IMPACTUL CELOR PATRU LIBERTĂŢI ASUPRA ROMÂNIEI

ODATĂ CU INTRAREA EI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Principalele libertăţi pe care Uniunea Europeană le asigură cetăţenilor săi

sunt: libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a mărfurilor, libera

circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.

1. Libera circulaţie a persoanelor:

Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam şi Actului Unic Eropean

1. „Orice cetăţean sau orice cetăţeană a UniuniiEuropene are dreptul de a se deplasa şi de a-şistabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelormembre“.2. „Libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fieacordatş, în conformitate cu Tratatul instituindComunitatea Europeană, cetăţenilor unor ţări terţecare domiciliază legal pe teritoriul unui statmembru.’’(Carta Uniunii Europene privind drepturilefundamentale - Articolul 45)

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost

definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi

fundamentale ale Pieţei Interne.

Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele

interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce

nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a

restricţionării circulaţiei indivizilor.

Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii

statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi

cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat.

Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, munca,

1

angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu

se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.

Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor

la liberă circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce

nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai).

Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oară introdus prin

Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie

şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale

Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al

statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor

externe şi politica referitoare la imigraţie.

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte

în Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de

libera circulaţie a persoanelor) şi a prevăzut o perioadă de 5 ani până la

momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii.

Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone

europene de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul

persoanelor la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se

desfăşoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce

priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii şi politicile de vize, azil şi

imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din

cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în

cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.

După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una

dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la

nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera

circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.

Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de

a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor,

libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de

2

securitate şi justiţie. La Amsterdam, această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat

sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate şi justiţie.

Abolirea controalelor la frontiera nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul

Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza

Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi

intrată în vigoare la 26 martie 1995).

Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul

European), România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene.

Elementul-cheie al strategiei de aderare îl constituie Parteneriatul de

Aderare, semnat de România, enunţând principiile, obiectivele şi priorităţile de

acţionare şi mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistenţă comunitară.

În 2000 au început efectiv negocierile de aderare, pe capitole, ale

României la Uniunea Europeană. Capitolul referitor la libera circulaţie a

persoanelor a început să fie negociat abia în 2002, la Bruxelles, în cadrul primei

Conferinţe de Aderare.

România acceptă în întregime acquis-ul comunitar al Capitolului II –

Libera circulaţie a persoanelor, intrat în vigoare la 31 decembrie 2000,

nesolicitând o perioadă de tranziţie sau o derogare şi declară că va fi în măsură să

aplice în întregime, la data aderării, acest acquis.

Constituţia României în art. 25 stabileşte că „Dreptul la liberă circulaţie,

în ţară şi în străinătate, este garantat”.

Politica în domeniul vizelor

La 7 decembrie 2001 s-a anunţat oficial libera circulaţie. La Bruxelles,

Consiliul Miniştrilor de Justiţie şi Afaceri interne al Uniunii a decis în

unanimitate, ca începând cu 1 ianuarie 2002 să se renunţe la regimul vizelor

pentru cetăţenii români care călătoresc în spaţiul Schengen. Această dispoziţie a

intrat în vigoare după publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

3

În momentul încheierii Tratatului de la Amsterdam a fost adoptat un

Protocol de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul UE, „menit să includă

anumite acorduri şi reguli menţionate în cadrul UE”.

Articolul 2 din acest Protocol menţionează că „de la data intrării în vigoare

a Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul Schengen, inclusiv deciziile Comitetului

Executiv creat prin Acordurile de la Schengen care au fost adoptate înaintea

acestei date vor fi imediat aplicabile celor 13 state membre menţionate în

articolul 1, fără a încălca prevederile paragrafului 2 al acestui articol. De la

această dată, Consiliul se înlocuieşte prin Comitetul Executiv menţionat”.

Mai mult paragraful următor afirmă clar că „atât timp cât măsurile

referitoare la cele de mai sus nu au fost luate şi fără încălcarea art. 5(2),

prevederile şi deciziile care alcătuiesc acquis-ul Schengen vor fi considerate

documente bazate pe Titlul VI al Tratatului UE”.

Aceasta înseamnă că atât timp cât UE, pe baza deciziilor Consiliului, va

avea propriile reguli şi proceduri, prevederile Acordurilor de la Schengen se vor

aplica.

Câtă vreme libera circulaţie este pusă în discuţie, referirea la dimensiunile

drepturilor omului nu poate fi evitată, căci art. 13 din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la libera circulaţie şi la rezidenţă în

interiorul frontierelor fiecărui stat.

2. Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv pe a

sa proprie, şi să se întoarcă în ţara sa.”

La rândul său, art. 12 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi

politice stabileşte că:

„1. Orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat va avea

pe acel teritoriu, dreptul la libera circulaţie şi libertatea de a-şi alege

reşedinţa.

2. Orice persoană va fi liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a

sa.”

4

Singurele restricţii admise în exercitarea acestui drept se referă la

protejarea securiţăţii naţionale, la ordinea publică, la sănătatea şi morala publică,

la drepturile altor persoane.

Este evident că atunci când este vorba despre libertatea de circulaţie,

aceste documente plasează responsabilitatea respectării acestui drept pe umerii

statului în care persoana trăieşte deja sau în care îşi are reşedinţa.

De aceea este foarte dificil a se invoca dimensiunea drepturilor omului

atunci când i se cere unei ţări să accepte intrarea fără nici o restricţie a unei

persoane care nu este cetăţean al acelei ţări sau nu-şi are reşedinţa pe acel

teritoriu. Desigur, că restricţiile trebuie să fie rezonabile, în caz contrar fiind

limitată nu numai exercitarea dreptului, ci dreptul ca atare fiind ameninţat.

În acelaşi timp, există o tendinţă generală, mai ales în rândul ţărilor

prospere, de a limita pe cât posibil, şansa unor persoane din terţe state de a intra

pe teritoriul lor, iar mulţi consideră că nu este exagerat să se afirme că spaţiul

Schengen trădează tendinţa de a deveni o fortăreaţă Schengen.

Poziţia României faţă de politica în domeniul vizelor

România a făcut progrese semnificative în alinierea la politica de vize a

UE.

Condiţiile şi criteriile de obţinere a vizei au fost specificate în normele

metodologice de implementare a Legii privind regimul străinilor în România nr.

123/ 2001 (Hotărârea Guvernului nr. 476/ 2001) şi în instrucţiunile comune ale

Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Administraţiei şi Internelor,

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, publicate în 29 mai 2001.

Recomandările pe termen scurt şi mediu în alinierea la politica de vize a

UE, către România, sunt că aceasta trebuie să continue acţiunile în special în

vederea introducerii obligativităţii vizei pentru ţările cu un înalt potenţial de

migraţie.

5

„Deşi, de facto, Instrucţiunile Consulare române, concordă cu

Instrucţiunile Consulare comune, implementarea de iure a acestora se va face în

momentul aderării”.

În ceea ce priveşte capacitatea administrativă de implementare a politicii

în domeniul vizelor, în România, este asigurată de Ministerul Afacerilor Externe

şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Toate cererile de viză sunt trimise de misiunile diplomatice Centrului

Naţional pentru Vize care ia decizia finală asupra eliberării vizei, cererile

cetăţenilor ţărilor cu tendinţe de migrare fiind trimise pentru o verificare

suplimentară Direcţiei pentru Străini şi Probleme de Migraţie din cadrul

Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Controlul frontierelor şi migraţia

Dispariţia frontierelor şi libera circulaţie a persoanelor poate duce la

apariţia unor probleme legate de migraţia clandestină. Art. 3 şi 8 din Convenţia

Schengen reglementează modul de supraveghere şi control al frontierelor

externe. Pe lângă stabilirea unor liste a ţărilor terţe ai căror cetăţeni au nevoie de

viză sau nu, pentru a intra în spaţiul comunitar, au fost luate o serie de măsuri

privind controlul şi securitatea frontierelor UE în ţările ce constitue frontiere

externe ale spaţiului.

Frontierele interne pot fi trecute prin orice loc, fără efectuarea vreunui

control al persoanelor. Totuşi, pentru motive de ordine publică sau securitate

naţională, o Parte Contractantă poate decide, după consultarea celorlalte Părţi, ca

în cursul unei perioade limitate vor fi efectuate controale naţionale la frontierele

interne, adaptate la situaţia apărută.

Frontierele externe pot fi trecute numai la punctele de trecere a frontierei

şi potrivit orarului de funcţionare al acestora (art. 2 şi art. 3 din Convenţia

Schengen).

6

Intrarea pe teritoriile Părţilor Contractante pentru o şedere care nu

depăşeşte 3 luni poate fi acordată străinului care îndeplineşte următoarele

condiţii:

posedă un document sau documente valabile – stabilite de Comitetul

Executiv, care îi permit trecerea frontierei;

este în posesia unei vize valabile, dacă aceasta este cerută;

prezintă, dacă este cazul, documentele care justifică scopul şi

condiţiile şederii planificate şi dispune de mijloace de subzistenţă atât pentru

şederea propusă cât şi pentru întoarcerea în ţara de provenienţă sau pentru

tranzitul spre un stat terţ în care admiterea sa este garantată, sau este în măsură să

dobândească în mod legal aceste mijloace;

nu este semnalat ca inadmisibil;

nu este considerat o ameninţare pentru ordinea publică, securitatea

naţională sau relaţiile internaţionale ale uneia dintre părţi.

Intrarea în spaţiul Schengen trebuie refuzată străinului ce nu îndeplineşte

toate aceste condiţii, în afară de cazul în care una din Părţi consideră că este

necesar să se deroge de la acest principiu pentru motive umanitare sau de interes

naţional.

Circulaţia transfrontalieră la frontierele externe este supusă controlului

autorităţilor competente. Controlul se efectuează potrivit unor principii uniforme,

în cadrul competenţelor naţionale, ţinându-se cont de interesele tuturor Părţilor:

controlul persoanelor cuprinde nu numai verificarea documentelor de

călătorie şi a celorlalte condiţii de intrare, de şedere, de muncă şi de ieşire, ci şi

identificarea şi prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi a ordinii

publice (terorism, trafic de droguri);

toate persoanele trebuie să fie supuse cel puţin unui control care să

permită stabilirea identităţii pa baza documentelor de călătorie;

la intrare, străinii trebuie să fie supuşi unui control amănunţit;

7

la ieşire, se va proceda la un control impus în interesul Părţilor

Contractante, conform regimului juridic al străinilor (art. 6 din Convenţia

Schengen).

Una din gravele probleme cu care se confruntă Uniunea Europeană, ca şi

întreaga comunitate internaţională, este ameninţarea teroristă. Este, alături de

traficul de droguri, una din cele mai negative aspecte ale libertăţii de circulaţie.

Terorismul se prezintă ca un fenomen foarte complex, cu manifestări

extrem de violente, desfăşurate de cele mai multe ori prin surprindere, împotriva

unor ţinte precise, care, în general, nu se pot apăra.

Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană prin liberalizarea

graniţelor acţionează din păcate ca un factor favorizator a acestor manifestări

distructive.

În urma ultimelor atentate ce au atins spaţiul Schengen (Madrid, 11 martie 2004)

s-a dovedit că această realitate trebuie combătută printr-o strategie comună a

Comunităţii, bazată pe crearea şi menţinerea unei situaţii strategice dominate de

un sistem coerent şi permanent de supraveghere civilă şi militară

Bibliografie:

1. Octavian Manolache, „Drept comunitar”, Ediţia a III-a, Editura AllBeck,

2001.

2. Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, „Libera

circulaţie a persoanelor”, Centrul de Resurse Juridice, 2002;

3. Dr. Gheorghe Stîngu, „Reforma administraţiei publice în contextul

integrării europene”, Editura „Vasile Goldiş”, University Press Arad –

2006;

4. Emilian Dobrescu, „Integrarea economicã în Uniunea Europeanã”,

Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995.

8

LIBERA CIRCULAŢIE A MÃRFURILOR

Premisele apariţiei Comunitãţilor Eupene

In decembrie 1945 s-au pus bazele unei noi ordini monetare prin Tratatul de

la Bretton Woods, iar în 1947 a apãrut GATT.

La 19 septembrie 1946 primul – ministru englez Winston Churchill a

prezentat opţiunile sale privind viitorul Eupopei dupã cel de-al Doilea Rãzboi

Mondial, afirmând necesitatea construirii statelor unite ale Europei. Ideea unei

Europe unite nu era nouã; ea mai fusese vehiculatã în diferite împrejurãri.

In plan economic se remarcã lansarea de cãtre S.U.A., în anul 1947, a

Planului Marshall1 de ajutorare a statelor Europei aflate în dificultãţi economice

şi sociale la sfârşitul rãzboiului. In legãturã cu aplicarea Planului Marshall, la 16

aprilie 1948 a fost înfiinţatã O.E.C.C. care ulterior s-a transformat în O.C.D.E.

Evoluţii ulterioare

Ca urmare a unei activitãţi politico – diplomatice, sub impulsul Franţei şi

Germaniei s-au realizat procese importante în direcţia unificãrii europene, care s-

a concretizat prin adoptarea la 25 martie 1957 a Tratatului de la Roma, care

cuprinde de fapt 2 tratate :

- EUROATOMUL – prevede reglementarea în comun a producţiei

materiei nucleare, exploatarea în comun a mijloacelor de care dispun

statele membre, un schimb de informaţii şi un sistem comun de brevete

şi invenţii;

1

9

- Tratatul privind Economia Europeanã ( C.E.E.) – prevede urmãtoarele

libertãţi ;

- libertatea de circulaţie a mãrfurilor;

- libertatea de circulaţie a capitalurilor;

- libertatea de circulaţie a capitalurilor;

- libertatea de circulaţie a serviciilor.

Nu toate activitãţile intrau sub incidenţa acestor acorduri.

Obiectivul Tratatului de la Roma a costat în realizarea unui spaţiu economic

lãrgit în care întreprinderile celor 6 state semnatare ale acestui tratat puteau opera

în condiţii de concurenţã loialã şi realã. Reuşita implementãrii Tratatului a

demonstrat cã obiectivele fundamentale, respectiv diminuarea tuturor

obstacolelor vamale şi crearea unei Unuini vamale a fost finalizatã cu un an mai

devreme.

In anul 1960 la Stockholm are loc o Convenţie privind înfiinţarea Asociaţiei

Europene a Liberului Schimb – AELS.

In 1973 au aderat la Comunitate : Anglia, Irlanda şi Danemarca. Grecia a

semnat Tratatul în 1979, iar Spania şi Portugalia în 1985. Austria, Suedia şi

Finlanda au devenit membre ale Uniunii la 1 ianuarie 1995.

Tratatul de la Maastricht.

O fazã decisivã a procesului de integrare a început odatã cu semnarea de cãtre

cei 12 membrii al Comunitãţii europene la 7 februarie 1992 a Tratatului de la

Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene.

Prin Tratatul de la Maastricht se creeazã o Uniune Europeanã fondatã pe

comunitãţile europene şi completatã prin formele de cooperare şi politicile

prevãzute în Tratat. Potrivit Tratatului noua construcţie europeanã se sprijinã pe

trei piloni :

I. Comunitãţile Europene : CECO, CEE, CEEA;

II. Politica externã şi securitatea comunã;

III. Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.

10

Tratatul de la Maastricht a consacrat importante evoluţii în domeniul politicii

economice şi monetare care constituie instrumentul principal al acţiunilor

statelor membre.

Obiectivele fundamentale ale Tratatului de la Maastricht :

a) lãrgirea obiectivelor integrãrii;

b) realizarea unei identitãţi internaţionale ale Uniunii;

c) uniune politicã şi militarã;

d) politicã comunã în domeniul relaţiilor internaţionale de securitate;

e) cooperare în materie de poliţie, justiţie şi afaceri interne;

f) coeziune economicã şi socialã;

g) cetãţenie europeanã;

h) unificarea reglementãrilor şi rezolvarea comunã a unor aspecte sociale,

cum ar fi : protecţie socialã, şomaj, sãnãtate, protecţia consumatorului,

mediu, culturã, sport, etc;

i) uniune economicã şi monetarã şi moneda unicã europeanã.

Libera circulaţie a mãrfurilor.

Libera circulaţie a mãrfurilor constituie unul dintre elementele fundamentale

ale Comunitãţii Europene. Scopul dispoziţiilor ce instituie aceste libertãţi este de

a creea între statele membre o piaţã unicã, liberã de orice restricţii interne asupra

comerţului, prezentând o poziţie comercialã unicã în relaţiile cu state terţe. In

vederea acestor deziderate, prin Tratat s-a urmãrit :

a) Realizarea unei uniuni vamale prin desfiinţarea între statele membre a

taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor, a taxelor de echivalent,

precum şi adoptarea de tarife comune cu statele terţe(o politicã comercialã

comunã);

b) Eliminarea între statele membre a restricţiilor cantitative la intrarea şi

ieşirea mãrfurilor, ca şi a tuturor celorlalte mãrfuri având un „efect

echivalent”. Aceste prevederi se aplicã atât la produsele industriale cât şi

la cele agricole orginare din Comunitate sau produse în liberãâ practicã.

11

Uniunea vamalã şi barierele fiscale. Tairful vamal comun.

Tratatul C.E.E. a prevãzut un calendar detaliat dupã care tarifele vamele

trebuie sã fie progresiv eliminate într-un interval de 12 ani.Uniunea vamalã a

fost realizatã odatã cu expirarea perioadei de tranziţie (iulie 1968). Statele care

au aderat ulterior la Comunitate au preluat mãsurile de eliminare a taxelor

vamale progresiv.

Taxele vamale reprezintã una dintre cele mai vechi forme de protecţie a

comerţului naţional, pânã în momentul în care a avut un efect de descurajare a

comerţului. Nu este surprinzãtor cã au fost printre primele obstacole comerciale

ridicate de TCE. Tratatul interzice de asemenea, „taxele cu efect echivalent”,

care, deşi nu poartã eticheta oficialã a taxelor vamale, au acelaşi efect de

constrângere asupra comerţului.

Prima obligaţie impusã de Tratat pentru a realiza:”dezarmarea vamalã”

între statele membre fondatoare a fost de a nu introduce noi taxe vamale la

importurile sau exporturile şi a tuturor „taxelor cu efect echivalent” din alte state

membre începând cu data intrãrii în vigoare a tratatului. Termenul de „taxe cu

efect echivalent” a fost interpretat de Curtea de Justiţie ca incluzând şi orice

sarcinã pecuniarã. Sarcina nu trebuie impusã la frontierã câtã vreme este

instituitã pe motiv de import. Curtea de Justiţie a statuat cã „toate taxele,

idiferent de modul lor de aplicare, care sunt impuse în mod unilateral asupra

mãrfurilor ce traverseazã frontierele, fãrã a avea regimul strict al taxelor vamale,

reprezintã taxe cu efect echivalent”. Orice obligaţie pecuniarã, indiferent de

mãrimea, destinaţia şi modul de aplicare, care este impusã în mod unilateral

asupra mãrfurilor autohtone sau strãine, pentru simplul motiv cã acestesa

traverseazã o frontierã, şi care nu este o taxã vamalã în sensul strict al

cuvântului, este o „taxã cu efect echivalent”.

Nu pot fi considerate „taxe cu efect echivalent” urmãtoarele categorii de

taxe

12

- taxele care fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat

membru, în condiţiile în care acestea sunt aplicate fãrã discriminare

tuturor mãrfurilor strãine sau indigene;

- taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când

valoarea taxei este proporţionalã cu serviciul respectiv;

- taxele stabilite pe baza unei mãsuri legislative comunitare pentru

anumite servicii efectuate, dar numai în anumite condiţii care trebuie

cumulativ îndeplinite :

1. taxele nu depãşesc valoarea serviciilor;

2. mãsurile de verificare şi taxele sunt uniforme şi obligatorii pe întreg

teritoriul Comunitãţii;

3. taxele sunt stabilite în interesul general al Comunitãţii;

4. serviciul asigurat este de naturã sã stimuleze libera circulaţie a mãrfurilor.

De asemenea, a fost interzisã mãrirea taxelor vamale existente în comerţul

cu celelalte state membre, aceastã regulã fiind cunoscutã sub numele de regula

„suspendãrii”.

Uniunea vamalã implicã şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu

ţãrile terţe Tariful vamal comun a fost adoptat prin Regulamentul 950/1968 al

Consiluilui. Incepând cu 1 ianuarie 1988 a fost stabilit un nou tarif integral,

TARIC, care are în vedere „Convenţia internaţionalã privind descrierea

armonizatã a mãrfurilorşi sistemul de codificare”.

Eliminarea restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mãrfurilor, ca şi a

tuturor celorlalte mãsuri având efect echivalent.

Curtea de Justiţie a definit mãsurile avãnd „efect echivalent” cu cel al

restricţiilor cantitative, astfel : „toate regulile comerciale adoptate de statele

membre care pot împiedica direct sau indirect, actual sau potenţial, comerţul

intracomunitar”.

13

Obstacolele în calea liberei circulaţii a mãrfurilor, generate de diferenţele

existente între legile naţionale ale statelor membre, referitoare la producţia şi

comercializarea unor mãrfuri, trebuie acceptate în vederea îndeplinirii unor

condiţii obligatorii. Patru asemenea cerinţe obligatorii pot fi introduse de legile

naţionale :

1. mãsuri de supraveghere fiscalã;

2. mãsuri care sã asigure corectitudinea în relaţiile comerciale;

3. mãsuri care sã asigure protecţia consumatorilor;

4. mãsuri care asigurã protecţia valorilor social – culturale locale sau

naţionale.

Tranzacţiile încheiate între persoanele fizice şi juridice din Comunitate,

care sunt de naturã sã afecteze libera circulaţie a mãrfurilor, sunt sancţionate

potrivit articolelor 85 şi 86 din Tratat, articole care se referã la incriminarea

practicilor concurenţiale neloiale.

Prin practivi administrative se înţelege orice standard sau procedurã

folosite în mod obişnuit de o autoritate publicã şi care , deşi nu obligã legal pe

cei cãrora li se adreseazã, îi determinã sã ainã o conduitã. Inre cele mai

importante practici se amintesc:

a) restricţii asupra producţiei şi investiţiilor, dacã duc la reducerea

exportului;

b) stabilirea temporarã a preţurilor minime şi maxime;

c) legislaţia privind originea mãrfurilor;

d) mãsuri naţionale de cumpãrare;

e) verificãri şi inspecţii duble;

f) practivi administrative în dezavantajul importului / exportului

(grand father clauses);

g) legislaţia privind anumite mãrfuri;

h) practicile privind mãrcile, investiţiile, etc.

Regula raţiunii

14

Prin introducerea acestei reguli s-a încercat atenuarea efectului de bazã

stabilit în practicã prin care mãsurile susceptibile sã împiedice comerţul

internaţional sunt considerate ca efect echivalent.

Regula raţiunii poate fi acceptatã, dar aceastã regulã nu trebuie sã excludã

de pe piaţa internã produsele provenind din alte state membre. Principiul trebuie

aplicat eficient, neacceptându-se restrângerea comerţului între state mai mult

decât este necesar.

Articolul 36 din Tratat prevede o excepţie, şi anume, instituirea unor

restricţii asupra importurilor, exporturilor ori a mãrfurilor în tranzit, justificate

din raţiuni de moralitate publicã, pliticã, publicã sau securitate publicã, protecţia

sãnãtãţii şi vieţii oamenilor, animalelor, plantelor, protecţie a comorilor

naţionale, protecţie a proprietãţii industriale.

Aceste restricţii nu trebuie sã constituie însã un mijloc de discriminare

arbitrarã sau de restrângere deghizatã a comerţilui între statele membre.

Regula suspendãrii

Aceastã regulã apare ca o combinaţie între art. 31 şi 32 din TCE.

Art. 31 interzicea statelor membre introducerea de noi restricţii la

importurile dintre ele, sau orice mãsuri cu efect echivalent.

Art. 32 prevedea cã statele membre se abţin de la a face mai restrictive

cotele şi mãsurile deja existente.

Obligaţia de suspendare prevãzutã la art. 31 era absolutã şi nu permitea

nici o excepţie.

Monopolurile de stat cu caracter comercial

Restricţiile privind libera circulaţie a mãrfurilor pot surveni şi ca urmare a

activitãţiilor monopolurilor de stat cu caracter comercial.

Aceste monopoluri, având drepturi exclusive asupra importurilor şi

exporturilor, asupra libertãţii de a fixa condiţiile de aprovizionare şi de desfacere,

pot introduce restricţii şi discriminãri la import sau export, constând în dreptul

15

exclusiv de vânzare – cumpãrare şi posibilitatea controlului. Prin reglementãri

naţionale, drepturile menţionate pot fi acordate unei întreprinderi de stat care va

supraveghea ori determina comerţul dintre statele membre sau unei întreprinderi

private. (monopoluriu delegate).

Statele membre nu trebuie sã obstrucţioneze libera circulaţia a mãrfurilor

şi sã distorsioneze concurenţa în cadrul Comunitãţii.

Tratatul instituind Comunitatea Europeanã, în art. 92 – 94, interzice

ajutoarele de stat, acceptând o serie de derogãri. Conform mecanismului

prevãzut în aceste articole, Comisia, în cooperare cu statele membre, „va revedea

toate sistemele de sprijin existente” în diversele state. Comisia poate cere, în

cazul în care considerã cã ajutorul acordat de un stat membru nu este compatibil

cu Piaţa Comunã, ca acesta sã aboleascã sau sã schimbe acest sprijin, într-un

termen limitã specificat. Dacã statul membru nu se supune Deciziei Comisiei,

acesta poate înainta cazul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

Octavian Manolache, Dreptul Comunitar, Ed. ALL, Bucureşti, 1996.

Emilian Dobrescu, Integrarea economicã în Uniunea Europeanã, Ed.

Oscar Print, Bucureşti, 1995.

16

17