativ mic al unor astfel de procese se observă şi la nivelul instanţei europene care s-a pronunţat pentru prima dată pe fond în anul 1993 cu ocazia afacerii Kokkinakis.

În continuare, pentru a ilustra modul de apărare a libertăţii religiei de către instanţa română de contencios constituţional, am ales două categorii de decizii ale acesteia, prima referitoare la învăţământul religios obligatoriu iar a doua releritoare la recunoaşterea unor culte interzise în mod abuziv de regimul totalitatar dinainte de 1989.

215

I. Jurisprudenţa referitoare la predarea orelor de religie în şcolile publice

În anul 1995 a fost adoptată de către Parlament Legea

învăţământului nr.84/1995 care în articolul 9 dispunea: “Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară. În învăţământul primar religia este disciplina obligatorie, în învăţământul gimnazial este opţională, iar în invăţământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul parintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.”

Cu privire la acest text de lege a fost declanşat controlul de constituţionalitate a priori de către un grup se parlamentari care au sesizat Curtea constituţională. În esenţă ei au susţinut că aduce atingere art.1(3) din Constituţie privind “libera dezvoltare a personalităţii umane”, art.26 (2) care prevăd că “persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi”, ale art.29 (1), (2) şi (6) privind libertatea conştiinţei şi ale art.45 (5) privind obligaţia autorităţilor publice de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

În continuare ne vom referi la considerentele deciziei nr.72 din 18 iulie 1995196 pronunţate în speţă numai în ceea ce priveşte analiza constituţionalităţii în raport de libertatea de conştiinţă.

Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a constituţionalităţii art.9 (1) din Legea învăţământului, Curtea reaminteşte că potrivit art.20 (1) din Constituţie, normele acesteia trebuie să fie interpretate în acord cu tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice precum şi Convenţia europeană a drepturilor omului. 196 Publicată în Monitorul Oficial nr.167 din 31 iulie 1995.

216

În continuare Curtea remarcă faptul că textul atacat permite totuşi o interpretare conformă cu art.29 din Constituţie precum şi cu tratatele internaţionale menţionate.

Astfel, dreptul de a alege menţionat în acest text semnifică şi posibilitatea de a nu avea nici o opţiune religioasă iar alegerea cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit asigură dreptul reprezentanţilor legali ai copilului de a decide, potrivit propriilor convingeri, în legătură cu educaţia copiilor minori, ca expresie a autorităţii părinteşti.

Introducerea în învăţământul primar a religiei, ca disciplină obligatorie, nu înseamnă obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul părintelui sau al tuturelui de a asigura educaţia copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea finală din structura art.9 (1) rezultă că “obligativitatea” priveşte includerea religiei ca disciplină în planurile de învăţământ, iar nu urmarea cursurilor respective de către elevi, religia sau confesiunea rămânând să fie alese sau nu.

În concluzie Curtea stabileşte că prevederile atacate sunt constituţionale numai dacă se respectă, conform art.29 (1) şi (6) din Constituţie, dreptul părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor a căror răspundere le revine.

Trebuie menţionat că, de multe ori, Curtea a optat pentru această tehnică, şi anume stabilirea unei interpretări obligatorii pentru un text de lege, interpretare care să-l pună în accord cu Constituţia.

A preferat să facă acest lucru decât să declare textul respective neconstituţional. Din punct de vedere practic, al aplicării normei respective, efectele sunt aceleaşi, dispoziţiile constituţionale fiind respectate.

Această intepretare este în acord nu numai cu dispoziţiile constituţionale privind apărarea dreptului părinţilor la educarea copiilor lor minori, ci şi cu dispoziţiile

217

convenţionale în materie, respectiv art.2 din Primul protocol adiţional la Convenţie197.

Această jurisprudenţă a instanţei de control constituţional nu a rămas fără ecou în mediile politice româneşti, astfel încât în anul 1999, în forma republicată a Legii învăţământului nr.84/1995 textul din legea învăţământului a fost modificat substanţial, în noua reglementare fiind eliminat caracterul obligatoriu al orelor de religie:

“Planurile-cadru ale invatamantului primar, gimnazial, liceal si profesional includ religia ca disciplina scolara, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul parintilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia si confesiunea.

La solicitarea scrisa a parintilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie. In acest caz situatia scolara se incheie fara aceasta disciplina. In mod similar se procedeaza si pentru elevul caruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat conditiile pentru frecventarea orelor la aceasta disciplina.”

II. Jurisprudenţa referitoare la dreptul asupra lăcaşurilor

de cult ce aparţinuseră Bisericii Greco-catolice

1. Contextul social O altă jurisprudenţă interesantă dezvoltată de Curtea

Constituţională în material libertăţii religiei o reprezintă deciziile referitoare la problema lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale ce aparţinuseră Bisericii greco-catolice din România.

Până după al doilea război mondial această biserică a avut un rol religios, cultural şi politic important, în special în

197 "Dreptul la instruire Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice.”

218

Transilvania. Autonomia sa faţă de stat era accentuată şi de împrejurarea că, din punct de vedere ierarhic, era subordonată direct Papei, aşadar unei autorităţi externe.

Este evident că această biserică influentă şi autonomă faţă de stat constituia un real pericol pentru tendinţele hegemonice ale regimului totalitar comunist instalat în România începând cu 6 martie 1946. Printr-un Decretul nr.358/1948, această biserică a fost declarată ilegală, preoţii acesteia au fost arestaţi iar bunurile ei au fost fie naţionalizate, fie date în administrarea bisericii ortodoxe.

După Revoluţia din decembrie 1989 şi prăbuşirea regimului communist, existenţa Bisericii Greco-Catolice a fost recunoscută oficial prin Decretul-lege nr.9/1989 şi s-au luat unele măsuri reparatorii prin Decretul-lege nr.129/1990. Prin acest act normativ a fost recunoscută oficial această biserică, ea organizându-se şi funcţionând în conformitate cu regimul general al cultelor religioase din România. Cu privire la patrimoniul acestei biserici s-a decis restituirea cvasitotalităţii bunurilor confiscate în anul 1948 şi aflate în 1990 în proprietatea statului român.

O situaţie delicată o prezentau, însă, lăcaşurile de cult şi casele parohiale care după 1948 nu au rămas în proprietatea statului, ci au fost trecute în proprietatea bisericii ortodoxe. Cu privire la acestea, statul nu a putea dispune fără a risca proteste din partea credincioşilor ortodocşi. Nefiind pregătite să-şi asume acest risc autorităţile române au lăsat reglementarea situaţiei juridice a acestor bunuri în sarcina exclusivă a reprezentanţilor celor două culte. Articolul 3 din acest Decret-lege nr.129/1990 prevedea că situaţia juridică a acestor bunuri se va stabili de către o comisise mixtă formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.

Acest articol stabilea un organ special competent să se pronunţe asupra situaţiei juridice a acestor bunuri, comisia

219

mixtă formată din reprezentanţii celor două culte, precum şi un criteriu pe care acest organ trebuie să-l ia în considerare, anume voinţa majorităţii credincioşilor din comunităţile unde se află aceste bunuri.

Sistemul adoptat de legiuitor nu a dovedit nici un fel de eficienţă practică, el fiind blocat încă de la început. Pe de o parte, constituirea şi funcţionarea acestor comisii nu a fost reglementată şi, date fiind interesele contradictorii, era puţin probabil să ajungă la o hotărâre comună. Astfel, din punct de vedere strict procedural aceste comisii nu puteau funcţiona.

Pe de altă parte, criteriul legal instituit, opţiunea majorităţii credincioşilor, este net în favoarea bisericii ortodoxe, din moment ce în perioada totalitară cei mai mulţi credincioşi greco-catolici trecuseră la ortodoxie.

2. Sesizarea Curţii Constituţionale În aceste condiţii, restituirea imobilelor de cult aflate

încă în proprietatea bisericii ortodoxe era practic imposibil de realizat. Această situaţie punea astfel probleme nu numai în ceea ce priveşte respectarea dreptului de proprietate asupra imobilelor respective ci şi în ceea ce priveşte respectarea libertăţii cultului. Este evident că, fiind vorba de imobile destinate celebrării cultului, problema respectării acestui ultim drept se punea cu acuitate, aceasta cu atât mai mult cu cât în multe parohii Biserica greco-catolică nu dispunea de alte biserici.

Drept urmare, multe parohii greco-catolice, văzând imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate în condiţiile descrise mai sus au introdus în justiţie acţiuni în revendicare potrivit principiilor de drept comun reglementate de codul civil. Acestor acţiuni, comunităţile ortodoxe le-au opus excepţia neîndeplinirii procedurii prevăzută de art.3 din legea specială. În acest cadrul procesual, reclamantele, parohiile greco-catolice, au ridicat excepţii de neconstituţionalitate a

220

art.3 din decretul-lege nr.129/1990, excepţii asupra cărora s-a pronunţat Curtea constituţională prin diferite decizii198.

3. Argumentele autoarelor excepţiilor de neconstitu-

ţionalitate În mod esenţial în cadrul acestei proceduri speciale,

reclamantele au susţinut printre altele că acest text din legea specială încalcă mai multe drepturi fundamentale.

În primul rând, încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut în art.21 din Constituţie. Episcopiile reclamante susţineau că textul de lege atacat constituie o îngrădire a acestui drept întrucât condiţionează accesul la instanţă de pronunţarea prealabilă a unei hotărâri a comisiei mixte formată din reprezentanţii celor două culte. Or, legea respectivă nu reglementează în nici un fel procedura de constituire a unei astfel de comisii, astfel încât, dacă una dintre cele două părţi cu interese contrare refuză să coopereze, comisia nu se poate constitui şi implicit nici nu poate fi promovată o acţiune în justiţie pentru apărarea dreptului de proprietate asupra bunului. În plus, comisia respectivă, dacă s-ar constitui, ar putea decide numai având în vedere criteriul voinţei majorităţii credincişilor din unitatea administrativă respectivă. Însă, în toate cazurile, cetăţenii de religie ortodoxă sunt net superiori numeric celor de religie Greco-catolică. Condiţionând în acest mod promovarea unei acţiuni în revendicarea bunurilor religioase, reclamantele au considerat că textul de lege atacat încalcă pricipiul liberului acces la justiţie.

În al doilea rând, textul atacat cu excepţia de neconstituţionalitate încălca dreptul de proprietate, consacrat de fostul art.41 (actual 44) din Constituţie, întrucât imposibilitatea apărării în instanţă a dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu înseamnă violarea acestui drept. 198 Spre exemplu, decizia nr.127 din 16 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.66 din 11 aprilie 1995.

221

În al treilea rând, în opinia reclamantelor, art.3 din Decretul-lege nr.129/1990 nu încalcă numai dreptul de liber acces la justiţie şi dreptul de proprietate ci şi libertatea de conştiinţă apărată, aşa cum am arătat, de art.29 din legea fundamentală. Potrivit reclamantelor lăcaşul de cult este de esenţa cultului pentru că acolo se celebrează cultul şi tot acolo se întâlnesc aderenţii cultului respectiv, fără aceste imobile fiind imposibil să se practice cultul.

Am menţionat susţinerile reclamantelor nu numai cu privire la libertatea religiei ci şi cu privire la accesul la justiţie şi la dreptul de proprietate întrucât cele trei drepturi fundamentale sunt strâns legale, soluţia adoptată de instanţa de contencios constituţional cu privire la unul dintre ele având influenţă asupra celorlalte.

4. Considerentele deciziilor Curţii Constituţionale Cu privire la pretinsa încălcare a liberului acces la

justiţie, Curtea constituţională a decis că această susţinere nu este întemeiată. În opinia Curţii, procedura instituită de art.3 nu ar încălca pricipiul liberului acces la justiţie, aceasta având doar un caracter prealabil unui eventual proces.

De asemenea, potrivit instanţei de contencios constituţional, nu s-ar putea susţine că articolul în cauză ar constitui o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantelor din moment ce acest drept pretins de către reclamante trebuie comparat cu dreptul de proprietate al pârâtei biserica ortodoxă, drept de proprietate ce rezultă din lege, adică din Decretul nr.358/1948. Chiar dacă acesta a fost abrogat în 1990, efectele sale anterioare acestei date ar trebui menţinute, orice interpretare contrară fiind o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, principiu de ordin constituţional.

În plus, Curtea constituţională susţine că norma atacată pentru neconstituţionalitate nu ar încălca nici libertatea de conştiinţă apărată de art.29 din legea fundamentală, din contră

222

ar fi în perfectă concordanţă cu acesta. Bunurile strict religioase precum bisericile şi casele parohiale sunt destinate uzului public al credincioşilor, astfel încât retrocedarea lor ar putea avea loc decât cu respectarea principiului libertăţii cultelor religioase.

Restituirea lăcaşurilor de cult utilizate în present de către credincioşii ortodocşi ar însemna împiedicarea acestora de a-şi manifesta religia, astfel încât s-ar încălca “prevederile art.29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale – cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat.” În plus, în opinia Curţii, această măsură ar însemna şi încălcarea dsipoziţiilor constituţionale ce reglementează raporturile dintre culte.

În aceste condiţii Curtea crede că textul atacat nu ar reprezenta altceva decât o aplicare a principiului autonomiei cultelor faţă de stat, consacrat de art.29 (5) din Constituţie. În opinia instanţei de contencios constituţional, statul nu numai că nu poate dispune retrocedarea imobilelor respective pentru a nu aduce atingere libertăţii de conştiinţă a credincioşilor ortodocşi, aşa cum am arătat mai sus, dar nu este autorizat nici cel puţin să exercite un arbitraj între cele două culte, tocmai datorită autonomiei acestora.

Mai mult decât atât, utilizarea de către textul de lege atacat a criteriului majorităţii pentru determinarea soartei juridice a bunurilor în litigiu nu ar constitui decât o aplicare a art.1(3) din Constituţie potrivit căruia România este un stat democratic. “Reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret, ţinând seama de voinţa credincioşilor majoritari în present.”

Astfel, instanţa de contencios constituţional, prin mai multe decizii, şi-a conturat o jurisprudenţă constantă în sensul respingerii acestor excepţii de neconstituţionalitate, ceea ce a

223

determinat, practic, imposibilitatea valorificării în instanţă a drepturilor Bisericii greco-catolice asupra imobilelor de cult şi implicit imposibilitatea exercitării cultului în cadrul acestor imobile.

5. Analiza critică a deciziilor Curţii Constituţionale în

materie Considerăm că bunurile în litigiu nu constituie o

excepţie de la principiul liberului acces la justiţie şi că instanţele judecătoreşti sunt singurele în măsură să decidă, în ultimă instanţă, în acest tip de litigii în măsura în care părţile nu ajung la o înţelegere amiabilă.

În primul rand, prin aceste acţiuni în revendicare reclamantele tindeau să-şi apere un drept cu caracter civil, dreptul de proprietate. Indiferent de natura bunurilor ce constituie obiectul drepturil de prprietate, instanţele de judecată dispun de o competenţă generală în materie.199 Mai mult decât atât, utilizarea criteriului majorităţii în domeniul protecţiei juridice a dreptului de proprietate nu pare a fi cea mai fericită soluţie. Potrivit opiniei separate a judecătorului Miklos Fazakas la decizia nr. 127 din 16 noimebrie 1994, prin aplicarea acestui criteriu, “Biserica Greco-catolică ar pierde proprietăţile sale pentru unicul motiv că numărul credincioşilor săi este inferior celor ortodocşi. Proprietatea este o noţiune juridică independentă de numărul părţilor, se dobândeşte prin titlu juridic valabil, este opozabilă erga omnes, în sensul art.480 din Codul civil.”

În al doilea rand, imposibilitatea reclamantelor de a acţiona în justiţie pentru apărarea dreptului de proprietate pe care îl invocă asupra bunurilor în litigiu poate pune câteva probleme cu privire la apărarea libertăţii de conştiinţă. Este

199 A se vedea în acest sens jurisprudenţa constantă în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă fixată prin hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în cazul Brumărescu contra României.

224

evidentă strânsa legătură dintre libertatea religiei în sensul de posibilitate a practicării cultului şi dreptul de proprietate asupra imobilelor de cult. În aceste condiţii statul nu poate să se ascundă după principiul autonomiei cultelor şi să nu arbitreze, prin intermediul instanţelor judecătoreşti, conflictele dintre acestea. Autonomia cultelor nu exclude nicidecum protecţia jurisdicţională pe care statul trebuie să o acorde drepturilor fiecărei personae fie că este vorba de o entitate religioasă sau de un simplu particular. “…unul dintre mijloacele de exercitare a dreptului de manifestare a religiei, mai ales pentru o comunitate religioasă, în considerarea dimensiunii sale colective, este posibilitatea de a asigura protecţia jurisdicţională a comunităţii, a membrilor şi a bunurilor sale, astfel încât articolul 9 trebuie avut în vedere nu numai prin prisma art.11, ci în egală măsură şi prin prisma art.6. ”200

De altfel, după epuizarea căilor de recurs interne, unele dintre parohiile greco-catolice a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care deocamdată a pronunţat o decizie de admisibilitate201 într-unul dintre cazuri. Prin această decizie Curtea a declarat admisibilă prlângere, printre altele, şi cu privire la capetele de cerere vizând încălcarea art.9 (libertatea religiei), art.6 (accesul liber la justiţie, ca element al dreptului la un proces echitabile) şi art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (dreptul de proprietate).

200 Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2001, pronunţată în cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei, § 118. 201 Decizia din 25 mai 2004, pronunţată în cazul Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor contra României (cererea nr.48107/99).

225

Capitolul X: LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Secţiunea I – Consideraţii generale

Libertatea de exprimare reprezintă una dintre condiţiile primordiale pentru existenţa unei societăţi democratice. Ea a fost proclamată cu acest titlu atât în dreptul intern la cel mai înalt nivel cât şi în dreptul european al drepturilor omului.

În articolul 30 consacrat acestei libertăţi, legea fundamentală prevede că «Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.» Această garantare a libertăţii de exprimare este tradiţională în dreptul constituţional românesc. Principiul, stabilit de Constituţia din 1866202, a fost preluat aproape ad litteram de Constituţia din 1923. Chiar constituţia autoritară din 1938 proclamă, într-o formă mai atenuată însă, libertatea de exprimare.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră această libertate în articolul 10 § 1: «Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de

202 Art.24 alin.1 din Constituţia din 1866 prevede: «Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniunile lor prin graiu, prin scris şi prin presă, fiecare fiind respundetor de abusul acestor libertăţi în casurile determinate prin Codicele penal, care în acesta privinţă se va revisui şi complecta, fără însă a se putea restrânge dreptul în sine, sau a se înfiinţa o lege excepţională».

226

frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.».

Importanţa acestei libertăţi se poate analiza pe cel puţin două planuri. Pe de o parte, ca libertate individuală, ea reprezintă, în mod evident, o condiţie necesară pentru dezvoltarea şi activitatea fiecărui individ, mijlocul de care dispune acesta pentru a face cunoscute celorlalţi propriile gânduri, opinii sau sentimente. Din această perspectivă ea este o condiţie de exerciţiu pentru celelalte libertăţi, cum ar fi libertatea de asociere sau libertatea de conştiinţă. Pe de altă parte, la nivel social, libera exprimare, cu toate componentele sale menţionate în textele ce o consacră, reprezintă una dintre condiţiile existenţei unei societăţi democratice. Nu se poate vorbi de o astfel de societate fără ca cetăţenii care o compun să nu poată să-şi exprime în mod public opiniile cu privire la treburile publice şi fără ca ei să fie informaţi prin mass-media despre activităţile celor pe care i-au mandatat, prin intermediul votului, să se ocupe de bunul mers al comunităţii. «Această libertate fundamentală favorizează exprimarea şi difuzarea gândurilor. Ea are un rol incontestabil căci poate influenţa formarea curentelor de opinie. În acest sens, nu poate exista o democraţie veritabilă fără cetăţeni informaţi corect şi suficient.»203 Din această ultimă perspectivă, problema libertăţii de exprimare se pune cu şi mai multă acuitate în perioada alegerilor.204

Pentru toate aceste motive, libertatea de exprimare trebuie să fie principiul unei societăţi deschise. Nefiind un 203 Laurence Boisson de Chazournes, Les droits fondamentaux, vol.4 Les libertés personnelles: les libertés du for externe, livrets pédagogiques, AUPELF - UREF, p.2. 204 Pentru raporturile complexe dintre mass-media şi puterea publică, din punct de vedere politic, a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I Teoria generală, Editura Sitech, Craiova, 2006, p.315-324.

227

drept absolut, evident că şi de la acest principiu pot exista derogări justificate, însă limitele respective trebuie prevăzute expres de către lege şi trebuie să fie de strictă interpretare şi aplicare. Numai astfel se poate vorbi de o veritabilă libertate de exprimare. Simpla sa proclamare nu este suficientă. Chiar şi constituţiile din perioada comunistă au prevăzut libertatea de exprimare. Cu toate acestea, este de notorietate că ea nu a existat în acea perioadă. Deci consacrarea constituţională este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru ca libertatea de exprimare să existe cu adevărat.

A doua condiţie necesară pentru a putea vorbi de un astfel de drept fundamental este aplicarea şi apărarea sa de către judecătorul intern, atât la nivelul instanţelor ordinare cât şi la nivelul instanţei de contencios constituţional. Fără existenţa unei astfel de jurisprudenţe active care să facă aplicarea principiului prevăzut de articolul 30 din legea fundamentală în vederea limitării tendinţelor autoritare ale puterii publice, principiul libertăţii de exprimare riscă să devină o simplă formă fără fond.

Secţiunea a II-a – Limitele libertăţii de exprimare

Aşa cum am menţionat, există numeroase limitări ale

principiului libertăţii de exprimare prevăzute atât le nivel intern cât şi la nivel internaţional. Nu vom menţiona cu această ocazie decât excepţiile specifice libertăţii de exprimare.

Două categorii principale de limite aduse libertăţii de exprimare au fost consacrate de dreptul pozitiv: cele impuse de apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane şi cele impuse de apărarea interesului public. Această clasificare a fost adoptată de constituantul român de la 1991, prima categorie de excepţii fiind grupată în alineatul al şaselea al articolului 30 iar cea de-a doua în alineatul al şaptelea al aceluiaşi articol. Această clasificare nu este însă una absolută. Aşa cum vom

228

vedea, există limitări ale libertăţii de exprimare care nu pot fi încadrate cu certitudine în nici una dintre aceste două categorii.

În legătură cu prima categorie, Constituţia României prevede expres în articolul 31(6) că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Prevederile constituţionale au fost concretizate prin consacrarea de către Codul penal a infracţiunilor de insultă (art.205) şi calomnie (art.206), norme recent abrogate prin Legea nr.278/2006. De asemenea Convenţia permite, potrivit articolul 10 § 2, anumite restricţii ale libertăţii de exprimare în vederea apărării reputaţiei sau a drepturilor altuia.

Acesta este şi motivul pentru care persoanele ce practică anumite profesii (medicii, avocaţii, notarii) care le permit accesul la informaţii privitoare la viaţa privată a clienţilor lor, sunt ţinute de o obligaţie de confidenţialitate. Spre exemplu, potrivit articolului 44 (2) din legea 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ”avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredinţată, decât dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză”.

Pentru apărarea interesului public, Constituţia interzice în articolul 30 (7) «defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri». În continuarea acestor prevederi constituţionale, Codul penal pedepseşte: propaganda în favoarea statului totalitar (art.166), comunicarea de informaţii false (art.1681), ofensa adusă unor însemne (art.236), instigarea la discriminare (art.317), instigarea publică şi apologia infracţiunilor (art.324), ultrajul (art.239 alin.1), răspândirea de materiale obscene (art.325), propaganda pentru război (art.356).

229

Considerăm că unele dintre aceste infracţiuni au o formulare imprecisă, de natură să ducă, printr-o interpretare extensivă, la lărgirea arbitrară a sferei lor de aplicare.

În continuarea aceluiaşi text constituţional Ordonanţa de urgenţă nr.31 din 13 martie 2002, prin articolele 3, 4, 5 şi 6 stabileşte anumite infracţiuni, în scopul combaterii organizaţiilor şi manifestărilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob precum şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

Posibilitatea existenţei unor excepţii de la principiul libertăţii de exprimare având drept scop apărarea unui interes general este prevăzută şi de Convenţie. Sunt autorizate derogările în vederea protejării securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, siguranţei publice, sănătăţii sau moralei.

Există şi alte derogări de la principiul libertăţii de exprimare care cu greu pot fi încadrate în una din cele două categorii menţionate mai sus.

Astfel, în partea finală a articolului 10 § 2, Convenţia prevede posibilitatea îngrădirii libertăţii de exprimare de către state pentru «garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare»205. Sfera de aplicare a acestei dispoziţii este circumscrisă chiar de Curte : «Termenii „putere judiciară” se referă la aparatul judiciar sau la sectorul judiciar al puterii, precum şi la judecători în calitatea lor oficială. În ceea ce priveşte noţiunea de „autoritate a puterii judiciare”, ea reflectă în special ideea că instanţele de judecată reprezintă organele îndreptăţite să analizeze drepturile şi obligaţiile juridice şi să 205 Originea acestei prevederi trebuie căutată în dreptul anglo-saxon unde rolul tradiţional al judecătorului în calitate de creator şi interpret al dreptului are o valoare de principiu fundamental al sistemului politic. Instituţia juridică contempt of court reprezintă fapta prin care instanţele de judecată sunt împiedicate să-şi desfăşoare activitatea în bune condiţiuni. Din acest punct de vedere presei îi sunt interzise unele activităţi, precum publicarea unor acte de procedură sau formularea de verdicte înaintea pronunţării soluţiei de către instanţe.

230

soluţioneze diferendele apărute în legătură cu acestea, că opinia publică le consideră ca atare şi că aptitudinea lor de a-şi duce la îndeplinire această sarcină îi inspiră respect şi încredere.»206 Această prevedere protejează de asemenea drepturile părţilor în proces, care ar fi vătămate prin transformarea procesului aflat pe rolul instanţei într-un ”proces de presă”207.

Deci excepţia respectivă priveşte pe de o parte domeniul judiciar al puterii din perspectiva constituţională, importanţa sa în statul de drept, pe de altă parte drepturile procesuale ale părţilor.208

Această prevedere convenţională este de aplicabilitate directă în dreptul român. Ea reprezintă o noutate pentru sistemul judiciar românesc, unde grija pentru funcţionarea eficientă şi independentă a instanţelor judecătoreşti nu reprezintă, din nefericire, o preocupare majoră a autorităţilor competente.

O altă derogare de la principiul libertăţii de exprimare, prevăzută expres în teza finală a articolului 10 § 1 al Convenţiei se referă la posibilitatea pe care o au statele de a supune societăţile de radio şi televiziune la un regim de autorizaţii prealabile. Această excepţie nu este impusă, însă, de necesitatea de a proteja un interes public sau privat ci de constrângerile tehnice datorate numărului limitat de frecvenţe hertziene.

Obligaţia de rezervă a funcţionarilor publici209 reprezintă, de asemenea, o limitare a libertăţii de expresie a

206 Hotărârea din 29 martie 1979 pronunţată în cazul Sunday Times contra Regatului Unit, § 55. 207 Steven Greer, Les exceptions aux articles 8-11 de la Convention européenne des droits de l'homme, Éditions du Conseil de l'Europe, 1997, p.36. 208 Acestei problematici privind raporturile dintre presă şi puterea judecătorească, i-am consacrat o secţiune distinctă spre finalul acestui capitol. 209 Pentru dezvoltări cu privire la raporturile dintre stat şi funcţionarii săi, determinante pentru întinderea acestei obligaţii, a se vedea Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.187-189.

231

acestora în scopul protejării atât a intereselor persoanelor care se adresează autorităţilor administrative ale statelor cât şi a intereselor generale ale societăţii. Această obligaţie a fost definită ca fiind ”datoria funcţionarului public ca , atunci când este chemat să-şi exprime în mod public opiniile, să-şi măsoare cuvintele şi forma în care le exprimă”210. Dreptul pozitiv român pertinent pare a limita aplicarea acestei obligaţii numai la opiniile politice ale funcţionarilor. Astfel, legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici prevede în articolul 42: ”Funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea obligaţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.”

Secţiunea a III-a – Limitarea libertăţii de exprimare

prin norme penale : studiu de caz privind fostele infracţiuni de insultă şi calomnie

Prin legea nr. 278/2006 au fost abrogate expres

articolele 205-207 din Codul penal care prevedeau şi pedepseau infracţiunile de insultă şi de calomnie. Este fără îndoială un pas înainte în consacrarea principiului libertăţii de exprimare, protecţia valorilor apărare de normele penale abrogate urmând să fie făcută în viitor prin mijloace specifice dreptului civil, conform regulilor răspunderii civile delictuale. Considerăm, însă, că, cel puţin deocamdată, prezenta secţiune referitoare la cele două infracţiuni îşi menţine actualitatea pentru cel puţin trei motive. În primul rând există o jurisprudenţă europeană relativ bogată cu privire la România în care aceasta a fost condamnată pentru limitarea libertăţii de exprimare prin utilizarea acestor dispoziţii de drept penal. Înţelegerea acestor hotărâri ale Curţii Europene nu este posibilă fără cunoaşterea în amănunt a dreptului intern pertinent precum 210 Jean-Marie Auby, Robert Ducos-Ader, Droit administratif, Dalloz, 1986, p.209.

232

şi a practicii în materie a instanţelor penale naţionale. În al doilea rând, aşa cum am arătat, în continuare eventualele excese ale dreptului la liberă exprimare vor putea fi reprimate prin mijloace de drept civil întemeiate pe principiile răspunderii civile delictuale astfel încât valori precum demnitatea umană sau viaţa privată să fie în continuare protejate. Din această perspectivă practica judiciară de până acum, mai ales în ceea ce priveşte latura civilă a proceselor privind insulta şi calomnia, este deosebit de utilă în înţelegerea viitoarei jurisprudenţe în materie. În fine, studiul aplicării acestor norme penale ne poate ajuta în continuare în înţelegerea modului de funcţionare a presei şi a specificului acestei activităţi într-o societate democratică.

Potrivit fostului articol 205 C.p., insulta reprezenta «atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunere la batjocură.» Calomnia era «afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public.» (fostul art.206 C.p.)

În principiu, în măsura în care era dovedită existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii şi nu exista nici una din cauzele expres prevăzute de lege pentru înlăturarea răspunderii penale, inculpatul nu se mai putea apăra decât făcând proba verităţii celor afirmate sau imputate, în condiţiile articolului 207 C.p., care constituia o ”cauză de înlăturare a infracţiunii”211. Asistăm astfel la o răsturnare a sarcinii probei: dacă iniţial inculpatul se bucura de prezumţia de nevinovăţie şi partea vătămată era ţinută să dovedească existenţa infracţiunii, ulterior inculpatul era cel care trebuie să facă proba verităţii.

Trebuie precizat că proba verităţii nu era admisă decât 211 Octavian Loghin, Avram Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1992, p.79.

233

în condiţii particulare, pentru apărarea unui ”interes legitim”. Or această noţiune a fost interpretată într-un mod restrictiv de către jurisprudenţă212. Astfel, era dificilă construirea unei apărări eficiente de către inculpat în condiţiile în care probarea unor astfel infracţiuni nu punea probleme deosebite, mai ales când era vorba de presă. În acest mod existenţa normelor penale menţionate, aşa cum le-am descris mai sus, dublate de prevederea unor pedepse cu închisoarea pentru infracţiunea de calomnie, erau de natură să aducă o limitare puternică libertăţii de exprimare; existând posibilitatea ca ea să fie transformată din principiu în excepţie.

Tot aici trebuie subliniată existenţa unor chestiuni de natură a îngreuna sau chiar a face imposibilă aplicarea acestui mijloc de apărare care îl constituia proba verităţii.

În primul rînd, mai ales în cazul presei, era dificil de stabilit de către ziarist veridicitatea absolută a unor informaţii care îi parveneau. Chiar în măsura în care le verifica prin mai multe surse, el nu putea fi absolut sigur de adevărul lor. În plus, în condiţiile de existenţă a mijloacelor de informare în masă de azi, când circulaţia informaţiei este extrem de rapidă şi valoarea ei depinde de rapiditatea cu care este adusă la cunoştinţa publicului, de foarte multe ori nu exista timpul necesar pentru ca ziaristul să treacă la verificări detaliate înainte de publicare. În această situaţie era dificilă probarea, în sensul procedural al termenului, a verităţii faptelor afirmate sau imputate. Astfel, dacă articolul 207 C.p. era interpretat de fiecare dată în sensul că inculpatul era ţinut să dovedească în mod indubitabil că cele afirmate sau imputate erau adevărate, proba verităţii devenea o adevărată probatio diabolica. Considerăm că o soluţie a problemei ar fi constituit-o interpretarea mai suplă a acestei norme penale de către

212 Dorin Ciuncan, "Interesul legitim" în cazul admisibilităţii probei verităţii, Dreptul, nr.4/1997, p.75; Dorin Octavian, Definirea interesului legitim în cazul infracţiunilor contra demnităţii, RRD 5/1980, p.29.

234

instanţele de judecată atunci cînd era vorba de mijloacele de informare în masă, datorită condiţiilor specifice de activitate a acestora şi rolului lor într-o societate democratică. Din acestă perspectivă ar fi trebuit considerată ca suficientă dovedirea de către inculpat a faptului că la data publicării toate indiciile de care dispunea, potrivit deontologiei profesionale, conduceau la concluzia că faptele afirmate erau adevărate.

O astfel de interpretare era nu numai necesară, aşa cum am arătat mai sus, dar şi posibilă din perspectiva metodelor generale de interpretare a dreptului. Astfel, pe de o parte, norma prevăzută de articolul 207 C.p. era o normă ce tindea să protejeze unele libertăţi fundamentale ale persoanei (libertatea de exprimare şi libertatea individuală) şi de aceea ea trebuia interpretată într-un mod extensiv, susceptibil de a atinge scopul avut în vedere de legiuitor. Pe de altă parte, libertatea de exprimare constituie regula într-o societatea democratică. Interpretarea propusă ar fi dus la consolidarea acestui principiu.

În al doilea rând, libertatea de exprimare presupune nu numai comunicarea unor fapte, a unor informaţii, în sensul strict al termenului, ci şi formularea unor opinii, a unor judecăţi de valoare. Pentru acestea din urmă este evident că proba verităţii nu se putea aplica. Nu poţi demonstra judiciar adevărul unei opinii, ci numai adevărul unei fapte afirmate.213

În cazul fostei legislaţii privitoare la infracţiunile de insultă şi calomnie, aşa cum era ea interpretată de către

213 Curtea Europeană a Drepturilor Omului face în mod constant această distincţie. De exemplu în hotărârea din 8 iulie 1986 pronunţată în cazul Lingens c. Austriei, Curtea statuează : ”Trebuie distins cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor .… [În dreptul austriac] jurnaliştii nu pot evita o condamnare … decât dacă probează veritatea aserţiunilor lor. … Or, pentru judecăţile de valoare, această exigenţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie însăşi, element fundamental al dreptului garantat de articolul 10 din Convenţie.” (§ 46)

235

instanţele de judecată, dreptul român putea aduce atingeri libertăţii de exprimare garantată de articolul 30 din Constituţie.

Pentru a ne forma o mai bună imagine asupra acestor aspecte ale sistemului juridic român se impune o scurtă paralelă cu alte sisteme de drept precum şi o referire la jurisprudenţa pertinentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În dreptul francez, persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni de insultă sau de calomnie (prevăzute de articolul 29 din legea presei din 29 iulie 1881), în situaţia în care s-a dovedit existenţa elementelor constitutive ale acestor infracţiuni, se poate apăra nu numai încercând să facă proba verităţii ci şi dovedind buna sa credinţă. Noţiunea de bună-credinţă are aici un înţeles special impus de jurisprudenţa în materie. Trebuie ca inculpatul să fi vizat un scop legitim214, să fi fost sincer215 şi să fi dat dovadă de prudenţă şi de obiectivitate216. Aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ. Ceea ce merită a fi subliniat este faptul că această doctrină a bunei-credinţe este în întregime o creaţie a judecătorului. Legea ce conţine normele penale referitoare la insultă şi la calomnie nu prevede, ca mijloc de apărare a inculpatului decât proba verităţii (la fel ca şi Codul penal român în fostul art.207). Jurisprudenţa a fost cea care a adăugat, în beneficiul apărării, buna-credinţă, în sensul precizat mai sus.

Buna-credinţă a fost pentru multă vreme destul de greu de dovedit dată fiind necesitatea îndeplinirii cumulative a 214 ”Pentru a nu răspunde penal inculpatul poate demonstra buna sa credinţă invocând necesitatea informării publicului sau critica literară, artistică sau ştiinţifică …” (Crim. 27 ianuarie 1949, Bulletin des arrêts de la Chambre criminelle de la Cour de cassation, nr.37) 215 ”Credinţa că faptele imputate sunt exacte” (Crim. 13 ianuarie 1987, Bulletin des arrêts de la Chambre criminelle de la Cour de cassation nr.16) 216 ”Absenţa obiectivităţii scrierilor incriminatorii nu permite inculpatului să beneficieze de buna credinţă (Crim. 13 februarie 1990, Juris-Classeur Périodique, 90, IV, 177).

236

condiţiilor menţionate. Curţile de apel au refuzat mult timp să ţină cont în aprecierea bunei credinţe de contextul producerii faptelor incriminate sau de exigenţele dezbaterii democratice217, aşa cum făcea Curtea Europeană a Drepturilor Omului. A fost nevoie de o decizie de principiu a Curţii de Casaţie în acest sens pentru ca aceste aspecte să fie luate în considerare de către instanţele interne franceze218.

O jurisprudenţă şi mai liberală, din punctul de vedere al posibilităţilor de apărare ale persoanelor acuzate de insultă şi calomnie, a fost dezvoltată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa europeană a stabilit câteva reguli comune în analiza dosarelor privitoare la libertatea de exprimare, pe care ea însăşi le numeşte ”principii generale”. Acestea sunt deduse în mod esenţial din exigenţele existenţei unei ”societăţi democratice”, concept-cheie în interpretarea Convenţiei.

Astfel, pluralismul caracteristic unei societăţi democratice presupune cu necesitate şi vehicularea unor idei care nu sunt acceptate cu uşurinţă de către majoritate. ”… libertatea de exprimare, consacrată de paragraful 1 al articolului 10, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile esenţiale ale progresului şi ale dezvoltării fiecăruia. … Aceasta nu se aplică numai pentru «informaţiile» sau «ideile» primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea care rănesc, şochează sau îngrijorează; aşa o cere pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu poate exista societate democratică” (hotărârea din 7 decembrie 1976, pronunţată în cazul Handyside contra Regatului Unit, § 49).

217 Patrick Wachsmann, La liberté d’expression, studiu publicat în culegerea Libertés publiques et droits fondamentaux sub conducerea lui Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison-Roche şi Thierry Revet, p.391. 218 Cass. ch. mixte 24 novembre 2000, Bulletin d’information de la Cour de cassation, 15 ianuarie 2001.

237

Astfel dezbaterea cu privire la subiectele de interes public, general devine o condiţie a societăţii democratice. Din acest punct de vedere libertatea de expresie trebuie interpretată într-un mod extensiv. Un exemplu de astfel de interpretare cu privire la un subiect de interes general îl constituie jurisprudenţa Curţii în cazurile când libera exprimare priveşte acţiunile oamenilor politici. ”Privitor la limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cînd este vorba de un om politic, acţionând în calitatea sa de personaj public, decât atunci când este vorba de un simplu particular. Omul politic se expune într-un mod inevitabil şi conştient la un control atent al faptelor şi gesturilor sale, atât din partea jurnaliştilor cât şi din partea maselor de cetăţeni, şi trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă, mai ales când el însuşi face declaraţii publice susceptibile de critică. Desigur el are dreptul să-i fie protejată reputaţia chiar în afara cadrului vieţii private, dar imperativele acestei protecţii trebuie puse în balanţă cu interesul pentru discutarea liberă a chestiunilor politice, excepţiile de la libertatea de expresie necesitând o strictă interpretare.”219

În afară de importanţa pe care o are libertatea de exprimare atunci când vizează un interes general al societăţii, o altă caracteristică a jurisprudenţei europene în materie o reprezintă necesitatea de a analiza contextul cauzei, împrejurările în care s-a produs un eventual exces al acestei libertăţi. Un punct de vedere redus la simplele afirmaţii ale persoanei incriminate este susceptibil să aducă atingere libertăţii protejate de articolul 10 § 1.220

În continuare vom analiza cum Curtea a făcut aplicarea acestor reguli jurisprudenţiale în soluţionarea primului dosar românesc privind libertatea de exprimare, şi anume cauza Dalban contra României.

219 Hotărârea din 25 iunie 1997 pronunţată în cazul Oberschlick contra Austriei (nr.2), § 29. 220 Idem, § 31.

238

Reclamantul, un ziarist român, a publicat în anul 1992 în ziarul local Cronica Romaşcană un articol în care susţinea că directorul unei societăţi comerciale cu capital de stat, G.S., a comis fraude de milioane de lei în detrimentul societăţii respective. Îşi întemeia susţinerile în principal pe diferite rapoarte ale direcţiei economice a poliţiei care deschisese o anchetă cu privire la activitatea directorului G.S. În cadrul aceluiaşi articol ziaristul afirma că senatorul R.T., reprezentantul statului în consiliul de administraţie al societăţii, primea lunar sute de mii de lei ca indemnizaţie pentru această activitate şi totuşi nu făcea nimic pentru a împiedica pretinsele fraude ale directorului G.S. Cei doi au depus plângere pentru calomnie împotriva ziaristului Ionel Dalban. Acesta a fost condamnat de către Judecătoria Roman la fond la trei luni de închisoare cu suspendare şi la plata unor daune către părţile civile. Hotărârea respectivă a fost menţinută în recurs de către Tribunalul Neamţ. Cele două instanţe şi-au întemeiat hotărârile în principal pe faptul că parchetul local dăduse ordonanţe de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui G.S. şi pe faptul că senatorul R.T. primise de la societatea în cauză suma de 55.000 lei şi nu ”sute de mii”, aşa cum afirmase ziaristul. Rapoartele poliţiei, depuse în apărare nu au fost examinate de către instanţe.

Curtea, făcând analiza generală a celor trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o limitare a unei libertăţi fundamentale pentru a nu fi contrară Convenţiei, constată, prin hotărârea din 28 septembrie 1999221, că ingerinţa respectivă este prevăzută de lege şi urmăreşte un scop legitim, acela de a proteja reputaţia altor persoane. Prin urmare, Curtea trebuia să analizeze în continuare dacă o astfel de ingerinţă era necesară într-o societate democratică, cu alte cuvinte dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit.

Pentru această analiză Curtea ia în considerare interesul 221 Hotărârea din 28 septembrie 1999, pronunţată în cazul Dalban contra României.

239

general pe care l-a avut în vedere ziaristul : ”Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul.” După ce insistă asupra rolului presei într-o societate democratică, Curtea analizează ansamblul cauzei. Ea constată că în speţă nu s-a făcut dovada că faptele menţionate în articole erau în totalitate false şi nici că ele făceau parte dintr-o campanie de defăimare a directorului G.S sau a senatorului R.T. De asemenea se constată că instanţele interne nu au luat în considerare probele furnizate de către reclamant.

În concluzie Curtea constată că ”în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare dispropor-ţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist”.

În aceste condiţii ar fi fost necesar ca, în cauzele privitoare la infracţiunile de insultă şi calomnie, instanţele de judecată să fi permis o apărare mai amplă inculpatului.

Pe de o parte, aşa cum am arătat, articolul 207 C.p. nu ar fi trebuit interpretat în sensul că persoana acuzată trebuie să facă dovada indubitabilă a faptelor imputate sau afirmate. Mai ales când este vorba de un articol de presă, considerăm că ar fi fost suficient ca ziaristul să dovedească faptul că, la data publicării, toate informaţiile sale, pe care le culesese conform regulilor deontologice pentru această profesie, conduceau la concluzia că faptele imputate ar fi adevărate.

În al doilea rând, în afară de proba verităţii instanţele ar fi trebuit să ia în considerare ansamblul cauzei, contextul în care faptele respective au avut loc, precum şi interesul avut în vedere de către inculpat. Această modalitate de abordare a problemei rezulta, aşa cum am arătat, din interpretarea dată articolului 10 din Convenţie de către Curte, iar potrivit articolului 20 din Constituţie, Convenţia este de directă aplicare în dreptul intern.

240

Evident, o dată cu abrogarea normelor penale respective, se deschide un nou capitol în jurisprudenţa internă referitoare la dreptul la liberă exprimare. Caracterul acestei noi jurisprudenţe va fi determinat în principal de aplicarea efectivă a articolul 10 din Convenţie aşa cum este el interpetat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Secţiunea a IV-a – Apărarea concretă a libertăţii de exprimare de către judecător: necesitatea

controlului de proporţionalitate

Aşa cum am menţionat la începutul acestui capitol, libertatea de exprimare nu poate exista cu adevărat numai prin simpla sa proclamare la nivel legislativ sau constituţional. Este nevoie, în plus, ca această libertate să fie considerată cu adevărat un principiu al statului de drept, de către judecător, principalul său apărător. Fără o jurisprudenţă care să aplice acest principiu şi care să interpreteze în mod strict orice limitare a dreptului respectiv, normele prevăzute în articolul 30 din legea fundamentală ar fi simple forme golite de conţinut.

În cazul speţelor privitoare la libertatea de exprimare, judecătorul este chemat să pună în balanţă, pe de o parte, acest principiu fundamental şi, pe de altă parte, celelalte valori sociale sau individuale, prezentate mai sus ca limite ale acestei libertăţi. Cu alte cuvinte, el trebuie, în esenţă, să controleze dacă în cazul concret atingerea adusă libertăţii de exprimare este proporţională cu interesul ce se cere protejat. Acest control de proporţionalitate, prevăzut de articolul 53 (2) din legea fundamentală, trebuie aplicat ori de câte ori un drept fundamental este limitat.

În continuare vom analiza o speţă (soluţionată prin decizia nr.200 din 25 noiembrie 1999) în care Curtea constituţională a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii fostului articol 205 C.p, care prevedea, aşa

241

cum am văzut, o limitare a libertăţii de exprimare, consacrând infracţiunea de insultă.

În speţă autorul excepţiei de neconstituţionalitate a criticat dispoziţia legală respectivă, printre altele şi pentru că sancţiona insulta din punct de vedere penal. În opinia sa, fapta respectivă ar fi trebuit să fie scoasă din sfera ilicitului penal, el făcând referire şi la o pretinsă iniţiativă legislativă în acest sens.

Curtea era deci chemată să analizeze, în temeiul articolului 53 (2) din Constituţie, dacă sancţionarea penală a insultei nu constituia o atingere disproporţionată adusă libertăţii de exprimare. În considerentele deciziei, instanţa menţionează: ”Instituirea infracţiunii de insultă este expresia voinţei legiuitorului care, în concordanţă cu prevederile Constituţiei, a evaluat gravitatea faptei şi a prevăzut pedeapsa considerată necesară pentru prevenirea şi combaterea acesteia, ultima evaluare având loc prin Legea nr.140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, când legiuitorul nu numai că a menţinut incriminarea faptei de insultă, dar a procedat şi la ridicarea maximului pedepsei. Legiuitorul este deci singurul în măsură să decidă incriminarea sau dezincriminarea insultei şi, în caz de incriminare, nu se poate susţine că textul incriminator este contrar Constituţiei.”

Astfel, în opinia Curţii Constituţionale, numai legiuitorul poate aprecia dacă este cazul să pedepsească sau nu penal insulta şi tot el stabileşte limitele pedepsei în cazul în care incriminează, din punct de vedere penal, o astfel de faptă. Practic, potrivit acestei jurisprudenţe, atingerea adusă libertăţii de exprimare, reprezentată în acest caz de pedeapsa aplicată în temeiul fostului articol 205 C.p. pentru infracţiunea de insultă, poate fi mai mare sau mai mică, exclusiv în funcţie de opinia legiuitorului. Cu alte cuvinte amploarea pedepsei aplicate pentru această infracţiune nu ar avea nici o influenţă asupra constituţionalităţii articolului 205 C.p.

242

Considerăm că, raţionând în acest mod, Curtea Constituţională a refuzat realizarea unui control de proporţionalitate aşa cum impune articolul 53 (2) din legea fundamentală. Credem că în măsura în care pentru o astfel de faptă pedeapsa este prea mare, judecătorul constituţional poate, şi chiar este obligat, să declare neconstituţional articolul 205 C.p. în temeiul art.53 (2), tocmai pentru că atingerea adusă libertăţii de exprimare este disproporţionat de mare în raport cu situaţia care a determinat-o, în cazul nostru, necesitatea protecţiei demnităţii altuia.

Importanţa controlului de proporţionalitate este cu atât mai mare în cazul libertăţii de exprimare cu cât, aşa cum am văzut, există numeroase limitări posibile ale acesteia. În măsura în care judecătorul, fie el constituţional sau de drept comun, se limitează numai la simpla constatare că atingerea adusă acestei libertăţi este prevăzută de dreptul pozitiv, fără să analizeze dacă ea este şi proporţională cu interesul ocrotit, libertatea de exprimare s-ar transforma dintr-un principiu într-o excepţie.

Întrucât în jurisprudenţa internă nu există deocamdată o tendinţă clară spre aplicarea constantă a acestui control de proporţionalitate în cazul libertăţii de exprimare, vom prezenta, cu titlu de exemplu, câteva hotărâri importante ale Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, pentru a vedea importanţa atribuită de instanţa europeană acestui tip de control.

a) Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 iunie 1986 pronunţată în cazul Lingens contra Austriei

În speţă reclamantul, ziarist austriac, a fost condamnat

pentru infracţiunea de insultă săvârşită împotriva cancelarului Austriei la acea dată, d-l Kreisky. Imediat după alegerile generale din 1975 din această ţară, aveau loc negocieri pentru formarea noului guvern. Liderul partidului liberal al Austriei, d-l Peter a fost acuzat de către d-l S.Wiesenthal că, în timpul

243

războiului, ar fi făcut parte din trupele SS, trupe care au participat la masacre împotriva populaţiei civile pe frontul de est. După negocieri pentru formarea guvernului purtate de liderul Partidului liberal cu cancelarul Kreisky, lider al partidului socialist, cancelarul a respins public acuzaţiile aduse d-lui Peter, susţinând că d-l S. Wiesenthal utilizează ”metode mafiote”. Reclamantul a publicat două articole în legătură cu această dezbatere politică. El a încercat să analizeze cauzele care au împiedicat societatea austriacă să-şi asume propriul trecut, precum şi efectele acestei stări de lucruri asupra vieţii politice din ţară. În cadrul acestei analize el l-a calificat pe cancelar ca fiind ”imoral” şi ”lipsit de demnitate”, prin declaraţiile lui acesta dând dovadă de ”oportunismul cel mai detestabil”. În urma plângerii penale depuse de d-l Kreisky, cancelarul Austriei, reclamantul a fost condamnat în cele din urmă la o amendă de 20 000 de şilingi austrieci. Tribunalul a ţinut cont de buna-credinţă a reclamantului şi nu a acordat nici o despăgubire pentru parte vătămată însă a dispus confiscarea articolelor în litigiu şi publicarea hotărârii de condamnare.

În cererea adresată Curţii, reclamantul se plângea de încălcarea articolului 10 din Convenţie. Instanţa europeană a analizat acest capăt de cerere din perspectiva celor trei condiţii generale pe care trebuie să le îndeplinească o limitare a libertăţii de exprimare: să fie prevăzută de lege, să fie făcută într-un scop legitim şi să fie «necesară într-o societate democratică», adică să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. După ce a constatat îndeplinirea primelor două condiţii, Curtea a trecut la analiza celei de-a treia. Cu alte cuvinte, instanţa a analizat proporţionalitatea ingerinţei în libertatea de exprimare a reclamantului:

”Adjectivul «necesar» în sensul articolului 10 paragraful 2, implică o «nevoie socială imperioasă» (…). Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa unei astfel de nevoi, dar acesteia i se

244

aplică de asemenea un control european privitor atât la legea (internă n.n) cât şi la deciziile care o pun în aplicare, chiar şi atunci când ele sunt pronunţate de către o autoritate independentă (…). Curtea este deci competentă să statueze în ultimă instanţă dacă o «restricţie» sau o «sancţiune» este compatibilă cu libertatea de exprimare aşa cum este apărată de articolul 10” (§ 39).

”În exerciţiul puterii sale de control Curtea nu se va putea limita numai la examinarea izolată a deciziilor judiciare incriminate. Ea trebuie să le analizeze în lumina întregului dosar, inclusiv a articolelor imputate reclamantului şi a contextului în care ele fuseseră redactate (…). Curtea trebuie să determine dacă ingerinţa atacată în faţa ei rămâne proporţională cu «scopul legitim urmărit» şi dacă motivele invocate de autorităţile austriece sunt «pertinente şi suficiente» (…)” (§ 40)

După ce subliniază importanţa libertăţii de exprimare într-o societate democratică, precum şi rolul presei în promovarea şi apărarea acestei libertăţi, Curtea menţionează, referindu-se la politicieni: ”Limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de un om politic, vizat în această calitate, decât când este vorba de un simplu particular: spre deosebire de acesta din urmă, primul se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât de către jurnalişti cât şi de marea masă a cetăţenilor, în consecinţă omul politic trebuie să de dovadă de o mai mare toleranţă. Cu siguranţă că articolul 10 paragraful 2 permite protejarea reputaţiei altei persoane. Omul politic beneficiază şi el de acest lucru chiar când nu acţionează în sfera vieţii private, dar într-un asemenea caz imperativele acestei protecţii trebuie să fie puse în balanţă cu interesul liberei dezbateri asupra chestiunilor politice.” (§ 42)

”Reclamantul a fost condamnat pentru utilizarea anumitor expresii («oportunismul cel mai detestabil», «imoral», «lipsit de demnitate») vis-à-vis de d-l Kreisky, la acel moment

245

cancelar federal, în două articole de presă pe care revista Profil din Viena le publicase le 14 şi 21 octombrie 1975. Acestea tratau probleme politice de interes public pentru Austria, care generaseră numeroase discuţii aprinse privind atitudinea austriecilor în general şi a cancelarului în particular atât faţă de naţional-socialism cât şi faţă de participarea foştilor nazişti la conducerea ţării.

Conţinutul şi tonul articolelor erau în ansamblu destul de echilibrate, dar utilizarea termenilor menţionaţi părea de natură să aducă atingere reputaţiei d-lui Kreisky. Totuşi fiind vorba de acesta în calitatea sa de om politic, trebuie luat în considerare contextul în care se înscriau aceste articole…” (§ 43)

Urmează apoi o descriere detaliată a controverselor politice post electorale avute în vedere de autorul articolelor.

După evocarea sancţiunilor dispuse de instanţele interne contra reclamantului, Curtea concluzionează: ”În contextul unei dezbateri politice, o asemenea condamnare riscă să descurajeze ziariştii de a contribui la discutarea publică a chestiunilor de interes pentru viaţa colectivităţii.

Din acest punct de vedere ea este de natură să împiedice presa să-şi îndeplinească sarcina sa de informare şi control (…).” (§ 44)

Luând în considerare contextul, Curtea trece la analiza detaliată a deciziilor interne şi a textelor de lege pe care ele se întemeiaseră, subliniind neajunsurile acestora.

În finalul analizei capătului de cerere privitor la violarea articolului 10 din Convenţie, Curtea concluzionează: ”Din diversele consideraţii prezentate mai sus rezultă că ingerinţa în exerciţiul libertăţii de expresie a d-lui Ligens nu era «necesară într-o societate democratică», pentru «protecţia reputaţiei altuia» : ea se dovedeşte disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit. Există deci o violare a articolului 10 din Convenţie.” (§ 47)

246

b) Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 martie 1992 pronunţată în cazul Castells contra Spaniei

În 1979, reclamantul era avocat şi senator în

parlamentul spaniol din partea unui partid ce promova independenţa Ţării başcilor. Acesta a publicat un articol în care denunţa impunitatea de care se bucurau anumite ”comandouri” ce comiseseră o serie de asasinate împotriva minorităţii başce. Menţionând numele exacte ale persoanelor ucise, autorul articolului acuza autorităţile de neimplicare în pedepsirea acestor grupări pe care le numea ”fasciste”. Mai mult, el menţiona expres că în spatele acestora s-ar afla chiar organele statului care le-ar asigura finanţarea şi sprijinul politic, vizând în acest mod să-şi elimine adversarii politici. Pentru acest articol parchetul a pornit urmărirea penală împotriva reclamantului, acuzându-l de insultă la adresa guvernului. În cursul judecăţii care a durat mai mulţi ani atât în faţa Tribunalului Suprem cât şi în faţa Tribunalului Constituţional, reclamantului i-a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de probatorii tinzând la dovedirea adevărului celor susţinute. Potrivit codului penal spaniol, nu putea fi încuviinţată proba verităţii atunci când era vorba de insulte la adresa ”instituţiilor naţiunii”. În cele din urmă reclamantul a fost condamnat la un an şi o zi de închisoare, la suspendarea dreptului de a exercita o funcţie publică sau de a-şi exercita profesia pe aceeaşi perioadă, precum şi la cheltuieli de judecată. Executarea acestei pedepse a fost în final suspendată de către Tribunalul Suprem.

În cererea adresată Curţii Europene, reclamantul s-a plâns, între altele, şi de încălcarea articolului 10. Instanţa, urmând analiza prezentată mai sus, după ce a verificat îndeplinirea primelor două condiţii, a trecut la un control de proporţionalitate a limitării libertăţii de exprimare:

”Fiind importantă pentru fiecare, libertatea de exprimare se dovedeşte a fi în mod special pentru un ales al

247

poporului; el îi reprezintă pe cei care l-au ales, prezintă preocupările lor şi le apără interesele. Astfel, ingerinţele în libertatea de exprimare a unui parlamentar al opoziţiei, aşa cum este cazul reclamantului, obligă Curtea să procedeze la un control dintre cele mai stricte.” (§ 42)

”Libertatea discuţiei politice nu are, cu siguranţă, un caracter absolut. Un stat contractant poate să o supună anumitor «restricţii» sau «sancţiuni», dar este rolul Curţii de a statua în ultimă instanţă asupra compatibilităţii acestora cu libertatea de exprimare, aşa cum este consacrată de articolul 10 (…).

Limitele admisibile ale criticii sunt mai largi atunci când este vorba de guvern, decât atunci când este vorba de un simplu particular sau chiar de un om politic. Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile executivului trebuie să fie supuse controlului atent nu numai din partea puterilor legislativă şi judiciară, dar şi din partea presei şi a opiniei publice. Pe de altă parte, poziţia dominantă pe care o ocupă îi impune să dea dovadă de reţinere în utilizarea căilor penale, mai ales dacă dispune de alte mijloace de a răspunde criticilor nejustificate din partea adversarilor sau din partea media. Aceasta nu înseamnă însă că autorităţile competente ale statului nu pot adopta, în calitatea lor de garante ale ordinii publice, măsuri, chiar penale, destinate să reprezinte o reacţie adecvată şi proporţională la imputaţiile defăimătoare lipsite de fundament sau formulate cu rea-credinţă.” (§ 46)

”În speţă, d-l Castells a cerut de mai multe ori în faţa Tribunalului Suprem apoi în faţa Tribunalului Constituţional să-i fie permis să stabilească exactitatea şi notorietatea faptelor pe care le relatase; în opinia sa, ele (faptele relatate) determinau înlăturarea caracterului injurios al spuselor sale.

La 19 mai 1982, Tribunalul suprem a declarat inadmisibile probele cerute de reclamant, pe motivul că proba verităţii nu se putea face pentru injuriile vizând instituţiile naţiunii; această interpretare a fost confirmată prin hotărârea

248

instanţei supreme din 31 octombrie 1983. În ceea ce priveşte Tribunalul constituţional, acesta a apreciat că este vorba de o problemă de legalitate ordinară pentru care nu era competent.

Reclamantul nu a putut deci să invoce în apărare, în cadrul acţiunilor penale puse în mişcare contra lui în temeiul articolului 161 din codul penal, excepţia verităţii şi excepţia bunei-credinţe.” (§ 47)

După ce înlătură ca neconvingătoare susţinerile guvernului potrivit cărora în speţă ar fi fost vorba de judecăţi de valoare şi nu de fapte propriu-zise, Curtea concluzionează: ”Nu se ştie la ce rezultat ar fi ajuns Tribunalul Suprem dacă ar fi admis probele propuse de către reclamant, dar Curtea acordă o importanţă decisivă faptului că aceste probe au fost declarate inadmisibile pentru delictul în speţă. Ea consideră ca nefiind necesară într-o societate democratică o astfel de ingerinţă în exerciţiul libertăţii de exprimare a reclamantului.” (§ 48)

În acest mod, ori de câte ori se pune problema unei limitării a libertăţii de exprimare, Curtea aplică tipul de control descris mai sus, în cadrul căruia analiza proporţionalităţii ingerinţei are rolul principal. Aşa cum prevede Constituţia în articolul 53 (2) controlul de proporţionalitate este obligatoriu şi în dreptul nostru ori de câte ori se pune problema limitării unei libertăţi fundamentale. Acest control trebuie realizat de către instanţele de judecată, atât de cele de drept comun cât şi de Curtea Constituţională.

Secţiunea a V-a - Libertatea presei

I. Consideraţii generale

Într-un sens larg, termenul ”presă” desemnează orice mijloc de comunicare în masă, fie că este vorba de jurnale sau periodice (presa scrisă), fie că este vorba de radio sau televiziune (presa audio-vizuală). Presa reprezintă domeniul cel

249

mai adecvat şi pentru aceasta cel mai folosit pentru manifestarea libertăţii de exprimare.

Ea are un rol deosebit în societăţile actuale caracterizate, conform expresiei constituţionalistului Louis Favoreu, de ”convergenţa liberalismului politic, a democraţiei şi a statului de drept”.222 Poziţia presei într-o astfel de societate este determinată tocmai de faptul că, structural, ea are drept scop promovarea intereselor generale ale societăţii civile.

Din această perspectivă presa are, întâi de toate, un rol politic central. Astfel, în momentul campaniilor electorale, comunicarea între candidaţi şi corpul electoral, ca şi disputele dintre aceştia se desfăşoară prin intermediul presei. Nu poate fi concepută o societate democratică actuală fără o presă liberă. Ziarele, dar mai ales televiziunile devin în aceste momente, dacă nu arbitri, cel puţin actori de prima mână ai scenei publice.

Chiar în afara campaniilor electorale, presa îşi păstrează rolul politic important. Pe de o parte, ea este cea care informează în mod constant publicul cu privire la activitatea aleşilor săi. Din acest punct de vedere, importanţa mijloacelor de informare în masă se manifestă prin faptul că acestea nu se mărginesc să transmită pur şi simplu publicului informaţia; ele interpretează această informaţie influenţând astfel cititorii sau auditorii. Pe de altă parte, chiar pentru oamenii politici presa are un rol esenţial întrucât de cele mai multe ori prin intermediul acesteia ei îşi fac activitatea cunoscută cetăţenilor.

Dincolo de acest rol politic, presa ocupă un loc central în funcţionarea unui adevărat pluralism de idei la nivel social. ”Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale” se proclamă în articolul 8 (1) din legea fundamentală. Este evident că nu a fost avut în

222 Louis Favoreu (coordonator), Dreptul libertăţilor fundamentale, Editura Dalloz, Paris, 2000, p.91.

250

vedere de către constituant numai pluralismul politic223. Progresul unei societăţi nu poate fi conceput fără manifestarea unei concurenţe reale în toate domeniile de activitate, în primul rând în cadrul dezbaterilor de idei. Ori presa, generală sau de specialitate, reprezintă locul propice pentru astfel de dezbateri. O îngrădire a libertăţii acesteia ar afecta pe termen mediu însăşi dezvoltarea societăţii respective.

Din aceste considerente, libertatea presei reprezintă o condiţie sine qua non a democraţiilor constituţionale actuale. Este şi motivul pentru care, spre exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului îi acordă o atenţie deosebită în cadrul libertăţii de exprimare224, aşa cum reiese şi din deciziile instanţei europene de care am vorbit mai sus.

Chiar jurisprudenţa română, este drept prin unele decizii singulare, a recunoscut tranşant rolul presei în societatea românească actuală. Spre exemplu în cazul analizat de Curtea de la Strasbourg, Sorin Roşca Stănescu şi Cristina Ardeleanu contra României225

În anul 1995, împotriva celor doi ziarişti s-a început urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de ofensă adusă autorităţii, prevăzută şi pedepsită la acea dată de articolul 238 C.p. În faţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, ca instanţă de fond, ei au ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor respective din codul penal. Curtea Constituţională, prin deciziile nr.25/1996 şi nr.140/1996 a respins excepţia de

223 Atunci când înţelege să se refere numai la pluralismul politic, Constituţia o face în mod expres, spre exemplu în articolul 1(3). 224 Donna Gomien, David Harris, Leo Zwaak, Convention européenne des Droits de l’Homme et la Charte sociale européenne: droit et pratique, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1997, p.300-308. 225 Pentru importanţa procedurală a deciziilor luate în această speţă atât de către jurisdicţiile interne cât şi de instanţa europeană, a se vedea Cristina Şandru, Sebastian Răduleţu, Decizia asupra admisibilităţii în cazul Sorin Roşca Stănescu şi Cristina Ardeleanu contra României – traducere şi comentariu, Revista română de drepturile omului, nr.22/2002, p.56-61.

251

neconstituţionalitate considerând că articolul 238 C.p. este conform Constituţiei şi apreciind că acest text de lege ar fi în concordanţă şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Instanţa de fond i-a găsit vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de ofensă adusă autorităţii şi i-a condamnat pe cei doi ziarişti. În recurs, însă, Tribunalul municipiului Bucureşti, prin decizia penală nr.284/A din 24 martie 1997 a refuzat aplicarea în speţă a normei penale menţionate considerând că aceasta este contrară articolului 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care are o valoare supralegislativă şi este de aplicabilitate directă în dreptul intern conform articolului 20 din legea fundamentală. Instanţa de recurs a pronunţat astfel achitarea celor doi ziarişti. Aceştia, considerând că simpla păstrare în vigoare a articolului 238 C.p. reprezintă o ameninţare permanentă pentru activitatea lor, s-au adresat cu o cerere la Curtea European[ a Drepturilor Omului. Instanţa europeană a respins ca inadmisibilă cererea respectivă, considerând că prin decizia internă menţionată cei doi ziarişti nu mai au calitatea de victime în sensul Convenţiei.

În speţa prezentată, din perspectiva importanţei acordate presei, este interesantă motivarea făcută de Tribunalul Bucureşti pentru a sublinia neconcordanţa dintre norma internă şi Convenţie: ”Libertatea de expresie consacrată în § 1 al articolului 10 din Convenţie, constituie unul din elementele fundamentale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile de progres ale acesteia. Libertatea presei, ca o componentă esenţială a libertăţii de exprimare, dă posibilitatea opiniei publice de a cunoaşte şi de a judeca ideile şi atitudinile politice ale oamenilor politici. (…) Este evident că această libertate de expresie cu limite largi îşi găseşte ocrotirea numai în sfera politicului, întrucât în afara acesteia sunt aplicabile prevederile § 2 ale articolului 10 care restrânge acest drept în condiţii determinate de lege.

Libertatea de exprimare cu componentele sale,

252

exercitată în sfera politicului, poate fi sancţionată de opinia publică iar în cazul presei şi prin norme deontologice. În consecinţă nu sunt aplicabile dispoziţiile articolului 238 C.p. în speţă pentru cei doi ziarişti, întrucât intervenţia autorităţii sesizată din oficiu privind existenţa ofensei adusă autorităţii, imixtiunea acesteia în cenzurarea articolelor publicisticii politice constituie o încălcare a libertăţii de exprimare prin presă, respectiv a disp. Articolului 10 § 1 din Convenţie, normă cu caracter intern în condiţiile articolului 11 alin.2 din Constituţia României. Conform articolului 20 alin.2 din Constituţia României, dispoziţiile Convenţiei ca normă internă prevalează faţă de dispoziţiile Codului penal.”226

Decizia citată înlătură astfel aplicarea articolului 238 C.p pe motivul încălcării libertăţii presei. Acest lucru a determinat probabil în cele din urmă şi abrogarea lui prin Ordonanţa de urgenţă nr.58 din 23 mai 2002.

În prezent, dreptul pozitiv în materia libertăţii presei îl reprezintă articolele 30 şi 31 din Constituţie, articolele 72-75 şi 93 din legea presei nr.3/1974 republicată în B.O. nr. 3 din 28 martie 1974 precum şi legea audiovizualului nr.504/2002.

În mod tradiţional libertatea presei scrise într-o democraţie liberală presupune existenţa unui regim represiv cu privire la înfiinţarea publicaţiilor227. Termenul ”represiv” nu 226 Considerăm că interpretarea dată de instanţa internă articolului 10 din Convenţie poate suscita unele discuţii din perspectiva jurisprudenţei instanţei europene; aceasta nu acordă o interpretare largă libertăţii de exprimare numai în domeniul dezbaterilor politice, ci şi în alte domenii de interes general, cum ar fi, de exemplu, sănătatea publică (hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în cazul Sunday Times contra Marii Britanii). Cu toate acestea decizia citată este remarcabilă şi pentru moderaţia de care au dat dovadă judecătorii, aceştia apreciind că, chiar dacă nu se poate înscrie în sfera ilicitului penal, publicarea de către cei doi ziarişti a unor fapte pe care ulterior nu le-au putut proba, ar reprezenta o ”abatere de la normele deontologice ale profesiei”. Este evident că libertatea presei nu însemnă numai drepturi ci şi obligaţii. 227 Patrick Wachsmann, Libertés publiques, Dalloz, Paris, 2000, p.420.

253

trebuie să inducă în eroare. În acest context el semnifică faptul că oricine poate înfiinţa o publicaţie în mod liber fără a avea nevoie de acordul prealabil al autorităţilor. Acestea nu pot interveni decât ulterior înfiinţării publicaţiei, a posteriori, în măsura în care limitele generale ale libertăţii de exprimare au fost încălcate prin articolele publicate. Statul nu intervine, deci, decât pentru reprimarea acestor încălcări, care, cu necesitate, sunt posterioare înfiinţării ziarului respectiv. Un regim mai puţin liberal în domeniu îl constituie regimul prealabil, potrivit căruia cetăţeanul care doreşte înfiinţarea unei publicaţii trebuie să obţină autorizarea prealabilă din partea autorităţii competente. În consecinţă statul intervine a priori, deci într-un mod mult mai constrângător în exercitarea acestui aspect al libertăţii de exprimare, respectiv dreptul de a înfiinţa publicaţii.

Conform articolului 30 (3) din Constituţie, ”libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii”. Prin această normă regimul represiv în domeniul presei scrise este ridicat la rangul de principiu constituţional. Din contră, în ceea ce priveşte presa audiovizuală aceasta este caracterizată, aşa cum vom vedea, de un regim de autorizare prealabilă. Acest regim nu a fost impus din considerente autoritare ci datorită constrângerilor tehnice, numărul de frecvenţe hertziene fiind limitat.

Pentru mijloacele de informare în masă legea fundamentală impune câteva constrângeri specifice sau prevede posibilitatea impunerii acestora de către legislativ. Pe de o parte, conform articolului 30 (5), legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. Pe de altă parte ”mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” (art.31 (4)). Dacă prima obligaţie poate fi concretizată printr-o lege, a doua este extrem de dificil de pus în aplicare, având în vedere faptul că în principiu informaţia transmisă cititorului sau telespectatorului este

254

prelucrată şi interpretată de către presă. Stabilirea gradului de ”corectitudine” al unei ştiri, de exemplu, devine astfel o operaţie delicată.

II. Dreptul la replică în cazul presei scrise

O limită a libertăţii de exprimare, specifică presei, o

reprezintă dreptul la replică. Odată cu proclamarea şi impunerea libertăţii presei, în

special în secolul al XIX-lea, a apărut şi posibilitatea persoanelor lezate de unele articole de a se apăra. Uzând de acest drept conferit de lege, persoanele respective pot cere organului de presă care le-a adus o atingere demnităţii să publice o replică la articolul incriminat.

Conceput ca o legitimă apărare pe plan moral228 împotriva unui atac injust, acest drept a fost considerat în mod tradiţional ca având un caracter general şi absolut229. El este însă acceptat cu greu de către organele de presă în special datorită abuzurilor pe care le poate genera.

Pentru a elimina acest pericol, replica trebuie să îndeplinească unele condiţii minimale. În primul rând, conţinutul ei trebuie să fie în strânsă corelaţie cu articolul incriminat. În al doilea rând, ea trebuie să fie, atât din punct de vedere al mărimii cât şi al tonului folosit, proporţională cu mărimea şi tonul folosit în articolul respectiv. În fine, replica trebuie să fie actuală, adică între data publicării articolului şi data trimiterii replicii la organul de presă în cauză să fi trecut o perioadă de timp suficient de scurtă pentru ca publicarea acesteia să se mai justifice sub aspectul legăturii cu articolul respectiv.

În România, dreptul la replică este reglementat prin

228 Freitas Nobre, Le droit de réponse et la nouvelle technique de l’information, Nouvelles Editions Latines, Paris, 1973, p.18. 229 Crim. 12 iulie 1884, Recueil Dalloz périodique, 86, 1, 47.

255

articolele 72-75 şi 93 din Legea presei nr.3 din 28 martie 1974 republicată 230.

După decembrie 1989 se părea că această lege căzuse în desuetudine. Deşi nu fusese abrogată expres, ea nu se mai aplica drept urmare a convingerii generale că nu era în concordanţă cu noile concepţii despre societate apărute după căderea regimului totalitar.

Într-un mod oarecum surprinzător, prin O.U.G. nr.53/2000, legiuitorul a abrogat-o expres cu excepţia articolelor privitoare la dreptul la replică, menţionate mai sus. Considerăm că, prin acest act cu caracter legislativ, normele respective au fost readoptate, punându-se capăt în acest fel perioadei de cădere a lor în desuetudine231.

Dreptul la replică mai este consacrat şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Potrivit acesteia ”dreptul la replică nu este menţionat expres în dispoziţiile Constituţiei, dar, printr-o interpretare sistematică a prevederilor acesteia rezultă caracterul constituţional al acestui drept”232. Ne aflăm în prezenţa unuia dintre puţinele cazuri când instanţa de contencios constituţional consacră un drept nou, de natură constituţională, prin intermediul unei interpretări sistematice a legii fundamentale.

Potrivit legii presei nr.3/1974, persoana fizică sau juridică lezată prin afirmaţii făcute în presă poate cere în 30 de zile ca organul de presă respectiv să publice sau să difuzeze un răspuns. Deci dreptul la replică poate fi exercitat atât în ceea ce priveşte presa scrisă cât şi radioul şi televiziunea.

Răspunsul trebuie să fie ”obiectiv şi să urmărească restabilirea adevărului” (art.72 alin.2). Considerăm că aceste

230 Republicată în Buletinul Oficial nr.3 din 19 ianuarie 1978. 231 În legătură cu necesitatea readoptării normelor infirmate prin desuetudine a se vedea Ion Dogaru, D.C.Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.366. 232 Decizia nr.8 din 31 ianuarie 1996.

256

prevederi lapidare, referitoare la condiţiile de publicare sau de difuzare a răspunsului, pot da naştere la abuzuri şi, deci, sunt susceptibile să aducă atingere libertăţii presei. Aşa cum se întâmplă în alte sisteme de drept233, ar fi trebuit ca legea să determine exact modalităţile concrete de publicare a răspunsului234 : mărimea acestuia proporţională cu cea a articolului, raportul strâns dintre conţinutul replicii şi cel al articolului etc.

Organul de presă este obligat ca, în mod gratuit, să publice răspunsul în termen de 15 zile de la primirea lui, dacă este vorba de un cotidian, sau cel mai târziu în al doilea număr de la primirea răspunsului, dacă este vorba de un ziar cu o altă periodicitate.

În cazul în care publicarea răspunsului este refuzată, acest lucru se va comunica persoanei lezate în termen de 15 zile de la data primirii sesizării acesteia. Dacă răspunsul nu a fost publicat sau difuzat în condiţiile prezentate mai sus, acest lucru este considerat refuz chiar dacă nu a fost comunicat (art.74).

În astfel de situaţii, când conducerea organului de presă refuză publicarea răspunsului persoanei ce se consideră lezată, aceasta poate cere judecătoriei să oblige publicaţia respectivă la acest lucru. În situaţia în care instanţa de judecată constată că refuzul este neîntemeiat, ea va obliga organul de presă să publice sau să difuzeze răspunsul în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În acest caz publicarea sau difuzarea vor fi făcute cu menţiunea că aceasta s-a dispus prin hotărâre judecătorească, indicându-se numărul

233 De exemplu legea franceză a presei din 1881 determină în mod detaliat chiar şi numărul de rânduri pe care poate să îl aibă replica. 234 Aspectele criticabile ale dreptului pozitiv în materie au fost relevate şi de Curtea Constituţională care subliniază competenţa generală a instanţelor de drept comun în soluţionarea diferendelor în cazurile concrete referitoare la publicarea replicii (decizia nr.8 din 31 ianuarie 1996).

257

şi data acesteia, precum şi instanţa care a pronunţat-o (art.75). Observăm că normele legale reglementează relativ

detaliat procedura de urmat pentru apărarea dreptului le replică. Legea nu oferă însă criterii suficiente pentru a aprecia temeinicia refuzului de a publica sau nu răspunsul. Considerăm că tocmai această ”lacună” legislativă oferă jurisprudenţei posibilitatea de a contura criteriile respective în raport de actualele exigenţe ale statului de drept, cu alte cuvinte de a adapta nişte norme din 1974 la condiţiile sociale actuale. În acest sens, judecătorii vor trebui să aibă în vedere principiul libertăţii de exprimare ca o trăsătură fundamentală a unei societăţi democratice, dar şi necesitatea protecţiei dreptului la viaţa privată sau la demnitatea persoanei umane.

III. Audiovizualul

a) consideraţii generale Televiziunea şi radioul reprezintă mijloace de informare

în masă cu un regim juridic propriu, diferit de cel al presei scrise, stabilit prin Legea audiovizualului nr.504/2002.

Acestă lege aplică în domeniul audiovizualului principiile prevăzute de articolele 30 şi 31 din Constituţie, enunţând la rândul ei principiul libertăţii de exprimare.

O dispoziţie interesantă din punctul de vedere al pluralismului de idei o reprezintă dispoziţiile articolului 3 alin.1 din lege potrivit cărora « prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului.”

Aşa cum am menţionat, spre deosebire de presa scrisă, radioul şi televiziunea sunt supuse unui regim de autorizare prealabilă datorită constrângerilor tehnice specifice. Pentru a putea funcţiona, un post de radio sau de televiziune trebuie să

258

dispună de licenţă de emisie eliberată, în urma unui concurs, de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, licenţă ce cuprinde categoriile de informaţii ce vor putea face, în funcţie de natura lor, obiectul difuzării în public (art.54).

b) Consiliul Naţional al Audiovizualului Aşa cum rezultă şi din cele prezentate mai sus,

autoritatea principală în domeniul comunicaţiei audiovizuale o reprezintă Consiliul Naţional al Audiovizualului. Acesta este o autoritate administrativă autonomă, care îşi exercită atribuţiile sub controlul Parlamentului. Alături de CNA un rol important în domeniul libertăţii de exprimare pe cale audiovizuală îl are şi Ministerul Comunicaţiilor.

Condiţiile de formare şi de funcţionare sunt menite să-i asigure autonomia CNA faţă de celelalte organe ale statului. El este compus din 11 membri dintre care 2 sunt numiţi de preşedintele României, 3 de către Senat, 3 de către Camera deputaţilor şi 3 de către guvern, pentru un mandat de 4 ani. Membrii CNA nu pot deţine o altă funcţie publică sau privată în afară de aceea de cadru didactic în instituţii de învăţământ superior. Calitate de membru al CNA încetează fie la expirarea mandatului, fie înainte de expirare. În legea anterioară referitoare la domeniul audiovizual, legea nr.48/1992, membrii Consiliului putea fi revocaţi de autoritatea care îi numise, ceea ce însemna că aceasta putea păstra o oarecare influenţă asupra lor, influenţă favorizată şi de prevederea extrem de vagă a cazurilor când revocarea este posibilă. În legea actuală, conform articolului 13 membrii Consiliului pot fi demişi de către Parlament, la propunerea comisiilor de specialitate.

CNA are drept principale atribuţii: 1. să stabilească condiţiile, criteriile şi procedura

pentru acordarea licenţelor audiovizuale; 2. să stabilească procedura de acordare a autorizaţiei de

retransmisie;

259

3. să elibereze licenţe audiovizuale şi autorizaţii de retransmisie pentru exploatarea serviciilor de programe de radiodifuziune şi televiziune şi să emită decizii de autorizare audiovizuală;

4. să emită, în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, decizii cu caracter de norme de reglementare în vederea realizării atribuţiilor sale prevăzute expres în prezenta lege şi, cu precădere, cu privire la: asigurarea informării corecte a opiniei publice, urmărirea exprimării corecte în limba română şi în limbile minorităţilor naţionale, asigurarea echidistanţei şi a pluralismului, transmiterea informaţiilor şi a comunicatelor oficiale ale autorităţilor publice cu privire la calamităţi naturale, starea de necesitate sau de urgenţă, starea de asediu ori de conflict armat, protecţia minorilor, apărarea demnităţii umane, politici nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naţionalitate, religie, convingeri politice şi orientări sexuale, exercitarea dreptului la replică etc.

c) dreptul la replică în cadrul audivizualului Aşa cum am precizat, una dintre atribuţiile importante

ale Consiliului Naţional al Audiovizualului este aceea de a stabili norme obligatorii privind acordarea dreptului la replică în domeniul comunicaţiei audiovizuale.

Ultima reglementare în acest sens o reprezintă Decizia nr.114 din 14 octombrie 2002.

Orice persoană fizică sau juridică, indiferent de naţionalitate, ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate beneficiază de dreptul la replică, conform articolului 1 din Decizie.

Acest drept nu poate fi solicitat pentru: judecăţi de valoare, în situaţia în care radiodifuzorii au respectat principiul audiatur et altera pars, în situaţia în care se solicită replica la replică, în cazul în care radiodifuzorul răspunde acuzaţiilor

260

unei persoane, cu condiţia să nu afecteze drepturile sau interesele legitime ale unui terţ, în cazul unui acord scris încheiat de radiodifuzor cu persoana lezată.

Dreptul la replică se exercită prin formularea unei cereri în acest sens către postul care a difuzat programul incriminat, în termen de 20 de zile e la data difuzării acestui program. Radiodifuzorul este obligat să decidă în termen de două zile dacă va da curs acestei cereri şi să comunice răspunsul petentului.

Replica va fi difuzată gratuit, în termen de 3 zile de la data aprobării cererii, în aceleaşi condiţii în care drepturile sau interesele legitime ale persoanei au fost lezate: în cadrul aceluiaşi interval orar, aceleiaşi emisiuni, în limitele aceleiaşi durate şi cu precizarea emisiunii în care s-a produs lezarea.

În cazul în care radiodifuzorul refuză să publice replica, persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate se poate adresa Consiliului Naţional al Audiovizualului în termen de 15 zile de la data primirii refuzului motivat din partea radiodifuzorului.

Consiliul este obligat să se pronunţe asupra sesizării în termen de 7 zile de la data înregistrării ei. În cazul în care sesizarea este admisă, decizia Consiliului trebuie executată de către radiodifuzor în termen de cel mult 3 zile de la data comunicării.

Împotriva deciziilor Consiliului se poate face plângere la instanţa de judecată în conformitate cu Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

De asemenea, acordarea dreptului la replică nu împiedică persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate să se adreseze instanţelor judecătoreşti.

261

Secţiunea a VI-a – Raporturile dintre presă şi puterea judecătorească

I. Consideraţii generale

Un aspect deosebit de interesant al libertăţii de

exprimare îl reprezintă modalitatea de exercitare a acesteia în raporturile dintre presă şi justiţie în cadrul conturat de articolul 10 din Convenţie şi de jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În plus, există deja o serie de hotărâri pe această temă chiar cu privire la România.

Dispozitivul de apărare a libertăţii de exprimare la nivel convenţional, articolului 10, conţine o posibilitate expresă de limitare a acestei libertăţi, întemeiată pe „necesitatea garantării autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare”. Această limită specială este oarecum neobişnuită în ansamblul Convenţiei. Ea reflectă tensiunile existente în momentul negocierii textului acestui tratat şi îşi are sorgintea în instituţia specifică dreptului englez numită „contempt of court”235.

Se pune problema dacă era nevoie de o protecţie specială a membrilor puterii judiciare împotriva exceselor media sau era suficient mecanismul general de apărare împotriva acestuia, prevăzut pentru orice particular de articolul 10 par.2 conform căruia libertatea de exprimare poate fi limitată pentru „protecţia drepturilor altuia”. Această întrebare este cu atât mai legitimă cu cât interesele publice reprezentate de o bună desfăşurare a proceselor puteau fi protejate eficient pe tărâmul articolul 6 al Convenţiei.

În doctrina referitoare la această problematică s-au conturat în general două opinii opuse. Pe de o parte se susţine că nici un motiv rezonabil nu poate conduce la ideea că membrii puterii judiciare nu ar trebui trataţi la fel ca şi ceilalţi oficiali, conform regulilor dezvoltate de Curte în cazuri precum 235 A se vedea nota nr. 4 din prezentul capitol.

262

Lingens contra Austriei (reguli prezentate anterior). Aceleaşi motive care permit o libertate de exprimare extinsă atunci când, cu privire la subiecte de interes public, sunt criticaţi politicieni, membrii ai puterii legislative sau executive, ar trebui să orienteze raţionamentele Curţii şi atunci când analizează cazuri de limitare a libertăţii de exprimare impuse de protecţia membrilor puterii judiciare. În ambele situaţii, atunci când subiectele tratate sunt de interes public, cu greu s-ar putea justifica o deosebire atât de drastică între ele. „Teoretic critica puterii judiciare ar trebui să fie tratată, aproape sigur, ca o formă a discursului politic şi, deci, să se bucure de cel mai înalt grad de protecţie.”236 În plus, toate cele trei puteri constituite ar trebui tratate în acelaşi mod atunci când ele interferează cu libertatea de exprimare. Este adevărat că, spre deosebire de politicienii propriu-zişi, judecătorii dispun de o posibilitate de a răspunde atacurilor din presă mult mai restrânsă, fiind astfel mai vulnerabili. Nu este însă mai puţin adevărat că cei care aplică în dreptul intern sancţiunile pentru critica excesivă a puterii judiciare sunt tot judecătorii, astfel încât vulnerabilitatea de care vorbeam mai sus poate fi doar aparentă.

Dintr-un punct de vedere diametral opus, se poate susţine că puterea judiciară ocupă un loc distinct la nivelul societăţii, astfel încât regulile aplicabile atacurilor din presă la adresa ei ar trebui să fie speciale. Judecătorul nu este un simplu membru al puterii statale ci un arbitru între stat şi societatea civilă sau între diferitele interese divergente manifestate la nivel social. Deşi organizarea administrării justiţiei intră în obligaţiile puterii publice, prin statutul de care se bucură judecătorii în democraţiile actuale, ei nu pot fi cu uşurinţă asimilaţi cu membrii celorlalte două ramuri ale puterii. În plus, de multe ori sunt chemaţi să judece în cazuri în care statul este implicat în mod direct, ca parte în proces, ceea ce le creează un 236 Eric Barendt, Freedom of Speech, Oxford University Press, Oxford, 1985, p.222.

263

statut distinct în cadrul statului de drept. Dar acest statut este susţinut în principal de rolul lor esenţial în protecţia libertăţilor fundamentale ale membrilor societăţii237. Din această perspectivă orice atac injust la adresa membrilor puterii judiciare ar pune în pericol chiar apărarea drepturilor fundamentale ale celorlalţi membri ai societăţii.

Această tensiune în tratarea problemei limitării libertăţii presei în cazurile de critică a puterii judiciare nu este numai una doctrinară ci ea sa manifestat pregnant la nivelul jurisprudenţei Curţii. Într-unul dintre cele mai controversate cazuri de acest fel238, cele două orientări s-au manifestat făţiş, una fiind împărţăşită de majoritatea Curţii, cealaltă de către 237 Conform teoriei clasice a drepturilor fundamentale, subiect pasiv al acestora este statul ca putere publică, acestea având de principiu obligaţia generală şi negativă de a nu le aduce atingere. De aceea, de fiecare dată când se pune problema protecţiei interne a acestor drepturi, judecătorul trebuie să le protejeze nu împotriva altor particulari (pentru că în această situaţie vorbim de drepturi subiective civile) ci, în ultimă instanţă, contra statului. Acest rol de apărătoare a drepturilor fundamentale, transformă instanţele de judecată în instituţii centrale ale democraţiilor constituţionale, instituţii ce ar trebui protejate contra atacurilor injuste. 238 În cazul Barfod contra Danemarca, reclamantul, printr-un articol, a pus la îndoială imparţialitatea a doi judecători asesori, numiţi de către guvern, care făceau parte dintr-un complet de judecată alături de un magistrat de carieră, complet ce trebuia să se pronunţe într-un litigiu fiscal unde şi guvernul era parte. Considerându-se că acest articol a lezat onoarea şi reputaţia celor doi judecători, reclamantul a fost condamnat pentru calomnie şi obligat la plata unei amenzi. Formulând o plângere pentru încălcarea articolul 10, conform fostei proceduri, în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului, aceasta, considerând că ar fi vorba de o violare a libertăţii de exprimare a sesizat Curtea. Prin hotărârea din 22 februarie 1989, Curtea, în majoritate, a considerat că această condamnare a reclamantului nu ar constitui o limitare injustă a libertăţii de exprimare. În opinia Curţii, interesul legitim al statului de a proteja reputaţia celor doi judecători nu era în contradicţie cu interesul deschiderii unei dezbateri publice asupra imparţialităţii instanţei respective. Reclamantul ar fi putut să conteste compunerea instanţei şi fără să-i atace personal pe cei doi judecători.

264

judecătorul Gölcüklü care, în opinia sa dizidentă, împărtăşeşte punctul de vedere al (fostei) Comisiei Europene a Drepturilor Omului: „Democraţia este un regim deschis unde libertatea de exprimare joacă un rol fundamental, precum Curtea noastră a declarat în hotărârea sa Handyside (...). Susţin în întregime opinia Comisiei Europene a Drepturilor Omului când spune: «dacă dorim ca cetăţenii să poată continua să controleze exerciţiul puterii publice, este necesar să limităm foarte strict ingerinţele în publicarea opiniilor privind activitatea autorităţilor publice, inclusiv a autorităţilor judiciare» şi «chiar dacă articolul în chestiune ar putea fi interpretat ca o atingere adusă integrităţii şi reputaţiei celor doi judecători asesori, interesul general de a provoca o dezbatere publică asupra funcţionării aparatului judiciar prevalează asupra interesului celor doi judecători de a fi protejaţi contra criticilor de genul celor exprimate de către reclamant în articolul său»”.

Dincolo, însă, de orice dispută doctrinară, un fapt este cert, şi anume acela că există în Convenţie limitarea specială a libertăţii de exprimare în scopul garantării autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare. Aceasta a dus la conturarea unui set de reguli jurisprudenţiale menite în principiu să fie aplicate de fiecare dată când articolele de presă critice vizează activitatea justiţiei în general şi pe judecători în special.

Într-una dintre hotărârile de principiu în materie239, Curtea menţionează cadrul acestor reguli: „Presa joacă un rol important într-un stat de drept. Chiar dacă ea nu trebuie să depăşească anumite limite fixate mai ales în vederea protecţiei reputaţiei altuia, îi revine totuşi să comunice, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei cu privire la chestiunile politice precum şi cu privire la alte teme de interes general (...).

Printre acestea figurează, fără îndoială, funcţionarea 239 Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunţată în cazul Prager şi Oberschlick contra Austriei.

265

justiţiei, instituţie esenţială a oricărei societăţi democratice. Presa reprezintă de fapt unul dintre mijloacele de care dispun responsabilii politici şi opinia publică pentru a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilităţi conform scopului specific al misiunii care le-a fost conferită.

Se cuvine totuşi să se ţină cont de rolul special pe care îl are puterea judiciară în societate. Ca garant al justiţiei, valoare fundamentală într-un stat de drept, acţiunea puterii judiciare are nevoie de încrederea cetăţenilor pentru a se dezvolta. Astfel poate fi necesar ca aceasta să fie protejată împotriva atacurilor distrugătoare, lipsite de fundament serios, mai ales că obligaţia de rezervă le interzice magistraţilor să reacţioneze.” (§ 34)

Curtea, fidelă rolului pe care îl are libertatea de exprimare într-o societate democratică, este în general reticentă în a o limita, mai ales atunci când subiectele tratate sunt de interes general. De aceea, critica extinsă240 a modului de funcţionare a sistemului judiciar şi chiar a activităţii judecătorilor în acest context este în general acceptată, fiind protejată de articolul 10 § 1 din Convenţie. Însă, atacurile personale faţă de un anumit judecător şi faţă de activitatea sa sunt protejate de Curte numai cu condiţia ca acea critică să se fi întemeiat pe probe certe. În general în astfel de cazuri Curtea consideră că limitarea libertăţii de exprimare intră în marja de apreciere a statelor respective. În astfel de cazuri, în lipsa unor probe suficient de concludente care să fi stat la baza criticilor formulate, Curtea preferă să acorde prioritate limitării conţinute de articolul 10 § 2.

Astfel, ori de câte ori ziaristul vizează prin articolele respective personal anumiţi magistraţi, iar critica are un anumit grad de duritate, Curtea pretinde ca această critică să se fondeze pe anumite probe, al căror nivel de certitudine trebuie 240 Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în cazul Sunday Times contra Regatului Unit.

266

să fie mai ridicat decât în alte cazuri când se critică sistemul judiciar în general. Astfel, în hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunţată în cazul Prager şi Oberschlick contra Austriei, Curtea a statuat că nu constituie o violare a articolului 10 condamnarea unui ziarist care a criticat în mod amplu, excesiv, activitatea unui judecător de la o instanţă penală, aducându-i acuzaţii grave, fără a dispune în cauză de suficiente probe pentru dovedirea susţinerilor sale. Din contră, într-un alt caz241, unde atacurile personale la adresa unor judecători au fost cel puţin la fel de dure, Curtea a apreciat că nu se impunea condamnarea ziariştilor respectivi întrucât aceştia îşi respectaseră deontologia profesională, iar judecăţile de valoare pe care le formulaseră aveau o anumită bază factuală.

Aşa cum am menţionat, atunci când este vorba despre atacuri personale la adresa judecătorilor, Curtea preferă să folosească doctrina aşa-numitei marje de apreciere. Potrivit acesteia, în anumite cazuri, revine în exclusivitate statului rolul de a aprecia dacă se impune limitarea sau nu a unui drept apărat de Convenţie, Curtea preferând să nu intervină în această apreciere. Altfel spus, prin această noţiune se înţelege domeniul exclusiv de activitate pe care Curtea este dispusă să îl recunoască autorităţilor naţionale pentru obligaţiilor lor ce decurg din Convenţie242. În general, Curtea a uzat de această teorie în situaţii în care, din diferite motive, a preferat să nu se pronunţe asupra fondului pricinii. Spre exemplu, atunci când ar

241 Hotărârea din 24 februarie 1997, pronunţată în cazul De Haes şi Gijsels contra Belgiei. În acest caz doi ziarişti fuseseră condamnaţi de către instanţele belgiene pentru campania de presă deosebit de virulentă dusă timp de mai multe luni împotriva a patru judecători care luaseră decizia, în cursul unui proces de divorţ, de a încredinţa copiii minori tatălui, în ciuda faptului că mama copiilor formulase împotriva acestuia o plângere pentru incest, plângere soluţionată cu neînceperea urmăririi penale. 242 Steven Greer, La marge d´appréciation: interprétation et pouvoir discrétionnaire dans le cadre de la Convention Européenne des Droits de l´Homme, Editions du Conseil de l´Europe, Strasbourg, 2000, p.5.

267

fi trebuit să facă aprecieri stricte de natură morală243, constatând că această noţiune nu are un conţinut unitar la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei, instanţa europeană a preferat să considere că protecţia moralei publice ar fi atributul exclusiv al instanţelor naţionale, mai bine plasate, definirea acestei noţiuni intrând în „marja de apreciere” a statelor. Utilizarea însă a acestei teorii în cazurile de critică a judecătorilor nu pare tot atât de clară şi nu este la adăpostul criticilor.

De asemenea, în cazurile criticii ce vizează un judecător personal, Curtea pare a considea că, chiar şi judecăţile de valoare trebuie să pornească de la o anumită bază factuală. În cazurile când sunt criticaţi funcţionari publici, în jurisprudenţa Curţii este general acceptată ideea că numai faptele imputate pot face obiectul probei verităţii244, în timp ce judecăţile de valoare nu, aceastea fiind simple opinii personale, interpretări ale ziaristului. În schimb, în situaţia criticii unui judecător, chiar şi judecăţile de valoare trebuie să pornească dacă nu de la probe certe, cel puţin de la anumite elemente de fapt245.

Aceste reguli speciale pe care Curtea le aplică în cazurile când presa vizeză activitatea judecătorilor, aşa cum am arătat, nu sunt la adăpostul oricăror critici. La nivelul doctrinei 243 A se vedea hotărârea din 7 decembrie 1976, pronunţată în cazul Handyside contra Regatului Unit. Judecând dacă era conformă cu articolul 10 condamnarea unui editor care publicase o carte considerată de către instanţele naţionale a avea un conţinut obscen, Curtea a constatat că nu poate descoperi o noţiune uniformă de morală în dreptul intern al statelor membre întrucât aceasta variază în timp şi spaţiu, „în special în epoca noastră, caracterizată printr-o evoluţie rapidă şi profundă a opiniilor în materie”. Graţie contactelor directe pe care le au cu societatea respectivă, autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a judeca necesitatea unei anumite limitări a libertăţii de exprimare în vederea protecţiei moralei. 244 Hotărârea din 8 iulie 1986, pronunţată în cazul Lingens contra Austriei. 245 Hotărârea din 22 februarie 1989, pronunţată în cazul Barfod contra Danemarca, § 33.

268

s-a manifestat opinia, din ce în ce mai susţinută, că există un curent la nivelul statelor europene care tinde să nu mai aplice pedepse speciale pentru cazurile de critică a judecătorilor, ci să utilizeze regulile aplicabile în general oricăror excese ale libertăţii de exprimare. În plus, societatea europeană actuală permite şi judecătorilor exprimarea opiniilor. „În Europa, judecătorii şi sistemele de administrare a justiţiei pe care ei le reprezintă au încetat să mai fie vulnerabile. Există oportunitatea ca prin presă şi prin celelalte mijloace de informare în masă judecătorii să participe la dezbaterile publice şi astfel să poată răspunde acuzaţiilor ce li se aduc. Faptul că ei nu uzează de această oportunitate imediat denotă mai degrabă încrederea pe care o au că îşi îndeplinesc sarcinile decât vreo inhibiţie care să ţină de specificul activităţii pe care o desfăşoară.”246

II. Hotărârile Curţii europene în cazul Cumpănă şi Mazăre contra României

Regulile jurisprudenţiale descrise mai sus au fost

aplicate de către Curte în cazul Cumpănă şi Mazăre contra României, prin două hotărâri judecătoreşti247. Acestea reflectă pregnant tensiunea existentă chiar la nivelul practicii instanţei eurpene între dorinţa de a afirma principiul libertăţii de exprimare şi necesitatea protecţiei puterii judecătoreşti.

În această speţă, cei doi reclamanţi, ziarişti la cotidianul constănţean Telegraf, au publicat în 1994 un articol privitor la încheierea nelegală a unui contract de asociere între primărie şi o societate comercială, articol prin care aduceau acuzaţii de corupţie şi lipsă de competenţă profesională fostului viceprimar al Constanţei şi fostei juriste a primăriei, care, la momentul publicării articolului, devenise judecătoare. Articolul era însoţit

246 p. 239 247 Hotărîrea Camerei din 10 iunie 2003 şi hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004.

269

de o caricatură care îi înfăţişa pe cei doi la braţ, purtând un sac cu bancnote şi având un dialog familiar privind pretinsele afaceri nelegale. Ca urmare a plângerii penale a judecătoarei vizate, reclamanţii au fost condamnaţi în mod definitiv la şapte luni de închisoare cu executare, pentru insultă şi calomnie, li s-a aplicat interdicţia de a exercita meseria de ziarişti pentru un an şi au fost obligaţi la plata a 25 de milioane lei către partea vătămată cu titlu de daune morale. Recursul în anulare promovat de către Procurorul General a fost respins de către Curtea Supremă de Justiţie, dar reclamanţii nu au executat pedeapsa principală întrucât au fost graţiaţi de către Preşedinte. Ei au formulat o plângere în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea articolului 10 din Convenţie.

În hotărârea pronunţată de Cameră, înainte de a trece la analiza prorpiu- zisă a pretinsei violări a articolului 10, Curtea reaminteşte principiile generale care, în opinia ei ar fi aplicabile în speţa respectivă. Sunt astfel subliniate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ingerinţă pentru a fi „necesară într-o societate democratică”, deci acceptabilă la nivelul Convenţiei: ea trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase, să fie proporţională cu scopul legitim urmărit iar motivele acestei ingerinţe să fie pertinente şi suficiente. De asemenea, nu trebuie uitat rolul esenţial pe care îl are presa într-o societate democratică, rol subliniat în nenumărate rânduri în jurisprudenţa Curţii.

Pe de altă parte, însă, aşa cum în mod expres se menţionează în art.10, exercitarea libertăţii de exprimare presupune obligaţii şi responsabilităţi fără de care drepturile şi libertăţile altora ar fi afectate de o libertate de exprimare absolută. Deşi autorităţile dispun de o anumită marjă de apreciere în materie, aceasta este însă supusă unui control european relativ extins. Curtea îşi delimitează astfel competenţa: rolul ei nu este acela de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica în ce măsură acestea, condamnându-i

270

pe reclamanţi, au respectat sau nu articolul 10 din Convenţie. Curtea nu este competentă şi nici nu îşi propune să verifice aplicarea dreptului intern, ci numai să analizeze dacă deciziile interne încalcă sau nu prevederile convenţionale.

O dată amintite aceste reguli generale, Curtea încearcă aplicarea lor în speţă.

În general, în cazurile privind libertatea de exprimare, aceasta este amplu protejată, chiar când depăşeşte anumite limite pentru rolul său esenţial: acela de a aduce în atenţia publicului subiecte de interes general. În cauza de faţă, Curtea subliniază, însă, că între subiectul de interes general evocat în articol, presupusa nelegalitate a contractului de asociere al municipalităţii cu o firmă privată, şi acuzaţiile la adresa părţii vătămate, judecătoarea R.M., nu există o legătură directă. Reclamanţii nu au fost condamnaţi pentru abordarea subiectului de interes general ci pentru aceste din urmă afirmaţii.

Deşi aceste afirmaţii la adresa judecătoarei ar fi putut fi interpretate ca simple judecăţi de valoare care nu ar trebui probate, aşa cum de altfel reclamanţii au susţinut, Curtea, în aplicarea regulilor speciale menţionate la începutul acestui capitol, consideră că ele ar fi trebuit să aibă o bază factuală. Din acest punct de vedere subliniază că nu au fost în nici un fel probate în dreptul intern (§52).

Această afirmaţie a Curţii are o semnificaţie cel puţin ambivalentă.

Pe de o parte, aşa cum am menţionat, în cazurile ce vizează critica unor judecători, Curtea tinde să impună ca şi pentru judecăţile de valoare să existe, dacă nu probe, cel puţin anumite temeiuri de fapt. Prin această cerinţă se derogă de la regula consacrată în toate celelalte cazuri privind critica unor reprezentanţi ai puterii, când judecăţile de valoare nu sunt susceptibile să constituie obiect al probei verităţii.

Pe de altă parte, însă, Curtea acordă o importanţă din ce în ce mai mare conduitei procesuale a reclamanţilor în dreptul

271

intern, înainte de pronunţarea deciziilor criticate. O atitudine procesuală pasivă din partea reclamanţilor, aşa cum se pare că a existat şi în cazul de faţă, nu este de natură să le întărească poziţia în faţa Curţii248. Din contră, faptul că nu şi-au probat în nici un fel în dreptul intern afirmaţiile făcute în articol, vine să sublinieze lipsa de fundament a apărării lor la nivel european. De asemenea, nu sunt admisibile unele apărări făcute direct în faţa instanţei europene, apărări care nu au fost invocate în dreptul intern, deşi nimic nu i-a împiedicat de reclamanţi să o facă (§ 58). Spre exemplu, reclamanţii au afirmat în faţa Curţii că nu ei ar fi autorii caricaturii în discuţie, în condiţiile în care în faţa instanţelor naţionale nu fusese făcută o astfel de apărare.

Limitarea libertăţii de exprimare a reclamanţilor constituind o ingerinţă în dreptul acestora, Curtea analizează dacă această ingerinţă îndeplineşte criteriile expuse în partea generală: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.

Este evident că această ingerinţă era prevăzută de legea internă, în fostele articole 205 şi 206 din Codul penal.

În ceea ce priveşte scopul legitim Curtea apreciază că ea s-a aplicat în vederea protejării activităţii justiţiei, care are nevoie de încrederea publicului precum şi pentru apărarea dreptului la reputaţie al părţii vătămate, judecătoarea R.M. „ ... dacă presa are dreptul să comunice informaţii şi idei, inclusiv

248 Într-o altă speţă referitoare la liberatea de exprimare, cauza Ivanciuc contra României, Curtea a respins plândegrea reclamantului chiar prin decizia de inadmisibilitate din 8 septembrie 2005, reţinând atitudinea sa procesuală din dreptul intern, când nu s-a prezentat la nici unul dintre termene, nici la fond şi nici în recurs. „ ... Curtea observă că în timpul procesului penal intern, atitudinea procesuală a reclamantului a fost foarte dezinvoltă. Ea constată că reclamantul a dovedit o vădită lipsă de interes pentru proces, neprezentându-se nici la şedinţele de judecată ale judecătoriei şi nici la cele ale tribunalului, deşi fusese în mod corect citat iar judecătoria chiar emisese un mandat de aducere împotriva sa. ... În plus, nicicând nu a încercat să conteste acuzaţiile ce i se aduceau.”

272

cu privire la funcţionarea puterii judiciare, nu este mai puţin adevărat că activitatea instanţelor, care sunt garantele justiţiei şi a căror misiune este fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului şi că autorităţile au obligaţia să le protejeze împotriva atacurilor lipsite de fundament.” În plus, reclamanţii ar fi putut să aducă în atenţia publicului nelegalitatea contractului de asociere, fără însă să aducă părţii vătămate acuzaţii nedovedite.

Din acest ultim punct de vedere, ingerinţa respectivă nu numai că a urmărit un scop legitim, dar a fost şi necesară într-o societate democratică. În special caricatura ce a însoţit articolul în cauză face, în opinia Curţii, ca motivele condamnării în dreptul intern să fie pertinente şi suficiente. În mod oarecum surprinzător, deşi şi în cadrul articolului propriu-zis erau suficiente alte acuzaţii grave, Curtea acordă o importanţă capitală acestei caricaturi atunci când analizează necesitatea ingerinţei. Caricatura în sine este de natură să afecteze mei degrabă reputaţia părţii vătămate ca persoană particulară, decât buna funcţionare a justiţiei. Mult mai grave pentru activitatea justiţiei ar fi fost acuzaţiile nedovedite de corupţie sau de incompetenţă cuprinse în articol, acuzaţii care însă nu sunt analizate în mod explicit.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei cu scopul legitim urmărit, Curtea, deşi apreciază că pedepsele sunt „severe”, împrejurarea că ele nu au fost efectiv executate, face ca nici această regulă să nu fi fost încălcată.

Astfel, în majoritate, Curtea a decis că articolul 10 nu ar fi fost încălcat în cauză.

Această confirmare a ingerinţei statale în dreptul la libera exprimare a fost determinată în principal de necesitatea protecţiei imaginii puterii judiciare. Această opinie nu a fost împărtăşită însă de toţi membrii completului de judecată. În opinia lor separată, judecătorii Costa şi Thomassen critică opinia majorităţii aducând mai multe contraargumente.

273

Afirmând că sunt de acord cu faptul că reclamanţii au depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare neaducând dovezi pentru acuzele proferate, cei doi judecători consideră însă că soluţia majorităţii, de confirmare a limitării libertăţii de exprimare este criticabilă, atât din perspectiva scopurilor legitime reţinute cât şi a necesităţii unei astfel de măsuri într-o societate democratică.

În opinia lor, singurul scop legitim ce ar putea fi reţinut pentru această ingerinţă este numai protecţia drepturilor altuia nu şi garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, din moment ce părţii vătămate i s-a reproşat în articolul respectiv conduita pe care o avusese ca jurist al municipalităţii, înainte de a deveni judecător.

Din perspectiva necesităţii acestei măsuri într-o societate democratică, câteva criterii ar trebui avute în vedere, conform opiniei dizidente: în primul rând rolul de câine de gardă al presei, apoi faptul că subiectul abordat era fără îndoială unul de interes public. În plus, critica viza în principal pe fostul vice-primar, om politic, şi, deci, criteriile aplicabile trebuiau să fie cele impuse de jurisprudenţa constantă în acest sens, precum în cazul Lingens c. Austriei. Caricatura căreia instanţele interne i-au acordat o mare importanţă reprezintă o formă de exprimare proprie jurnalelor satirice şi nu trebuie descurajată. Prin definiţie ea reprezintă o exagerare, o deformare.

În fine, în opinia disidentă se consideră că pedepsele aplicate au fost prea severe, în ciuda graţierii aplicate în cauză. «A-i condamna pe reclamanţi la închisoare este în sine excesiv. În plus, timp de mai mult de un an pedeapsa cu închisoarea a fost reală, a fost confirmată de către Curtea Supremă şi atârna ca o sabie a lui Damocles deasupra capetelor reclamanţilor. Şi celelalte măsuri profesionale şi pecuniare au fost de asemenea disproporţionate. Chiar dacă am putea reţine, împreună cu majoritatea, că interdicţia de a exercita profesia de jurnalist nu

274

s-a aplicat în realitate, această sancţiune, gravă din punct de vedere al libertăţii presei, nu a făcut obiectul graţierii.»

Aceaste tensiuni la nivelul completului de judecată denotă dificultatea de a trata astfel de cazuri în care interese opuse, libertatea de exprimare şi necesitatea protecţiei puterii judiciare, trebuie conciliate. Importanţa acestei speţe rezultă şi din faptul că recursul declarat de un reclamant a fost acceptat de un colegiu de judecători iar cauza a fost înregistrată pe rolul Marii Camere. Prin hotărârea din 17 decembrie 2004, aceasta a adoptat o soluţie opusă Camerei, în sensul că a considerat că ingerinţa respectivă constituie o violare a articolului 10 din Convenţie.

275

Capitolul XI: LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE ŞI DE ASOCIERE

Secţiunea I – Libertatea de întrunire

I. Consideraţii generale Libertatea de întrunire şi cea de asociere sunt tratate

distinct de către Constituţia României. Cu toate acestea am optat pentru tratarea lor în cadrul aceluiaşi capitol date fiind, pe de o parte, numeroasele elemente comune, în special în ceea ce priveşte limitele acestora, şi, pe de altă parte, împrejurarea că la nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aceste libertăţi fac obiectul aceluiaşi articol, respectiv articolul 11 din acest tratat.

Întrunirea presupune „o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii etc.”249 Reuniunea sau întrunirea are, deci, mai multe trăsături250: este limitată în timp, caracteristică ce o deosebeşte de asociere. De asemenea, ea este organizată şi are un scop determinat, caracteristici care o deosebesc de o simplă aglomerare de persoane şi care prezintă o importanţă deosebită atunci când este nevoie de autorizarea prealabilă pentru desfăşurarea întrunirii, cum ar fi cazul unui miting desfăşurat pe o arteră de circulaţie.

Constituţia nu defineşte întrunirea, ci menţionează

249 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.81. 250 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.211.

276

numai câteva tipuri de întruniri, cu caracter exemplificativ. Conform art.39 din legea fundamentală, intitulat „Libertatea întrunirilor”: „Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme.” Dată fiind această enumerare exemplificativă, precum şi lipsa unei definiţii constituţionale, putem determina dacă ne aflăm în prezenţa unei întruniri prin verificarea existenţei caracteristicilor menţionate mai sus. Nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu ne oferă o definiţie în acest sens. În art.11 din Convenţie se menţionează: „Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică...” Această libertate presupune dreptul unei persoane de a lua parte la o manifestaţie paşnică, precum şi dreptul de a organiza o manifestaţie, sau chiar o contramanifestaţie în anumite condiţii251.

Aşa cum am arătat în primul capitol, libertatea de întrunire este o libertate colectivă, în sensul că nu se poate exercita decât în comun, de către mai multe persoane. Ea are o strânsă legătură cu alte libertăţi fundamentale, precum libertatea de exprimare sau libertate de conştiinţă. De multe ori scopul unei întruniri este tocmai exprimarea unor opinii unnor atitudini faţă de o anumită problemă de interes general. Totodată, libertatea de conşţtiinţă se manifestă nu numai la nivel strict individual, ci şi la nivel colectiv, prin adunări, procesiuni etc ţinute în public sau în cadru privat. Acesta este şi motivul pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului îi acordă o atenţie deosebită considerând că ocupă „un loc eminent”252 în cadrul Convenţiei. De asemenea, fosta Comisie a considerat că „dreptul de întrunire paşnică ... este un drept fundamental într-o societate democratică, împreună cu

251 Radu Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, volumul II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.190. 252 Hotărârea CEDO din 26 aprilie 1991, pronunţată în cazul Ezelin contra Franţei, § 51.

277

libertatea de exprimare, unul dintre fundamentele unei astfel de societăţi.”253

II. Obligaţii create în sarcina statului Principiul libertăţii de întrunire, consacrat de art.11 § 1

din Convenţie, creează în sarcina statelor atât obligaţia negativă de se abţine de la orice acţiune de natură a împiedica exercitarea acestui drept, cât şi obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia participanţilor la o reuniune, spre exemplu împotriva unor contramanifestaţii violente254. În ceea ce priveşte prima obligaţie, s-a apreciat că obligaţia impusă organizatorilor unei manifestaţii pe o cale de comunicaţie publică de a obţine o autorizaţie prealabilă, nu contituie în sine o încălcare a libertăţii de întrunire255, statele beneficiind de o marjă de apreciere extinsă în acest domeniu, date fiind şi celelate interese ce pot fi lezate, precum libera circulaţie. Această obligaţie negativă a statelor nu este însă suficientă pentru a se asigura efectivitatea libertăţii de reuniune. „O libertate reală şi efectivă de întrunire paşnică nu este compatibilă cu o simplă obligaţie de non-ingerinţă din partea statului; o concepţie pur negativă nu s-ar potrivi cu obiectul şi scopul articolului 11.”256 Prin urmare statele au şi obligaţii pozitive, precum aceea de lua măsurile necesare pentru protecţia participanţilor la o manifestaţie paşnică împotriva riscului de a suporta violenţe din partea unor 253 Decizia din 10 octombrie 1979, pronunţată în cazul Rassemblement jurassien et unité jurasienne contra Elveţiei, cererea nr.8171/78, p.105. 254 Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, p.807-808. 255 Decizia din 10 octombrie 1979, pronunţată în cazul Rassemblement jurassien et unité jurasienne contra Elveţiei, cererea nr.8171/78, p.105. 256 Hotărârea CEDO din 21 iunie 1988, pronunţată în cazul Plattform „Ärzte für das Leben” contra Austriei, § 32.

278

contramanifestanţi. Temerea de astfel de brutalităţi ar descuraja persoanele să de întrunească şi să se exprime cu această ocazie asupra temelor de interes public. „Într-o democraţie, dreptul de a contramanifesta nu ar trebui să meargă până acolo încât să paralizeze exerciţiul dreptului de a manifesta”, menţionează Curtea în decizia citată mai sus. Însă această obligaţie pozitivă a statelor este una relativă, Curtea apreciind că ele se bucură de o largă marje de apreciere în ceea ce priveşte măsurile adecvate pe care înţeleg să le adopte în scopul menţionat.

III. Limitele constituţionale ale libertăţii de întrunire

Constituţia României, în art.39 impune unele limite speciale libertăţii de întrunire. În primul rînd, întrunirile trebuie să fie paşnice, numai în aceste condiţii dreptul respectiv putând să fie exercitat. În al doilea rând, participanţii la o întrunire nu trebuie să poarte nici un fel de arme. Explicabilă în cazul întrunirilor publice, această condiţie pare mai puţin justificată în ceea ce priveşte întrunirile private, în condiţiile în care ar fi respectate toate regulile impuse de regimul armelor.257

Acestor limitări li se adaugă limitele generale permise de art.53 din Constituţie pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Aceste măsuri de limitare a libertăţii de întrunire pot fi luate numai dacă sunt necesare într-o societate democratică. În plus, ele trebuie să fie proporţionale cu situaţiile care le-au determinat, să fie aplicate în mod nediscriminatoriu şi să limiteze doar exerciţiun libertăţii respective, fără a aduce atingere chiar existenţei acesteia.

257 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.212.

279

Secţiunea a II-a - Libertatea de asociere

I. Consideraţii generale

Libertatea de asociere este reglementală în dreptul intern la nivel constituţional, prin art.40 intitulat „Dreptul de asociere”258. Mai au incidenţă în cauză normele cuprinse în art.8 (2) referitor la partidele politice259 şi art.9 referitor la sidicate, patronate şi asociaţiile profesionale260. Pentru o conturare mai exactă a cadrului juridic intern cu privire la dreptul la asociere, trebuie avute în vedere şi normele infraconstituţionale cuprinse se Legea partidelor politice nr.14/2003, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.20/2008, Legea sindicatelor nr.54/2003 şi Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, ordonanţă aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005.

La nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, 258 „Dreptul de asociere

(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.

(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.

(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.

(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.” 259 „Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.” 260 „Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.”

280

libertatea de asociere este reglementală tot de art.11 § 1, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul ... la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi se a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.”

Ca şi libertate de întrunire, libertatea de asociere este o libertate colectivă, în sensul că ea nu poate fi exercitată decât împreună de mai multe persoane. Ea presupune posibilitatea indivizilor de a-şi uni eforturile în vederea realizării unor obiective comune. Ceea ce deosebeşte asociaţia de întrunire este tocmai durata pe care aceasta o are, sensibil mai mare decât durata unei reuniuni. Libertatea de asociere are o importanţă deosebită, prin intermediul ei indivizii dobândind o forţă sporită în atingerea obiectivelor propuse. În plus, ea reprezintă un mijloc de exercitare a altor libertăţi fundamentale, cum ar fi libertatea de opinie sau libertatea de conştiinţă. În acest sens, Curtea europeană a menţionat: „Libertatea de gândire şi de opinie, precum şi libertatea de exprimare, garantate de art.9 şi respectiv de art.10 din Convenţie, ar fi aplicate destul de limitat dacă nu ar fi însoţite de garanţia că (persoanele) pot să-şi împărtăşească ideile sau convingerile în mod colectiv, în special în cadrul asociaţiilor de indivizi având aceleaşi convingeri, idei sau interese.”261

II. Noţiunea de „asociaţie” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Noţiunea de asociaţie, în sensul Convenţiei este o

noţiune autonomă, independentă de calificarea care se dă în dreptul intern al statelor membre. Dacă s-ar lăsa la dispoziţia statelor posibilitatea de a califica o asociaţie ca fiind de drept public, pentru a putea eluda aplicarea principiului conţinut de art.11 din Convenţie atunci libertatea de asocierea ar fi doar 261 Hotărârea CEDO din 29 aprilie 1999, pronunţată în cazul Chassagnou şi alţii contra Franţei, § 100.

281

una formală şi, evident, iluzorie. „Noţiunea de asociaţie posedă, deci, o sferă de aplicare autonomă: calificarea din dreptul naţional nu are decât o valoare relativă şi nu constituie decât un simplu punct de plecare.”262 Aceasta înseamnă că nu ar putea fi evitată aplicarea art.11 din Convenţie unui grup de indivizi care acţionează împreună, în mod organizat, în vederea atingerii unui anumit obiectiv, chiar dacă acest grup nu ar fi considerat o asociaţie potrivit dreptului intern.263 Din contră, anumite forme de asociere care care au fost instituite de lege pentru realizarea unui obiectiv de interes general nu intră în domeniul de aplicare al art.11. Un exemplu în acest sens îl constituie formele de organizare ale profesiilor liberale. Baroul sau uniunile de barouri sunt înfiinţate prin legi speciale ca unicele organizaţii în care activează avocaţii. Acest tip de organizaţie are drept scop acordarea unei asistenţe juridice de calitate, ceea ce reprezintă un aspect al înfăptuirii justiţiei. În acest domeniu statele se bucură de o largă marje de apreciere iar înfiinţarea unor asociaţii paralele barourilor, cu nerespectarea legilor interne speciale, nu este protejată de art.11 din Convenţie. În acest sens, în cazul Botea contra României, curtea a respins ca inadmisibilă plângerea reclamantului care susţinea că ar fi contrară art.11 din Convenţie interdicţia de a înfiinţa în dreptul intern o asociaţie care să aibă drept scop acordarea asistenţei juridice şi crearea de barouri, în afara cadrului stabilit prin legea nr.51/1995.

„...Curtea aminteşte de la început că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care urmăresc scopuri de interes general. Ele nu intră în domeniul de reglementare al art.11 al Convenţiei.

262 Hotărârea CEDO din 29 aprilie 1999, pronunţată în cazul Chassagnou şi alţii contra Franţei, § 100. 263 Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.173.

282

În speţă, Curtea relevă că Uniunea (Uniunea Naţională a Avocaţilor – n.n. S.R.) a fost instituită prin legea nr.51/1995 şi că ea urmăreşte un scop de interes general, şi anumepromovarea unei asistenţe juridice adecvate şi, implicit, promovarea justiţiei însăşi. Prin urmare, Uniunea nu ar putea fi considerată o asociaţie în sensul art.11 al Convenţiei.”264

III. Limitele constituţionale ale libertăţii de asociere Libertatea de asociere are câteva limite speciale impuse

de către art.40 din Constituţie, la care se adaugă limitele generale prevăzute de art.53. În primul rând, sunt considerate neconstituţionale partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Se au în vedere nu numai scopurile expre de clarate prin actele constitutive sau prin documentele partidului sau organizaţiei respective, ci şi activităţile concrete ale membrilor acestora.

În al doilea rând este restrânsă liberatea de asociere în partide politice a anumitor categorii de persoane. Astfel, nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publice stabilite prin lege organică. Această limitare a libertăţii de asociere se explică prin necesitatea de a se asigura buna îndeplinire a obligaţiilor de serviciu de către categoriile rde persoane menţionate mai sus.

În al treilea rând, art.40 din Constituţie interzice „asociaţiile cu caracter secret”. În doctrină s-a apreciat că „această dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor democraţiei constituţionale faţă de anumite forţe 264 Decizia CEDO din 12 octombrie 2004, pronunţată în cazul Bota contra României, p.9-10.

283

obscure care ar dori să atenteze la ele”265. Credem că limita respectivă este discutabilă, atât din cauza impreciziei normei juridice care poate da naştere la arbitrariu din partea organelor de aplicare, cât şi din cauza conţinutului propriu-zis al acesteia. Nu vedem ce fel de pericol ar rezulta din simpla împrejurare că existenţa unei asociaţii nu este făcută publică. Un eventual pericol pentru ordinea publică ar putea decurge din alte activităţi sau scopuri ale asociaţiei, însă nu din simpla împrejurare că membrii ei nu au adus la cunoştinţa publică existenţa asociaţiei respective. De altfel, înfiinţarea unei asociaţii fiind liberă, orice asociaţie neînregistrată poate fi, într-un anumit sens, considerată secretă.266

În fine, la aceste limite speciale se adaugă limitele generale ce pot fi impuse exerciţiului dreptulrilor şi libertăţilor în conformitate cu art.53 din Constituţia României.

Secţiunea a III-a - Limitele convenţionale ale libertăţii de întrunire şi ale libertăţii de asociere

I. Condiţiile limitărilor

Am optat pentru tratarea comună a limitelor impuse de

către Convenţie celor două libertăţi întrucât ele sunt tratate împreună în art.11 § 2. Acestastă normă prevede: „Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi

265 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.84. 266 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.215.

284

libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

Ingerinţa statului în exercitarea libertăţii de asociere sau a libertăţii de întrunire trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii: să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică. Aşa cum am menţionat, aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ducând la constatarea de către Curte a violării dreptului respectiv.

II. Verificarea respectării condiţiilor într-un caz concret: Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu

contra României

Pentru a vederea în mod concret cum se realizază controlul limitărilor libertăţilor respective, vom analiza hotărârea din 3 februarie 2005, pronunţată de Curte în cazul Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra României, singura hotărâre pronunţată pe fond, până în prezent de instanţa europeană în ceea ce priveşte respectarea drepturilor prevăzute de art.11 din Convenţie de către ţara noastră.

În speţa respectivă, reclamanţii au considerat că refuzul autorităţilor române de a înregistra Partidul Comuniştilor Nepecerişti (PCN) ca partid politic ar constitui o limitare nepermisă a libertăţii lor de asociere, apărată de art.11 din Convenţie. Curtea urma să verifice îndeplinirea în concret a celor trei condiţii menţionate mai sus.

1. Ingerinţă prevăzută de „lege” Hotărârile judecătoreşti interne prin care s-a respins

cererea de înregistrare a formaţiunii politice respective s-au

285

întemeiat pe actul normativ intern care la acea dată reglementa constituirea partidelor politice, respectiv Decretul-Lege nr.8/1989. Curtea a apreciat că acest act normativ corespundea criteriilor de accesibilitate şi previzibilitate cerute de către Convenţie: acesta era publicat în Monitorul Oficial, definea succint principiile esenţiale ce trebuiau respectate de programele partidelor politice şi cuprindea procedura de urmat în cazul unor nemulţumiri cu privire la interpretarea şi aplicarea actului normativ respectiv. Decretul-Lege nr.8/1989 a fost astfel considerat „lege” în sensul Convenţiei.

2. „Scopul legitim” urmărit În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit prin ingerinţa

respectivă, Curtea a apreciat că obiectivul avut în vedere de autorităţile române atunci când au refuzat înregistrarea unui partid declarat comunist a fost unul legitim, având în vedere mai ales trecutul totalitar al ţării, putându-se considera că ingerinţa respectivă ar fi vizat apărarea securităţii naţionale şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia. Deci, şi a doua condiţie menţionată era îndeplinită.

3. Necesitatea într-o societate democratică Referitor la condiţia necesităţii într-o societate

democratică a unei astfel de ingerinţe, Curtea subliniază pentru început rolul important pe care îl au partidele politice într-o astfel de societate nu numai pentru exercitarea libertăţii de asociere, ci şi pentru exerciţiul libertăţii de exprimare. Acestea participă la „un exerciţiu colectiv al libertăţii de exprimare”.

Făcând referire la jurisprudenţa sa anterioară, Curtea statuează că un partid politic poate milita pentru schimbarea legislaţiei şi chiar a structurilor legale şi constituţionale ale statului cu două condiţii: să uzeze numai de mijloace legale şi democratice iar schimbările propuse să fie compatibile cu principiile democratice fundamentale.

286

Or, din statutul şi din programul politic al PCN rezultă că acesta insista asupra respectării suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale şi a ordinii juridice şi constituţionale a ţării precum şi asupra principiilor democraţiei, printre care pluralismul politic, sufragiul universal şi libera participare la viaţa politică.

„Curtea notează că programul politic şi statutul PCN cuprindeau într-adevăr pasaje care criticau atât abuzurile fostului partid comunist înainte de 1989, de care se distanţează, inclusiv prin titulatura sa, cât şi politica dusă după 1989.

Conform Curţii, una dintre principalele caracteristici ale democraţiei rezidă în posibilitatea pe care o oferă de a dezbate prin dialog şi fără recurgere la violenţă problemele ridicate de diferite curente politice de opinie şi aceasta chiar dacă deranjează sau îngrijorează. Într-adevăr, democraţia se bazează pe libertatea de exprimare. În această privinţă, o formaţiune politică ce respectă principiile fundamentale ale democraţiei (paragraful 46 anterior) nu poate îngrijora pentru simplul fapt că a criticat ordinea constituţională şi juridică a ţării şi că doreşte să o dezbată public pe scena politică. Or, în speţă, instanţele interne nu au arătat în nici un fel prin ce anume programul şi statutul PCN erau contrare principiilor fundamentale ale democraţiei.”(§ 55).

În aceste condiţii, Curtea a considerat că o măsură atât de radicală precum respingerea cererii de înregistrare, luată înainte de desfăşurarea oricărei activităţi politice, este disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi deci nu este necesară într-o societate democratică.

Nefiind îndeplinită această a treia condiţie, ingerinţa respectivă – refuzul întregistrării PCN ca partid politic – constituie o încălcare a art.11 din Convenţie.

287

Capitolul XII: DREPTUL DE PROPRIETATE

Secţiunea I - Consideraţii generale În cadrul acestui capitol vom încerca să vedem în ce

măsură dreptul de proprietate ca drept subiectiv civil stă la baza unei libertăţi fundamentale de a avea proprietate, libertate fundamentală în sensul pe care l-am precizat în partea generală a lucrării.

Cuvântul “proprietate”, din punct de vedere etimologic, provine din latinescul “proprius” care înseamnă “propriu”, “neîmpărţit”, “nedivizat”. Din această perspectivă strict etimologică, a vorbi de proprietate comună sau, şi mai mult, de proprietate publică, ar părea un nonsens.

Proprietatea este acel drept care permite titularului să-şi exercite puterea asupra lucrului ce constituie obiectul proprietăţii fără nici o intervenţie externă din partea terţilor sau a statului. La nivelul dreptului public putem vorbi astfel despre proprietate nu ca un drept subiectiv civil, ci ca o libertate fundamentală – libertatea de a avea proprietate. Fiecare cetăţean este liber de a avea proprietate, adică de a-şi exercita acea putere de autodeterminare, de care vorbeam în partea generală, în raport cu un bun, suferind din partea statului o minimă constrângere în acest sens.

Această libertate se conturează astfel prin raportare la stat, acesta având obligaţia generală şi negativă de a nu-i aduce atingere. Statul nu este obligat la nici o prestaţie pozitivă. El nu este ţinut să asigure fiecărui cetăţean un drept de proprietate, nu este ţinut să-l împroprietărească, ci numai nu poate aduce atingere drepturilor de proprietate câştigate. “Garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit articolul 41 din Constituţie,

288

intervine după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate”267. Statul trebuie deci numai să se abţină de la intervenţia în sfera privată a individului în care se exercită puterea acestuia de autodeterminare.

Libertatea de a avea proprietate o are fiecare cetăţean; oricine poate fi in abstracto proprietar, bucurându-se de toate garanţiile pe care legea le conferă proprietăţii. Acesta este obiectul libertăţii de a avea proprietate, ceea ce face ca această libertate împreună cu toate celelalte să aparţină dreptului obiectiv.

Aşa cum am precizat şi în partea generală, protecţia libertăţilor fundamentale, deci şi a libertăţii de a avea proprietate, se face într-un mod radical diferit de protecţia drepturilor subiective civile. Dacă în cadrul dreptului privat problema protecţiei proprietăţii se pune la nivelul raporturilor dintre proprietar şi celelalte persoane, în cadrul dreptului public problema protecţiei rezidă fundamental în raporturile acesteia cu puterea publică268, în respectarea de către aceasta din urmă a puterii exclusive pe care o exercită titularul acestei libertăţi asupra bunului respectiv.

Problema protecţiei acestei libertăţi se pune nu atât la nivelul aplicării legii, cât la nivelul formării ei, protecţia realizându-se prin controlul legiferării aşa cum am arătat, întrucât în acest mod puterea publică poate face discriminări care ar aduce atingere libertăţii. Esenţială este astfel păstrarea egalităţii între cetăţeni şi împiedicarea discriminărilor (prin atingerea libertăţii publice a unora) după criterii interzise de actul fundamental sau de tratate privitoare la drepturile omului la care România este parte.

267 Decizia nr.59/1995 a Curţii Constituţionale, publicată în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996, p.102 268 Dominique Turpin, Les libertés publiques. Théorie générale des libertés publiques. Régime juridique de chacune des libetés publiques, Gualino éditeur, Paris, 1996, p.238

289

Acest control al reglementării se poate face pe două căi distincte: fie prin controlul constituţionalităţii legilor, fie prin invocarea, iniţial în faţa instanţelor ordinare, ulterior la nivel european, a încălcării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului printr-un act al puterii legiuitoare. Datorită specificului acestei protecţii pentru libertăţile fundamentale, în partea finală a acestui capitol ne vom referi numai la controlul reglementării realizat din această perspectivă. Vom aborda jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare la apărarea dreptului de proprietate.

Precizăm că în ceea ce priveşte jurisprudenţa antebelică, instanţele ordinare, altele decât Curtea de Casaţie, în perioada 1902-1923, au putut şi au controlat efectiv constituţionalitatea unor legi care afectau libertatea de a avea proprietate, iar ori de câte ori este cazul vom preciza acest lucru. În prezent instanţele ordinare nu mai au deschisă această cale, însă pot, aşa cum am menţionat, să controleze actele legiuitorului pe baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Secţiunea a II-a - Caracterul fundamental al

dreptului de proprietate Abordarea proprietăţii ca drept fundamental se poate

realiza prin două modalităţi distincte269. Pe de o parte proprietatea privată nu este un scop în

sine, ci este, până în prezent, cel mai eficient mijloc de utilizare a resurselor economice, aceasta realizându-se prin libertatea de care dispune titularul ei în alegerea celor mai bune utilizări ale

269 Pentru o prezentare detaliată a curentelor doctrinare care au încercat să fundamenteze dreptul de proprietate a se vedea Chistian Mouly, La propriété, studiu publicat în culegerea Droits et libertés fondamentaux, Dalloz, Paris, 1997, p.471 şi urm., coordonată de Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison Roche şi Thierry Revet.

290

bunurilor ce constituie obiectul dreptului de proprietate. Această libertate de alegere este fundamentală întrucât ea face ca principalele efecte ale utilizării bunurilor să se reflecte asupra titularului. Prin activitatea sa, prin opţiunea exprimată, el poate câştiga sau poate pierde, fiind singurul responsabil din acest punct de vedere, atâta timp cât nu suferă nici o intervenţie exterioară în alegerea utilizării bunurilor sale. “Proprietatea permite titularului să dispună în mod plenar de toate foloasele ce pot fi obţinute de pe urma unui bun”270. Datorită acestei capacităţi şi a responsabilităţii care îi incumbă, el va fi interesat să utilizeze acel bun cât mai eficient, punându-şi în valoare calităţile, ceea ce înseamnă în cele din urmă un profit pe plan social.

Urmărindu-şi propriul interes, proprietarul nu face altceva decât să contribuie la prosperitatea colectivităţii. “…proprietarii tind să obţină din bunurile pe care le au venituri cât mai ridicate, într-un interval de timp mai mare sau mai mic. Pentru aceasta ei trebuie să dea dovadă de creativitate, să apeleze la serviciile şi la munca altora. Libera alegere oferită proprietarului (în temeiul libertăţii de a avea proprietate – n.n.) are ca efect necesar, dincolo de urmărirea de către acesta a interesului personal, ameliorarea de ansamblu a situaţiei societăţii”271. Acest principiu al responsabilităţii, care rezidă în alegerea liberă făcută de proprietar, îmbinat cu interesul său personal duc la cele mai bune rezultate la nivel economic, aşa cum s-a observat după ani de experienţe colectiviste în diverse ţări. “Proprietatea … este singura soluţie pe care oamenii au găsit-o vreodată pentru a rezolva problema concilierii libertăţii individuale cu absenţa conflictelor”272.

Este un punct de vedere dezvoltat nu pe baza unor

270 Ludwig von Mises, L’action humaine, PUF, Paris, 1985, p.718 271 Christian Mouly, op. cit., p.477 272 Friedrich Hayek, Droit, Législation et Liberté, PUF, Paris, 1973, tome I, p.129

291

simple consideraţii teoretice, ci ca urmare a analizei istoriei ultimelor două secole, ce s-au soldat cu eşecul oricărei forme de etatism sau colectivism în domeniul economic în special şi al proprietăţii în general; proprietatea privată constituie baza democraţiilor liberale contemporane273. Această opinie, oarecum utilitaristă, cu privire la proprietate a fost folosită pentru demonstrarea caracterului fundamental al acestei libertăţi de a avea proprietate.

La acelaşi rezultat s-a ajuns şi în alt mod, pornind de la alte premise. Tot liberalii clasici au utilizat principiul potrivit căruia fiecare om este stăpânul propriului său corp. Fiind stăpân al propriei sale persoane, rezultă că şi produsele muncii sale, intelectuale sau fizice, devin în mod necesar proprietatea sa. În acest fel este fundamentată proprietatea de către John Locke şi de către Adam Smith. Acesta din urmă menţionează: “Proprietatea fiecărui om asupra propriei capacităţi de muncă, fiindcă este fundamentul original al oricărei alte proprietăţi, este cea mai sacră şi cea mai inviolabilă. Patrimoniul unui om sărac rezidă în forţa şi în dexteritatea mâinilor sale; a-l

273 În SUA începând cu anii ’60 s-a dezvoltat o şcoala economică ce fondează relaţiile dintre indivizi pe noţiunea de «property rights» care tinde să cuprindă toate drepturile cu conţinut economic (prezentată de H. Lepage în lucrarea "Demain le capitalisme", Hachette, Paris, 1978). Însă această concepţie nu este deloc nouă fiind dezvoltată încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea de John Stuart Mill în lucrarea devenită clasică "Despre libertate" (Editura Humanitas, Bucureşti, 1994). Aceste raţiuni economice au fost avute în vedere printre altele şi la redactarea Codului civil francez (1804) unde proprietatea este considerată principalul drept subiectiv civil. Astfel jurisconsultul Portalis, principalul artizan al acestei opere juridice, declara : «Activitatea umană, încurajată de certitudinea fiecăruia că se va bucura de propriile realizări, transformă deşerturile în câmpii, sapă canale de irigaţie, deseacă mlaştini şi acoperă de lanuri abundente câmpuri care până atunci nu produseseră decât boli şi mizerie. Acest cuvânt, proprietatea, constituie fundamentul societăţii umane.» (Présentation au Corps Législatifs, citat de René Robaye, op. cit., p.56)

292

împiedica să-şi folosească această forţă şi această dexteritate în modul pe care el îl consideră adecvat fără să-şi afecteze semenii, ar constitui o încălcare totală a dreptului sacru de proprietate”274. Astfel, proprietatea este o libertate fundamentală pentru că ea decurge dintr-un principiu evident, acela că fiecare individ este propriul său stăpân. “Proprietatea privată rezidă în natura bunurilor, căci ea decurge din stăpânirea asupra propriului corp şi asupra rezultatelor obţinute prin muncă”275. În acest mod, pe o altă cale, se ajunge la acelaşi rezultat.

Atât sursele dreptului de proprietate, cât şi rezultatele, efectele sale pledează în favoarea caracterului său fundamental. Această libertate fundamentală permite fiecărui individ să-şi urmărească interesele personale prin libera utilizare a bunurilor ce constituie proprietatea sa şi în acelaşi timp reprezintă o sursă de siguranţă şi prosperitate pentru societate. Caracterul fundamental al dreptului de proprietate a fost pus în evidenţă şi de Curtea Constituţională, care menţionează: “Dreptul de proprietate are un caracter fundamental, aşa încât conservarea lui este unul din scopurile societăţii organizate statal; de aceea trăsăturile sale fundamentale sunt de nivelul Constituţiei şi nu al legilor”276.

Libertatea de a avea proprietate nu este concedată de către stat, ci este numai recunoscută de acesta277, fiind astfel transformată în libertate publică, întrucât statul are obligaţia generală şi negativă de a nu-i aduce atingere. Caracterul natural al proprietăţii a fost gândit de liberalii clasici ca o stavilă în calea statului şi ca o justificare că acesta nu-i poate aduce vreo

274 Adam Smith, Recherche sur la nature et les causes de la richesse des nations (1776) citat de Christian Mouly, op. cit., p.477 275 H. Lepage, Pourquoi la propriété ?, Editura Hachette, Paris, 1985, p.69 276 Decizia nr.4/1992, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p.25 277 René Robaye, op. cit., p.55

293

atingere care să afecteze însăşi substanţa dreptului de proprietate. În articolul 2 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 se menţionează: “Scopul oricărei asocieri politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune.”

Este vorba bineînţeles numai de proprietatea individuală, numai aceasta îndeplinind condiţiile necesare pentru a fi un drept natural. Din această perspectivă este interesant de remarcat că în domeniul antropologiei se abandonează treptat ideea proprietaţii colective originare278, considerându-se că cele două forme de proprietate au coexistat, cea dominantă fiind însă proprietatea individuală.

Secţiunea a III-a - Regimul constituţional actual al proprietăţii în România

În România, în temeiul Constituţiei din 1991, există

două feluri de proprietate: publică şi privată (art.136 alin.1). Deşi în alineatul următor al acestui articol se menţionează că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, distincţia între cele două tipuri de proprietate stabilită de Constituţie nu se face după titularul lor. În alineatul 4 al articolului 135 se menţionează: “ Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Deci

278 A se vedea în acest sens R.Verdier, Les problèmes de la propriété individuelle et colective aux peuples primitifs şi de asemenea E. Szlechter, La propriété foncière privée dans l’ancien droit mésopotamien, ambele studii fiind publicate în Etudes de droit contemporain, Paris, 1963, p.105 şi urm., respectiv, p.5 şi urm.

294

bunurile proprietate publică sunt cele stabilite fie în acest text constituţional, fie în mod expres de lege, toate celelalte bunuri constituind proprietate privată. “… dat fiind că nu se defineşte proprietatea privată, rezultă că proprietatea care nu este publică, este privată”279. Deci criteriul distincţiei între cele două tipuri de proprietate îl constituie natura bunului, întrucât bunurile proprietate publică se bucură de un regim juridic aparte, fiind prevăzute expres de lege, datorită originii şi importanţei lor.

Principala consecinţă a acestor dispoziţii constituţionale este aceea că în prezent nu se mai poate vorbi de categoria juridică de “proprietate de stat”. Aşa cum am menţionat, titular al proprietăţii publice este numai statul, fie direct, fie prin intermediul unităţilor administrativ-teritoriale. Însă statul, pe lângă domeniul public, mai dispune şi de proprietate privată, de exemplu, o societate comercială pe acţiuni unde statul este acţionar. Aceasta, întrucât se află în circuitul civil, face acte de comerţ etc. este proprietate privată a statului. Astfel, titulari ai proprietăţii private pot fi atât persoanele particulare, fizice sau juridice, cât şi statul. În aceste condiţii, a vorbi de o categorie distinctă de proprietate, numită “proprietate de stat”, care ar avea, evident, un regim juridic aparte, înseamnă a nesocoti dispoziţiile articolului 44 alin.2, care dispune că “Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular”. Aceasta este în general şi opinia instanţei de contencios constituţional280.

Prin urmare, dreptul de proprietate privată se exercită 279 Decizia Curţii Constituţionale nr. 31/1993, în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1992-1993, p.203 280 A se vedea în acest sens, cu titlu de exemplu, decizia nr. 128/1995, în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996, p.259 şi urm. Uneori însă, poziţia instanţei a fost confuză cu privire la această problemă, uzând de noţiunea de "proprietate de stat" ca o categorie distinctă, precum în decizia 76/1996 în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996, p.572

295

asupra tuturor bunurilor care nu constituie proprietate publică. Potrivit articolului 44 alin.1, proprietatea, precum şi creanţele împotriva statului sunt garantate. Garanţiile proprietăţii în general se referă la toate atributele acesteia (ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi). “Garantarea dreptului de proprietate presupune protecţia tuturor prerogativelor acestui drept şi, în mod special, a dreptului de dispoziţie. Proprietarului nu i se poate impune, prin lege, în cadrul raporturilor contractuale, o obligaţie la care nu şi-a dat consimţământul”281.

Instanţa constituţională pune accentul pe dreptul de dispoziţie, acesta constituind un element esenţial al proprietăţii. Însă, aşa cum se arată în speţa menţionată, garanţia constituţională se întinde şi la celelalte două atribute, dreptul de a culege fructele şi dreptul de folosinţă. După cum vom vedea ulterior, statul poate aduce limitări acestor două atribute, însă numai proporţional cu interesul public avut în vedere şi fără a atinge însăşi substanţa lor. Aceste condiţii trebuie îndeplinite, de exemplu, de obligaţiile fiscale impuse de stat, obligaţii ce afectează ius fruendi. “Fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni”282.

De asemenea, garanţia priveşte orice tip de proprietate mobiliară sau imobiliară, corporală sau incorporală şi, în plus, se întinde şi la celelalte drepturi reale283. Totodată, legea

281 Decizia 44/1996, în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996, p.438 282 Decizia nr. 6/1993, în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1992-1993, p.47 283 Aşa cum vom arăta, în general instanţele care apără libertatea de a avea proprietate tind să interpreteze într-un mod extensiv domeniul acestor garanţii. Astfel, Curtea de Casaţie în perioada interbelică a statuat că garanţia proprietăţii private prevăzută în articolul 17 din Constituţia din 1923 se referă de fapt la orice drept cu conţinut patrimonial. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică garanţia dreptului de

296

fundamentală garantează în mod expres creanţele împotriva statului. “Specificaţia este făcută datorită importanţei pe care statul o are. El este în acelaşi timp subiect al dreptului de proprietate privată şi titular al puterii publice. Garanţia oferită de Constituţie vrea să împiedice statul să uzeze de atribuţiile sale de putere publică când apare ca titular al proprietăţii private, egal cu ceilalţi titulari ai unui asemenea drept”284.

Această extindere a garanţiilor constituţionale şi la creanţele contra statului este tradiţională în istoria constituţională a României. Declarate “sacre şi inviolabile” de Constituţia din 1866, aceste creanţe sunt garantate de articolul 17 din Constituţia din 1923.

O dispoziţie deosebit de interesantă în acest sens este cea din articolul 16 alin.1 din Constituţia din 1938: “Proprietatea de orice natură, precum şi creanţele atât asupra particularilor cât şi asupra Statului, sunt inviolabile şi garantate ca atare”.

Explicaţia acestei evoluţii constituţionale o reprezintă bogata operă de jurisprudenţă constituţională a Curţii de Casaţie. Încă dinainte de 1938, instanţa supremă stabilise că garanţia constituţională trebuie să se întindă şi la creanţele asupra particularilor şi, în general, la orice drept cu conţinut economic.

Garantarea dreptului de proprietate privată are mai multe aspecte. Astfel, numai legiuitorul poate stabili conţinutul şi limitarea acestui drept. Mai mult decât atât, regimul general al proprietăţii constituie, potrivit articolul 73 (3) lit.m, domeniul exclusiv al legilor organice.

“Regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa, dispoziţia, fiind preponderent un

proprietate unei palete foarte largi de drepturi : de la proprietatea propriu-zisă şi până la licenţe de comerţ, autorizaţii de construcţii sau clientela unui avocat, medic sau contabil. 284 Ion Dogaru, D.C.Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.223

297

regim de drept privat”285. Am văzut de asemenea că orice clauză de inalienabilitate vizează regimul general al proprietăţii şi nu se poate stabili decât prin lege organică. Aceste prevederi constituţionale, datorită specificului adoptării legilor şi cvorumului necesar pentru adoptarea legilor organice, asigură protecţia proprietăţii.

Potrivit articolului 44 (1) teza finală, “conţinutul şi limitele acestor drepturi (dreptul de proprietate şi creanţele contra statului n.n.) sunt stabilite de lege”. Statul este astfel îndreptăţit, aşa cum am văzut mai sus, să stabilească prin lege conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. Însă această putere pe care o are statul este strict delimitată. Astfel, potrivit articolului 53 din Constituţie :

“Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Astfel, pe de o parte, prin puterea de care dispune statul de a stabili prin lege conţinutul şi limitele proprietăţii, el nu poate afecta însăşi existenţa acestui drept. Pe de altă parte, de fiecare dată trebuie păstrate proporţiile între exigenţele interesului general al societăţii şi necesitatea apărării dreptului fundamental al individului.

O altă garanţie generală a drepturilor şi libertăţilor 285 Decizia nr. 5/1992, în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1992-1993, p.34

298

fundamentale, aplicabilă şi dreptului de proprietate, o constituie limita impusă posibilităţii de revizuire, prevăzută de articolul 152 (2) din Constituţie: “De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”. De aceea, nu se poate revizui Constituţia într-un mod care să ducă nu atât la suprimarea dreptului de proprietate privată, dar nici măcar la diminuarea garanţiilor constituţionale.

Potrivit articolului 135 (5) din Constituţie: “Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”. Această regulă reprezintă principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa. Excepţiile de la acest principiu sunt expres prevăzute de legea fundamentală şi sunt de strictă interpretare. Una dintre aceste excepţii şi cea mai importantă, întrucât are ca efect trecerea silită a bunului din proprietatea privată a persoanelor particulare în proprietatea publică, este exproprierea. Textul constituţional prevede condiţiile în care un bun poate fi expropriat: “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire” (art.44(3)).

Deci numai în aceste moduri, expres prevăzute de Constituţie, se poate aduce atingere dreptului de proprietate, orice altă măsură în acest sens fiind neconstituţională. În acest fel, constituantul român a eliminat naţionalizarea ca măsură de trecere a unor bunuri din proprietatea privată în proprietatea publică, orice lege, nu numai de naţionalizare, dar care ar face trimitere la posibilitatea unei astfel de măsuri, fiind din acest punct de vedere neconstituţională286.

Un principiu interesant şi eficient în apărarea dreptului de proprietate este cel instituit de articolul 44 (2): “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Acest principiu de nediscriminare este, aşa cum am arătat, o 286 A se vedea în acest sens decizia nr. 48/1996 a Curţii Constituţionale, analizată în secţiunea consacrată jurisprudenţei acesteia.

299

modalitate specifică de protejare a libertăţilor fundamentale, în cazul nostru a libertăţii de a avea proprietate. Astfel, nu se poate stabili un regim preferenţial pentru o parte a proprietăţii private, ţinând cont de titularul acesteia. Pe baza acestui principiu Curtea Constituţională a dezvoltat o bogată jurisprudenţă. Ocrotirea legală implică, pe lângă alte aspecte, şi ocrotirea procesuală egală.

Secţiunea a IV-a – Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

cu privire la dreptul de proprietate

I. Regimul general al proprietăţii Prin jurisprudenţa sa, instanţa constituţională a

interpretat de o manieră unitară dispoziţiile constituţionale generale cu privire la proprietate, contribuind în acest mod la conturarea noţiunii de regim general al proprietăţii. Trebuia definită şi delimitată această noţiune dat fiind faptul că, potrivit articolului 73 alin. (3) lit.m din legea fundamentală, acest domeniu aparţine în exclusivitate legii organice.

În decizia nr.5 din 14 iulie 1992287 Curtea menţionează în acest sens: “De asemenea, nu poate fi reţinută nici interpretarea după care această materie intră sub incidenţa articolului 72 lit.k din Constituţie (sesizarea celor 53 de deputaţi), nefiind vorba de «regimul juridic general al proprietăţii», ci de reguli ce conturează regimul juridic al condiţiilor «tehnico-materiale şi organizatorice» pentru funcţionarea Fondurilor Proprietăţii Private. Regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa, dispoziţia, fiind preponderent un regim de drept privat. Regimul proprietăţii şi al dreptului de proprietate, şi încă la nivel general, reprezintă o realitate juridică, evocând o anumită esenţă, ce reclamă lege organică, pe când regulile cu privire la asigurarea 287 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p.34

300

condiţiilor tehnico-materiale şi organizatorice pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate reprezintă o realitate juridică, de o importanţă mai mică, putând fi stabilită prin legi ordinare sau, după caz, prin ordonanţe. Domeniile rezervate legilor organice, fiind expres şi limitativ prevăzute în Constituţie, iar printre ele neregăsindu-se «organizarea Fondurilor Proprietăţii Private», urmează să admitem că reglementarea «organizării» acestora este de domeniul legii ordinare”.

Garantarea constituţională a dreptului de proprietate cuprinde toate atributele acestuia: ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi. Astfel, “garantarea dreptului de proprietate presupune protecţia tuturor prerogativelor acestui drept şi, în mod special, a dreptului de dispoziţie. Proprietarului nu i se poate impune, prin lege, în cadrul raporturilor contractuale, o obligaţie pentru care nu şi-a dat consimţământul”288.

De asemenea, garanţia constituţională se întinde asupra tuturor tipurilor de proprietate mobilă şi imobilă, corporală şi incorporală. În acest sens, de exemplu, dreptul asupra acţiunilor unei societăţi este un drept de proprietate289. Astfel, potrivit deciziei nr.54 din 3 mai 1996: “Al doilea motiv de neconstituţionalitate invocat se referă la regimul de proprietate a resurselor aparţinând fondurilor pentru plata pensiei suplimentare. Fără a distinge după cum aceste resurse se referă la plata pensiei suplimentare pentru civili sau pentru militari, se susţine în sesizare că ele sunt proprietatea contribuabililor, ţinând seama că fondurile corespunzătoare se constituie şi se utilizează pe baza principiului mutualităţii. În consecinţă, suportarea din excedentele fondului pentru plata pensiei suplimentare, gestionat de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, a deficitului fondului pentru plata acestor pensii către 288 Decizia nr. 44/1996, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1995-1996, p.438 289 Decizia nr.84/1994, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1994, p.70

301

militari, se consideră, în sesizare, că ar reprezenta o încălcare a dreptului de proprietate privată al contribuabililor primului fond, în favoarea celor din al doilea fond, precum şi a următoarelor prevederi constituţionale: articolul 41 alin. (1) şi alin. (2) – garantarea proprietăţii private şi ocrotirea sa egală, indiferent de titular – şi articolul 135 alin. (1) şi alin. (6) – ocrotirea de către stat a proprietăţii şi caracterul inviolabil al proprietăţii private.

Deducerea din principiul mutualităţii – ce guvernează constituirea şi utilizarea fondurilor pentru pensia suplimentară – a dreptului de proprietate privată al contribuabililor asupra resurselor băneşti ale fondurilor pentru plata pensiei suplimentare, nu se justifică. Principiul mutualităţii reglementează numai scopul pentru care fondul se constituie şi se utilizează, nicidecum natura proprietăţii asupra resurselor sale financiare. Contribuabilii au obligaţia legală de a plăti contribuţia prevăzută de lege pentru alimentarea acestor fonduri, ceea ce exclude ideea că resursele astfel colectate ar fi proprietatea lor, iar plata pensiei suplimentare precum şi a altor drepturi din bugetul asigurărilor sociale de stat este o cheltuială publică. Tocmai de aceea, potrivit articolului 137 din Constituţie, bugetul asigurărilor sociale de stat se aprobă prin lege. Pe cale de consecinţă, resursa financiară din care se suportă această cheltuială nu poate fi proprietate privată. Dimpotrivă, contribuţia pentru pensia suplimentară, odată achitată, devine sursă a bugetului public naţional, constituind obiect al proprietăţii publice. Faptul că plata acestei contribuţii se face de către contribuabil în perspectiva pensiei suplimentare la care ar putea fi îndreptăţit, potrivit principiului mutualităţii, reprezintă un alt aspect ce priveşte destinaţia fondurilor, nu proprietatea lor. De aceea, critica legată de regimul proprietăţii urmează, de asemenea, a fi respinsă”290.

Garanţiile constituţionale nu cuprind însă şi dreptul la 290 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1995-1996, p.55-56

302

pensie, întrucât acesta nu face parte din sfera de aplicabilitate a articolului 41 (actual 44) şi 135 (actual 136) din Constituţie. Cei care contribuie la un fond de pensii nu au un drept de proprietate asupra acestui fond. Este opinia Curţii exprimată în decizia nr.54 din 3 mai 1996 pronunţată în baza articolului 144 lit.a din Constituţie, cu privire la neconstituţionalitatea Legii bugetului de stat pe 1996.

Dreptul de proprietate stând la baza libertăţii de a avea proprietate, statul nu are decât obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere acestei libertăţi; cu alte cuvinte statul nu este ţinut la o prestaţie pozitivă, aceea de a împropietări. Astfel sunt protejate drepturile existente şi nu drepturi viitoare. “Nu se poate, aşadar, invoca în aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991, garantarea şi ocrotirea constituţională a dreptului de proprietate în persoana reclamanţilor, câtă vreme aceştia nu sunt titulari ai acestui drept, calitate ce urmează a se naşte ulterior prin aplicarea legii menţionate. Având ca scop reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului, ca o măsură reparatorie, Legea nr.18/1991 nu poate fi considerată neconstituţională în nici unul din textele sale, sub cuvânt că ar ştirbi, limita sau încălca dreptul de proprietate privată”291.

Dreptul de proprietate nu este însă absolut în sensul că nu ar suferi nici un fel de limitare. Din contră, i se pot aduce prin lege îngrădiri în acord cu interesele generale, însă, aşa cum am arătat, acestea nu trebuie să afecteze însăşi substanţa dreptului şi de asemenea să se păstreze un echilibru între interesele sociale şi cele ale individului. În decizia nr.19/1993292 se statuează:

“Potrivit articolului 41 alin. (1) din Constituţie, «dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt 291 Decizia nr. 127/1996 publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1997, vol.I, p.112 292 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p.169

303

garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege», iar în conformitate cu articolul 135 alin. (6), «proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă». Rezultă deci că pot fi stabilite prin lege anumite limite, îngrădiri, fie în privinţa obiectului dreptului, fie în privinţa unor atribute ale dreptului, pentru apărarea intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea dreptului altor persoane. Esenţial este ca prin aceste restricţii stabilite de lege să nu se atingă fondul acestui drept, să nu se anihileze complet dreptul de proprietate. Astfel spus, aceste limite aduse dreptului de proprietate sunt supuse principiului proporţionalităţii înscris în articolul 49 alin. (2) din Constituţie”.

De asemenea, potrivit deciziei nr. 32 din 22 martie 1995, dreptul de proprietate presupune şi respectarea anumitor obligaţii cum sunt cele fiscale. În această decizie293, prin care a soluţionat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva articolului 6 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat nr. 28/1994, Curtea consideră constituţională prevederea potrivit căreia datoriile unei persoane la bugetul de stat pot fi executate silit printr-o procedură specială, deoarece dreptul de proprietate presupune şi respectarea obligaţiilor ce revin proprietarului, constituind astfel o limitare a acestui drept :

"Textul este considerat neconstituţional pe motiv că ar fi contrar garantării dreptului de proprietate, potrivit dispoziţiilor articolului 41 alin. (1) şi ale articolului 135 din Constituţie. Garantarea dreptului de proprietate implică însă, potrivit alin. (6) al articolului 41 din Constituţie, şi respectarea de către proprietar a obligaţiilor ce-i revin în această calitate. De aceea, în ipoteza în care debitorul obligaţiei bugetare nu a executat-o la scadenţă, instituirea unui instrument de executare silită este legitimă şi nu constituie o violare a dreptului de proprietate privată. Dimpotrivă, executarea silită, instituită prin

293 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1995-1996, p.88-89

304

lege, sancţionează tocmai încălcarea obligaţiei ce revine debitorului cu privire la sarcinile ce afectează propriul său drept de proprietate şi pe care titularul acestui drept nu şi le-a respectat.

Pe de altă parte, inviolabilitatea dreptului de proprietate nu poate avea caracter absolut, însuşi textul articolului 41 alin. (1) din Constituţie prevăzând că limitele sale sunt cele stabilite prin lege. În speţă, articolului 6 din Legea nr. 28/1994 se încadrează în aceste limite, întrucât asigură executarea silită a unei obligaţii instituite prin lege în considerarea constituirii sau întregirii fondului de asigurări sociale, parte componentă a măsurilor de protecţie socială ce incumbă statului, potrivit prevederilor articolului 43 din Constituţie. De menţionat că, de altfel, titularii dreptului de proprietate care, ipotetic, ar putea fi prejudiciaţi printr-o abuzivă executare a popririi de către organele Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, dispun de mijloacele legale de a se adresa organelor judecătoreşti pe calea contestaţiei la executare, astfel încât prevederile articolului 21 din Constituţie, relative la liberul acces la justiţie, nu sunt întru nimic afectate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se mai susţine că prevederile articolului 6 din Legea nr. 28/1994 contravin principiului prevăzut de articolul 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent de titular. Sub acest aspect se constată că dispoziţiile articolului 6 nu disting între formele de proprietate – publică sau privată – şi nici între titularii sau deţinătorii ei. Agentul economic va fi supus aceluiaşi sistem de urmărire silită, indiferent dacă patrimoniul său cuprinde bunuri de proprietate publică, pe care le are în administrare, închiriate sau concesionate, sau bunuri în proprietate privată."

O limitare concretă a dreptului de proprietate a constituit-o Legea nr.17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative. În

305

baza fostului articol 144 lit.a din Constituţie, Curtea a fost sesizată înainte de promulgare cu privire la neconstituţionalitatea proiectului respectiv de lege. În decizia nr.30 din 6 aprilie 1994294 aceasta a reţinut:

“La articolul 1, textul prevede prelungirea de drept a contractelor de închiriere aflate în curs de executare pe o perioadă de 5 ani, indiferent de proprietar, fie că suprafeţele locative sunt ocupate de persoane fizice, fie de aşezăminte social-culturale şi de învăţământ, de partide politice şi alte organizaţii neguvernamentale. În sesizare se susţine că articolul 1 din lege violează articolul 41 alin. (1) din Constituţie, care garantează dreptul de proprietate, şi articolul 135 alin. (1) din legea fundamentală, care impune statului ocrotirea propietăţii. În acest sens se arată că «garantarea dreptului de proprietate presupune respectarea dezmembrămintelor acestui drept şi, în mod special, a dreptului de dispoziţie. Proprietarului nu i se poate impune de lege un raport contractual la care nu-şi dă consimţământul».

Curtea apreciază că această critică nu este întemeiată. Potrivit articolului 41 alin. (1) din Constituţie,

conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Această prevedere permite legiuitorului ca în considerarea unor interese specifice să instituie reguli care să armonizeze incidenţa şi a altor drepturi fundamentale ale cetăţenilor decât cel de proprietate, într-o interpretare sistematică a Constituţiei, astfel încât ele să nu fie suprimate prin modul de reglementare a dreptului de proprietate.

În acest sens, Curtea Constituţională, în decizia nr.6/1992, a statuat că reglementarea contractului de închiriere nu priveşte regimul general al proprietăţii. De aceea prelungirea prin lege a acestui contract, în scop de protecţie a chiriaşilor, poate fi instituită prin lege ordinară. O asemenea 294 Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1994, p.21-22

306

măsură de protecţie îşi are temeiul constituţional în prevederile articolului 43 din Constituţie, potrivit cărora statul este obligat să ia măsuri de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Conţinutul noţiunii de nivel de trai decent nu este definit de Constituţie, dar el rezultă în funcţie de situaţiile avute în vedere de legiuitor, precum şi în funcţie de reglementările internaţionale privind drepturile omului, obligatorii în temeiul articolului 11 şi articolului 20 din Constituţie.

Trebuie remarcat că, spre deosebire de ceea ce se susţine în sesizare, prelungirea contractelor nu atinge cu nimic dreptul de dispoziţie al proprietarului, acesta nefiind afectat în nici un mod. Închirierea este în dreptul civil un simplu act de administrare, care nu afectează atributul dispoziţiei. Proprietarul îşi conservă intact dreptul său de proprietate, beneficiează de toate drepturile ce decurg şi este ţinut de toate obligaţiile ce îi revin. De altfel, prelungirea prin lege a contractelor de închiriere este o practică cunoscută şi în alte ţări. Prevederi în acest sens se întâlnesc, de exemplu, în legislaţia franceză, cât şi în cea germană, după cum se întâlneau şi în legislaţia interbelică din ţara noastră”.

Considerăm, totuşi, că justificarea acestei legi ţine mai mult de considerente sociale decât juridice. Obligarea proprietarului de a accepta să închirieze bunul pe o perioadă relativ lungă aduce fără îndoială atingere drepturilor acestuia; proprietatea nu constă numai în dreptul de dispoziţie, ci şi în dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele. De asemenea, închirierea pe o perioadă de 5 ani nu este chiar un simplu act de administrare, unii autori considerându-l chiar un act de dispoziţie.

Tot o aplicare a dreptului statului de a reglementa conţinutul dreptului de proprietate o constituie şi decizia nr. 91 din 12 octombrie 1994295 privitoare la constituţionalitatea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, decizie în care se menţionează:

295 Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1994, p.290-291

307

“Referitor la al doilea motiv de neconstituţionalitate, privind articolul 73 din Legea nr. 94/1992, potrivit căruia Colegiul Jurisdicţional al Curţii de Conturi este obligat să ia, prin încheiere, măsuri asiguratorii în vederea recuperării prejudiciului rezultat din actul de învestire, se susţine că textul de lege ar fi neconstituţional, întrucât ar încălca regimul dreptului de proprietate, neexistând un titlu executoriu.

Este de menţionat însă că, potrivit articolului 41 din Constituţie, legiuitorul este abilitat să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De aceea, instituirea obligaţiei Colegiului Jurisdicţional de a lua o măsură asiguratorie, în considerarea pretenţiei ce face obiectul litigiului, nu este neconstituţională, cât timp această măsură are un caracter provizoriu, neputând fi executată decât în temeiul unei hotărâri definitive, şi este destinată să-l împiedice pe pârât să-şi micşoreze patrimoniul în dauna creditorului”.

Aşa cum am menţionat, Constituţia, în articolele 41 şi 135 consacră două forme de proprietate: publică şi privată. Proprietatea publică aparţine numai statului şi se referă la bunuri determinate expres de Constituţie sau de legi. Restul bunurilor constituie proprietate privată, care aparţine atât statului, cât şi particularilor. Între proprietatea privată, care aparţine statului şi cea care aparţine particularilor, nu se pot face nici un fel de deosebiri, potrivit art.41(2) din Constituţie.

În aceste condiţii, nu mai poate exista categoria juridică de “proprietate de stat” ea neavând nici o bază constituţională. Acest punct de vedere a fost exprimat cu claritate în decizia nr. 128/1995296 cu privire la constituţionalitatea Decretului nr.221/1960:

“În considerentele deciziei s-a mai apreciat că în cazul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale, fiind vorba de proprietate privată, chiar dacă statul este acţionar unic sau 296 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1995-1996, p.263-264

308

majoritar, dispoziţiile Decretului nr.221/1960 nu mai sunt incidente şi se impune aplicarea normelor de drept comun. De asemenea, în legătură cu faptul dacă trebuie aceeaşi procedură de executare în toate cazurile, s-a reţinut că art.41 alin.(2) din Constituţie are în vedere ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular şi deci se referă la ocrotirea în mod egal a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor ce formează obiectul proprietăţii private a statului.

De altfel, Constituţia, cât şi actele normative de după decembrie 1989, nu se mai referă la organizaţii socialiste. Mai mult, menţionatele dispoziţii din Decretul nr. 221/1960 sunt contrare prevederilor art.41 alin.(4) din Constituţie, care stabilesc că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, şi deci nu îngăduie nici diferenţierea pe care Decretul nr. 221/1960, anterior legii fundamentale, a consacrat-o pentru organizaţiile socialiste, transformate în prezent în persoane juridice de drept privat. Aşa fiind, dispoziţiile Decretului nr. 221/1960 nu s-ar mai putea, desigur, aplica nici persoanelor juridice de drept privat care nu existau înainte de decembrie 1989, cum ar fi băncile comerciale, ca în cauza de faţă”.

II. Garantarea şi ocrotirea în mod egal

a proprietăţii private

Aşa cum s-a menţionat, potrivit art.44 (2) din Constituţie “proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Această normă este deosebit de importantă în apărarea libertăţii publice de a avea proprietate, întrucât instituie un principiu de nediscriminare în funcţie de titular.

Instanţa constituţională a aplicat în numeroase rânduri acest principiu. Astfel prin decizia nr. 35/1993297 s-a constatat 297 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p.219

309

neconstituţionalitatea din acest punct de vedere a unor norme din Legea 32/1968 care făceau o diferenţiere între proprietatea privată aparţinând persoanelor fizice şi proprietatea privată aparţinând persoanelor juridice:

“Potrivit articolului 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime şi nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. De aceea articolului 35 din Legea nr. 32/1968, care împiedică posibilitatea persoanelor juridice de a exercita calea de atac împotriva proceselor-verbale de contravenţie la instanţele judecătoreşti, încalcă “accesul liber la justiţie”. Faptul că există o cale administrativ-jurisdicţională nu este similar cu liberul acces la justiţie. În acest sens, articolul 21 trebuie coroborat cu articolul 123 din Constituţie care defineşte sensul termenului “justiţie” precizând că aceasta se înfăptuieşte de o categorie distinctă de autorităţi publice şi anume de instanţele judecătoreşti.

În condiţiile în care persoanele juridice sancţionate contravenţional nu au posibilitatea legală de a se adresa instanţei de judecată, ele sunt lipsite şi de dreptul de apărare garantat constituţional prin art.24.

Potrivit art.41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent de titular. În sensul acestei dispoziţii constituţionale, ocrotire egală înseamnă şi ocrotire procesuală egală”.

Textul constituţional invocat se referă numai la proprietatea privată, statul având posibilitatea să acorde o protecţie sporită proprietăţii publice. Acest punct de vedere a fost exprimat de Curte în decizia nr.34 din 24 iunie 1993298, dată în temeiul art.144 lit.a din Constituţie:

“Veniturile bugetului de stat, întrucât acesta face parte, potrivit art.137 alin. (1) din Constituţie, din bugetul public 298 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p.59

310

naţional, nu constituie proprietatea privată a statului. De aceea, creanţelor din impozite şi taxe, ca venituri ale bugetului de stat, nu le sunt aplicabile prevederile art.41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la ocrotirea egală a proprietăţii private, indiferent de titular, mai ales că impozitele şi taxele se stabilesc, după cum prevede art.138 alin. (1) din Constituţie, numai prin lege. În consecinţă, instituirea de către legiuitor a unei durate de prescripţie pentru o anumită categorie de impozite şi taxe mai mare decât cea de drept comun nu este contrară Constituţiei, cu atât mai mult cu cât priveşte creanţe referitoare la executarea unei obligaţii prevăzute de art.53 alin. (1) din Constituţie, potrivit căreia cetăţenii trebuie să contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile publice. O asemenea dispoziţie este conformă prevederilor art.134 alin. (2) din Constituţie, în temeiul cărora statul poate să ia anumite măsuri pentru asigurarea surselor sale bugetare, care să-i permită să se achite de obligaţiile ce îi revin”.

O serie importantă de decizii299 în care s-a făcut aplicarea acestui principiu sunt cele privitoare la noţiunea de “avut obştesc” prevăzută în unele texte din Codul penal. Această noţiune a fost astfel limitată la noţiunea de bunuri proprietate publică, orice interpretare mai extinsă determinând o încălcare a principiului amintit, întrucât anumite bunuri, proprietate privată a statului, ar fi fost mai bine apărate. Astfel în decizia nr. 31/1993300 se menţionează:

“Cu privire la problema de fond, şi anume dacă prevederile din Codul penal referitoare la conceptul de avut obştesc au fost sau nu implicit abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, se reţin următoarele:

Conceptul de avut obştesc urmează a fi raportat la formele proprietăţii consacrate şi reglementate de Constituţie,

299 Deciziile nr. 31/1993, nr. 33/1993, nr. 67/1993 precum şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 7 septembrie 1993. 300 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p.202-205

311

pentru a constata dacă între acestea există ori nu concordanţă şi dacă, deci, poate fi vorba de abrogarea totală sau parţială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc.

În lumina art.145 din Codul penal care se referă la “organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii”, termenul de avut obştesc a fost interpretat în practica juridică anterioară extensiv, incluzând proprietatea de stat, cooperatistă şi a altor organizaţii obşteşti, care s-au bucurat de un regim de favoare, în comparaţie cu proprietatea care constituia avutul personal.

Art.135 alin. (1) din Constituţie ocroteşte proprietatea indiferent de titularul ei. De asemenea, art.41 alin. (1) din Constituţie garantează dreptul de proprietate privată.

Proprietatea este publică şi privată, prevede art.135 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnă că altfel de forme de proprietate, care să nu se încadreze într-una dintre acestea, nu pot exista.

Potrivit art.135 alin. (3) din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor.

Pe cale de consecinţă, dat fiind că nu se defineşte proprietatea care nu este publică este privată.

Potrivit Constituţiei, toate bunurile, cu excepţia celor prevăzute de art.135 alin. (4), pot fi obiect al proprietăţii publice sau la proprietăţii private.

Bunurile care nu sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice sunt alienabile şi prescriptibile. Prin urmare, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societăţilor comerciale cu capital de stat, în măsura în care nu se încadrează în categoria de mai sus fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparţin proprietăţii private.

Potrivit art.41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea

312

privată este ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular. Acest text interpretat în sensul că se referă la ocrotirea

în mod egal a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor care formează obiectul proprietăţii private a statului.

Rezultă că statul sau unităţile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cât priveşte bunurile care nu formează obiect exclusiv al proprietăţii publice, de o apărare juridică diferită de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.

Faţă de cele arătate, rezultă că termenul de avut obştesc, care el însuşi a devenit necorespunzător, nu mai poate cuprinde decât bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Pe cale de consecinţă, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sunt abrogate parţial, rămânând a fi aplicate numai bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituţiei, astfel cum rezultă din art.150 alin. (1)”.

De asemenea în temeiul acestui principiu al nediscriminării în funcţie de titular, combinat în mod eficient cu principiul general al egalităţii în drepturi prevăzut de art.4 (2) din Constituţie, Curtea a statuat că nu se pot face diferenţieri între persoanele juridice de naţionalitate română după criteriul capitalului în sensul de a interzice persoanelor juridice române, cu capital străin de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Acest punct de vedere a fost exprimat în decizia nr.73 din 16 aprilie 1997301, dată în baza art.144 lit.a cu privire la constituţionalitatea Legii nr. 68/1997 pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine. Articolul 301 din această lege prevedea expres că societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice străine, pot dobândi 301 Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1997, vol.I, p.18-22

313

drept de proprietate asupra terenurilor. Autorii sesizării au susţinut că acest text contravine fostului art. 41(2) teza finală din Constituţie, potrivit căruia: “Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”.

Curtea în decizia menţionată a reţinut: “Art. 474 din Codul civil român – singurul text din

acest cod care interesează personalitatea juridică – implică, în primele sale două alineate, separarea patrimoniului societăţii de patrimoniile persoanelor fizice asociate. Din acest text rezultă că dreptul fiecărui asociat este mobiliar, chiar şi atunci când societatea nu posedă decât imobile; asociatul are un drept asupra părţilor sociale (care au o natură mobiliară) în societate, iar numai acesteia îi aparţin (în proprietate) imobilele.

Legiuitorul comercial a înţeles să instituţionalizeze anumite tipuri de societăţi comerciale. Calitatea de persoană juridică a acestora, recunoscută expres prin art.77 alineatul final din Codul comercial, a fost reconfirmată prin art.1 alin.2 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale; această lege stabileşte, în art.35 alin.1, că în lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia.

Orice persoană juridică de naţionalitate română poate dobândi în proprietate terenurile ce îi sunt necesare pentru realizarea obiectului său de activitate; această din urmă precizare corespunde principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, principiu care caracterizează exclusiv aceste subiecte de drepturi şi obligaţii, deosebindu-le de persoanele fizice, a căror capacitate de folosinţă este – sub aspectul sferei bunurilor pe care le pot dobândi – nelimitată.

Între noţiunile de persoană juridică de naţionalitate română şi persoană juridică română nu există nici o diferenţă, ele fiind identice. Aşa fiind, problema conformităţii cu art. 41 alin. (2) din Constituţie a reglementărilor care folosesc una sau alta dintre cele două noţiuni, problemă ridicată de autorii

314

sesizării de neconstituţionalitate, nu are o bază reală, iar concluziile la care se opreşte această parte a motivării nu pot fi primite.

Regula evocată mai sus este reluată şi consacrată, pe planul mai larg al statutului oricărei persoane juridice, prin art.40 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, conform căruia “Persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivi actului constitutiv, sediul social”.

Iar naţionalitatea persoanei juridice determină legea aplicabilă cu privire la regimul juridic ce cârmuieşte societatea comercială – ca şi orice persoană juridică – în cursul constituirii, exstenţei sau lichidării.

Aşadar, indiferent de originea capitalului social, societăţile comerciale cu sediul în România au naţionalitatea română.

Această soluţie are, în dreptul internaţional privat român, un caracter tradiţional; într-adevăr, identificarea naţionalităţii unei societăţi comerciale avea în vedere, şi sub imperiul Codului comercial, sediul social principal.

Este, în fine, de la sine înţeles, spre a reveni la chestiunile ţinând de constituţionalitatea textului art.301 din Legea pentru completarea Legii nr.35/1991, republicată, că nici o regulă de drept nu îngăduie diferenţe de statut juridic între societăţi comerciale – în general, între persoane juridice – având aceeaşi naţionalitate, anume, în cazul nostru, naţionalitatea română.

Mai precis, faţă de cele arătate, apare cu claritate că, întrucât art.301 din lege are în vedere dobândirea de terenuri de către societatea comercială de naţionalitate română, nu se poate accepta nici o discriminare între societăţile comerciale române în considerarea faptului că persoanele fizice asociate, care le-au constituit sau care au dobândit ulterior părţi ori acţiuni la asemenea societăţi, ar avea, toate, cetăţenia română ori ar fi, în parte sau în totalitate, străini sau apatrizi.

315

O asemenea discriminare, chiar şi numai cât priveşte posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, pe lângă că ar rupe, fără nici un temei constituţional sau legal, egalitatea între societăţile comerciale, ar avea consecinţe inacceptabile pentru promovarea unor importante măsuri legislative privind reforma economică în România”.

De asemenea, este interesant punctul de vedere exprimat de Curte tot cu această ocazie cu privire la susţinerea că prin această lege s-ar încălca dispoziţiile constituţionale privitoare la inalienabilitatea teritoriului:

“Teritoriul fiind un element constitutiv al statului, inalienabilitatea sa, prevăzută la art.3 alin.(1) din Constituţie, ţine de exerciţiu suveranităţii naţionale în anumite limite geografice. În virtutea acestui principiu, sunt incompatibile practicile de abandonare a unor teritorii, de pierdere a acestora prin prescripţie, precum şi înstrăinările de teritorii.

Aşa fiind, calitatea de proprietar funciar a persoanelor fizice şi a celor juridice nu priveşte noţiunea de teritoriu, deoarece, evident, indiferent cui ar aparţine, terenurile din fondul funciar nu încetează nici un moment să existe ca parte a teritoriului, asupra căruia se exercită, neştirbite şi neîngrădite, independenţa statului român, păstrându-se neatins caracterul său naţional, unitar şi indivizibil. Rezultă că nu poate fi reţinută opinia potrivit căreia «inalienabilitatea teritoriului este un regim constituţional specific numai faţă de străini şi apatrizi, iar nu şi faţă de cetăţenii români»”.

Considerăm corectă opinia instanţei constituţionale. Dreptul statului asupra teritoriului nu ţine de dreptul privat, ci de dreptul public iar acesta nu se confundă cu dreptul de proprietate. Acest drept de natură specială, numit în doctrină drept real instituţional302, şi caracterul inalienabil al teritoriului

302 Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, neuvième edition, Libraire générale de droit et de la jurisprudence, Paris, 1962, p.16

316

nu au nici o legătură cu dreptul de proprietate asupra terenurilor303.

III. Privarea de proprietate

Curtea Constituţională s-a pronunţat în câteva decizii şi

asupra cazurilor de privare de proprietate analizând fie posibilitatea existenţei şi a altor măsuri privative de proprietate în afara celor prevăzute expres de Constituţie, fie analizând îndeplinirea condiţiilor impuse de actul fundamental pentru privarea de libertate.

Prin decizia nr.4 din 3 iulie 1992304, instanţa constitu-ţională a respins cu fermitate posibilitatea existenţei în actualul sistem de drept român a naţionalizării ca mod de proprietate a particularilor şi de dobândire a proprietăţii de către stat. În temeiul art.144 lit.a din Constituţie, deci exercitând un control a priori la sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, Curtea Constituţională a fost solicitată să constate neconstituţiona-litatea art.27 şi 34 din Legea privind regimul zonelor libere, lege ce fusese adoptată de către Camera Deputaţilor şi de către Senat în şedinţa comună din 17 iunie 1992. Din punctul nostru de vedere ne interesează numai art.27 despre care Curtea Supremă de Justiţie, în sesizarea făcută, susţinea că ar fi neconstituţional întrucât conţine prevederi referitoare la naţionalizarea investiţiilor efectuate în zonele libere, mod de dobândire a proprietăţii publice care nu este prevăzut în Constituţie. În considerentele acestei decizii Curtea afirmă cu claritate neconstituţionalitatea unei astfel de norme:

“Constituţia României garantează, prin art.41, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului. În acest sens

303 A se vedea consideraţiile asupra acestui aspect făcute în secţiunea privitoare la caracterul fundamental al dreptului de proprietate. 304 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p.24-26

317

Constituţia prevede că “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi preabilă despăgubire”. Din examinarea dispoziţiilor constituţionale şi, mai ales, a celor cuprinse în art.41 şi art.135, rezultă că numai exproprierea este nominalizată şi deci admisă, ca modalitate de trecere silită, prin dispoziţia autorităţilor statale competente, a unor bunuri din proprietatea privată în proprietatea publică a statului. Din nici un text constituţional nu rezultă posibilitatea “naţionalizării” ca transfer de proprietate rezultând dintr-o decizie a autorităţilor publice competente, căreia proprietarul sau proprietarii trebuie să i se conformeze. Lipsa nominalizării “naţionalizării” din Constituţie nu este întâmplătoare, ea este rezultatul voinţei constituantului de a înlătura dintre mijloacele de transfer al proprietăţii acele modalităţi care, fiind interpretabile şi ridicând suspiciuni mai ales cât priveşte cauza lor, pot duce la abuz din partea autorităţilor publice şi, deci, la încălcarea libertăţilor publice. Prin aceasta, Constituţia subliniază, o dată în plus, caracterul fundamental al dreptului de proprietate a cărui conservare constituie unul din scopurile societăţii organizate statal. Din valoarea constituţională a dreptului de proprietate rezultă că trăsăturile sale fundamentale şi modalităţile de transfer sunt de nivelul Constituţiei şi nu al legilor. De aici se desprinde concluzia în sensul căreia legea nu poate modifica, adăuga sau contraveni dispoziţiilor clare constituţionale. Astfel văzute lucrurile, urmează a se constata că unica posibilitate de trecere silită în proprietatea publică a bunurilor proprietate privată este exproprierea. Această modalitate este îndestulătoare din punct de vedere juridic.

Art.27 din Legea privind regimul zonelor libere, stabilind că “Investiţiile efectuate în zonele libere nu pot fi naţionalizate, expropriate, rechiziţionate sau supuse altor măsuri cu efecte similare, decât în caz de interes public, cu respectarea prevederilor legale şi cu plata unei despăgubiri

318

corespunzătoare valorii investiţiei, care trebuie să fie promptă, adecvată şi efectivă”, adaugă la Constituţie, prin aceasta devenind neconstituţional cât priveşte specificarea “naţionalizării”.

Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională observă că motivele invocate în punctele de vedere discutate mai înainte nu sunt de natură a argumenta caracterul constituţional al prevederii legale în discuţie. Afirmaţia în sensul căreia “naţionalizarea” este situată pe acelaşi plan cu exproprierea, ca regim juridic şi finalitate, trebuie privită cu serioase rezerve. Dacă naţionalizarea şi exproprierea au aceeaşi finalitate şi, eventual, efecte juridice, ele rămân totuşi instituţii juridice distincte, care nu trebuie confundate îndeosebi în ce priveşte cauzele care le determină.

Argumentul în sensul căruia categoria “naţionalizare” este nominalizată şi în tratatele internaţionale nu este nici el convingător. În tratatele internaţionale (bi sau multilaterale), pe care România le-a ratificat, este nominalizată şi naţionalizarea. Acestă nominalizare este firească şi necesară, având în vedere că sunt constituţii care prevăd şi naţionalizarea ca modalitate de transfer al proprietăţii. Terminologia juridică din aceste tratate urmăreşte protecţia reciprocă a investitorilor părţilor semnatare. Asemenea menţionări trebuie deci apreciate prin raportare la sistemele constituţionale ale tuturor statelor semnatare ale tratatelor şi nu numai prin raportare la Constituţia României. Din punctul de vedere al părţii române, o asemenea nominalizare este o garanţie pentru investitorii români în ţările în care naţionalizarea este prevăzută în Constituţie.

În legătură că argumentul potrivit căruia “s-ar putea totuşi lua în discuţie dacă – în anumite cazuri de excepţie – statul român nu ar putea recurge şi la unele măsuri de naţionalizare”, Curtea Constituţională consideră că o asemenea ipoteză ar pune serioase semne de întrebare cât priveşte siguranţa raporturilor juridice încheiate în baza prevederilor constituţionale privind proprietatea şi, bineînţeles, ar fi un

319

argument care contravine flagrant principiilor statului de drept. O asemenea ipoteză ar putea duce la dispariţia progresivă a proprietăţii private a cetăţenilor”.

În cadrul acestei decizii instanţa constituţională relevă caracterul fundamental al dreptului de proprietate a cărui conservare o consideră a fi unul din scopurile societăţii, arătând totodată că trăsăturile sale fundamentale şi modalităţile de transfer sunt de nivelul Constituţiei şi nu al legilor. Această ultimă remarcă este deosebit de interesantă întrucât în acest mod Curtea consideră că nici măcar legea organică, în domeniul căreia, potrivit art.72 lit.k, intră reglementarea regimului general al proprietăţii, nu poate modifica sau atinge în vreun fel trăsăturile şi modalităţile de transfer ale acestui drept. De asemenea, potrivit Curţii, deşi naţionalizarea şi exproprierea au în cele din urmă aceleaşi efecte, ele nu trebuie confundate întrucât au cauze diferite. Ar fi fost interesant dacă instanţa ar fi dezvoltat această deosebire între expropriere şi naţionalizare pentru a se contura şi mai bine neconstituţi-onalitatea acesteia din urmă.

Această atitudine fermă cu privire la situaţiile de excepţie, când este permisă privarea de proprietate, a fost menţinută de către instanţa constituţională şi mai târziu. De exemplu în decizia nr.48 din 30 aprilie 1996305 se menţionează că: “în condiţiile art.41 alin.3, 5 şi 8 din Constituţie, singurele posibilităţi de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri proprietate privată sunt exproprierea şi confiscarea”.

Însă chiar în cazul unei expropieri, ca modalitate constituţională de privare de proprietate, trebuie îndeplinite toate condiţiile impuse de actul fundamental. În decizia nr.1 din 12 ianuarie 1993306 prin care s-a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a unor decrete privind exproprierea, 305 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1995-1996, p.453-455 306 Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p.119-120

320

Curtea face câteva consideraţii de principiu cu privire la condiţiile exproprierii:

“Potrivit art.4 din Decretul nr. 467/1979 imobilele expropriate trec în proprietatea statului pe data preluării lor efective în vederea demolării. Deci, potrivit acestui text, dreptul de proprietate al statului se constituia numai ca urmare a preluării efective a imobilului în vederea demolării, astfel încât, până la acea dată, proprietarul, deşi expropriat, era în continuare titularul dreptului de proprietate. Altminteri ar însemna că pe intervalul dintre expropriere şi trecerea în proprietatea statului – care, aşa cum rezultă şi pentru imobilele în cauză, poate fi foarte mare, bunul să fie “fără stăpân”. Or, o asemenea situaţie atrage constituirea proprietăţii statului pe baza art.477 Cod civil, ceea ce vine în contradicţie cu prevederile art.4 din Decretul nr. 467/1979, potrivit cărora, în caz de expropriere, această proprietate se constituie numai ca urmare a preluării efective în vederea demolării.

În aceste condiţii, dreptul de proprietate al celor expropriaţi era grav restrâns după expropriere, îndeosebi în ce priveşte dispoziţia. Totodată, constituirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului expropriat era afectat de condiţia suspensivă a preluării efective pentru demolare. Cât timp această condiţie nu mai poate fi îndeplinită, întrucât temeiul legal al planurilor de sistematizare, pentru executarea cărora imobelele au fost expropriate, a dispărut, rezultă că prevederea legală care a instituit condiţia respectivă este, de asemenea, afectată, devenind inoperantă. Pe cale de consecinţă, regimul juridic al dreptului proprietarilor expropriaţi nu mai poate fi acelaşi. El era caracteristic unui drept de proprietate amputat, care supravieţuia exproprierii până la preluarea efectivă a imobilului pentru demolare. Un asemenea regim juridic în care condiţia ce afecta exerciţiul deplin al dreptului a devenit imposibilă, este contrar prevederilor art.41 din Constituţie, potrivit cărora dreptul de proprietate privată este

321

garantat şi art.135 alin. ultim, potrivit căruia proprietatea privată este inviolabilă”.

Într-o altă decizie Curtea justifică trecerea unor bunuri din proprietatea privată în proprietatea particularilor. Astfel în speţă se ridicase excepţia de neconstituţionalitate a art.7 din Legea 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat. Partea care a ridicat excepţia, o societate comercială al cărei acţionar era statul, a susţinut că prin acest text de lege a fost expropriată fără îndeplinirea condiţiilor impuse de Constituţie pentru aceasta. În considerentele deciziei nr.26 din 23 martie 1994307 Curtea menţionează:

“Într-adevăr, dacă art.41 din Constituţie garantează dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, tot ele statuează că legea stabileşte “conţinutul şi limitele acestor drepturi”. Este în afara oricărei îndoieli că această împuternicire dată legii trebuie exercitată fundamentat şi nu arbitrar. Ca atare, legiuitorul, determinând “conţinutul şi limitele acestor drepturi”, are în vedere ocrotirea unor valori politice, sociale sau juridice deosebite, în considerarea cărora stabileşte dimensiuni şi limite.

Astfel, dacă ne raportăm la cazul dedus judecăţii, trebuie menţionată obligaţia statului de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii (art.134 alin.(2) lit.f din Constituţie) şi, mai ales, de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent (art.43 alin.(1) din Constituţie).

Prin art.7 din Legea nr.85/1992, legiuitorul realizează o măsură în acest sens, asigurând chiriaşilor dreptul şi prioritatea în cumpărarea de locuinţe, măsură legitimată prin funcţiile ce

307 Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1994, p.188-189

322

sunt stabilite în Constituţie. Din examinarea textului rezultă că aceste locuinţe: sunt construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii; se vând titularilor contractelor de închiriere, indiferent dacă aceştia sunt sau nu angajaţii unităţilor proprietare; nu trebuie să fie locuinţe de intervenţie. O asemenea măsură este luată fără îndoială în litera şi în spiritul Constituţiei. Nu trebuie neglijat că legislaţia de după 22 decembrie 1989 a transformat practic un drept de administrare pe care întreprinderile şi instituţiile bugetare îl aveau asupra patrimoniului lor într-un drept de proprietate. Această transformare nu poate fi o măsură arbitrară prin care unii cetăţeni să fie defavorizaţi în beneficiul altora, ştiut fiind că aceste bunuri erau rezultatul eforturilor tuturor. Ar fi contrar principiilor dreptului şi chiar regulilor tradiţionale privind proprietatea ca, deodată, o unitate economică “transformată” într-o societate comercială să devină proprietară absolută asupra unor bunuri “moştenite”, cu înlăturarea abuzivă a cetăţenilor care, în calitatea lor de angajaţi sau foşti angajaţi, au contribuit la formarea acestui patrimoniu. Dacă legiuitorul ar fi admis un asemenea lucru, chiar el s-ar fi situat în afara legitimităţii.

De aceea legiuitorul, prin art.7, stabileşte o normă de justiţie socială şi economică, dând posibilitatea chiriaşilor să cumpere locuinţele la construirea cărora, direct sau indirect, în vechiul sistem statal-juridic, au contribuit. Ca atare, dispoziţiile art.7 din Legea nr.85/1992 sunt nu numai conforme literei şi spiritului art.41 din Constituţie, ci şi legitimate din punct de vedere economic, social şi moral”.

Curtea afirmă în acest mod constituţionalitatea legii atacate pe considerentul că această “privare” de proprietate are o cauză de utilitate publică şi anume obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să asigure cetăţenilor un trai decent, în temeiul art.43 alin.1 din Constituţie.

323

Secţiunea a V-a – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate

Dreptul de proprietate apărat prin art.1 din Protocolul

adiţional nr.1 la Convenţie a determinat în special în ultimele două decenii o jurisprudenţă deosebit de bogată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar analiza exhaustivă a acesteia nu s-ar încadra în obiectivele strict delimitate ale acestei lucrări. Intenţionăm ca în cadrul acestui capitol să facem câteva consideraţii cu privire la normele convenţionale ce protejază dreptul de proprietate, urmate de analiza amănunţită a primei hotărâri importante, fundamentale chiar, cu privire la interpretarea art.1 din Protocolul 1, dată de Curte în cazul Sporrong şi Lönnroth contra Suediei. Prin prisma regulilor enunţate în această hotărâre, precum şi în jurisprudenţa dezvoltată ulterior, vom vedea ce fel de drepturi cad sub incidenţa acestor dispoziţii convenţionale iar apoi vom analiza cele trei norme distincte cuprinse în art.1 din Protocolul nr.1. În final vom încerca o analiză a unei hotărâri de principiu în cauzele privind imobilele naţionalizate din România, şi anume hotărârea pronunţată la 28 octombrie 1999 în cazul Brumărescu contra României.

I. Reglementarea cu privire la proprietate

Convenţia nu conţine nici o normă privitoare la

apărarea vreunui drept cu caracter economic. Doar în Protocolul adiţional nr.1 s-a prevăzut în art.1 dreptul la “respectarea bunurilor”, drept destul de vag, aşa cum reiese şi din textul acestui articol:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

324

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Observăm că pe de o parte nu se prevede expres că dreptul de proprietate este garantat, ci se consacră “dreptul la respectarea bunurilor”. De asemenea, din a doua frază nu rezultă în mod direct obligaţia statelor de a plăti o despăgubire în caz de privare de proprietate308. Totodată în temeiul art.2, statele dispun aparent de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea utilizării bunurilor, ele având dreptul să adopte “legile pe care le consideră necesare” în acest sens.

Această protecţie, care la nivel formal pare lipsită de eficacitate, se explică prin condiţiile istorice ale adoptării textului respectiv309. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost rezultatul confruntării unor opinii divergente cu privire la drepturile fundamentale, iar acest fenomen rezultă cu claritate şi din modul în care s-a prevăzut apărarea dreptului de proprietate. Articolul 1 din Protocolul nr.1 este rezultatul compromisului dintre cei care doreau protecţia eficace a acestui drept, pe care îl considerau, potrivit tradiţiei liberale, un drept natural al omului, şi cei care urmăreau să păstreze posibilitatea statelor de a lua măsuri extinse de privare de proprietate, cum ar fi naţionalizarea unor întregi ramuri industriale, aceştia din urmă considerând proprietatea ca fiind o funcţie socială. Pe de altă parte, trebuia menajată susceptibilitatea naturală a statelor care vedeau în acest articol o limitare adusă suveranităţii lor. 308 Mai târziu, pe cale jurisprudenţială Curtea a impus în mod expres plata unei despăgubiri în astfel de cazuri, considerând că numai în acest mod se păstrează justul echilibru care trebuie să existe între interesele generale ale societăţii şi imperativul apărării drepturilor fundamentale ale individului, aşa cum vom vedea spre finalul acestui capitol. 309 Asupra lucrărilor pregătitoare şi a negocierilor care au avut loc cu această ocazie, a se vedea Luigi Condorelli, La proprietà nella CEDU, Rivista di diritto internazionale, 1970, p.175 şi urm.

325

Acestea sunt motivele pentru care, dintre toate drepturile cu caracter economic, numai proprietatea a fost apărată, şi nici măcar în mod expres.

Tot aşa se explică faptul că acest text nu a fost introdus în cadrul Convenţiei propriu-zise, ci numai într-unul din protocoalele adiţionale ale acesteia.

Normele prevăzute de art.1 din Protocolul nr.1310 au fost interpretate pentru mai mult de două decenii de către Curte şi Comisie într-un mod foarte rezervat, tocmai pentru a menaja susceptibilitatea statelor semnatare311.

“Articolul 1 a fost redactat în aşa fel încât să aducă limitări cât mai puţine puterii discreţionale a statelor în acest domeniu (al dreptului de proprietate – n.n.). Nu este deci de mirare că până la începutul anilor ’80 Comisia şi Curtea nu au semnalat nici o încălcare a dreptului de proprietate de către statele semnatare.

Lecturarea deciziilor pertinente creează impresia că o astfel de încălcare ar fi de domeniul imposibilului, atât de lipsite de concreteţe erau considerate obligaţiile statelor. La rândul său jurisprudenţa organelor Convenţiei părea să fie preocupată în primul rând să nu condamne statele într-un domeniu atât de sensibil, pentru a evita eventualele «reacţii de respingere» din partea acestora”312.

310 Semnat la Paris la 20 martie 1952. 311 De altfel state cu democraţii consolidate, membre ale Consiliului Europei, au semnat destul de târziu Protocolul nr.1 şi de asemenea tot târziu au recunoscut dreptul de recurs individual. De exemplu Franţa a semnat acest protocol abia la 3 mai 1974. 312 Luigi Condorelli, Premier Protocole Additionnel – Article 1, studiu publicat în lucrarea La Convention Européenne des Droits de l’Homme, Commentaire article par article, coordonată de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux şi Pierre-Henri Imbert, Editura Economica, Paris, 1995, p.972

326

II. Schimbarea jurisprudenţei: cazul Sporrong şi Lönnroth

Această situaţie a luat sfârşit însă în 1982, odata cu

hotărârea pronunţată de Curte în cazul Sporrong şi Lönnroth contra Suediei313, considerată în literatura de specialitate drept “veritabilă schimbare a jurisprudenţei, care nu numai că a dat un sens articolului 1, dar a constituit în plus punctul de plecare pentru o bogată dezvoltare a jurisprudenţei, ale cărei rezultate trebuie evidenţiate”314.

În acest mod prin deciziile Curţii a început să se umple de conţinut acest text de lege care pâna atunci părea lipsit de utilitate. Mai mult, această jurisprudenţă a creat noi reguli de interpretare şi de aplicare a articolului 1, aşa cum vom vedea.

În aceste condiţii apare ca deosebit de important studiul deciziilor Curţii. Dată fiind, însă, tema strict delimitată a acestei lucrări, ne vom rezuma la prezentarea deciziei dată în cazul Sporrong şi Lönnroth contra Suediei, menţionata mai sus, pentru a vedea interpretarea oficială a art.1 din Protocolul nr.1, urmată apoi de circumscrierea sferei de aplicare a acestui articol. Ulterior vom încerca o analiză succintă a fiecăreia dintre cele trei norme pe care, potrivit jurisprudenţei Curţii, le cuprinde art.1, şi vom încheia cu o analiză, ceva mai detaliată a celor două hotărâri pronunţate pâna în prezent împotriva României pentru încălcarea dreptului de proprietate.

Circumstanţele cazului Sporrong erau, pe scurt, următoarele:

Reclamanţii, moştenitorii d-lui Sporrong şi d-na Lönnroth erau proprietarii a două imobile cu destinaţia de locuinţe în centrul oraşului Stockholm. În anul 1956 şi respectiv 1971, cu privire la aceste imobile guvernul a acordat

313 Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în cazul Sporrong şi Lönnroth contra Suediei. 314 Luigi Condorelli, op. cit., p.973

327

primăriei două permise de expropriere, în vederea demolării şi reconstruirii întregului cartier, permise cu o valabilitate de cinci ani, în cursul cărora putea opera exproprierea, iar proprietarii trebuiau chemaţi în instanţă pentru a li se fixa despăgubirile pe care urmau să le primească. La cererea primăriei, care a schimbat de mai multe ori planurile de urbanism, guvernul a prelungit în repetate rânduri aceste permise, pâna la anularea lor în anul 1979.

De asemenea între 1954-1979, respectiv 1968-1981, proprietarii celor două imobile nu au nici dreptul să efectueze reparaţii ale acestora sau să construiască anexe, administraţia locală emiţând interdicţii de construire, tot în vederea aplicării planurilor de urbanism.

Faţă de această stare de lucruri, potrivit legislaţiei suedeze în vigoare la acea dată reclamanţii nu se puteau plânge nici unei autorităţi. Ei au solicitat ridicarea interdicţiei de construire pentru repararea imobilelor, solicitarea fiindu-le respinsă. De asemenea, cea de-a doua reclamantă a încercat în repetate rânduri să vândă imobilul, dar nu a reuşit tocmai datorită existenţei permiselor de expropriere. Comisia a fost sesizată în 1975, reclamanţii plângându-se în principal315 de încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 şi a art.6 alin.1 din Convenţie privitor la dreptul la un proces echitabil.

Hotărârea Curţii în această speţă este importantă din mai multe motive. În primul rând în cadrul ei Curtea interpretează art.1 din Protocolul nr.1 şi îi prezintă structura. În al doilea rând, asistăm pe parcursul derulării considerentelor la prezentarea unui mecanism original de aplicaţie generală a acestui text, mecanism pe care instanţa europeană îl va folosi ulterior la toate cazurile de încălcare a dreptului de proprietate. În al treilea rând este pentru prima dată când un stat este găsit vinovat de încălcarea normelor din acest text. 315 Ne vom rezuma în această analiză numai la capetele de cerere privitoare la dreptul de proprietate, dată fiind tema acestei lucrări.

328

În prima parte a considerentelor Curtea stabileşte dacă art.1 este aplicabil în speţă, cu alte cuvinte dacă faptele ar trebui examinate din această perspectivă. Guvernul a susţinut că, deşi permisele de expropriere şi interdicţiile de construire au restrâns exerciţiul normal al dreptului de proprietate, totuşi aceste măsuri nu au adus atingere dreptului proprietarilor “la respectarea bunurilor lor”, întrucât sunt inerente amenajării urbanistice. Curtea nu a achiesat la acest punct de vedere susţinând:

"Faptul că din punct de vedere juridic dreptul reclamanţilor de a dispune şi de a uza de bunurile lor rămâne intact, nu înseamna că permisul de expropriere nu reduce în mare măsură posibilitatea practică de a a-l exercita. Măsurile statului ating chiar substanţa dreptului de proprietate prin aceea că se recunoaşte în avans legalitatea unei exproprieri şi se autorizează primăria oraşului Stockholm să treacă la exproprierea efectivă atunci când consideră oportun. Dreptul de proprietate al reclamanţilor a devenit astfel precar şi revocabil.

De asemenea, interdicţiile de a construi limitează fără îndoială dreptul reclamanţilor de a-şi folosi bunurile.”(§ 60)

În acest mod se stabileşte că este aplicabil în speţă art.1 din Protocolul 1:

“Reclamanţii au suferit deci o ingerinţă asupra dreptului lor de proprietate, ingerinţă ale cărei consecinţe, aşa cum pe bună dreptate a subliniat Comisia, sunt agravate de către utilizrea combinată a permiselor de expropriere şi a interdicţiilor de construire pe o lungă perioadă." (§ 60)

În următoarea etapă Curtea va analiza dacă această ingerinţă se justifică sau nu. Pentru aceasta este prezentată structura art.1:

"Acesta (art.1 - n.n.) conţine trei norme disticte. Prima, cu caracter general, enunţă principiul respectului proprietăţii; ea este prezentă în prima frază din primul alineat. A doua normă vizează privarea de proprietate şi impune anumite

329

condiţii pentru aceasta; ea este conţinută de a doua frază a aceluiaşi. În ceea ce priveşte a treia normă, ea recunoaşte statelor puterea, între altele, de a reglementa uzajul bunurilor conform interesului general prin promulgarea în acest scop a legilor pe care le consideră necesare; ea rezultă din al treilea alineat." (§ 61)

Înainte de a trece la analiza primei norme care constituie principiul în materie, trebuie văzut dacă nu sunt aplicabile în speţă ultimele două norme, excenţiile de la regulă. A doua normă, conţinută de fraza a doua din primul alineat, se aplică în general în cazurile de privare de proprietate, fie că aceasta este formală sau de facto, ceea ce nu este cazul în speţă:

"În absenţa unei exproprieri formale, adică a unui transfer de proprietate, Curtea se consideră îndreptăţită să privească dincolo de aparenţe şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase. Întrucât Convenţia vizează protecţia unor drepturi «concrete şi efective», este important de văzut dacă situaţia respectivă nu echivalează cu o expropriere de fapt, cum pretind reclamanţii.

După părerea Curţii, toate efectele incriminate derivă din diminuarea posibilităţii de a dispune de bunurile în cauză. Rezultă astfel limitări aduse dreptului de proprietate devenit precar precum şi diminuarea valorii imobilelor. Totuşi, deşi şi-a pierdut din substanţă, dreptul de proprietate nu a dispărut. Efectele măsurilor în cauză nu pot fi astfel asimilate unei privări de proprietate. Curtea observă în legătură cu această chestiune că reclamanţii au putut continua să-şi folosească bunurile şi că posibilitatea de vânzare a existat, potrivit datelor oferite de Guvern, chiar dacă a fost mult afectată." (§ 63)

De asemenea, nici a treia normă conţinută în alineatul al doilea nu este aplicabilă:

"Interdicţiile de a construi constituie fără îndoială o reglementare a folosinţei bunurilor reclamanţilor, în sensul alineatului al doilea. În schimb, permisele de expropriere nu

330

tindeau să limiteze sau să controleze acestă folosinţă. Reprezentând o etapă iniţială în procesul de privare de proprietate, ele nu cad sub incidenţa calui de-al doilea alineat. Trebuie examinate din perspectiva primei fraze a alineatului întâi."( § 65)

În consecinţă, Curtea va analiza justificarea încălcării dreptului de proprietate din perspectiva primei norme conţinută în fraza de început a alineatului întâi. Această analiză se realizează printr-un procedeu interesant şi anume Curtea apreciază dacă în cauză s-a păstrat un just echilibru între interesul general reflectat de necesitatea amenajării urbanistice şi imperativul apărării dreptului de proprietate ca drept individual fundamental. Această modalitate de apreciere a justeţii unei măsuri prin care se aduce atingere dreptului de proprietate va fi folosită ulterior în fiecare caz pertinent:

“În vederea aplicării acestei norme, Curtea trebuie să cerceteze dacă un just echilibru a fost mentinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Inerentă ansamblului Convenţiei, preocuparea de a asigura un astfel de echilibru se reflectă de asemenea în structura articolului 1.

… Curţii deci îi revine sarcina să verifice dacă acest echilibru a fost păstrat într-un mod compatibil cu dreptul reclamanţilor la «respectul bunurilor lor», în sensul primei fraze a articolului 1.” (§ 69)

Odată stabilit la nivel teoretic acest procedeu de analiză a justificării ingerinţei, el este aplicat în speţă:

"Legislaţia în vigoare în epocă se caracteriza prin rigiditate. În afară de retragerea pură şi simplă a permiselor de expropriere, care necesita acordul municipalităţii, ea nu oferea nici un mijloc de modificare a situaţiei proprietarilor după eliberarea acestor permise. Curtea subliniază faptul că permisul acordat oraşului Stockholm a fost în cazul succesiunii Sporrong pentru o durată de cinci ani - prelungită apoi trei ani, apoi cinci

331

şi în final zece iar în cazul doamnei Lönnroth pentru zece ani. Practic aceste permise au rămas în vigoare douăzeci şi trei de ani şi respectiv opt ani. Pe parcursul acestei perioade reclamanţii au rămas într-o stare de incertitudine completă în ceea ce priveşte soarta proprietăţii lor şi nu au avut dreptul ca dificultăţile prin care treceau să fie luate în considerare de către guvernul suedez. Raportul Comisiei dă în acest sens un exemplu. Doamna Lönnroth rugase guvernul să-şi retragă permisul de expropriere. Municipalitatea i-a răspuns că planurile existente nu permiteau nici o derogare; în ceea ce priveşte guvernul, acesta a respins cererea pe motiv că nu putea revoca permisul fără consimţământul expres al municipalităţii. (§ 70)

… Curtea constată pe de altă parte că existenţa, de-a lungul acestei perioade, a unor interdicţii de construire a accentuat prejudiciile produse de durata de validitate a permiselor. Deplina posibilitate a reclamanţilor de a se bucura de dreptul de proprietate a fost afectată în total douăzeci şi cinci de ani pentru succesiunea Sporong şi doisprezece ani pentru doamna Lönnroth. În legătură cu această chestiune, Curtea reţine faptul că în 1967 ombudsmanul parlamentar a estimat că efectele negative ce ar putea rezulta pentru proprietari din interdicţii prelungite nu sunt compatibile cu pricipiile statului de drept."( § 72)

În aceste condiţii nu se mai poate susţine existenţa acelui echilibru de care vorbeam mai sus, interesul individual fiind sacrificat în mod nejustificat celui social:

"Combinate în acest mod, cele două serii de măsuri au generat o situaţie care a distrus justul echilibru ce trebuie să domnească între apărarea dreptului de proprietate şi exigenţele interesului general: succesiunea Sporrong şi doamna Lönnroth au suportat o sarcină specială şi exorbitantă care nu ar fi devenit legitimă decât dacă reclamanţii ar fi avut posibilitatea să solicite scurtarea intervelelor de timp respective sau să

332

pretindă despăgubiri. Ori legislaţia suedeză excludea la acel moment aceste posibilităţi.” (§ 73)

Această modalitate de analiză a cazurilor privitoare la dreptul de proprietate se va consolida şi dezvolta în deciziile următoare ale Curţii. Se stabileşte în acest mod că prima normă conţine o dispoziţie de principiu iar celelalte două sunt excepţii de la acest principiu, fiind deci de strictă interpretare. După ce vom vedea în continuare care este sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr.1, vom analiza pe scurt câteva cazuri în care Curtea a găsit o încălcare a fiecăreia din cele trei norme ale acestui articol.

III. Domeniul de aplicare al articolului 1

din Protocolul nr.1 Deşi textul articolului 1 din Protocolul nr.1 poate da

naştere la diverse interpretări, datorită circumstanţelor speciale în care a fost redactat, circumstanţe menţionate mai sus, Curtea a stabilit cu certitudine că se referă în principal la dreptul de proprietate. Astfel, în hotărârea Marckx contra Belgiei316 Curtea dispune:

“Recunoscând fiecărei persoane dreptul la respectul bunurilor, art.1 din Protocolul nr.1 garantează în substanţă dreptul de proprietate. Cuvintele “biens”, “propriété”, “usage des biens” (în franceză) şi în engleză “possessions” şi “use of property” indică acest lucru; pe de altă parte, lucrările pregătitoare confirmă fără echivoc acest sens: cei care au redactat textul au vorbit tot timpul de “dreptul de proprietate” în proiectele succesive care au stat la baza art.1 din Protocolul nr.1”(63)

Cu toate acestea sfera de acţiune a articolului 1 nu a fost limitată numai la dreptul de proprietate în sensul strict al

316 Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în cazul Marckx contra Belgiei.

333

termenului, acela de drept subiectiv civil. Întrucât articolul 1 este singurul text care apără un drept cu conţinut economic, a avut loc acelaşi fenomen pe care l-am evidenţiat când am discutat în capitolele anterioare despre protecţia constituţională a dreptului de proprietate în România: sfera de aplicare a acestui articol a fost extinsă treptat la aproape orice drept cu conţinut economic.

Astfel, în hotărârea dată în cazul Gasus Dosier und Fördertechnik GmbH contra Olandei317, s-a statuat:

“Curtea aminteşte că noţiunea de “bunuri” (în engleză “possessions”) din articolul 1 din Protocolul nr.1, are o sferă de aplicare autonomă care nu se limitează numai la proprietatea bunurilor corporale: anumite alte drepturi şi interese constituind active pot să fie considerate “drepturi de proprietate” şi deci “bunuri” în sensul art.1 din Portocolul nr.1. În speţă nu are importanţă dacă dreptul reclamantei trebuie să fie considerat un drept de proprietate sau o garanţie reală. În orice situaţie punerea de sechestru şi apoi vinderea maşinii constituie o atingere a dreptului societăţii reclamante la “respectul” unui “bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1.” (§ 63)

În speţă societatea reclamantă vânduse o maşină industrială unei societăţi din Olanda, păstrându-şi dreptul de proprietate până la plata integrală a preţului. Societatea cumpărătoare a intrat în procedura falimentului, iar maşina respectivă a fost vândută pentru a acoperi datoriile acesteia fiind considerată proprietatea ei.

În faţa Curţii europene guvernul olandez a susţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art.1 din Protocolul 1 pentru că de fapt este vorba numai de o garanţie reală a reclamantei şi nu de un adevărat drept de proprietate. Cu toate 317 Hotărârea Gasus din 23 februarie 1995, pronunţată în cazul Gasus Dosier und Fördertechnik GmbH contra Olandei.

334

acestea curtea a statuat că nu contează ce fel de drept invocă reclamanta întrucât articolul 1 este aplicabil în ambele situaţii; deci acesta apără şi garanţiile reale, şi acestea fiind drepturi cu conţinut economic.

De asemenea o autorizaţie de comercializare a unui anumit tip de produse, atât timp cât reprezintă o valoare patrimonială, constituie un bun în sensul articolului. În hotărârea dată în cazul Tre Traktorer Aktiebolag contra Suediei318: “Curtea estimează că interesele economice legate de gestionarea restaurantului “Cardinal” constituie bunuri în sensul art.1 din Protocolul nr.1. Aşa cum s-a reţinut deja, menţinerea licenţei (de comercializare a băuturilor alcoolice n.n.) figura printre condiţiile principale de desfăşurare a activităţilor comerciale de către reclamantă, iar retragerea acesteia a avut efecte negative asupra fondului de comerţ şi a valorii restaurantului.

În condiţiile acestei speţe, respectiva retragere a licenţei constituie deci o ingerinţă în dreptul TTA la respectul bunurilor sale”. De aici rezultă că întreg fondul de comerţ constituie un bun protejat de către Convenţie.

De asemenea invenţia reprezentată prin drepturile patrimoniale legate de aceasta este protejată prin art.1 din Protocolul nr.1 aşa cum s-a statuat în hotărârea Smith Kline and French Laboratories Ltd contra Olandei319.

Totodată creanţele certe, lichide şi exigibile sunt considerate bunuri în sensul articolului 1, aşa cum Curtea a decis în hotărârea dată în cazul Reffineries greques Stran et Stratis Andreatis contra Greciei320.

Clientela unui avocat, medic sau contabil este un drept

318 HotărâreaTre Traktorer Aktiebolag contra Suediei din 7 iulie 1989, A159 319 Hotărârea Smith Kline and French Laboratories Ltd contra Olandei din 4 octombrie 1990 320 Hotărârea Reffineries greques Stran et Stratis Andreatis contra Greciei din 9 decembrie 1994, A301-B

335

cu un pronunţat caracter economic, mai ales pentru aceste profesii liberale şi de aceea intră în sfera de aplicare a articolului 1. În speţa Van Marle contra Olandei321, reclamanţii, contabili, au invocat încălcarea drepturilor lor prevăzute de acest articol datorită refuzului autorităţilor de a-i înscrie pe lista contabililor agreaţi, listă cerută de o nouă legislaţie internă în materia exercitării profesiei de contabil. Prin decizia dată în speţă Curtea a achiesat la punctul lor de vedere:

“Curtea estimează că dreptul invocat de către reclamanţi poate fi asimilat dreptului de proprietate consacrat de art.1 din Protocolul nr.1: datorită muncii depuse, reclamanţii reuşiseră să-şi constituie o clientelă; îmbrăcând din multe puncte de vedere caracterul unui drept privat, ea constituia o valoare patrimonială, deci un bun în sensul primei fraze a art.1, care este deci aplicabil în speţă.(§ 41)

Refuzul de a-i înscrie pe reclamanţi pe lista experţilor contabili agreaţi a alterat profund condiţiile activităţii lor profesionale, al cărei domeniu de aplicabilitate a fost redus. Veniturile au scăzut precum şi valoarea clientelei şi a firmei lor în general. Rezultă deci că a avut loc o ingerinţă în dreptul la respectul bunurilor.”(§ 42)

S-a pus problema dacă acest articol apără şi unele drepturi rezultate din protecţia socială, aşa cum ar fi dreptul la pensie. După o jurisprudenţă oscilantă a Curţii şi a Comisiei, potrivit căreia Convenţia nu garantează dreptul de a obţine prestaţii legate de securitatea socială, într-o hotărâre pronunţată în speţa Gaygusus contra Austriei322, Curtea a statuat:

“Curtea relevă că la momentul faptelor alocaţia de urgenţă era acordată unor persoane care deja primiseră alocaţia de şomaj şi îndeplineau alte condiţii legale cerute de art.33 din legea asupra asigurărilor de şomaj.

Dreptul la această alocaţie de urgenţă este deci legat de 321 Hotărârea Van Marle contra Olandei din 26 iunie 1986, A101 322 Hotărârea Gaygusuz contra Austriei din 16 septembrie 1996, 1996-IV

336

plata contribuţiilor la casa de asigurare pentru şomaj, condiţie prealabilă a acordării acestor alocaţii de şomaj. Rezultă deci că în lipsa plăţii acestor contribuţii băneşti nu există nici un drept la alocaţia de urgenţă.

În speţă nimeni nu a pretins că reclamantul nu ar fi satisfăcut această condiţie; refuzul de a se acorda prestaţia socială respectivă se baza exclusiv pe faptul că el nu avea cetăţenie austriacă şi că nu figura printre persoanele care erau exceptate de la îndeplinirea acestei condiţii de cetăţenie.

Curtea estimează că dreptul la alocaţia de urgenţă, în măsura în care este prevăzut de legislaţia în cauză, este un drept patrimonial în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1. Reclamantul fiind privat de beneficiul alocaţiei de urgenţă în virtutea unei distincţii prevăzute de articolul 14, şi anume naţionalitatea, acest text al Convenţiei a fost de asemenea încălcat.” (§ 39,40,41)

Astfel plata contribuţiilor sociale a fost interpretată ca o creanţă pe care reclamantul a avut-o contra fondului de pensii, creanţă care, aşa cum am arătat, intră sub incidenţa art.1 din Protocolul nr.1. Totuşi, această asemănare nu este perfectă, pentru că, în timp ce creanţele garantate sunt cele certe, lichide şi exigibile, dreptul la pensie sau la alocaţie de şomaj nu poartă asupra unei sume determinate.

Curtea a considerat de asemenea că dreptul de moştenire este cuprins în sfera de aplicare a articolului 1, fiind un drept cu conţinut patrimonial. Pentru aceasta trebuie să fie un drept actual, adică moştenirea să fie deschisă. În decizia dată în cazul Marckx contra Belgiei, Curtea a considerat că în speţă nu avusese loc o violare a art.1 întrucât era vorba de drepturi succesorale privitoare la o persoană în viaţă:

“Curtea înlătură art.1 din Protocolul nr.1: înpreună cu Comisia şi cu Guvernul, ea constată că acest text se limitează să constate dreptul fiecăruia la respectul bunurilor «sale», ceea ce înseamnă că nu este aplicabil decât pentru bunurile actuale

337

şi nu garantează dreptul de a dobândi prin succesiunea ab intestat sau printr-o liberalitate.” (§ 50)

În schimb însă, dacă succesiunea este deschisă, dreptul de moştenire fiind actual, el este garantat de art.1. Astfel în hotărârea dată în cazul Inze contra Austriei323, Curtea a înlăturat apararea guvernului care făcea trimitere la hotărârea Markx şi a statuat următoarele:

“Curtea aminteşte că articolul 1 din Protocolul nr.1 garantează în substanţă dreptul de proprietate.

Ca şi Comisia, Curtea consideră necesar să deosebească prezentul caz de afacerea Marckx. Aceasta din urmă se referea la un drept potenţial al celei de-a doua reclamante de a o moşteni pe prima. În speţă, din contră, reclamantul deja obţinuse pe cale de succesiune dreptul la o parte din succesiunea mamei sale, aici fiind cuprinsă şi exploatarea agricolă sub rezerva unei atribuiri a bunurilor conform legii provinciale. În virtutea art.545, 547 şi 550 din codul civil, la moartea lui de cuius, moştenitorii primesc automat drepturile succesorale asupra patrimoniului acestuia pe care îl dobândesc în indiviziune.

Pe de altă parte moştenitorii deja au acceptat părţile prevăzute în codul civil, iar tribunalul districtual le autentificase declaraţiile. Patrimoniul era deci proprietatea comună a reclamantului şi a celorlalţi comoştenitori, chiar dacă nici unul dintre ei nu avea un drept imediat asupra unui anumit bun din acest patrimoniu.

Pentru guvern, normele din legea provincială care reglementează succesiunea ab intestat asupra exploataţiilor agricole ereditare, au două obiective: să împiedice fărmiţarea acestor exploatări agricole, prevăzând că ele vor fi primite în întregime de către un singur moştenitor, acesta având obligaţia să le plătească celorlalţi sultă; să păstreze rentabilitatea acestor exploatări, fixând cuantumul acestei sulte în aşa fel încât să nu 323 Hotărârea Inze contra Austriei din 28 octombrie 1987, A126

338

constituie pentru moştenitorul principal o sarcină financiară excesivă.

Curtea relevă că reclamantul nu contestă sistemul exploatărilor agricole ereditare în sine, ci numai criteriile aplicabile în alegerea moştenitorului principal. Din acest punct de vedere art.7 alin.2 din legea provincială preferă copiii legitimi, în detrimentul celor naturali. Astfel, ferma a revenit în speţă fiului mai mic, rezultat din căsătorie, în timp ce faptul de a fi născut în afara căsătoriei a fost suficient pentru a-l priva pe reclamant de orice posibilitate de a revendica această ferma cu şanse de succes.

În consecinţă rezultă că în speţă sunt aplicabile articolul 1 din Protocolul nr.1, precum şi art.14 din Convenţie în combinaţie cu acesta.” (37-40)

O problemă interesantă care a apărut atât în cazul Inze cât şi în cazul Gaygusuz, ambele citate mai sus, este aceea a îmbinării art.1 din Protocolul nr.1 cu articolul 14 din Convenţie, articol care interzice discriminarea:

“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

Ori în astfel de cazuri apare foarte pregnant caracterul de libertate publică pe care îl are proprietatea. Aşa cum am aratat în capitolul consacrat noţiunii generale de libertate publică, modalitatea specifică de aparăre a acesteia este consacrarea unui principiu de nediscriminare în raport de titular. În ambele speţe statele respective au încalcat libertatea publică de a avea proprietate prin discriminările arbitrare la care au fost supuşi cei doi reclamanţi.

În concluzie, Curtea a interpretat art.1 din Protocolul nr.1 ca fiind aplicabil patrimoniului unei persoane, drepturilor

339

care au o valoare economică. Din jurisprudenţa Curţii se desprind următoarele condiţii ce trebuie îndeplinite de un drept pentru a fi apărat de aceste norme: să aibă o valoare economică şi să se refere la un bun determinat, care face parte în prezent din patrimoniul persoanei ce invocă textul Convenţiei324.

IV. Principiul respectării bunurilor

Aşa cum am menţionat, prima normă conţinută de art.1

– orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale – reprezintă principiul în materie, aplicabil ori de câte ori nu ne aflăm în vreuna din situaţiile de excepţie prevăzute de celelalte două norme.

Analiza unei speţe din perspectiva acestei norme, în sensul de a se vedea dacă o ingerinţă în dreptul de proprietate se justifică sau nu, se realizează pe baza acelui mecanism al justului echilibru. Aceasta rezultă dintr-o interpretare sistematică făcută de Curte şi este caracteristic întregii Convenţii. Prin urmare, nu se aplică numai atunci când prima normă este aplicabilă, ci şi când se abordează celelalte două norme referitoare la privarea de proprietate şi la reglamentarea utilizării bunurilor.

Ori de câte ori o speţă nu se încadrează strict în cazurile de privare de proprietate sau de reglementare a utilizării bunurilor, deci în ultimele două norme, Curtea o analizează din perspectiva celei dintâi. Această metodă a permis instanţei extinderea aplicării articolului 1 la diverse situaţii noi care constituiau încălcări ale dreptului de proprietate, dar formal nu puteau fi încadrate în vreuna din situaţiile prevăzute expres în normele doi şi trei din acest articol. Astfel de cazuri au fost cele privitoare la legislaţia austriacă de reîntregire a proprietăţii agricole. Spre exemplu în speţa Poiss contra Austriei325, 324 Luigi Condorelli, op. cit., p.979 325 Hotărârea Poiss contra Austriei din 23 aprilie 1987, A117

340

reclamanţii fuseseră obligaţi pentru o perioadă de timp să cedeze terenurile lor, urmând ca ulterior, dacă va fi aprobat planul general făcut în baza legislaţiei sus-menţionate, să primească alte terenuri în schimb, dacă nu să-şi reia vechile terenuri. În hotărârea dată în speţă Curtea a reţinut cu privire la încălcarea dreptului de proprietate următoarele:

“Curtea relevă pentru început faptul că autorităţile austriece nu au procedat nici la o expropriere formală, nici la o expropriere de fapt: transferul realizat în aprilie 1963 are un caracter provizoriu; numai intrarea în vigoare a unui plan de reîntregire va face acest transfer definitiv. Reclamanţii vor putea să-şi recupereze terenurile dacă planul definitiv nu confirmă distribuţia efectuată în stadiul anterior al procedurii. Deci nu se poate spune că sunt privaţi de proprietate în mod definitiv, în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat. Pe de altă parte transferul provizoriu nu avea drept scop principal să limiteze sau să controleze utilizarea bunurilor (în sensul alineatului al doilea), ci să restructureze rapid zona de reîntregire în vederea unei exploatări ameliorate şi raţionale de către «proprietarii provizorii». Cazul trebuie deci examinat din perspectiva primei fraze a primului alineat.

Având în vedere finalitatea acestui text, Curtea trebuie să vadă dacă un just echilibru a fost menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului.

Se cuvine amintit că au trecut aproape douăzeci şi patru de ani de la transferul provizoriu, fără ca reclamanţii să fi primit, în virtutea unui plan definitiv de reîntregire (a terenurilor agricole – n.n.), alte terenuri în compensare aşa cum prevedea legea. (66)

…Curtea înţelege scopurile avute în vedere de legiuitor. Autorizând un astfel de transfer în stadiul iniţial al procedurii de reîntregire, el intenţiona să asigure, în interesul proprietarilor în general şi al colectivităţii, exploatarea continuă şi economică a

341

terenurilor în cauză. Totuşi sistemul se caracterizează printr-o anumită rigiditate: nu este oferit nici un mijloc de modificare, înaintea intrării în vigoare a planului de reîntregire a terenurilor agricole, a situaţiei proprietarilor, având în vedere daunele pe care ei le-ar putea suferi până la compensarea definitivă cu alte terenuri, potrivit legii.(68)

Circumstanţele cauzei relevă deci o distrugere a echilibrului care ar fi trebuit să existe între apărarea dreptului de proprietate şi exigenţele interesului general: reclamanţii, care nu ştiu cu certitudine soarta proprietăţii lor, suportă o sarcină disproporţionat de mare.” (69)

Metoda folosită de Curte în aplicarea art.1 şi în special a primei norme, verificarea existenţei justului echilibru, presupune cu necesitate aprecierea asupra oportunităţii cauzei de utilitate publică. Cu toate acestea în nenumărate rânduri Curtea a statuat că statele se bucură în acest domeniu de o marjă de posibilitate de apreciere foarte mare326, pentru a menaja suveranitatea acestora.

În aceste condiţii Curtea consideră că norma a fost încălcată numai atunci când dezechilibrul este mare, când este evidentă disproporţia dintre necesitatea apărării interesului general şi atingerile aduse dreptului individual. “În mod natural întinderea posibilităţii de apreciere de care se bucură statele în acest domeniu duce la plata unui important tribut: o încălcare a articolului 1 de către un stat nu va fi reţinută ca atare decât atunci când măsura luată de acesta se dovedeşte că este «în mod manifest lipsită de o bază rezonabilă». Altfel spus, organele Convenţiei nu sunt chemate să verifice caracterul rezonabil sau nu al unei măsuri, ci să spună dacă aceasta este sau nu în mod vădit nerezonabilă”327.

326 De exemplu, în hotărârea dată în cazul James contra Regatului Unit, Curtea menţionează că este «normal ca legiuitorul să dispună de o mare latitudine în realizarea unei politici economice şi sociale».(A98, 40) 327 Luigi Condorelli, op. cit., p.982

342

V. Privarea de proprietate A doua normă prevăzută de ultima frază din primul

alineat se referă la cazurile de privare de proprietate. Ea enunţă condiţiile în care o privare de proprietate este legitimă şi deci constituie o excepţie de la principiul “respectării bunurilor”, prevăzut în prima parte a alineatului întâi.

Aşa cum menţionează şi denumirea, această normă se aplică numai în situaţiile în care un bun iese în totalitate şi în mod definitiv din patrimoniul unei persoane, în orice altă situaţie, chiar dacă este vorba de deposedare temporară, analiza urmând să se facă din perspectiva primei norme pe care am prezentat-o mai sus. “Curtea a utilizat noţiunea de privare de proprietate cu o anumită rigoare, aplicând-o numai cazurilor de deposedare definitivă şi completă, adică pentru măsurile care privesc toate atributele dreptului individual respectiv, în sensul de a distruge în totalitate legăturile dintre bunul ce era obiect al dreptului de proprietate şi titularul acestui drept: naţionalizări, exproprieri, confiscări, obligaţii impuse proprietarilor de a ceda nuda proprietate celor care au un drept de emfiteoză asupra bunului etc.”328.

Din analiza celei de-a doua fraze a alineatului întâi rezultă în mod expres câteva condiţii pe care trebuie să le îndeplinească măsura privării de proprietate pentru a nu constitui o încălcare a Convenţiei. În primul rând, trebuie să existe o cauză de utilitate publică în vederea căreia s-a luat măsura respectivă, cauză de utilitate publică în stabilirea căreia statele se bucură de un larg domeniu de apreciere, aşa cum am văzut. În al doilea rând, privarea de proprietate trebuie să se facă în condiţiile prevăzute de legea internă a fiecărui stat. Cu privire la această condiţie, Curtea a utilizat sensul extins al noţiunii de lege, aceasta trebuind totuşi să conţină norme

328 Luigi Condorelli, op. cit., p.983

343

accesibile, precise şi previzibile cu privire la consecinţe329. În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să aibă loc în condiţiile prevăzute de principiile generale ale dreptului internaţional. Acestei prevederi textuale Curtea nu i-a acordat decât o aplicabilitate restrânsă, reţinând că principiile generale ale dreptului internaţional nu intervin decât atunci când este vorba de bunuri ale unor persoane care nu sunt cetăţenii statului respectiv330.

La aceste condiţii se mai adaugă încă una care a rezultat în mod necesar din modalitatea de analiză adoptată de Curte. Verificarea păstrării unui just echilibru presupune cu necesitate plata unei despăgubiri titularului dreptului de proprietate. Comisia, de exemplu, a considerat că “articolul 1 cere în mod implicit, ca regulă generală, plata unei compensaţii pentru privarea de proprietate, indiferent de ce ar prevedea legislaţia internă a statului în cauză”331.

În continuare, vom analiza pe scurt hotărârea dată de Curte în cazul James contra Regatului Unit, pentru a vedea modalitatea de aplicare a acestor reguli la un caz concret. În speţă, reclamanţii erau proprietarii a numeroase imobile pe care le închiriaseră pentru perioade lungi de timp, prin contracte de emfiteoză, unor persoane diverse. Printr-o lege din 1967, aceste persoane care locuiau în imobilele respective au primit dreptul de a le cumpăra în condiţii prestabilite. Reclamanţii au invocat încălcarea dreptului lor de proprietate, întrucât prin legea respectivă ei erau obligaţi să transmită acest drept chiriaşilor.

Având în vedere faptul că reclamanţii au fost deposedaţi definitiv de bunurile lor, Curtea a analizat cazul prin raportare la a doua normă conţinută de art.1 din Protocolul nr.1.

329 A se vedea în acest sens hotărârea Eriksson contra Suediei din 22.06.1989. 330 A se vedea în acest sens James contra Regatului Unit. 331 A se vedea opinia Comisiei aşa cum a fost reţinută de Curte în hotărârea dată în cazul Lithgow contra Regatului Unit din 8 iulie 1986, A102

344

Reclamanţii au invocat faptul că în speţă nu se putea vorbi de cauză de utilitate publică, atât timp cât cesiunea proprietăţii s-a făcut în favoarea unor persoane particulare. Instanţa a reţinut însă în considerente următoarele:

“Curtea consideră, ca şi reclamanţii, că o privare de proprietate făcută numai cu scopul de a conferi un avantaj unor particulari, nu s-ar putea spune că este făcută pentru «utilitate publică». Totuşi, un transfer obligatoriu de proprietate de la un individ la altul, poate, în anumite circumstanţe, să reprezinte un mijloc legitim de a servi interesul general. Din această perspectivă nu se poate găsi în Constituţiile, legislaţia sau jurisprudenţa statelor contractante, nici chiar acolo unde textele în vigoare folosesc expresia “utilitate publică”, nici un principiu comun care sa conducă la interpretarea noţiunii de cauză de utilitate publică în sensul că s-ar interzice un astfel de transfer. Se poate spune acelaşi lucru şi despre alte ţări democratice; astfel reclamanţii şi guvernul au citat o hotărâre a Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii, privitoare la o lege a statului Hawaii prin care se transfera în mod obligatoriu proprietatea unor imobile locatarilor acestora pentru a pune capăt concentrării lor în patrimoniul câtorva persoane.(§ 40)

Nu se poate deduce din expresia englezească “in the public interest” că bunul trebuie să fie la dispoziţia publicului şi nici că întreaga colectivitate sau o parte din aceasta trebuie să profite direct de pe urma transferului. Poate fi considerată, în mod perfect valabil, ca fiind făcută «în interes public» o privare de proprietate făcută din considerente de justiţie socială.(§ 41)

…Un transfer de proprietate realizat în cadrul unei politici legitime de factură socială sau economică, poate fi considerat ca fiind făcut pentru cauză de utilitate publică chiar şi în cazul când colectivitatea în ansamblu nu profită ea însăşi de bunul respectiv. Legea privitoare la emfiteoză nu încalcă deci articolul 1 din acest punct de vedere.”( § 42)

345

Curtea rezervă statelor o mare libertate de apreciere în vederea stabilirii cauzei de utilitate publică, aşa cum am menţionat mai sus. În speţă ea a apreciat că scopul legii din 1967 a fost unul legitim:

“…legea din 1967 viza să repare nedreptatea pe care locatarii imobilelor respective o suportau ca urmare a sistemului emfiteozei. Ea avea drept scop să reformeze legislaţia în vigoare care era considerată inechitabilă faţă de aceştia. A repara ceea ce este considerat ca fiind injustiţie socială constituie una din obligaţiile oricărui legiuitor democratic. Or, societăţile moderne consideră locuinţa ca o nevoie primordială care nu ar trebui lăsată în întregime la dispoziţia pieţei libere. Posibilitatea de apreciere a statelor va fi astfel extinsă pentru a cuprinde şi un cadru legislativ care să asigure în această materie mai multă justiţie socială, chiar şi atunci când o astfel de legislaţie ar interveni în relaţiile contractuale dintre particulari şi nu ar conferi nici un avantaj direct nici statului, nici societăţii în ansamblu. Scopul legii din 1967 este deci legitim în principiu.” (§ 47)

În continuare, odată stabilită existenţa unei cauze de utilitate publică, trebuie văzut dacă s-a păstrat echilibrul necesar între interesul general al societăţii şi necesitatea apărării dreptului individual de proprietate, cu alte cuvinte, dacă s-a plătit o despăgubire într-un cuantum adecvat:

“…Curtea constată că în sistemele juridice ale statelor contractante, o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei despăgubiri, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale care nu există în speţă. Dacă un principiu analog ar lipsi din cadrul art.1 din Protocolul nr.1, acesta nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace dreptului de proprietate. Pentru a aprecia dacă legislaţia contestată păstrează un just echilibru între diversele interese în cauză şi dacă nu impune reclamanţilor o sarcina exagerată, trebuie avută în vedere condiţia despăgubirii.

346

În ceea ce priveşte cuantumul indemnizaţiei, Curtea este de aceeaşi părere cu Comisia: fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate ar constitui o atingere excesivă care nu s-ar putea justifica în domeniul art.1 din Protocolul nr.1. Aceasta nu garantează totuşi, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală. Obiectivele legitime de utilitate publică urmărite prin măsuri de reformă economică şi de justiţie socială pot determina o plată inferioară valorii de piaţă.”( § 54)

Or, în speţă, reclamanţii au primit o despăgubire al cărei cuantum era stabilit după criteriile prevăzute în legea din 1967. În aceste condiţii, Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1.

VI. Reglementarea utilizării bunurilor Norma cuprinsă în alineatul al doilea reprezintă o altă

excepţie de la principiul “respectării bunurilor” consacrat în alineatul întâi. Orice măsură prin care se reglementează folosinţa bunurilor trebuie să îndeplinească anumite condiţii care, chiar dacă nu sunt prevăzute expres în text, au fost deduse de Curte din aplicarea regulii justului echilibru. Astfel, măsurile respective trebuie să vizeze un scop legitim iar ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie să fie proporţională cu acest scop.

Un exemplu de aplicare a acestei reguli, potrivit schemei de mai sus, o constituie hotărârea dată de Curte în cazul Pine Valley Developments LTD contra Irlandei332. Societatea reclamantă cumpărase o suprafaţă de teren liber în apropiere de Dublin în vederea construirii unor locuinţe pentru care existau deja şi certificatele de urbanism necesare. După ce terenul a fost cumpărat, printr-o hotărâre judecătorească, au 332 Hotărârea Pine Valley Developments LTD contra Irlandei din 29 noiembrie 1991, A222

347

fost anulate certificatele de urbanism întrucât municipalitatea dorea crearea unui spaţiu verde în jurul capitalei. În aceste condiţii valoarea terenului respectiv a scăzut foarte mult, de circa unsprezece ori, această situaţie fiind considerată de către reclamantă ca fiind o privare de proprietate în sensul frazei a doua a primului alineat al articolului 1.

În opinia Curţii însă “nu este vorba nici de o expropriere formală, nici de o expropriere de fapt. Măsura respectivă tindea în esenţă să garanteze o utilizare a terenului conform legilor ce reglementau amenajarea teritoriului; reclamanta îşi conservă titlul de proprietate. Pe de altă parte nu au dispărut toate modurile rezonabile de exploatare a terenului, căci acesta putea să fie cultivat sau arendat. Chiar dacă şi-a pierdut mult din valoare, el nu s-a depreciat total; dovadă că a şi fost vândut ulterior.

În consecinţă trebuie văzută în această ingerinţă o formă de reglementare a folosinţei bunurilor care ţine de alineatul al doilea.”

Aşa cum am menţionat mai sus, Curtea analizează în continuare proporţionalitatea acestei ingerinţe:

“Ingerinţa avea drept scop şi servea pentru a garanta că ministrul colectivităţilor locale va aplica în mod corect legislaţia care îi privea nu numai pe reclamanţi ci avea o aplicaţie generală. Hotărârea Curţii supreme, care a avut ca rezultat interzicerea ridicării de construcţii într-o zonă agricolă destinată să constituie o centură verde în jurul oraşului, trebuie considerată ca un mijloc de atingere a acestui obiectiv.

Reclamanta era angajată într-o activitate comercială care prin natura ei comportă un anumit grad de risc. Era bine cunoscut planul zonei precum şi ostilitatea autorităţilor locale faţă de orice derogare de la regulile în materie. Curtea consideră astfel că anularea permiselor respective fără despăgubiri nu constituie astfel o măsură diproporţionată.” (§ 59)

348

În acest mod Curtea a considerat că speţa nu intră sub incidenţa alin.2, iar faptul că valoarea terenului a scăzut foarte mult nu dă dreptul reclamantei la plata unor despăgubiri333. Este discutabil însă în ce măsură această pierdere suferită de către reclamantă se datorează riscului care există în toate operaţiunile comerciale sau acţiunii directe a organelor statului. În orice caz, din această speţă rezultă cu certitudine intenţia Curţii de a lăsa o mare libertate statelor în domeniul reglementării folosirii proprietăţii334. Acest lucru este vizibil şi în alte hotărâri precum Mellacher contra Austriei unde Curtea a apreciat că o lege prin care s-au redus chiriile la un plafon maxim nu constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, ci doar reglementează uzul acestora.

“Curtea relevă că măsurile incriminate nu constituie nici o expropriere formală, nici o expropriere de fapt; nu a avut loc un transfer al dreptului de proprietate de la reclamanţi şi nici nu au fost împiedicaţi să-şi utilizeze bunurile, să le închirieze sau să le vândă. Măsurile respective care i-au privat, fără îndoială, de o parte din veniturile lor imobiliare, reprezintă evident un control al folosinţei bunurilor. Deci alineatul al doilea al art.1 se aplică în speţă.” (§ 44)

Curtea a aplicat această normă şi în alte tipuri de speţe, care nu constituie însă propriu-zis o reglementare a folosirii

333 Într-o speţă asemănătoare (Lucas v. South Carolina Coastal Council din iunie 1992) Curtea Supremă a Statelor Unite a considerat că o lege, prin care se interzisese ridicarea de construcţii până la o anumită distanţă de ţărm şi care avusese drept efect o puternică depreciere a terenurilor respective, era neconstituţională întrucât aceasta echivalează cu o privare de proprietate realizată cu încălcarea principiilor constituţionale. A se vedea în acest sens Frank Michelman, Construing Old Constitutional Texts: Regulation of Use as «Taking» of Property, studiu publicat în culegerea Constitutional Justice under Old Constitutions, coordonată de Eivind Smith, Kluwer Law International, London, p.235 şi urm. 334 Stephen Grosz, Jack Beatson, Peter Duffy, Human Rights. The 1998 Act and the European Convention, Sweet & Maxwell, London, 2000, p.352

349

proprietăţii: nerecuperarea de imobile, confiscările vamale, plata impozitelor etc335.

VII. Hotărârea pronunţată în cazul Brumărescu

contra României. O hotărâre de principiu a Curţii cu privire la imobilele

naţionalizate a fost cea pronunţată la 28 octombrie 1999 în cazul Brumărescu contra României.

Părinţii reclamantului Dan Brumărescu, construiseră o casă în anul 1930 în Bucureşti. Cu toate că aceştia erau funcţionari, imobilul a fost preluat de stat în 1950, invocându-se decretul de naţionalizare 92/1950. În anul 1993, reclamantul a introdus o acţiune în revendicare la o judecătorie din Bucureşti invocând nelegalitatea măsurii de preluare a imobilului de către stat. Prin hotărârea din 9 decembrie 1993, judecătoria a admis acţiunea considerând că imobilul fusese preluat din eroare de către stat, întrucât părinţii reclamantului nu se înscriau în categoriile de persoane vizate de decretul 92/1950. Această hotărâre a devenit definitivă şi irevocabilă prin neapelare. La 27 mai 1994 această hotărâre a fost executată, iar reclamantul a început să plătească impozite pentru imobil în calitate de proprietar.

Ulterior, la sesizarea unor persoane care în 1973 cumpăraseră de la stat o parte din imobil, procurorul general a promovat la Curtea Supremă de Justiţie, un recurs în anulare împotriva hotărârii din 9 decembrie 1993 pe motivul depăşirii puterii judecătoreşti. Prin hotărârea din 1 martie 1995 a fost admis recursul şi casată hotărârea judecătoriei. Curtea Supremă de Justiţie şi-a motivat această decizie prin faptul că instanţa nu era competentă să judece aplicarea decretului 92/1950. De

335 A se vedea în acest sens Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1997, p.499 şi urm.

350

asemenea a considerat că reclamantul nu-şi dovedise titlul, în timp ce statul dispunea de un titlu valabil, acesta fiind legea. Totodată Curtea Supremă a menţionat că repararea prejudiciilor suferite datorită măsurilor abuzive ale statului se va face prin legi viitoare.

La 9 mai 1995 reclamantul a sesizat fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, iar la 9 noiembrie 1998 Curtea invocă încălcarea art.6 alin.1 din Convenţie şi a art.1 din Protocolul nr.1. Precizăm că în continuare ne vom referi strict la aceste probleme, care ne interesează în mod direct, şi nu la speţă în ansamblul ei.

În ceea ce priveşte art.6 alin.1 reclamantul a susţinut că hotărârea Curţii Supreme i-a încălcat dreptul de acces liber la justiţie întrucât a considerat că o asemenea problemă nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Totodată, el a invocat că afirmaţia instanţei supreme, cum că nu ar fi proprietar, este în contradicţie cu susţinerea acesteia că instanţele nu pot soluţiona cererea sa. Curtea europeană a analizat acest capăt de cerere din două perspective. Pe de o parte a reţinut în considerente următoarele:

“Dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art.6 alin.1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care presupune, între altele, că o hotărâre definitivă a unui tribunal nu mai poate să fie pusă în discuţie.

În speţă Curtea reţine că la momentul respectiv, procurorul general al României, care nu era parte în dosar, a dispus, în virtutea art.330 C.p.c., de puterea de ataca o hotărâre definitivă pe calea unui recurs în anulare. Curtea observă că, în exercitarea acestei puteri, procurorul general nu era ţinut de nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi oricând repuse în discuţie.

351

Curtea relevă că, admiţând recursul în anulare introdus în virtutea puterii menţionate mai sus, Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat o procedură judiciară care avusese drept rezultat o hotărâre judecătorească irevocabilă, ce se bucura deci de autoritate de lucru judecat şi care, mai mult decât atât, fusese executată.

Aplicând astfel dispoziţiile art. 330 C.p.c., Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În speţă, din acest punct de vedere, dreptul reclamantului la un proces echitabil nu a fost respectat”.

Acestă atitudine a Curţii este deosebit de interesantă cu atât mai mult cu cât Comisia în raportul său nu relevase acest aspect.

Pe de altă parte a mai avut loc şi o a doua încălcare a dreptului la un proces echitabil, aşa cum s-a menţionat în hotărâre:

“În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului că a fost privat de dreptul la liber acces la justiţie, Curtea constată că, în hotărârea sa din 1 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că acţiunea în revendicare a reclamantului însemna aplicarea unui act legislativ, decretul de naţionalizare nr. 92/1950. În consecinţă aceasta a statuat că soluţionarea cererii nu era de competenţa instanţelor, numai Parlamentul fiind în măsură să se pronunţe asupra legalităţii naţionalizării în cauză.

Totuşi în decizia sa, Curtea Supremă de Justiţie afirmă că reclamantul nu era proprietarul bunului ce forma obiectul judecăţii.

Curtea nu are drept scop nici să analizeze hotărârea din 1 martie 1995 în lumina dreptului intern, nici să examineze dacă Curtea Supremă de Justiţie putea sau nu să soluţioneze litigiul pe fond, având în vedere competenţa pe care o avea în temeiul art.330 C.p.c.

Curtea reţine că decizia din 1 martie 1995 a fost motivată pe baza incompetenţei absolute a instanţelor

352

judecătoreşti de a soluţiona litigii civile aşa cum este acţiunea în revendicare în speţa de faţă. Ea consideră că o atare excludere este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal, drept garantat de art.6 alin 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Vasilescu contra României)”.

Este reafirmat astfel principiul general de drept privind accesul liber la justiţie, componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil aşa cum este consacrat de Convenţie. De altfel instanţa supremă română, prin această decizie, a încălcat nu numai Convenţia, ci şi art.21 din Constituţia României, care ridică acest drept la rangul de princpiu constituţional.

De asemenea reclamantul a invocat faptul că prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie i-a fost încălcat dreptul de proprietate, întrucât nu-şi mai poate valorifica acest drept. Guvernul a susţinut că această hotărâre, deşi nu a tranşat chestiunea dreptului de proprietate al reclamantului, a creat o incertitudine de scurtă durată cu privire la acest drept şi constituie astfel o ingerinţă temporară adusă acestuia. În considerente s-a reţinut:

“Curtea recunoaşte că Curtea Supremă de Justiţie nu a avut drept scop să tranşeze chestiunea relativă la dreptul de proprietate al reclamantului. Ea consideră totuşi că a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului aşa cum este garantat de art.1 din Protocolul nr.1 prin faptul că decizia Curţii Supreme a casat hotărârea definitivă din 9 decembrie 1993 prin care se atribuia imobilul reclamantului, hotărâre care fusese deja executată.”

În continuare Curtea va analiza dacă ingerinţa respectivă era sau nu justificată, cu alte cuvinte dacă se încadra în vreunul din cazurile ce puteau fi excepţii de la principiul respectării dreptului de proprietate:

“Curtea reţine că în speţă, hotărârea judecătoriei prin care se admisese acţiunea reclamantului, devenind definitivă şi irevocabilă, a fost executată în 1994. Pe de altă parte, de la

353

această dată reclamantul a încetat să mai plătească chirie pentru apartamentul pe care-l ocupa în imobil şi că între aprilie 1994 şi aprilie 1996 el a plătit impozitul pe imobil. Curtea reţine că decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect să-l priveze pe reclamant de toate beneficiile hotărârii definitive, considerând că titlul statului se fonda pe decretul de naţionalizare. După această decizie, reclamantul a fost informat că începând cu aprilie 1996, imobilul va fi reintegrat în patrimoniul statului. Decizia Curţii supreme a avut, deci, drept efect să-l priveze pe reclamant de dreptul său de proprietate pe care hotărârea definitivă i-l conferise asupra imobilului. Reclamantul nu mai avea posibilitatea să-l vândă sau să-l lase moştenire prin testament, să-l doneze sau să dispună de el în orice altă manieră. În aceste condiţii Curtea constată că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut efectul de a-l priva pe reclamant de bunul său în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului nr.1 din Protocol”.

O privare de proprietate în sensul acestei a doua norme se poate justifica numai dacă se demonstrează că ea a intervenit numai pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus orice ingerinţă cu privire la dreptul de proprietate trebuie să respecte criteriul proporţionalităţii. Curtea a spus tot timpul: un just echilibru trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. Sarcina asigurării unui astfel de echilibru rezultă din ansamblul Convenţiei. Curtea reaminteşte de asemenea că echilibrul respectiv va fi distrus dacă individul în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă (hotărârea Sporrong şi Lönnroth).

Împreună cu Comisia, Curtea observă că nu există nici o justificare a situaţiei care rezultă din hotărârea Curţii supreme. În particular, nici aceasta, nici guvernul nu au încercat să avanseze motive serioase care să justifice privarea de proprietate pentru “cauză de utilitate publică”. Curtea reţine

354

de asemenea că reclamantul este privat de proprietate de mai mult de patru ani fără să fi primit vreo despăgubire care să reflecte valoarea reală a imobilului şi că eforturile sale de a-şi redobândi proprietatea au rămas fără nici un rezultat.

În aceste condiţii, chiar dacă s-ar presupune că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate servea unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră că justul echilibru a fost distrus şi că reclamantul a suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă. De aici rezultă că a avut loc şi continuă să aibă loc o încălcare a art.1 din Protocol nr.1 la Convenţie.

Şi de această dată Curtea aplică mecanismul de interpretare descris la începutul acestui capitol. De această dată însă, spre deosebire de cazul Vasilescu, nu ne aflăm în situaţia unei atingeri de facto a dreptului de proprietate care ar fi fost interpretată ca o încălcare a primei norme, ci situaţia este analizată din perspectiva încălcării condiţiilor impuse de a doua normă, conţinută de fraza a doua a alineatului întâi. Ne aflăm astfel în prezenţa unei privări de proprietate care trebuie să se facă în condiţii foarte stricte dezvoltate explicit de către Curte în jurisprudenţa anterioară: existenţa unei cauze de utilitate publică, existenţa unei juste şi prealabile despăgubiri şi păstrarea unui just echilibru între interesele generale şi cele particulare. Ori, potrivit analizei făcute de către Curte, aceste condiţii nu au fost îndeplinite. Chiar în măsura în care s-ar fi admis existenţa unei cauze de utilitate publică, faptul că reclamantul nu a primit nici un fel de despăgubire pentru prejudiciul suferit a fost de natură să rupă echilibrul ce trebuie să existe între interesele generale ale societăţii şi dreptul fundamental al individului. Observăm că şi în această hotărâre Curtea utilizează această creaţie jurisprudenţială cu ajutorul căreia analizează legalitatea încălcărilor art.1 din Protocolul nr.1 şi anume echilibrul ce trebuie tot timpul să existe între interesul social şi cel individual.

355

Hotărârea analizată a fost pronunţată pentru apărarea dreptului fundamental de proprietate ca şi a dreptului la un proces echitabil, componentă esenţială a sistemului de protecţie a libertăţilor fundamentale. Este de remarcat faptul că la datele când s-au produs încălcările acestor drepturi în speţele de mai sus, sistemul de drept românesc, în esenţă oferea toate mijloacele necesare pentru ca aceste drepturi să fie respectate, aşa cum oferă şi în prezent. Dincolo de cadrul legislativ care în general nu ridică obstacole în calea unei protecţii eficace, considerăm că o jurisprudenţă mai orientată către aceste valori ale democraţiilor constituţionale contemporane ar duce la reprimarea încălcării dreptului de proprietate chiar în sistemul de drept intern.

356

JURISPRUDENŢĂ CITATĂ

I. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului

Aksoy contra Turciei, hotărâre din 18 decembrie 1996

Anguelova contra Bulgariei, hotărâre din 13 iunie 2002

Barbu Anghelescu contra României, hotărâre din 5 octombrie 2004

Barfod contra Danemarca, hotărâre din 22 februarie 1989

Belilos contra Elveţiei, hotărâre din 29 aprilie 1988

Bota contra României, hotărâre din 12 octombrie 2004

Brumărescu contra României, hotărâre din 28 octombrie 1999

Bursuc contra României, hotărâre din 12 octombrie 2004

Çakici contra Turciei, hotărâre din 8 iulie 1999

Castells contra Spaniei, hotărâre din 26 martie 1992

Chassagnou şi alţii contra Franţei, hotărâre din 29 aprilie 1999

Costello-Roberts contra Regatului Unit, hotărâre din 25 martie 1993

Cumpănă şi Mazăre contra României, hotărîrea Camerei din 10 iunie 2003 şi hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004

Dalban contra României, hotărâre din 28 septembrie 1999

357

De Haes şi Gijsels contra Belgiei, hotărâre din 24 februarie 1997

Eriksson contra Suediei, hotărâre din 22 iunie 1989

Ezelin contra Franţei, hotărâre din 26 aprilie 1991

Foucher contra Franţei, hotărâre din 18 martie 1997

Gasus Dosier und Fördertechnik GmbH contra Olandei, hotărâre din 23 februarie 1995

Gaygusus contra Austriei, hotărâre din 16 septembrie 1996

Guerra şi alţii contra Italiei, hotărâre din 19 februarie 1998

Handyside contra Regatului Unit, hotărâre din 7 decembrie 1976

Huber contra Elveţiei, 23 octombrie 1990

Ignaccolo-Zenide contra României, hotărâre din 25 ianuarie 2000

Inze contra Austriei, hotărâre din 28 octombrie 1987

Irlanda contra Regatului Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978

Ivanciuc contra României, decizia de inadmisibilitate din 8 septembrie 2005

James contra Regatului Unit, hotărâre din 21 februarie 1986

Kaya contra Turciei, hotărâre din 19 februarie 1998

Klaas contra Germaniei, hotărâre din 22 septembrie 1993

Kokkinakis contra Greciei, hotărâre din 25 mai 1993

Labita contra Italiei, hotărâre din 6 aprilie 2000

358

L.C.B. contra Regatului Unit, hotărâre din 9 iunie 1998

Lingens contra Austriei, hotărâre din 8 iulie 1986

Lithgow contra Regatului Unit, hotărâre din 8 iulie 1986

Marckx contra Belgiei, hotărâre din 13 iunie 1979

McCann şi alţii contra Regatului Unit, hotărâre din 27 septembrie 1995

Mellacher contra Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989

Mircea contra României, hotărâre din 29 martie 2007

Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei, hotărâre din 13 decembrie 2001

Natchova şi alţii contra Bulgariei, hotărâre din 6 iulie 2005

Oberschlick contra Austriei, hotărâre din 25 iunie 1997

Open Door şi Dublin Well Woman contra Irlandei, hotărâre din 29 octombrie 1992

Osman contra Regatului Unit, hotărâre din 28 octombrie 1998

Pantea contra României, hotărâre din 3 iunie 2003

Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor contra României, decizia de admisibilitate din 25 mai 2004

Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii contra Turciei, hotărâre din 30 ianuarie 1998

Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra României, hotărâre din 3 februarie 2005

Paul et Audrez Edwards contra Regatului Unit, hotărâre din 14 martie 2002

Pine Valley Developments LTD contra Irlandei, hotărâre din 29 noiembrie 1991

359

Plattform „Ärzte für das Leben” contra Austriei, hotărâre din 21 iunie 1988

Poiss contra Austriei, hotărâre din 23 aprilie 1987

Prager şi Oberschlick contra Austriei, hotărâre din 26 aprilie 1995

Pretty contra Regatului Unit, hotărâre din 29 aprilie 2002

Rotaru contra României, hotărâre din 4 mai 2000

Reffineries greques Stran et Stratis Andreatis contra Greciei, hotărâre din 9 decembrie 1994

S contra Elveţiei, hotărâre din 28 noiembrie 1991

Salman contra Turciei, hotărâre din 27 iunie 2000

Selmouni contra Franţei, hotărâre din 28 iulie 1999

Smith Kline and French Laboratories Ltd contra Olandei, hotărâre din 4 octombrie 1990

Soering contra Regatului Unit, hotărârea din 7 iulie 1989

Sorin Roşca Stănescu şi Cristina Ardeleanu contra României, decizie de inadmisibilitate din 19 februarie 2002

Sporrong şi Lönnroth contra Suediei, hotărâre din 23 septembrie 1982

Sunday Times contra Regatului Unit, hotărâre din 29 martie 1979

Tomasi contra Franţei, hotărâre din 27 august 1992

Tre Traktorer Aktiebolag contra Suediei, hotărâre din 7 iulie 1989

Van Marle contra Olandei, hotărâre din 26 iunie 1986

Vasilescu contra României, hotărâre din 22 mai 1998

Vo contra Franţei, hotărâre din 8 iulie 2004

360

Wemhoff contra RFG, hotărâre din 27 iunie 1968

Z. contra Finlandei, hotărâre din 25 februarie 1997

II. Decizii ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului

Association X contra Regatului Unit, decizie din 12 iulie

1978 (cererea nr.7175/75)

Kathleen Stewart contra Regatului Unit, decizie din 10 iulie 1984 (cererea nr.10044/82)

Rassemblement jurassien et unité jurasienne contra Elveţiei, decizie din 10 octombrie 1979 (cererea nr.8171/78)

X contra Regatului Unit, decizie din 13 mai 1980 (cererea nr.8416/79).

III. Decizii ale Curţii Constituţionale a României

Decizia nr.4/1992, publicată în Culegere de decizii şi

hotărâri pe anii 1992-1993, p.25 şi urm. Decizia nr. 5/1992, publicată în Culegere de Decizii şi

Hotărâri pe anii 1992-1993, p.34 şi urm. Decizia nr.1/1993, publicată în Culegere de decizii şi

hotărâri pe anii 1992-1993, p.119 şi urm. Decizia nr. 6/1993, publicată în Culegere de Decizii şi

Hotărâri pe anii 1992-1993, p.47 şi urm. Decizia nr.19/1993, publicată în Culegere de decizii şi

hotărâri pe anii 1992-1993, p.169 şi urm. Decizia nr. 31/1993, publicată în Culegere de Decizii şi

Hotărâri pe anii 1992-1993, p.203 şi urm. Decizia nr.34/1993, publicată în Culegere de decizii şi

hotărâri pe anii 1992-1993, p.59 şi urm. Decizia nr. 35/1993, publicată în Culegere de decizii şi

hotărâri pe anii 1992-1993, p.219 şi urm.

361

Decizia nr.26/1994, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1994, p.188 şi urm.

Decizia nr.30/1994, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1994, p.21 şi urm.

Decizia nr.84/1994, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1994, p.70 şi urm.

Decizia nr. 91/1994, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1994, p.290 şi urm.

Decizia nr.127/1994, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1994

Decizia nr. 32/1995, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1995-1996, p.88 şi urm.

Decizia nr.59/1995, publicată în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996, p.102 şi urm.

Decizia nr. 128/1995, publicată în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996, p.259 şi urm.

Decizia nr.8/1996, publicată în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996

Decizia nr.34/1996, publicată în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996

Decizia 44/1996, publicată în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996, p.438 şi urm.

Decizia nr.48/1996, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1995-1996, p.453 şi urm.

deciziei nr.54/1996, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1995-1996, p.55 şi urm.

Decizia 76/1996, publicată în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-1996, p.572 şi urm.

Decizia nr. 127/1996, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1997, vol.I, p.112 şi urm.

Decizia nr.73/1997, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anul 1997, vol.I, p.18 şi urm.

Decizia nr.339/1997 Decizia nr.486/1997

362

Decizia nr.200/1999 Decizia nr.80/2000 Decizia nr.418/2005 Decizia nr.62/2007

363

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 1. Alston, Ph. (ed.) – The EU and Human Rights, Oxford 1999

2. Auby, Jean-Marie; Ducos-Ader, Robert – Droit administratif, Dalloz, 1986

3. Barendt, Eric – Freedom of Speech, Oxford University Press, Oxford 1985

4. Basarab, Matei; Paşca, Viorel; Mateuţ, Gheorghiţă; Butiuc, Constantin – Codul Penal comentat, Vol. I – Partea Generală, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007

5. Bârsan, Corneliu – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cometariu pe articole. Vol.I Dreturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti 2005

6. Bârsan, Corneliu – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol II Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006

7. Beleiu, Gheorghe – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti 1998

8. Benoît-Rohmer, Florence – La peine de mort n’est pas définitivement abolie en France!, Europe des Libertés, nr.19/2005

9. Berger, Vincent – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti 1997

10. Boisson de Chazournes, Laurence – Les droits fondamentaux, vol.4 Les libertés personnelles: les libertés

364

du for externe, livrets pédagogiques, AUPELF - UREF

11. Brecis, P. – Pour de nouveaux droits de l'homme, Lattès, Paris, 1985

12. Braud, M. P. – La notion de liberté publique en droit français, 1968

13. Burdeau, Georges – Droit constitutionnel et institutions politiques, neuvième edition, Libraire générale de droit et de la jurisprudence, Paris 1962

14. Cabrillac, Rémy; Frison Roche, Marie-Anne; Revet, Thierry – Droits et libertés fondamentaux, Dalloz, Paris 1997

15. Capitant, René – Cours de principes du Droit public, Les Cours de Droit, Paris, 1957

16. Casaux-Labruné, Lise – Le droit à la santé, studiu publicat în culegerea Libertés et droits fondamentaux, coordonată de Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison-Roche şi Thierry Revet, Dalloz, Paris, 2001

17. Călin, Dragoş – Drepturi fundamentale în dreptul comunitar, în D. Călin, G. Tudor, Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, vol. I, C. H. Beck Bucureşti 2006

18. Charrier, Jean Loup – Code de la Convention Européenne des Droits de l´Homme, Editura Litec, Paris 2000

19. Chiriţă, Radu – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, vol.I şi II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

20. Ciobanu, Viorel Mihai – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti 1996

21. Ciobanu, Viorel Mihai – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti 1997

365

22. Ciuncan, Dorin – "Interesul legitim" în cazul admisibilităţii probei verităţii, Dreptul, nr.4/1997

23. Condorelli, Luigi – La proprietà nella CEDU, Rivista di diritto internazionale, 1970

24. Constant, Benjamin – Despre libertate la antici şi la moderni, Institutul European, Iaşi, 1996

25. Constantinescu, Mihai; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina – Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Edituara All Beck, Bucureşti, 2004

26. Dauses, Manfred – Drepturile fundamentale ca elemente ale ordinii de drept a Uniunii Europene, în revista Dreptul nr. 9/2006

27. Dănişor, Dan Claudiu – Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I Teoria generală, Editura Sitech, Craiova, 2006

28. Deleanu, Ion – Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1995

29. Dogaru, Ion; Dănişor, D.C. – Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău 1998

30. Dogaru, Ion; Dănişor, D.C.; Dănişor, Gh. – Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999

31. Dogaru, Ion; Cercel, Sevastian – Drept civil. Persoanele, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2007

32. Duculescu, Victor; Călinoiu, Constanţa; Duculescu, Georgeta – Constituţia României - comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997

33. Favoreu, Louis (coordonator) – Dreptul libertăţilor fundamentale, Editura Dalloz, Paris 2000

34. Feus, Kim (ed.) – The EU Charter of Fundamental Rights. Text and Commentaries, London 2000

366

35. Fromont, Michel – Le principe de proportionnalité, L'Actualité juridique – Droit administratif, iunie 1995

36. Gîrleşteanu, George – Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a administraţiei publice din România, Editura Sitech, Craiova 2008

37. Gomien, Donna; Harris, David; Zwaak, Leo – Convention européenne des Droits de l’Homme et la Charte sociale européenne: droit et pratique, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg 1997

38. Gonzalez, Gérard – La Convention européenne des Droits de l'Homme et la liberté des religions, Editua Economica, Paris 1997

39. Greer, Steven – Les exceptions aux articles 8-11 de la Convention européenne des droits de l'homme, Éditions du Conseil de l'Europe, Strasbourg 1997

40. Greer, Steven – La marge d´appréciation: interprétation et pouvoir discrétionnaire dans le cadre de la Convention Européenne des Droits de l´Homme, Editions du Conseil de l´Europe, Strasbourg 2000

41. Grewe, Constance; Fabri, Hélène Ruiz – Droits constitutionnels européens, Presses Universitaires de France, Paris 1995

42. Grosz, Stephen; Beatson, Jack; Duffy, Peter – Human Rights. The 1998 Act and the European Convention, Sweet & Maxwell, London 2000

43. von Hayek, Friedrich A. – Droit, Législation et Liberté, PUF, Paris 1973

44. von Hayek, Friedrich A. – Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi 1998

45. Israel, Jean-Jacques – Droit des libertés fondamentales, L.G.D.J, Paris 1998

367

46. Jacobs, Francis G.; White, Robin C.A. – The European Convention on Human Rights, Clarendon Press, Oxford 1996

47. Leclerc, St.; Akandji-Kombé, J.-F.; Redor, Maria-Joelle – L’Union Européenne et les droits fondamentaux, Bruxelles 1999

48. Lepage, Henry – Demain le capitalisme, Hachette, Paris 1978

49. Lepage, Henry – Pourquoi la propriété?, Editura Hachette, Paris 1985

50. Loghin, Octavian; Filipaş, Avram – Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti 1992

51. Malinovski, B. – Freedom and Civilization, Londra 1944

52. Manent, Pierre – Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, Bucureşti 1993

53. Mateuţ, Gheorghiţă; Titu, Adriana – Prelungirea măsurii arestării preventive, Dreptul n°7/1994

54. Michelman, Frank – Construing Old Constitutional Texts: Regulation of Use as «Taking» of Property, studiu publicat în culegerea Constitutional Justice under Old Constitutions, coordonată de Eivind Smith, Kluwer Law International, London, p.235 şi urm.

55. von Mises, Ludwig – L’action humaine, PUF, Paris 1985

56. Mitrache, Constantin; Mitrache, Cristian – Drept penal român. Partea Generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007

57. Moor, Pierre – Systématique et illustration du principe de la proportionnalité, studiu publicat în „Les droits individuels et le juge en Europe”, Mélanges en l'honneur de Michel Fromont, 2001, p.319

368

58. Montesquieu – Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1964

59. Nobre, Freitas – Le droit de réponse et la nouvelle technique de l’information, Nouvelles Editions Latines, Paris, 1973

60. O´Boyle, M.; Warbrick, C. – Law of the Europrean Convention of Human Rights, Butterworths, London, Dublin, Edinburgh 1995

61. Octavian, Dorin – Definirea interesului legitim în cazul infracţiunilor contra demnităţii, RRD 5/1980

62. Olteanu, Gabriel – Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2007

63. Pescatore, Pierre – Introduction à la science du droit, Luxembourg, Office des impriméries de l'Etat, 1978

64. Pettiti, Louis-Edmond; Decaux, Emmanuel; Imbert, Pierre-Henri – La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Commentaire article par article, Editura Economica, Paris 1995

65. Pradel, Jean; Corstens, Geert – Droit pénal européen, Dalloz, Paris 1999

66. Preda, Cristian – Modernitatea politică şi românismul, Editura Nemira, Bucureşti 1998

67. Predescu, Ovidiu – Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2006

68. Rădulescu, Alexandru – Le Contrôle de la Constitutionalité des lois en Roumanie, Les Presses Modernes, Paris 1935

69. Rivero, Jean – Les libertés publiques, Editura Thémis, Paris, 1997

70. Rivero, Jean – Vers de nouveaux droits de l'homme, Revue des sciences morales et politiques, nr.4/1982, p.673-686

369

71. Robert, Jacques – Droits de l'homme et libertés fondamentales, Montchrestien, Paris 1993

72. Robert, J. – Liberté de conscience, pluralisme et tolerance, în culegerea Liberté de conscience, Consiliul Europei, 1993

73. Roşianu, Claudia; Bogdan, Dragoş – Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degragante, studiu publicat în culegerea Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.67.

74. Selejan-Guţan, Bianca – Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006

75. Smith, Adam – Recherche sur la nature et les causes de la richesse des nations, 1776

76. Soyer, J.-Cl. – Manuel de droit pénal et de procédure pénale, L.G.D.J, Paris 1987

77. Stefani, Gaston; Levasseur, Georges; Bouloc, Bernard – Procédure pénale, Dalloz, Paris 1996

78. Stuart Mill, John – Despre libertate, Editura Humanitas, Bucureşti 1994

79. Sudre, Frédéric – Art.3 de la Convention Européenne des Droits de l´Homme, în lucrarea coordonată de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Deaux, Pierre-Henri Imbert, La Convention Européenne des Droits de l´Homme. Commentaire article par article, Editura Economica, Paris, 1999, p.158

80. Szlechter, E. – La propriété foncière privée dans l’ancien droit mésopotamien, în Etudes de droit contemporain, Paris 1963, p.5 şi urm.

81. Şandru, Cristina; Răduleţu, Sebastian – Decizia asupra admisibilităţii în cazul Sorin Roşca Stănescu şi Cristina

370

Ardeleanu contra României – traducere şi comentariu, Revista română de drepturile omului, nr.22/2002, p.56-61

82. Şandru, Cristina – Drepturile deţinuţilor şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Revista Română de Drepturile Omului, nr.20, 2001

83. Terré, François – Sur la notion de droits et libertés fondamentaux, studiu publicat în culegerea Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison Roche şi Thierry Revet – Droits et libertés fondamentaux, Dalloz, Paris, 1997, p.8

84. Turpin, Dominique – Les libertés publiques. Théorie générale des libertés publiques. Régime juridique de chacune des libetés publiques, Gualino éditeur, Paris 1996

85. Văleanu, Alexandru – Controlul constituţionalităţii legilor în dreptul român şi comparat, Tipografia Ion C.Văcărescu, Bucureşti, 1936

86. Verdier, R. – Les problèmes de la propriété individuelle et colective aux peuples primitifs, în Etudes de droit contemporain, Paris 1963, p.105 şi urm.

87. Vintilă, Gheorghe – Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti 2006

88. Vlădoiu, Nasty Marian – Protecţia constituţională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Edituara Hamangiu, Bucureşti, 2006

89. Volonciu, Nicolae – Tratat de procedură penală. Partea specială, Editura Paideia, Bucureşti 2001

90. Wachsmann, Patrick – La liberté d’expression, studiu publicat în culegerea Libertés publiques et droits fondamentaux sub conducerea lui Rémy Cabrillac, Marie-Anne Frison-Roche şi Thierry Revet, p.391

91. Wachsmann, Patrick – Libertés publiques, Dalloz, Paris 2000

371

92. Weber, Max – Essays in Sociology, New York 1946

93. Weber, Max – Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti 1993

372

Tipărit în România