libertati fundamentale sinteze

5/16/2018 Libertati fundamentale sinteze - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/libertati-fundamentale-sinteze 1/51

Conf univ. dr. Babonea Gheorghe, lect.univ.dr. Diaconu Ion, lect.univ.dr.Costache Gheorghe, lect.univ.drd. Crumpănă Diana,

lect.univ.drd. Nicolau Ileana Ingrid

LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

(sinteze)



Cuprins:

1. Introducere in problematica Drepturilor si Libertatilor fundamentale aleOmului

- Lect. Univ. Drd. Nicolau Ileana Ingrid2. Principiile generale ce guverneaza dreptul international al Drepturilor si

Libertatilor fundamentale ale Omului- Lect. Univ. Drd. Crumpana Diana

3. Reglementari internationale privind Drepturile si Libertatile fundamenataleale Omului

- Lect. Univ. Dr. Diaconu Ion4. Constitutia Romaniei, legi si institutii pentru protectia Drepturilor si

Libertatilor Omului in Romania- Lect. Univ. Drd. Nicolau Ileana Ingrid

5. Romania in raport cu Consiliul Europei si Conventia Europeana aDrepturilor si Libertatilor fundamentale ale Omului

- Conf. Univ. Dr. Babonea Gheorghe6. Carta drepturilor fundamentale adoptata de Uniunea Europeana- Lect. Univ. Dr. Diaconu Ion

7. Limite posibile ale exercitarii Drepturilor si Libertatilor Omului- Lect. Univ. Drd. Crumpana Diana

8. Respectarea Drepturilor Omului in situatii dificile- Lect. Univ. Dr. Costache Gheorghe

9. Mecanisme internationale pentru protectia Drepturilor si Libertatilor omului- Lect. Univ. Dr. Diaconu Ion

10. Sesizarea si modul de lucru al Curtii Europene a Drepturilor Omului

- Lect. Univ. Dr. Costache Gheorghe



LIBERTATI FUNDAMENTALE(SINTEZE)

CAPITOLUL IINTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DREPTURILOR ŞI

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1.1. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omuluiPrimele documente constituţionale care promovează şi apăr ă drepturile omului

au apărut in Anglia. La 12 iunie 1215, regele Ioan f ăr ă de Ţar ă a semnat MagnaCharta Libertatum, un document în care erau stipulate importante drepturi şi libertăţi.

Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente privind drepturile omului : Peti ţ ia drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că „orice criminal indiferent de condiţia sa, nu poate fi exceptat de la judecată şi de la pedeapsa stipulată în mod expres în legea Regatului”1; Habeas Corpus Act din 26 mai1679 şi Bill of Rights din 13 februarie 1689 în care se declar ă că „a pretinde ca

Regalitatea are puterea de a suspenda legile sau executarea lor f ăr ă consimţământul parlamentului este ilegal”. prin acelaşi Bill se statuează că „ libertatea cuvântului, nicidezbaterile şi procedurile din Parlament, nu pot fi împiedicate sau puse în discuţie devreo curte”.

În Franţa, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat şi promovat deRevoluţia Franceză, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declara ţ ia drepturilor omului şi cet ăţ eanului, înscrie chiar in primul său articol ideea că „ oamenii se nasc şir ămân liberi si egali în drepturi”.

Declara ţ ia de independen ţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că „oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi

inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”.Documentele menţionate au reprezentat la timpul lor, manifestări curajoase aletendinţei de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva tentativelor puteriide a-şi extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi în detrimentulacestora. Privind retrospectiv, putem afirma că declaraţiile de drepturi au reprezentat,documente fundamentale, relevante pentru definirea conţinutului politic şi juridic alinstituţiei drepturilor omului.

Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentaleeste marcată încă de timpuriu de hrisovul emis in 1631 de Leon Vodă Tomşa, domnal Ţării Româneşti. Acest document a fost considerat ca fiind pe acelaşi plan al

importanţei cu chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiază integrarea ţărilor româneîn evoluţia generală a societăţii europene.2 Elemente de organizare politică se regăsesc în aşezămintele lui Constantin

Mavrocordat şi în Pravilniceasca condică , tipărită în 1780 de către AlexandruIpsilanti.3 Norme juridice importante se găsesc şi în Codul civil al lui Scarlat

1 Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigen ţ e şi realit ăţ i contemporane, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 51;

3 Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană, Bucureşti, 1994, p 247-254



Calimach din 1817, precum şi în Legiuirea Caragea din 1818. Remarcabil este şimemoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D, Xenopol l-a calificat cafiind „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”.4

Evenimentele care au dus la unirea principatelor au marcat încă o etapă pedrumul cristalizării instituţiilor moderne ale României. Remarcăm în acest sensStatutul Dezvolt ător al Conven ţ iei de la Paris (1864) proclamat de Alexandru Ioan

Cuza, care cuprinde importante dezvoltări constituţionale.5

Constituţia din 1866 – document ce interesează în cea mai mare măsur ă drepturile omului – este inspirată din Constituţia belgiană din 1831 considerată la timpul respectiv cea mai liberală dinEuropa. Documentul consfinţeşte o serie de idei democratice printre care : principiulsuveranităţii naţionale, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială,recunoaşterea drepturilor omului si cetăţeanului.

După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastr ă Constituţia din29 martie 1923 document ce a reprezentat un instrument juridic mai elaborat decâtConstituţia din 1866 şi care a fost orientat nemijlocit spre cerinţele dezvoltăriisocietăţii într-un stat de drept. Această constituţie cuprinde prevederi referitoare la

caracterul de stat naţional unitar şi indivizibil al României, inalienabilitateateritoriului, departajarea puterilor statului, consfinţirea detaliată a drepturilor românilor.6

În toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29martie 1923. După ocuparea ţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţareaacestora, a fost instaurat un regim de “democraţie popular ă”, drepturile omuluisuferind importante amputări şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu privire la organizarea statului, bazată pe dominaţia unui singur partid şi interzicereacelorlalte partide, pe prohibirea oricăror atitudini politice care ar fi contravenitideologiei comuniste.7

Constituţiile care au urmat – din 1948, 1952 şi 1965 – deşi pretindeau că asigur ă puterea poporului , au legalizat grave abateri de la principiile democratice.Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui

autentic sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor omului. Primul document alRevoluţiei române Comunicatul către ţ ar ă al Consiliului Frontului Salvării Na ţ ionale a consacrat abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod concret regimulconstituţional al ţării şi nici forma de guvernământ a statului.

1.2. Consideraţii generale privind sistemul de protecţie a drepturiloromului în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Consiliului Europei

Cadrul juridic internaţional care marchează începutul “erei drepturilor” esteconstituit dintr-o serie de documente ce formează Carta interna ţ ional ă a drepturilor omului, documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU.8 Aceste

4 Duculescu Victor, op.cit. p.29;5 Idem, op.cit., p.33;6 Banciu Angela, Rolul Constitu ţ iei din 1923 în consolidarea unit ăţ ii na ţ ionale, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,Bucureşti, 1988;7 Duculescu Victor, op.cit., p.37;8 Selejan-Guţan Bianca, Protec ţ ia europeană a drepturilor omului, Ed. C:H: Beck, Bucureşti, 2006, p.6



documente sunt: Carta ONU, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două pacte ale ONU din 1966.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie1948 de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu 48 de voturi pentru şi nici un vot împotrivă; un număr de opt state s-au abţinut de la vot (R.S.S.Bielorusă, Cehoslovacia, Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina, U.R.S.S., Uniunea Sud

Africană şi Iugoslavia). Arabia Saudită a fost absentă în momentul desf ăşur ăriivotului. Declaraţia avea să deschidă noi perspective în domeniul garantării şirespectării drepturilor omului în întreaga perioadă postbelică.9

Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi : drepturilecivile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute, dând posibilitatea statelor să adoptelegi care limitează exerciţiul acestor drepturi. Declaraţia nu este un tratat, ea a fostadoptată de Adunarea Generală a ONU ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie.Scopul său este de a furniza un mod de în ţ elegere comun al drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU.10

Un moment important al activităţilor desf ăşurate de ONU pe linia apăr ării, promovării şi respectării drepturilor omului l-a constituit adoptarea celor două Pacteinternaţionale ale drepturilor omului : Pactul interna ţ ional cu privire la drepturileeconomice , sociale şi culturale şi Pactul interna ţ ional cu privire la drepturile civile şi politice.

Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală a ONUşi deschise spre semnare în decembrie 1966.

La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de conven ţiispecializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi. În continuare prezintaşa numitele “convenţii – nucleu” ale sistemului ONU de protecţie a drepturilor

omului:1. Conven ţ ia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasial ă;2. Conven ţ ia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude,

inumane sau degradant; 3. Conven ţ ia pentru drepturile copilului; 4. Conven ţ ia asupra eliminării oricărei forme de discriminare fa ţă de femei. Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a

fost creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost : Belgia,Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şiSuedia. În prezent Consiliul Europei are 45 de membri.11

Scopul Consiliului Europei, aşa cum este definit de Statut, este de a realiza omai mare unitate între membrii săi în scopul salvgard ării şi realizării idealurilor şi principiilor, care sunt mo ştenirea lor comună şi a facilit ării progresului lor economic şi social.

Organele Consiliului Europei sunt : Comitetul Mini ştrilor şi Adunarea Parlamentar ă.

9 Duculescu Victor, op.cit., p.64;10 Selejan-Guţan Bianca, op.cit.,p. 8;11 Duculescu Victor, op.cit., p.98;



Comitetul Mini ştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compusdin miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi la Strasbourg.

Adunarea Parlamentar ă este organul deliberant al Consiliului Europei. Eadezbate acele chestiuni care sunt de competenţa sa, conform Statutului şi prezintă concluziile sale Comitetului de miniştri sub formă de recomandări.

Adunarea Parlamentar ă are 315 membri şi 315 supleanţi (la data de 1 mai2006)12aleşi sau numiţi de parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora.

În decursul existenţei sale, Consiliul Europei a desf ăşurat o activitate bogată, înspecial pe linia adoptării unor documente deosebit de importante – au fost adoptate peste 150 de convenţii şi tratate europene printre care şi Convenţia europeană adrepturilor omului din 1950. România a aderat la Convenţia europeană a drepturilor omului prin Legea nr. 30 din 1994.

Protocolul nr. 11 la Convenţie aduce o modificare esenţială în sistemuleuropean instituţionalizat de protecţie a drepturilor omului care constă în instituireaunei jurisdicţii unice şi obligatorii în acest domeniu, reprezentată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului.Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Păr ţicontractante, adică egal cu numărul statelor membre ale Consiliului Europei care ausemnat şi ratificat Convenţia13. Deci, în prezent instanţa europeană are în componenţasa 45 de judecători.

CAPITOLUL IIPRINCIPIILE CE GUVERNEAZĂ DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE

FUNDAMENTALE ALE OMULUIDrepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt guvernate de principii

care circumscriu aplicarea reglementărilor în domeniu.

Potrivit autorului Frederic Sudre, regimul juridic al drepturilor omului seorganizează în jurul a trei principii directoare, de origine în acelaşi timpconvenţională cât şi jurisprudenţială, şi anume: aplicabilitatea directă, subsidiaritateaşi eficienţa normei convenţionale de protecţie a drepturilor.

Pe lângă acestea regimul juridic al protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale este guvernat şi de alte principii. Este esenţial în analiza lor să ţinemcont şi de prevederile dreptului comunitar cu implicaţii asupra drepturilor şilibertăţilor fundamentale.

Literatura de specialitate distinge trei mari categorii de principii.- principii juridice obligatorii, care sunt o moştenire juridică

comună Europei ca formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este denetăgăduit;

- reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sauf ăr ă elemente de echitate şi impar ţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică,

12 Selejan-Guţan Bianca, op.cit. p. 25 ;13 Bîrsan Corneliu, Conven ţ ia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol. II – Procedura în fa ţ aCur ţ ii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.12;



socială şi culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiţie a dobândirii calităţii demembru al Uniunii Europene);

- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare, care sunt promovate independent de ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Cur ţii de Justiţie) ca urmare a interpretărilor şi motivărilor legale şi pot lua conturul unor principii generale.

Principiile ce formează prima categorie sunt întotdeauna prioritare, în sensulcă sunt primele care se aplică dacă reglementările naţionale nu cuprind prevederi însensul urmărit. Principiile se aplică în primul rând ca rezultat al trimiterilor dinnormele cuprinse de tratate. În cazul în care în Tratate nu sunt cuprinse trimiteridirecte la principiile de drept, acestea din urma se vor putea aplica dacă nu suntcontrarii normelor de drept, ordinii publice sau bunelor moravuri.

Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres enunţate, ci numai să fie acceptatechiar în diverse forme, precum în cazul încorpor ării în legea fundamentală naţională,în legi ordinare, în practica jurisdicţională etc.

Principiile generale de drept sunt cele comune tuturor sistemelor de

drept din statele membre- protecţia drepturilor fundamentale ale omului,- universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,- principiul respectării dreptului la apărare,- principiul autorităţii de lucru judecat,- principiul certitudinii juridice,- principiul egalităţii,- principiul loialităţii,- principiul propor ţionalităţii,

Pe lângă acestea, s-au conturat în dreptul comunitar şi principii fundamentale

specifice acestuia, rezultate din dispoziţiile Tratatelor şi/sau puse în valoare de practica Cur ţii Europene de Justiţie. Acestea sunt:- principiul atribuirii de competenţe,- principiul priorităţii dreptului comunitar,- efectul direct al dreptului comunitar,- principiul eficacităţii- principiul subsidiarităţii,- principiul recunoaşterii reciproce.

CAPITOLUL IIIREGLEMENTĂRI INTERNATIONALE PRIVIND DREPTURILE SILIBERTATILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Până la cel de al doilea r ăzboi mondial problemele drepturilor omului au fosttratate în mod fragmentar, in domenii limitate- interzicerea sclavajului, protecţiavictimelor conflictelor armate, protecţia minorităţilor, unele norme privind protecţiadrepturilor în domeniul muncii.



Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au devenit obiectul unor reglementări cu caracter global şi au cunoscut o evoluţie f ăr ă precedent în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Condamnarea unanimă a încălcărilor masive şi grave ale drepturilor cele maielementare ale omului, în perioada premergătoare şi în timpul celui de al doilear ăzboi mondial, a determinat un puternic curent de opinie în direcţia unor

reglementări cuprinzătoare şi universale, a creării unui cadru de colaborareinternaţională în domeniul drepturilor omului.

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată la 26 iunie 1945, reafirmacredinţa popoarelor în demnitatea şi valoarea fiinţei umane şi stabilea ca obiectiv alOrganizaţiei, în acelaşi timp cu menţinerea păcii şi securităţii, înf ă ptuirea colabor ăriiîn promovarea şi încurajarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale faţă detoate persoanele, f ăr ă deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Pe baza unor hotărâri ale puterilor coaliţiei antifasciste, la sfâr şitul r ăzboiuluiau fost create Tribunalul militar internaţional de la Nurnberg şi cel de la Tokio, ca şialte tribunale pentru judecarea crimelor comise în timpul r ăzboiului; principiile şi

normele pe care au fost întemeiate statutele şi hotărârile adoptate de ele au fostreafirmate şi consacrate într-un document unic, rezoluţia 95(I) din 11 decembrie 1946a Adunării generale a ONU, care va influenţa alte dezvoltări în acest domeniu.

Prevederile Cartei ONU în domeniul drepturilor omului au un caracter general;ele nu specifică drepturile şi libertăţile omului şi nici natura obligaţiilor asumate destate. Pentru prima dată, însă, problematica drepturilor omului a fost acceptată caobiect al cooper ării dintre state.

1.Documentul care marchează începutul unei noi etape în acest domeniu esteDeclaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 deAdunarea generală a ONU.

Declaraţia Universală reprezintă o combinaţie unică a drepturilor civile, politice, economice şi culturale, sub semnul constant al egalităţii şi nediscriminării.Ea a fost concepută ca un standard comun al omenirii; numeroase din prevederile eiau fost preluate şi dezvoltate în tratate cu vocaţie de universalitate sau cu caracter regional. De aceea, prevederile Declaraţiei trebuie să fie evaluate în prezent împreună cu tratatele adoptate ulterior şi cu practica dezvoltată în aplicarea lor.

Unele din aceste tratate se refer ă la condamnarea şi reprimarea unor încălcărigrave ale drepturilor omului. Astfel, Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimeide genocid, adoptată de Adunarea generală a ONU la 9 decembrie 1948, confirmă că genocidul este o crimă de drept internaţional, îl defineşte (uciderea membrilor unui

grup, atingerea gravă adusă integrităţii lor fizice sau mentale, supunerea lor lacondiţii de existenţă care aduc la distrugerea lor, măsuri de împiedicare a naşterilor şitransferul for ţat de copii de la un grup) şi prevede pedepsirea actelor de genocid, ca şia înţelegerii cu scopul de a-l comite, a incitării directe şi indirecte la acesta, atentativei şi complicităţii. Păr ţile contractante se angajează să pedepsească penal orice persoană vinovată de asemenea fapte şi pot sesiza organele competente ale ONU pentru a se lua măsuri pe plan internaţional.

Convenţia suplimentar ă privind abolirea sclavajului, a traficului de sclavi şi ainstituţiilor şi practicilor analoge sclavajului, încheiată la Geneva la 7 decembrie



1956, dezvoltând dispoziţii ale Convenţiei din 1926, prevede că fapte cum sunttransportul şi traficul de sclavi, menţinerea în sclavie, aducerea altor persoane într-oasemenea stare, ca şi practici similare, ca aservirea pentru datorii, servajul ,transmiterea de femei şi copii altor persoane contra cost, trebuie complet abolite , iar cei ce le comit sau sunt complici să fie pedepsiţi penal. Statele păr ţi se angajază să coopereze între ele şi cu ONU, în vederea aplicării prevederilor Convenţiei.

Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid,adoptată de Adunarea generală la 30 noiembrie 1973, declar ă că apartheidul este ocrimă contra umanităţii şi că actele inumane rezultând din politicile şi practicile deacest gen constituie crime, iar organizaţiile, instituţiile şi persoanele care le comitsunt considerate criminali. Statele participante se angajează să ia toate măsurilelegislative şi altele, pentru a împiedica producerea unor asemenea fapte şi să iamăsuri legislative, judiciare şi administrative pentru a urmări, judeca şi pedepsi persoanele vinovate de comiterea lor.

In aceeaşi ordine de idei se situează Convenţia asupra imprescriptibilităţiicrimelor de r ăzboi şi a crimelor contra umanităţii, adoptată de Adunarea generală la

26 noiembrie 1968, care proclamă drept imprescriptibile crimele de r ăzboi, crimelecontra umanităţii, expulzarea populaţiei prin atac armat sau ocupatie, actele inumanedecurgând din politica de apartheid, ca şi genocidul, şi cere statelor păr ţi să ia toatemăsurile legislative pentru a asigura imprescriptibilitatea crimelor respective.

Alte convenţii vizează eliminarea discriminărilor în anumite domenii. Astfel,Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială,adoptată de Adunarea generală la 7 martie 1965, condamnă discriminarea rasială şiangajează statele păr ţi să promoveze o politică de eliminare a oricărei forme aacesteia şi să asigure fiecărei persoane egalitatea în faţa legii, f ăr ă deosebire de rasă,culoare, origine naţională sau etnică.

Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă defemei, adoptată de Adunarea generală la 18 decembrie 1979, condamnă discriminările faţă de femei sub orice formă, statele participante angajându-se să promoveze prin toate mijloacele politici menite să le elimine. In acest sens, ele seangajează să includă în legislaţie principiul egalităţii depline şi sancţiuni împotrivaoricăror discriminări, să ia măsuri pentru a asigura deplina dezvoltare şi promovare afemeilor, pentru eliminarea discriminărilor în domeniul politic, al vieţii publice, aleducaţiei, al dreptului la muncă, al sănătăţii şi în viaţa economică şi socială, pentruasigurarea egalităţii depline în faţa legii.

Convenţia cu privire la eliminarea oricăror forme de discriminare în

învăţământ, adoptată de Conferinţa generală a UNESCO la 15 decembrie 1960, prevede angajamentul statelor păr ţi de a elimina şi preveni orice discriminare în acestdomeniu, luând în acest scop măsurile legislative necesare şi aplicând o politică naţională care să promoveze egalitatea de sanse şi de tratament.

In aceeaşi ordine de idei se înscriu Convenţia împotriva torturii şi altor pedepsesau tratamente crude, inumane ori degradante, adoptată de Adunarea generală la 10decembrie 1984, Convenţia privind drepturile copilului, adoptată de Adunareagenerală în decembrie 1990 si Conventia privind protectia drepturilor tuturor muncitorilor migranti si a membrilor familiilor lor,adoptata de Adunarea generala in



1992. Notam, de asemenea, Conventia din 1951 si Protocolul aditional din 1967 privind statutul juridic al refugiatilor.

Majoritatea acestor documente au creat şi mecanisme de promovare şi protecţie a drepturilor pe care le proclamă.

In sfâr şit, o altă direcţie a fost cea de elaborare a unor instrumente juridice cu privire la ansamblul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, si anume a celor

două Pacte internaţionale referitoare la drepturile economice, sociale şi culturale,respectiv la drepturile civile şi politice, adoptate de Adunarea generală înunanimitate, prin rezoluţia 2200/XX din 16 decembrie 1966.

Prin reglementări paralele şi identice, cele două pacte plasează drepturileomului în contextul dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, de a-şi stabilistatutul politic şi a asigura în mod liber dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi al dreptului popoarelor de a dispune liber de resursele lor naturale. De asemenea,ele au ca elemente comune prevederi referitoare la egalitatea in drepturi a tuturor,egalitatea în drepturi a bărbatului şi femeii, dreptul la asociere, protecţia familiei şi acopiilor.

Ele dezvoltă în termeni juridici, uneori mai generali, alteori suficient deexpliciţi, drepturile economice, sociale şi culturale, respectiv civile şi politice.Pactul privind drepturile civile şi politice este însoţit de un Protocol facultativ,

care prevede competenţa Comitetului de experti creat in acest scop de a primi şiexamina comunicări provenind de la persoane aflate sub jurisdicţia statelor păr ţi laPact, privind pretinse încălcări ale drepturilor lor.

La sesiunea Adunării generale din 1989 a fost adoptat un nou Protocolfacultativ la acest Pact, pentru abolirea pedepsei cu moartea. Supravegherea si promovarea aplicării celor doua pacte de către statele parti face obiectul activitatii adoua comitete de experti.

2.O serie de dezvoltări s-au înregistrat în domeniul drepturilor omului şi pe plan regional sau subregional.

Astfel, statele membre ale Consiliului Europei au încheiat, la 4noiembrie 1950, Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şilibertăţilor fundamentale, care a intrat în vigoare în anul 1953.

Convenţia din 1950 a fost completată printr-un număr de protocoale referitoarela : dreptul la educaţie; dreptul la proprietate; organizarea de alegeri libere; dreptul dea circula liber pe teritoriul statului şi de a-şi păr ăsi ţara, libertatea faţă de expulzare;abolirea pedepsei cu moartea; dreptul la recurs în cazuri penale; acordarea de

compensaţii pentru pedepsirea din eroare; egalitatea între soţi. Conventia a creat oComisie si o Curte europeana a drepturilor omului. Prin Protocolul nr.11 s-a stabilitca mecanism unic de protecţie a drepturilor prevăzute Curtea europeană a drepturilor omului, competentă să examineze atât plângeri ale statelor privind încălcareaConvenţiei sau protocoalelor de către alte state, cât şi petiţii ale persoanelor,organizaţiilor neguvernamentale sau ale unor grupuri de persoane care pretind că suntvictime ale unor încălcări ale drepturilor prevăzute în Convenţie sau protocoale.Protocolul nr.12 prevede ca norma generala aplicabila in domeniul drepturilor omuluinediscriminarea pe baza de sex, rasa, religie, apartenenta la o minoritate nationala,



avere, opinie politica sau alt statut; aceasta inseamna ca jurisdictia Curtii Europene aDrepturilor Omului se extinde, din punctul de vedere al nediscriminarii, asupratuturor drepturilor omului, chiar daca nu sunt prevazute in Conventia din 1950 si in protocoale sau in alte documente internationale.

Drepturile economice, sociale şi culturale au fost tratate, în cadrul ConsiliuluiEuropei, în Carta Socială Europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961, în

vigoare din 1965. Carta Socială a fost completată prin protocoale referitoare ladrepturile legate de muncă, examinarea rapoartelor statelor de către un Comitet deexper ţi independenţi si un sistem de plângeri colective care să fie examinate deComitet. Carta a fost revizuită în 1996, incorporând toate aceste protocoale.

In plan european au fost adoptate si o serie de conventii sectoriale, intre careConventia cadru pentru protectia minoritatilor, Conventia impotriva torturii,Conventia pentru protectia drepturilor copilului si altele.

In America Latină, în 1969 a fost adoptată Convenţia americană asupradrepturilor omului, în vigoare din 1978, care cuprinde în esenţă drepturi civile şi politice. Un Protocol adiţional adoptat în 1988 enunţă drepturi economice şi sociale.

Convenţia din 1969 cuprinde în asamblu prevederi similare Pactului privinddrepturile civile şi politice, iar Protocolul din 1988 este redactat în termeni apropiaţiPactului privind drepturile economice, sociale şi culturale. Convenţia din 1969 a datcompetenţe Comisiei interamericane a drepturilor omului de a examina rapoarte şiinformaţii din partea statelor, ca şi plângeri ale persoanelor, grupurilor de persoanesau organizaţiilor neguvernamentale, dacă statele vizate acceptă în mod expresaceastă procedur ă. O Curte interamericană a drepturilor omului are competenţa de aexamina cazuri supuse de state păr ţi, care se plâng de încălcarea Convenţiei de cătrealte state păr ţi (dacă ambele state în cauză au acceptat această procedur ă) sau deComisie, dacă nu a reuşit să rezolve o plângere cu satisfacţia păr ţilor. Comisia a

primit ulterior şi competenţa de a examina plângeri individuale ale persoanelor contrastatelor.Pe plan african, în 1981 Organizaţia Unităţii Africane a adoptat Carta africană

a drepturilor omului şi popoarelor. Această Cartă, cu valoare de tratat internaţional,acoper ă drepturi civile, politice, economice şi sociale într-un singur text; ea includeun catalog de obligaţii pentru persoane, ca şi pentru state, precum şi drepturile popoarelor. A fost creată o Comisie africană pentru drepturile omului şi popoarelor,competentă să examineze plângeri atât de la state, cât şi de la persoane, f ăr ă nici odeclaraţie prealabilă de acceptare din partea statelor.

De asemenea, ţările arabe au creat, la Conferinţa regională arabă a drepturilor

omului de la Beirut din 1968, o Comisie permanentă arabă asupra drepturilor omului,cu funcţia de a pregăti proiecte de acord şi alte recomandări.In categoria documentelor care tratează problematica drepturilor omului trebuie

să menţionăm, de asememnea, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şiCooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975. Actul final prevede, în principiul VII din Declaraţia referitoare la principiile care guvernează relaţiilereciproce dintre statele participante, că aceste state vor acţiona în domeniuldrepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi



îşi vor îndeplini obligaţiile cuprinse în convenţii şi acorduri la care sunt păr ţi, inclusivîn pactele drepturilor omului. Actul final cuprinde şi alte prevederi cu caracter general, referitoare la importanţa universală a respectării drepturilor omului,respectarea drepturilor tuturor persoanelor, f ăr ă deosebire de rasă, sex, limbă saureligie, promovarea exercitării efective a drepturilor omului. El reia, în ceea ce priveşte persoanele care fac parte din minorităţi naţionale şi garantarea libertăţilor

religioase, unele concepte fundamentale şi prevederi din pactele drepturilor omului.Prevederi ale Actului final au fost dezvoltate in documente adoptate dereuniuni ulterioare ale CSCE/OSCE de la Viena din 1989,Copenhaga(1990) siMoscova(1991).

Activităţile Uniunii Europene au de asemenea o dimensiune din ce în ce maiconsistentă privind respectarea drepturilor omului. In 1986 miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale Uniunii au adoptat o Declaraţie privind drepturile şilibertăţile fundamentale ale omului. In anul 2000, la reuniunea Consiliului Europeande la Nisa a fost adoptată o Cartă a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor Uniunii.Această Cartă a fost inclusă ca parte integrantă a Tratatului privind instituirea unei

constitutii pentru Europa,semnat in 2004. Carta adoptată la Nisa prevede că Uniunearecunoaşte o serie de drepturi, libertăţi şi principii, pe care le enunţă în continuare subtitlurile “Demnitate”, “Libertăţi”, “Egalitate”, “Solidaritate”, “Drepturi aleCetăţenilor” şi “Justiţie”. Este important de notat că prevederile Cartei se refer ă ladrepturi civile, politice, sociale, economice şi culturale, pentru toate persoanele;numai unele drepturi politice sunt rezervate cetăţenilor Uniunii, ca şi dreptul de a sedeplasa liber şi a-şi stabili reşedinţa pe teritoriul statelor membre.

3.Evoluţia dreptului internaţional a dus, prin urmare, la un ansamblu dereglementări coerente în acest domeniu, unele cu caracter universal, altele în planregional, unele cu conţinut global, altele specifice. Ele fac parte integrantă din dreptul

internaţional şi, de altfel, s-au dezvoltat în paralel şi în strânsă legătur ă cu alte principii şi norme ale dreptului internaţional.Izvoarele normelor privind drepturile si libertatile omului sunt in primul rand

tratatele internationale; multe din aceste norme au devenit insa norme cutumiaregeneral acceptate ale dreptului international si ca atare sunt obligatorii si pentrustatele care un au devenit parti la un tratat sau altul.

Unele din normele privind drepturile omului sunt norme imperative aledreptului internaţional general, nefiind permise derogări de la ele în raporturile inter se.

Respectarea drepturilor omului a devenit din ce in ce mai mult criteriu de

referinta pentru reglementari adoptate in cele mai diverse domenii ale raporturilor internationale; tratatele privind dezarmarea si controlul armamentelor, tratatele privind protectia mediului, cele privind transporturile si navigatia, folosirea energieinucleare si realizarea celor mai diverse proiecte de dezvoltare economica nu mai potfi incheiate fara a lua in consideratie impactul lor asupra drepturilor omului.

In al doilea rând,constatăm că reglementările internaţionale în domeniuldrepturilor omului se caracterizează prin: universalitate(privesc toate fiinţele umaneşi toate statele lumii), nediscriminare şi egalitate în drepturi, indivizibilitateadrepturilor omului(economice,politice,sociale şi culturale), tendinţa de a stabili un



raport armonios intre om şi societate şi combaterea în primul rând a încăalcărilor masive ţi flagrante ale drepturilor omului. Există, de asemenea, o legătur ă strânsă între dreptul popoarelor de a dispune de ele insele si drepturile omului.

Declaratia universala a drepturilor omului proclama ca toate fiintele umane senasc libere si egale in demnitate si in drepturi.De la aceasta conceptie pornesc toatedocumentele internationale din domeniul drepturilor omului. Conventiile regionale s-

au inspirat din Declaratia universala sau din documente universale si nu contrazic innici un fel principiul general al universalitatii drepturilor omului. Finalitatea tuturor reglementarilor din acest domeniu este este tocmai transpunerea in realitate adrepturilor omului fata de orice persoane, in toate tarile lumii. Caracterul universal aldrepturilor omului se exprima in stabilirea unui standard minim, pe care toate statelesunt chemate sa-l accepte, sa-l transpuna in legi si sa-l puna in aplicare.

Dreptul international contemporan postuleaza egalitatea in drepturi a tuturor persoanelor si eliminarea oricarei discriminari. Statele s-au angajat sa garanteze cadrepturile prevazute in diferitele documente vor fi exercitate fara nici o discriminare pe motive de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie,

origine nationala sau sociala, avere, nastere sau orice alt statut. O serie de dispozitiispecifice privind drepturile si libertatile femeilor, ale copiilor si tinerilor, ale persoanelor de alta rasa sau religie, ale celor care fac parte din minoritati vizeazacrearea conditiilor pentru ca aceste persoane sa poata beneficia de drepturi egale cuceilalti membri ai societatii. De asemenea, regimul juridic al strainilor este inansamblu cel al egalitatii in drepturi cu cetatenii, cu exceptia drepturilor politice, caresunt rezervate cetatenilor.Nu orice diferenta de tratament constituie o discriminare,daca scopul urmarit este legitim conform tratatului respectiv. Astfel, documenteleinternationale prevad posibilitatea adoptarii de masuri speciale in favoarea grupurilor dezavantajate, pentru a atenua si a elimina conditii care au facut sa apara o situatie

discriminatorie sau duc la continuarea ei. Egalitatea in drepturi este normafundamentala in domeniul drepturilor omului, criteriul de baza al respectariiacestora.

Dreptul international contemporan trateaza drepturile omului ca un tot, inindivizibilitatea dintre ele.Este general recunoscuta legatura indestructibila intredrepturile civile si politice si cele economice, sociale si culturale. Exercitareadrepturilor si libertatilor politice este practic imposibila pentru cei care sunt privatide mijloace de subzistenta. Desi in ceea ce priveste drepturile civile si politiceangajamentul asumat este de a le pune in aplicare imediat,fata de toate persoaneleaflate pe teritoriul unui stat, iar in ce priveste drepturile economice si sociale statele s-

au angajat sa actioneze cu maximum de resurse de care dispune fiecare pentru aasigura in mod progresiv exercitarea acestor drepturi, aceasta nu afecteaza relatia deinteractiune si interdependenta care exista intre cele doua categorii de drepturi. Eleun pot fi tratate in mod izolat si un pot fi contrapuse unul altuia.

Documentele internationale exprima de asemenea conceptia unui raportarmonios intre drepturile omului si societatea, comunitatea din care face parte.Drepturile si libertatile omului nu acorda unei persoane dreptul de a desfasura oactivitate sau de a comite acte indreptate spre distrugerea drepturilor sau libertatilor altor persoane. De asemenea, multe drepturi si libertati pot face obiectul unor



restrictii prin lege, pentru a protectia ordinii si securitatii publice, a moralei sausanatatii publice ori a drepturilor altor persoane. Astfel, drepturile omului nu pot fi puse in aplicare cu incalcarea indatoririlor sale fata de societate si fata de semenii sai.Ele un pot fi tratate nici ca drepturi absolute, nici separate de de indatoriri. Esteexpresia necesitatii respectarii unor raporturi juste si armonioase intre exercitareadrepturilor omului de catre diferitele persoane, ca si fata de interese de ordin general

ale societatii; deformarea acestui raport duce fie la restrangerea drepturilor omului,fie la inegalitati.

O alta orientare de baza in acest domeniu este combaterea incalcarilor masivesi flagrante a drtepturilor omului. Asemenea prevederi se regasesc in documentele cucaracter general, dar mai ales in conventiile adoptate in acest scop-conventia pentrueliminarea si pedepsirea genocidului, a apartheidului, a discriminarii rasiale, adiscriminarilor in alte domenii.Unele din aceste fapte sunt calificate drept crime dedrept international(genocidul, apartheidul), unele sunt declarateimprescriptibile(crimele impotriva umanitatii, genocidul). Asemenea prevederi aufost incluse mai recent in statutele unor tribunale penale internationale, in principal in

Statutul Curtii Penale Internationale adoptat la Roma in 1998.Desigur, orice incalcarea drepturilor omului, fata de una sau mai multe persoane, trebuie sanctionata; stateletrebuie sa ia masurile necesare in acest scop. Incalcarile masive si flagrante de tipulcelor mentionate ridica insa alte probleme, caci abordarea nationala poate sa unexiste ori sa un fie suficienta.

In sfarsit, documentele internationale reflecta relatia stransa care exista intredrepturile omului si dreptul popoarelor de a dispune de ele insele. Drepturile omuluinu pot fi pe deplin exercitate daca un popor este tinut sub dominatie straina si nu- si poate decide statutul sau fata de alte state si popoare.Pe de alta parte, un popor nu-si poate decide liber problemele interne si externe daca drepturile omului sunt

sistematic incalcate. Numeroase conventii internationale-cu caracter universal sau regionale-reglementeaza deci raporturile dintre state in domeniul drepturilor omului, mai precisobligatiile statelor in acest domeniu.In acelasi timp, garantarea, exercitarea sirespectarea acestor drepturi sunt strans legate de organizarea vietii politice si de stat,de ansamblul masurilor luate de un stat pe teritoriul sau pentru reglementarearaporturilor umane. Documentele internationale mentionate pun la baza realizariidrepturilor omului pe care le prevad masuri pe care fiecare stat parte este obligat sa leia in plan legislativ si administrativ.

In consecinta, respectarea drepturilor omului ramane o problema de drept

intern, de competenta fiecarui stat, el fiind singurul care poate lua masurile respective pentru a garanta prin lege si a asigura exercitarea efectiva a acestor drepturi.In acelasitimp, statele si-au asumat angajamente unul fata de toate celelalte de a respecta acestedrepturi si de a coopera in acest scop.Acestea sunt angajamente de dreptinternational. Problema drepturilor omului a devenit in acest fel si o problema dedrept international, in sensul ca fiecare stat si-a asumat angajamente fata de alte statein acest domeniu si fiecare stat poate cere altui stat sa-si respecte aceste angajamente,inclusiv fata de cetatenii proprii.O asemenea solicitare un constituie amestec intreburile interne ale altui stat.



Documentele internationale creeaza drepturi si obligatii directe numai intrestatele parti; pentru fiecare stat parte ele creeaza obligatia de a le transpune in ordinea juridica interna (ceea ce are loc prin adoptarea unor legi care preiau continutul lor sau prin insusi actul de ratificare); drepturile persoanelor decurg din aceste legi interne si pot fi reclamate in justitie, in fata tribunalelor interne, pe baza acestor legi. Numai inmod exceptional persoanele pot initia proceduri in plan international pentru apararea

drepturilor lor, daca statele au acceptat in prealabil asemenea proceduri.4.Protectia drepturilor omului se desfasoara in primul rand la nivel national, prin

organele de stat, dar si prin actiunea organizatiilor nrguvernamentale si a societatiicivile. Este vorba in primul rand de instantele de judecata, de intregul aparat judiciar,dar si de organisme parlamentare, organe executive, de ombudsman (avocatul poporului) si organizatii neguvernamentale.

In plan international, protectia drepturilor omului se realizeaza in primul rand prin supravegherea aplicarii angajamentelor asumate de state de catre organismecreate in acest scop, prin examinarea rapoartelor periodice ale statelor si examinareade plangeri individuale ale persoanelor in cazul in care asemenea proceduri au fost

acceptate de state, prin luari de pozitie in cadrul organismelor internationale. In planregional, curti de justitie specializate examineaza plangeri ale persoanelor si adoptadecizii obligatorii pentru state.

In al doilea rand, statele au adoptat numeroase conventii prin care s-au angajatsa incrimineze si sa pedepseasca anumite fapte si sa coopereze in acest scop(conventii pentru abolirea sclavajului, a comertului cu sclavi si a institutiilor si practicilor analoge, a traficului ilicit de stupefiante si substante psihotrope, pentruinterzicerea si pedepsirea traficului de femei si copii, a terorismului si altor acte deviolenta).

Protectia drepturilor omului se realizeaza si prin pedepsirea in plan

international a unor incalcari deosebit de grave ale drepturilor omului, cum suntactele de genocid,crimele contra umanitatii si crimele de razboi; astfel de fapte, pentru care sunt pedepsite persoanele vinovate indiferent de functia pe care o ocupain stat, pot fi judecate de tribunale internationale stabilite in acest scop (Tribunalulinternational pentru fosta Jugoslavie, Tribunalul international pentru Rwanda, CurteaPenala Internationala).

Totodata, in cazul in care incalcari grave si sistematice ale drepturilor omului pun in pericol pacea si securitatea internationala, Carta ONU prevede posibilitateaactiunii Consiliului de Securitate prin masuri de constrangere impotriva statului carele comite, mergand pana la folosirea fortei.

5.Categorii de drepturi.In doctrină şi în documentele internaţionale sunt prezentate drept categorii de drepturi ale omului: drepturi civile şi politice, drepturieconomice, sociale şi culturale.

Impăr ţirea în aceste categorii este discutabilă, căci multe din drepturile politiceşi civile au o pronunţată dimensiune economică şi socială, iar drepturile economice şisociale sunt strâns legate de exercitarea celor politice.

In acelaşi timp, analiza textelor documentelor şi a practicii internaţionale arată că obligaţiile asumate de state cu privire la diferitele drepturi şi libertăţi nu sunt deaceeaşi natur ă. Astfel, Pactul privind drepturile civile şi politice, ca şi Convenţia



europeană şi Convenţia americană, enunţă un număr de drepturi care trebuie să fierespectate în orice împrejurare, chiar în caz de pericol pentru existenţa naţiunii, desituaţii de urgenţă (dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii, pedepselor sautratamentelor inumane ori degradante, dreptul a nu fi adus în stare de sclavaj sauservitute, libertatea de gândire, religie sau conştiinţă, interzicerea discriminării numai pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială). Sunt norme care

protejează valori inalienabile ale persoanei umane; statele nu pot deroga de la ele niciîn situaţii excepţionale. Există prezumţia că acestea sunt şi norme imperative,deoarece dacă statele nu pot deroga prin legi interne, este dificil a accepta că ar puteasă facă acest lucru prin înţelegeri între ele. Aceste drepturi ar reprezenta “nucleuldur” al drepturilor şi libertăţilor omului.

Constatăm că alte drepturi şi libertăţi pot face obiectul restricţiilor şi limitărilor, prin lege şi pentru raţiuni bine determinate(dreptul de a-şi manifesta religia saucredinţa, libertatea de expresie, de reuniune, de asociere).

In sfâr şit, pentru realizarea unor drepturi- atât economice şi sociale, cât şi politice- este necesar ă crearea unui ansamblu de condiţii materiale, politice şi sociale,

care nu sunt reunite în toate ţările în aceeaşi măsur ă.

Drepturile civile şi politice. Pactul , ca şi convenţiile regionale, enunţă în primul rând dreptul la viaţă, la libertatea fizică şi la integritatea persoanei; în legătur ă strânsă cu ele, notăm interzicerea sclavajului, a servajului şi muncii for ţate,interzicerea torturii şi a tratamentelor ori pedepselor crude, inumane sau degradante.Aceste drepturi reprezintă, f ăr ă îndoială, o condiţie indispensabilă pentru exercitareatuturor drepturilor omului. Alte drepturi pot fi considerate ca dezvoltări ale lor.

Numeroase prevederi ale Pactului şi ale convenţiilor regionale sunt menite să asigure protecţia persoanelor arestate sau deţinute şi a persoanelor învinuite,

respectarea dreptului lor la apărare sub toate aspectele, pornind de la prezumţia denevinovăţie, neretroactivitatea legii penale şi alte norme general aplicabile în procesul penal, ca nulla poena sine lege şi non bis in idem. Obiectivul urmărit este asigurareaunui proces corect, a unei bune administr ări a justiţiei, a protecţiei drepturilor individuale ale persoanelor.

O altă serie de drepturi civile şi politice vizează protecţia personalităţii, a vieţii particulare, a inviolabilităţii domiciliului şi corespondenţei, a onoarei şi reputaţieioricărei persoane. Conform documentelor internaţionale, sunt interzise oriceimixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particular ă a oricărei persoane, în familia,domiciliul sau corespondenţa sa, ca şi acte ilegale care aduc atingere onoarei sau

reputaţiei sale.Un loc aparte în contextul drepturilor civile şi politice revine libertăţilor publice, incluzând libertatea de expresie, de asociere, de reuniune, de gândire,conştiinţă şi religie. Aceasta include libertatea de a căuta, a primi şi a r ăspândiinformaţii şi idei de orice fel, dreptul de a se asocia liber cu alte persoane, inclusivdreptul de a constitui sindicate şi a adera la ele, dreptul la reuniune paşnică, dreptulde a avea sau adopta o religie sau o convingere la alegere, ca şi dreptul de a şi-omanifesta individual sau în comun.



O serie de drepturi şi libertăţi privesc participarea cetăţenilor la viaţa publică,la conducerea treburilor societăţii. Aceasta include dreptul de a vota şi a fi ales înalgeri periodice corecte, de a avea acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice,dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice fie direct, fie prin intermediulreprezentanţilor aleşi. Restricţiile la exercitarea acestor drepturi trebuie să fieobiective şi rezonabile (condiţii de vârstă, cazurile de incapacitate mentală,

condamnarea pentru o infracţiune cu privarea de drepturi).Alte drepturi, în acest context, se refer ă la libertatea oricărei persoane de

a păr ăsi orice ţar ă, inclusiv pe a sa, de a circula liber pe teritoriul unei ţări unde seaflă în mod legal şi de a-şi alege liber reşedinţa pe acest teritoriu, de a reveni în ţarasa. Desigur, dreptul unei persoane de a-şi păr ăsi ţara depinde de admiterea ei în altă ţar ă; nici un stat nu are însă obligaţia de a primi alte persoane, afar ă de propriicetăţeni.

Documentele internaţionale se refer ă, de asemenea, la protecţia familiei, protecţia copilului şi regimul juridic al căsătoriei, bazată pe consimţământul liber şideplin şi egalitatea în drepturi şi r ăspunderi a soţilor. Se porneşte de la concepţia

conform căreia familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi aredreptul la protecţie din partea societăţii şi a statului, ca şi copiii.Beneficiarii drepturilor civile si politice sunt toate persoanele aflate pe

teritoriul statului si supuse jurisdictiei sale. Desigur, de unele drepturi politice beneficiaza numai cetatenii (dreptul de a alege si a fi ales, de a ocupa functii publice);unele persoane un sunt supuse jurisdictiei statului (diplomatii straini,reprezentantii organizatiilor internationale); in afara de aceste cazuri, toate persoaneleau aceste drepturi politice si civile si ele trebuie protejate.

Respectarea acestor drepturi inseamna in primul rand ca statele trebuie , prinansamblul organelor lor, sa se abtina de la acte de incalcare a lor; in al doilea rand,

ca trebuie sa ia masurile necesare pentru a permite persoanelor sa-si exercite acestedrepturi, inclusiv sa le protejeze fata de incalcari ale lor de catre alte persoane; in privinta altor drepturi, cum sunt cele privind familia si protectia copilului, stateletrebuie sa ia masuri in domeniul economic si social pentru a crea conditiile necesareexercitarii drepturilor in cauza.Masurile care pot fi adoptate privesc adoptarea de legi,masuri de ordin administrativ, asigurarea recursurilor eficiente, masuri in planeconomic sau social si altele.

Documentele internationale prevad posibilitatea unor derogari de la uneledrepturi civile si politice in cazuri exceptionale, in perioada in care un pericol publicameninta existenta unei natiuni.Asemenea derogari sunt supuse unor conditii foarte

stricte: a)ele un pot sa se refere la unele drepturi si libertati, si anume dreptul laviata, interzicerea torturii, interzicerea sclavajului si a servajului, innterzicereaintemnitarii pentru imposibilitatea platii unei datorii contractuale, interzicereaincriminarii pentru acte sau omisiuni care la data comiterii un constituiau infractiuni potrivit dreptului intern sau dreptului international, dreptul fiecaruia de a i serecunoaste personalitatea in fata legii, libertatea de gandire, constiinta si religie;

b)ele un trebuie sa implice discriminari exclusiv pe temei de rasa, culoare,sex, limba, religie, sau origine sociala;



c)ele trebuie sa fie strict necesare in functie de cerintele situatiei;d)ele trebuie adoptate prin lege, trebuie proclamate oficial si notificatecelorlalte state parti la tratate si dureaza numai atat cat dureaza situatiainternationala.

Documentele internationale prevad, de asemenea, ca unele din drepturile civilesi politice pot face obiectul restrictiilor stabilite prin lege, necesare pentru apararea

securitatii nationale, a ordinii publice, a sanatatii si moralei publice, a drepturilor silibertatilor altor persoane.Ele sunt concepute deci in stransa legatura cu indatoririlefiecarei persoane fata de semenii sai si fata de comunitatea din care face parte.

Drepturile economice, sociale şi culturale trebuie realizate de state, folosind lamaximum resursele lor disponibile pentru a le realiza în mod progresiv. Obligaţiilestatelor, corespunzătoare acestor drepturi, difer ă faţă de cele corelative drepturilor civile şi politice. Ele se situează la trei niveluri:

-obligaţia de a respecta libertatea persoanei de a-şi alege un loc de muncă saude a-şi folosi resursele, singur ă sau în asociere cu altele;

-obligaţia de a proteja libertatea de acţiune şi de folosire a resurselor unei

persoane, împotriva altor subiecte mai puternice sau mai agresive (intereseeconomice mai puternice, fraudă, nerespectarea contractelor, deversarea de substanţetoxice sau periculoase);

-obligaţia de a asista şi a înf ă ptui drepturile economice, sociale şi culturale,constând în măsuri pentru a îmbunătăţi producţia, conservarea şi distribuirea hranei,a dezvolta sau reforma sistemele agrare, mergând până la acoperirea nevoilor de bază constând în hrană, ajutor alimentar sau securitate socială.

Masurile care pot fi luate pentru respectarea acestor drepturi sunt de ordinlegislativ, administrativ, in planul justitiei pe baza legilor adoptate, dar mai ales deordin economic, social si bugetar.

Si in ceea ce priveste aceste drepturi, beneficiul si exercitarea lor pot fi supuseunor limitari sau restrictii stabilite prin lege, in masura in care asemenea limitari saurestrictii sunt compatibile cu natura drepturilor in cauza si sunt adoptate pentru afavoriza bunastarea generala intr-o societate democratica.Pactul international privinddrepturile economice, sociale si culturale prevede, pentru tarile in curs de dezvoltare,latitudinea de a determina in ce masura vor garanta drepturile economice recunoscutein Pact persoanelor care nu au cetatenia lor.

Documentele internaţionale, mai ales Pactul internaţional din 1966 privinddrepturile economice, sociale şi culturale enunţă, în această categorie, în primul rânddreptul la muncă şi o serie de drepturi conexe; aceasta include dreptul fiecărei

persoane de a avea posibilitatea de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată, care este legat de orientarea şi formarea tehnică şi profesională,adoptarea şi aplicarea de programe, politici şi tehnici de natur ă să asigure odezvoltare economică, socială şi culturală constantă.

In strânsă legătur ă cu dreptul la muncă, sunt prevăzute drepturi referitoare lacondiţii de muncă juste şi favorabile, între care:

-dreptul la o remuneraţie care să asigure cel puţin o existenţă decentă;-remuneraţie egală la muncă de valoare egală;



-condiţii de muncă similare şi remuneraţie egală pentru femei, la muncă devaloare egală;

-securitate şi igienă a muncii;-posibilităţi egale de promovare la categoria superioar ă pe baza vechimii în

serviciu şi a aptitudinilor;-odihnă, vacanţe, limitare raţională a duratei muncii, concedii periodice plătite,

remunerarea zilelor de sărbătoare, a orelor prelungite;-eliminarea riscurilor ocupaţiilor inerent periculoase sau dăunătoare sănătăţii,

iar acolo unde acest lucru nu este posibil, reducerea orarului de muncă sau plata unor indemnizaţii adiţionale.

O altă categorie de drepturi priveşte dreptul fiecărei persoane de a seorganiza în sindicate, împreună cu alte persoane, ori de a se afilia la sindicate alese deea, pentru a-şi proteja interesele economice şi sociale, şi dreptul la grevă, înconformitate cu legea.

In aceeaşi ordine de idei, se recunoaşte dreptul fiecărei persoane la securitatesocială, inclusiv asigur ări sociale; în acest scop, unele documente prevăd

angajamentul statelor de a stabili şi menţine sisteme sociale de securitate, de a sestr ădui să le ridice treptat la un nivel mai înalt, de a asigura un tratament egalcetăţenilor proprii şi celor ai altor state păr ţi. Prevederi exprese se refer ă la drepturile persoanelor în vârstă şi ale persoanelor handicapate.

In strânsă legătur ă cu aceste drepturi, Pactul internaţional prevede dreptulfiecărei persoane la un nivel de viaţă decent, pentru ea şi familia sa, inclusiv la hrană,îmbr ăcăminte şi o locuinţă satisf ăcătoare, ca şi la o îmbunătăţire constantă acondiţiilor sale de existenţă.De asemenea, este prevăzut dreptul fiecărei persoane de a beneficia de cel mai înalt nivel de sănătate fizică şi mentală care-l poate atinge; înacest scop, se prevede luarea de măsuri pentru a diminua mortalitatea la naştere şi

mortalitatea infantilă, a asigura dezvoltarea sănătoasă a copilului, a îmbunătăţi igienamediului şi pe cea industrială, a asigura profilaxia şi tratamentul bolilor, a creacondiţii în vederea asigur ării de servicii medicale şi asistenţă în caz de boală pentrutoate persoanele.

O serie de drepturi din această categorie sunt legate de dreptul la educaţie;numeroase documente internaţionale se refer ă la aceste drepturi. In vedereaasigur ării exercitării acestui drept, statele recunosc că:

a)învăţământul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil gratuit tuturor; b)învăţământul secundar, inclusiv cel tehnic şi profesional, trebuie să fiegeneralizat şi accesibil, tuturor, pe toate căile, inclusiv prin instaurarea treptată

a gratuităţii;c) învăţământul superior trebuie să fie accesibil tuturor, în condiţii de egalitate,în funcţie de capacitatea fiecăruia, mai ales prin instaurarea treptată a gratuităţii;

d) trebuie încurajată educaţia de bază pentru persoanele care nu au primitinstrucţiune primar ă sau nu au urmat ciclul complet;

e)trebuie dezvoltată o reţea şcolar ă la toate nivelele, stabilit un sistem adecvatde burse şi îmbunătăţită continuu situaţia materială a personalului didactic.

In ceea ce priveşte drepturile culturale, documentele internaţionale prevăd că statele păr ţi vor recunoaşte dreptul fiecărei persoane de a lua parte la viaţa culturală,



a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale şi de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din orice producţie ştiinţifică, literar ă sau artistică alcărei autor este.

Dreptul la proprietate nu este prevăzut în cele două Pacte; el este enunţat înConvenţia din 1965 pentru eliminarea discriminării rasiale, din punctul de vedere aldiscriminării pe motiv de rasă, culoare, origine naţională sau etnică. Convenţiile

regionale prevăd dreptul de proprietate, împreună cu drepturile civile şi politice. Alte categorii de drepturi ale omului decurg din tratatele internaţionale care

stabilesc regimuri funcţionale.In această categorie intr ă Convenţia din 1979 privind eliminarea tuturor

formelor de discriminare faţă de femei. Convenţia cuprinde clauze privind eliminareadiscriminării faţă de femei în principalele domenii ale vieţii politice, economice,sociale şi culturale. Astfel, Convenţia angajează statele păr ţi să adopte toate măsurileadecvate pentru a elimina discriminarea faţă de femei în viaţa politică şi îndeosebi să le asigure drepturi egale cu bărbaţii de a alege şi a fi alese, a participa la elaborarea politicii şi aplicarea ei şi a deţine funcţii politice la orice nivel, a participa la

organizaţii şi asociaţii neguvernamentale, ca şi posibilitatea de a reprezenta guverneleîn plan internaţional.Aceleaşi obligaţii sunt asumate de state în domeniile educaţiei, muncii,

sănătăţii, al beneficiilor familiale, al participării la viaţa culturală, ca şi în domeniulcăsătoriei şi al relaţiilor de familie.

Convenţia din 1979 nu se limitează la proclamarea egalităţii în drepturi şi anediscriminării faţă de femei, ci cere statelor să adopte măsuri şi să asigure că femeile pot exercita în fapt drepturile şi libertăţile acordate, în condiţii de egalitate. Alteconvenţii privind eliminarea discriminării faţă de femei au fost adoptate în cadrulOrganizaţiei Internaţionale a Muncii şi, desigur, în plan regional.

In afara clauzelor generale privind nediscriminarea cuprinse în Pacteleinternaţionale privind drepturile omului şi în documentele regionale, au fost adoptateşi tratate care stabilesc regimuri de nediscriminare în anumite domenii sau pentruanumite motive : Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor dediscriminare rasială, adoptată în 1965; Convenţia împotriva discriminării în domeniuleducaţiei, adoptată în 1960 în cadrul UNESCO; in domeniul muncii, în cadrulOrganizaţiei Internaţionale a Muncii a fost adoptată în 1958 Convenţia nr. 111 privind discriminarea în domeniul angajării şi profesiei.

Aceste conventii definesc discriminarea, in termeni comuni dar cu deosebirilespecifice domeniului, ca fiind orice deosebire, excludere, limitare sau preferinta

bazata pe rasa, culoare, sex, limba, religie, origine nationala sau etnica, opinie politica sau altfel de opinie sau alt statut, care are ca scop sau ca efect anularea sauimpiedicarea exercitarii in conditii de egalitate cu alte persoane a drepturilor dindomeniul respectiv. Conventiile prevad obligatiile statelor parti : sa nu practice eleinsele, prin ansamblul organelor lor, acte de discriminare, sa adopte politici pentrueliminarea oricarei discriminari , sa interzica si sa sanctioneze asemenea acte comisede orice persoane sau organizatii, sa adopte legi in aceste scopuri daca suntnecesare, sa incurajeze organizatiile care actioneaza impotriva discriminarilor sieducarea intregii populatii in acest spirit.



Reglementari speciale sunt, de asemenea, Convenţia împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, adoptată în cadrul ONU în1984,Convenţia asupra drepturilor copilului, adoptată de Adunarea generală a ONUîn 1989 si Convenţia privind protecţia tuturor muncitorilor migranţi şi a membrilor familiilor lor adoptată în 1990, în vigoare din iulie 2003.

Prin Conventia impotriva torturii, statele s-au angajat indeosebi sa considere in

dreptul lor penal drept crime toate actele de tortura, ca si complicitatea sau participarea la comiterea lor. Prin tortura se intelege orice act al unui functionar public sau al altei persoane care actioneaza in calitate oficiala prin care este provocata intentionat unei persoane o durere sau o suferinta severa, fizica saumentala, cu scopul de a obtine de la ea sau de la un tert informatii sau marturisiri, a o pedepsi pentru un act pe care ea sau tertul l-au comis ori sunt suspectati ca l-aucomis, a o intimida sau a o constrange.

Dupa ce afirma ca principii generale respectarea drepturilor copilului fara nicio discriminare, primatul intereselor copilului in orice actiune referitoare la copii,luarea in considerare a opiniei copilului in masura in care este capabil sa-si formeze

propriile puncte de vedere si dreptul copilului la supravietuire si dezvoltare,Conventia asupra drepturilor copilului reia ansamblul drepturilor omului-civile, politice, economice, sociale si culturale, punand accentul pe aspectele specifice protectiei copilului. Retin atentia prevederile referitoare la drepturile copilului la viatasi la identitate, la relatia sa cu parintii, protectia impotriva violentei si exploatariiinfantile, dreptul la sanatate, la educatie si la un nivel de viata adecvat pentrudezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala si sociala a copilului.In anul 2000 aufost adoptate doua protocoale facultative la Conventia din 1989, si anume Protocolul privind implicarea copiilor in conflictele armate si cel privind vanzarea de copii, prostitutia copiilor si pornografia cu implicarea copiilor.

Conventia privind protectia muncitorilor migranti si a familiilor lor prevedeaplicarea principiului nediscriminarii intre muncitorii migranti si a unui tratament numai putin favorabil decat cel acordat cetatenilor proprii in probleme privindremuneratia si conditiile de munca. Pentru cei aflati in mod legal pe teritoriul unuistat se acorda drepturi suplimentare dre protectie contra somajului, ca si in domeniuleducatiei, al accesului la formare profesionala, la locuinte si la servicii sociale. Statele parti s-au angajat sa faciliteze reunificarea familiilor muncitorilor migranti cu sotiilelor si copii lor dependenti. Notam ca aceasta conventie a intrat in vigoare abia in2003 si a fost ratificata numai de state de emigratie.

Conventia si Protocolul privind statutul refugiatilor au ca obiectiv protectia

refugiatilor. Prin refugiat se intelege persoana care din cauza razboiului sau din altecauze politice a fost obligata sa-si paraseasca tara si, datorita unei temeri bineintemeiate, de a fi persecutata pe motive de rasa, religie, nationalitate, de apartenentala un anumit grup social sau de opinie politica,se afla in afara tarii al carei cetateaneste si nu poate, sau ca urmare a acestei temeri nu doreste, sa solicite protectia acesteitari. Se acorda refugiatilor tratamentul national in ceea ce priveste invatamantul primar, legislatia muncii, securitatea sociala, taxele fiscale, libertatile religioase, proprietatea intelectuala, ca si dreptul de a sta in justitie.In alte domenii-libertatea deasociere si exercitarea profesiilor salariale, proprietatea mobiliara si imobiliara,



profesiile liberale, locuintele, accesul la innvatamantul secundar si superior silibertatea de circulatie- li se acorda regimul cel mai favorabil acordat strainilor.Acordarea statutului de refugiat implica acordarea dreptului de intrare si de sedere peteritoriul statului respectiv.

6. Persoanele care fac parte din minorităţi se bucur ă, de asemenea, de uneledrepturi specifice,ca urmare a identităţii lor, protejată prin norme specifice ale

dreptului internaţional, dar şi de ansamblul drepturilor omului, aşa cum au fost prezentate. Este vorba de drepturi legate de folosirea limbii materne, de beneficiulculturii proprii şi de exercitarea libertăţilor religioase potrivit cultului lor.

In ultimul deceniu al secolului XX, atât pe plan european, cât şi în cadrulONU, au fost adoptate documente care conturează un standard minim privinddrepturile persoanelor care fac parte din minorităţi şi protecţia identităţii lor.

Astfel, documentul adoptat în 1990 de Reuniunea de la Copenhaga aConferinţei asupra dimensiunii umane a OSCE a inclus un capitol care con ţine oabordare mai aprofundată a problemei. După ce reafirmă postulatul egalităţii îndrepturi şi nediscriminării, documentul conţine prevederi referitoare la dreptul

persoanelor respective de a-şi exprima, menţine şi dezvolta în deplină libertateidentitatea etnică, culturală, lingvistică sau religioasă şi de a-şi menţine şi dezvoltacultura sub orice forme, la adă post de orice tentative de asimilare împotriva voinţeilor.

In cadrul Consiliului Europei, Carta europeană a limbilor regionale sauminoritare, adoptată în 1992, cuprinde angajamente destul de flexibile privindfolosirea acestor limbi în procesul educaţiei, în faţa autorităţilor judiciare,administrative sau altor servicii publice, în mijloacele de informare, în activităţileculturale şi în viaţa economică şi socială.

Documentul care prezintă cea mai mare importanţă, adoptat de Consiliul

Europei, este Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată înnoiembrie 1994 şi semnată la 1 februarie 1995 de 27 state membre ale Consiliului.Convenţia porneşte de la concepţia că protecţia minorităţilor naţionale şi a

drepturilor persoanelor care fac parte din acestea constituie parte integrantă a protecţiei internaţionale a drepturilor omului. Alte prevederi de principiu aleConvenţiei statuează: dreptul fiecărei persoane care face parte dintr-o minoritate de aalege liber să fie tratată în acest fel sau nu, f ăr ă ca din aceasta să decurgă vreundezavantaj; dreptul de a exercita drepturile prevăzute în Convenţie, individual sau încomunitate cu alţii; garantarea egalităţii şi a protecţiei în faţa legii şi eliminareaoricărei discriminări bazate pe apartenenţa la o minoritate, ca şi obligaţia statelor de a

adopta, atunci când este necesar, măsuri adecvate pentru a promova egalitatea deplină între persoanele care fac parte din minorităţi şi din majoritate în toate domeniilevieţii economice, sociale, politice şi culturale, f ăr ă ca asemenea măsuri să fieconsiderate discriminatorii.

In ceea ce priveşte identitatea persoanelor care fac parte din minorităţi,Convenţia prevede că statele păr ţi vor promova condiţiile necesare pentru ca aceste persoane să-şi menţină şi să-şi dezvolte cultura şi să-şi păstreze elementele esenţialeale identităţii; sunt prevăzute drepturi specifice de a folosi limba maternă, inclusivnumele şi prenumele şi inscripţii în limba maternă, ca şi dreptul de a studia limba



maternă sau de a primi educaţie în această limbă, participarea efectivă a persoanelor care fac parte din minorităţi la viaţa culturală, socială şi economică şi la treburile publice, mai ales cele care le afectează, dreptul persoanelor care fac parte dinminorităţi de a stabili şi menţine contacte libere şi paşnice peste frontiere cu persoanestabilite legal în alte state, în special cele cu care ele au aceeaşi identitate etnică,culturală, lingvistică sau religioasă, ori moştenire culturală comună, ca şi dreptul

acestor persoane de a participa la activităţile organizaţiilor neguvernamentale, atât lanivel naţional, cât şi internaţional.

În ceea ce priveşte drepturile persoanelor care fac parte din minorităţi,documentele internaţionale au consacrat ca normă fundamentală egalitatea în drepturişi nediscriminarea. Nediscriminarea înseamnă plasarea membrilor minorităţilor dintoate punctele de vedere pe picior de egalitate cu ceilalţi naţionali ai statului, prevenirea oricărei acţiuni care neagă indivizilor sau grupurilor de persoane egalitateade tratament şi suprimarea sau prevenirea oricărui comportament care neagă saurestrânge dreptul unei persoane la egalitate .

In acelaşi timp insa, egalitatea nu înseamnă în mod necesar tratament identic

în orice moment şi nu orice diferenţă de tratament este discriminare, dacă scopulurmărit este de a obţine un drept care este legitim, potrivit Pactului internaţional din1966 şi dacă criteriile folosite sunt raţionale şi obiective.

Normele dreptului internaţional adoptate în ultima perioadă pun accentul perespectarea identităţii persoanelor care fac parte din minorităţi ca atare, deşirecunoaşterea existenţei minorităţilor nu reprezintă o obligaţie în dreptulinternaţional.

Dreptul la identitate şi protecţia identităţii decurg, în ultimă analiză, din dreptul persoanelor şi al grupurilor umane de a fi diferite faţă de alte persoane şi grupuriumane. Desigur, diversitatea şi dreptul la diferenţă privesc numeroase aspecte,

din care numai unele se refer ă la persoanele care fac parte din minorităţi.Elementul “cultural” al identităţii, incluzând şi tradiţiile şi moştenirea culturală,dar şi dezvoltarea culturii, este foarte important pentru menţinerea identităţii persoanelor şi minorităţilor, fiind cel mai intim legat de identitatea lor distinctă.

In ultimă instanţă, cultura, religia, limba maternă reprezintă aspecte aleidentităţii persoanelor care fac parte din minorităţi şi ale minorităţilor; ele se regăsescîmpreună sau numai unele din ele, având o importanţă mai mare sau mai redusă îndefinirea identităţii acestora. Identitatea este în cele mai multe cazuri un fenomencomplex, cuprinzând limba, religia şi cultura specifice, ele însele strâns legate întreele, în interacţiunea lor firească; în unele cazuri, însă, persoane sau minorităţi pot

avea numai o identitate lingvistică sau religioasă distinctă; identitatea culturală, deregulă, nu poate fi separată de cea lingvistică sau de cea religioasă.

CAPITOLUL IVCONSTITUŢIA ROMÂNIEI, LEGI ŞI INSTITUŢII PENTRU PROTECŢIA

DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR OMULUI ÎN ROMANIA

Titlul II din Constituţia României, intitulat Drepturile, libert ăţ ile şiîndatoririle fundamentale , constituie unul dintre domeniile cele mai importante ale



reglementărilor constituţionale. El cuprinde nu numai o enumerare clar ă şicorespunzătoare a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, dar, în acelaşitimp enunţă garanţii de natur ă să asigure respectul ferm al acestora.14

Elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând convenţiile internaţionale privind drepturile omului; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte internaţionale ale drepturilor omului.

Titlul II cuprinde, de fapt, patru capitole, respectiv Capitolul I Dispozi ţ iicomune, Capitolul II Drepturile şi libert ăţ ile fundamentale, Capitolul III Îndatoririle fundamentale, Capitolul IV Avocatul Poporului.

Sub titulatura dispozi ţ ii comune sunt enunţate o serie de reglementări cucaracter general, considerate indispensabile pentru înţelegerea întregii problematici adrepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor. Este enunţată încă de la început ideeauniversalităţii, în sensul că toţi cetăţenii ţării beneficiază de drepturile şi libertăţileconsacrate prin Constituţie şi prin legi, asumându-şi totodată şi obligaţiilecorespunzătoare.15 Ideea de universalitate se coroborează la rândul său şi cu principiul egalit ăţ ii în drepturi, care statorniceşte egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa

legii, f ăr ă privilegii şi discriminări.Constituţia României stabileşte prin art. 16 alin. 3 că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoane care au numai cetăţenieromână şi domiciliul în ţar ă. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniuldrepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ci şi pentru autorităţile publice.16

O prevedere deosebit de importantă se refer ă la tratatele interna ţ ionale privind drepturile omului. Sediul materiei se găseşte în articolul 20 din Constituţie. Prin acestarticol, se consacr ă în mod expres teza suprema ţ iei dreptului interna ţ ional faţă dedreptul intern. Dispoziţiile constituţionale urmează să fie interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele şi cu celelalte tratate la

care România este parte.Categorii de drepturi şi libert ăţ i fundamentale ale cet ăţ enilor prevă zute de

Constitu ţ ia României

Capitolul 2 din Titlul II al Constituţiei se ocupă de enunţarea propriu – zisă adrepturilor şi libertăţilor fundamentale, pe parcursul a 28 de articole.

În ceea ce priveşte drepturile civile şi politice sunt enunţate : dreptul la viaţă şila integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, liberacirculaţie, dreptul la viaţă intimă, inviolabilitatea domiciliului, secretulcorespondenţei, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie,dreptul la învăţătur ă, dreptul la vot, dreptul de a fi ales, libertatea întrunirilor, dreptul

de asociere, interzicerea muncii for ţate,dreptul de petiţionare.În categoria drepturilor economice şi sociale pot fi încadrate dreptul la muncă şi protecţie socială, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la grevă, protecţia proprietăţii private, dreptul la moştenire, protecţia copiilor şi a tinerilor, protecţia persoanelor handicapate.

14 Duculescu Victor, Protec ţ ia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p.151;15 Idem, op.cit., p.152;16 Muraru Ioan, Drept constitu ţ ional şi Institu ţ ii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 197;



Articolul 49 al Constituţiei se refer ă la posibilitatea restrângerii exerci ţ iuluiunor drepturi sau libert ăţ i. Aceasta nu poate fi efectuată decât prin lege, în situaţiideosebite, cum ar fi apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori moralei publice, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale etc. Trebuie semnalată şidispoziţia potrivit căreia restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesar ă într-osocietate democratică, iar ea trebuie să fie propor ţională cu situaţia care a

determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu, neputându-se aduce atingereînsăşi existenţei dreptului sau libertăţii în cauză.

Avocatul Poporului

Capitolul IV al Titlului II din Constituţia României reglementează instituţia Avocatul Poporului.

Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani , iar rolul său este de aapăra drepturile şi libertăţile persoanelor fizice. Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor; el prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte anual, sau la cererea acestora.

CAPITOLUL V

ROMÂNIA ÎN RAPORT CU CONSILIUL EUROPEI ŞI CONVENŢIAEUROPEANĂ A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALEALE OMULUI

Situaţia drepturilor omului în România a înregistrat în ultimii ani o evoluţiedemnă de remarcat atât în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea unor noi proiectede acte normative, cât şi în ceea ce priveşte transpunerea practică a dispoziţiilor legale în vigoare.

Gravitatea violărilor drepturilor omului obligă însă la o cunoaştere extinsă lanivelul întregii populaţii, profundă, a normelor imperative în domeniu, aşa încât for ţa

coerectivă a statului, sesizat cu situaţii de natura celor menţionate, să poată fiexercitată prin organele sale cu atribuţii specifice.Populaţia trebuie să se simtă apărată de instituţiile statului, obligate să intervină

în situaţii de încălcare a drepturilor sale. Pentru ca ideea enunţată să capeteconcreteţe, cetăţenii trebuie să cunoască mijloacele pe care le au la dispoziţie prinînlăturarea cauzelor şi efectelor nerespectării dispoziţiilor legale.

Sigur, în ceea ce priveşte cadrul juridic existent se remarcă actele şi proiectelede acte normative de natur ă să asigure independenţa justiţiei, inamovibilitatea judecătorilor, cele care fundamentează r ăspunderea ministerială şi accesul lainformaţie, cele menite să asigure organizarea şi funcţionarea instituţiei avocatului

poporului. De asemenea se remarcă amendări succesive a legislaţiei în materiadrepturilor civile ale persoanelor, ale legislaţiei penale, inclusiv cea privindexecutarea pedepselor private de libertate, promovarea Legii cu privire la înlocuirea pedepsei cu închisoarea contravenţională cu munca în folosul comunităţii, astfel încâtsă se asigure o mai mare compatibilitate a legislaţiei şi practicii din România custandardele europene în domeniu.

Deşi s-au remarcat îmbunătăţiri progresive ale cadrului legal – decizialegislativă în sensul promovării respectului faţă de valorile dreptului omului, prinmodificarea şi completarea proiectelor de lege trimise Parlamentului, dar şi prin



schimbarea legislaţiei deja existente, fiind evidentă multitudinea actelor normativecare împietează asupra formării unei imagini de ansamblu, coerentă şi corectă nedeprins cu abisurile legale.

Având în vedere locul drepturilor omului în construcţia europeană, dar şi faptulcă prima jurisdicţie internaţională de protecţie a drepturilor fundamentale a fostasigurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – organ judiciar creat de

Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale – înşelegem să supunem atenţiei sistemul de organizare, structura şi funcţionarea Cur ţiiEuropene a Drepturilor Omuluisubliniând aspectele privind procedura în faţa Cur ţii,inclusiv cea de examinare a admisibilităţii cererilor, procedura referitoare la fond,audierea şi procedura în faţa marii Camere.1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950

La 5 mai 1949, la Strasbourg, a fost semnat Statutul Consiliului Europei ce aintrat în vigoare în 3 august al aceluiaşi an. Statutul, semnat de Belgia, Danemarca,Franţa, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Marii Britaniişi Irlandei de Nord punea bazele unei organizaţii politice supranaţionale de cooperare

interguvernametală şi parlamentar ă. Scopul declarat al Consiliului este, înconformitate cu Art. 1 din statut, realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi,în scopul apăr ării şi promovării idealurilor şi principiilor care constituie „moştenirealor comună”.

Principiile în funcţie de care-şi ordonează activitatea sunt: democraţia pluralistă, respectarea drepturilor omului şi statutul de drept.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentalea fost elaborată de către Consiliul Europei transpunând din plan ideatic principiileenunţate, în cel al realităţii ideale. Deschisa semnării la Roma la 4 noiembrie 1950, eaa intrat în vigoare în septembrie 1953.

În spiritul autorilor săi, se acţiona astfel pentru luarea primelor măsuri enunţateîn Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948.Convenţia, semnată iniţial de reprezentanţii a treisprezece guverne, între care,

pentru Franţa de Robert Schuman, reuneşte toate statele membre ale ConsiliuluiEuropei.

De notat că abia la patru ani de la semnarea convenţiei (18 mai 1954),Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei alege, pentru prima dată, membriiComisiei Europene a Drepturilor Omului, „în faţa căreia, în mod obligatoriu, începeaorice proces introdus în baza convenţiei”17. La 21.01.1959 Adunarea Consultativă Parlamentar ă a Consiliului Eurpoei alege, la rândul său, pentru prima dată, judecătorii

Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, chemată să examineze, după Comisie, uneledin aceste cauze şi să le soluţioneze prin hotărâri definitive şi obligatorii. Loculdrepturilor omului în construcţia europeană şi importanţa mecanismului Convenţieisunt factori deloc de neglijat. „Convenţia europeană nu se mulţumeşte să enumere unansamblu de drepturi, ea le garantează imediat fiecărie persoane, ţinând de jurisdicţia păr ţilor contractante. Ea stabileşte un sistem internaţional de protecţie colectivă a

17 Marin Voicu – Prefaţă la „Jurisprudenţa Cur ţii Europene de Drepturilor Omului” – prima ediţie în limba română – 1997 - IRDO



acestor drepturi – procedur ă unică în felul ei – care poate să funcţioneze la iniţiativastatelor, ca şi a particularilor... Individul, până atunci izolat şi ignorat în rapoturiledintre state, devine o persoană, un cetăţean în comunitatea naţiunilor europene.”18

Convenţia obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetăţenilor. Condiţia pentru ca aceasta să opereze era aceea ca statele să accepte jurisdicţia reglementată de aceasta. De notat că ea le acorda persoanelor fizice,

organizaţiilor nonguvernamentale sau grupurilor de particulari, dreptul de a se plângeatunci când considera că unul sau mai multe drepturi le-au fost încălcate.

Timpul a demonstrat că sunt necesare completări, nuanţări sau modificăriradicale ale prevederilor sale. Spiritul în care a fost enunţat a r ămas însă acelaşi înciuda celor 11 protocoale care, în fapt, n-au f ăcut altceva decât să accentuezenecesitatea respectării drepturilor protejate sau să adauge altele precum dreptul la proprietate, libertatea de circulaţie, libertatea alegerilor, drepturi sociale, civile,economice şi culturale diverse.

Prin Convenţie se creea practic un mecanism de control internaţional care seadăuga mecanismelor naţionale, toate statele membre acceptând competenţa

organului acestei convenţii: Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest organismde apărare a drepturilor omului la nivel internaţional şi regional are rolul unei instanţeinternaţionale cu caracter subsidiar căilor de atac interne.

Se poate apela la litera Convenţiei în condiţiile în care violările drepturilor omului mai persistă în ciuda apelării la ansamblul jurisdicţional intern. Astfel, înmomentul epuizării tuturor căilor de atac interne, dacă cineva se consider ă încontinuare lezat, iar dreptul invocat se găseşte „expresis verbis” consacrat înConvenţie, poate formula o plângere într-un interval fix determinat de 6 luni.

Aşadar, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se acţiona pentruluarea primelor măsuri originale de asigurare a unei garanţii efective a drepturilor

enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948.Convenţia consacra pe de o parte o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politiceşi stabilea, pe de altă parte, un sistem privind garantarea respectării obligaţiilor asumate de statele contractante. Trei instituţii împăr ţeau resposabilitatea acestuicontrol:

- Comisia Europeană a drepturilor Omului – instituită în 1954;- Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în 1959 şi- Comitetul de Miniştrii ai Consiliului Europei, compus din miniştrii

Afacerilor Str ăine ai statelor membre sau reprezentanţii acestora.După Convenţia din 1950, statele contractante şi, acolo unde acestea din urmă

aveau să accepte dreptul la recurs individual, reclamaţii/petiţionarii individuali(particulari, grupe de particulari sau contractante care, aşa cum estimau, au violatdrepturile garantate prin Convenţie.

Cererile f ăceau mai întâi obiectul unui examen preliminar în Comisie, carestatua admisibilitatea lor. Acelea care erau reţinute lăsau loc unei tentative dereglementare amiabilă. În caz de eşec, Comisia redacta un raport ce stabilea faptele şi

18 Declaraţie a lui Fr. Mitterrand, în calitate de preşedinte al Franţei, susţinută într-o întrunire oficială cu preşedinteleItaliei prof. univ. dr. Tanner Beygo – „Spre o Curte Europeană unică a Drepturilor Omului” revista Drepturilor omului”,anul V nr. 3/1995



formula un aviz asupra fondului cauzei. Raportul era transmis Comitetului deMiniştri.

Acolo unde statele apărate aveau să accepte jurisdicţia obligatorie a Cur ţii,Comisia şi toate statele interesate dispuneau de un interval de 3 luni, numărate de latransmiterea raportului la Comitetul de Miniştri pentru a aduce cauza în faţa Cur ţii înscopul luarii de către aceasta a unei decizii definitive. Particularii nu erau admişi să

sesizeze Curtea, situaţie care va fi modificată prin completarea convenţiei prinProtocolul nr 11.

Dacă o cauză nu era adresată Cur ţii, Comitetul de Miniştri decidea dacă acestaviola sau nu Convenţia şi acorda victimei, dacă era cazul, o „satisfacţie echilibrată”.Era în aceeaşi măsur ă responsabil de supravegherea executarii hotărârilor Cur ţii.

Din 1993 România a devenit membr ă cu drepturi depline a Consiliului Europeişi în anul următor (20.06.1994) a ratificat Convenţia şi cele 11 protocoale adiţionale.

„Semnând Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale la 7 oct. 1993, chiar în ziua ader ării sale la Consiliul Europei, Româniaa intors pagina totalitarismului şi şi-a f ăcut intrarea în clubul democraţiilor europene.

Ratificând respectiva convenţie..., România a recunoscut oricărei persoane apar ţinând jurisdicţiei sale drepturile şi libertăţile definite în acest instrument şi, acceptând înacelaşi timp dreptul la recurs individual la Comisia Europeană a Drepturilor Omului,ea a subscris la un sistem internaţional şi chiar supranaţional de control. Ea aacceptat, astfel, obligaţiile care decurg din aceasta şi „disciplina” care rezulta deaici.”19

Documentele menţionate – Convenţia, Protocoalele, într ă în sfera art. 20 alConstituţiei, conform căreia drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate înconcordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelaltetratate al care România este parte; în caz de neconcordanţă cu legislaţia internă,

potrivit principiului „self executing”, acestea au prioritate. În consecinţă, ConvenţiaEuropeană a Drepturilor Omului a dobândit aplicabilitate directă în dreptul internromân.2. Evoluţia anterioară

„Prin Convenţia din 1950 au fost creeate o Comisie Europeană şi o CurteEuropeană a Drepturilor Omului”20, prima cu rol de a examina cazurile propuse destatele păr ţi, dar şi plângerile individuale contra acelor state care acceptă o asemenea procedur ă printr-o declaraţie expresă şi ultima cu rol de a examina ligitiile care-i suntsupuse de Comisie sau de un stat membru, dacă statul vizat a acceptat printr-odeclataţie expresă jurisdicţia Cur ţii.

După intrarea în vigoare a Convenţiei, 11 protocoale adiţionale au fostadoptate. Protocoalele nr. 1, 4, 6 şi 7 au adăugat drepturi şi libertăţi celor consacrate prin Convenţie. Protocolul nr. 2 a dat Cur ţii puterea de a pronunţa avize consultative.Protocolul nr. 9 a deschis recurenţilor individuali posibilitatea de a a duce cauza lor înfaţa Cur ţii, sub rezerva ratificării. Protocolul nr. 11 a resturcturat prin Convenţie şi procedura înainte de a fi continuată în faţa acestora.

19 Vincent Berger – Prefaţa la „Jurisprudenţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omului” – prima ediţie în limba română – 1997 - IRDO20 Dr. I. Diaconu, „Drepturile omului”, IRDO, Bucureşti, 1993



Pe măsur ă ce necesitatea Convenţiei şi eficacitatea sa pentru protecţiadrepturilor omului deveneau tot mai cunoscute şi un număr crescut de state auacceptat dreptul la recurs individual, cauzele supuse Comisiei şi Cur ţii se înmulţeau.Procedura în faţa Comisiei şi a Cur ţii era adesea atât de lungă – până la 6 ani chiar,încât se ajungea să fie în contradicţie cu una din dispoziţiile Convenţiei referitoare ladreptul de a se face dreptate într-un termen rezonabil.

„Creşterea numărului de plângeri, complexitatea lor crescândă şi extindereageografică a Consiliului Europei”21 – de la 10/12 state membre pentru care a fostconcepută Convenţia la 35/40 au fost identificate drept cauze ce au f ăcutindispensabilă revizuirea Convenţiei. Statisticile vremii au demonstrat că revizuireamecanismului de control era indispensabilă pentru a-i într ări eficacitatea.

„Începând cu 1980 creşterea numerelor cauzelor aduse în faţa organelor Convenţiei a adus din ce în ce mai multă bătaie de cap pentru păstrarea duratei procedurilor în limite acceptabile. Problema se agrava odată cu adeziunea noilor statecontractante începând din 1990. Deci de la 404 cauze în 1981 Comisia va înregistra2037 în 1993 şi 4750 în 1997. Prin urmare numărul dosarelor neînregistrate sau

provizoriu deschise pentru că în cursul aceluiaşi an 1997 se ridica la mai mult de12000. Cifra pentru Curte reflecta o situaţie analogă: 7 cauze adresate în 1981, 52 în1993 şi 119 în 1997.”

3. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Parte a dreptului intern3.1. Izvoarele şi caracterele generale ale Convenţiei3.1.1. Izvoarele Convenţiei

Declaraţia universală din 10.12.1948 şi Convenţia Europeană din 04.11.1950au constituit primele mari „unde de şoc” ale cruciadei pentru protecţia drepturilor omului, ca efect primordial al celui de-al Doilea R ăzboi Mondial.

Sintagma istorică formulată de marele Rene Cassin: „A proteja orice persoană şi drepturile tuturor oamenilor” a constituit şi r ămâne idealul la care a r ăspunsDeclaraţia Universală şi pilonul central al acestei Căr ţi a Drepturilor Omului,completată prin cele două pacte ale Naţiunilor unite, intrate în vigoare în anul 1966.22

R ăspunzând în plan regional – european acestei mari necesităţi, Congresul dela Haga (mai 1948), convocat de Mişcarea Europeană23 a afirmat ideea uneiConvenţii Europene şi proiectul unui Consiliu European, această „convenţie fiindconsiderată ca o axă a eforturilor spre o Europă unită”.

De fapt, aceasta se exprimă clar în Preambulul Convenţiei, relevându-se că „scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mult mai strânsă între membrii

săi”, iar „unul dintre mijloacele de a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltareadrepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.S-a convenit atunci că această Convenţie trebuie să fie numitorul comun al

democraţiilor occidentale şi să conţină „criteriile la care trebuie să r ăspundă regimurile politice pentru a merita numele de democraţii”.

21 „Drepturile Omului” – revisă editată de IRDO, anul VII, nr. 1/199722 Pactul care cuprinde drepturile civile şi politice şi pactul referitor la drepturile economice, sociale şi culturale23 Organizaţie privată a unor militanţi pentru unitatea europeană



Redactarea textului Convenţiei este rodul colabor ării Comitetului de Miniştricu Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, în timpul şi după epuizarealucr ărilor Comitetului de exper ţi guvernamentali şi ale Conferinţei înalţilor funcţionari din anul 1950, impulsionaţi de unele din marile personalităţi europene aletimpului: R. Cassin, R. Schuman, Pierre-Henri Teitgen, Henri Rolin, Sir DavidMaxwell şi alţii.

Doctrina Convenţiei24

afirmă că principalele surse de insiraţie ale aceseia aufost Declaraţia Universală şi proiectul Pactului referitor la drepturile politice şi civile(în forma sa din 1949).3.1.1.1. Convenţia Europeană şi Declaraţia Universală

Aşadar, filiaţia Convenţiei la Declaraţie este netăgăduit, în preambululConvenţiei fiind în mod solemn subliniat ataşamentul la principiile şi valorileenunţate în Declaraţia Universală şi faptul că garanţia colectivă nu va primi decâtanumite drepturi înscrise în aceasta.

Proiectul elaborat de Comisia pe probleme juridice a Adunării Parlamentare aConsiliului Europei era întocmit prin referire explicită la textele Naţiunilor Unite, iar

în redactarea actuală anumite articole au fost transpuse aproape literal.25

Marile principii sunt, de altfel, comune:• În Declaraţia Universală ideeea principală este că libertatea persoanei a

că pătat o valoare imprescriptibilă şi internaţională. Aceasta înseamnă că omul deţine, pentru sine, un ansamblu de drepturi opozabile tuturor, şi în particular, statelor suverane.

• Esenţa protecţiei drepturilor omului se bazează în sistemul european „peaceastă afirmaţie fundamentală: orice om, urmare a originii sale, a naturii şidestinului său, are drepturi imprescriptibile faţă de care nu ar trebui să prevaleze nici o raţiune de stat26”.

• Plecând de la ideea că oamenii sunt toţi membrii ai unei familii, DeclaraţiaUniversală prevede că aceştia se nasc liberi şi egali cu demnitate şi cadrepturi şi că fiecare se poate prevala de la toate drepturile „f ăr ă nici odeosebire în special de rasă, sex, religie, naţionalitate sau în orice altasituaţie”.

• Acestei Formulări îi corespunde art. 1 din Convenţie, conform căruiadrepturile omului sunt recunoscute oricărei persoane ce se află sub jurisdicţiaunui stat contractant, oricare ar fi naţionalitatea sau statutul sau în cadrulsocietăţii şi f ăr ă nici o discriminare. (art. 14)

În afara acestor principii fundamentale, „legislatorul european” a trebuit deci să

concretizeze diversele libertăţi care fac obiectul unei anumite protecţii, DeclaraţiaUniversală constituind text de referinţă par ţial, date fiind particularităţile ConvenţieiEuropene.

Dintre drepturile enunţate în Declaraţia Universală, autorii Convenţiei au inclusîn Titlul I din Convenţie pe toate acelea care se raliază la ideea de libertate politică:

24 G. Cohen-Jonathan, „la Convention Europeene des Droites de l’Homme”, Ed. Economică, 1989, Marseille, p.1025 A se compara art. 17 din Convenţie cu art. 30 din Declaraţia universală a Drepturilor Omului sau art. 9 par. 1 dinConvenţie cu art. 18. din Declaraţie26 Formularea apr ţine unuia dintre redactorii Convenţiei, P. H. Teitgen



dreptul de viaţă (2), interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante (3),siguranţa (5), dreptul la un proces echilibrat (6), respectarea vieţii private şi familiale(8), libertatea de expresie şi a informaţiei (10), libertatea conştiinţei şi a religiei (9),libertatea de întrunire şi de asociere (11); ele vor fi completate prin protocoaleleadiţionale adoptate ulterior (1-12).

În raport cu textul Declaraţiei Universale, lipsesc şi alte drepturi şi libertăţi,

dintre cele mai semnificative „drepturile sociale”27

.

3.1.1.2. Convenţia Europeană şi Pactul O.N.U. asupra drepturilor civile şipolitice (1966)

În prezent, majoritatea statelor păr ţi au ratificat Pactul28 adoptat în anul 1966.În ceea ce priveşte lista drepturilor garantate după 1949, statele membre ale CosiliuluiEuropei vor continua să se inspire din instrumentele O.N.U. şi vor completa parteanormatică a Convenţiei, adoptând Protocoalele adiţionale ulterior.

Mai există totuşi diferenţe între conţinutul normativ al Pactului în versiunea sadefinitivă şi cel al Convenţiei Europene29.

Totuşi, Pactul a constituit o sursă de inspiraşie limitată pentru Covenţie. Astfel, pactul intezice la art. 20 orice propagandă în favoarea r ăzboilului şi orice apel la uranaţională, rasială sau religioasă, iar statele membre ale Consiliului European şi-auar ătat ostilitatea faţă de un asemenea articol deoarece imprecizia termenilor săi poateda naştere la abuzuri şi acuzaţii f ăr ă fundament, mai bine zis, la presiuni inadmisibilefaţă de mass-media. Tot astfel şi în privinţa dreptului popoarelor de a dispune de eleînsele şi a dreptului persoanelor apar ţinând minorităţilor şi nu pe acestea în sine.

Diferenţa fundamentală între cele două instrumente juridice rezidă în sistemulde control: mecanismul pur facultativ al plângerilor la scar ă universală ofer ă mult mai puţine garanţii decât sistemul jurisdicţional de Convenţie, care r ămâne exemplar în

raport cu toate celelalte.

3.1.2. Caracterele generale ale ConvenţieiÎn mai 1948, la Congresul de la Haga al Mişcării Europene s-a propus crearea

unei Cur ţi de Justiţie pe care orice cetăţean să o poată sesiza cu un recurs în cazulviolării drepturilor sale fundamentale.

A fost, însă, înfiinţată mai întâi o Comisie Europeană însărcinată să facă „trierea” cererilor, anticipând uneori asupra fondului cauzei din stadiul deadmisibilitate.

Întrucât, în prima fază, până la recunoaşterea jurisdicţiei obligatorii,

competenţa Cur ţii nu era decât facultativă, a trebuit să se prevadă intervenţiaComitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru soluţionarea cazurilor ce nu vor

27 P. H. Teigen consemnă în acest sens, în raportul Comisiei Juridice a Consiliului Europei, că „se cuvine să începem cuînceputul şi anume să fie garantată democraţia politică în cadrul Uniunii Europene, apoi să fie coordonate economiilenoastre înaintre de a trece la generalizarea democraţiei sociale”28 România l-a ratificat în anul 197429 A se vedea studiul „Raporturile dintre Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Pactul Naţiunilor Unite asupradrepturilor civile şi politice” în Regionalism şi Universalitate în dreptul internaţional şi contemporan”, Pedone, paris,1977, p.318



fi înaintate Cur ţii, mai ales că dreptul la recurs individual în faţa Comisiei era elînsuşi facultativ.

Sistemul a fost, însă, îmbunătăţit progresiv şi, în profida greutăţilor întâmpinate, şi-a păstrat caracterul jurisdicţional predominant, în special datorită acceptarii totale a dreptului la recurs individual, ce se afla la originea punerii înaplicare a controlului internaţional în marea majoritate a cazurilor.

În prezent, acest mecanism, mult îmbunătăţit prin intrarea în vigoare aProtocolului nr. 11, confer ă persoanei un statut privilegiat pentru apărarea drepturilor sale în faţa Cur ţii Europene, pe care poate sesiza direct. Făr ă îndoială, acesta dinurmă nu este singurul instrument original din lume. Aşa de exemplu, mai există mecanismul de garantare instituit în cadrul Convenţiei Americane referitoare ladrepturile omului, intrată în vigoare la 18 iulie 1978, care instituie dreptul la o cerereinterstatală (deşi recursul individual este deschis de drept). În ceea ce priveşte CartaAfricană a drepturilor omului şi ale popoarelor, aceasta a intrat în vigoare la 21octombrie 1986 şi a fost ratificată de 41 de state, iar mecanismul său de control este,totuşi, mult mai puţin elaborat decât cel al Convenţiei Europene.

3.1.2.2. Drepturile garantate în ConvenţieLista drepturilor garantate figurează în textul de bază al Convenţiei (Titlul I), precum şi Protocoalele adiţionale. În afara unor dispoziţii cu conotaţie socială (libertate sindicală, interzicerea muncii for ţate, ş.a.) şi a unui drept cu caracter economic (respectarea bunurilor), toate sunt, în esenţă, drepturi civile şi politice.

Unele state au manifestat reticenţe şi rezerve în ratificarea Convenţiei şi maiales a Protocoalelor aditionale, până în anii 80.

De exemplu, Franţei i-au trebuit 24 de ani de reflecţie înainte de a ratificaConvenţia (1974), dar ea şi-a însuşit ulterior, foarte rapid, angajamentelefundamentale, întrucât a ratificat toate protocoalele normative.

Un alt factor de relativism a privit formularea de rezerve rationale materiae decătre unele state, contestate sever de altele şi infirmitate de jurisprudenţa Cur ţii.Se recunoaşte că dreptul Convenţiei este, în mare parte, un drept jurisprudenţial

şi evolutiv, iar principiile de interpretare impuse de Curte au contribuit la precizareaşi extinderea câmpului lor de aplicare. Edificator este că preocuparea predominantă afost de a asigura drepturilor garantate o adevărată eficacitate întrucât „scopulConvenţiei constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şiefective”. Ca urmare, drepturile enunţate nu generează numai simple obligaţii deabţinere, ci reclamă unoeri „măsuri pozitive din partea statului contractant”.

Jurisprudenţa europeană a statuat că obligaţiile statului pot merge până la

protejarea unei persoane faţă de ingerinţele unor ter ţi.Remarcabil este că, în mod sistematic, Curtea considera Convenţia ca „uninstrument viu” ce trebuie interpretat „în lumina concepţiilor ce prevalează în zilelenoastre în societăţile democratice”.

Jurisprudenţa Cur ţii a subliniat dinamismul interpretării Convenţiei, caretrebuie totuşi să ţină cont de tradiţiile juridice naţionale şi de concepţiile morale proprii unui stat şi, în acelaşi timp, să aprecieze la justa lor valoare interesele generale pe baza cărora o societate trebuie sa-şi asigure părerea. Îndatorirea sa primordială esteaceea de a realiza, la nivelul cel mai ridicat, o conciliere sau mai curând „un echilibru



just între apărarea interesului general al Comunităţii şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului, atribuind o valoare specială acestora din urmă”.

Dinamismul interpretării jurisprudenţiale a condus, în plus, în nenumăratedomenii, la crearea unui drept „european” autonom şi a unei jurisprudenţe originale,concrete şi prestigioase.

Este în afara scopului ei tendinţa de a interpreta Convenţia la modul textual şi

naţional, deşi dreptul Convenţiei este un drept evolutiv şi autonom.Acest drept, chiar dacă nu acoper ă toate ipotezele în care libertatea omului

într ă în discuţie, costituie un standard de valoare recunoscut unanim.

4. Aderarea României la Consiliul Europei, ratificarea Convenţiei şi dreptul derecurs individual4.1. Aderarea la Consiliul Europei

Statutul de invitat special a fost primit de România din anul 1991, la nivel deParlament (la 01.02.1991) şi, apoi de Guvern (prin aderarea la 19.12.1991 la

Convenţia Culturală Europeană).Consiliul Europei a decis primirea României ca membru cu drepturi depline ladata de 7 octombrie 1993, ceea ce a determinat reprezentarea ţării noastre înorganismele Consiliului Europei30: Adunarea Parlamentar ă, Comisiile de Specialitate,Comitetul de Miniştri şi Comitetul de Delegaţi, Congresul puterilor locale şiregionale, etc.

4.2. Ratificarea Convenţiei Europene Ca membr ă a Consiliului Europei, ţara noastr ă a ratificat un număr mare de

Convenţii elaborate şi adoptate de Consiliul Europei31, între care cele mai importante

sunt:• Convenţia Culturală Europeană;• Carta Socială Europeană şi• Carta Social Europeană revizuită;• Carta autonomiei locale;• Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor;• Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sautratamentelor inumane ori degradante şi ambele protocoale adiţionale;• Convenţia europeană privind adopţia;• Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Roma 1950, precum şi cele 11 protocoale adiţionale32.

30 - 10 parlamentari membri în delegaţia României şi 10 parlamentari români supleanţi;- 10 titulari şi 10 supleanţi în delegaţia ţării noastre la Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa;- în Comitetul de delegaţi – ambasadorul României şi Comitetul de Miniştrii, ministerul Afacerilor Externe.

31 Din cele peste 170 de Convenţii şi protocoale adoptate de C.E. până la 31.12.2000, România a ratificat peste 50.32 Cel de-al 12-lea Protocol adoptat la 04.11.2000 la Roma nu a fost ratificat încă, iar Convenţia a fost ratificată prinLegea nr. 30/18.05.1994 (M. Of. Nr.130/94); prin Legea nr. 79/6.06.1995, publicată în M. Of. Nr. 147/1955, a fostratificat şi Protocolul nr. 11 referitor la reforma Cur ţii Europene.



Începând cu data de 20.06.1994, România a recunoscut şi jurisdicţia C.E.D.O.odată cu dreptul la recurs individual al cetăţenilor împotriv hotărârilor instanţelor naţionale, în conformitate cu art. 46 (1) din Convenţie: „Fiecare dintre Înaltele Păr ţiContractante poate, în orice moment să declare că recunoaşte ca obligatorie de dreptşi f ăr ă o convenţie specială jurisdicţională Cur ţii privind toate cauzele referitoare lainterpretarea şi aplicarea prezentei Convenţii”.

4.2. Preeminenţa Convenţiei în dreptul intern român

După cum rezultă din titlu şi din textul Convenţiei, aceasta are ca obiect„apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor omului şi a libertăţilor fundamentale” şica misiune „ să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală”33.

Potrivit art. 57 din Convenţie „oricare Înaltă Parte Contractantă va furniza, lasolicitarea Secretariatului General al Consiliului Europei, explicaţiile cerute asuprafelului în care dreptul său intern asigur ă aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor

acestei Convenţii”.Pe de altă parte, art. 60 prevede că „nici o dispoziţie din prezenţa Convenţie nuva fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei Păr ţi contractante.

Din aceste două articole rezultă spiritul şi finalitatea Convenţiei, precum şiraportul direct al acesteia cu dreptul intern al statelor care au ratificat-o.

Convenţia face parte din dreptul nostru intern întrucât, potrivit art. 11(2) dinConstituţia României – „tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte dindreptul intern”.

Dar ea are şi preeminenţa, nu numai în virtutea principiului primatului

dreptului internaţional, ci şi pentru că aceasta este consacrată printr-o normă constituţională. Într-adevăr, conform art. 20 din Constituţie „dispoziţiileconstituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicateîn concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cucelelalte tratate la care România este parte.

În cazul în care există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare ladrepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementărilw internaţionale”.

Prin aceasta se asigur ă garanţii efective şi concrete pentru aplicarea normelor Convenţiei în dreptul intern, atât în privinţa calităţii legii naţionale, cât şi în

interpretarea şi aplicarea cesteia, jurisprudenţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omuluiavând un important rol director.

CAPITOLUL VIDREPTURILE OMULUI IN CADRUL UNIUNII EUROPENE; CARTA

DREPTURILOR FUNDAMENTALE

33 Din Preambul, alin. 5



Deşi tratatele prin care au fost create iniţial comunităţile europene nu conţin prevederi referitoare la protecţia drepturilor omului, având un conţinut exclusiveconomic, in cadrul Uniunii Europene s-a admis treptat, in primul rând ca urmare a jurisprudenţei Cur ţii Europene de Justiţie, că respectarea drepturilor fundamentale aleomului, recunoscute şi protejate de constituţiile statelor membre , ca şi de tratateleinternaţionale în acest domeniu acceptate de statele membre, constituie o parte

integrantă a dreptului comunitar.Cele trei instituţii comunitare- Parlamentul European, Consiliul si Comisia-au

adoptat declaraţii comune in 1977 si 1986 privind drepturile fundamentale aleomului, în care au subliniat importanţa pe care o acordă acestor drepturi şi audeclarat că, în exercitarea competenţelor lor şi în urmărirea scopurilor comunităţilor,ele respecta şi vor continua să respecte aceste drepturi.

Tratatul de la Maastricht din 1992 a prevăzut că Uniunea Europeană varespecta drepturile fundamentale garantate de Convenţia din 1950 privind drepturileşi libertăţile fundamentale ale omului, adoptată în cadrul Consiliului Europei, şi detradiţiile constituţionale ale statelor membre. Potrivit tratatului de la Amsterdam din

1997, Uniunea este bazată pe principiile libertăţii, democraţiei şi respectăriidrepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Respectarea acestor principii a fost prevăzută şi ca o condiţie a solicitării calităţii de membru şi a ader ării la Uniune, precum şi ca temei pentru aplicarea de sancţiuni statelor membre responsabile deîncălcări serioase şi persistente ale drepturilor omului.

In procesul integr ării, competenţele instituţiilor comunitare au inclus treptataspecte privind problemele sociale, angajarea in munca, educaţia, cultura, sănătatea publică, coeziunea economică şi socială; ca urmare, respectarea drepturilor omului adevenit una din preocupările centrale ale Uniunii.

In numeroase hotărâri ale Cur ţii Europene de Justiţie, au fost aplicate principii

cum sunt nediscriminarea, mai ales cea între bărbaţi şi femei şi cea pe baza decetăţenie, dreptul la proprietate, exercitarea libera a activităţilor economice şicomerciale, respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi corespondenţei,dreptul de circulaţie liber ă şi de şedere pentru cetăţenii statelor membre, ca şi drepturilegate de asigurarea unui proces just şi echitabil.

In 2002, Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa a şefilor de stat si deguvern ai statelor membre a adoptat Carta drepturilor fundamentale ale omului, carecu mici modificări a fost adoptată de Conferinţa Interguvernamentală din 2004, pentru a fi introdusă în noul tratat al Uniunii. În final, Carta drepturilor fundamentaleeste consacrată în tratatul de reformă, adoptat la Lisabona în noiembrie 2007 ca

document juridic obligatoriu şi se prevede obligaţia instituţiilor de a o pune înaplicare, desigur în cadrul general al tratatelor şi al dreptului comunitar.Carta reafirmă drepturile care rezultă în principal din tradiţiile constituţionale şi

din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,din Cartele socialeadoptate de Uniune şi de Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Cur ţii deJustiţie a Uniunii Europene şi a Cur ţii Europene a Drepturilor Omului.

Drepturile înscrise în Cartă sunt grupate pe titluri, astfel:



-demnitatea (dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicereatorturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicereasclaviei şi a muncii for ţate);

-libertăţile(dreptul la libertate şi securitate, respectarea vieţii private şi defamilie, protecţia datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi de a întemeia ofamilie, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de exprimare şi de

informare, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptulla educaţie, libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă, libertatea de adesf ăşura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţia incaz de str ămutare, expulzare şi extr ădare);

-egalitatea(egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală,religioasă şi lingvistică, egalitatea între femei şi bărbaţi, drepturile copilului,drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);

-solidaritatea(dreptul lucr ătorilor la informare şi la consultare în cadrulîntreprinderii,dreptul de negociere şi de acţiune colectivă, dreptul de acces laserviciile de plasament, protecţia în cazul concedierii nejustificate, condiţii de muncă

echitabile şi corecte, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul demuncă, viaţa de familie şi viaţa profesională, securitatea socială şi asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la serviciile de interes economic general, protecţiamediului, protecţia consumatorilor);

-drepturile cetăţenilor(dreptul de a alege şi a fi ales în ParlamentulEuropean, dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, accesul la mediatorul european, dreptulde petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consular ă);

-justiţia(dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, principiile legalităţii şi propor ţionalităţii

infracţiunilor şi pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune).Carta conţine „drepturi” şi „principii”; drepturile subiective trebuie respectate

ca atare, în timp ce principiile trebuie puse în aplicare prin intermediul actelor legislative sau executive (adoptate de Uniune în cadrul competenţelor sale sau destatele membre, în aplicarea dreptului comunitar).Principiile nu dau naştere unor drepturi imediate, ci creează obligaţia unei acţiuni pozitive a instituţiilor Uniunii sau a statelor membre. Exemple de principii: privinddrepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap, dreptulmuncitorilor la informare şi consultare; unele texte conţin atât drepturi, cat şi principii

(cele referitoare la egalitatea între femei şi bărbaţi, la viaţa de familie şi la securitateasocială).Pentru prima dată instituţiile judiciare comunitare şi tribunalele naţionale vor

avea competenţa de a judeca litigii privind încălcări ale drepturilor fundamentaleînscrise în Cartă, ca parte a dreptului comunitar; ansamblul instituţiilor şi mijloacelor de protecţie, care asigur ă aplicarea dreptului comunitar, devin aplicabile cu privire ladrepturile fundamentale enunţate.

Observăm că sunt incluse atât drepturi civile şi politice-care în cadrulConsiliului Europei sunt reglementate prin Convenţia din 1950 şi protocoalele



adiţionale la aceasta şi sunt protejate prin jurisdicţia Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi drepturi economice, sociale şi culturale, care în sistemul ConsiliuluiEuropei sunt reglementate prin alte documente şi nu fac obiectul jurisdicţiei Cur ţiidecât par ţial, din punctul de vedere al principiului nediscriminării.

Pentru prima dată drepturi economice, sociale şi culturale (unele redactateîn termeni imperativi spre deosebire de alte documente internaţionale, în sensul că

orice persoană are dreptul) vor face obiectul unei protecţii judiciare în planinternaţional

Totodată, reţine atenţia formularea unora din drepturile fundamentale întermeni mai generali decât în alte documente; aceasta va face necesar, în caz delitigii, să se recurgă la explicaţiile elaborate sub autoritatea prezidiului Convenţieieuropene şi, desigur, la convenţiile din cadrul Uniunii şi al Consiliului Europei şi la jurisprudenţa celor doua Cur ţi. Explicaţiile prezintă la fiecare din articole izvorul prevederii respective-fie Convenţia europeană din 1950 sau protocoale adiţionale laaceasta, fie alte convenţii adoptate în cadrul Consiliului Europei sau al UniuniiEuropene,fie decizii ale Cur ţii de Justiţie ori ale Cur ţii Europene a Drepturilor

Omului, fie tratate internaţionale acceptate de statele membreSe prevede că dispoziţiile Cartei sunt obligatorii pentru instituţiile, organele,oficiile şi agenţiile Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, f ăr ă a extindedomeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţei acesteia, f ăr ă a-imodifica competenţele şi sarcinile şi f ăr ă a crea competenţe şi sarcini noi.

Se prevede posibilitatea unor restricţii în exercitarea drepturilor fundamentalecu respectarea principiului propor ţionalităţii, dacă sunt necesare şi numai dacă r ăspund efectiv unor obiective de interes general recunoscute de Uniune saunecesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

Pentru asigurarea coerenţei necesare între Carta drepturilor fundamentale şi

Convenţia europeană din 1950, se prevede că, în măsura în care unele drepturicorespund celor garantate prin Convenţia europeană, înţelesul şi sfera lor de aplicare,ca şi restricţiile admise, sunt identice cu cele din Convenţia europeană; mai ales înceea ce priveşte restricţiile, legiuitorul trebuie să respecte normele instituite înaplicarea Convenţiei europene a drepturilor omului, care devin aplicabile automat,f ăr ă a se aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii. Se prevede în mod expres că nivelul protecţiei asigurate de Cartă nu poate fi niciodată inferior celui garantat prinConvenţia europeană.

CAPITOLUL VIIPOSIBILE LIMITĂRI ALE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

În unele cazuri strict prevăzute de lege, exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţie poate fi limitată. Orice limitare trebuie să fie prevăzută de lege şi nu poate fi mai mare decât permit prevederile ConvenţieiEuropeane pentru protecţia Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale.



De asemenea, restrângerile care, în termenii Convenţiei, sunt aduserespectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele aufost prevăzute.

Menţionăm mai jos unele prevederi din Convenţia Europeană pentru protecţiaDrepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale care pot fi considerate ca fiindlimitări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Dreptul la viaţă: Art. 2, alin. 2 din Convenţie: Moartea nu este considerată cafiind cauzată prin încălcarea prevederilor Convenţiei în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesar ă la for ţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei

persoane legal deţinute;c) pentru a reprima, conform legii, tulbur ări violente sau o insurecţie.

Munca for ţată, art. 4, ali. 3, din Convenţie: Nu se consider ă muncă for ţată sau obligatorie în sensul prezentului articol:

a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în

condiţiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenţie sau în timpul în care seaflă în libertate condiţionată;b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă

serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru esterecunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;

d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.Dreptul la libertate şi la siguranţă – art. 5: Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi

potrivit căilor legale:a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunalcompetent;

b) dacă a f ăcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentrunesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori învederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că asăvâr şit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitateade a-l împiedica să săvâr şească o infracţiune sau să fugă după săvâr şirea

acesteia;d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sasub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţaautorităţii competente;

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicomansau a unui vagabond;



f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentrua o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedur ă de expulzare ori de extr ădare.Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile – art. 9, alin. 2: Libertatea

de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeridecât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Libertatea de exprimare – art. 10, alin. 2, din Convenţie. Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi,condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sausiguranţa publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau amoralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea deinformaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi impar ţialitatea puterii judecătoreşti.

CAPITOLUL VIIIRESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN SITUAŢII SPECIALE

1. Noţiuni privind delimitarea termenului de „situaţii speciale”Dreptul la viaţă este un drept fundamental al omului, prevăzut în Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, acesta fiind asigurat şi garantat tuturor persoanelor.Consider ăm aşadar că se pot numi persoane aflate într-o situa ţ ie special ă,

acelea care nu pot sau, nu mai pot hotărî singure, asupra modului de organizare şiducere a traiului, respectiv persoanele faţă de care se ia măsura internării voluntaresau nevoluntare într-o unitate spitalicească de profil pentru persoanele cu afecţiuni

neuropsihice, persoanele private de libertate în urma unei hotărâri judecătoreşti, fie încazul arestaţilor preventiv, fie în cazul condamnărilor r ămase definitive, precum şicopiii instituţionalizaţi.

2. Obiectivele Regulilor europene pentru penitenciare.Obiectivele de bază ale Regulilor europene pentru penitenciare34 sunt:

- să stabilească un aranjament minim de norme care să cuprindă toateaspectele administr ării unui penitenciar

- să servească drept stimul administraţiilor penitenciare pentru a-şi dezvoltao politică, o gestiune şi o practică bazate pe principiile finalităţii şi echităţii actuale;

Având în vedere aceste obiective clar fixate, s-au elaborat şi principiile care

stau la baza întregii munci care se desf ăşoar ă în penitenciare.3. Drepturile persoanelor private de libertate.În acest context, pentru o corectă înţelegere a modului în care ţara noastr ă, ca

membr ă a Uniunii Europene, respectă recomandările f ăcute în acest sens, în cele ceurmează, vom prezenta modul în care este statuată recomandarea, cum este reliefată

34 Recomandarea nr.(87) 3 adoptată de Comitetul miniştrilor Consiliului Europei la 12 februarie 1987- în cea de a 404-aşedinţă a miniştrilor deputaţi.



în sistemul legislativ românesc şi cum se aplică aceasta în penitenciarele dinRomânia35.

3.1. Primirea şi înregistrarea:a) nici o persoană nu va fi primită într-o instituţie f ăr ă un ordin valid de

arestare. În orice loc unde sunt închise persoane se va păstra un dosar complet şi sigur b) în Legea 275/2006 privind executarea pedepselor în procesul penal36,

precum şi în ordine ale Ministrului justiţiei, sunt prevăzute documentele pe bazacărora se poate primi o persoană în penitenciar.

Lipsa unuia dintre documentele menţionate mai sus sau a mai multora, vaconduce la neprimirea persoanei respective în penitenciar, indiferent de persoana prezentată sau fapta comisă.

3.2. Repartizarea şi clasificarea deţinuţilor. a) în repartizarea deţinuţilor la diferite instituţii sau regimuri trebuie să se ţină

cont de situaţia lor juridică şi legală, de cerinţele speciale ale tratamentuluieducaţional, de nevoile medicale, de vârstă şi de sex.

b) în sistemul legislativ românesc sunt prevăzute criteriile de separaţiune care

se au în vedere la repartizarea şi clasificarea persoanelor private de libertate3.3. Cazarea. a) în conformitate cu prevederile Regulilor Europene pentru penitenciare,

deţinuţii vor fi cazaţi pe timpul nopţii în celule individuale, sau în cazuri de excepţie,când situaţia o impune în comun, asigurând condiţiile climaterice de igienă şisănătate, spaţiu rezonabil, lumină, căldur ă şi ventilaţie.

b) aşezămintele penitenciare din ţara noastr ă sunt construite de peste 50 deani unele chiar depăşind 100 de ani, astfel că, nu au fost concepute pentru a puteaasigura cazarea individuală, ci numai în comun, situaţiile de excepţie fiind aceleacând un deţinut este cazat individual.

3.4. Îmbrăcămintea şi aşternutul.a) Regulile Europene pentru penitenciare, prevăd că deţinuţii cărora nu leeste permis să-şi poarte propriile haine, vor fi dotaţi cu haine potrivite care să nu fiedegradantă sau umilitoare. Fiecărui deţinut i se va repartiza un pat şi aşternut propriucare va fi schimbat astfel încât să-şi păstreze cur ăţenia.

b) în penitenciarele din România, până în anii 1993-1994, ţinuta persoanelor private de libertate era unică, de culoare deschisă cu dungi.

3.5. Hrana. a) prevederile Regulilor Europene pentru penitenciare, prevăd că

administraţia va hr ăni deţinuţii la orele normale cu mâncare potrivit preparată şi

prezentată, care să satisfacă normele dietetice şi igienice moderne. b) hr ănirea efectivelor de deţinuţi din penitenciare, se face în conformitate cunorme stabilite prin ordine ale Ministrului justiţiei, după consultarea specialiştilor înnutriţie ( art.35 din Legea 275/2006).

35 La litera a) se va face referire la prevederea din Regulile europene pentru penitenciare, iar la litera b) şi încontinuare până la următorul nr. curent, se va face referire la modul cum este prevăzută în legislaţia românească şi cumse aplică în România.36 În material se va folosi numai noţiunea de „Legea 275/2006”



Accesul la apă potabilă este garantat şi asigurat permanent, indiferent în celoc s-ar afla persoana privată de libertate.

3.6. Serviciile medicale. a) Regulile Europene, prevăd că la fiecare instituţie vor fi accesibile

serviciile a cel puţin unui medic internist practician. b) fiecare penitenciar din ţara noastr ă, are amenajat în incintă un cabinet

medical cu program permanent, asistenţa medicală, acordându-se la cerere sau pe baza planificărilor, iar analizele periodice obligatorii se efectuează la tot efectivul.

Toate tratamentele şi consultaţiile pentru persoanele private de libertate suntgratuite ( art.50(2) din Legea 275/2006).

3.7. Contactul cu lumea exterioară.a) deţinuţilor li se va permite să comunice cu familiile b) asigurarea legăturii cu lumea exterioar ă a persoanelor private de libertate

a constituit şi constituie şi în prezent o preocupare major ă a personalului de penitenciare din România, aceasta constituind una din principalele condiţii demenţinere a unui climat de ordine şi disciplină în rândul efectivelor de deţinuţi.

4. Drepturile persoanelor cu tulburări psihice37

Persoanele cu tulbur ări psihice pot fi internate în unităţi de psihiatrie fie în modvoluntar fie nevoluntar.

Internarea în mod voluntar se face pe baza dorinţei pacientului şi se aplică înaceleaşi condiţii ca şi primirea şi internarea în orice serviciu medical pentru o altă boală.

Nici o persoană cu afecţiuni şi tulbur ări psihice nu va fi supus discriminării bazată pe boala de care sufer ă.

Bolnavii psihic monitorizaţi prin sistemul de asistenţă ambulatorie, indiferentde statutul social pe care îl au, beneficiază de asistenţă medicală gratuită.

În perioada cât este internat şi sub tratament într-o unitate de specialitate, pacientul cu tulbur ări psihice nu poate fi obligat să presteze o muncă for ţată iar studiile clinice şi tratamentele experimentale nu se pot aplica decât cuconsimţământul celui în cază şi cu aprobarea comitetului de etică din cadrul unităţiide psihiatrie.

Toate drepturile de care beneficiază un pacient trebuie să-i fie aduse lacunoştinţă de îndată ce este posibil într-o formă pe care să o înţeleagă. În cazul încare pacientul nu poate înţelege drepturile sale vor fi aduse la cunoştinţareprezentantului său personal sau legal.

5. Drepturile copiilor instituţionalizaţi

Protecţia şi promovarea drepturilor copilului în general şi a celor instituţionalizaţi în special, este reglementată în ţara noastr ă de lege.Sistemul legislativ românesc armonizat în conformitate cu prevederile aquis-

ului comunitar, a f ăcut să acorde atenţie deosebită acestei categorii a populaţieimizând pe faptul că ei reprezintă viitorul naţiei şi perpetuarea speciei.

37 Persoanele cu astfel de tulbur ări sunt clasificate prin lege. Recomand pentru detalii a se vedea Legea 600/2004 decompletare a Legii 487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulbur ări psihice, publicată înMonitorul Oficial nr.1228/21 decembrie 2004



În principiu, creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului, revine în primul rând părinţilor, însă în subsidiar, responsabilitatea revine şi colectivităţii locale din careface parte copilul, autorităţilor administraţiei publice prin instituţiile sale de profil.

Indiferent de modul în care se realizează creşterea şi dezvoltarea copilului, prevederile Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului cumodificările ulterioare, în conformitate cu prevederile art. 7 din lege, drepturile

copilului sunt garantate tuturor copiilor f ăr ă nicio discriminare, indiferent de rasă,culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate,apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, de gradul şi tipul uneideficienţe, de statutul la naştere sau de statutul dobândit, de dificultăţile de formare şidezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinţilor ori ale altor reprezentanţi legalisau de orice altă distincţie.

Pentru copii care au fost găsiţi sau au fost abandonaţi de părinţii lor, obligaţiaînregistr ării naşterii copilului revine serviciului public de asistenţă socială în a căreirază administrativ teritorială a fost găsit sau păr ăsit copilul.

Pentru ca un copil să poată pretinde singur să i se respecte drepturile de care

beneficiază conform prevederilor legale, trebuie să fie în măsur ă să poată să înţeleagă că a dobândit cunoştinţele necesare.

CAPITOLUL IXPROCEDURI ŞI MECANISME PENTRU

PROMOVAREA RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUIIn paralel cu reglementările privind drepturile substanţiale ale omului, s-a pus

şi problema unor mecanisme pentru urmărirea şi promovarea respectăriiangajamentelor asumate.

In primul rând, în concepţia documentelor internaţionale, respectarea şi punerea în aplicare a drepturilor omului sunt strâns legate de legile şi instituţiilenaţionale. Statele au obligaţia de a adopta legi care să prevadă aceste drepturi şi să reglementeze condiţiile exercitării lor, inclusiv obligaţiile corelative şi r ăspunderileinstituţiilor competente. De asemenea, statele s-au angajat să asigure fiecărei persoane căile de recurs eficiente, dacă ea consider ă că drepturile sale au fostîncălcate, în faţa unei autorităţi judiciare, administrative sau a altei autorităţicompetente. De altfel, procedurile şi mecanismele internaţionale care permitexaminarea plângerilor individuale ale persoanelor condiţionează admisibilitatea plângerilor de epuizarea recursurilor interne în statele în cauză.

In plan internaţional, având în vedere vocaţia de universalitate a tratatelor privind drepturilor omului, de la început s-a pus problema asigur ării unei interpretăricât mai uniforme şi a unei aplicări cât mai extinse a acestor tratate. In acest scop s-a prevăzut recurgerea la mai multe tipuri de mecanisme.

a)Unele tratate au prevăzut crearea unor comitete formate din exper ţi, cuscopul de a sintetiza şi promova cele mai adecvate modalităţi de aplicare a tratatelor,a semnala neajunsuri şi a adresa statelor recomandări, pornind de la prevederiletratatelor şi de la experienţa statelor păr ţi. Funcţionează 6 asemenea comitete:Comitetul drepturilor omului(pentru drepturile civile şi politice), Comitetul pentru



drepturile economice, sociale şi culturale, Comitetul pentru eliminarea discriminăriirasiale, Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei, Comitetul pentrudrepturile copilului, Comitetul împotriva torturii şi Comitetul pentru protecţiamuncitorilor migranţi şi a membrilor familiilor lor.

In plan regional, de asemenea, au fost create asemenea comitete prin uneleconvenţii; de exemplu, în cadrul Consiliului Europei, comitetul de exper ţi pentru

promovarea aplicării Cartei sociale europene şi comitetul consultativ pentrusupravegherea aplicării Convenţiei cadru privind protecţia minorităţilor.

Principala misiune a acestor comitete este examinarea rapoartelor periodiceale statelor păr ţi cu privire la măsurile adoptate pentru realizarea drepturilor şi alibertăţilor prevăzute. Pe baza acestei examinări, cu participarea reprezentanţilor statelor, ele adresează statelor observaţii, sugestii şi recomandări, care sunt înscrise înrapoarte anuale ale comitetelor, împreună cu eventuale comentarii ale statelor, şi potcere informaţii sau rapoarte suplimentare. Se stabileşte astfel un dialog constant, încadrul căruia se revine periodic asupra problemelor care pot exista sau apare înaplicarea tratatelor, urmărindu-se clarificarea sau soluţionarea lor. De asemenea,

comitetele elaborează şi adoptă comentarii sau recomandări generale, care constituieatât interpretări ale tratatelor date de organele chemate să promoveze aplicarea lor,cât şi sinteze ale practicii pozitive şi ale căilor de urmat în aplicarea tratatelor.

Unele tratate au dat acestor comitete şi competenţa de a examina comunicăriindividuale din partea persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor care acceptă în modexpres aceste proceduri, privind pretinse încălcări ale drepturilor şi libertăţilor înscrise în tratate. Procedura de examinare a acestor plângeri este confidenţială; ea seîncheie cu elaborarea unei opinii a comitetului, care poate sa adreseze statuluirecomandări cu privire la măsurile pe care trebuie să le ia.

Unele din aceste comitete au primit şi competenţa de a examina comunicări

ale statelor păr ţi care consider ă că un alt stat parte nu aplică prevederile tratatului, înesenţă o procedur ă de examinare a unui diferend între două state păr ţi. Unele tratate prevăd şi posibilitatea ca un stat parte să supună un asemenea diferend Cur ţiiInternaţionale de Justiţie. Niciuna din aceste proceduri de reglementare a diferendelor cu privire la respectarea tratatelor privind drepturile omului nu a fost folosită până în prezent.

Unele din aceste comitete au creat şi proceduri de urgenţă, în caz deîncălcări grave şi masive ale drepturilor omului, constând în solicitarea de informaţiişi rapoarte din partea statului în cauză şi examinarea acestora la prima sesiune.Comitetul adresează statului recomandări, dar poate să aducă situaţia creată în faţa

organelor ONU, poate crea un mecanism propriu de urmărire a situaţiei, poate ofericonsultaţii sau alt sprijin statului. De asemenea, unele comitete au primit competenţade a efectua vizite sau anchete pe teritoriul statelor păr ţi, desigur cu acordul acestora,dacă se consider ă necesare constatări la faţa locului în lumina informaţiilor credibile primite.

b)In statutele unor organizaţii internaţionale au fost prevăzute proceduri şi mecanisme de promovare a respectării drepturilor omului din domeniulrespectiv.



In cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), care a elaborat peste170 convenţii în domeniul său de activitate, funcţionează un comitet de exper ţi pentruaplicarea convenţiilor şi recomandărilor Organizaţiei, care examinează anualrapoartele guvernelor cu privire la măsurile luate de ele în aplicarea acestor convenţiişi recomandări. Raportul comitetului de exper ţi este supus anual Conferinţeiinternaţionale a muncii. O procedur ă similar ă este aplicată de comitetul pentru

libertatea de asociere,cu un mandat limitat, care supune rapoarte şi recomandăriConsiliului de Administraţie al Organizaţiei. Tot de libertatea de asociere se ocupă şio comisie de anchetă şi conciliere, stabilită printr-un acord între ONU şi OIM în1950, având ca obiectiv stabilirea faptelor într-un caz şi căutarea unei soluţiiamiabile.

De asemenea, Consiliul Guvernatorilor al OIM poate numi comisii deanchetă ad-hoc, pentru a examina o plângere a unui stat contra altuia privind o pretinsă încălcare a unei convenţii acceptată de ambele state.

In cadrul UNESCO funcţionează un comitet pentru convenţii şirecomandări, care are competenţa de a examina rapoarte ale statelor membre, dar şi

comunicări provenind de la persoane, grupuri de persoane ăi organizaţiineguvernamentale, privind încălcări ale drepturilor omului în domenii de competenţaUNESCO, în cadrul unei proceduri confidenţiale cu caracter diplomatic şiadministrativ. Comitetul prezintă un raport confidenţial Consiliului Executiv alUNESCO, care poate cere statului să ia măsuri pentru a restabili drepturile încălcate.

Tot în cadrul UNESCO, prin Convenţia împotriva discriminărilor îndomeniul educaţiei din 1960 a fost creată o comisie de conciliere şi bune oficii careare ca misiune căutarea unor soluţii amiabile diferendelor între state păr ţi cu privire laaplicarea şi interpretarea Convenţiei.

c)In plan regional, funcţionează de asemenea cur ţi ale drepturilor omului,

care examinează plângeri individuale şi adoptă decizii obligatorii pentru state.In cadrul Consiliului Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afost creată prin Convenţia din 1950, iar din 1994 este singurul organ cu misiunea dea asigura respectarea angajamentelor înscrise în această convenţie şi în protocoaleleadiţionale. Curtea examinează pretenţii supuse de orice stat parte la Convenţieîmpotriva altui stat parte, ca şi de persoane, organizaţii neguvernamentale sau grupuride persoane care pretind că sunt victime ale unei încălcări de către un stat parte laConvenţie sau la protocoale.

Curtea încearcă într-o primă etapă să rezolve cazul într-o procedur ă confidenţială, cu reprezentanţii păr ţilor; dacă nu reuşeşte şi constată o încălcare a

Convenţiei, Curtea poate decide asupra acordării unei satisfacţii juste păr ţii păgubite.Statele păr ţi s-au angajat să respecte deciziile Cur ţii ca obligatorii. Curtea poate daavize consultative cu privire la interpretarea Convenţiei şi protocoalelor, la cerereaComitetului miniştrilor al Consiliului Europei.

Curtea interamericană a drepturilor omului judecă numai cazuri supuse deComisia interamericană sau de statele păr ţi la Convenţia interamericană a drepturilor omului. Plângerile individuale de la persoane, grupuri sau organizaţiineguvernamentale sunt supuse Comisiei, care încearcă să le rezolve pe cale amiabilă,iar dacă nu reuşeşte adoptă propriile sale concluzii şi recomandări.



Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor, creată în 1998, primeşte şi examinează plângeri de la Comisia africană a drepturilor omului şi de lastate; ea poate examina şi plângeri de la persoane şi organizaţii neguvernamentale, cucondiţia ca statul în cauză să fi acceptat competenţa Cur ţii de a primi asemeneacomunicări.

d)În cadrul ONU există o procedur ă de examinare a comunicărilor primite

de la persoane sau organizaţii internaţionale, în cadrul Comisiei drepturilor omului(înlocuită din 2006 prin Consiliul Drepturilor Omului). Un grup de exper ţiexaminează comunicările şi supune unui grup de lucru al Comisiei, format dinreprezenanţi ai grupurilor regionale, situaţiile care par să releve existenţa unuiansamblu de încălcări flagrante ale drepturilor omului, despre care există dovezicredibile.

Comisia/Consiliul examinează raportul în şedinţă închisă, invitând stateleîn cauză să-şi prezinte punctul de vedere; ea poate decide să închidă cazul, să-lmenţină în atenţie cerând noi informaţii, să numească un expert independent ori să treacă situaţia în procedur ă de examinare publică.

Comisia/Consiliul pentru drepturile omului reprezintă principalul for alONU în care sunt examinate cele mai diverse probleme privind respectarea şi promovarea drepturilor omului. În acest scop, se creează grupuri de lucru, unele permanente(grupul pentru minorităţi, cel pentru popoarele indigene) altele ad-hoc, senumesc raportori tematici care examinează situaţia drepturilor omului în lume îndiferite domenii, sau raportori pentru câte o ţar ă dacă apreciază că situaţia într-o ţar ă sau alta impune o asemenea abordare.

Principalul organ al Comisiei/Consiliului este Subcomisia pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, până în 1999 Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor. Subcomisia are mandatul de a

efectua studii şi cercetări şi a oferi avize, la cerere, precum şi de a pregăti formulareade noi norme în domeniul drepturilor omului. Ea poate examina situaţii de urgenţă din diferite ţări, de care Comisia/Consiliul nu se ocupă, f ăr ă a adopta rezoluţii.

In plan european, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare in Europa aexaminat şi examinează situaţia drepturilor omului în statele participante şi a adoptatdocumente de substanţă în acest domeniu. Înaltul Comisar pentru minorităţi, înlimitele mandatului acordat, joacă un rol important în promovarea unor soluţiiconstructive, pe baza respectării drepturilor persoanelor care fac parte din minorităţi.

Un rol tot mai important îl joacă, în plan european, Consiliul Europei, careinclude aproape toate statele continentului, atât prin documentele juridice adoptate,

cât şi prin activitatea Cur ţii Europene a Drepturilor Omului şi a altor organe create încadrul Consiliului. Mecanisme care asigur ă protec ţ ia drepturilor omului în RomâniaÎn România, cele mai importante instituţii chemate să asigure protecţia

drepturilor omului sun instanţele judecătoreşti. Ele au competenţa, fiecare la nivelulsău de jurisdicţie, potrivit constituţiei şi legilor în vigoare, să examineze orice plângere a unei persoane privind încălcarea oricăruia din drepturilor şi libertăţilor sale, fie de către organe ale statului, fie de către alte persoane.



În contextul competenţelor instanţelor judecătoreşti, menţionăm şicontenciosul administrativ; orice cetăţean poate atăca în faţa instanţelor judecătoreştiun act al unui organ administrativ, o acţiune sau o omisiune, pe care îl consider ă încălcare a unui drept al său, Instanţa judecătorească competentă poate să anuleze eaînsăşi actul administrativ, să-l modifice ori oblige organul administrativ să îndeplinească actul pe care avea obligaţia să-efectueze, conform legii. Instanţa poate,

de asemenea, să acorde o despăgubire persoanei care a suferit un prejudiciu caurmare a încălcării legii de către organul administrativ. Judecarea unui caz încontencios administrativ este precedată de o perioadă în care persoana în cauză încearcă să obţină satisfacţie de la organul administrativ. Dacă în 30 de zile nu primeşte r ăspuns sau r ăspunsul este nesatisf ăcător, ea se poate adresa instanţei judiciare competente.

Un rol important revine de asemenea Cur ţii Constituţionale a României.Curtea controlează constituţionalitatea oricărui act normativ ori a unei prevederi aacestuia înainte de promulgare, la cererea preşedintelui ţării, a guvernului, a preşedintelui uneia din camerele parlamentului, a Înaltei Cur ţi de Casaţie şi justiţie, a

Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 deputaţi sau 25 senatori. Deasemenea, Curtea se poate pronunţa asupra constituţionalităţii unui act normativ ori aunei prevederi a acestuia prin judecarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate deo persoană sau de Avocatul Poporului în orice proces în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Deciziile Cur ţii Constituţionale suntobligatorii chiar şi pentru Parlamentul Românie, care trebuie să pună legea în cauză de acord cu decizia Cur ţii.

Alte atribuţii revin în acest domeniu Avocatului Poporului, instituţie nouă îndreptul românesc. Avocatul Poporului primeşte de la persoane şi de la organizaţiineguvernamentale şi examinează plângeri privind pretinse încălcări ale drepturilor

omului; el poate să procedeze la anchete proprii sau poate să cear ă instituţiei oriîntreprinderii în cauză să examineze situaţia şi să ia măsurile care se impun. Anual el prezintă rapoarte camerelor Parlamentului. Are atribuţii în legătur ă cuconstituţionalitatea legilor şi poate interveni oricând pentru a sesiza neajunsurilegislative şi a propune măsurile necesare.

O instituţie cu totul nouă chiar în plan european este Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, creat în 2001. În afar ă de mobilizarea instituţiilor,întreprinderilor şi societăţii în întregul ei împotriva discriminărilor, Consiliul arecompetenţa de a examina plângeri privind acte de discriminare pe motiv de rasă,origine etnică, sex, vârstă sau alte motive şi de a aplica sancţiuni, inclusiv amenzi,

organelor sau persoanelor vinovate de acte de discriminare. Sunt cunoscute acţiunilesale împotriva anunţurilor şi ofertelor discriminatorii şi a actelor de discriminarerasială sau etnică pe stadioane.

Toate instituţiile publice, începând cu Parlamentul şi Preşedintele României,au un rol important în promovarea respectării drepturilor omului prin adoptarealegilor adecvate şi asigurarea respectării lor, prin ansamblul de măsuri pe care trebuiesă le ia pentru respectarea, protecţia şi asigurarea drepturilor omului.

Organizaţiile neguvernamentale, multe din ele dedicate promovăriidrepturilor omului, şi-au asigurat un loc semnificativ în apărarea drepturilor omului



în ţara noastr ă, ca şi în alte ţări. Ca şi media, chiar dacă uneori sunt partizane, nu suntconsecvente şi lansează ipoteze neverificate, ele au calitatea de a atrage atenţia dintimp asupra încălcărilor drepturilor omului şi de a pune în gardă societatea pentru areacţiona la timp şi a nu lăsa să se acumuleze stări de tensiune socială cauzate derepetarea şi agravarea unor tipuri de încălcări.

CAPITOLUL XSESIZAREA ŞI MODUL DE LUCRU

AL CUR ŢII EUROPENE ADREPTURILOR OMULUI

1. Noţiuni introductive.Pierderile de vieţi omeneşti, distrugerile materiale şi starea la care ajunseser ă

popoarele europene după cel de-al doilea r ăzboi mondial, au creat premisele unei noiviziuni asupra a ceea ce înseamnă omul , interesele, dorinţele şi aspiraţiile sale.

În acest context şi pe fondul neliniştii care persista asupra popoarelor europene,la data de 05 mai 1949, zece state europene au pus bazele unei noi forme deorganizare şi cooperare între ele, numită Consiliul Europei la al cărei statut erauinvitate să adere statele europene care înţelegeau să respecte principiile de bază aledemocraţiei şi ale respectări drepturilor omului.

Cea mai semnificativă realizare a Consiliului Europei este Convenţia pentruapărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată în 1950 şi care aintrat în vigoare în 1953.

2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

2.1.Noţiunea de Curte Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un tribunal internaţionalmenit să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,stabilite în Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Misiunea Cur ţii este de a asigura şi garanta respectarea de către statele membreale Consiliului Europei a prevederilor Convenţiei europene a drepturilor omului.

2.2.Organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a drepturilorOmului

Curtea are în compunerea sa un număr de judecători egal cu cel al înaltelor păr ţi contractante38. Din luna mai 2007 sun 47 de state membre ale ConsiliuluiEuropei.

Judecătorii îşi exercită mandatul pe o perioadă de 9 ani, cu titlu individual şi nu pot fi realeşi39, vârsta limită a acestora în funcţie fiind de 70 de ani când mandatul seîncheie.

38 Prin „înaltă parte contractantă” se înţelege un stat care a semnat şi ratificat un tratat de aderare la Consiliul Europei



Independenţa lor inspir ă o încredere suplimentar ă în imunităţi foarte extinse acăror ridicare numai Curtea are competenţă să se pronunţe40.

Mandatele unei jumătăţi dintre judecătorii Cur ţii se încheie la 3 ani de la prima alegere, cu posibilitatea ca aceştia să fie realeşi. Alegerea judecătorilor al căror mandat se încheie la împlinirea perioadei de 3 ani, se face prin tragere la sor ţi de cătresecretarul general al consiliului europei, imediat după alegerea lor.

În conformitate cu art.26 din protocolul nr.14 la Convenţie, pentru a examinacauzele aduse în faţa Cur ţii, aceasta se poate constitui astfel:

- format de unic judecător - Comitete de 3 judecători- Camere de 7 judecători- Marea Camer ă de 17 judecători

Numărul judecătorilor camerelor, poate fi redus la 5 judecători de cătrecomitetul Miniştrilor, la cererea Adunării Plenare a Cur ţii, dar numai pentru o perioadă bine determinată.

Pentru a evita eventualele suspiciuni cu privire la impar ţialitatea unui

judecător, acesta nu poate să examineze nici un fel de cerere provenită din partea sauîmpotriva unei păr ţi contractante în numele căreia judecătorul respectiv a fost ales.Sediul Cur ţii Europene a Drepturilor Omului unde îşi desf ăşoar ă lucr ările este

stabilit la Strasbourg, acolo unde îşi are sediul şi Consiliul Europei.Deliber ările Cur ţii se fac în camera de consiliu, la care participă numai

judecătorii. Mai pot fi prezenţi la deliberare în camer ă şi grefierul sau persoanadesemnată să-l înlocuiască, agenţi ai grefei şi interpreţi a căror prezenţă este necesar ă.

Deliber ările Cur ţii sunt şi r ămân secrete.3. Adresabilitatea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea nu va reţine nici o cerere dacă este anonimă sau dacă este aceiaşi cu o

cerere examinată anterior de către Curte, ori dacă este supusă dezbaterii unei alteinstanţe internaţională de anchetă Pentru admisibilitatea unei plângeri, trebuiesc îndeplinite anumite condiţii

atât de formă cât şi de fond, ce se impun a fi respectate.Înainte de a depune o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

mai trebuie îndeplinite şi următoarele condiţii:- este necesar să fi epuizat în statul în cauză , toate căile de recurs la care se

poate face apel- adresarea numai cu recurs la instanţa naţională nu este suficient pentru a

putea depune plângerea la Curte

- termenul de depunere a plângerii la Curte, este de 6 luni de la data r ămâneriidefinitive a deciziei ultimei instanţe din statul în cauză. După expirarea celor 6 luni,Curtea nu mai primeşte plângeri în cauză.

Formularul va cuprinde în mod obligatoriu următoarele date:a) numele, data naşterii, naţionalitatea, sexul, profesia şi adresa reclamantului b) dacă este cazul, numele, profesia şi adresa reprezentantului său

39 Art.2 din Protocolul nr.14 la Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptat la 13 mai 200440 Marin Voicu- Ultima speranţă pentru o justiţie deplină -CEDO. Editura Juridică Bucureşti, pag.25



c) partea sau păr ţile contractante împotriva căreia (cărora) este îndreptată cererea

d) o expunere succintă a faptelor e) o expunere succintă a încălcării sau încălcărilor alegate ale Convenţiei şi

argumentele pertinentef) o expunere succintă privitoare la respectarea de către reclamant a criteriilor

de admisibilitate prevăzute de art.35 paragr.1 din convenţie (epuizarea căilor internede atac şi respectarea termenului de 6 luni)

g) obiectul cereriiFormularul va fi însoţit de copii de pe toate documentele pertinente şi, în

special, de pe deciziile judiciare sau de altă natur ă, privitoare la obiectul cererii41.4. Şedinţa şi hotărârea Curţii

Şedinţa de dezbateri este publică, în afar ă de situaţiile în care, fie din oficiu,fie la cererea unei păr ţi sau a oricărei persoane interesate, camera nu decide altfel.

În situaţia în care Curtea constată că o persoană a fost într-adevăr victimaunei încălcări al unui drept, poate să acorde prin hotărârea sa „o satisfac ţ ie

echitabil ă” , care constă într-o sumă de bani în compensaţie pentru daunele suferite.Punerea în executare a unei hotărâri a Cur ţii, nu este în responsabilitatea saşi nu urmăreşte modul în care aceasta s-a aplicat.

Bibliografie

-Vincent Berger, Jurisprudenţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omului,ediţia a 3-a,Institutul Român pentru Drepturile Omului,2000.-Ion Diaconu, Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan, Lumina Lex,

2001.-Ion Diaconu, Discriminarea rasială, Lumina Lex, 2005.-Ion Diaconu, Minorităţile in mileniul al treilea-intre globalism şi spirit naţional,Asociaţia Română pentru Educaţie Democratică,1999.-Ion Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului în dreptul internaţionalcontemporan, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2007.-Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului-mijloace interne şiinternaţionale, Lumina Lex, 1998.-Adrian Năstase,Drepturile omului-religie a sfâr şitului de secol, 1992.-Dumitru Mazilu, Drepturile omului-concept, exigenţe şi realităţi contemporane,

Lumina Lex, 2000.-J. Symonides(ed.), Human Rights, New Dimensions and Chalenges,UNESCOPublishers,1998.Marin Voicu, Prefaţa la „Jurisprudenţa Cur ţii europene de drepturile Omului”,

prima ediţie în limba română, 1997, IRDOVictor Luncan, Victor Duculescu, „Drepturile omului – studiu introductiv, culegerede documente internaţionale şi acte normative de drept intern”, lumina lex, 1993

41 Art.47 din Regulamentul Cur ţii



Rigoberta Munchu, „O problemă de identitate”, în „Revista Română de DreptUmanitar”, Nr. 2, 1993, p. 9Ioan Demeter, „Declaraţia drepturilor omului”, schiţă istorică, Editura politică,Bucureşti, 1968, p. 29Banciu Angela, Rolul Constitu ţ iei din 1923 în consolidarea unit ăţ ii na ţ ionale, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988;

Duculescu Victor, Protec ţ ia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 2005;Nicolau Ingrid Ileana, Drepturi şi libert ăţ i fundamentale – manual practic, Ed.Europolis, Constanţa, 2007;Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană,Bucureşti, 1994;Selejan-Guţan Bianca, Protec ţ ia europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck,Bucureşti, 2006;Marin Voicu- Ultima speranţă pentru o justiţie deplină -CEDO. Editura Juridică

Bucureşti,

Gheorghe Costache Penologie, Editura Sitech, Craiova 2006************- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentele

************ Protocoalele 1-14 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentele

************ Statutul Consiliului Europei************ Regulamentul Cur ţii Europene a Drepturilor Omului************ Decretul 40/1994 privind aprobarea şi supunerea spre ratificare

Parlamentului a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale, precum şi a protocoalelor adiţionale la

această Convenţie************ Legea 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărareadrepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această Convenţie

************ Ordonanţa de Guvern nr. 94/1994 privind participarea României la procedurile în faţa CEDO

************ Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţaCEDO

************ Hotărârea Guvernului nr.868/2003 privind organizarea şi funcţionareaagentului guvernamental pentru CEDO

************ Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;************ Regulile europene pentru penitenciare************ Codul penal al României************ Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor în procesul penal************ Colecţia Revistei de ştiinţă penitenciar ă, 1992-2006************ Legea 600 /2004 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu

tulbur ări psihice.************ Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

libertati fundamentale sinteze

Documents